Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

ELEMENTE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ARABĂ NOTE DE CURS

Notele de curs au fost preluate de la Cursul de „Elemente de Cultură şi Civilizaţie Arabă” MIOARA ROMAN

Cuprins:

- Arabia Antică- Personalitatea lui Muhammad- Coranul - Mesajul coranic- Limba arabă- Caligrafia arabă- Domnia discipolilor- Califatul omeyyad- Croologia dinastiei- Yazid- Organizarea statului- Oraşele- Premisele căderii omeyyazilor- Propaganda abbasidă- Spania musulmană

1

1

Arabia Antică

Cadru istoric:În istoria lumii antice, peninsula Arabică nu are un loc diferit de cel

al celorlalte două peninsule din Mediterana: Italia şi Balcanii; acesta se datorează faptului că Peninsula Arabică este patria popoarelor semitice, care au dezvoltat o civilizaţie, care alături de cea elenică şi romană, a constituit structura tripartită a sintezei culturale pe care lumea mediteraneeană a realizat-o în secolele timpurii ale erei creştine.

Dar este aici locul să menţionăm că civilizaţia semitică în formele sale cele mai înalte s-a dezvoltat în afara graniţelor strict geografice ale Peninsulei Arabice, în semicercul denumit Semiluna fertilă.

Peninsula Arabică este patri arabilor şi leagănul islamului. De aceea, termenul de “Arabia preislamică”este foarte potrivit, el reflectând rolul decisiv pe care islamul l-a jucat în evoluţia societăţii arabe.(v. The Cambridge Hystory of Islam- Irfan Shahid- Geogetown Univ. Washington D.C.)

Peninsula Arabică (sau “Insula Arabilor”, cum o numesc arabii), este un adevărat subcontinent, cea mai mare peninsulă din lume, înconjurată din trei părţi de mare, acoperită de unul din cele mai uscate deşerturi. Evoluţia istorică a acestei zone, este profund marcată de factorul geografic cea mai mare parte a naturii acestei zone fiind neprimitoare, “natura maligna”, fără coaste ospitaliere accesul făcându-se prin strâmtori foarte înguste. Nici un râu nu-o străbate, rareori ori se întâlnesc albii uscate (wadi) unde precipitaţiile din sezonul ploios au dus la apariţia unor oaze, dezvoltate şi în jurul câte unui izvor sau puţ. Peninsula se împarte în trei zone orientate spre nord-sud.

Despărţită de uscat prin deşertul din nord, Peninsula Arabică poate fi considerată, cu adevărat, o insulă, mărginită de întinderi de apă la sud, la est şi la vest. Ea se împarte în următoarele zone:- un litoral îngust, de-a lungul Mării Roşii în vest- Tihama, mărginit de o barieră muntoasă- Hijaz (în arabă înseamnă “a bloca, a izola, a face حجزinaccesibil) - spre sud, în prelungirea Hijaz-ului, Yemenul 3000m, cu culturi terase,

până la Golful Aden, continuându-se apoi, spre nord-est, cu Hadramawt şi Zufar şi apoi Munţii Omanului;

- în centru, platoul Nejd, între două deşerturi: Nafud în nord şi Rub- al-Khali(pătrarul gol, însemnând în arabă ربع “a sta, a trăi”), în sud-est; este un platou stâncos, cu o vegetaţie de stepă, zona în care beduinii ăşi aduceau turmele la păscut.

2

2

În antichitate, deşertul a ţinut Peninsula Arabică izolată de restul lumii de bazinul mediteranean şi de Mesopotamia, închizându-i singura cale de acces, pe uscat spre aceste zone de civilizaţie. “Aşa cum deşertul înseamnă capcane, furtuni, sete, nisipuri mişcătoare, tot aşa ci marea are furtuni periculoase, are “firea ei”, cum spunea un geograf arab, mai ales această mare orientală, care înglobează Marea Roşie, Oceanul Indian şi golful ale cărei itinerarii sunt jalonate de cimitire de nave (A.Miquel, cf. Sur les difficultes de navigation en Mer Rouge par example, H.de Monfried, Les secrets de la Mer Rouge, 1932).

Totuşi, conducătorii de caravane de cămile şi marinarii n-au ezitat să se lanseze pe aceste drumuri maritime şi terestre presărate de pericole. Navigaţia de coastă lega Egiptul, Abisinia, Africa orientală, Mesopotamia, Persia şi India. Caravanele parcurgeau drumurile din Yemen la Cornul abundenţei. Bogăţiile locale erau comercializate pe pieţele din nord, unde se vindeau plantele aromatice, mirodeniile, tămâia, smirna, răşina parfumată, şofranul, aurul, pietrele preţioase, perlele, fierul şi cositorul.

Clima opune Nordul Sudului, căci dacă cea mai mare parte a Peninsulei este deşertică, munţii meridionali beneficiază de ploile musonice de unde şi denumirea de “Arabia felix” dată de romani acestei regiuni. Cea mai mare parte a Peninsulei are o climă continentală, toridă în majoritatea timpului, cu scurte precipitaţii iarna şi primăvara, uneori devastatoare, dar aducând după sine o vegetaţie de scurtă durată, considerată un dar al cerului.

Aflată la întretăierea drumului comerciale între Asia şi Europa (în special Bizanţ), ea este străbătută de marile drumuri naturale care legau Constantinopol-ul cu India şi China.

Prosperitatea comercială şi progresul agriculturii au dus la apariţia unor regate înfloritoare în Yemen. În sec. XV î.Ch., Regatul minean cu capitala la Ma'in معييين , reunea o bună parte din populaţia Arabiei meridionale, alături de alte oraşe - regat , ca Qataban , قطبان Hadramawt ultimul fiind cel mai cunoscut, datorita legendarei sale , سبا şi Saba حضرموتregine, care 1-a vizitat pe Salomon şi a marelui baraj de la Maarib مارب «, care a transformat regiunea într-un « paradis întins de umbră, astfel ca unui călăreţ îi trebuie mai mult de o lună pentru a-l străbate « (v.J. Ryckmans - Le barrage de Marib , în Les dossiers de L’archeologie no.33, 1979, pg. 28-35). Regatul Saba va atinge apogeul în jurul anului 500 î.Ch, când va cuceri Etiopia. Mai târziu, Regatul Himyaritilor ( sec.I î.Ch. - sec. VI Ch) unifica tot sudul, în timp ce în nord, dinastiile arabe repede elenizate guvernau oraşe - state situate la punctul terminus al rutelor caravanelor : Emese ( azi Horans în Siria ); regii nabateeni la Petra ( Iordania - - ( البتراء sec. II î. Ch. - 106 ), regina Zenobia زنوبية la Palmira (تدمر în Siria), care în sec. III .Ch. , profitând de declinul Nabateeii, devenită provincie romană , a încercat să acapareze rutele comerciale şi să fondeze un imperiu oriental, care să ţină piept Romei.

3

3

În sec. I î.Ch. existau dinastii arabe la Edessa, Emessa, în Anti-Liban, la Petra şi Palmyra.

Rolul nabateenilor din Petra, la sudul Mării Moarte, a fost deosebit de important pentru cultura arabă. Aşezaţi la bifurcarea drumului mirodeniilor, nabateenii sunt intermediari între Arabia de sud şi lumea mediteraneană. Regii nabateeni încearcă în 85 î.Ch să ocupe teritorii spre nord, ajungând chiar la Damasc, pe care-1 ocupă pentru puţin timp, dar apoi , se îndreaptă spre sud, luând, practic în stăpânire, tronsonul nordic al drumului mirodeniilor. Nabateenii îmbină elenismul cu arabismul; ei folosesc în arhitectură elemente elenistice, dar vorbesc araba ( Cantineau, apud. R.Blachere, op.cit. vol I , pg. 43). Şi nu folosesc arameana decât în inscripţii.

Secolul VI marchează declinul sudului. În 530, ultimul rege humyarit Dhu Nuwas (de la care se spune că-şi va lua numele celebrul poet Abu Nuwas) este învins de etiopieni ( descendenţi ai sabaenilor stabiliţi în Africa ) ; capitala sa este distrusă. Ocupaţia ţine 50 de ani. Cam în aceeaşi epocă , digul de la Marib se prăbuşeşte, ducând la exodul unui număr mare de sabaeni, în special din tribul Azd ^J, din care o parte s-au stabilit pe malurile Eufratului, dând naştere dinastiei creştine a Ghassanizilor ( بنو غسان ( Deşi tradiţia face din căderea digului principala cauză a mirgraţiei yemenite spre nord, istoricii consideră că această mişcare, care începe prin sec. al III-lea ar fi rezultatul presiunii exercitate de beduini asupra teritoriilor deţinute de sedentari, la limita deşertului. (v.J.Ryckmans,op.cit. pg. 35)

În 570. guvernatorul etiopian al Yemenului, Abraha a pornit o , أبرهة expediţie armată contra oraşului Mekka, pentru a distruge Kaaba. El a condus atacul călare pe un elefant, dar a fost învins; anul 570 a rămas cunoscut ca “anul elefantului “; el este şi anul naşterii lui Muhammad. La această expediţie se face referire şi în Suratu-1 fīl (Coran).

Limba sud-arabica

Descoperirea unor inscripţii în sud-arabică pe tăbliţe de bronz, aramă, piatră indică existenţa unui alfabet propriu, derivat din cel fenician. Din acest alfabet sud-arabic s-a dezvoltat scrierea silabică , folosită de etiopiana veche ( ghe'ez), şi apoi de amharica (etiopiana modernă). Scrierea sud-arabică a fost descifrată la sfârşitul secolului trecut, iar limba s-a dovedit a fi foarte apropiată de nord-arabică (araba propriu-zisă) ; în ea se găsesc, de asemenea, elemente arhaice prezent numai în akkadeeană şi ghe'ez. În prezent, există un corpus al inscripţiilor sud-arabice, gramatica şi crestomaţii, iar o ramură a orientalisticii - sabeistica - se ocupă de studierea lor.

4

4

Pe Eufrat, la marginea deşertului, într-o zonă fertilizată de irigaţiile de pe Eufrat, a apărut oraşul Hira . الحيرة În momentul când o dinastie arabă se stabileşte aici, Sasanizii şi-o fac vasală. Este vorba de dinastia Lakhmizilor .care se revendică din triburile din sudul peninsulei. La sfârşitul sec , اللخميونVI, Lakhmizii se creştinează, iar crestinismul va dăinui la Hira până în vremea abbasizilor. La începutul sec. VII, dinastia Lakhmizilor este înlăturată, iar teritoriul este supus guvernatorului sasanid. Prin lichidarea acestui tampon, Persia.

5

5

Populaţia Peninsulei Arabia era departe de a fi uniformă în secolele care au precedat era noastră. Fără îndoială aici se găseau diverse triburi, numele unora fiind citate în texte, ca de exemplu în Biblie (Ezechel 27, 22) dar istoricii se feresc să afirme dacă au fost singura populaţie a locuitorilor. În orice caz, majoritatea acestei populaţii vorbea araba, limbă semită, înrudită cu accadeana, cananaeana, arameana şi ebraica. Studiul acestor limbi nu rezolvă problema istorică, căci se presupune că ar fi existat o limbă de origine, semita comună, iar regiunea unde a fost vorbită ar fi fost “leagănul semiţilor”, dar nu se ştie cu precizie unde ar fi această zonă. Dacă unii istorici consideră Arabia locul de unde, prin migraţii succesive, ar fi apărut popoarele semite, alţii se referă în acest sens mai degrabă la Mesopotamia. Sigur este însă că araba este o limbă semită cu structuri complete, iar la începutul primului mileniu populaţia Arabiei era considerată de popoarele vecine ca având o unitate a limbii care permitea folosirea unui nume comun în ciuda modului de viaţă diferit dus de păstorii Arabiei Centrale sau de comercianţii sau agricultorii Arabiei de Sud. Aceste triburi arabe se considerau ca făcând parte din două mari grupuri: ai Arabiei de Nord şi ai Arabiei de Sud, având ca strămoşi pe Adhān şi Qahtān. Cei din Sud sunt popoarele Main, Saba, Cataban, Hadramaut, populând spaţiul triunghiular din SV peninsulei, pe care am putea săi denumim yemeniţi. Aceste patru oraşe-state monarhii sclavagiste, au dezvoltat o civilizaţie superioară a Orientului vechi, civilizaţia sud-arabică. Societatea sclavagistă a Yemenului antic s-a format pe la sfârşitul mileniului al doilea î.e.n., se pare independent de celelalte. Ea avea la bază practicarea unei agriculturi în terase care producea cereale, parfumuri şi mirodenii, precum şi un comert activ favorizat de poziţia sa, la intersecţia marilor drumuri între Extremul Orient şi lumea mediteraneană.

Marile drumuri care străbăteau Peninsula Arabica erau puţine la număr. Două drumuri plecau din Damasc, unul îndreptându-se spre Valea Eufratului, prin Palmyra, iar celalalt spre Arabia centrală şi orientală, prin Wadi Sirhan. De la Mecca şi Yathrib (Medina astăzi), plecau alte două drumuri, spre Eufratul de jos. Cea mai importantă cale era cea a mirodeniilor, care, plecând din Haramawt trecea prin Ma ‘rib şi ajunge ala Najran, de unde se bifurcă, spre Hira şi Eufrat, iar la nord, spre Mecca şi Yathrib, apoi spre Petra.

Când au cucerit Siria romanii nu au depăşit sudul Semilunei fertile, iar expediţia lui Aelius Gallus în Yemen ( 24 î.Ch) nu s-a mai repetat.

Pentru a frâna mersul arabilor spre nod, Bizanţul şi Persia Sasanidă au creat două state arabe tampon: Ghassanizii (vasalii Bizanţului) şi Lahmizii (vasalii Sasanizilor). Pe lângă aceste două state ale sedentarilor, a mai existat în Nedjd un stat autonom, mai bine zis o uniune tribală, kindiţii. În cadrul statului Ghassanizii elementul arab era atât de important încât limba arabă era recunoscută ca limbă de oficiere a cultului în biserică, alături de greacă şi siriacă. Curtea Ghassanizii constituia un ideal de rafinament pentru beduinii din deşert, deşi ei au rămas mai departe nomazi.

6

6

Tot aici se pare că ar fi apărut şi o nouă scriere, scrierea arabă, documentele care ateastă aceasta sunt o inscripţie creştină trilingvă din 512 descoperită la Zabad în Siria de Nord, o alta din 568 la Haran care evocă construcţia unui martinium, precum şi cea de la Djabal Usais, la est de Damasc datată 528. Este totuşi cert faptul că în secolul al VI-lea, în Siria şi Iordania se foloseau caractere apropiate de cele ce vor fi numite mai târziu caractere arabe, diferite în orice caz de cele folosite la începutul secolului al VI-lea în aceeaşi regiune. Între aceste două perioade se situează deci apariţia scrierii arabe, sau naşterea ei prin transformarea progresivă a scrierilor anterioare, fenomenul având loc pe teritoriul celor două regate Lakhmid sau gassanid, fără ca să putem preciza dacă această scriere a fost elaborată în Mesopotamia. Istoria antică a arabilor din nordul Peninsulei este mai puţin cunoscută, în afara unor date din izvoare asiriene, care vorbesc despre dus, dar pomenesc şi triburile nord-arabice, supuse, în diferite perioade, statelor din sud. Una din cele mai vechi mentiuni despre arabi aflam în Odiseea lui Homer (Odiseea - IV - 81 -85 ,Menelaos îşi povesteşte pribegiile după cucerirea Troiei). Ştiri sigure aflam de la Herodot, care dedica călătoriei sale la arabi un «logos » ( cartea III) ; Aflam de la el că arabii venerau două divinităţi : Dionis (Oratalt) şi Urania (Alilat), care era considerată zeiţa cerului.

7

7

ARABII

Este dificil să delimităm « lumea arabă » folosindu-ne de criteriul geografic, pentru că, până aproape de sfârşitul sec. VI , ea nu a cuprins decât o parte din Peninsula Arabica. La fel, nu putem să-i definim pornind de la conceptul de naţiune, pentru că nu au reprezentat o masă etnică pură, fără aport străin. Singurul criteriu de reţinut pentru delimitarea lumii arabe este criteriul lingvistic, (v. Regis Blachere Histoire de la litterature arabe A Maisonneuve 1952 )

În mileniul al II-lea î.Ch. , nordul şi centrul Peninsulei erau ocupate de nomazi, stramoşii arabilor de azi, despre care aflam menţiuni în documente asiriene din sec, VIII î.Ch. Limba acestor nomazi facea parte din marea familie a limbilor semitice, înrudită cu limbile asiro-chaldeene (sau akkadiene), cu idiomurile canaaneene (ebraica şi arameana) şi limbile vorbite în Arabia Meridională.Să convenim a-i denumi arabi pe membrii unui grup, având în comun folosirea aceluiaşi idiom .

Condiţiile de viaţă din Peninsula Arabica - În afara oazelor, unde sunt concentraţi sedentarii, restul populaţiei o reprezintă nomazii, al căror mod de existenţa este singurul corespunzător mediului geografic.

Societatea arabă- sedentară sau nomadă este un conglomerat de clanuri şi triburi.

MODUL DE VIAŢĂ AL GRUPURILOR ARABE

Pe lângă deosebirile legate de origine, care şi-au pus amprenta asupra vieţii literare, cea mai importantă opoziţie de care trebuie să ţinem cont este cea dintre beduini şi sedentari. Când ne gândim la arabi timpul nomad ne vine în minte ; şi această, pe drept cuvânt, pentru că , la început, el este adevărul stăpân al teritoriului. Dispreţuindu-1 pe pastor, la fel ca şi pe sedentar, pe care-1 exploatează şi-1 apără conform unei cutume bine încetăţenite, beduinul nu se aşteaptă să-i fie recunoscute meritele . »Sunt de dispreţuit munca şi situaţia servilă, creşterea bovinelor, este nobil să ai cămile , este o dovadă de bărbăţie şi vitejie să ai cai « Bogatia beduinului constă în turme ; restul, care îi este de altfel indispensabil, : grâul,

8

8

curmalele, pielea, armele, ustensilele din cort , Ie ia de la sedentari. 0 alta sursă o reprezintă transportul cu caravanele, la care se adaugă tributul cerut celor pe care-i protejează sau caravanelor străine care strabat teritoriile sale ( Burckhardt, III ,4,6,279,295, ; Huber, 406 - apud R. Blach'ere ,op.cit.pg. 19)

Ultima sursa -şi nu cea mai puţin importantă - o reprezintă - « razia » , care , uneori, este o lovitură dată de o mână de oameni împotriva unui grup sau unei caravane izolate , alteori, este un atac bine organizat, la care participă câteva mii de luptători, având drept scop acapararea de noi paşuni sau surse de apă. Aceste incursiuni şi războaie sunt descrise în « Ayyam al -Arab » . Nimic mai plictisitor, mai monoton şi mai steril decât aceste lupte dintre care unele, ca războiul izbucnit după întrecerea dintre caii Dahis si Al -Gharba , care a durat 40 de ani şi şi-a aflat locul în creaţia literară, eroul său fiind Antara Ibn Shaddad.

Orientalistii clasici ne-au obişnuit cu caracterizarea vieţii arabilor preislamici că viaţa beduinilor, dar, aşa cum remarca R. Blache're, imediat ne gândim la opoziţia clasică dintre beduini şi sedentari. Cunoaştem triburi parţial sedentare, iar altele în totalitate nomade.

Greutăţile vieţii, vitregia naturii au dezvoltat la arabi un profund fatalism, ei se înclină în faţa iremediabilului, simţind inutilitatea efortului, în faţa acestei forţe superioare denumită dhahr. Acelaşi mod de viaţă face să se dezvolte la arabi gustul pentru elocinţă, viaţa în deşert fiind favorabilă exercitării harului oratoric: “Limba beduinilor este un instrument bogat în sonorităţi, care incită la căutarea de efecte ritmice, de formule lapidare…cei mai elocvenţi sunt cei mai ascultaţi. Sentimentul onoarei, gustul înnăscut pentru laudă, incită pe cei mai elocvenţi, pe cei care au har poetic să-şi cultive talentul pentru a cânta originea lor şi a celor apropiaţi lor, pentru a cânta faptele de arme, pentru a resuscita curajul luptătorilor după o înfrângere, pentru a cânta, în orice moment, valorile neamului”.(R. Blachere, Histoire de la Literature arabe, Paris, 1952) .

Nu trebuie subestimat rolul centrelor sedentare urbane ca Yathrib (Medina), Mecca, Njran, Hīra. Ele vor exercita o influenţă generală în afară de cea directă cerută de interese immediate legate de relaţiile cu triburile. Mecca aşezată într-o depresiune, îşi datora rosperitatea situaţiei sale de punct nodal al comerţului de tanzit dintre Sud şi Nord, şi numai puţin Pietrei Negre loc de cult cu mult înaintea apariţiei Islamului. În fiecare an aici se desfăşura pelerinajul odată cu bâlciurile tradiţionale, la Ukaz de exemplu, unde aveau loc şi concursurile poeţilor arabi, ce denunţau trădătorii şi duşmanii cerând dreptate. Fie că este vorba despre beduini sau sedentari, organizarea clanului sau tribului nu este esenţial diferită în epoca veche faţă de ce aflăm în epoca modernă.

În fruntea clanului se afla un consiliul format din capii de familie, iar la nivelul tribului - de un consiliu format din şefii de clan.

9

9

S-a vorbit despre o democraţie a societăţii arabe, dar aceasta trebuie înţeleasă în sensul "unui instinct social de echilibru democratic, care ţinea locul unor instituţii politice (Charles, H- Tribus motonnieres du Moyen- Euphrate - în Documents d' etudes orientales de 1'Inst. Francais de Damas ;Beyrouth, 1939, apud. R. Blachere , op. cit. pg. 21)

« Arabul oscilează între dot poll : un individualism care îl împinge să respingă orice constrângere, să-şi afirme drepturile imprescriptibile ale « eu-lui «înaintea îndatoririlor elective, iar pe de altă parte, ataşamentul faţă de grupul sau social, care este de o profunzime şi o spontaneitate , care pot merge până la sacrificiu « (R. Blachere ;op .cit. pg. 21). Societatea arabă reprezintă, deci, o « anarhie temperată, la nivelul fiecărei trepte a ierarhiei sociale de oligarhia mai mult sau mai putin influenţa a şefilor de familei, facţiune sau trib (Charles, idem, pg. 150)

Un rol important în această societate revine « sayyid-ului « , persoana desemnata să execute hotărârile luate de consiliul de conducere ; el îşi conduce oamenii în luptă, primeşte soliile altor triburi, poartă negocieri pentru incheierea de alianţe, declară razboi, ia măsuri în vremuri de restrişte, stabile şi datele şi căile de transhumanţă.

Asemenea modului de viaţă, şi psihologia beduinului a rămas neschimbată timp de secole. . »Într-o lume în care nesiguranţă este starea normala, razia modul de existenţă.

Beduinii nu păreau foarte preocupaţi de religie : “Nomazii, mai mult decât sedentarii sunt închişi la noţiunea de divinitate, gândirea lor religioasă este mediocră, lucru surprinzător la aceste fiinţe aflate în permanent contact cu forţele naturii. Ei credeau că pământul este populat de spirite invizibile, ğinn-ii. Cultul de bază îl constituia cultul betililor, al unor pietre aşezate vertical asemenea menhirirlor. Erau divinizate şi divinităţile astrale mai cunoscute fiind Uzzā, personificarea lui Venus, ca şi Mannāt, zeiţa sorţii, iar la Mecca se aflau 360 de idoli, dintre care cel mai venerat era Hubal. De altfel de la început Mecca era un centru comercial în jurul căruia s-a clădit treptat oraşul. În mijlocul teritoriului sacru (haram) se afla sanctuarul Kaaba (cub), edificiu fără acoperiţ, având încadrată într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească (de fapt un meteorit). Înconjurarea pietrei constituia încă din timpurile preislamice un ritual important (M.Eliade “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988). Stăpânul Pietrei era considerat Allah, creatorul lumii.

Dacă Peninsula Arabă şi în special Heğaz au fost leagănul unor noi religii, este cert că acest lucru se datorează şi influenţei curentelor monoteiste care din Yemen, Sria şi Mesopotamia pătrundeau încet-încet. Probabil că aceste curente s-au manifestat aici începând cu secolul al IV-lea e.n., deşi masa triburilor beduine rămâne neatinsă în ansamblul ei.

1

1

Comunităţile evreieşti se aflau în Yemen, dar ocupau poziţii cheie şi în Yathrib şi Heybar, comunităţi puternice care vor constitui puncte de rezistenţă în faţa islamului.

Creştinismul se infiltrase pe de o parte prin Yemen şi Siria şi mai târziu prin Hira. La Mecca existau puţini creştini, majoritatea de condiţie foarte umilă. Misionarii, numeroasele mânăstiri, răspândite de-a lungul Eufratului până la Hira. Antagonismul dintre Bizanţ şi Persia se regăseşte pe plan religios în lupta dintre nestorieni, primiţi de sasanizi şi atotputernici la Hira şi monofisiţii siro-palestinieni. Monoteiştii erau şi cei cunoscuţi sub numele de “hanif”, care trăiau solidari, fără să fie evrei sau creştini.

Monoteismul a avut fără îndoială “un ecou în spiritul politeiştilor domeniului arab, în orice caz al sedentarilor (sura 84: “Dacă îi întrebi pe necredincioşi : cine a creat cerul şi pământul? Ei răspund Allah” Astfel al începutul secolului al VII-lea e.n., şi fără îndoială chiar înainte, arabă, cel puţin cei din Hedjaz, aveau noţiunea unui Dumnezeu suveran şi creator”.

Cu toată importanţă acestor curente monoteiste, religia Arabiei Centrale nu pare să fi fost modificată de înfluenţe iudeo-creştine. Ele nu corespund nici unor aspecte ale psihologiei arabe- sunt religii implantate. Vaste regiuni nu au fost atinse în nici un fel- fără să fie ostili doctrinelor monoteiste, nomazii şi sedentarii Peninsulei sunt profund ataşati.

1

1

Personalitatea lui Mohammed

Conform tradiţiei, Mohammed s-a născut între anii 570 şi 580 (majoritatea lucrărilor reţin anul 571, decât cu aproximaţie anul “expediţiei elefantului” întreprinsă de regele abisinian al Yemenului Abraha asupra Meccăi). Biografia “proorocului” e închegată din diverse aluzii presărate în Coran şi din “Sīra”, lucrare de compilaţie începută de istoricii (tradiţionalişti) la sfârşitul secolului VII şi cunoscută ca fiind scrisă de Ibn Ishāq (m.768), dar păstrată în redacţia lui Ibn Hiṣām (m.834). “Sīra” a introdus în biografia fondatorului islamului multe elemente miraculoase, în ciuda declaraţiilor “proorocului” că el e un om ca toţi oamenii. O reexaminare critică a “sīrei”s-a început abia în ultima vreme.

Din examinarea datelor asupra genealogiei reiese că Mohamed era înrudit cu vestitul Kusay, întemeietorul oraşului Mecca (mai precis- cel care instituia dominaţia tribului Qurayš în oraş). Pe scurt lucrurile stau astfel: la început, unor triburi sudice, pe teritoriul Meccăi apare tribul huzaa căruia gurhum trebuia să-i cedeze. În sfârşit, ultimul trib care apare în scenă este qurayš, semipăstori care nu se dau în lături nici de la jafuri. Tribul, unificat, se stabileşte în oraş sub cârmuirea lui Kusay. Lui îi sunt atribuite o serie de acte: restabileşte vechiul cult ajuns în ruină, instituie un fel de legislaţie de tipul constituţiei, stabileşte reşedinţa ocârmuirii- a “guvernului”(“dār an-andwa”- sfatul). Leone Caetani (1869-1935) autorul lucrării “Annali del Islam” compară rolul lui Kusay cu cel al lui Tezeu la greci şi al lui Romulus la romani. Lui Kasay îi urmează fii săi, ’Abd ad-Dār şi apoi cel mai tânăr ’Abd Manaf, fiul acestuia , pe nume ’Abd Şams, este la rândul său, tatăl lui Omeyya, strămoşul clanului omeyyazilor şi al lui Hāşim, strămoşul “proorocului” (deci, al clanului Haşimiţilor).

Urmând şirul tradiţiei, biografia lui Mohammed menţionează ca acesta a rămas orfan de tată foarte de timpuriu (pe tatăl său ’Abdallah, nici nu l-a cunoscut). La vârsta de şase ani o pierde şi pe mama sa, Amina, iar peste 3-4 ani survine şi moarte bunicului său ‘Abd al-Mūttalib. Cu toate că provenea din aristocraţia meccană, clanul Haşim, neamul proorocului, era sărac. În Mecca dominau urmaşii lui Omeyya. Se presupune că mai mulţi ani Mohammed însoţeşte caravanele cu mărfuri (qurayşiţii închiriau cămile şi asigurau “tranzitul “de mărfuri prin deşert). În sfârşit, este angajat de văduva bogată Hadiġa, proprietară a unei firme comerciale. În timpul călatoriilor întreprinse ca emisar al Hadigei, Mohammed s-ar fi întâlnit în Siria cu un călugăr creştin. Multe tradiţii musulmane vorbesc despre convorbiri ale lui Mohammed cu călugării (Serghei, Bahira, Nestor). Aceste tradiţii, după aprecierea unor islamologi, vor să arate că creştinii au

1

1

întrezărit de timpuriu vocaţia de prooroc a lui Mohammed. După părerea noastră, asemenea legende, alătuir de alte coincidenţe, sunt dovezi peremtorii ale influenţei hotărâtoare ale creştinismului în cristalizarea noii ideologii religioase. Islamologii Tor Andrae şi Gaudefroy-Demombynes au scos în evidenţă faptul că unele părţi din Coran amintesc de textele religioase siriace, iar versetele eshatologice, unele din cele mai vechi, au o asemănare izbitoare în unele locuri din predicile Sfântului Efrem, unul din predicatorii de bază ai bisericii creştine de răsărit.

La vârsta de 25 de ani Mohammed se căsătoreşte cu Hadiġa, negustoreasă la care intrase în slujbă (şi care era cu mult mai în vârstă decât el). Se presupune că acest eveniment amână pentru un timp primele revelaţii. Căsătoria aceasta a avut o influenţă hotărâtoare pentru el. Atunci când este zguduit de primele revelaţii, Mohammed găseşte înţelegere şi sprijin la soţia sa. Hadiġa trebuie să se fi bucurat de o autoritate deosebită în faţa lui Mohammed, de vreme ce acesta nu s-a căsătorit cu vreo altă femeie cât a trăit Hadiġa. Khadiga este una dintre cele patru « femei pure » recunoscute de islam, alături de fiica faraonuui care l-a salvat pe Moise, de Fatima, una dintre fiicele Profetului şi de Fecioara Maria.

Desigur că un rol de seamă în cariera de predicator religios a lui Mohammed trebui să fi avut religiozitatea, misticismul lui. Tradiţia spune că periodic Mohammed se retrăgea pentru rugăciuni şi reculegere într-o peşteră. Momentul hotărâtor relata pe larg de “sīra” îl suprinde într-una din acele clipe de reculegere pe muntele Hirā de lângă Mecca. Cum însă Mohammed nu se mulţumeşte să predice în deşert, nu se mulţumeşte să trăiască individual ca un eremit, ca un pustnic cum erau atâţia alţii “ruhban” în deşertul arabic, ci gândeşte noua credinţă ca o raţiune unificatoare pentru triburile arabe dezbinate şi măcinate de discordii şi dihonii mărunte, este limpede ce proorocul nu este un simplu posedat de idei mistice, ci un politician abil. Dacă motivele mistice le putem numai presupune, motivele politice transpar cu claritatea din toate actele politice care au dus la naşterea unei lumi noi. Tradiţia situează revelaţia coranică către cel de-al 40-lea an de viaţa al Profetului, în cursul uneia dintre meditaţiile sale într-o grotă aflată în apropiere de Mecca ; aici, Arhanghelul Gabriel iKw. i se arată şi îl îndeamnă să predice : ( citeşte), de aici numele Cărţii sfinte - Coranul - ( lectura). În cursul unor revelaţii repetate, Arhanghelul Gabriel îi « dictează» versetele Coranului, într-o limbă clară şi inteleligibilă pentru locuitorii din zona : araba din Hidjaz.(vezi Larousse - Dicţionar de civilizaţie musulmană - Yves Thorval -Bucuresti,E. Univers enciclopedic , 1997 )

După ce proorocul dezvăluie primele “revelaţii”, apar primii adepţi ai noii religii: mai întâi Hadiġa, apoi Ali, vărul primar al lui Mohammed şi viitor ginere (soţul Fatimei), devenit apoi cel de-al patrulea calif drept. Însă Hadiġa era femeie- iar Ali- copil, aşa că mărturia lor nu putea să aibă o pondere prea mare. Sprijinitori însemnaţi s-au dovedit ulterior Zeyd, fiul adoptiv, viitorul “secretar”, Abu Bakr –negustor de vază, viitor socru şi

1

1

primul calif. În afară de membrii familiei, de islam trecuseră numai oameni de condiţie socială umilă pe care-i puteau intimida ostilitatea quareyşiţilor. La sfatul lui Mohammed, aceşti necăjiţi se refugiază în Abisinia unde negoţul le îngăduie să se stabilescă în aşteptarea unor vremuri mai bune. Ruptura între partida qureyşiţilor şi adepţii noii învăţături este iminentă, cu toate că, între timp, se convertise pe neaşteptate Omar, un om energic, viitor calif care va juca un rol atât de însemnat în soarta islamului şi în crearea Imperiului arab. Mohammed caută sprijin în oraşul Taif, dar este alungat de acolo.

Între anii 610 şi 620, câţiva locuitori ai Medinei (oraşul Yathrib), viitorii “ansari”, se întâlnesc cu Mohammed într-un loc de taină şi îi jură credinţă. După un timp, jurământul este înnoit, iar Mohammed trimite la Medina pe câţiva din comilitanţii săi. Peste puţin timp se mută la Medina el însuşi. Ziua mai precis noaptea plecării lui Mohammed din Mecca la Medina, stabilită ulterior ca fiind data de 26 iulie 622, vor deveni începutul unei ere noi, al erei musulmane şi al cronologiei respective. Aceasta este hedjira (hegira)- “strămutarea” şi nu “fuga”. Comunitatea din Medina al cărei cârmuitor devine Mohammed este o comunitate religioasă şi politică şi se compune din “ansari” (partizani) din Medina şi muhādjirii (“strămutaţi”) din Mecca. De acum, Mohammed va trece de la tactica defensivă la cea ofensivă : “Războiţi-vă cu aceia care nu cred în Domnul până când nu vor da răscumpărare pentru viaţa lor, sleiţi, nimiciţi” (Coran, IX, 29)- îndeamnă prorocul acum.

Unul din primele acte întreprinse de Mohammed la Medina a fost concilierea elementelor eterogene ale comunităţii locale, muhādjiriii, ansurii, evreii şi păgânii, concilierea materializându-se în statutul comunităţii musulmane, act considerat autentic. Această conciliere se baza pe vechile ritualuri ale fraternizării. Înlăturând primejdia ciocnirilor etnice, Mohammed se preocupă de elaborarea ritualului noii religii. Stabilite astfel regulile săvârşirii abluţiunii (spălării sacre), chemării la rugăciune, postul. Imediat după sosirea lui Mohammed la Medina se clădeşte prima moschee din istoria islamului.

În această perioadă survine şi ruptura dintre Mohammed şi evreii (iudeii)din Medina, probabil din motive atât religioase, cât şi economice. Prin această ruptură s-ar explica, după unii orientalişti, şi schimbarea direcţiei închinării. La început, musulmanii îşi îndreptau faşa în timpul rugăciunii înspre Ierusalim. După 16-17 luni de la hegira, musulmanii îşi îndreptau faţa spre Mecca, oraşul în care se afla Kaaba, lăcaşul sfânt ctitorit, conform legendei preluate de islam, de însuşi strămoşul Avraam. În legătură cu direcţia închinării, presupunem că şi creştinii din Arabia se închinau tot cu faţa spre Ierusalim, aşa că influenţa iudaică este cel puţin problematică în acest caz. Această schimbare a direcţiei închinării avea, de fapt, şi un scop politic: acela de a arăta musulmanilor ţelul lor imediat- cucerirea oraşului stânt. Încep astfel războaiele între Mecca şi Medina, foarte asemănătoare cu ciocnirile intertribale. Punctul cel mai vulnerabil al meccanilor îl

1

1

reprezentau caravanele. Mai întâi este jefuită o caravană într-una din lunile sfinte. Mohammed justifică gestul printr-o “revelaţie divină”(Coran, II, 214), în care Allah arată, prin gura proorocului, ca “războiul în timpul lunii sfinte e un păcat mare, dar să te abaţi de la Domnul, să nu crezi că el şi în moscheea ce nu poate fi pângărită, să-i alungi din ea pe cei ce vin în ea e un păcat şi mai mare în faţa lui Dumnezeu”.

În al doilea an al hegirei are loc lupta de la Bedr, un izvor de apă dulce şi un loc de schimb comercial la răscrucea drumului dinspre Medina şi a drumului principal de caravane. O caravană mare se îndrepta din Mecca spre Siria, condusă de vestitul neguţător Abu Sufyan, căpetenia partidei ostile proorocului. Oamenii strânşi în grabă de meccani şi trimişi să lupte sunt puşi pe fugă, iar musulmanii învingători se aleg cu o pradă de război bogată. Pentru prima dată Mohammed trebuie să împartă prada de război şi recurge pentru aceasta la revelaţia divină (Coran, VIII, 42). Anul următor, meccanii pornesc să-şi ia revanşa pentru umilirea şi totodată să cureţe drumul pentru caravane. Din lagărul de lângă muntele Ohod ei atâţă pe medinezi, făcând incursiuni asupra ogoarelor lor. Cumpăna înclină mai întâi de partea acestora, însă qurayşitul Hālid, ulterior una din marile figuri ale cuceririlor musulmane, îi pune pe fugă pe medinieni, urmărindu-i până sub zidurile Medinei. Neatacând oraşul, qureyşiţii nu se pot bucura de victorie. În această luptă, Mohammed însuşi a fost rănit. Îmbărbătându-şi oamenii, Mohammed reuşeşte însă repede să reia expediţiile.

În al cincilea an al hegirei apare o nouă primejdie: evreii refugiaţi la Heybar îşi conving coreligionarii să închege împreună cu meccanii şi alte triburi o coaliţie puternică împotriva musulmanilor. Comanda armatei în care elita o formau năimiţii din Abisinia o preia Abu Sufyan, veşnicul duşman al proorocului. Musulmanii sapă în jurul oraşului un şant care opreşte oastea coaliţiei care împrejurase Medina. După vreo trei săptămâni, lipsa de provizii şi discordiile apărute în lagărul aliaţilor îi obligă pe aceştia să depresoare oraşul. Această retragere devine o mare victorie pentru Mohammed care, probabil, nu va fi fost străin de discordiile dintre aliaţi. Stăpân pe situaţie, în al şaselea an al hegirei, Mohammed se hotărăşte să se îndrepte spre Mecca profitând de lunile sfinte. Oprindu-se în punctul numit Hudeybiyya, el are un schimb de solii cu qureyşiţii şi reuşeşte să încheie cu ei o înţelegere. Conform înţelegerii, qureyşiţii părăsesc oraşul pentru trei zile, iar Mohammed intră în Mecca cu enoriaşii săi. Înţelegerea constituie un mare succes diplomatic, deşi musulmanii sunt dezamăgiţi pentru că se întorc la Medina fără să fi vizitat Kaaba.

După înţelegerea cu qureyşiţii, Mohammed hotărăşte să se răfuiască cu evreii care ocupau poziţii întărite la .Heybar خيييبر După vreo lună de rezistenţă, musulmanii distrug forturile care înconjurau Heybarul. Pentru rezistenţa dârză pe care au opus-o, Mohammed îi pedepseşte pe evrei lipsindu-i de dreptul de proprietate asupra pământului. Până la izgonirea lor din Arabia de către califul Omar aceştia vor rămâne în situaţia de arendaşi ai pământurilor pe care le stăpâniseră până cândva.

1

1

Întrucât înţelegerea de la Hudeybiyya le interzicea musulmanilor să mai atace caravanele meccane, aceştia caută noi posibilităţi de pradă la nord, în vecinătatea Siriei. O expediţie atacă triburile arabe din Transiordania, vasale Bizanţului, dar în lupta de la Muta de lângă Marea Moartă expediţia e înfrântă şi oastea nimicită în frunte cu comandantul Zeyd. Rămăşiţele oştirii sunt aduse la Medina de Halid. Înfrângerea suferită departe de Medina nu zdruncină însă autoritatea lui Mohammed, întrucât nici el, şi nici adepţii lui apropiaţi nu luaseră parte la expediţie. În acest timp Mohammed duce tratative cu Abu Sufyan şi reuşeşte să închege o alianţă de familie căsătorindu-se cu fiica acestuia. Neutralizându-şi vechiul duşman, Mohammed nu mai întâmpina nici o oprelişte în drumul său spre Mecca. În anul 630, profitând de fricţiunile dintre triburi, Mohammed se îndreaptă spre Mecca şi intră în oraş fără luptă; făgăduieşte amnistie meccanilor, devine stăpânitorul Kaabei şi după două săptămâni părăseşte Mecca revenind la Medina. După acest eveniment Mecca şi Medina trebuie să se reunească pentru prima dată în faţa primejdiei apărute prin coalizarea beduinilor. Un atac nocturn al beduinilor era să fie fatal musulmanilor daca Mohammed nu ar fi fost ajutat de Abbas, unchiul său, strămoşul viitoarei dinastii a Abbasizilor. Supunerea beduinilor aduce după sine supunerea locuitorilor oraşului Taif şi a unor triburi. Această supunere este mai mult politică decât religioasă, lucru gândit şi în Coran: “Arabii spun: noi credem; Zi-le: voi nu aţi îmbrăţişat credinţa, ci spuneţi: noi am trecut la islam; credinţa încă nu a intrat în inimile voastre”.(Coran, XLIX, 14).

În anul 631, Mohammed se îndreaptă spre Siria în fruntea unei oştiri puternice, probabil spre a răzbuna înfrângerea de la Muta, dar se mărgineşte la câteva incursiuni mărunte spre ţărmul Mării Roşii, în apropierea graniţei Bizanţului. Acest an al nouălea este numit “anul soliilor” deoarece toate triburile supuse musulmanior trimit solii la Mohammed. În al zecelea an al Hegirei (632), Mohammed întreprinde un pelerinaj la Mecca. Până atunci el se mulţumise cu pelerinajul parţial (’umra), cu vizitarea locurilor sfinte în afara perioadei cuvenite pentru pelerinaj. El trimite înainte un reprezentant al său, probabil spre a nu merge el însuşi în fruntea pelerinilor din ale căror rânduri nu îi putea exclude pentru moment pe păgâni. Pelerinajul acesta va căpăta numele pelerinajului “de rămas bun”. Întors la Medina, Mohammed se simte din ce în ce mai slabit, mai obosit şi peste trei luni moare, la 8 iunie 632.

1

1

CORANUL

« Islamul are o istorie imensă: nici mai mult nici mai puţin decât aproape 14 secole, iar pentru primele opt, pana la marile descoperiri, el acoperă o treime din lumea cunoscută. Fi-vom iertaţi dacă o cuprindem în atat de puţine pagini ? ..soluţia aleasă este poate cea mai rea, totuşi singura posibilă. Fără a coborâ până la amănuntele unei istorii evenimenţiale, extraordinar de forfotitoare în întâmplări şi chiar instabilă, s-a reţinut ceea ce ar putea sprijini o reflecţie asupra « destinului» ei : cel al islamului, dar, în acelaşi timp, prin intermediul acestuia, asupra « destinului lumii » pe care islamul îl urmează, şi-1 asuma, iar uneori îl impune în ciuda câtorva frumoase succese, în ciuda promisiunilor arheologiei şi epigrafiei sale, istoria islamului rămâne încă prea puţin cunoscută. Mai mult din vina acestei istorii înseşi: revoltele sociale, invaziile barbare şi zeiul religios s-au succedat în cadrul ei, ori s-au conjugal, pentru a ruina oraşe intregi, a le impraştia arhivele, a le incendia bibliotecile. Ei bine, ar putea spune istoricul, trebuie să lucrâm cu ceea ce a rămas. Desigur, dar un asemenea procedeu comporta un pericol: să reducem istoria la ceea ce este cunoscut sau chiar, fără a ajunge nici macăr până acolo, să considerăm ceea ce stie bine cunoscut ca lucrul cel mai importantă. 0 mare parte a acestei istorii are la bază texte scrise în arabă .( A.Miquel - Islamul şi civilizaţia sa - Ed. Meridiane , 1994 , pg. 9 şi urm)

Înţelegerea mesajului coranic presupune un minimum de unitate a limbajului pe ansamblul peninsulei. Alfabetul sud-arabic, exportat spre nord unde cunoscuse diferite adaptări, a cedat, începând din sec al VI-lea în faţa a ceea ce va deveni scrierea arabă, derivată din graţia arameeana printr-un lung proces, în care nabateenii din Petra au jucat un rol decisiv. Paralel, înţelegerea, dacă nu folosirea curentă a arabei vorbite în regiunile centrale ale peninsulei, în special în Hidjaz, se extinde până în inima Yemenului, favorizată de schimburi. În nord, arameeana a dat înapoi în faţa arabei, mărginindu-se la acte oficiale. În centrul Peninsulei şi în nord, araba se dezvoltă, depăşind barierele lingvistice dialectale, şi devenind ceea ce R. Blachere numeşte o koine.

.

1

1

Vollers afirma că Vulgata coranică este redactată într-un dialect din Nejd , printr-o adaptare operată de Mahommed , pentru a pune textul sacru în acord cu limba poeziei preislamice. (Vollers K. - Volkssprache und Schriftsprache im alten Arabien, Strasbourg , 1906, apud R. Blachere ) Această koine , aşa cum apare în textele poetice transmise de erudiţii din sec. VIII - IX este o " limbă medie", suprapusă dialectelor locale, folosită în scopuri elevate, în exprimarea poetică.

Pe plan cultural, succesul islamului se explică printr-un răspuns dat neliniştilor religioase latente, dar şi prin legatura sa profundă cu o tradiţie preexistentă .Traditie « nationala mat intai : contrar iudaismului si crestinismului, religii străine şi rămase izoltate, islamul este copilul Arabiei şi îi vorbeşte limba ;cu el, unitatea nu mai încearcă să se impună din afara, ci este consimţită instinctiv. Tadiţie « literara» : Coranul îşi împrumută expresia dintr-un limbaj poetic intertribal, sublinat într-o formă exemplară, pentru ca este divină.Islamul propune noi aspiraţii : religioase, egalitare, unitare sau de bunăstare ; dar el nu rupe cu unele vechi obiceiuri ale peninsulei, cum ar fi expediţiile de pradă, care vor oferi, oricui participă la ele şansa de a deveni , în teritoriile cucerite , seniori. Islamul este, în primul rând, o istorie a revelaţiei, care , iniţiată înaintea lui, îşi afla în el forma supremă. Mohammed, ultimul profet, desăvârşeşte seria profeţilor.Revelaţia pe care Allah a făcut-o să coboare asupra Profetului sau ( tanzil ) , prin intermediul Arhanghelului Gabriel se găseşte consemnată în Coran.

Coranul (în limba arabă Al-Qur’ān- “Citire,declamare”; Al-Mus’af – “legătură, volum, carte precum şi Al-Furqān –“deosebire între adevăr şi minciună” )este cartea sacră de bază a musulmanilor şi, totodată, monument al literaturii universale în limba arabă. El cuprinde predicile întemeietorului Islamului, Mohammed, rostite între anii 610 şi 632. Predicile cuprind “revelaţiile profetice”, povestiri moralizatoare istorico-religioase despre proorocii vechi, pilde, rugăciuni, anteme etc.

Deşi are, în principal caracter de monument religios şi de legislaţie, Coranul este şi o operă literară cu vădite calităţi poetice. El reprezintă prima opera în proză în limba arabă, de mari proporţii. Creat într-un interval mare de timp Coranul este neomogen ca formă, conţinut, stil. În sūrele (sūrat-ele) timpurii, este utilizată proza rimată şi ritmată (saj `d) la fel ca în predicile oratorilor tribali preislamici. Predicile crează, îndeosebi în surele timpurii, sunt scurte predici pline de frumuseţe şi forţă poetică, pătruns de “solia profetică” şi ca rezultat al eforturilor de a se exprima într-un stil bogat în imagini, pentru a impresiona şi convinge. Ideile şi imaginile, apărute spontan, sunt redate fără o anumită legătură logică. Aceste sūre conţin pilde şi dovezi despre atotoputernicia lui Allah, prosternare şi teamă faţă de el, tablouri vii ale judecăţii de apoi, chinurile iadului şi fericirii paradisiace, deznădejdea şi amărăciunea provocate de eforturile, zadarnice la început, de

1

1

a-şi aduce consângenii pe calea cea dreaptă. Sūrele din perioada târzie au ca scop reglementarea relaţiilor tribale din comunitatea musulmană, expunerea prescripţiilor de dogmă şi cult etc. Ele sunt liniştite, pline de uscăciune, lungimi şi monotonie. Mohammed preia imagini din folclorul arab vechi, şi mai ales, din legendele istorico-religioase iudeo-creştine cristalizate în Arabia pe baza tradiţiei biblice, îndeosebi în forma ei apocrifă. Limba poatică a Coranului se caracterizează prin bogăţia epitetelor, a comparaţiilor pline de culoare ce se întind de-a lungul unor sure întregi şi printr-un număr restrâns de metafore, metonimii etc. Fraza este scurtă, sacadată, lipsesc propoziţiile intercalate.

Coranul nu consacră numai o religie, ci şi o limbă, şi aceasta sub trei forme .Ca vehicul al revelaţiei, araba devine o manifestare divină, deci de neatins (de aici inimitabilitatea Coranului Astfel. العجييياز se înţeleg îndelungatele reticenţe ale islamului de a admite traducerile Coranului, ca şi grija sa de a fixa pentru totdeauna scrierea, vocabularul şi structurile limbii arabe. Dar această limbă nu este numai expresia unei credinte, ea este, de asemenea, sufletul unui popor ; Coranul a devenit un eveniment naţional şi religios. Aleasă de Dumnezeu ca fiind cea mai aptă pentru a exprima mesajul unicităţii şi unităţii sale, araba capătă o vocaţie universală. (v. A. Miquel - op.cit vol.1 pg. 70,71,72).

1

1

În timpul vieţii lui Mohammed au existat unele consemnări accidentale ale “revelaţiilor”. O prima încercare de notare integrală a fost întreprinsă la un an după moartea lui Mohammed. Abia în anul 651, un colegiu special întocmeşte redacţia canonică a Coranului, aşa-zisa redacţie “osmanică”(numită astfel după numele celui de-al treilea calif Othman, 644-656). La baza redacţiei au stat însemnările lui Zeyd ibn Sabit, secretarul lui Mohammed, culegerile vechi din plidele profetului şi informaţiile comunicate de cei care ştiau Coranul pe de rost. Toate celelalte însemnări au existat până în secolul al X-lea. În textul coranic au fost incluse 114 “revelaţii” de sine stătătoare, sūre, având fiecare un titlu. Surele se împart în unităţi ritmice mai scurte sau mai lungi, numite convenţional “versuri sau versete” (în arabă āyāt- “minuni”). Unele sūre sunt un adevărat mozaic de predici din perioade diferite ale activităţii lui Mohammed. Pe baza analizei conţinutului, limbii şi stilului, s-a putut stabili ordinea cronologică a surelor. Este notabilă activitatea orientalistului german Theodor Noldeke, precum şi a altor islamologi. S-au stabilit patru grupe principale de sūre: trei din ele, aşa numitele “sure meccane poetice”, “rahmanice” şi “profetice” totalizând 90 de sure, datează din perioada predicării la Mecca (aproximativ 610-622); a patra grupă, totalizând 24 de sure, numite “mediniene”, datează din perioada predicării la Medina (622-632). Lipsa unei cririci textologice la întocmirea redacţiei canonice a dus la apariţia unor lecţiuni diferite ale Coranului. Iniţial, au fost recunoscute şapte copii canonice. La jumătatea secolului al XX-lea se utilizează numai două lecţiuni. Existenţa în Coran a unui număr de cuvinte şi expresii obscure, a unor versete ambigui şi echivoce (lucru recunoscut numai de Mohammed însuşi, sura III), aluzii la evenimente şi împrejurări neclare în context, au făcut necesară, de timpuri prezenţa comentariiloe. Întemeietor al exegezei coranice este considerat vărul lui Mohammed, Abdallah ibn Al-Abbas (m.687/688). Majoritatea comentariilor musulmane se bazează îndeosebi pe un corpus de materiale în mai multe volume, adunate pentru exegeza Coranului de către istoricul şi teologul Aṭ-ṭabarī (m.923). cele mai cunoscute comentarii aparţin lui Az-Zamahšarī (m.1143), Al-Baydawī (m.1286), Gialāl ad-Dīn Aṣ-ṣuyūtī (m1505) şi teologul egiptean reformator Mohammed Abdo (m.1905). Principalele obiective ale exegezei Coranului au fost: explicarea lexico-gramaticală, stilistică şi istorico-teologică, oglindind diferite tendinţe în dezvoltarea teologiei musulmane (dogmatism, raţionalism, misticism), lupta social-politică şi ideologică îndârjită, asprime faţă de alte religii, negarea unor aspecte ale artelor figurative, precum şi tendinţa adaptării conţinutului Coranului la noile forme ale ideologiei sociale, pe baze mistico-religioase. Studiul ştiinţific sistematic al Coranului, criticii textologiei şi determinării cronologiei surelor.

Coranul a jucat un mare rol în formarea limbii arabe literare unitare şi răspândirea ei în ţările Asiei şi Africii. Altă consecinţă a faptului coranic este că limba, consacrată ca expresie a unei credinţe, a unui popor şi a unei

2

2

civilizaţii era o limbă de prestigiu. Coranul a confirmat ruptură decisivă între limba vorbită şi limba scrisă, între dialecte şi limba cultă, ruptură care se va agrava cu trecerea veacurilor.

Studiul şi exegeza Coranului condiţionează apariţia unor ramuri ale ştiinţelor şi literelor musulmane: teologia, dreptul civil şi canonic, lingvistica, poetica, retorica; aceasta a influenţat dezvoltarea filosofiei, istoriografiei, sociologiei musulmane. Coranul şi mai ales comentariile lui constituie izvorul folclorului religios răspândit în evul mediu în ţările Orientului musulman, creat de povestitorii-predicatori vaganţi. Acest folclor constă din hagiografii fantastice despre profeţii şi patriarhii biblici şi arabi antici, precum şi din legende despre diferite personaje ale tradiţiei Coranice: Hidr, Zū-l-Qarenyn (Alexandru Macedon), Luqmān, Cei şapte tineri adomiţi (”Cei şapte cocni din Efes”, în N.Cartojan, “Cărţile populare în literatura românească”).

Influenţa nemijlocită asupra literaturii se mărgineşte la predici şi epistole literare. Coranul fiind proclamat miracol “cuvânt al lui Allah”, limba şi stilul lui- ideal de neatins, imitarea Coranului este considerată sacrilegiu. În secolele X-XI însă, virtuţiile artistice ale Coranului sunt supuse deseori unei critici caustice de poeţi şi literaţi arabi medievali. Abū-a Alā al-Mā’arrī (973-1058) de pildă strecoară în “Epistola despre îngeri” şi “Epistola despre iertare” parodii spirituale la adresa reprezentărilor coranice despre paradis, infern, îngeri. În epoca modernă, se constată o influenţă a formei şi stilului în literatura beletristică, exemplu în acest sens fiind poemele în proză ale scriitorului de confesiune creştină Amīn Ar-Reyḥānī (1879-1940). Literatura tuturor popoarelor Orientului musulman, este saturată de citate din Coran, versete şi expresii parafrazate, nenumărate reminiscenţe de motive şi imagini. De o mare popularitate s-a bucurat în literaturile de limbă persană şi turcă varianta coranică a legendei biblice despre Iosif cel Frumos (sura XII). Seria de poeme pe această temă începe cu poemele epico-romantice ale lui Abu-Muayyada Balhi (sec.X) şi Firdousi (m.1020) intitulate “Yusuf şi Yuleyha”. Aceeaşi temă, cu accentul asupra dragostei Zuleyhii pentru Yusuf va fi tratată în poezia sufită, în plan mistic. Cel mai reuşit în acest sens este poemul lui Giami (m.492).

Calităţile poetice ale Coranului au fost apreciate de Goethe; din textul Coranului sunt inspirate fragmente din tragedia “Mahomed” 1772. În 1814-1819, Goethe revine la motivele Coranului (surele 1,6,12,18,22,26,27,98…) în versurile filosofice şi lirice din “Divanul Răsăritului şi Apusului”. De o mare popularitate s-a bucurat în secolul al XIX traducerea în versuri a Coranului aparţinând poetului şi orientalistului german Friedrich Ruckert (1788-1837). La rândul său, A.S.Puşkin prelucrează, în mod liber, unle imagini poetice în “Imitaţii după Coran”(1824).

Încercări de traducere a Coranului, din nevoia propagării Islamului, s-au făcut încă din secolul X-XI. În secolul XX, există traduceri ale Coranului în aproape toate limbile Orientului musulman. Prima traducere europeană a fost făcută în latină la jumătatea secolului XII de călugărul englez Robert de

2

2

Chester. Traducerea, tipărită în 1543 cu prefaţa lui M.Luther şi F.Melanchot, stă la baza primelor traduceri ale Coranului în limbile europene. Seria numeroaselor traduceri ştiinţifice începe cu traducerea latină comentată de Ludovico Marracci în 1698.

Primul om de cultură român care s-a ocupat de Coran este Dimitrie Cantemir. În cele două lucrări ale sale pe acestă temă, el depăşeşte cadrul polemicii, reuşind să facă, pe plan european, o operă de pionierat în islamologie. Prima, terminată prin 1720, a fost scrisă, probabil, în latineşte. S-a păstrat însă ediţia tipărită în limba române sub titlul “Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane. S-a tipărit din porunca Măriei Sale Petru cel Mare în tipografia imperială din Sankt-Petersburg, 1722 decembrie în 22 zile.” Cealaltă lucrare, intitulată “Coranus” se presupune a fi schiţa latinească după care s-a întocmit “Cartea sistemei…”. Aceasta a fost editată sub titlul “Principele Dimitrie Cantemir. Despre Coran”.

Traduceri în limba română: “Coranul sau Sfânta Scriptură a credincioşilor lui Muhamet”, tradusă şi adnotată de Bernhard Souffrin. Apare în 25 de fascicule. Bucureşti, 1884.

“Coranul. Traducere după originalul arabic însoţită de o introducere “ de dr. Silvestru Octavian Isopoescul. Cernăuţi, 1912. Traducătorul şi profesor la Universitatea din Cernăuţi şi Iaşi, orientalist cu pregătire solidă, bun cunoscător al limbilor ebraică, siriacă şi arabă, pe lângă limbile clasice şi unele limbi moderne, a scris pentru ediţia sa şi un studiu introductiv pe baza lucrărilor celor mai de seamă orientalişti germani.

Menţionăm faptul că în 1929, N.Iorga a publicat o lucrare în greceşte atribuită lui N.Milescu, în “Oeuvres inidites de Nicolas Milesco”, Bucureşti, 1929. Preocuparea pentru transpunerea sensurilor Coranului în limba română a fost reînviată după 1990, versiunile bucurându-se de sprijinul centrelor culturale islamice şi unor edituri de prestigiu. Astfel, sub patronajul Ligii islamice şi culturale din Romania a apărut o ediţie bilingvă, fiecare sură fiind prezentată în original, alături de varianta în limba română, însoţită de un bogat comentariu. 0 altă variantă i se datoreaza lui George Grigore, aparută în 3 ediţii, şi însoţită, la rândul ei, de un bogat aparat critic.

2

2

Mesajul coranic

Mesajul coranic a modificat considerabil structurile sociale şi politice ale populaţiei arabe. Deşi organizarea tribală nu a dispărut, ea a fost depăşită de o nouă noţiune cea a solidarităţii musulmane, într-o societate al cărei fundament era unul religios. De la instaurarea comunităţii din Medina toţi musulmanii au devenit fraţi. Şeful acestei comunităţi îşi datora situaţia nu originii sale familiale, vârstei sau experienţei, ci calităţii sale de profet. Acest tip de relaţii sociale deschideau un nou capitol în acest fel implica în aceleaşi fraternitatea între credincioşi stabilită în acest fel implica în acelaşi timp fraternitatea între toţi musulmanii, indiferent de limbă sau rasă.

Bineînţeles că Mohammed nu putea prevede această consecinţă a revelaţiei pe care o predica, dar trebuie remarcat faptul că versiunea păstrată a predicii pe care a ţinut-o înaintea morţii sale, cunoscută sub numele de “discursul de adio”, conţine mai multe referiri cu privire la egalitatea dintre arabi şi nearabi. Deci islamul întărea şi cristaliza sentimentul naţional arab, difuz până în acel moment, stabilind în acelaşi timp fraternitatea între credincioşi, care ştergea originile naţionale şi rasiale. « Credincioşii sunt fraţi « spune Coranul, iar tradiţia aminteşte că prima chemare publică la rugăciune a fost făcută de un sclav negru din Abisinia, Bilal - Islamul întemeiză comunitatea de credinciosi بلل al -umma , المة crează un timp musulman, conform calendarului Hegirei , consacra un teritoriu musulman - dar al - islam السلم un costum musulman cu , دار capul acoperit şi veşminte ample, prohibiţii alimentare, ritualuri de căsătorie , de rugăciune.

Prima consecinţă directă a apariţiei islamului a apariţiei islamului a fost, fără îndoială, unificarea, în numele unui ideal comun, a Arabiei a cărei diverse triburi se supuseseră lui Mohammed puţin înainte de moartea sa. A doua consecinţă a fost mişcarea de cucerire care a permis arabilor, deveniţi musulmani, să ocupe vaste teritorii în afara Arabiei, dominând teritorii care se întindeau în jurul anilor 750 de la Pirinei până la graniţa Chinei.

Mohamed însuşi dăduse exemplu, organizând expediţii în stepa siro-iordaninană, care aveau ca scop ralierea grupurilor arabe instalate în aceste regiuni, dar care se soldaseră cu eşecuri. Părea că acestă mişcare încheiată cu un insucces avea să fie abandonată. Într-adevăr succesorul lui s-a lovit de revolta declarată a unor triburi din Arabia Centrală, care abandonând cauza profetului islamului, refuzau să plătească “zakat-ul” datorat noului şef. Dar expediţiile militare au pus capăt tentativelor de emancipare apărute în diverse puncte ale Arabiei. Primul calif Abu Bakr chiar înainte de a restabili autoritatea sa asupra ansamblului teritoriilor reunite de Mohammed lansează

2

2

alte expeniţii spre Nord care au contribuit la unificae definitivă a beduinilor, graţie prăzii bogate pe care le promiteau.

Raporturile dintre arabi şi popoarele supuse se vor baza pe atitudinea acestora faţă de supremaţia islamului, pe care arabii vor s-o impună. Deşi vor accepta, de jure, noua religie , vor adopta limba arabă ca limba oficială şi de cultura şi vor da pe unii dintre cei mai mari scriitori arabi, aceste popoare vor refuza, de facto, să aceepte supremaţia arabilor, ca grup etnic. « Având ele însele solide tradiţii provinciale sau naţionale, întărite de credinţa în vocaţia universalistă şi multirasială a islamului, ele vor opun arabilor un fel de patriotism sau nationalism , cunoscut sub numele de « shu-ubiyya .» شعوبية Răspunsul arabilor va fi promovarea tradiţiei arabe - العربوة

Nici Coranul, nici Mohammed n-au reglementat instituţional problema comunităţii; hotărârile luate la Medina au fost de natură conjuncturală, dar au devenit, apoi, izvor al jurisprudenţei , prin aplicarea şi extinderea lor.

De ce nu a reglementat Mohammed succesiunea, atâta timp cât pare puţin probabil să nu fi fost conştient de iminenţa sfârşitului său ? Moartea sa a lăsat comunitatea descumpănită. Pentru unii, califul era خليفية doar un înlocuitor al profetului ,, însărcinat cu aplicarea gândirii sale, cunoscută comunităţii din tradiţie ( hadith - .( حيديث Pentru alţii, autoritatea şi toate însemnele puterii nu puteau fi despartite de izvorul lor viu, adică de descendenţii Profetului, adică de urmaşii săi de sânge, rezultaţi din căsătoria fiicei sale Fatima cu vărul său, Ali.

Începând cu această epocă, îmbrăcarea religiosului şi politicului este unul din faptele majore ale islamului. Cea mai mare parte a marilor curente de gândire îşi are izvorul în conflictele născute în jurul succesiunii Profetului. (v.A. Miquel - op. cit. pg. 78 si urm.)

La partea sa Mohammed nu lăsa nici un urmaş de sex masculin, iar pe de altă parte nu avusese timp să organizeze un stat solid. Edificiul politic şi social pe care îl constituise a fost puternic zdruncinat imediat după dispariţia sa, de rivalităţile grave apărute: între cei din Medina şi cei din Mecca, între cei din familie şi aristocraţia qoreişită. Viitorul noii comunităţi islamice părea compromis de reapariţia vechilor rivalităţi din clanuri, de cele născute din ierarhia introdusă treptat în sânul companionilor lui Mohammed. Toate acestea au permis celor din Mecca să-l proclame pe Abu Bakr, socrul lui Mohammed, primul Calif, adică înlocuitor şi succesor al profetului, ale cărui funcţii şi rol nu erau încă bine definite. De remarcat însă că din acest moment, prin eliminarea lui Ali, vărul lui Mohammed şi ginerele său după căsătoria cu Fatima, se crează germenele gravelor tulburări ulterioare.

2

2

Limba arabă

Limba arabă –vehicolul unei religii cu vocaţie universală, Islamul a reunit diverse naţiuni care având un credo comun, s-au bucurat şi de un limbaj-proclamat ideal- ca bază a revelaţiei. Acest limbaj va deveni expresia privilegiată a unei lumi uimitor de variate, dar care, în acelaşi timp, avea o cultură comună.

Fenomenul musulman a depăşit cadrul religiei- Islamul- înscis în secol- devine civilizaţie- modul ei de gândire şi de viaţă interesează pe toţi cei care gravitează pe orbita lui: nu numai pe musulmani, dar şi pe adepţii religiilor revelate- evreii şi creştinii, pe care Islamul îi tolerează. Islamul, expresie a unei spiritualităţi, a putut să încarneze o civilizaţie- el datorează acest lucru forţei cu care a refuzat să se rupă de secolul în care evolua, atât la nivelul credinţei pure, ca şi la cel al vieţii cotidiene sau politice, religia musulmană a fost prezentă peste tot- în individ, în societate, forţa amprentei sale fiind majoră în orice caz până în epoca contemporană, aşa încât majoritatea operelor scrise în limba arabă sunt reflectarea preocupărilor religioase sau derivate din ea, expunerea consideraţiilor politice, ideologice, teologice, fundamentale sunt marcate de aceasta- prin idealuri proclamate, formule pe care le îmbracă în diferite şcoli, reacţiile pe care le suscită, luptele pe care le duce de-a lungul istoriei.

Limba arabă clasică. Unii lingvişti consideră limba arabă arhaică ca apogeul creaţiei în limbile semitice. De unde vine acestă limbă spectaculoasă? Când un idiom este vorbit pe o arie extinsă acesta se fragmentează în dialecte, cu atât mai diferenţiat cu cât relaţiile dintre dialecte sunt mai diluate iar epoca dizlocării lingistice este mai îndepărtată în trecut. Dacă, dintr-un motiv oarecare, un dialect este promovat devine limba unei civilizaţii, celelalte dialecte nu dispar, dar aria lor de răspândire se stabilizează şi folosirea lor tinde să se reducă la nevoile vieţii familiale.

În lumea arabă actuală, araba literară - esenţialmente scrisă - este moştenitoarea directă a marii limbi clasice : este este rezervată, într-o formă mai mult sau mai puţin clasicizantă , în scris cât şi vorbită, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi între oameni cultivaţi), dar araba medie ( ) este limba învăţământului şi a mass -media, ea împrumuta adesea din dialectul vorbit în fiecare ţară şi este înţeleasă practic de oricine a făcut studii. În fapt, aceasta forma literară modernă constitute o veritabilă trăsătură de unire pentru mulţi arabofoni, căci lumea arabă a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie .( Dicţionar de civilizaţie musulmană , op. cit. pg. 35 ).

2

2

Caligrafia arabă

Limba arabă amestecă într-un singur cuvânt (khatt) noţiunile de “scriere” şi “caligrafie” datorită caracterului sacru al limbii arabe, limbă a Coranului. Puţine civilizaţii au dus la arta caligrafiei la un nivel atât de înalt cum au făcut-o musulmanii. Scrierea arabă derivată dintr-un model de origine arameeană-nabateeană (Petra), aparţine tipului de scrieri caracteristice limbilor semitice, în care doar consoanele sunt notate, vocalele fiind indicate doar prin semne aşezate deasupra sau dedesubtul literelor pe care le urmează în citire. Scrierea arabă încă rudimentară în epoca revelării Coranului, se impune încă de la început, ca un mijloc de conservare şi de memorizare al textului sacru, înainte de a fi reformată şi perfecţionată mai târziu de către gramatici şi caligrafi, cu scopul de a face demnă de misiunea ei sacră.

De la început, scrierea arabă distinge două forme: una dreaptă, cu o geometrie unghiulară, cunoscută sub nuele de “kufică”, şi alta mai suplă, mai fluidă şi mai rotunjită, numită nashi. Scrierea kufică orientală dezvoltată în Persia la sfârşitul secolului al X-lea, prezintă alungiri verticale în timp ce trăsăturile scurte sunt înclinate, iar scrierea kufică occidentală formată la Kairuan (Tunisia) se distinge prin semicercuri care formează litere turtite, dilatate sub linia scrierii. Dezvoltarea scrierii kufi continuă până la sfârşitul secolului al XII-lea, de la care această scriere devine mai ales decorativă, pe lângă funcţie ei principală de exprimare a gândirii. Stilurile ei cele mai practicate sunt scrierea kufică foliată, florală, buclată, geometrică şi animată.

Diversitatea culturală a numeroaselor populaţii islamizate de curând, duce încă de la început califatului (secolele VII-VIII), la o reformă a limbii arabe necesară pentru a lupta împotriva confuziei şi instituirea unui limbaj clar şi universal, susţinut de o scriere lizibilă.

O primă soluţie pentru diferenţierea vocalelor este propusă de Abu Al-aswad Al-Duwali (m.688). Ea constă în plasarea unor mari puncte colorate pentru a indica vocalele care nu sunt reprezentate de litere. Problema diferenţierii consoanelor este abordată întâi de Al-Hajjaj Ibn Yusuf Thaqafi (m.714). Semnele diacritice- unul, două sau trei puncte negre- sunt plasate deasupra sau dedesubtul literei, un sistem care îngăduie confuziile. Înlocuirea liniilor verticale cu puncte nu rezolvă problema şi de altfel se caută o soluţie pentru a permite caligrafilor să scrie cu o singură culoare. Ea este găsită de renumitul gratatic Khalil Ibn Ahmed Al-Farahidi, care păstrează punctele lui Al-Hajjaj pentru diferenţierea consoanelor, dar înlocuieşte reprezentarea vocalelor lui Abu Al-Aswad prin noi semne de vocalizare respectiv fatha, damma şi kasra. Stabilită astfel, această codificare permite unificarea pronunţiei, adesea alterată în dialectele diferitelor provincii ale Imperiului. Succesul scrierii naskhi, cunoscută din

2

2

perioada preislamică, îl depăşeşte pe cel al scriiturii kufice: evoluţia sa este lentă în epoca omeyyadă. Se poate aminti totuşi invenţia unor tipuri de scriere, precum tumar, jalil, thuluth. Sub abbasizi, caligrafia intră în faza ei cea mai glorioasă.

Caligrafii ameliorează şi rafinează stilurile existente şi se străduiesc să creeze altele; la sfărşitul secolului al IX-lea se numără douăzeci şi una de caligrafii. Doar şase au supravieţuit până în zilele noastre, cele şase stiluri (de scris, pene) al-aqlaam as-sittah : thuluth, naskhi, muhaqqaq, rayhani, riqa şi tawqi. Toate aceste scrieri sunt larg utilizate de cancelariile musulmane clasice: doar patru dintre acestea, însă se folosesc la copierea Coranului. Aceste şase stiluri sunt individualizate şi supuse unor reguli riguroase stabilite de vizirul şi califul de geniu Abu Ali Ibn Muqlah (m. 940): lungimea, lăţimea şi diametrul literelor sunt calculate după un sistem de proporţii având la bază punctul rombic trasat de vârful qalam-ului ( qalam este numele arab al condeiului făcut din trestie), de o lungime egală cu lăţimea sa. Ele câştigă graţie şi frumuseţe trei secole mai târziu datorită caligrafului Yaqut Al-Mustasimi (m.1298) care imaginează o tăietură oblică şi nu dreaptă a vârfului qalam-ului.

În Magreb în secolul XI-lea, pornind de la scrierea cufică occidentală, se elaborează un stil cunoscut sub numele de magribi caracterizat prin delicateţea liniilor, libertatea alunecoasă a curbelor descise şi rotunjimile buclelor sale. Hârtia a cărei fabricaţie şi utilizare a fost împrumutată de arabi de la chinezi de prin 750, se răspândeşte în toată lumea musulmană orientală. În Magreb însă ea nu înlocuieşte pergamentul decât la sfârşitul secolului al XIV-lea. Succesul scrierii magribi este la originea longevităţii sale şi a extinderii sale în toată Africa de Nord- Vest, precum şi în Andalusia, unde se dezvoltă o varinată regională andalusi.

Caligrafii persani adoptă scrierea taaliq şi varianta sa nastaaliq, care devine în secolul al XV-lea scrierea lor definitivă.

2

2

Oamenii scripturii

La începutul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, arabii stăpâneau arta scrisului. Ca pretutindeni în Orientul Mijlociu, regii, şefii militari, preoţii, bătrânii tribului, artizanii şi oamenii pioşi utilizau scrisul sau se exprimau prin scris.

Aşa a fost cazul în regatele succesive ale Arabiei de Sud al cărei prim monument scris cunoscut datează din secolul al VIII-lea dinaintea erei noastre, de pe vremea vechiului imperiu Saba’. Începând de aici, documentele epigrafice din Arabia de Sud sunt abundent reprezentate până la sfârşitul secolului al VI-lea al erei noastre. Acesta a fost cazul şi regatului nabateean de la Petra şi de la Hegra, între secolul al V-lea înainte şi secolul al II-lea după Hristos. În sfârşit, acesta a fost cazul regatului Kinda, la nord de Yemen, între secolele al II-lea şi al V-lea, şi al regatului Palmirei, în deşertul sirian, din secolul al II-lea până la sfârşitul secolului al III-lea. La acestea trebuie să adăugăm numeroase inscripţii sau grafitti în diverse limbi arabe- safaitică, lithyanită, thamudeana şi în cele din urmă araba- răspândite în nordul Peninsulei, în deşerturile iordaniano-siriene, în Neghev şi Sinai. (L’arabe antique, ROBIN, 1991)

Cea mai mare parte a documentelor este constituită din texte scurte, marcând în piatră un eveniment politic sau militar precis, dedicaţia unui mormânt sau a unui sanctuar, epitaful unei stele, construirea sau repararea unui edificiu, invocaţii religioase. Acestea nu se limitează la materiale dure: găsim de asemenea manuscrise pe papirus privind viaţa comercială, cum ar fi contractele nabateene descoperite în grotele de la Engaddi, pe malul de vest al Mării Moarte.

2

2

Scrisul în sudSud-araba veche este o limbă semitică a arabilor din Yemen, distinctă

de ceea ce numim în general araba, care este la origine araba de nord. Cunoaştem diferitele ei varietăţi prin numeroase inscripţii , în special pe piatră. Scriitura sud-arabă pe piatră este formată din semne de forme geometrice şi separate unele de altele, cu mari calităţi de ordin formal şi estetic. Aceasta este cea a inscripţiilor de pe fundaţii sau memoriale regale. Dar există şi o sud-arabă cursivă, mai puţin îngrijită, în care unele litere sunt legate de altele; acesta este scrisul obişnuit în scrisori, privind după toate aparenţele afaceri cotidiene, marcat pe beţigaşe de lemn în formă de ţigară sau de con.

Alături de formule scurte şi laconice, multe texte sunt de dimensiuni mijlocii. Aşa sunt inscripţiile de fundare a două palate la Zafar, capitala regatului Himyar (secolul II-VI), care datează din a doua parte a secolului al VI-lea al erei noastre. Cea mai lungă din cele două este cea din palatul construit de un aristocrat yemenit evreu şi ea dovedeşte prezenţa a numeroşi yemeniţi de credinţă iudaică în ţară la această epocă, până şi în anturajul regelui. Limba şi scrierea inscripţiilor din Himyar în Yemen erau o moştenire a imperiului din Saba’, dar limba lor vorbită era probabil diferită de cea din Saba’.

Unele texte sud-arabe scrise pe piatră erau lungi, uneori foarte lungi, fiind un fel de documente de arhivă.

Marea inscripţie de la Abraha, către sfârşitul epocii himrayte, se găseşte la Ma’arib, tot în centrul ţării. Abraha prelua pe cont propriu titulatura imperială antică “rege de Saba’ şi de Dhu-Raydan şi de Hadramawt şi al Yemenului şi al populaţiilor arabe pe platoul şi pe teritoriile de jos”. El amintea, între altele, de lucrările de reparaţie a digului Ma’arib, de recepţia ambasadorilor diferitelor regate şi imperii exterioare, de consacrarea unei biserici la terminarea unei campanii militare împotriva nomazilor rebeli, căci regatul era pe atunci creştin. Avem chiar şi un poem de 27 de versuri, descoperit într-o inscripţie de la sfârşitul secolului I al erei noastre la Qaniza, la 150 de kilometri sud-est de Sanaa, limba puţin cunoscută nu este atestată până în prezent în acest text.

2

2

Scrisul în nordDiferitele varietăţi ale limbii arabilor din nord au fost mult timp

vorbite fără să fi cunoscut scrisul. Un alfabet arab propriu neexistând încă, acestea au fost scrise la început cu grafii provenite fie din sud-arabă, fie din feniciană, care erau folosite pentru alte limbi în diferite timpuri. Limba safeitică, în nord estul Transiordaniei, este clar arabă în vocabularul ei, dar inscripţiile respective sunt realizate în caractere de origine sud-arabă, foarte vechi. Limba varnaculară a nabateenilor din Petra era araba, dar scrierea lor era chiar limba utilizată în inscripţii era de origine arameeană; la era şi în cazul arabilor din Palmira.

Unul din cele două texte în limba arabă, cele mai vechi atestate, era scris în caractere sud-arabe. El se găseşte în inima Peninsulei Arabe, la Qariat-al Faw. Acest oraş este vechea capitală a regatului arab Kinda, a cărui istorie se plasează între secolul al II-lea înainte de Hristos şi secolul al V-lea după Hristos, de la care ne rămân vestigii importante (palate, temple, magazine, monumente funerare). Textul de care vorbesc aici este epitaful de zece rânduri dintr-un mormânt familial pus sub protecţia zeului Kahl, unui zeu Allah şi a unui zeu ‘Aththar as-Shariq.

Un alt text în limba arabă, dar în caractere arameeene, a fost descoperit în Neghev, la ’Ayn-Avdat. E vorba despre o inscripţie bilingvă arameeană-arabă, fiecare din cele două instrucţiuni fiind în scriere arameeană. Această inscripţie este situată cam în aceeaşi epocă cu cea de la Qaryat al-Faw. Dacă se corelează scrisul textului arab cu partea în limba arameenă căreia îi este asociat, s-ar putea să fie vorba despre o invocaţie adresată regelui nabateean zeificat Obodat, “împreună cu o scurtă meditaţie asupra inevitabilităţii morţii”.

Cel mai important text arab de asemenea în scrierea nabateeană este celebru printre istoricii arabişti. Este vorba despre epitaful mormântului lui Imru al-Qays, “rege al tuturor arabilor”. Acesta a fost descoperit în 1901 de către Dussaud şi Macler, la un kilometru de Namara în Siria, pe locul unei vechi garnizoane romane. Acest epitaf poartă data de 223 din Bosra, care corespunde cu anul 328 după Hristos. Ea conţine cinci rânduri, din care unele pasaje prilejuiesc dificultăţi de lectură şi de interpretare:

„Acesta este mormântul lui Imru al Qays, rege al tuturor arabilor, cel care îşi punea diadema, care supuse pe Asad şi Nizar şi pe regele lor, care a pus pe fugă Madhhidj… el a murit în anul 223, a şaptea zi din keslul…”

3

3

Domnia discipolilor, discordiile şi expansiunea Islamului

Istoriografia universală consemnează deseori surprindere şi admiraţie faţă de forţa personalităţii profetului Mohammed, care adăugând la o formulă sincretică a principipalelor religii deja afirmate- mozaismul şi creştinismul- adaptează preceptele religioase la necesităţile politice şi sociale ale ariei geografice şi epocii ce marcau un anumit stadiu de dezvoltare.

În acest sens subliniem că modul de viaţă patriarhal al societăţii arabe preislamice, cât şi de analogia modernă a familiilor arabe, însăşi doctrina religioasă a scripturilor creştine şi mozaice nu e decât formula patriarhală a unui străvechi patrimoriu arab(nomad, centralizat, proprietatea funciară în mâna unei persoane, de obicei fruntaşul comunităţii, era inexistentă proprietatea particulară asupra pământului, decăderea comerţului în sudul Peninsulei Arabe, în urma presiunilor tot mai puternice ale statelor vecine (persană, etiopiană) şi apariţia în sânul societăţii gentilice de triburi nomade a unor comunităţi sedentare şi prospere, considerate însă corupte (mai ales prin caracterul eterogen al credinţelor religioase pacticate- mozaismul, creştinismul, idolatria). Toate aceste condiţii au dus la trezirea sentimentelor- conştiinţa etnică a arabilor, astfel că răscoalele şi reformele declanşate de Mohammed apar drept ca o replică a societăţii nomade împotriva societăţii arabe, corupte şi decăzute din punct de vedere moral.

Reformele introduse de preceptele Coranului au oferit o nouă perspectivă maselor de beduini aflaţi pe o treaptă socială inferioară celei de care se bucura aristocraţia de la Mecca. Fără să modifice radical organizarea tribală, vechiul “spirit de clan” depăşit- după adoptarea religiei islamice – dimensiunea unei noi noţiuni aceea de “solidaritate musulmană”, care includea conceptul mai îngust de “arabism” afirmând fraţii tuturor coregionalilor – indiferent de rasă, origine etnică, familială, stare materială etc.

Fără îndoială că aceste principii, exceptând unele experienţe sociale ale profetului şi primilor săi succesori (califii cei drepţi), aveau să sufere unele denaturări şi practici distorsionate, subordonate de cele mai multe ori intereselor arabe de mai târziu, la început însă noua doctrină prin toleranţa sa dictată de mobiluri economice, avea să fie privită favorabil de către masele asuprite care vedeau în noua mişcare un prilej de înfăptuire a aspiraţiilor de califat. Dacă mai adăugăm la acesta şi factorii de slăbiciune şi declin ce măcinau marile puteri statale din acea perioadă, vecine arabilor, ne putem explica succesele rapide repurtate de o armată de musulmani de la Medina nu numai asupra unui trib din Peninsula şi a puternicei cetăţi Mecca, dar şi a altor state cu faimă: triburile bezantine din Siria şi Palestina (ameninţând

3

3

chiar capitala imperiului Constantinopol), posesiunile statului persan-sasanid din Mesopotamia, însuşi Persia şi Transaxonia şi vaste zone din Asia Centrală, Egiptul şi Africa de Nord şi o mare parte din Peninsula Iberică. În circa un secol arabii au creat un imens imperiu- califat întinzându-se din Pirinei pâna la Marele Zid Chinezesc.

Cu timpul, o asemenea întreprindere uriaşă nu putea aă nu antreneze probleme aproape insolubile, cele mai acute referindu-se la asimilarea sub aspect lingvistic, religios etnic etc. La aceste diferenţe s-au adăugat cele provenind din lupta pentru putere dintre diferite clanuri, izbucnind cu deosebită violenţă imediat după moartea Profetului.

După moartea lui Mohammed, “falşi profeţi” s-au ridicat împotriva succesorului Abu Bakr- împreună cu triburile lor. Printr-o campanie de şase luni Khalid Ibn Al-Walīd- a înnăbuşit rebeliunea.

Aceasta a marcat începutul unor crize interioare, cauza lor fiind golul lăsat de personalitatea prea puternică a lui Mohammed, şef politic şi religios care nu prevazuse în timpul vieţii sale modalităţi de succesiune la “tron”. Pentru a păstra unitatea religioasă şi statală Abu Bakr a înţeles că este necesară o diversiune, ceva care să îi confere prestigiu şi putere. Apreciind că în Siria exista o slăbiciune politică, provocată de contradicţiile dintre arameeni şi stăpânitorii greci, de contradicţiile dintre diferitele comunităţi creştine- reuşeşte ca prin conducătorii săi militari- Yazid Ibn-Abu-Sufyān şi Khalid Ibn Al-Walid să cucerească între 633-637 toată Palestina şi Siria. Acesta este începutul expansiunii arabilor, dar din păcate Abu Bakr moare în 634 şi nu vede decât începutul expansiunii. Succesorul său ‘Umar (634-644) a extins operaţiunilor militare spre Persia, care se confrunta cu aceeaşi decadenţă administrativă şi condiţii sociale neechilibrate care au favorizat cucerirea arabă. Tot sudul Irakului a fost cucerit între 640-644. Aceste cuceriri au mărit încrederea în islam şi au întărit credinţa musulmanilor aducând enorme beneficii financiare.

Până în 645 arabii ajung în India. După ‘Umar a urmat ‘Uthman (644-656) şi apoi ‘Ali (656-660). Această perioadă reprezintă pentru comunitatea islamică o uimitoare perioadă de creştere şi prefacere, de cuceriri militare triumfătoare- dar şă de dezlănţuirea unor crize interne mergând de la prima mişcare de succesiune a triburilor beduine din Arabia până la luptele interne care au însâgerat califatul lui ‘Ali, după ce duseseră la asasinarea lui ’Umar şi ‘Uthman.

Rivalităţile şi diversele lupte pentru putere şi’au dat frâu liber printre foştii discipoli ai lui Mohammed. Primii patru califi numiţi “cei care au urmat calea cea dreaptă” (rašidūn) s-au bucurat în istoria islamului de un prestigiu deosebit, au ajuns la putere în urma unor alegeri discutate- dominate de jocul unor coaliţii de interese. Domnia discipolilor a ascun discordii neîncetate care au degenerat în bătălii, dar mai ales au creat în sânul islamului rupturi dintre care unele persistă şi azi. Conflictui dintre Mu-awyia şi Ali a dus la ciocnirea armată de la Siffin pe malurile eufratului, în iunie-

3

3

iulie 657. El a fost continuat prin arbitrajul de la Adhruh , care a hotărât în favoarea lui Mu'awiya.

3

3

Cea mai gravă discordie a provenit din înlăturarea prin forţă a vărului şi ginerelui Profetului- ‘Ali, ca şi ignorarea drepturilor Fatimei- fiica Profetului. Reacţia lui ‘Ali a avut loc însă mai târziu, după vreo zece ani, când printr-o răscoală împotriva celui de-al treilea calif care a fost asasinat. Ali a obţinut puterea, dar autoritatea i-a fost pusă în cauză de Mu’awiyya- guvernatorul omeyyad al Siriei.

Primul calif omeyyad a triumfat definitiv după ce ‘Ali, pe teritoriul irakian a căzut în 661 victima unui atentat în marea moschee de la Kūfa.

Aceasta nu a dus la liniştirea situaţiei- rămânănd doi nepoţi ai Profetului- Abu Hasan şi Ab-Husayyn- mai ales când partizanii lui legau apărarea lui de o concepţie despre putere care avea să capteze treptat atenţia politic şi relios. Luase naştere şi ism-ul “nume”, ataşament faţă de persoane şi familie- ulterior ansmblu de sentimente şi doctrine.

Trebuie să menţionăm si batalia “cămile” din 656- după uciderea lui ‘Uthman a fost punctul de plecare al unor reflecţii teologice care au marcat fizionomia islamului dar nu o mişcare sectantă propriu-zisă. De mai mare importanţă pentru viitor a fost răzvratirea kharidjitilor, care a izbucnit imediat dupa lupta de Saffin şi acceptarea arbitrajului. De altfel, ~Ali însuşi va fi asasinat de un kharidjit.

Germenii de schismă şi disidentă proliferau într-o societate aflată în plină criza de creştere. Ei atingeau mai ales vechiul mediu arab, dar aveau loc într-un cadru nou, acela al imperiului , pe care armatele musulmane îl cuceriseră imediat după moartea lui Mohammed. Epoca primilor califi a fost momentul unei fulgerătoare expansiuni, începute cu inevitabilele ciocniri ce se produceau la limita pământurilor cultivate din Siria, între trupe musulmane pornite la prada şi contingente bizantine, însărcinate cu supravegherea acestor provincii situate la periferia imperiului.

Imperiile bizantin şi sasanid ieşeau dintr-o perioada de lupte şi se sărăciseră reciproc, aşa ca nu au acordat la început prea mare atenţie unor atacuri venind din partea arabilor, pe care le-au confundat cu obisnuitele razii. Dar arabii au reusit să cucereasca Siria, repurtând o victorie totală la Yarmuk în 636, şi cucerind lerusalimul şi Damascul.

În Mesopotamia, batalia de la Qadisiyya wa din 637 a deschis ţara cuceritorilor arabi şi a fost urmată de ocuparea şi pradarea bogatei capitale sasanide Ctesifon. Taberele militare arabe din Irakul de jos s-au transformat în mari centre sedentare, abundent populate.

Cuceririle au continuat şi s-au amplificat ; mai întâi în direcţia Mesopotamiei de nord, prin cucerirea Ninivei în 641, apoi a Armeniei, a Azerbaidjanului, a platoului Iranaina, până în Horasan .In paralel, generalul ~Amr Ibn Al -as s-a indreptat spre Egipt ,unde a fost intemeiata o mare tabara la Fustat , pe valea Nilului devenită oraşul Cairo ). Iniţial, arabii nu au întâmpinat o rezistenţă însemnată, dar bizantinii , neliniştiţi de pierderea unei provincii care le servise întotdeauna ca grânar, au preluat ofensiva, ceea ce a dus la izbucnirea unor lupte sângeroase şi devastarea Alexandriei în 642. Dincolo de graniţele Egiptului, arabii au întreprins raiduri de mari

3

3

proporţii în bogata provincie bizantină Ifriqiya , ajungând pănă în Tunisia, fără să se stabilească însă acolo.

Dar noul stat nu era încă decât un agregat de provincii cvasiautonome. Era recunoscuta de către toţi autoritatea califului, iar oraşul Medina era considerat capitală. Desi învingătorii refuzau să se amestece cu populaţiile cucerite, influenţele străine au fost acelea care au început să agite în chip ascuns societatea islamică şi să insufle certurilor din sânul ei violenţa rivalitaţilor etnice şi naţionale (v. D.Sourdel, J. Sourdel -Thomine - Civilizatia islamului clasic , Ed. Meridiane , 1975).

3

3

CALIFATUL OMAYYAD ( 661-750)

Secolul omeiazilor, prima dinastie ereditară a islamului, este perioada organizării tuturor sectoarelor imensului imperiu, care se va mări şi mai mult în urma celui de-al doilea val de cuceriri, situat la începutul secolului VIII. Această perioadă va pregăti extraordinara înflorire a civilizaţiei din secolele care urmează, a cărui apogeu este situat, de către o tradiţie istorică tenace, în vremea primilor califi din Bagdad. Istoricii acordă tot mai mult interes celor o sută de ani care preced această perioadă – puterea militară, economică şi culturală a islamului îşi are germenele în Califatul din Damasc, în numeroase domenii “omeiazii au semănat iar abbasizii au recoltat” (A.Miquel.). în mai puţin de un secol, în timpul dinastiei omeiade fondate de Mu’awiya va fi edificat în jurul Siriei unul din cele mai vaste imperii pe care le-a cunoscut istoria înscriindu-se, în plin Ev Mediu, ca o prelungirea a marilor imperii ale Antichităţii. Opera de expansiune, de fixare, de organizare şi inovare este, în esenţă, opera arabilor vniţi din Peninsulă sub impulsul lui ‘Umar cuceritorul. Cei convertiţi , mawla, adoptă religia şi limba invadatorilor şi deşi îl integrează culturii lor, nu au încă acces la putere. Pe drept cuvânt perioada omeiadă este denumită “perioada arabă a islamului”.

Perioadele istoriei dinastiei (cronologia)Mu’awiya (661-680) era guvernator al Siriei din 638 în momentul în

care a intrat în conflict cu Ali. Fiind puternic instalat în Siria, în mijlocul trupelor sale arabe fidele, el a decis să rămână aici şi să facă din Damasc capitala califatului. Astfel, centrul politic al lumii musulmane se schimbă, încet-încet- Arabia intră în umbră, oraşele sfinte Mecca şi Medina devin în special oraşe de pelerinaj. Mu’awiya se va sprijini pe Siria şi pe complementul său Egiptul, de unde puternica influenţă bizantină, în timp ce fostul imperiu persan sasanid va fi lăsat deoparte devenind centrul opoziţiei shiite (şiite).

Una din principalele probleme are cea a succesiunii, esenţială pentru buna desfăşurare a unui stat solid. Eforturile lui Mu’awiya au reuşit să introducă în statul musulman principiul dinastic, care nu a fost însă niciodată acceptat ca principiu legal. În fapt singurul principiu valabil în ochii comunităţii era cel al alegerii (bay’a). De aceea Mu’awiya a folosit o cale ocolită, aceea a depunerii anticipate a jurământului de către fiul său, eforturi

3

3

zădărnicite ulterior prin stingerea ramurii Sufyanizilor. Marwanizii vor folosi şi testamentul, ambele căi având nevoie de acceptul notabililor care, reuniţi în principala moscheie a capitalei, îşi vor face declaraţia de supunere faţă de cel ales de calif. Pentru a guverna, califul avea nevoie de aprobarea, dacă nu cel puţin de sprijinul, şefilor marilor familii arabe, cei numiţi “nobili” (al-asharaf), reuniţi în adunări dotate cu puteri reale, inclusiv în ce priveşte desemnarea succesorului. Principalii califi Omeyyazi sunt : Mu'awiya, Yazid I , Mu'awiya II ( toţi trăgându-se direct din Abu Sufiyan , rudă a Profetului, dar adversar al sau în tot cursul vieţii ), apoi Marwan I ( văr cu Mu‘awiya), Abdel Malik, Al Walid I, Sulayman I , Yazid II, Hisham, Al Walid II ,Yazid III, Ibrahim . Conflictele familiale care ausubminat dinastia omeyyadă au fost amplificate de atmosfera de agitaţie în care trăiau principalele triburi arabe ce se stabiliseră în Siria, în special conflictele dintre triburile Kalb si Kays, care au degenerat în război .În fapt, în zona Siriei, se pastrasera vechile obiceiuri beduine de provocare reciprocă şi rafuiala, între triburile locale pe care se sprijinire Mu'awiya ( Kalb) şi cele venite din Arabia ( Kalb).Procesul de sedentarizare, care dusese la stabilirea aici a unui număr apreciabil dintre reprezentanţii de seamă ai familiilor din Mecca, alături de arabii creştinaţi, vechii ocupanti ai regiunii, îi făcuse pe aestia din urmă stăpânii unor întinse domenii funciare, ocupate de ei după fuga bizantinilor. ( v. D.Sourdel , J. Sourdel - Thomine , op. cit. pg 60 si urm).

3

3

Noul stat se sprijinea şi pe luptătorii arabi, din care o parte se fixaseră în Siria. Stabilindu-se la Damasc, noul calif încerajase astfel “colonizarea”arabă în această zonă. Importantele contingente fixate aici vor fi împărţite în sistemul “giundelor”, după modelul bizantin, acordând concesiuni funciare (iqtā’) soldaţilor pe pământurile abandonate de proprietarii bizantini. Combatanţii, permanent mobilizaţi, nu vor cultiva ei înşişi aceste pământuri, ci le vor da în exploatare localnicilor, deseori creştini, luându-şi veniturile, după ce vărsau trezoreriei “dimul” prevăzut de preceptele Coranului. Funcţiile administrative rămân practic în mâna foştilor funcţionari ai Imperiului Bizantin, ca şi fostele teritorii sasanide unde administraţia financiară rămâne pe loc, pentru ridicarea impozitelor pe baza unor registre scrise în pehlevi. Regimul fiscal este diferit pentru autohtoni, care au o poziţie inferioară faţă de musulmani, dar amabilitatea politică a lui Mu’awiya menţine echilibrul.

În exterior Mu’awiya relansează mişcarea de cucerire, frânată în timpul lui Uthman şi Ali, dar nu mai are nici ritmul, nici facilităţile începutului; distanţele sunt mai mari, rezistenţa mai organizată, dificultăţile interioare cer popasuri mai lungi. De aceea şi înaintarea este diferită, în funcţie de regiune. Înaintarea este dificilă mai ales în partea dinspre Bizanţ, care interesează în primul rând pe noul calif, atât din cauza condiţiilor geografice din Asia Mică, cât şi din cauza populaţiei care nu mai este semită, deci mai ataşată Constantinopolului, rezistenţa lor fiind mai serioasă. Deşi expediţiile arabe traversează de câteva ori Asia Mică, ei nu depăşesc taurus şi nici unele cantoane din Armenia. Mu’awiya încearcă, având la bază tradiţia locală siriană, să constriască o flotă de război care atacă Ciprul şi coastele Asiei Mici, iar din 673 oranizează o ofensivă combinată pe mare şi uscat împotriva Constantinopolului, încheiată cu un eşec, reluată mault mai târziu în 717-718 şi încheiată cu un acelaşi rezultat. În 747 victoria flotei bizantine consacră, pentru aproape un secol, stăpânirea creştină în Mediterană. Deşi slăbit şi de pierderea posesiunilor sale balcanice, imperiul bizantin continuă să existe, lucrări recente demonstrând cum Omeiazii, moştenitorii Bizanţului în Siria, au colaborat cu aceasta în numeroase domenii.

În schimb spre est arabii continuă să înainteze, încheînd supunerea iranului, cu excepţia franjei sud-caspiene şi a autonomiei populaţiilor din munţi. Dincolo de Iran expediţiile, în special cele de pe mare, ajung până la bazinul Indu-lui. Dincolo de bogatul Khorasan, arabii ajung în Transoxania care, în ciuda nenumăratelor dominaţii străine, nu-şi pierduse rolul de răscruce comercială între Europa de răsărit, Asia occidentală şi China. Pătrunderea arabilor este inaugurată de Qotayba la începutul secolului al VIII-lea dar n-a putut fi consolidată decât cu preţul recunoaşterii a nenumăratelor autonomii locale.

Spre Occident, unde rezistenţa era, la început, mai mică, succesele arabilor au continuat spectaculos, din Egipt, prin Cyrenaica şi Tripolitania,

3

3

spre provincia bizantină a Africii a cărei cucerire s-a încheiat la sfârşitul secolului VIII. Populaţia berberă a fost cea care s-a împotrivit cu adevărat arabilor. În jurul lui 670 Qaba întemeiază la Qairouan , în interiorul zonei, un oraş- tabără. Unii berberi s-au supus cuceririlor, ba ciar s-au convertit, dar alţii, în special în munţi, au rezistat multă vreme. Au rămas în istorie revoltele conduse de Kosayla, înnăbuşite cu greu de către trupe întărite cu efective venite din Egipt şi Siria, sau ale celebrei Kahina din Aures.

Abilitatea şi prestigiul personal i-au permis lui Mu’awiya să păstreze pacea în imensul imperiu pe care îl guverna, fără ca să întâmpine grave dificultăţi. Nu se poate spune acelaşi lucru despre urmaşul lui Yazid, considerat ca un “monstru de impietate şi deparavare”, în timpul căruia au reînceput revoltele şi lupta între scisme. Partizanii lui Ali, grupaţi la Kufa,profită de nemulţumirea manifestată deschis de unele cercuri arabe, pentru a trece la acţiune învitându-l pe Hussain, cel de al doilea fiu al lui Ali, să li se alăure. După diverse şi complicate tranzacţii, pretendentul shiit, însoţit de o escortă mică, s-a lovit, în octombrie 680, de forţele guvernatorului omeiad în Irak, în apropiere de micul orăşel Kerbala. În timpul luptei Hussein a fost omorât, evenimentul având urmări în întreaga lume musulmană, provocând ruptura definitivă între cele două grupări ale comunităţii apărute după moartea lui Mohamed. De aici se va naşte o mişcare ideologică prezentă şi în zilele noastre. Moartea unui descendent al Profetului a atins sensibilitatea multor medii, mai mult sau mai puţin simpatizate ale familiei, conferind şiismului “o aureolă de suferinţă care lipsise până atunci islamului”. Comemorarea martiriului lui Hussain este celebrată şi astăzi- sărbătoarea ‘Ašhurā.

Evenimentele de la Kerbala au constituit semnalul pentru declanşarea diverselor revolte, cea mai gravă fiind condusă de ‘Abd Allah ibn az-Zubayr, fiul unuia dintre “discipolii” lui Mohamed, care se revoltase deja împotriva lui Ali. El reprezenta cercurile tradiţionaliste din Mecca şi Medina, fiind protejat şi de dificultatea morală a unui atac împotriva oraşului sfânt. Trupele omeiade l-au învins totuşi în apropierea Medinei, apoi au asediat Mecca- Ka’aba ia foc în timpul luptelor- nou motiv pentru a-i acuza pe omeiazi de impietate. Dar Yazid moare (683), iar fiul lui Mu’awiya domneşte numai patruzeci de zile. Părea că nimic nu le mai stă în cale alizilor, între timp la Damasc este ales calif un om cu multă experienţă, Marwān, fost secretar al lui Uthman, fost guvernator al Medinei, care în ciuda domniei sale scurte (moare în 685) salvează dinastia omeiadă. Situaţia era complicată şi de cunoscutele rivalităţi dintre triburi, dar sângeroasa luptă fratricidă dintre kalbiţi (arabii de Nord) şi qaysiiţi (arabii din Sud)- partizani ai lui Zubayr- se încheie în iulie 684 la Marj Rahit cu victoria kalbiţilor.

Pe de altă parte fratele lui Abd Allah ibn Zubair, Musab(685-687), fostul secretar al lui Ali, care se ridicase în numele lui Mohamed ibn al-Hanafiya , محمد ابيين الخنيفيية fiul lui Ali şi al Hanafiei (deci nu al fiicei lui Mohamed –Fatima, ceea ce arată că şiiţii sunt mai degrabă ataşaţi lui Ali

3

3

decât descendenţilor direcţi ai lui Mohamed). Pe de altă parte, un al treilea fiu al lui Ali, Mohammed Ibn al Hanafiya - ( de la alta soţie ( Khawla) decât Fatima, fiica Profetului ) , cu ajutorul unui agitator - المختار Al Mukhtar să-i ridice la lupta pe shiitiii din Irakul de jos ; dar răscoala sa a fost reprimată de venirea la conducerea califatului a lui 'Abd el Malik الملك , عبد care 1-a însărcinat pe guvernatorul al Hadjdjadj الحجاج să pacifice zona. Guvernatorul a fondat oraşul Wasit الوسيط -, care i-a servit drept resedinţă şi tabara întărită, situat în centrul Irakului.

4

4

Deosebirile dintre aceste două categorii s-au estompat cu timpul, pe măsura ce islamizarea a continuat. Oraşele vechi s-au transformat. La Damasc, stabilirea resedinţei califului în vecinatatea Bisericii Sf.Ioan Botezatorul a dus la confiscarea bisericii, care a fost recladită din temelii, ca moschee ( actuala Moschee Omeyyada ). Moschei impunătoare au fost ridicate la îndemnul califului Al Walid în principalele oraşe siro-palestiniene., cum ar fi Moscheea lui Ornar din lerusalim. În primele moschei omeyyade , sunt multe elemente împrumutate din arhitectura bizantină şi persană , ca folosirea mozaicului bizantin. Este adaugată însă « mihrab » , care indica direcţia spre Mecca şi fântânile din curte pentru abluţiunile rituale. Moscheile au decoraţiuni florale sau epigrafice, expresie a refuzului islamului de a reprezenta vieţuitoare, reminiscenţe ale credinţei idolatre. Moscheile sunt prevăzute cu minarete, de unde muezinul rostea chemarea la rugăciune.. Minaretele sunt un triplu simbol : al spaţiului, al timpului şi al cultului musulman .

4

4

După înfrângerea lui Mukhtar, Mahomed ibn al-Hanafia a dezavuat secta pe care o reprezenta, dar aceasta a continuat să existe, divizată în mai multe ramuri, contrinuind la slăbirea regimului stabilit.

În timp ce răscoalele izbucneau în diverse colţuri ale califatului, succesiunea califatului este preluată de Abd al-Malik, fiul lui Marwan, în 685, care se angajează să restabilească unitatea imperiului. Răscoala lui Mulhtar fiind înnăbuşită, fără ca Abd al-Malik să fie amestecat, rămâneau numai Zubairiţii, pe care îi învinge succesiv în 691, pe Musab din Irak şi în 693 de Abdallah, în urma unui asediu de şase luni la Mecca. Unitatea califatului era restabilită, ceea ce îi va permite califului să se dedice problemelor administrative.

4

4

ORGANIZAREA STATULUI

De la început Omeyyazii reprezintă una dintre puterile cele mai impresionante, care au înscris islamul în evul mediu, ca pe o prelungire a marilor imperii ale antichităţii. Cuceriele se succed ca fulgerul, din momentul în care Mu^awyia devine conducatorul unic in 661 / 40 Hm raidurile armatei arabe atingând încă de atunci vechile teritorii ale antichităţii :Gedrasia (zona din Persia antică, acum în Iran si Belucistan ), Bactriana( zona împărţita între Turcmenistan şi Iran ) în est, Caucazul şi Armenia în nord, Nubia în sud, Africa romana în vest actuala Tunisie ). Islamul îşi consolidează până în anii 700 cuceririle, revenind să se instaleze acolo unde nu făcuse decât expediţii de pradă, amplasând tabere şi întemeind oraşe. Succesul s-a datorat în mare măsură stării de criza care domnea în sânul vechilor ţări asediate. Trebuie adaugată la aceasta o anumită constantă beduină, subliniată de către islam, care-i duce pe nomazi către marginile fertile ale deşertului , arabic, mai întâi, apoi libian şi saharian. Elanul se pierde în final, acolo unde încep dificultăţile climatelor aspre de munte : Pamir, Caucaz, Armenia, Berberia, precum şi acolo unde se ciocneşte cu alţi nomazi, al căror mod de viaţă şi septel sunt mai bine adaptate condiţiilor locale.. În Asia Centrala se loveşte de turco-mongoli ; în alte parţi, elanul dispare unde gaseşte în faţa sa o putere la fel de noua şi de ambitioasă: este cazul occidentului carolingian. Astfel, la mijiocul secolului omeyyiad , arabii cedează şi se văd înlocuiţi în elanul lor cuceritor de către berberi, apoi turci, şi mongoli. Pe masură ce primii cuceritori se sedentarizează şi se urbanizează, alte populaţii, ţăşnite din deşerturi şi din munţi săraci relansează islamul dincolo de granitele unde s-a împotmolit. Până în 700, islamul şi-a întărit , în esenţă, cuceririle, revenind şi instalându-se acolo unde fusese în razie, trasându-şi tabere, fondând oraşe. La începutul sec. al VIII-lea , expansiunea islamica cunoaşte un nou elan ; la est - trupele islamice trec Indusul şi Amu Daria ( Oxus) şi fondează provinciile musulmane Sind şi Ma war' -n - nahr ما راء النهر ( Transoxania ) ; în vest, un corp de 600 de oameni, cei mai mulţi berberi, profită de disensiunile din Spania vizigotă şi, sub conducerea lui Tariq , traversează strâmtoarea, care va deveni cunoscută după numele cuceritorului Gibraltar .جبل طارق

4

4

Un nou elan este dat prin victoria asupra chinezilor, pe malul râului Talas (751). ; islamul îşi afirma puterea asupra vechilor drumuri din stepa Asiei Centrale, în timp ce , la celalat capăt al imperiului, are loc, în 732, înfrângerea de la Poitiers. În 759 musulmanii vor abandona definitiv Narbonne. ( (A,Miquel, op.cit. pg. 103 si urm.) Cuceririle arabe se deosebesc de alte campanii de cucerire ( mongolii , de exemplu), prin tratamentul rezervat ţărilor supuse. Convertirea nu era impusă, în principiu, decât populaţiilor care nu deţineau o scriptură revelată. În practică, islamul a fost nevoit să-i considerere ca oameni ai Cărţii( ) nu numai pe evrei şi creştini , dar şi pe zoroastrieni, budişti si mulţi alţii. Supusul protejat păstra dreptul la extercitarea religiei şi de a anumi şefi din propria comunitate , în schimbul unui impozit special - djizya - Ceea ce caracterizează califatul omeiad, perioadă în primul rând de elaborare, este sincretismul său fertil, capacitatea de a prelua şi fructifica o moştenire politică, economică şi culturală, bizantină sau sasanidă, căreia i-a impus marca islamului, printr-un proces de întrepătrundere intimă, în care influenţele sunt reciproce, dar în care arabii păstrează, în primul secol, puterea structurând societatea după dogmele Coranului. Meritul omeiazilor stă în faptul că au jalonat bazele unei societăţi musulmane multinaţionale, care avea să înflorească în timpul dinastiei abbasizilor. În vârful piramidei se află califul, succesorul profetului, stăpân absolut ( Khalifat Allah, Amit al- mu’minin ) . Puterea lui are la bază mai multe elemente: tradiţia arabă, conform căreia şeful tribului este ales de consiliul bătrânilor, cu care împarte puterea; tradiţia bizantină sau persană, unde suveranul are o putere absolută de esenţă divină; legea coranică care stabileşte modul de guvernare şi de supunere.

Simplitatea, specifică începuturilor islamului, se estompează încetul cu încetul, califul este înconjurat de o curte din ce în ce mai fastuoasă, unde rafinamentul etichetei şi al ceremonialului aulic anunţă trăsăturile unei monarhii orientale. Puterea discreţionară este transmisă la nivelul întregului califat, principala verigă fiind guvernatorul provinciei, de obicei reprezentantul unei mari familii din Arabia, investit direct de Damasc. Istoria a transmis tipul de servitor sever, credincios, întruchipat de figura lui al-Hagiagi, celebrul guvernator al Irakului, fondator de oraşe, mare conducător de oşti, legislator neobosit, dar şi nemilos în înnăbuşirea revoltelor.

Societatea este divizată în trei clase: musulmanii arabi sammawali (categoria cea mai importantă de convertiţi, oameni ce stabileau o relaţie de client cu un patron- în general arabii din prima generaţie de cuceritori; mawali proveneau fie din prizonierii de război eliberaţi, fie din indigeni făcând parte din toate categoriile sociale, dar mai degrabă din cele superioare, care au încercat să contacteze o legătură de wala cu un trib, sau apoi de cele mai multe ori cu un notabil arab, ca să-şi asigure, în condiţiile dificile de după cuceriri, vechiul rang; ambele categorii se converteau în mod sincer sau nu), evrei, creştini, apoi zoorastrieni, budişti, care îşi păstrau structurile comunitare, în particular clerul, precum şi jurisdicţia în interiorul

4

4

comunităţii; sclavii- pradă de război, greci, franci, slavi, turci, negri, larg “comercializati şi foarte căutaţi într-o economie avidă de putere de muncă, într-un imperiu în mod paradoxal subpopulat. Aceşti sclavi, folosiţi în activităţile militare, în agricultura din noile regiuni cucerite şi în treburile domestice(unii dintre ei aveau origine noilă şi erau destinaţi haremurilor, orchestrelor şi trupelor de dansatori de la curţile princiare, după ce învăţau muzica, recitarea şi dansul, se vor converti şi vor fi eliberaţi, sporind diversitatea comunităţii musulmane care îşi pierde din ce în ce mai mult specificitatea arabă.

Armata deja instituţionalizată de Omar, evoluează: nu atât nu în ce priveşte armamentul, care rămâne rudimentar, cu excepţia armelor de asediu, cât şi în ceea ce priveşte compoziţia sa. Deşi în registre este menţinută ideea unui corp exclusiv arab, împărţit pe triburi, pe ansamblul imperiului această caracteristică se referă mai mult la rezervele acesteia, decât la teatrul de operaţiuni. Aici cuceritorii sunt din ce în ce mai mult ajutaţi de mawali, care sunt atraşi şi de un regim fiscal avantajos şi de prada de război. Astfel trupele care invadează Spania sunt constituite în majoritate de iranieni, armeni, berberi, ultimii constituind cea mai mare parte a trupelor. Ei se substituiau voluntariatului din ce în ce mai reticent al celor proveniţi din triburile arabe. Se profilează soldatul mercenar care va înlocui arabii instalaţi în oraşele tabără din Egipt şi Iran, precum şi din giundele din Siria şi Palestina. 0 dată cu formarea unei armate din elemente etnice eterogene, se ridică problema păstrarii acureteţii limbii arabe. Ca şi cucerirea, araba s-a extins, până la regiunile muntoase sau de frontieră, unde rezista, timp îndelungat , câteodată pentru totdeauna, idiomuri vii, bine legate de teritoriu şi de tradiţie : dialectele iraniene sau berbere, şi , mai puţin, copta, în Egipt. Dar araba care se vorbeşte în tot acest mare imperiu nu mai este araba din Hidjaz, ci este o arabă de mijioc, puternic influenţată de idiomurile locale ; este o lingua franca pentru comerţ, pentru soldaţii veniţi din toate colţurile lumii musulmane pentru a se înrola în armată şi a participa la lupte şi împărţirea prăzii. De atunci, apare necesitatea normării limbii arabe, pentru prezervarea ei în formă pură, ca limbă a revelaţiei coranice, sarcina ce va fi preluată de gramaticienii arabi din marile centre de la Basra şi Kufa ; şi tot din perioada marilor cuceriri datează şi fenomenul de diglosie lingvistică, care se va accentua cu timpul , fiind o caracteristică a lumii arabe , ca şi existenţa unei limbii medii , capabila să asigure comunicarea între membrii marii comunităţi arabe musulmane.

4

4

ORAŞELE

Oraşele “cele mai frumoase bijuterii ale Evului Mediu musulman sunt oraşele sale. Ideal de viaţă comunitară în care moscheia joacă rolul esenţial, rezultat al necesităţii de a controla ţările cucerite, precum şi al dorinţei de glorie, întemeierea acestor oraşe este unul din faptele majore ale acestei perioade istorice.” Oraşele se dezvoltă cu repeziciune, fie cele vechi, Damasc, Alep, Alexandria, Ierusalim, fie cele noi, Basra, Kufa, al-Fustat în Egipt, Kerouan, în Ifriqia. Expansiunea islamului este legată de dezvoltarea a două categorii de oraşe : orasele noi, provenite din transformarea unor tabere militare de iarnă, plasate în locuri. Pe amplasamentele vechilor tabere militare sau forturi de pază, califii omeyyazi construiesc castele ; mai mult decât în cazul moscheii, unde noua religie îşi impun exigentele în arhitectură şi reticenţele în decoraţie, aici arta musulmană se poate manifesta în libertate, rarele vestigii de construcţii civile omeyyade atestând bogaţia reprezentării animaliere şi umane .Secolul omeyyad a însemnat , în mod fundamental, domnia acestei expresii eminente a geniului arab care este poezia.

Satele se golesc, problema aprovizionării oraşelor devenind şi mai acută, justificând importul mâinii de lucru din zonele nou cucerite.

Dezvoltarea oraşelor nu se face în mod arhaic: există o preocupare pentru raţionalitate, pentru un urbanism de tradiţie clasică, lucru vizibil în planurile oraşelor omeiade reconstruite. Astfel se observă perimetrul pătrat, dispunerea octogonală a arterelor principale care delimitează cartierele, iar în centrul oraşului marea moscheie şi palatul califului sau al guvernatorului, inima dublă a comunităţii, în jurul căreia se grefează piaţa, numeroase bău publice. Această preocupare pentru simetrie şi raţionalitate se regăseşte în monumentele pe care califii omeiazi, mari constructori, le-au edificat: moscheia din Damasc, prototip pentru multe altele, cea din Medina, din Basra, din Kufa, din Ierusalim, din Fustat, din Keruan. Omeiazii au construit şi aşa-numite “castele ale deşertului”- reşedinţe rurale, aflate în centrul domeniilor funciare, abţinute ca urmare a irigării zonelor aride.

Se naşte astfel o societate citadină, dar care cultivă în sânul elitelor arabe regretul pentru deşertul originilor sale, arabul rămânând undeva la mijlocul drumului între deşertul glorificat dar depăşit şi oraşul prestigios, dar deocamdată lipsit de siguranţă. Pentru că “oraşele sunt lucrul cel mai bun şi cel mai rău, creuzete în care se elaborează prin intermediul unor brasaje etnice viitoarea comunitate islamică, dar totodată şi marmitele gata oricând să fiarbă, provocând incendii şi revolte, care jalonează istoria lor, a Damascului în primul rând”. Al cincilea calif omeyyad - Abdel Malik ( 685 -

4

4

705) are iniţiativa de a bate monedă proprie, înlocuind dinarul de aur bizantin şi drahma de argint sassaninda cu dinarul şi dirhamul musulman.

La fel ca şi monedele, produsele şi drumurile s-au adaptat noilor condiţii. Se prespune ca în vechile centre de producţie meşteşugărescă sau agricolă activitatea a continuat ; se produceau ţesături, papirusuri şi grâu în Egipt, arme, cerneala. Dezvoltarea comerţului depindea în mod esenţial de întretinerea cailor de comunicaţie, mai ales a locurilor de popas . Caravanele foloseau edificii mai mult sau mai puţin fortificate care purtau numele de hanuri sau caravan-seraiuri. Construirea lor cădea în sarcina autorităţilor centrale şi a guvernatorilor de provincii, care vegheau asupra securităţii drumurilor. Negustorii înşişi erau interesaţi de securitatea comerţului şi contribuiau la construirea unor caravan-seraiuri, care cuprindeau ca elemente principale : locuinţe pentru oameni, adăposturi pentru animale, magazii pentru mărfuri, fântâna sau cisterna cu apă (v. D. Sourdel, J. Sourdel -Thomine, op. cit. V II pg. 64-65.)

Pământurile cucerite, fiscalitatea. Problema pământurilor cucerite a fost rezolvată prin împărţirea lor în două categorii: cele lăsate vechilor proprietari , constituind cea mai mare parte, şi cele confiscate de la stat, de la biserică , sau de la proprietarii fugiţi sau dispăruţi. Ele au fost distribuite sub formă de concesiuni familiilor arabe, care au putut constitui astfel mari domenii. Au fost descoperite urme ale unor mari domenii în Siria, adevărate oaze înzestrate cu sisteme de irigaţii, cu baraje, canale, puţuri. Proprietarii autohtoni trebuiau să plătească un impozit, funciar (kharaj), continuare a impozitului funciar anterior. Proprietarii musulmani nu plăteau kharaj-ul. Convertirea la Islam ar fi trebuit să permită trecerea de la kharaj la zakat, dar această modificare a fost în general imposibilă , deoarece noul regim moştenise sistemul responsabilităţii colective a comunităţilor rurale faţă de fisc, deci valoarea impozitului datorat de un individ nu putea modifica impozitul colectiv , deoarece statul ar fi pierdut o mare parte din resursele sale financiare. Când numărul convertiţilor a crescut au apărut probleme grave: de la sfârşitul secolului al VII-lea în Egipt ţăranii fugeau din sate, în speranţa că nefiind înregistraţi, vor putea un timp să nu-şi plătească impozitul, acesta fiind de altfel un vechi obicei copt, din timpul bizantinilor. În Irak a avut loc un adevărat exod al ţăranilor spre oraşe, însoţit de convertire. Teribilul Hadjiadj trimitea la sate pe toţi cei care îi prindea, cu interdicţia de a se converti. Acestă situaţie pare paradoxală, dar şi privarea fiscului, deci a vistieriei, de o parte din bani pare la fel. Până la urmă s-a recurs la o soluţie care în principiu părea simplă, dar a cărei punere în practică era greu de realizat: făcea disticţie între pământ, considerat achiziţie definitivă a comunităţii musulmane, pa care se plătea kharaj, indiferent de calitatea proprietarului, între om care, dacă se convertea, de calitatea proprietarului, avea avantajele respective- impozitul ğizya dispărea, dar statul nu pierdea căci era înlocuit de zakat. Această măsură a fost luată de

4

4

Omar al II-lea (717-720), stabilind în principiu egalitatea fiscală între arabi şi nearabai, fapt care a încetinit exodul celor din urmă spre oraş.

Deşi perioada aceasta este destul de puţin cunoscută, istoricii sunt unanimi în a aprecia incertitudinea dreptului funciar, situaţia pământurilor fiind supusă unor multiple creize: criza funciară, financiară, datorată variaţiei debitelor veniturilor provenite din impozitele pe pământ, criza socială şi deoarece statul era principalul beneficiar al acestor resurse financiare, criza instituţiilor sale. Astfel armata, parte esenţaială a sectorului public este ameninţată de fixarea arabilor pe pământurile cucerite, de aviditatea proprietarilor care deturnează, în scopuri personale, sume care juridic erau destinate, prin intermediul fiscului, operaţiunilor militare. Într-o aramată care trăieşte din ce în ce mai mult din soldă, arabul este încet- încet înlocuit de personaje care vor juca rolul esenţial în evoluţia evenimentelor- convertiţii, străinii, mercenarii.

4

4

Premise ale căderii Omeiazilor

Cea mai mare înflorire a sa Califatul omeiad o cunoaşte în timpul califului Walīd I (705-715). În această perioadă el stăpânea o vastă întindere : de la Atlantic în India, din Caucaz şi deşerturile Asiei Centrale la Oceanul Indian şi deşerturile africane. Era populat de populaţii foarte diferite, etnic şi religios: vizigoţi şi romani (Spania), copţi (Egipt), berberi (în Africa), armeni, azerbaigeani, georgieni (Caucaz), greci (în Anatolia de Răsărit), perşi şi alte popoare iraniene.

Cu toată toleranţa religioasă a Islamului, popoarele aservite se aflau în stare de inferioritate faţă de arabi. Oamenii se simţeau exploataţi nu numai ca sclavi, ţărani sau meşteşugari, ci şi ca fiind de alt neam şi altă religie, reprezentând popoarele cucerite. Într-o stare asemănătoare se aflau şi negustorii, şi chiar şi marele proprietar nearab. Numeroasele contradicţii între calif şi guvernator, diverse grupări ale nobilimii arabe, între membrii triburilor şi conducerea lor slăbesc şi ele statul. Califii lipsiţi de personalitate şi geniu politic agravează stările de lucruri. Astfel, Suleymān se distingea prin lăcomie, desfrâu şi trufie; Yazīd II era mare iubitor de lux şi de plăceri. La rândul său Walīd II a rămas celebru pentru frivolitatea şi desfrâul său. Se spune că desconsidera Coranul şi că-şi făcuse din el ţintă pentru tragerea cu arcul, zicând în timpul unor asemenea exerciţii: “Tu porţi în tine ameninţări împotriva celor trufaşi şi îndărădnici. Iată eu sunt trufaş şi îndărădnic. În ziua Judecăţii de Apoi făgăduită de tine poţi să te înfăţişezi Domnului tău şi să-I spui : “Doamne, pe mine m-a găurit Walīd”. Asemenea califi au fost o adevărată pacoste pentru vistieria statului.

Dintre toţi califii omeiazi ai primei jumătaţi a secolului al VIII-lea se detaşează numai Omar II (717-720), căruia istoricii arabi ostili Omeiazilor îi recunosc multă pioşenie. El se străduişte să atenueze contradicţiile din Califat, îndulcind situaţia popoarelor supuse. Pentru a evita izbucnirea unor revolte, el scuteşte de plata dărilor biserica creştină şi clerul, îl schimbă pe guvernatorul Horasanului care asuprea fără milă populaţia, scuteşte de plata haraciului populaţia trecută recent la Islam, recomandând să se încaseze de la ea numai zeciuiala . califii următori însă părăsesc această politică.

Administraţia civilă cunoaşte dificultăţi , deoarece cucerirea arabă nu va produce schimbări imediate în structura sa ; în teritoriile cucerite se vor menţine în funcţie indigenii, activitate va continua să se desfăşoare în limba popoarelor respective : greacă, persană sau coptă . Primul care s-a gândit la o reforma în direcţia arabizării a fost califul Abdel Malik, dar această politică nu a s-a aplicat în regiunile îndepărtate ale califatului decât târziu, spre sfarşitul domniei Omeyyazilor. Punerea la punct a unui sistem

4

4

administrativ unificat presupunea că araba să fie suficient de răspandită, pentru a fi înţeleasă de populaţie, lucru care se va întâmpla abia în timpul Abbasizilor.Omul birourilor, katib-ul, nearab , convertit sau supus protejat va sti sa puna de acord cunoasterea limbii arabe cu propriile traditii culturale.(v. A.Miquel - op. cit. pg. 118 si urm). Aglomerarile urbane, uneori exagerate pentru epoca respectiva adapostesc o parte insemnata din populatia inactiva : o patura saraca, dar si personalitati ale statului sau man proprietari funciari stabiliti la oraş şi înconjuraţi de o puzderie de rude, clienti si servitori. Spre oraş se îndreaptă şi ţăranii saraciţi de fiscalitatea crescândă. În plus, apar o serie de clamităţi naturale : seceta cronica duce a stocarea mărfurilor şi dezvoltarea speculei, epidemiile , mai ales ciuma.

Unul din focarele de revoltă îl constituie Asia Centrală. În anul 721 izbugneşte o răscoală contra arabilor în Sogd. Răsculaţii sunt copleşiţi de armată , iar zece mii dintre ei se retag în Fergana. Armata înconjoară oraşul Hogent, îi obligă pe sogdieni să se predea. Aproape toţi răsculaţii sunt ucişi. De pe urma represaliilor suferă şi agricultorii locali. Refuzul administraţiei de a îi scuti de dări pe cei trecuţi la Islam duce la izbugnirea unei noi răscoale în Sogd. Răsculaţii părăsesc Islamul şi cer ajutor populaţiei turcice. De partea lor trec nu numai turcici, ci şi detaşamente din Şaī şi Fergana. Provincia Mawarannahr (Transoxania ) scapă de sub autoritatea arabă. Arabii pierd numeroase oraşe reuşind să menţină numai Dabusia, Samarcand şi Buhara.

Concomitent cu răscoalele din Asia Centrală şi Horasan, se desfăşoară şi mişcarea harigiţilor sub conducerea lui Hārit ibn Surayğ (734). Aceasta porneşte răscoala în numele “cărţii Domnului”, în numele proorocului, în numele prescripţiilor sale. Aceasta este o mişcare a arabilor şi populaţiei locale desfăşurate sub lozincile: să se respecte contractele cu zimmia, să nu se perceapă haraci de la musulmani, să nu se comită asupriri. În armatele lui Harit se află şi detaşamente de dehkani locali (nobili perşi). Lupta din Horasan favorizează succesul răscoalei din Sogd. Turcicii şi sodgienii, în 736, pun stăpânire pentru scurt timp pe Smarcand. Arabii înnăbuşă răscoala strecurând discorii în tabăra răsculaţilor. Guvernatorul din Horasan şi Mawarannahr, Naīr ibn Sayyār, atrage de partea armatei o parte din dekhani, menţinându-le privilegiile.

Un alt focar de mişcări îl reprezintă Caucazul. Anterior, aici dările se percepeau după numărul de “fumuri”. Din cauza aceasta, mai multe familii se uneau sub acelaşi acoperiş. Arabii introduc o inovaţie nemaipomenită: în 725 întreprind un recensământ şi introduc impozitul pe familii şi pământ, curent în Califat. În această perioadă, populaţia caucaziană suferind de o dublă asuprire, din partea arabilor şi a feudalilor locali, îmbrăţişează erezia pavlichiană. Pavlichianismul propovăduia egalitatea între toţi oamenii şi refuzau să se supună arabilor, bisericii şi să plătească dări. Împotriva mişcării pavliachiene luptau arabii, feudalii armeni şi biserica armenească, Bizanţul şi ortodoxia. În anul 748, în Armenia izbugneşte o mare răscoală împotriva arabilor şi feudalilor locali. Istoricul armean Ghevond scria despre răsculaţi:

5

5

“Sunt fii ai fărădelegii ce nu ştiu de frica Domnului, de frica principiilor, nici de ruşine faţă de bătrâni.” Feudalii armeni în coaliţie cu arabii reuşesc să înăbuşe răscoala.

Tot în 748 în Azerbaidgean răscoala din Baylakan care se extinde asupra mai multor regiuni. Aici,participă la răscoala şi feudali locali. Răsculaţii pun stăpânire pe Baylakan şi provoacă o serie de înfrângeri trupelor arabe.

Africa de Nord fusese islamizată superficial. Berberii, adoptând islamul de formă, în taină continuau să urmeze vechiul păgânism. Perceperea impozitelor pe care le plăteau numai nemusulmanii şi cei islamizaţi provoacă indignare berberilor. În Africa de Nord, agitaţia antiomeyadă este condusă de harigiţi. Mulţi fugiseră aici din alte regiuni pentru a scăpa de prigoană. Răscoala izbugneşte aici în 740 şi cuprinde cu repeziciune toate posesiunile arabe nordafricane. Spania este izolată astfel de Califat. Califul Hišām (724-743) trimite din Siria o armată de 30 de mii de oameni. Berberii repurtează o victorie categorică asupra armatei arabe şi în 741. Rămăşiţele armatei fug în Spania. Hišām trimite noi armate şi în 742, în lupta de la Qayruwān, arabii reuşesc sa îi înfrângă pe berberi. Autoritatea arabă se întăreşte din nou pentru un timp. Sunt înăbuşite de asemenea răscoalele berberilor din Spania. În timpul lui Hišām sarcinile fiscale sunt deosebit de grele, iar guvernatorii spoliază populaţia fără milă. Opoziţia însă creşte şi ea. Se activizează harigiţii în Irak, Iran, Africa de Nord, precum şi şiiţii.

5

5

Contradicţiile interarabe

Fără îndoială că instabilitatea originară a triburilor, transformate din ce în ce mai mult în clientele politice , s-a exacerbat pe măsura puterii cucerite. Aceasta instabilitat este cea care, travestită în opoziţie religioasă, explică înfruntarea dintre Irakul shiit şi Siria sunnită, apoi mişcările antiomeyyade din Arabia şi Egipt, rivalitatea dintre provincii -dintre Basra şi Kufa, iar în Siria - vechiul conflict dintre arabii din nord şi cei din sud.

În această perioadă (sfârşitul secolului VII- prima jumătate a secolului VIII) se ascut discordiile între triburile de origine nord-arabă şi sud-arabă. Pe de o parte- situaţia este moştenită de la vechile stări de lucruri din Arabia preislamică. Pe de altă parte, ea se explică prin faptul că Mu’āwiya, ocupând tronul, se sprijinise pe triburile sud-arabe (yemenite), preponderente în Siria în timpul acela. Triburile nord-arabe (ma’adite) erau mai puţin privilegiate. Mu’āwiya înfrânează cu dibăcie patimile, dar în perioada următoare, discordiile dintre principalul trib yemenit, kelbiţii şi principalul trib ma’adit, qaysiţii, cunosc o ascuţire maximă.

În timpul primilor omeyazi, kelbiţii continuă să aibă o situaţie privilegiată. Califul Walīd I se sprijină pe qayşiţii din care provenea vestitul guvernator al provinciilor de Răsărit, Al-Hağğāğ şi guvernatorul Asiei Centrale, Qutayba. Urmaşul lui Walīd I, califul Suleymān (715-717), se sprijină pe triburile yemenite, iar Yazīd II (720-724) se va întoarce la qaysiţi. Fiecare dintre califi avea nevoie de sprijinul unei anumite grupări din nobilimea tribală şi aceea asistăm la asemenea schimbări orientare. Schimbările de domnie nu se petreceau întotdeauna lin. Nu rareori, după moartea subită a emirului drept-credincioşilor urma la tron fratele său fiul acestuia. Schimbarea califilor determina schimbarea sau chiar uciderea guvernatorilor. Qutayba, guvernatorul Asiei Centrale, este înlăturat şi ucis de califul Suleymān. Guvernatorul Africii de Nord, Mūsā, în timpul căruia este cucerită Spania, cade şi el în dizgraţie. Murind cu o jumătate de an înainte de venirea lui Suleymān la tron, Al-Hağğāğ scapă de dizgraţie şi de soarta lui Qutayba care-l aştepta, poate şi pe el. Ruda lui Al-Hağğāğ, cuceritorul Sindului Moḥammed ibn Qāsim este înlăturat din funcţia de guvernator şi schingiut. Caruselul succesiunii califilor se învârte destul de repede. După ’Abd al- Mālik (685- 705), cu o domnie de 20 de ani, numai Hišām mai reuşeşte să ocupe tronul 19 ani şi jumătate. Ceilalţi califi domnesc între o jumătate de an şi cinci ani.

5

5

Propaganda ’abbasidă

Sfârşitul perioadei omeyyade este marcat de multiple răscoale shiite şi haridjite, care n-au fost reprimate decât greu, şi oricum, numai temporar.În special kharidjitii şi shiitii sunt cei care zguduie califatul omeyyad. În 684 - 692 ei deţin Omanul, Haramawtul,Yemenul şi coastele Hidjazului ;în 696 , coboară din Mesopotamia de sus şi reuşesc să-1 ţina un timp în şah pe guvernatorul al Hadjdjadj ; înfrânţi, vor relua ofensivă în 745.

Shiitii se vor plasa, însă în fruntea revoltaţilor ; în 680 Husayn, al doilea fiu al lui Ali, încearcă să pună stapânire pe califat, dar este învins şi ucis la Karbala.(martiriul lui Husayn este comemorat în fiecare an de shiiti prin sarbatoarea numita 'ashura'- a zecea zi a lunii muharram) ; nepotul său , Zayd, omorât la Kufa în 740 , va pune bazele mişcării numite zaydism .

Noii pretendenţi la tronul califilor, ’Abbasizii, folosesc cu pricepere ura maselor faţă de puterea arabă, reprezentat de Omeyyazi. Abbasizii erau urmaşii qorayşiţilor ’Abbās, unchiul proorocului Moḥammed. Moḥammed ibn ’Alī, strănepotul lui ’Abbās, creează o grupare care îşi începe propaganda antiomeyadă prin anii ’20-’30 ai secolului VIII. Printre altele, ei demonstrau că ’ Abbasizii, ca rude directe ale lui Moḥammed, sunt mai îndreptăţiţi decât Omeyazii să ocupe tronul Califatului. Gruparea face prozeliţii şi începe să trimită predicatori care aţâţau ura şi nemulţumirea maselor faţă de Omeyyazi, acuzaţi de a fi vinovaţi de toate nenorocirile care apăsau poporul. Propagandiştii făgduiau, în cazul venirii ’Abbasizilor la putere, scutirile de impozite împovărătoare, iar feudalilor nearabi – atragerea la conducerea statului. Propaganda cunoaşte un succes deosebit în Horasan şi Mawarannahr.

Paralel cu aceasta, se desfăşoară o propagandă care exercită o atracţie şi mai mare, dusă de hurremiţi, partizani ai egalităţii sociale şi comunităţii bunurilor. Originea şi sensul termenului de hurremit nu sunt clare. Populare în Iran încă de la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al VI-lea, aceste idei capătă o tendinţă antiarabă. Autorităţilor reuşesc să-l prindă şi să-l ucidă pe Hidaş. Şi partizanii abbasizilor cunosc prigoana. În 743, sunt arestaţi participanţii la o întrunire de taină a partizanilor abbasizilor. Printre acesţia se găsea şi tânârul pers Abū Muslim. Originea lui este clară. După unele izvoare ar fi fost intendent într-o casă bogată, iar după altele sclav. Abū Muslim produce o impresie bună unuia din conducătorii Abbasizilor, bogatul negustor Bukeyr ibn Mahan care-l atrage de partea cauzei abbaside. După ce este eliberat, Abū Muslim este prezentat căpeteniei Abbasizilor, Ibrahim ibn Mohammed, Abū Muslim ia asupra sa pregătirea răscoalei contra omeyyazilor. Horasanul devine centrul activităţii sale. După cum s-a

5

5

văzut, Horasanul fusese teatrul unor răscoale şi al ciocnirilor dintre triburile sale. Guvernatorul Horasanului, Ibn Sayyār, se sprijină pe triburile nordarabe ale muḍariţilor şă îi sprijine cât poate pe yemeniţi contra muḍariţilor şi să-i atragă pe şiiţi, aflaţi în număr mare în Horasan. Faptul că şi abbasizii şi şiiţii sunt împotriva puterii omeyyazilor reuşeşte să unească temporar aceste două grupări. Pe de altă parte Abbasizii nu-şi dădeau cărţile pe faţă, ci afirmau că puterea în Califat trebuie să revină membrilor familiei proorocului. Când şiiţii încercau să afle pe cine au, totuşi, în vedre Abbasizii, aceştia răspundeau evaziv: “Nu e nici o gravă, mai întâi izbânda, iar Dumnezeu va dărui el însuşi stăpânirea celui ce i se cuvine”. Principala forţă pe care se sprijină conducătorii Abbasizilor o constituie poporul asuprit de arabi care visa să scuture acest jug.

Abū Muslim soseşte la Horasan în 746 şi se stabileşte în localitatea fortificată Safizanğ, în apropiere de Merw. Aici se adună oamenii din împrejurimi, atraşi de propaganda abbasidă. Partizanii Abbasizilor purtau îmbrăcăminte neagră. Culoarea neagră era semnul distinctiv al Abbasizilor, în timp ce al Omeiayilor era culoarea albă iar cea a şiiţilor cea verde.

La 9 iunie 747, Abū Muslim dă semnaul răscoalei şi desfăşoară flamura neagră. Spre Safizanğ se grăbeau deteşamente armate. Istoricul Abū Hanīfa ad-Dināwarī scrie: “Mergeau în grabă la Abū Muslim, oamenii de Heart, Buşeng, Marwarrud, Tamakan, Merw, Nisa, Abiwerd, Tūs, Nişapur, Seraha, Balh, Ciaganian, Toharistan, Hutlaban, Keş, Nasaf. Toţi se potriviseră să-şi vopsească în negru îmbrăcămintea. Vopsiseră de asemenea jumătăţile buzduganelor de lemn. Aceşti oameni soseau pe cai, pa măgari sau pe jos, îndemnându-şi măgarii cu strigătul “Harro Marwān!”, numindu-i pe Marwān pentru a-şi râde de califul Marwān de califul Marwān ibn Moḥammad. Iar numărul lor era loc de mii”. Istoricul arab Aṭ-Tabarī spune că numai într-o zi au venit oamneni din 60 de state. Compoziţia socială, dedusă din datele lui Aṭ-Tabarī era următoarea: virtuţiile mişcării constau în micii şi marii proprietari funciari- dehkani- formând cavaleria răsculaţilor; printre ei se număra Hālid ibn Barmak, din care vor proveni vizirii Barmekizi, în lagărul răsculaţilor se găseau de asemenea negustori şi meşteşugari.

Pornind răscoala, Abū Muslim îşi mută reşedinţa din Safizanğ în localitatea fortificată Mahuwan. La Mahuwan rămâne patru luni, creând puncte de sprijin pentru lupta contra guvernatorului omeyad Naṣr ibn Sayyār. Oraşul se transformă în centru guvernamental al insurgenţilor. Aici, Abū Muslim îşi are diwanul (conducerea) armatei, cadiul (judecătorul), un şef al poliţiei, garda personală. Este fixată solda luptătorilor, mai întâi 3, apoi 5 dirhami, probabil lunar. Sclavii se declară gata să adere la răscoală. După ce se sfătuişte cu consilierii săi, Abu Muslim îi primeşte, dar, întrucât dekhanii se temeau de situaţia sclavilor.

5

5

SPANIA MUSULMANĂ

CUCERIREA SPANIEI DE CĂTRE ARABI

A doua epocă a cuceririlor arabe are loc sub domnia omeyyazilor- care au dublat teritoriul imperiului purtând războaie în Africa de Nord, în Europa de Vest şi în Asia Centrală. Aceste cuceriri sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât au loc departe de Arabia şi în regiuni unde locuitorii erau foarte distincţi de arabi. Primele teritorii cucerite în acest nou val au fost pământurile între Egipt şi Oceanul Atlantic, pe care arabii le-au numit Maġreb. Acest teritoriu făcea parte din Imperiul Bizantin. După cucerirea acestui teritoriu vecin Spaniei, nimic nu îi mai putea opri pe arabi să meargă mai departe. De altfel bogăţia care se găsea în special în Spania, îndeosebi argintul, cuprul şi cositorul au atras mulţi comercianţi şi colonişti. Spania era o ţară prosperă, parte a Imperiului Roman, invaziile barbare din secolul al V-lea – au dus la ocuparea ei de către triburile germanice, ca de exemplu vandalii. După numele lor au numit Spania Al-Andalus. În urma vandalilor- împinşi spre Africa- Spania a fost ocupată de vizigoţi, care au dominat-o două secole şi jumătate.

Statul vizigot în momentul invaziei arabe era slab- iar ţăranii nu mai erau protejaţi de abuzurile latifundiarilor- şi aceştia se refugiaseră în oraşe. În oraşe, evreii erau nemulţumiţi din cauza uneui decret prin care erau obligaţi să devină creştini. Pe de altă parte nobilii vizigoţi au slăbit Regatul. Când arabii au făcut un raid- în 710, pe coastele lui Al-Andaluz, vizigoţii erau în plin război civil. Guvernatorul Africii de Nord, Mūsa i s-a opus o rezistenţă foarteslabă- perioada era foarte importantă încât au organizat o expediţie mai mare- formată în special din berberi sub comanda unui şef berber- Tarik, guvernator al Tangerului- 711- el a debarcat cu 700 de oameni, la poalele uneui stânci uriaşe care acum îi poartă numele- Jabal Tarik după care a aşteptat armatele vizigote conduse de Roderic.

Într-o singură zi destinul Spaniei a fost decis pentru secole. Interesant este că episcopul de Sevillia- fratele fostului rege vizigot- Vitiza, a luptat de partea musulmanilor. Tarik a pornit la cucerirea oraşelor sudice- ţăranii nu aveau nici un motiv să lupte pentru stăpânii lor, iar evreii i-au binecuvântat pe invadatori. Victoriile erau atât de uşoare iar prada era atât de mare, încât Tarik, ignorând ordinele lui Muosa, reprezentantul califului de la Damasc, a pătruns în inima Spaniei, cucerind capitala Toledo. În câteva luni Tarik a devenit stăpânul jumătăţii de sud a Spaniei. Moausa gelos pe cuceririle făcute de comandantul berber a pornit cu o armată arabă în 712.

5

5

Cuceririle au continuat foarte rapid astfel încât în 714 orice rezistenţă încetase. Ultimii soldaţi vizigoţi au fost prinşi în munţii Nordici din Asturia, dar arabii niciodată nu au cucerit nordul Spaniei. În acest timp la Damasc, califul Al-Walid l-a recehemat pe Mūsa care s-a întors încet către Siria, într-un marş triumfal, cu nobili vizigoţi, în chip de daruri ca sclavi. La recepţia de primire la moscheea din Damasc erau sute de prinţi importanţi, mii de oameni simpli au adus omagiul lor credinţei musulmane, lui Mohammaed.

Spania a devenit o provincie a califatului, condusă de un guvern numit de Califul de la Damasc. Arabii au fost tentaţi de bogăţia Franţei şi au făcut o serie de expediţii peste Pirinei, în sudul Franţei. Ultima şi cea mai mare dintre exepediţii a avut loc în 732 când o mare armată arabă a mărsăluit de-a lungul vechiului drum roman înspre Valea Loarei – unde a avut loc o mare bătălie între oraşele Poitiers şi Tours. Victoria a fost obţinută de armata franceză sub comanda lui Charles Martell dar pierderile au fost uriaşe de ambele părţi, asfel încât Charles Martell nu a putut profita de această victorie.aceasta bătălie marchează limita cea mai de nord a cuceririlor arabe în Europa. Există o dispută între istorici în privinţa acestei bătălii, unii afirmă că dacă arabii ar fi câştigat în şcolile din Oxford s-ar fi învăţat Coranul, iar alţii susţin că arabii erau prea departe de centrul lor vital pentru a putea continua.

Puţin timp după aceea arabii au fost împinşi în afara Franţei, dar pe teritoriul Spaniei vor rămâne peste 700 de ani şi după aprecierea istoricului Gibben “vor construi o civilizaţie inegalată de creştinătatea occidentală”.

Domnia lui Abd Ar-Rahman I

În 750 imperiul islamic a intrat sub stăpânirea abbasizilor(numele dinastiei provenind de la numele unchiului Profetului Abbas) dinastie care a durat 500 de ani. Toţi membrii familiei omeyazilor au fost omorâţi sau mutilaţi. Singurul supravieţuitor a fost Abd Ar-Rahman, nepotul ultimului calif omeyyad care a călătorit timp de 5 ani. În 755 a ajuns în Africa de Nord unde a cerut protecţie berberilor cu care se înrudea prin mama sa. Cu ajutorul lor şi al arabilor din Al-Andaluz care erau sprijinul omeyyazilor, Abd Ar-Rahman a intrat în Spania, fiind primit cu bunăvoinţă în toate oraşele, şi astfel devenind stăpânul Spaniei. Dinastia lui Abd ar-Rahman a durat aproape 300 de ani, având capitala la Cordoba. În mod deosebit în secolul al X-lea oraşul a avut o splendoare incomparabilă, rivalizând cu Bagdad-ul. Era fără îndoială cel mai puternic stat din Europa. Emiratul de Cordoba a existat, timp de un secol şi jumatate, fără ca şeful său să se fi declarat egalul califului de la Bagdad. Omeyyazii , care domneau sprijinindu-se pe câteva clanuri arabe instalate în regiunile cele mai bogate şi care apărau graniţele de nord cu ajutorul unor trupe berbere, au reuşit să-şi impună autoritatea asupra populaţiei autohtone, din care numai o parte era convertită la islam.

5

5

Califatul de la Cordoba

Când Abd Al-rahman al III-lea a ajuns la putere Cordoba era în pragul ruinei, la moartea după 50 de ani era cel mai important stat din Europa. Un personaj deosebit, acesta a început prin supunerea aristocraţiei arabe din Sevillia şi alte oraşe. A luptat contra creştinilor din nord, organizând detaşamente militare care să apere frontierele. Şi-a asigurat dominaţia în Africa de Nord, asupra şefilor berberi din Maroc şi Algeria.

Cordoba fusese şi pe vremea romanilor un oraş prosper, care a dat mulţi oamenii iluştrii: Seneca şi poetul Lucan. Avea o poziţie bună pe valea râului Guadalqivir ( “valea mare”), trecând printr-o câmpie fertilă, putând astfel să hrănească o populaţie flămândă. În secolul al X-lea când Cordoba a atins culmea dezvoltării sale- avea o populaţie de 500.000 de locuitori şi cuprindea 113.000 de case, 700 de moschei, 300 de băi publice, 70 de biblioteci şi numeroase librării. În aceeaşi perioadă nici un oraş din occidentul creştin nu atingea 10.000 de locuitori. Oraşul era format dintr-o reţea de alei înguste pe drumurile care legau între ele porţile oraşului. Venind din sud, călătorul vedea palatului emirului în stânga şi Marea moschee în dreapta. Palatul era o construcţie uriaşă care cuprindea clădiri, grădini, curţi, băi, terase, construcţii auxiliare, iar interiorul camerelor er a foarte frumos decorat. Marea Moschee există şi astăzi. Aceasta nu era numai un loc de rugăciune, ci şi un loc unde oamenii se strângeau pentru a se odihni în călătorii se opreau întâi aici pentru a afla noutăţile, loc de recreere seara.Simbol al regatului, al gloriei şi al culturii sale, la această mare moschee au lucrat toţi suveranii omeyyazi. 19 nave şi o pădure de plastri fac din edificiu unul dintre cele mai grandioase ale islamului. Ea este un creuzet al tuturor tradiţiilor.

5

5

Casele oamenilor săraci erau făcute din cărămizi uscate la soare iar acoperişurile erau din ramuri împletite întărite cu clei. Existau case cu două etaje, ale comercianţilor şi câte o rezidenţă mai importantă construită pe terenuri largi cu grădini mari, care nu se vedeau de afară, după modelul musulman. Toate casele aveau sistem de colectare şi evacuare a apei, chiar şi casele săracilor aveau toaletele cu ape drenate, ceea ce nu exista în Europa de vest. Cordoba era avea kilometrii de străzi pavate, iluminate public de pe margine. 700 de ani mai târziu în Londra nu exista nici o lumină publică iar pavajul era necunoscut. În timp ce creştinii considerau baia un obicei ieşit din comun, populaţia din Codoba se bucura de băi publice de generaţii întregi. Băile foarte populare în rândul musulmanilor fiind foarte asemănătoare băilor romane.

Serbările câmpeneşti. Erau respectate atât sărbătorile musulmane cât şi cele creştine, pelerinajele la mânăstirile creştine, în zilele sfinţilor se sărbătoreau împreună, călugării fiind foarte ospitalieri. Musulmanii beau vin cu creştinii sub motivul lipsei de respect faţă de gazde, dacă refuzau. Fiecare familie bogată avea o casă la ţară. Abd al-Rahman şi-a mutat reşedinţa la palatul Al-Zahra(400 de camere). Era construită în trei terase, în camera de primire a califului era un cazan plin cu mercur care reflecta razele soarelui într-un joc de lumini care creea o impresie cu totul specială. Mai avea 8 uşi decorate cu aur şi cu lemn preţios. Se spune că această cameră nu a fost egalată în frumuseţe. Palatul a fost distrus în 1013, de berberii revoltaţi. Civilizaţia andalusă are trasături specifice în cadrul ansamblului musulman . Ca şi restul islamului, Spania este ţara comerţului şi a schimburilor. Ea exporta, pretutindeni, uleiurile, ţesăturile şi armele sale şi importa graudin Africa de Nord, , sclavi din Europa. Dar Spania este şi un conglomerat de etnii : în primul rând , spaniolii , convertiţi sau nu, creştini, sau evrei, apoi berberi, într-o mai mică măsură arabi -proprietarii de latifundii -, mâna de lucru aservită : negri şi sclavi. În ciuda conflictelor care au izbucnit frecvent, principii omeyyazi s-au situat întotdeauna în postura de arbitri , ferindu-se de a pune problema principiilor etnice sau confesionale. Astfel, a existat un ministru evreu, creştinii au avut voie să se reunească în condiţii, să asigure permanenţa limbilor iberice. Islamul andalus se poate caracteriza prin prezenţa unei singure şcoli, cea a malikitilor ( Malik - jurist, fondator al scolii - rigorism al poziţiilor teologice traditionaliste) ; în acelaşi timp, sunt încurajaţi oficial filosofii,

5

5

savanţii « Educaţi în spiritul cărţilor minunatei biblioteci din Cordoba, un neoplatonician ca Ibn Masarra, un medic ca Zahrawi pregătesc, pentru timpurile viitoare, transmiterea către occidentul creştin a gândirii greco-arabe'(A. Miquel - op. cit, pg, 236). Această creştere a puterii a culminat în 929 când Abd Ar-Rahman al III-lea a luat titlul de calif, nume care fusese folosit numai de stăpânul imperiului cu centrul la Bagdad.

Influenţa arabă în Spania continuă şi astăzi, grădinile din Granada. Arabii din Spania beau vin, lucru care era interzis în Coran. Băutura este considerată toxică si singurul conducător care a instituit pedepse pentru aceasta a fost Ali.

În jur de 400 de ani, între 800-1200, civilizaţia musulmană a fost cea mai strălucită civilizaţie din lume, în afara Chinei. Pare surprinzător, deoarece beduinii din Arabia erau nomazi cu puţină învăţătură, dar au cucerit teritorii care au fost locuite de civilizaţii străvechi, Persia, Valea Nilului, Valea Tigrului şi Eufratului. Ei au cucerit de asemenea şi părţi ale Imperiului Bizantin, în care matematicile grecilor, cum ar fi geografia lui Euclid şi filosofia au fost conservate, multe fiind traduse în siriacă sau aramaică. Abbasizii şi-au construit capitala la Bagdad, în 762 califii au încurajat pe învăţaţi să traducă aceste cărţi în arabă. Califul Ma’amun a construit o casă a înţelepciunii care era de fapt o bibliotecă, în care au fost adunaţi observatori ştiinţifici. Oameni de cele mai diverse rase şi religii veneau de pretutindeni contribuind la transformarea. Comercianţii şi matematicienii au adus din India trei lucruri capitale pentru dezvoltarea aritmeticii, utilizarea numerelor indiene, adică nouă semne diferite, noţiunea de zero şi virgula pentru zecimală. Aecste idei au făcut posibil pentru principiul numerelor foarte mari. O altă operă capitală, tratatul de algebră, tradusă în limba latină în secolul al XII-lea.

5

5