III. ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII AFECTIVE TIMPURII

a) Domeniul dezvoltării afective, extrem de important pentru întreaga devenire a copilului, este, încă, în comparaţie cu rezultatele din cercetarea dezvoltării sale cognitive, o provocare. Rămânerea în urmă se datorează şi faptului că planul emoţional a fost considerat mult timp ca element parazit al funcţionării cognitive. Ca fenomen extrem de individualizat, afectivitatea scapa investigării prin metodelor clasice ale psihologiei (introspecţie, observaţie, chestionare). Prioritatea şi ponderea au revenit psihanalizei, deşi, noile mijloace şi tehnici de experimentare încep să se facă simţite şi aici.Americanul Caroll Izard a pus la punct o metodologie combinată (film, juriu expert) în tentativa de a descifra debutul expresivităţii umane. Cercetările sale (1980, 1982, 1991), au ca precursori pe Ch. Darwin (Expresia emoţiilor la om şi animale, 1877) şi J. Watson (să ne reamintim că, în 1917, el demonstrează experimental că pe baza celor trei emoţii primare – plăcere, furie, frică – pot să se realizeze extrapolări condiţionate: ex. teama de şoarece, de ceva alb!).Concret, echipa lui C. Izard a filmat bebeluşi cu vârste între 0 şi 12 luni în diferite situaţii de viaţă: în timpul jocului cu părinţii, la cabinetul medical – în timpul consultului sau al tratamentului medical (injecţii) – în faţa unui străin etc. Judecarea mimicii copiilor şi desemnarea semnificaţiei a ceea ce ea exprimă au revenit unui juriu expert, care nu cunoştea contextul din care proveneau cadrele filmate. Tabelul ce urmează rezumă calendarul expresivităţii infantile, aşa cum a fost el stabilit prin aplicarea acestei metodologii.

Nr. crt. Expresia dominantă Vârsta1 Interes

La naştere

2 Zâmbet neonatal (semizâmbet spontan fără o cauză aparentă)

3 Tresărire4 Neplăcere (distres) la durere5 Dezgust (la gusturi şi mirosuri neplăcute)6 Zâmbet social

(nediscriminativ, faţă de orice persoană, voce sau substitut uman)4-6 săptămâni /2-8 săptămâni

7 Mânie3-4 luni8 Surpriză

9 Întristare, mâhnire10 Zâmbet social diferenţiat (pentru cei “ai casei”) 5-6 luni11 Frică 5-7 luni12 Ruşine, timiditate, înţelegere (Aha!) 6-8 luni13 Sfidare, dispreţ 12 luni14 Vinovăţie

Observaţii:1. Evident că este discutabil dacă ceea ce trăiesc copiii la vârstele menţionate este ceea ce în mod curent se denumeşte prin conceptul respectiv. Experienţa personală şi socializarea îşi vor spune cu siguranţă cuvântul în îmbogăţirea conţinutului acestor trăiri.2. Există cu siguranţă o programare internă care face ca anumite stări afective să le preceadă pe altele, chiar dacă stimulul este acelaşi. Spre pildă, la naştere, reacţia la injecţie este predominant de distres la durere (accentuat pasivă, se cere ajutor), în timp ce la 4 luni dominantă este mânia (poziţionare reactiv-activă).3. Din punct de vedere neurologic, regiunea frontală dreaptă este mai activă în cazul stărilor afective pozitive, iar cea stângă pentru cele negative, fapt ce poate fi diagnosticat tomografic încă de la 10 luni. Precocitatea acestui diagnostic sugerează posibilitatea ca bazele acestei organizări neurologice să existe încă de la naştere (Fox & Davidson, 1984). Un argument în favoarea acestei idei este fenomenul răspunsului empatic al nou-născutului. Martin şi Clark (1982) au evidenţiat experimental ceea ce practica celor din maternităţi semnalase deja. Nou-născuţii cu vârste foarte mici (18 ore) plâng instantaneu la plânsul altor nou-născuţi, audiat în direct sau înregistrat. Ei nu plâng însă (ceea ce presupune diferenţiere) la auzul propriului plâns înregistrat, la ţipetele plângăreţe ale unui cimpanzeu sau la plânsul unor copii mai mari.

b) Perspective clasice: R. Spitz, J. Bowlby. Pentru cercetarea ontogenezei afective, contribuţiile celor doi autori sunt de neomis. R. Spitz a ilustrat curentul psihanalitic, urmărind dezvoltarea afectivă atât în condiţii normale cât şi unele forme particulare ce apar în condiţii speciale (separare sau abandon). Unul dintre contextele care i-au atras atenţia este descris în caseta finală. În ceea ce priveşte dezvoltarea firească a afectivităţii, perspectiva sa se axează pe interpretarea semnificaţiei a 3 comportamente infantile:

▪ surâsul social; ▪ angoasa de la 8 luni; ▪ negaţia (primul nu).Aceste trei conduite sunt denumite de Spitz organizatori1 şi au statutul de puncte de la care traseul dezvoltării afective intră într-o altă etapă, ireversibilă. În baza acestor trei evenimente cruciale, Spitz propune următoarea stadialitate a cristalizării relaţiei afective (relaţiei obiectuale):0-2 luni: stadiul anobiectual, de nediferenţiere afectivă între subiect şi exterior, între sine şi mediu; între subiectul şi obiectul

afectiv.2-6 luni: stadiul obiectului precursor, marcat de apariţia primului organizator, surâsul social, adresat oricărei fiinţe umane sau

unui substitut al acesteia; elementul fundamental pe care îl reprezintă acest surâs social este trecerea de la priorităţile pur 1 Termenul de “organizator” este preluat de Spitz din histologie şi embriologie. El se defineşte ca fiind punctul specific (momentul) din evoluţia unui ţesut de la care traseul său evolutiv este ireversibil şi urmează o singură cale: de la celule universale, nediferenţiate, la celule specializate - ale ficatului, musculare, ale plămânului etc.15 2013

biologice (reclamă satisfacerea instinctivă a cerinţelor organismului, ceea ce se realizează, ca mecanism, prin diminuarea tensiunii), la orientarea spre dimensiunea exterioară a existenţei, cu o dominantă perceptivă; socialul ocupă o poziţie predilectă în acest univers exterior pe care copilul îl descoperă şi de care se ataşează; raportarea la altul este o premisă a diferenţierii subiectului şi obiectului afectiv.

6-10 luni: stadiul obiectului predilect. Este marcat de alegerea, din universul social, unui obiect reper, care focalizează investiţia afectivă a copilului; acesta este un obiect afectiv total, ceea ce se exprimă prin tratamentul special de care are parte: manifestarea unei bucurii mai mari decât pentru ale obiecte sociale, reacţie de îngrijorare la separare, nevoia de a fi împreună; de regulă, mama este obiectul predilect. Cercetări contemporane indică următoarele proporţii pentru obiectul predilect: 65% - mama; 5% bunicii, tatăl; 30% - mama şi o altă persoană simultan. În această etapă, apare cel de-al doilea organizator care indică instalarea unui nou traseu al afectivităţii: angoasa de la 8 luni2. Este o reacţie de la neplăcere până la anxietate la despărţirea, chiar momentană, de obiectul predilect. Se manifestă pe continuumului reţinere - teamă bine structurată faţă de persoanele necunoscute. Instalarea acestei reacţii, după Spitz, se leagă de frica de separare pe care o poate trăi copilul în raport cu obiectul ataşamentului său. Deoarece acest tip de legătură predilectă nu apare anterior, nici angoasa nu se manifestă mai devreme.

T E M Ă

Dacă aţi fi J. Piaget ce explicaţie alternativă aţi da acestui fenomen, bazându-vă pe permanenţa obiectului?

stadiul relaţiilor sociale diferenţiate poate apare după a 12-a lună şi se structurează pe tot parcursul celui de al 2-lea an. Organizatorul este acum primul nu. Ca semnificaţie, el se leagă de un câştig în autonomia afectivă, care îi permite copilului să se detaşeze şi să se diferenţieze de obiectul predilect.De referinţă rămâne contribuţia lui Spitz în ceea ce priveşte fenomenul de privare afectivă. Două conceptualizări se leagă de numele său: ▪ depresia de la 7 luni / depresia anaclitică3; ▪ fenomenul de hospitalism.Depresia de la 7 luni (anaclitică sau de carenţă afectivă parţială) apare atunci când copilul este separat de persoana care îl îngrijeşte în mod curent. Această depresie de separare se instalează treptat, copilul parcurgând trei faze: 1. la câteva zile după despărţire apar tulburări de somn, scăderea tonusului muscular, creştere a acroşării sociale (plângăreţ şi pretenţios) – această fază a protestului durează cam o lună; 2. accentuarea susceptibilităţii la boală: pneumonii, enterite, reacţii de vomă, scade sociabilitatea, insomnii, perioade de plâns mocnit şi de refuz a ofertelor care i se fac; 3. accentuarea sensibilităţii, apatie, somnolenţă, refuzul jucăriilor, privire vagă şi goală (se instalează aproximativ la 5 luni de la separare). Depresia anaclitică este reversibilă, dacă separarea nu se prelungeşte dincolo de 3-4 luni.Hospitalismul (carenţa afectivă totală) este un fenomen specific copilului instituţionalizat înainte de 6 luni sau după această vârstă, fără a beneficia de o legătură afectivă reală pe o perioadă mai mare de 5 luni. Instalarea hospitalismului se poate manifesta prin apatie, inerţie, până la retard psiho-motor, cu deteriorare fizică a organismului, cu instalarea unor comportamente stereotipe, autodistructive şi, chiar, risc letal. Scade imunitatea şi de aici vulnerabilitatea sa la infecţii este crescută. În caz de anulare a cauzei, tabloul hospitalismului nu mai este în întregime reversibil.

J. Bowlby, medic englez, psihanalist, a fost influenţat de cercetările etologice ale lui K. Lorenz, 1951 – fenomenul imprimării şi H. Harlow, 1962 - efectul deprivării materne în cazul puilor de maimuţă cu dublu substitut matern: cel din blană, cel din sârmă şi „lapte”. Ataşamentul, în definirea lui Bowlby, este un comportament securizant de căutare a proximităţii cu un alt individ. Această proximitate, care debutează cu contactul fizic, are o dublă funcţie: ▪ de protecţie; ▪ supravieţuire. Ele sunt cu atât mai valabile în cazul puiului de om: „specialist în nespecializare” – Lorenz.Odată formată, această legătură durează; este baza de relaţionare cu alţii şi are implicaţii în construirea ulterioară a sentimentului securităţii. Ataşamentul evoluează de la a fi o trebuinţă psihică bazală, la a deveni un comportament sistematizat, pentru a se stabiliza drept caracteristică de personalitate.J. Bowlby consideră nevoia de ataşament ca fiind elementul central al dezvoltării afective la vârsta copilăriei mici. El inventariază acele comportamente primare care îi permit copilului ca, încă de la naştere, să solicite şi să păstreze proximitatea adultului: ▪ sistemele senzoriale oferă: preorientarea – vizuală, auditivă, olfactivă – spre prezenţa maternă; ▪ sistemul motor oferă: formele de reţinere şi atenţionare a anturajului – reflexul de apucare, plânsul, ţipătul, surâsul.

Transformarea contactului fizic copil-adult în relaţie de ataşament parcurge mai multe etape:0-2 luni: orientarea nediscriminativă, deşi este puţin direcţionat spre exterior, copilul prezintă reacţii de “decupare” şi privilegiere

a prezenţelor sociale în raport cu alţi stimuli (reacţia la modelul feţei, imitaţia precoce, sincronia motorie cu ritmul vorbirii adultului etc.);

2⅓-3 – 6-8 luni: debutul şi consolidarea orientării discriminative, cu stabilizarea relaţionării speciale cu persoana de care se ataşează. Aceasta devine “obiectul sărbătoare” şi se bucură de un tratament afectiv aparte. Este etapa în care se face trecerea de la poziţia dependentă a copilului în ataşamentul sau faţă de adult, bazată pe diversele forme ale solicitării “vino aici, lângă mine!”, la poziţia activă: “vin la tine!” (formele primare ale deplasări, emergente acum – târârea, mersul în patru labe, îi permit aceasta). Persoana de care se ataşează începe să capete statut de “bază, sursă de securitate”;

2 Reperul cronologic poate fi relativ. În culturile în care practica “copilului la purtător” este normă, angoasa este mai precoce: de la 6 luni.3 Etimologia (gr.) – anaclitein = sprijin.16 2013

8 luni – 18-24 luni: ataşamentul evident, manifestat prin continuarea activităţilor de căutare a proximităţii, dar şi cu apariţia, după 8 luni şi cu un apogeu la 15 luni, anxietăţii de separare. Universalitatea acestei manifestări [doar cu mici variaţii în funcţie de tradiţiile îngrijirii copiilor (începând de la 6 luni pentru “copiii marsupiali”)] şi absenţa ei la cei care nu au achiziţionat încă permanenţa obiectului (sens piagetian) conduc la explicarea acestui comportament prin debutul capacităţii copilului de a-şi reprezenta acum persoana de care se ataşează. Aceasta continuă să existe pentru el şi atunci când nu o mai vede. Posibilitatea de a se raporta la mamă ca reprezentare, conduce şi la faptul că, atunci când ea nu este prezentă, baza lui de securitate să devină, momentan, nesigură. De aici şi formele de “recuperare” la reintrarea în posesie a „bazei”: căţăratul în braţe, statul cât mai îndelung acolo, acroşajul social etc.. Treptat se câştigă mărirea distanţei fizice securizante. De la “doar în braţe”, la lipit de fusta/pantalonul părintelui, la “de mână”, la “în preajma” (zeci de cm, câţiva metri). În situaţii speciale – boală, nesiguranţă, frică – revenirea la „bază” este evidentă (vezi exemplul de la prima întâlnire din semestrul al II-lea: fetiţa în vizită, aflată în explorarea casei, dar revenită rapid lângă mamă la apariţia “norului de tensiune”; vezi şi „alimentarea afectivă” văzută în filmul didctic);

după 2½ ani şi în continuarea vârstei preşcolare, se formează ataşamentul atent. Se caracterizează prin acceptarea despărţirii temporare şi chiar negocierea avantajoasă a situaţiei („sunt cuminte dacă la întoarcere” …; „stau cu bunica dacă-mi citeşte povestea” …; “poţi să pleci, da să vii înainte să mă culc!”). Este un ataşament atent deoarece copilul începe să facă legătura între reacţiile persoanei de care este ataşat şi cauzele care le declanşează şi-i poate oferi “surprize plăcute” – “spăl cana că stau cu tine!”. Natura legăturii stabilite de copil în relaţia sa de ataşament poate fi bază pentru modelul său intern de ataşament. Acesta poate intra, ca element ghid, în relaţiile sociale ulterioare cu reverberaţii dincolo de copilărie.

Dezvoltarea teoriei modelului intern al ataşamentului. Cercetările lui Mary Ainsworth (1978) continuă, pe baze experimentale, dezvoltarea teoriei lui J. Bowlby (1960). Contribuţiile sale se referă la: 1) precizarea locului şi dinamicii constituirii modelului intern al ataşamentului (M.I.A.); 2) punerea la punct a unei metodologii experimentale de depistare a tipului de ataşament propriu unui subiect infantil («situaţia insolită» şi 3) identificarea şi descrierea tipurilor de ataşament.1) Experienţele din primele luni de viaţă şi modelul primar al conceptului de sine duc la conturarea modelului intern de ataşament al persoanei. Acesta se conturează spre sfârşitul primului an de viaţă, perfecţionându-se şi consolidându-se până la vârsta de 4-5 ani. Ceea ce compune M.I.A – o primă reprezentare a mamei, a propriei persoane şi a manierelor interacţionale cu semenii – este evident la 5 ani şi poate influenţa dezvoltarea ulterioară. Tipul MIA poate fi identificat prin metoda situaţiei insolite.2) Situaţia insolită este creată prin standardizarea unor aspecte ale relaţionării mamă-copil. “Actorii” sunt introduşi într-o cameră cu ecran de observare şi este consemnat comportamentul copilului pe parcursul a opt ipostaze, fiecare de câte 3 minute: a – în prezenţa mamei; b – cu mama şi cu o persoană străină; c – cu un străin; d – singur; e – din nou cu mama; f – din nou singur, dar după ce mama l-a avertizat că pleacă; g – din nou cu un străin; h – cu persoana străină şi cu mama.Investigaţiile realizate prin această metodă asupra copiilor în vârstă de 12 luni, i-au permis autoarei şi continuatorilor săi identificarea şi descrierea a patru tipuri de ataşament.3) Tipologia ataşamentului cuprinde o formă de ataşament puternic şi trei variante de ataşament slab.

ataşamentul puternic – copilul face probă căutării proximităţii; nu evită contactul şi nici nu se opune iniţiativei de contact a mamei; regăsirea mamei după absenţa sa determină reacţii pozitive; consolările mamei, pentru absenţă sau pentru acceptarea străinului, au efect; preferă în mod vădit mama, străinului; protestează la separarea de mamă. Mamele acestor copii sunt sensibile şi le înţeleg bine cerinţele. Acestui tip de ataşament aparţine marea majoritate a copiilor din loturile cercetate de diverşi autori.

ataşamentul slab-evitant/indiferent – copilul manifestă o anumită independenţă evidenţiată prin absenţa unor perturbări particulare la plecarea sau revenirea mamei; copilul evită contactul cu mama, mai ales după absenţa sa; nu opune rezistenţă la iniţiativele de apropiere ale mamei, dar el nu iniţiază o astfel de legătură; şi mama şi străinul sunt trataţi al fel; nu-şi percepe mama ca bază de securitate; în absenţa mamei îşi compensează insecuritatea prin activităţi exploratorii. Mamele acestor copii sunt puţin sensibile la trebuinţele copilului, iar aceştia învaţă de timpuriu să evite contactul cu ele. În jur de 20% dintre copiii din loturile studiate în ţările occidentale prezintă acest tip de ataşament.

ataşamentul slab-rezistent/ambivalent – copilul este tulburat vădit de absenţa mamei şi nu reuşeşte să se liniştească la revenirea ei; el poate căuta sau evita contactul cu mama, în funcţie de starea sa de moment; regăsirea mamei poate declanşa manifestări de supărare; se opune eforturilor făcute de străin de a se apropia de el. Mamele acestor copii sunt mai puţin sensibile la trebuinţele copiilor şi cel mai adesea inconstante în raportarea la ei. Ponderea acestui tip de ataşament este în jur de 15%.

ataşamentul stab-dezorganizat/dezorientat – copilul pare blocat, neliniştit, dezorientat. Poate evita contactul, ca în momentul următor, să-l caute; apar în comportamentul său note paradoxale: se apropie de mamă, dar fără să o privească; poate prezenta stări emoţionale fără vreo legătură aparentă cu persoanele prezente; felul său de a fi semnalează o ambivalenţă a raportării la mamă: sursă de teamă şi de confort în acelaşi timp. Acest tip de ataşament pare să caracterizeze copii maltrataţi.

Cercetări având la bază tipologia ataşamentelor. Câteva obiective au direcţionat diversele studii pornite de la Bowlby şi Ainsworth: a) Ponderea tipurilor de ataşament; b) Prognosticul asupra MIA şi durabilitatea lui în timp; c) Corelaţiile dintre tipurile de ataşament şi alte caracteristici personale.a) Cercetări efectuate în mai multe culturi, raportează că cel mai întâlnit este modelul ataşamentului puternic (60-65%).b) În privinţa valorii prognostice a diagnosticului asupra MIA, efectuat la sfârşitul primului an de viaţă, nu există o unitate de

apreciere. Totuşi, ca tendinţă, s-au conturat două poziţii: atunci când mediul familial şi condiţiile de viaţă ale copilului rămân suficient de structurate în forma lor iniţială, tipul

de ataşament, rămâne, de regulă, stabil. Exemple: (1) dintr-un grup de 50 de copii urmăriţi în interval de 12-18 luni, doar doi au prezentat alt tip de ataşament la retestare; (2) observarea mai îndelungată a unui grup de copii din clasa de mijloc şi

17 2013

cu familii stabile a permis identificarea de corelaţii puternice între gradul de securitate al ataşamentului lor de la 18 luni şi cel de la 6 ani.

atunci când apar modificări profunde de mediu (divorţ, abandon, schimbarea persoanei care îl îngrijeşte etc.) pot apare schimbări ale tipului primar de ataşament al copilului.

c) În corelaţiile pe termen mai lung, s-au făcut comparaţii între diverse caracteristici personale şi tipul puternic sau cele slabe de ataşament. În cazul a nouă caracteristici s-au obţinut diferenţe semnificative: sociabilitatea – cei cu ataşament puternic sunt mai binevoitori, mai apropiaţi de co-vârstnici, au mai mulţi prieteni, sunt mai puţin temători faţă de necunoscut; stima de sine – mai mare la cei cu ataşament puternic; relaţiile de frăţie – mai bune, mai ales dacă şi fraţii şi surorile aparţin modelului puternic de ataşament; agresivitatea – mai puţin prezentă; autocontrolul conduitei – mai evident, autodisciplină; empatia – este prezentă, nu se bucură de suferinţa altora; tulburările de comportament – rare la cei cu ataşament puternic; rezolvarea problemelor – mai competenţi, mai ales în problemele care presupun cooperare; dependenţa – tendinţă mai scăzută de a atrage asupra lor atenţia adulţilor prin comportament afectuos sau iritant.

În bună parte, rezultatele de mai sus (a-c) se raportează la preşcolari sau la copii de 8-9 ani. Există tentative de a urmări impactul tipului de ataşament şi la alte vârste. Una dintre acestea este cercetarea desfăşurată de A. Stroufe (1990) – vezi rezumatul din casetă.Subiecţi: 32 de copii de 10-11 ani; Cadrul – ecologic, tabără de vară. Metoda: testare + observaţie participativă. Testarea a vizat identificarea tipului de ataşament al fiecărui copil. Observaţia a urmărit dominantele comportamentale ale fiecărui copil în timpul diverselor activităţi desfăşurate în tabără. Precizare: Observatorii nu ştiau diagnosticele de la testare! Rezultatele au fost concludente: • copiii testaţi cu ataşament puternic au prezentat rezultate pozitive la variabila încredere în sine şi sociabilitate. Dintre cei 8 copii cu ataşament slab-evitant, 5 au prezentat, fie izolare socială, fie comportamente bizare; • cei 8 cu ataşament slab-rezistent au prezentat modele deviante de comportament: 4 – cu dominante de pasivitate, 3 – cu hiperactivism, 1 – agresiv; • doar la 2 din cei 16 copii cu ataşament puternic au apărut astfel de manifestări.Atenţie! Numărul redus de subiecţi nu permite generalizarea rezultatelor. Ca idee, acest tip de design se poate reţine pentru cercetări de tip replică.

Pentru a concluziona, trebuie subliniat că: afectivitatea, strâns legată de activitate şi relaţionarea socială a copilului, se dezvoltă rapid. Câteva coordonate marchează această etapă: îmbogăţire calitativă – de la formele primare (plăcere/neplăcere) la o gamă emoţională relativ diferenţiată, chiar dacă nu completă; schimbarea, în cazul dezvoltării afective normale, a tonalităţii dominante: de la predominarea stărilor negative ale nou-născutului (cauzate de dificultăţile adaptative inerente), la cele pozitive; lărgirea lumii “obiectelor” afective – de la fiinţele umane în general, la o fiinţă predilectă, la ea şi alţi semeni anume şi apoi la ei şi lumea obiectelor; remarcabilă dezvoltare a afectelor sociale; structurarea primară a modelului intern de ataşament şi, prin acesta, activarea unei prime matrici de relaţionare afectivă.

C A S E T Ă F I N A L Ă

Cu debut în anii celui de al doilea război mondial, observaţiile sistematice, premergătoare elaborării unei teorii de sine stătătoare a ataşamentului, au fost ocazionate de amploarea fenomenului separării copiilor de părinţi (Spitz, 1946) Cauzate de decesul părinţilor, fie de evacuarea copiilor din zonele în primejdie, pentru a-i proteja, separarea şi instituţionalizarea unui număr mare de copii ,cu dezvoltare normală până în acel moment, au dus la acumularea unui volum de observaţii impresionant. Unele dintre acestea au atras atenţia în mod special:▪ în cazul copiilor mai mici de cinci ani, cei care erau în relaţii foarte bune cu mamele lor erau cei mai afectaţi de despărţire.▪ pentru copiii mai mari de cinci ani, lucrurile stăteau invers. Cei mai neconsolaţi erau cei care nu erau în relaţii afective satisfăcătoare

cu mamele lor.Explicaţiile oferite de psihologi s-au bazat pe admiterea existenţei unei stadialităţi în interacţiunea afectivă mamă-copil. În

cauză au fost puse etapa relaţiei specifice şi cea a autonomiei afective.Înainte de cinci ani, copiii favorizaţi de o bună legătură cu mama erau tocmai în faza relaţiei specifice. Ei reuşiseră să

stabilească şi să recunoască existenţa unei legături speciale. Pierderea acestei proaspete achiziţii, securizante, i-a afectat major. Din contră, copiii defavorizaţi de sistemul relaţional familial nu ajunseseră să parcurgă această etapă. Separarea nu i-a făcut să piardă ceva special. Că această explicaţie era plauzibilă a demonstrat-o faptul că, urmăriţi în evoluţia lor ulterioară, după încetarea separării şi reintrarea vieţii în cursul ei postbelic, aceşti copiii au avut probleme mai grave. Ei, cei care au suportat atunci mai bine ruptura, dată fiind nespecificitatea calităţii acesteia, s-au dovedit, ulterior mai vulnerabili. Ceilalţi, afectaţi pe moment, au fost pe termen lung protejaţi de calitatea relaţiei afective primare existente la acea dată.

În cazul copiilor mai mari de cinci ani, a intervenit cealaltă etapă a maturizării afective: autonomia. Cei aflaţi într-un optim relaţional cu anturajul lor atinseseră firesc acest stadiu, astfel încât separarea nu le-a ridicat probleme speciale de adaptare. Ei şi-au „luat”, simbolic, mama cu ei. Din contră, copiii dezavantajaţi relaţional, neachiziţionând această etapă superioară, au fost surprinşi de momentul separării în stadiul relaţiei specifice, reacţionând, la fel de neadaptat, ca cei mai mici ca ei.

Aceste observaţii care indicau o posibilă corelaţie între maturizarea afectivă, vârsta copiilor şi calitatea relaţiei materne, au fost notate şi reţinute. Mai mult chiar, ele au fost întărite de cele care semnalau o sumbră legătură: cea dintre calitatea relaţiei afective şi supravieţuire. Cazurile, nu puţine, ale copiilor cărora separarea de părinţi le inducea o stare depresivă cu consecinţe letale au sensibilizat medici, asistenţi sociali, psihologi, educatori.

TEMĂ: Identificaţi ce variabile au acţionat în cazul prezentat. Ce tip de plan experimental a funcţionat, dacă apreciem situaţia ca experiment natural.

18 2013

19 2013