Analiza si modelarea riscului bancar in conditiile economiei de piata

Analiza şi modelarea riscului bancar în condiţiile economiei de piaţă

Drd. Corina Marilena Melnic Fac. CSIE – ASE Bucuresti 12/3/2004

1

CAP. I SISTEMUL CIBERNETIC FINANCIAR – BANCAR

Sistemul financiar are caracteristici de sistem cibernetic, care prin conexiunile sale cu mediul înconjurător (în cazul nostru mediul economic) schimbă asemeni unui organism viu într-un orizont de timp, deopotrivă substanţă şi energie, dar mai ales informaţie, elemente esenţiale pentru continuitatea funcţionării acestuia. Se va urmări cu precădere modul de conducere a acestui sistem dinamic complex, care este sistemul financiar-bancar. În figura 1.1. este prezentată schematic structura unică a sistemului de conducere financiar-bancar, cu cele două tipuri de conexiuni – directă şi inversă – între sistemul de conducere şi sistemul condus:

Figura 1.1. SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR

INTRĂRI IEŞIRI CANALUL CANALUL LEGĂTURII LEGĂTURII DIRECTE INVERSE (PROGRAM DE (INFORMAŢIE CONDUCERE) DE CONTROL)

Dacă cibernetica economică studiază sistemul economic ca sistem condus, prin prisma mecanismelor informaţional-decizionale necesare în conducerea economiei, în cele ce urmează se vor prezenta conexiunile informaţionale şi reglarea în cadrul sistemului financiar-bancar, văzut ca subsistem al economiei.

SUBSISTEMUL OPERAŢIONAL

SISTEMUL DE CONDUCERE



2

Elementele componente ale sistemului financiar-bancar ce definesc şi condiţionează din punct de vedere sistemic activitatea unei instituţii bancare, se constituie din:

• Intrările cuprind: □ resurse umane;

□ mediul economic;

□ resurse financiare;

□ informaţii.

• Structura de transformare cuprinde banca cu structura sa organizatorică;

• Ieşirile constau în: □ servicii şi produse bancare; • Structura de conducere a băncii urmăreşte organizarea,

planificarea şi controlul elementelor anterioare în scopul realizării obiectivelor strategice.

În abordarea sistemelor cibernetice este foarte important să se

înţeleagă subtilităţile conceptului de conexiune inversă (feed-back), deoarece orice comandă sau decizie luată independent de structura feed-back este sortită unui eşec, fiind respinsă de către sistemele cu autoreglare. De multe ori, interacţiunile dintre elementele unui sistem pot fi mai importante decât elementele inseşi.

În esenţă, conexiunea inversă reprezintă un circuit închis de relaţii între diferite mărimi. Valoarea variabilei iniţiale se transformă în informaţie care provoacă, prin intermediul unui sistem de control, o decizie, modificând alte variabile, cu rezultat final propagarea efectelor până la variabila iniţială.

Buclele de reacţie sunt structurile elementare ale oricărui sistem cibernetic, fie că sunt pozitive sau negative.

O buclă este pozitivă dacă câştigul său global este pozitiv, deci o modificare survenită într-o variabilă se soldează în final printr-o nouă variaţie, în acelaşi sens. O buclă pozitivă este instabilă, tinzând fie către o expansiune nedefinită, fie către o diminuare continuă a variabilelor buclei.



3

Se consideră, ca exemplu, o buclă foarte simplă din practica economică, sub forma spiralei preţuri - salarii.

Figura 1.2. ( + ) Dacă preţurile cresc, şi costul vieţii va creşte. Astfel salariile vor necesita o majorare acordată după un anumit timp. Creşterea salariilor va conduce însă la o creştere a preţurilor, ajungându-se după parcurgerea buclei, la o modificare a variabilei iniţiale în acelaşi sens.

O buclă negativă este o buclă al cărei câştig global este negativ. O

astfel de buclă este autoreglatoare şi consecinţele unei schimbări intervenite într-una dintre variabile tind să contracareze variaţia iniţială.

1.1. Structura şi caracteristicile pieţei financiare Orice economie naţională este caracterizată de existenţa şi

funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat, cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii.

Domeniul de manifestare a finanţelor include piaţa financiară şi evaluarea activelor care se schimbă pe această piaţă.

În acest context, mişcarea fondurilor într-o economie se poate

realiza fie prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri ca finanţare indirectă, fie prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară, ca finanţare directă.

PREŢ

SALARII

COSTURI

COSTUL VIEŢII



4

În acest din urmă caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri ce formează cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri, ca purtători ai ofertei de fonduri. Cele două categorii principale de agenţi financiari care formează subiecţii pieţei financiare constau în:

a). Investitorii de capital formulează oferta de capital naţional

sau străin şi sunt grupaţi în gospodării familiale, agenţi economici rentabili şi trezoreria publică.

b). Antrepenorii publici şi privaţi generează cererea de capital

naţional şi se confruntă cu nevoi de finanţare a proiectelor lor de dezvoltare mai mari decât capacitatea acestora de autofinanţare, fiind nevoiţi să apeleze la surse externe, prin emisiune şi vânzare de titluri financiare.

Mai există o categorie importantă de agenţi pe piaţa financiară: cea

a intermediarilor financiari specializaţi, materializaţi în: • instituţii financiare – de asigurări, de investiţii, de economii,

bursiere – specializate în transferul capitalului pe termen lung şi mediu; • băncile comerciale – în general pentru termen scurt. În economia de piaţă, circuitul activelor financiare se desfăşoară

liber între mulţimea investitorilor şi mulţimea utilizatorilor de fonduri, pentru atingerea unicului scop, realizarea profitului.

Complementar mecanismului clasic de investire se formează o

relaţie de conexiune inversă de la utilizatorii de fonduri către investitori, prin distribuirea rezultatelor obţinute.

Această relaţie de conexiune inversă îmbracă în cadrul unei

economii de piaţă o formă dublă, în sensul că rezultatele se pot constitui fie în profit, fie în pierderi, adică în risc, în funcţie de utilizarea profitabilă sau neprofitabilă a fondurilor care au făcut obiectul transferului.



5

Astfel, cele două categorii de parteneri devin prin propria voinţă noduri ale unui circuit financiar, ce are ca finalitate profitul sau eşecul şi ale cărui tranzacţii se realizează prin intermediul pieţei financiare.

Continuând ideea de la începutul acestui subcapitol, se va remarca

faptul că piaţa financiară se află la intersecţia ofertei de fonduri cu cererea de fonduri în economie şi se compune din două mari segmente:

♦ piaţa bancară alcătuită din ansamblul relaţiilor de credit pe

termen lung şi pe termen scurt, având la bază atât active fără caracter negociabil, cât mai ales cu caracter negociabil: cambii, poliţe, ş.a.;

♦ piaţa titlurilor financiare (piaţa de capital) ce desemnează tranzacţiile cu titluri pe termen lung şi cu instrumente monetare.

Instituţiile financiar-bancare din România se constituie într-o piaţă

financiară bine reglementată şi controlată de organisme de supraveghere: Banca Naţională a României pentru piaţa monetară şi respectiv, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pentru piaţa de capital.

Teoria financiară modernă acordă finanţelor trei funcţii esenţiale

pentru realizarea echilibrului financiar:

• Funcţia de evaluare a proiectelor de investiţii; • Funcţia de transfer al capitalului; • Funcţia de protecţie a investitorilor, asigurând o rentabilitate

acoperitoare riscului asumat de către aceştia. În figura 1.3. sunt ilustrate componentele pieţei financiare şi a interdependenţelor dintre acestea.

Segmentul primar al pieţei financiare este indispensabil, asigurând emisiunea şi prima vânzare a titlurilor noi şi se organizează prin intermediul băncilor sau al societăţilor de valori mobiliare. Segmentul secundar este format de o piaţă “de ocazie”, unde titlurile se revând în mod repetat, de regulă la un preţ actual superior. Acest gen de operaţiune este propriu Bursei de valori şi pieţei extrabursiere – OTC (Over the Counter).



6

Figura 1.3. (+) capital ( -) capital

Sursa: Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, 1996

1.2. Rolul şi funcţiile finanţelor Referirea la conceptul de FINANŢE care înseamnă transformare monetară în dublu sens, trebuie să aibă în vedere:

• sensul public, care presupune că una din părţi este o autoritate însărcinată cu gestiunea banilor publici;

• sensul privat, modern şi relativ recent, care presupune că

ambele părţi sunt agenţi economici ce nu sunt autorităţi publice, cu rol în gestiunea financiară a patrimoniilor individuale.

Cele trei modalităţi de manifestare a conţinutului finanţelor

private – ca practică, ca politică şi ca teorie – sunt prezentate grafic în schema 1.4:

PIAŢA FINANCIARĂ

Segmentul primar

Segmentulsecundar

PIAŢA DE CAPITAL

OFERTA de

capital

CERERE de

capital

PIAŢA MONETARĂ



7

Figura 1.4.

• Ipoteze • Analiza financiară • Politica de investiţii • Modele • Diagnosticul financiar • Politica de finanţare • Verificare empirică • Gestiunea financiară • Evaluarea întreprinderii • Validare statistică

Sursa: Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, 1996

Analiza financiară are ca obiectiv determinarea stării de performanţă financiară a întreprinderii, punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare din exerciţiul încheiat.

Politica financiară stabileşte deciziile conducătorilor agentului economic legate de investiţii, de sursele de finanţare sau de destinaţia dividendelor, în vederea maximizării valorii întreprinderii.

Teoria financiară, ca domeniu ştiinţific contemporan distinct, se fundamentează pe un ansamblu de instrumente de lucru, alcătuit din:

• sistemul de ipoteze pentru caracterizarea pieţei financiare; • sistemul de modele pentru formalizarea acestor ipoteze; • verificarea empirică a ipotezelor si modelelor anterioare; • teste statistice de validare a verificărilor pe vaste eşantioane de

agenţi economici. Indiferent de teoriile elaborate se identifică drept obiective generale

ale instituţiei bancare, in mod similar cu oricare alt agent economic: supravieţuirea, profitul şi creşterea economică.

Modelarea celor trei concepte de bază - valoarea, rentabilitatea, riscul – a impus existenţa ipotezei perfecţiunii pieţelor financiare.

FINANŢE PRIVATE

POLITICA

FINANCIARĂ

TEORIA FINANCIARĂ PRACTICA

FINANCIARĂ



8

Teoria financiară ilustrată grafic se prezintă astfel:

Figura 1.5. • Comportament •Efectul de •Analiza •Ipoteza nulă raţional levier compozantei •Legea de

• Anticipări •Modelul de principale probabilitate omogene evaluare a •Analiza •Pragul de • Preţuri activelor factorială semnificaţie aleatoare financiare •Analiza •Riscul de •Piaţa •Modelul discriminantă prima şi a eficientă multifactorial doua clasă •Modelul opţional

Sursa: Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, 1996 În limbajul specific pieţei financiare se regăseşte conceptul de

active financiare, utilizat tot mai frecvent de specialiştii în finanţe.

• Activele reale constituite din bunuri fizice integrate în circuitul economic, genereaza venituri viitoare materializate în profituri, rente, chirii;

• Activele financiare reprezentate de hârtii de valoare – cambii,

bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni – şi de drepturile rezultate din fructificarea lor, joacă un rol hotărâtor în mişcarea capitalului din economia modernă. Dintre acestea, activele financiare bancare, rezultate din operaţiuni specifice băncilor produc dobânzi şi prezintă un grad înalt de lichiditate şi siguranţă.

SISTEM DE IPOTEZE

MODELE DEARBITRAJ

VERIFICARE EMPIRICĂ

VALIDARESTATISTICĂ

TEORIA FINANCIARĂ



9

Prezentarea cronologică a ştiinţei finanţelor private este ilustrată în tabelul 1.1: Tabelul 1.1.

CLASA PIONIERI Nr.crt. Perioada Nume şi Prenume Titlul lucrării 1. 322 ARISTOTEL Teoria opţiunilor 2. 1738 BERNOULLI Teoria măsurării riscului 3. 1900 BACHELIER Modelul proceselor stochastice de

difuzie 4. 1930 FICHER Eficienţa pieţei monetare 5. 1944 VON NEUMANN &

MORGENSTERN Teoria generală a jocurilor (martingale)

6. 1950 NASH Teoria jocurilor non-cooperative 7. 1953 KENDALL Teoria comunicaţiei 8. 1964 ARROW & PRATT Teoria aversiunii faţă de risc CLASA FONDATORI 9. 1958-1966 MODIGLIANI & MILLER Modelul structurii financiare a

întreprinderii 10. 1957-1964 MARKOWITZ & SHARPE Modelul de evaluare a activelor

financiare 11. 1965-1972 FAMA & MILLER Eficienţa pieţei financiare CLASA RENOVATORI 12. 1973 BLACK & SHOLES Modelul teoriei opţiunilor 13. 1976 ROSS Modelul arbitrajului (APT) 14. 1976 JENSEN & MECKLING Teoria de agent 15. 1976

1977 GROSSMAN & STIGLITZ,ROSS

Teoria semnalului

16. 1979 HARRISON & KREPS Operatori echivalenţi de martingale

17. 1981 HARRISON & PLISKA Absenţa oportunitaţilor de arbitraj Sursa: Stancu I., Finanţe, Ed. Economică, 1996

1.3. Rolul informaţiei în deciziile financiare

Informaţia, ca variabilă strategică de primă importanţă, cu distribuţie neuniformă în rândul agenţilor economici, este cea care determină luarea deciziilor şi în planul vieţii financiare. Asimetria de informaţie este generatoare a două categorii de risc:

1. Riscul de hazard moral; 2. Riscul proceselor de selecţie adversă.



10

Este meritul economistului american K.Arrow (Premiul Nobel, 1972) de a fi identificat aceste riscuri. Riscul de hazard moral se datorează incertitudinii create de unii agenţi economici, prin influenţarea preţului de piaţă al titlului financiar cu informaţii false. Riscul proceselor de selecţie adversă se manifestă datorită comportamentului speculativ al managerilor pentru atrageri externe de capital. Cercetările din ultimul timp în economie şi particular, în finanţe au fost concentrate asupra eficienţei informaţionale a pieţei.

Contrar ipotezei de bază privind simetria de informaţie –

incluzând deopotrivă transparenţa şi gratuitatea tuturor informaţiilor – pe care s-au fondat iniţial modelele financiare, mai recent se porneşte de la constatarea reală că informaţia utilizată este întotdeauna în cantitate limitată şi de calitate incertă.

Obiectivul decizional nu mai este acela de a atinge optimul valoric, ci doar de a fi satisfăcătoare această valoare (second best), conform părerii conjugate emise de M.Crozier si E.Friedberg în lucrarea ,,L’acteur et le systeme”, că ,,omul este un animal care nu caută optimizarea, ci satisfacţia”. Sub noua perspectivă în domeniul comunicării sunt analizate sursele tradiţionale, dar mai ales cele moderne de informaţii: evidenţa contabilă, consultanţa şi auditul juridic şi financiar-contabil, ratingul sau analiza performanţei prin metoda scorului, pe baza cărora se elaborează previziuni asupra rentabilităţii şi riscului activelor din portofoliu.

1.4. Clasificarea deciziilor şi rolul lor în conducerea sistemului financiar

Ansamblul deciziilor luate în scopul celei mai eficiente alocări a capitalurilor defineşte conceptul de politică financiară.



11

Dacă în contextul comportamentului raţional, deciziile de bază sunt de consum şi de economisire-investire, în domeniul finanţelor, prima şi cea mai importantă este decizia de investiţii. Cum piaţa financiară nu este perfectă, decizia de investiţii trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii şi împrumutate de capital este conţinută de decizia de dividend.

A. Decizia de investiţii urmăreşte realizarea unei alocări permanente de capital prin achiziţia de active fizice sau financiare, în vederea obţinerii unei rentabilităţi superioare.

În funcţie de riscul implicat, decizia de investiţie se clasifică în: A1. Decizia de înlocuire a echipamentului uzat, cu risc foarte scăzut; A2. Decizia de modernizare a echipamentului existent în funcţiune, cu risc redus; A3. Decizia de dezvoltare pentru extinderea unor spaţii noi, prezentând un risc mai mare prin lărgirea pieţei forţei de muncă, de capital; A4. Decizia strategică de investiţie privind crearea unei noi filiale în străinătate, fuzionarea cu alt partener, robotizarea procesului de fabricaţie, cu implicarea unui risc considerabil de ridicat, prin abordarea de zone geografice sau medii tehnologice noi.

Rata dobânzii de piaţă dobândeşte rolul de criteriu obiectiv de

evaluare a proiectelor de investiţii şi de selecţie a celor mai eficiente. Ca factor exogen neutru în modelul de evaluare şi ca indicator macroeconomic deţine fiabilitate şi pertinenţă în calculele de eficienţă.

Ipoteza randamentului descrescător al oportunităţilor de

investiţii este general acceptată în microeconomie şi verificată de realitatea economică. Ocaziile de investire cu rentabilităţi superioare sunt limitate în condiţiile economice date, numărul lor este relativ redus.

Este un lucru bine cunoscut că orice decizie de investiţii se ia

într-un context restrictiv al mediului economic, legat de:



12

• livrarea unor echipamente sub licenţă, cu acceptarea condiţiilor de comercializare impuse de furnizor;

• dezvoltarea şi expansiunea concurenţei;

• nevoia de integrare a oricărei investiţii într-un mediu economic

preexistent, cu limitele sale. În aceste condiţii de incertitudine şi de restricţii ale procesului de investiţii, în loc de căutarea unei soluţii optime, este preferabil adesea, a se opta pentru decizia care satisface cel mai bine un anumit număr de criterii minime (H.Simon, Premiul Nobel pentru Economie).

Decizia de dezinvestire. Cuplul de decizii dezinvestire-reinvestire Decizia de dezinvestire se înscrie într-un raţionament de

flexibilitate a procesului de investire, de reversibilitate a deciziei iniţiale de investire.

Dezinvestirea determină atât o recuperare a capitalului alocat în

active fixe şi circulante, cât şi o întrerupere a fluxurilor de trezorerie certe dar neperformante, în contrapartida unor fluxuri de trezorerie incerte dar mai performante ale noii investiţii.

Decizia de reinvestire poate privi dezvoltarea unor activităţi mai

rentabile sau mai centrate pe orientările strategice ale agentului economic.

Decizia de investiţii în mediu probabilistic se face în cadrul

unui sistem de ipoteze în care intervine riscul. Riscul este cuantificat în forma cunoscută, fie prin mărimea

dispersiei (varianţa = Φ2), fie prin rădăcina pătrată a acesteia, abaterea medie pătratică (ecart standard = Φ).

Decizia de finanţare face alegerea între sursele proprii şi cele

împrumutate ale întreprinderii.



13

1.5. Diagnosticul riscului financiar Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decât în cadrul

cuplului celor două axe de analiză: rentabilitate-risc. Notiunea de echilibru financiar nu are sens decât în contextul

dualităţii rentabilitate-risc. În continuare se prezintă măsura cuantificării celor trei categorii

de risc: economic, financiar şi de faliment. A. Riscul economic Riscul economic, ca variabilă exogenă, antonimă conceptului de

rentabilitate din activitatea economică, se traduce prin variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii financiare. Altfel spus, obiectivul gestiunii financiare este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de risc asumat.

În previziune, riscul exprimă variabilitatea estimată a profitului în raport cu speranţa de rentabilitate.

Atât în analiză, cât şi în previziune, după cum se ştie, măsura

riscului este dată de dispersie (Φ2 ) şi de abaterea medie pătratică (Φ), în timp ce măsura rentabilităţii este dată de medie (:, în analiză) şi de speranţa ei matematică (E(x), în previziune).

În analiza financiară se va privilegia exprimarea riscului prin

elasticitatea profitului, mai precis prin coeficientul de elasticitate (e). Coeficientul de elasticitate exprimă variabilitatea profitului la o

variaţie a nivelului de activitate a întreprinderii. Profitul se determină după relaţia: P = CA – V – F, unde:



14

CA = cifra de afaceri; V = volumul cheltuielilor variabile; F = volumul cheltuielilor fixe. V v = ------; v = coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de CA afaceri.

V = v .CA si P = CA (1-v ) – F Se deduc mai departe dispersia şi abaterea medie pătratică a

profitului, ca măsuri ale riscului economic: Φ2 (P) = Φ2 (CA) . (1-v)2 , respectiv:

Φ (P) = Φ (CA) . (1-v) Formula precedentă conduce la concluzia că riscul economic este

cu atât mai mare, cu cât variabilitatea cifrei de afaceri este mai mare şi cu cât variabilitatea marjei asupra cheltuielilor variabile (1-v) este mai mare.

B. Riscul financiar al agenţilor economici

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de

rezultate, sub incidenţa structurii financiare a firmei. Capitalul împrumutat, prin mărime şi prin suportarea sistematică a cheltuielilor aferente (dobânzi, comisioane) antrenează o variabilitate a rezultatelor, o majorare a riscului financiar.

Analiza riscului financiar se poate realiza fie pe baza metodei pragului de rentabilitate, fie prin efectul de levier financiar.

În primul caz, evaluarea riscului financiar se determină cu

ajutorul coeficientului de elasticitate a rentabilităţii financiare. e = ()PC/PC)/()CA/CA) PC = profitul curent după deducerea dobânzii; CA = cifra de afaceri.



15

Elasticitatea profitului curent este aceeaşi cu cea a profitului net,

întrucât cota ϑ de impozit pe profit este unică şi constantă: PN = PC(1-ϑ). Apelarea întreprinderii la credite conduce la creşterea riscului

financiar, creştere cauzată de riscul suplimentar de îndatorare. Pornind de la relaţia efectului de levier: Rfin = Rec + (Rec – Rdob) • L, unde (Rec – Rdob) • L – efectul de levier; Rec = rata rentabilităţii economice; Rdob = rata dobânzii; Rfin = rata rentabilităţii financiare. Se observă că variabilitatea rentabilităţii financiare depinde atât de

variabilitatea rentabilităţii economice (riscul economic), cât şi de gradul de îndatorare (riscul financiar).

Influenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este ilustrată

prin graficul următor: Figura 1.6.

Rentabilitate Rec > Rdob => Rfin > Rec Rec = Rdob => Rfin = Rec Rec < Rdob => Rfin < Rec Levierul • dacă Rec > Rdob, atunci rentabilitatea financiară este o funcţie

crescătoare de gradul de îndatorare; • dacă Rec < Rdob, atunci rentabilitatea financiară este o funcţie

descrescătoare de gradul de îndatorare a firmei.



16

Dacă se va considera Rdob = constantă, cu dispersie zero (Φ2 Rdob = 0), atunci dispersia rentabilităţii financiare va avea expresia:

Φ2 (Rfin) = Φ2( Rec + (Rec – Rdob) • L) Φ2 (Rfin) = Φ2( Rec •(1+ L)) Φ2 (Rfin) = Φ2( Rec) •(1+ L)2 Riscul financiar va fi cuantificat prin abaterea medie pătratică: Φ (Rfin) = Φ(Rec) • (1+ L) C. Riscul de faliment (insolvabilitatea) Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii

firmei de a onora angajamentele asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii acesteia.

Analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică,

prin analiza echilibrelor financiare din bilanţ sau în manieră dinamică, prin analiza fluxurilor din tabloul de finanţare.

Principalele instrumente operaţionale utilizate de analiza statică

patrimonială a riscului de faliment sunt fondul de rulment şi ratele de lichiditate.

Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca

instrumente operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria. Normele bancare prevăd anumite praguri orientative pentru

aceşti indicatori: • creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât

jumătate din nevoia de fond de rulment; • fondul de rulment trebuie să fie mai mare decât jumătate din

nevoia de fond de rulment.



17

Analiza dinamică a riscului de faliment porneşte de la fluxurile de fonduri determinate de operaţiunile de investiţii şi de finanţare.

Întrucât analiza dinamică a riscului de faliment permite

diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică, cele două tipuri de analiză sunt complementare şi trebuie făcute în acelaşi timp.

Instrumentele operaţionale cu care se lucrează în analiza dinamică

sunt excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), capacitatea de autofinanţare (CAF), autofinanţarea (A) şi cash-flow-ul (CF).

1.6. Simularea planificării financiare. Dinamica complexă a vieţii economice şi financiare, precum şi

imperfecţiunea previziunilor financiare fac tot mai necesară elaborarea de variante de plan, anticipând funcţionarea agentului economic pentru anul următor.

Prin aceste variante se fundamentează mai bine bugetele agentului

economic sau se elaborează bugete speciale pentru situaţii deosebite. Necesitatea simulării apare şi mai evidentă dacă se admite că

reglarea sistemelor economice prin informaţie – cea mai importantă, dacă nu chiar singura cale de reglare – se realizează totuşi cu dificultate datorită calităţii informaţiei ce stă la baza acţiunii corectoare, dar şi ca urmare a întârzierilor acestei acţiuni.

Conducerea agentului economic ia decizii pe baza informaţiilor

culese şi prelucrate de personalul subordonat, care pregăteşte aceste informaţii pe baza datelor privind evoluţia trecută a firmei.

Mecanismul financiar are nevoie pentru a fi condus, orientat şi

dirijat, de o informaţie periodică şi operativă care să asigure, prin sistemul de decizii, funcţionarea normală, echilibrată a întregului organism economic, iar o metodă în acest sens este simularea activităţii financiare asistată de computer, ce trasează posibile traiectorii de urmat.



18

Ca etape, procesul de simulare se structurează în: 1. formularea problemei şi a scopului urmărit: creşterea

eficienţei alocării fondurilor financiare şi de credit;

2. elaborarea modelului de planificare financiară; modelul poate fi liniar sau probabilistic, neliniar sau combinat cu mulţimi vagi; 3. simularea computerizată a planificării financiare, pornind de la un nivel iniţial al indicatorilor de stare tehnică, economică şi financiară; 4. analiza rezultatelor simulării prin estimarea ratei rentabilităţii, capacităţii de autofinanţare, ratei autonomiei financiare.

Performanţa simulării planificării financiare depinde indiscutabil

de coerenţa aplicaţiilor informatice din pachetul de programe şi de gradul de operativitate a furnizării datelor de fundamentare.

Baza de date financiar-contabile a simulării trebuie să fie superior

organizată pe baza unor programe de gestiune perfecţionate, pentru a permite actualizarea datelor şi reflectarea informaţiilor financiare.

Sistemele cibernetice dinamice şi complexe, cum sunt cele financiar-bancare nu pot fi cunoscute pe deplin şi caracterizate decât cu ajutorul unei multitudini de parametri ce exprimă cantitativ şi calitativ elementele componente, structura, corelaţiile şi dinamica acestora.

Numai prin cunoaşterea lor se poate exercita o anumită orientare

asupra evoluţiei sferei financiare, cu ajutorul deciziilor, al sistemelor de comandă şi reglare în sens cibernetic, pentru a menţine controlul asupra comportării sistemului, al factorilor entropici interni şi externi.

În perioada actuală se pun noi probleme în faţa sistemului informaţional, a conceperii acestuia într-o viziune integratoare prin introducerea şi extinderea cercetărilor de opinie şi prin perfecţionarea tehnicilor şi mijloacelor de prelucrare şi analiză a informaţiilor şi extinderea sistemelor informatice în managementul bancar.



19

CUPRINS

CAP. I SISTEMUL CIBERNETIC FINANCIAR – BANCAR ..................... 1

1.1. Structura şi caracteristicile pieţei financiare...........................................3

1.2. Rolul şi funcţiile finanţelor .....................................................................6

1.3. Rolul informaţiei în deciziile financiare ...................................................9

1.4. Clasificarea deciziilor şi rolul lor în conducerea .................................... 10

sistemului financiar.................................................................................... 10

1.5. Diagnosticul riscului financiar ............................................................. 13

1.6. Simularea planificării financiare........................................................... 15

Analiza si modelarea riscului bancar in conditiile economiei de piata

Documents

Transcript of Analiza si modelarea riscului bancar in conditiile economiei de piata