CAPITOLUL I

Introducere în studiul dreptului penal

SECŢIUNEA I

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc

§1. Evoluţia istorică a dreptului penal român; §2. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal; §3. Scopul dreptului penal; §4. Caracteristicile dreptului penal; §5. Necesitatea dreptului penal; §6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept; §7. Raportul dintre dreptul penal şi morală.

§1. Evoluţia istorică a dreptului penal român

Ca bi în cazul altor ramuri de drept, bi dreptul penal a cunoscut o lungă evo-luţie istorică până a ajunge la actuala cristalizare. O fugară cercetare istorică ne arată că apariţia unor dispoziţii penale mai consistente este semnalată începând cu secolul al XVII-lea. Astfel, în anul 1645 apare Codul lui Vasile Lupu, iar în anul 1652, Codul lui Matei Basarab. Ambele coduri nu erau exclusiv penale, ci coduri mixte cuprinzând în majoritate dispoziţii penale dar bi civile. De remarcat că, ambele coduri prevedeau pedepse barbare care aveau un rol intimidant asupra populaţiei. Pe lângă pedeapsa cu moartea, erau prevăzute pedepse corporale precum tăierea mâinilor, a limbii, turnarea de plumb topit pe gâtul condamnatului etc.

În anul 1826, în Moldova a apărut „Legiuirea lui Sturza”, iar la 1 ianuarie 1852 a intrat în vigoare, în Muntenia, „Legiuirea lui Barbu atirbei”. ai în aceste legiuiri erau prevăzute pedepse corporale bi pedeapsa cu moartea.

În opinia specialibtilor, primul Cod penal adevărat a fost promulgat la 30 octombrie 1864. Acest cod era inspirat din Codul penal francez de la 1810 bi cel prusian de la 1851.

A rămas în istorie faptul că, „Codul penal din 1864 bi cel de procedură penală au fost elaborate într-un termen foarte scurt bi au fost aprobate de Adunarea Deputaţilor într-o singură bedinţă”1. Urmare a grabei cu care a fot modificat Codul

1 Comisia însărcinată cu elaborarea Codului penal bi de procedură penală a lucrat la

ele aproximativ 3 luni de zile, timp insuficient pentru o operă bună. În Camera Deputaţilor nu au avut loc dezbateri pe articole ci, pur bi simplu, codurile au fost votate aba cum au fost propuse. După 10 ani de aplicare, datorită multiplelor imperfecţiuni, Codul penal a suferit numeroase modificări în anul 1874. Principalele modificări au constat în trecerea unor crime în rândul delictelor bi îndulcirea pedepselor.

Introducere în studiul dreptului penal 2

penal de la 1864, acesta a suferit numeroase modificări în anii 1874, 1882, 1893, 1894, 1895, 1900, 1910, 1912 bi 1921.

Codul penal de la 1864, cu modificările ulterioare, a fost aplicat începând cu 1 iulie 1919 bi în Basarabia. În Bucovina continua să se aplice Codul penal austriac, iar în Transilvania Codul penal ungar.

În anul 1936 a fost adoptat un nou Cod penal care, la rândul său, până la iebirea din vigoare a suferit multiple modificări în funcţie de epoca istorică străbătută de ţara noastră.

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal care l-a scos din vigoare pe cel din 1936. La rândul său bi Codul penal din 1969 a suferit o serie de modificări, multe dintre ele după anul 1990, când în România, după eveni-mentele din decembrie 1989, a început să se construiască o nouă societate de tip capitalist, bazată pe un stat de drept.

Deoarece, pe de-o parte, prevederile Codului penal de la 1969 nu mai sunt în concordanţă cu schimbările petrecute în structura societăţii românebti după 1990, iar pe de altă parte apare necesitatea alinierii legislaţiei românebti la legislaţia Uniunii Europene, structura în care România a intrat la 1 ianuarie 2007, Parla-mentul României, încă din anul 2004, a adoptat un nou Cod penal. Intrarea lui în vigoare a tot fost amânată, în prezent existând informaţia că a suferit unele modi-ficări bi va intra în vigoare în anul 2008. Totubi, sunt informaţii că până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, actualul Cod penal va mai suferi unele îmbunătăţiri bi modificări, dându-se ca certă introducerea, pentru prima oară în legislaţia penală românească, a răspunderii penale a persoanei juridice (acest lucru s-a petrecut prin apariţia Legii nr. 278 din 12 iulie 20061 care a modificat Codul penal).

§2. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal

2.1. Definiţia dreptului penal

Apărarea celor mai importante valori de care depinde însăbi existenţa socie-tăţii omenebti, împotriva faptelor periculoase prin care acestea sunt vătămate sau puse în pericol, a constituit din cele mai vechi timpuri o preocupare a comunităţii umane.

După apariţia statului, sarcina de a preveni bi de a combate fenomenul infracţional i-a revenit acestuia, prin organele sale de specialitate. Este cunoscut că apărarea socială împotriva criminalităţii se realizează în mare măsură bi prin intermediul dreptului penal. De aceea, este necesar să cunoabtem ce se înţelege prin „drept penal” bi care sunt accepţiunile acestei expresii.

În doctrină s-a precizat că expresia „drept penal” este folosită într-o dublă accepţiune: fie pentru a denumi dreptul penal ca una din ramurile sistemului de drept românesc, fie pentru a denumi btiinţa dreptului penal2.

Între cele două accepţiuni există o legătură indisolubilă: pe de o parte, obiectul btiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal, iar pe de altă parte,

1 M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006. 2 Vezi în acest sens C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, Bucu-

rebti, 1997, p. 2.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 3

normele dreptului penal aflate în vigoare reflectă, în principiu, gradul de dezvol-tare a btiinţei dreptului penal1.

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal a fost definit ca fiind subsis-temul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc

2. În literatura juridică de specialitate străină, dreptul penal mai este denumit bi

drept criminal3.

Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un ansamblu de norme juridice structurat în sistem după criterii btiinţifice în jurul unor norme cu caracter de principiu bi pe instituţiile funda-mentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunile de drept penal bi răspun-derea penală4.

Din definiţia ce a fost dată dreptului penal ca ramură a sistemului de drept, rezultă că acesta prezintă următoarele caracteristici specifice:

a) este o ramură distinctă, autonomă, având un obiect propriu de reglemen-tare, bi anume acele valori bi relaţii sociale de care depinde existenţa societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia;

b) stabilebte faptele (acţiuni/inacţiuni) considerate infracţiuni bi sancţiunile corespunzătoare;

c) stabilebte drepturi bi obligaţii în scopul apărării celor mai importante valori sociale bi prevenirii infracţiunilor.

Toate aceste caracteristici oferă dreptului penal un rol bi un specific aparte în contextul celorlalte ramuri de drept, ca principal instrument în lupta de apărare a celor mai importante valori sociale, ce pot fi periclitate prin fapte de periculozitate socială ridicată5.

2.2. Obiectul dreptului penal

În legătură cu obiectul dreptului penal, în literatura juridică de specialitatea s-au conturat două opinii diferite. Într-o primă opinie s-a afirmat punctul de vedere al acelor autori care susţin că obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârbirii infracţiunilor, relaţii de conflict care iau nabtere numai ca urmare a săvârbirii infracţiunilor bi numai în momentul săvârbirii

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucurebti,

2003, p. 10. 2 C. Bulai, op. cit., p. 2. 3 Dreptul penal bi dreptul criminal este ramura dreptului care determină infracţiunile bi

pedepsele care se aplică fiecărei infracţiuni, spune prof. J. Larguier în cursul de Drept penal – general, Ediţia a XVII-a, 1999, p. 2.

4 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. aansa S.R.L., Bucurebti, 1997, p. 8.

5 V. Dobrinoiu bi colab., Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucurebti, 1997, p. 7-8.

Introducere în studiul dreptului penal 4

acestora, ceea ce provoacă în ultimă instanţă tragerea la răspundere penală bi pedepsirea infractorilor1.

Acestei opinii i se reprobează că restrânge sfera dreptului penal, că pune la îndoială caracterul său autonom normativ, că reduce obiectul dreptului penal doar la relaţiile de conflict, de represiune penală, relaţii ce se nasc cu ocazia săvârbirii infracţiunii bi nu ţine seama de rolul preventiv al dreptului penal, că realizarea normelor penale are loc bi prin respectarea de bunăvoie, de către marea majoritate a destinatarilor, a obligaţiilor instituite prin acestea2.

Într-o altă opinie, se consideră că obiectul dreptului penal cuprinde nu numai relaţiile ce se nasc în momentul săvârbirii faptei interzise, ci bi acele relaţii ce se nasc din însubi momentul intrării în vigoare a legii penale3.

De la apariţia statului bi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de confor-mare, fie de conflict, au constituit bi continuă să fie bi în prezent obiect de regle-mentare pentru dreptul penal care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni bi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârbesc. Prin

1 În acest sens, prof. Ion Oancea susţine că, relaţiile sociale care revin dreptului penal,

privesc activitatea socială de luptă împotriva infracţiunilor, prin tragerea la răspundere penală a celor ce săvârbesc infracţiuni. Această activitate devine de reglementare penală bi prin aceasta obiect al dreptului penal (a se vedea I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică bi Pedagogică, Bucurebti, 1971, p. 15-16); în acelabi sens,s-a pronunţat bi prof. M. Basarab. El spune că obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale prin care este reglementată lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale ce se nasc între stat bi infractor sau făptuitor, ca urmare a comiterii unei infracţiuni sau a unei fapte prevăzute de legea penală în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri penale (a se vedea M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 6).

2 A se vedea C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. aansa SRL, Bucu-rebti, 1997, p. 9; în acelabi sens bi prof. Vasile Dobrinoiu. El arată că „reducând obiectul dreptului penal la relaţiile sociale de conflict, dreptul penal este configurat ca un drept pur sancţionator, ignorându-se în fapt funcţia normativă, educativă bi preventivă a acestuia (vezi V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucurebti, 2003, p. 15).

3 Astfel, marele penalist român care a fost prof. Vintilă Dongoroz, în cursul său de drept penal din anul 1939, precizează că normele dreptului penal au o eficienţă activă din însubi momentul intrării lor în vigoare deoarece ele dau nabtere unui raport juridic între societate pe de-o parte bi membrii săi, pe de altă parte, societatea având dreptul de a pretinde o anumită de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societăţii având obligaţia corelativă de a respecta aceasta conduită; în condiţiile în care obligaţia legală de conformare este respectată, spune prof. V. Dobrinoiu, ne aflăm în faţa unui raport juridic de conformare. Atunci când însă se săvârbebte o infracţiune, încălcându-se dispoziţiile imperative ale legii, se nabte un nou raport juridic penal, numit de contradicţie sau de conflict între societate bi infractor (V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucurebti, 1997, p. 9); bi prof. C. Mitrache consideră că obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare socială, relaţii care se nasc nu din momentul săvârbirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale (C. Mitrache, op. cit., p. 9); Prof. C. Bulai observă că obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale pe care le numim relaţii de apărare socială. Aceste relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv bi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor sociale esenţiale ale societăţii bi a dezvoltării lor în deplină securitate ca o condiţie sine qua non a existenţei bi normalei evoluţii a societăţii. (C. Bulai, op. cit., p. 3).

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 5

această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă bi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale1.

2.3. Sarcinile dreptului penal

Ca ramură de drept românesc, dreptul penal are de îndeplinit o seamă de sarcini specifice care pot fi sintetizate astfel:

a) să stabilească în concret faptele socialmente periculoase prin a căror săvârbire se aduce atingere valorilor fundamentale ale statului de drept;

Într-adevăr, prin normele cuprinse în partea generală a Codului penal, sunt stabilite trăsăturile esenţiale ce trebuie îndeplinite pentru ca o faptă săvârbită să constituie infracţiune (art. 17 C. pen.). În acelabi timp, în partea specială a Codului penal sunt descrise bi caracterizate faptele ce constituie infracţiuni. Fap-tele ce constituie infracţiuni mai pot fi prevăzute bi în unele legi extrapenale care cuprind dispoziţiile penale. Prin incriminarea faptelor periculoase pentru socie-tate, dreptul penal realizează bi funcţia de prevenire a infracţiunilor, care este cea mai importantă.

b) să stabilească sancţiunile ce se aplică persoanelor care încalcă legea penală;

Această sarcină este realizată prin cuprinderea în Codul penal a unor dispoziţii generale în legătură cu pedepsele, modul lor de stabilire bi de aplicare, cât bi prin indicarea unui minim bi maxim de pedeapsă ce se poate aplica de organul judiciar atunci când se constată săvârbirea unei infracţiuni. Prin astfel de dispoziţii se stabilebte cadrul legal în interiorul căruia organele judiciare compe-tente trebuie să acţioneze pentru apărarea societăţii împotriva infracţiunilor.

c) să stabilească temeiul în care organul judiciar are dreptul de a pedepsi precum bi condiţiile în care se poate exercita acest drept.

Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. pen. se stabilebte că infrac-ţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Dreptul penal este acela care stabilebte toate condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea de către stat a dreptului de a pedepsi. În acelabi timp, tot dreptul penal, stabilebte când o pedeapsă nu se poate aplica, debi s-a săvârbit o faptă prevăzută de legea penală.

Toate aceste sarcini ce îi revin dreptului penal se raportează la nevoile de apărare existente la un moment dat în societate. Dar aba cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, dreptul penal nu se poate limita numai la apărarea valorilor sociale existente la un moment dat în societate, ci el trebuie să asigure bi dezvoltarea progresistă a sistemului de valori, apărând noile valori bi relaţii sociale ce apar în evoluţia societăţii2.

§3. Scopul dreptului penal

Existenţa dreptului penal ca ramură de drept este determinată nemijlocit de scopul său, de însăbi raţiunea de a exista.

1 C. Bulai, op. cit., p. 4. 2 C. Bulai, op. cit., p. 17.

Introducere în studiul dreptului penal 6

La rândul său, scopul dreptului penal este stabilit prin politica penală a sta-tului, motivată de lupta contra fenomenului infracţional bi necesitatea permanentă a combaterii acestuia.

Scopul dreptului penal, în calitate de principal instrument de realizare a politicii penale, este de a apăra societatea, în ansamblu, bi membrii săi în parti-cular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale1.

§4. Caracteristicile dreptului penal

În literatura juridică de specialitate nu există unanimitate în ceea ce privebte trăsăturile caracteristice ale dreptului penal. Unii autori2 menţionează ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul normativ al acestuia, caracterul unitar bi caracterul autonom, în timp ce alţi autori3 menţionează ca trăsături caracte-ristice ale dreptului penal: autonomia, unitatea bi caracterul de drept public. În opinia catedrei noastre caracteristicile dreptului penal sunt următoarele:

a) dreptul penal are un caracter autonom; Subliniem această caracteristică a dreptului penal, foarte importantă, deoa-

rece unii autori străini susţin că de fapt dreptul penal nu reglementează relaţii proprii, ci sancţionează numai încălcările grave ale relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri de drept, trăgându-se concluzia că dreptul penal ar fi o ramură de drept dependentă de alte ramuri de drept, deci o ramură complementară a altor ramuri de drept4.

Prin aceste susţineri i se atribuie dreptului penal un caracter pur sancţionator, nerecunoscându-i-se bi caracterul normativ al acestuia, fapt ce nu corespunde realităţii. Aba cum am arătat, dreptul penal creează bi un sistem propriu de per-cepte sau reguli de conduită ce se adresează destinatarilor legii penale, fapt ce-i oferă caracterul autonom.

Este adevărat că dreptul penal intervine cu sancţiunile sale în multe cazuri când se săvârbesc infracţiuni care aduc atingere relaţiilor sociale reglementate de dreptul civil, familiei, constituţional, administrativ etc. Sub acest aspect, drep-tul penal, prin prevederile sale incriminatoare bi sancţionatoare, sprijină bi dă eficienţă altor ramuri de drept.

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 17. 2 I. Oancea, op. cit., p. 17-19. 3 C. Mitrache, op. cit., p. 11; C. Bulai, op. cit., p. 10-12; A. Ungureanu, Drept penal

român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucurebti, 1995, p. 8-9; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 12-13.

4 În acest sens, a se vedea penalibtii francezi G. Stefani, R. Vouin bi J. Leaute, citaţi de prof. I. Oancea în cursul său din anul 1971. De fapt, pentru prima oară, cunoscutul gânditor francez J.J. Rousseau, autorul celebrei lucrări „Contractul Social” a afirmat că dreptul penal nu este o ramură autonomă ci numai o faţă a dreptului. Dreptul, spune J.J. Rousseau, are în general „două feţe”: o faţă determinatoare care fixează normele de conduită bi cealaltă faţetă care este sancţionatoare, deoarece prevede pedeapsa contra aceluia care nu se supune legii. Prin urmare, concluzionează J.J. Rousseau, dreptul penal este sancţiunea tuturor celorlalte ramuri de drept. Teoria lui J.J. Rousseau nu este corectă, spune prof. V. Dongoroz în cursul său de drept penal din anul 1926, p. 5, deoa-rece dreptul penal are propriile sale relaţii sociale pe care le reglementează, relaţiile de apărare socială.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 7

Cu tot sprijinul pe care îl dă altor ramuri de drept, totubi dreptul penal se prezintă ca o ramură de drept independentă bi autonomă1.

Profesorul I. Tanoviceanu arată că „norma penală se adresează indivizilor indicându-le limitele înăuntrul cărora acţiunile lor sunt permise bi deci indirect interzicându-le anumite acţiuni.

Norma penală se mai adresează bi organelor statului, impunându-le să proce-deze la aplicarea pedepselor. Toate acestea produc raporturi de drept specifice dreptului penal, suficiente pentru a-i justifica autonomia”2. Profesorul francez Jean Larguier recunoabte că dreptul penal are un caracter autonom3.

Caracterul autonom al dreptului penal se poate demonstra bi în cadrul opiniei că viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de drept, iar drep-tul penal ar interveni doar pentru sancţionarea faptelor periculoase din aceste domenii reglementate, arătându-se că există domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal ocrotebte interese ce nu sunt ocrotite de nicio altă ramură de drept, spre exemplu, ocrotebte sentimentul de milă prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate, sau integritate corpo-rală este în primejdie bi este în neputinţă de a se apăra (infracţiunea de lăsare fără ajutor este prevăzută de art. 315 C. pen.); sau un alt exemplu: dreptul penal ocrotebte respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.) interese ocrotite de la început prin normele dreptului penal bi care nu au mai format obiect de reglementare al altei ramuri de drept4.

b) dreptul penal are un caracter unitar; Normele penale nu se regăsesc într-un singur corp de legi, ci ele se află răs-

pândite fie în partea generală a Codului penal, fie în partea specială a acestuia, fie în legi extrapenale cu unele dispoziţii penale. Dată fiind această situaţie, s-a pus întrebarea dacă dreptul penal mai are un caracter unitar. În literatura juridică de specialitate s-a arătat că acest caracter al dreptului penal provine, în primul rând, din caracterul unitar al dispoziţiilor de drept privitoare la răspunderea penală, la infracţiuni bi pedepse, dispoziţii înscrise în Codul penal5.

Chiar bi atunci când unele fapte sunt incriminate bi sancţionate prin legi pena-le speciale sau legi nepenale cu dispoziţii penale, toate acestea sunt puse în acord cu legea penală generală, cu Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor dero-gatorii de la dreptul comun6. Codul penal cuprinde o împărţire bipartită. Pe de-o parte, distingem norme penale cuprinse în partea generală a Codului penal, în care sunt cuprinse reguli cu caracter general, iar în partea specială sunt pre-văzute infracţiunile bi pedepsele ce se aplică în cazul săvârbirii acestora. Această împărţire nu influenţează cu nimic caracterul unitar al dreptului penal, între cele două părţi existând o concordanţă deplină.

În al doilea rând, relaţiile de apărare sociale fiind reglementate prin norme de drept penal, aceste norme îi conferă dreptului penal caracter unitar. Caracterul unitar al dreptului penal mai rezultă în al treilea rând bi din împrejurarea că nor-

1 I. Oancea, op. cit., p. 20. 2 I. Tanoviceanu, Tratat de drept bi procedură penală, ed. a II-a, Tipografia Curierul

Judiciar, Bucurebti, 1924, vol. I, p. 18-19. 3 J. Larguier, Drept penal general, ed. a XVII-a, 1999, p. 4. 4 C. Mitrache, op. cit., p. 11-12. 5 I. Oancea, op. cit., p. 18. 6 Idem.

Introducere în studiul dreptului penal 8

mele acestuia indiferent unde ar fi încorporate (Cod penal, legi speciale etc.) se referă tot la infracţiuni bi pedepse. În fine, dreptul penal se călăuzebte după anu-mite principii proprii, specifice, fapt care subliniază încă o dată caracterul unitar al acestuia.

Caracterul unitar1 al dreptului penal român se desprinde bi din dispoziţiile art. 362 C. pen., care prevăd că: „dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică bi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, dacă legea nu prevede altfel”.

Legat de caracterul unitar al dreptului penal, în doctrină s-a subliniat că există bi preocuparea de a se impune unele subramuri ale dreptului penal, cum sunt „dreptul penal internaţional”, „dreptul internaţional penal”, „dreptul penal al mediului înconjurător”, „dreptul penal al minorului” bi „dreptul penal al afacerilor”2.

c) dreptul penal are caracter de drept public; Aba cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, prin specificul

raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a reglementării relaţiilor de apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului public, alături de alte ramuri ale dreptului care reglementează relaţiile sociale de putere în care una din părţi este statul, ca reprezentant al societăţii, al puterii publice3.

Indiferent dacă unele infracţiuni sunt îndreptate direct împotriva statului (trădare, complot etc.) împotriva bunei funcţionări a organelor statului (abuzul în serviciu, luarea de mită, purtarea abuzivă, neglijenţa în serviciu etc.) sau dacă lezează drepturile sau interesele legitime ale unor persoane (omor, vătămare corporală, bantaj, viol etc.) raportul juridic de drept penal se stabilebte nu între persoana direct prejudiciată prin infracţiune, ci între stat bi infractor, deoarece numai statul are dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal4.

Aba cum am mai arătat, în cadrul raportului juridic penal de conformare, atunci când intră în vigoare o normă penală, statul, ca titular al apărării valorilor sociale, pretinde din partea destinatarilor legii penale o anumită conduită, iar în caz de încălcare a normelor penale tot statul, prin organele sale specializate, exercită în majoritatea cazurilor, din oficiu, acţiunea penală pentru tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârbirea unor infracţiuni.

În doctrina franceză însăbi natura dreptului penal este controversată. Se reco-mandă să se vadă în dreptul penal o ramură a dreptului distinctă de cel public sau privat5.

§5. Necesitatea dreptului penal

Când se pune problema necesităţii dreptului penal sunt invocate următoarele argumente: necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii, existenţa feno-menului infracţional bi necesitatea combaterii lui, bi necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale6.

1 A se vedea pe larg V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 14-15. 2 Fl. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucurebti, 2003, p. 32. 3 C. Bulai, op. cit., p. 11. 4 A. Ungureanu, op. cit., p. 9. 5 A se vedea J. Larguier, op. cit., p. 4. 6 C. Bulai, op. cit., p. 6; C. Mitrache, op. cit., p. 9.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 9

Pentru protejarea apărării valorilor esenţiale ale societăţii, statul folosebte mai multe mijloace, între care bi dreptul penal.

Dreptului penal îi revine sarcina ca prin normele sale să apere împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea bi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile bi libertăţile acesteia, proprietatea, precum bi întreaga ordine de drept.

Concomitent cu apărarea valorilor esenţiale ale societăţii care se realizează prin opera de incriminare a faptelor socialmente periculoase, dreptul penal este bi un instrument eficient în activitatea de prevenire bi combatere a fenomenului infracţional, desfăburată de stat prin organele sale specializate.

Cu toate măsurile luate de statul român după decembrie 1989, în planul prote-jării valorilor esenţiale ale societăţii, între care bi reforma legislaţiei penale, prin înăsprirea pedepselor, fenomenul infracţional din ţara noastră a continuat să se menţină la un nivel ridicat. În pofida înmulţirii convenţiilor de asistenţă juridică in materie penală pe care ţara noastră le-a încheiat cu alte state, a îmbunătăţirii legis-laţiei penale, asistăm, totubi, la internaţionalizarea fenomenului infracţional.

Pe plan mondial, criminalitatea se află în expansiune, iar faptele comise cu violenţă sunt în continuă crebtere. Dar ceea ce este deosebit de grav în feno-menul criminalităţii, este tendinţa scăderii vârstei infractorilor, conjugată cu creb-terea infracţiunilor comise de tineri, care sunt din ce în ce mai dure bi de multe ori asociate cu consumul de droguri.

După cum se btie, criminalitatea, ca fenomen social, este dată de totalitatea infracţiunilor ce s-au comis la un moment dat într-o societate determinată. În stu-diul criminalităţii se face distincţie între criminalitatea zisă „legală”, criminalitatea zisă „aparentă” bi criminalitatea zisă „reală”.

Criminalitatea legală cuprinde totalul condamnărilor pronunţate de instanţele judecătorebti, în timp ce criminalitatea aparentă desemnează totalitatea infrac-ţiunilor de care organele de cercetare penală au luat la cunobtinţă.

Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor realmente săvârbite într-o societate, într-o anumită perioadă de timp, inclusiv cele necunoscute de organele judiciare.

Cel de-al treilea argument în demonstrarea necesităţii dreptului penal pornebte de la premisa că apărarea valorilor sociale trebuie să se realizeze în interesul societăţii bi totodată cu respectarea drepturilor omului1. Aceasta înseamnă că activitatea de tragere la răspundere penală a individului infractor trebuie să se facă după anumite reguli bine stabilite, în aba fel încât să se respecte drepturile aces-tuia dar, în acelabi timp să fie realizate interesele societăţii, care trebuie să fie apă-rată eficient împotriva faptelor infracţionale. Astfel, dreptul penal ne apare atât ca mijloc de apărare a societăţii împotriva conduitei periculoase a individului infractor, cât bi ca mijloc de apărare a individului infractor împotriva acţiunii arbitrare a orga-nelor de stat însărcinate cu îndeplinirea funcţiei de apărare socială2.

1 C. Bulai, op. cit., p. 9. 2 Idem.

Introducere în studiul dreptului penal 10

§6. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleabi valori sociale, dreptul penal are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului1. Această legătură decurge din faptul că ansamblul relaţiilor sociale asupra cărora dreptul penal îbi exercită acţiunea sunt reglementate la rândul lor bi de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ etc. Întotdeauna, când respectivelor relaţii sociale li se aduce o atingere mai gravă, dreptul penal intervine cu sancţiunile sale, asigurându-se o protecţie reală a acestor relaţii sociale2.

6.1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional

Prin normele sale, dreptul penal ocrotebte valorile fundamentale consacrate în Constituţia României. Astfel de valori fundamentale cum sunt fiinţa statului român, suveranitatea, drepturile omului, persoana bi atributele ei, dreptul la proprietate, ca-pacitatea de apărare a ţării, sunt apărate de dreptul penal prin incriminarea faptelor socialmente periculoase prin care acestea sunt vătămate sau puse în pericol.

Aba cum s-a subliniat în literatura de specialitate, cu dreptul constituţional, dreptul penal se interferează în ocrotirea relaţiilor sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii bi exercitării statale a puterii3.

6.2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal

Dreptul penal are cele mai strânse legături cu dreptul procesual penal, aceste două ramuri de drept condiţionându-se reciproc. Această legătură strânsă decur-ge din faptul că raportul juridic penal se definitivează prin intermediul raportului juridic procesual penal. Astfel, dreptul penal determină prin normele sale, faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile aplicate acestora, precum bi condiţiile de aplicare bi executare a sancţiunilor. Descoperirea infracţiunilor, identificarea infractorilor, dovedirea vinovăţiei bi aplicarea sancţiunilor de drept penal, nu se pot face decât de organele judiciare care acţionează în baza competenţei bi modalităţii prevăzute de dreptul procesual penal4.

6.3. Legătura dreptului penal cu dreptul execuţional penal (cu

subramura sa, drept penitenciar)

Constatându-se săvârbirea unei infracţiuni bi deci existenţa raportului juridic penal de conflict, prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu sanc-ţiunea aplicată de instanţă, odată cu punerea în executare a acesteia, procesul penal ia sfârbit. Pentru executarea sancţiunii aplicate, în continuare apar raporturi de drept execuţional penal, în baza cărora infractorul execută sancţiunea de drept penal aplicată de instanţă. Tocmai în aceasta constă legătura dintre dreptul penal bi dreptul execuţional penal.

1 Ibidem. 2 A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucurebti, 1999, p. 18. 3 I. Muraru, Drept constituţional bi instituţii politice, Ed. Actami, Bucurebti, 1998, p. 16. 4 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 18.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept românesc 11

Aba cum s-a arătat, dreptul execuţional penal reglementează relaţiile sociale ce iau nabtere în cursul executării sancţiunilor de drept penal în regim de liber-tate sau de penitenciar1.

6.4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil

Relaţiile patrimoniale bi personal nepatrimoniale ce formează obiectul de reglementare al dreptului civil sunt protejate prin intermediul dreptului penal atunci când ele sunt încălcate sau puse în pericol prin fapte socialmente pericu-loase. Faptele socialmente periculoase prin care se aduce atingere patrimoniului, cum ar fi furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, înbelăciunea, distrugerea etc. sunt incriminate bi sancţionate în legislaţia penală.

Prin aceasta, dreptul penal dă o mai mare eficienţă ocrotirii unor relaţii sociale reglementate prin normele dreptului civil.

6.5. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei

Dreptul penal vine bi în sprijinul ocrotirii mai ferme a unor relaţii ce fac obiect de reglementare al dreptului familiei.

Astfel, în Capitolul I din Titlul IX al părţii speciale a Codului penal sunt prevă-zute infracţiuni contra familiei: bigamia, abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului etc. Prin prevederea ca infracţiuni a unor astfel de fapte bi pedepsele ce se aplică, dreptul penal vine cu un plus de apărare a relaţiilor de familie, pe care dreptul familiei nu îl are.

6.6. Legătura dreptului penal cu dreptul muncii şi cu dreptul admi-

nistrativ

Cu dreptul muncii, dreptul penal are de asemenea o strânsă legătură. Legis-laţia muncii cuprinde bi unele incriminări cum ar fi spre exemplu infracţiunile contra protecţiei muncii.

ai cu dreptul administrativ dreptul penal are o legătură strânsă deoarece acesta din urmă stabilebte infracţiunile prin care se aduce atingere intereselor publice. Astfel, în Codul penal sunt prevăzute infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, cum sunt: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor publice, neglijenţa în serviciu, purtarea abuzivă; infrac-ţiuni de corupţie, cum sunt: luarea de mită bi primirea de foloase necuvenite.

§7. Raportul dintre dreptul penal şi morală

După cum se cunoabte, morala are un domeniu mult mai vast decât dreptul penal, deoarece ea impune obligaţii membrilor societăţii incomparabil mai variate bi mai numeroase decât legile penale.

Spre exemplu, morala impune organizarea unor acţiuni de binefacere în folosul săracilor, bătrânilor, bolnavilor sau persoanelor cu handicap, în timp ce dreptul penal nu impune astfel de activităţi prin normele sale.

1 Idem, p. 19.