1. Mediul Penitenciar Romanesc. Cultura Si Civilizatie Carcerala

8/20/2019 1. Mediul Penitenciar Romanesc. Cultura Si Civilizatie Carcerala

1/248


2/248

SECOLUL XX23


3/248

Ştefan Bruno

2

ISBN


4/248

Civiliza ţ ie carceral ă

3

BRUNOŞTEFAN

MEDIUL PENITENCIAR ROMÂNESCCULTUR Ă ŞI CIVILIZAŢIE CARCERALĂ

INSTITUTUL EUROPEAN2006


5/248

Ştefan Bruno

4


6/248


5

INTRODUCERE

În luna iunie 2004, deţinutul Ionuţ Cristinel Maftei, de 24 de ani, condamnatla 5 ani închisoare pentru furtul a doi cai, a fost ucis în Penitenciarul din Iaşi degardianul Gabriel Geger. Iritat de comportamentul nesupus, ironicşi agasant aldeţinutului, gardianul, aflat pe culoarul secţiei, l-a tras cu putere de mînă atuncicînd încerca să facă un schimb de mărfuri (ţigări contra conserve) cu un deţinut dincelula alăturată prin vizete, izbindu-i capul de zidul celulei, dislocîndu-i cutiacraniană în faţa celorlalţi zeci de deţinuţi din celulă, care asistau îngroziţi, dar

pasivi la spectacolul crimei. Deţinuţii au fost ameninţaţi că vor păţi acelaşi lucru încazul în care vor spune presei, familiilor sau celorlalţi locatari ai stabilimentului ces-a întîmplatşi au fost învăţaţi să spună că Maftei a fost ucis într-o altercaţie decătre un coleg de celulă bolnav psihic.

În ciuda ameninţărilor, membrii familiei victimei au aflat adevărul şi nu s-ausfiit să acuze de crimă atît pe gardian, cîtşi Penitenciarul care a favorizat fapta, aascuns-oşi a aruncat-o în cîrca unui deţinut iresponsabil, care, oricum, nu avea cecăuta în celulă, locul lui trebuind să fie la spitalul de psihiatrie. Mediatizareacazului în presa ieşeană şi, par ţial, în cea naţională, a obligat Procuraturaşi DirecţiaGenerală a Penitenciarelor la deschiderea unor anchete. Pentru a nu influenţadesf ăşurarea lor, atît cadrelor, cîtşi deţinuţilor li s-a interzis să dea declaraţii preseişi altor persoane str ăine despre ceea ce s-a întîmplat – situaţie care a întărit şi maimult suspiciunile de muşamalizare a cazului.

Interviurile efectuate cu personalulşi cu deţinuţii la cîteva să ptămîni de laamintitul eveniment s-au desf ăşurat pe fondul muţenieişi al secretului de serviciu.Cei mai mulţi dintre angajaţi au adoptat imediat varianta oficială a colegului loraflat în culpă, cel puţin declarativ. Ceilalţi, puţini la număr, au refuzat să se pro-nunţe, insistînd să vorbească în afara instituţiei, într-un cadru neoficialşi sub ga-ranţia anonimatului. Eişi-au acuzat colegii de complicitate cu gardianul criminal pe motivul înrudirii cu acesta, sistemul penitenciar stimulînd angajarea rudelorşiînrudirea dintre cadre. În aceeaşi măsur ă i-au acuzat de violenţe similare, rareorifinalizate prin uciderea condamnaţilor, dar nu mai puţin abjecteşi gratuite1. Pe dealtă parte, deţinuţii nu au putut face nici o declaraţie deoarece erau permanentsupravegheaţi de unul sau mai mulţi angajaţi în timpul discuţiilor, iar perspectiva pedepselor îi îngrozea mai mult decît speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă înurma dezvăluirii atrocităţilor comise.Ştiind însă că există cineva dispus să asculte

1

Precum mutilarea deţinutului Gheorghe Gherasim de către sadicul Corneliu Marolicaru,care i-a tăiat pînă la urechi guraşi apoi i-a cusut obrajii cu sîrmă, atrocităţile continuînd curuperea picioruluişi fracturarea bazinului victimei – toate aceste fapte petrecîndu-se sub privirileşi hohotele de rîs ale gardienilor.


7/248

Ştefan Bruno

6

şi opinia lor sincer ă, unii deţinuţi au putut vorbi în spălător, pe terenul de sport, lauşa cabinetului medicalşi în alte medii unde libertatea de comunicare era mai puţinîngr ădită. Ei şi-au spus opinia despre modul în care a fost ucis Maftei, desprecomplicitatea celorlalţi gardieni din secţie, despre abuzurile care au loc permanent înînchisoare, vorbind chiarşi despre alte decese suspecte petrecute în ultima lună2. În

acelaşi timp, eişi-au exprimat speranţa că dezvăluirile lor vor contribui la arestareagardianuluişi aducerea lui în interiorul celulei, pentru a cunoaşte şi acesta, pe propria-i piele, duritatea regimului de detenţie la care a contribuit din plin.

Voalate sau nu, declaraţiile celor din Penitenciarul Iaşi, precumşi a familiilorlor şi a jurnaliştilor, vorbesc despre un univers al violenţei şi al abuzurilor curente,despre o „banalizare a r ăului”, despre două lumi care se organizează după legi propriiîn închisoare, lumi aflate în conflict, dar strîns legate între ele.

Situaţia de la Iaşi nu este însă una excepţională, singular ă în sistemul pe-nitenciar românesc. Cam în acelaşi timp, în Penitenciarul Rahova murea în mîinile

mascaţilor un deţinut în timp ce era bătut, directoarea încercînd să convingă repre-zentanţii societăţii civile că individul a murit în urma unui anevrism absolut întîm- plător, produs în timp ce era „însoţit” de for ţele de ordine. Două luni mai tîrziu, laPenitenciarul pentru minori de la Craiova, cinci tineri s-au baricadat în celulă şi audat foc saltelelor, trei dintre ei murind asfixiaţi, în semn de protest faţă de abuzurileunor gardieni care le-au luat din bunurile primite de la părinţi. Amploarea naţională pe care a luat-o acest din urmă caz (transmis pe toate posturile de televiziune la orede maximă audienţă) a obligat conducerea Ministerului de Justiţie să-l demită pedirectorul penitenciarului, deşi acesta fusese iniţial absolvit de orice r ăspundere de

către Direcţia Generală a Penitenciarelor.Dezbaterile televizate care au avut loc în urma acestui incident au adus înatenţia publicului situaţia penitenciarelor, încremenite într-o viziune a pedepseispecifică societăţilor socialisteşi totalitare, care produce efecte negative atît deţinu-ţilor, cîtşi familiilor acestoraşi societăţii. Deşi autorităţile au încercat să minimali-zeze importanţa atrocităţilor petrecute, decişi a responsabilităţii lor, trecînd chiar ladiscursuri autolaudative privind marile lor realizări, specialiştii din afara sistemu-lui, proveniţi mai ales din organizaţiile neguvernamentale, au prezentat publiculuilumea carcerală caracterizată prin promiscuitate, care le distruge atît deţinuţilor, cît

şi cadrelor stima de sine, sentimentele de responsabilitateşi de ataşament la valorileunei societăţi normale. Dincolo de scopurile declarate ale reeducării, există ununivers penitenciar care se conduce după reguli proprii, de multe ori nescrise, darapărute ca o consecinţă a celor scrise, univers care creează anumite cultume spe-cifice, determinîndu-i pe membrii ei să simtă, să gîndească şi să acţioneze înanumite feluri, neobişnuite pentru cei aflaţi în afara zidurilor, dar fireşti pentru ceidin interiorul lor.

2 Moartea suspectă pe cimentul duşurilor a lui Ilie Creţoaie, masacrarea lui Ciprian PetruMelinte, care a fost lovit cu ciocanul în genunchişi testicule, decesele suspecte ale luiCiprian Sorin Iştoc, Mircea Pătraşcu,Ştefan Ghiocel Bălan sau Mihai Roşu.


8/248


7

Definiţia culturii

Felul în care gîndescşi acţionează oamenii care populează închisorile – de-terminat de regulamenteşi de obişnuinţă – creează prin repetiţie anumite tipare,

matrici, care restrîng posibilităţile de manifestare comportamentală. Aceste tipizări,intrate în rutină, devin bunuri comune, accesibile tuturor indivizilor implicaţi, penitenciarul tipizînd la rîndul lui oameniişi acţiunile lor individuale. Matrici sîntdenumite de unii autori „programe mentale” sau „software -ul minţii”3, prin ana-logie cu modul în care sînt programate calculatoarele, pentru a întări ideea că instituţiile determină comportamenteşi reacţii previzibile din partea membrilor săi.

Un termen apropiat pentrusoftware -ul carceral, dar mai des utilizat estecultura penitenciar ă. În mod obişnuit, prin cultur ă4 înţelegem stilul, atmosferaşirafinamentul (cu rezultatele lui: educaţia, arta, literatura) care asigur ă unicitateaşi

identitatea socială a unei instituţii. Prin cultură penitenciară5

înţelegem credinţele,valorile şi ideile împărtăşite de indivizii care populează penitenciarele la unanumit moment. Aceste credinţe, valori şi idei determină normele care aparşi

3 Geert Hofstede,Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gîndirii , EdituraEconomică, Bucureşti, 1996, p. 20.4 Termenul de cultur ă a cunoscut în decursul timpului diverse definiţii. Reţinem una din primele definiţii antropologice, apar ţinînd lui Edward B. Tylor dinPrimitive Culture (Londra,1871): „ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei,

obiceiurilorşi al tuturor celorlalte capacităţi şi obişnuinţe pe care le dobîndeşte omul camembru al societăţii”. Traian Herseni, în „Civilizaţia şi cultura. 164 de înţelesuri” înAlmanahul civiliza ţ iei (1969), prezintă mai multe definiţii date culturii, dintre care o reţinemşi pe cea a lui A. Kroeberşi C. Kluckhohn din 1952: „cultura constă din modelele impliciteşiexplicite ale comportării şi pentru comportare, acumulateşi transmise prin simboluri,incluzîndşi realizările lor în unelte. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale,apărute şi selecţionate istoricşi, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultur ă pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiunii şi, pe de altă parte, ca elemente cecondiţionează acţiunea viitoare”.

O bibliografie utilă privind cultura: Claude Levi Strauss,Antropologie structural ă ,

Editura Politică, Bucureşti, 1978; Edward Sapir,Culture, Language and Personality. SelectedEssays , University of California Press, 1958; Pitirim Sorokin,Social and Cultural Dynamics , New York, 1957; Bronislaw Malinowski,A Scientific Theory of Culture , New York, 1960;Ralph Linton,Fundamentul cultural al personalit ăţ ii , EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1968;Petre Andrei,Filosofia valorii , Editura Fundaţiei „Regele Mihai”, Bucureşti, 1945; TudorVianu,Filosofia culturiiş i teoria valorilor , Editura Nemira, Bucureşti, 1998.5 Cultura penitenciar ă înţeleasă ca formă a culturii organizaţionale. Pentru o mai completă documentare asupra variatelor definiţii, teoriişi concepte privind cultura organizaţională,vezi Edgar H. Schein,Organizational culture and leadership , Editura Jossey-Bass, SanFrancisco, 1992; B. Schneider,Organizational climate and culture , Editura Jossey-Bass,

San Francisco, 1990; Terrence E. Dealşi Allan A. Kennedy,Corporate cultures: The ritesand rituals of corporate life , Addison-Wesley, Reading, 1982; Geert Hofstede,Managementul structurilor multiculturale , Editura Economică, Bucureşti, 1996; GaryJohns,Comportament organiza ţ ional , Editura Economică, Bucureşti, 1998.


9/248

Ştefan Bruno

8

modelele de comportament care se nasc din aceste norme. Termenulîmp ă rt ăş ite nuînseamnă că deţinuţii şi cadrele au ajuns la un acord unanim acceptat asupraacestor probleme (deşi uneori se poate întîmpla acest lucru), ci mai degrabă că eiau fost expuşi în acelaşi fel la eleşi că au un minim de înţelegere comună a lor.

Cultura penitenciar ă se înva ţă , nu se moşteneşte. Ea este generată de institu-

ţie şi nu provine din genele indivizilor, aşa cum deseori tind să afirme autorităţile.Ea reprezintă „sistemul de operare” al instituţiei, care generează un „mod de viaţă” pentru deţinuţi şi pentru personalul implicat. Deoarece include idei, valorişicredinţe, cultura penitenciar ă tinde să fie destul destabil ă în timp, persistînd, înciuda fluctuaţiilor personalului,şi generalizîndu-se la întregul sistem punitiv.

Modul de viaţă al celor din interiorul zidurilor este dificil de cititşi deînvăţat de către cei neiniţiaţi, veniţi din afar ă, darşochează prin particularităţile lui.Una din căile de a înţelege o cultur ă este aceea de a examina simbolurile, eroii,ritualurileşi valorile care caracterizează modul de viaţă instituţional – acestea

reprezentînd pentru Geert Hoftede mecanismele de învăţareşi consolidare a culturii pentru cei dinăuntru.Simbolurile sînt cuvinte, gesturi, ilustraţii sau obiecte care prezintă un aspect

particular ce este recunoscut numai de către acei care sînt implicaţi într-o anumită cul-tur ă. Ele se exprimă printr-un limbaj specific, care uşurează înţelegereaşi comunicarea.

Eroii sînt persoane vii sau decedate, reale sau imaginare care întruchipează caracteristicile unei culturişi servesc ca modele de comportament.

Ritualurile sînt activităţi colective, inutile tehnic în atingerea scopului final,dar esenţiale social, fiind desf ăşurate ca un scop în sine.

Valorile sînt tendinţe cuprinzătoare care se refer ă la preferinţa pentru anumitestări de lucruri prin comparaţie cu altele. Ele reprezintă sentimente încărcate cu puternice semnificaţii pozitiveşi negative, care determină natura normelor instituţio-nale. Normele conduc la standardizarea valorilor dominante ale unui grup de oameni.

Pentru Geert Hofstede, „cele patru elemente ale culturii se prezintă ca nişte foide ceapă, în sensul că simbolurile reprezintă manifestările cele mai superficiale aleculturii, iar valorile – pe cele mai profunde ale acesteia, între ele situîndu-se eroiişiritualurile.” 6

Nici unul din aceste elemente nu se prezintă indivizilor în mod separat.

Cunoaştereaşi integrarea lor la nivel teoretic, mental solicită un considerabil efortintelectual. Pentru simplificare, ele sînt transmise sub formă de „reţete”, adică decunoştinţe care furnizează regulile de comportare adecvate instituţional.

Cultura „filtrează” realitatea. Doar o mică parte din informaţiile din mediu sîntintegrate în cultura unei instituţii, şi anume cele care legitimează cultura deja existen-tă. Experienţele şi informaţiile care sînt reţinute se sedimentează, adică „îngheaţă” înamintire ca entităţi care pot fi recunoscuteşi reamintite sau „încremenesc în proiect”7 printr-un proces de anonimizare, care le desprinde de contextul originalşi le faceaccesibile tuturor membrilor. Nimeni nu maiştie, de pildă, cine a compus versurile

6 Geert Hofstede,op. cit., p. 23.7 Gabriel Liiceanu,Apel c ă tre lichele , Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.


10/248


9

„Nu da, Doamne, nimănui/Viaţa deţinutului”, dar ele întăresc literar ideea calvaruluivieţii de puşcăriaş. Cultura selectează deci din mediu informaţii cărora le atribuie puternice semnificaţii, pe care apoi le impune cu tărie (uneori coercitiv) conştiinţeiindivizilor prin „formule” stilizate. Unui observator din afar ă aceste „formule” pot să îi apar ă ca avînd o funcţionalitateşi o valoare îndoielnică, sau chiar nici una. Dacă

cineva ar întreba ce utilitate poate avea salutul r ăstit, sacadat „Să tr ă-iţi dom-nu-le co-man-dant” însoţit de oţinută corespunzătoare a corpului (pas cadenţat, trupul drept, burta suptă, privirea înainte etc.), nu va găsi nici un r ăspuns. Dacă ar face însă efortulmental de demontare a acestor ritualurişi de înlocuire a lor, le va înţelege semnifica-ţia. Căci un deţinut care s-ar adresa directorului închisorii cu „Hai noroc, bă Gicule!”,ducîndu-se spre el jovialşi sărutîndu-l pe obraji, ar atenta la un întreg eşafodaj pecare se sprijină cultura penitenciar ă.

Originile ordinii penitenciare rezidă deci întipizarea activităţilor indivizilordin instituţie. Prin aceste tipizări, ei îşi acceptă poziţia în organizaţie, demonstrează

că au interiorizat în conştiinţa lor lumea construită cultural a puşcăriei, că i-auacceptat standardele. Rolurile pe care le îndeplinesc reprezintă de fapt ordinea, iarordineaestecultura. O dată instituţionalizată, ea are tendinţa de a dăinui.

Datorită rolurilor diferite pe care le execută indivizii într-un penitenciar, areloc un proces de segmentare culturală şi de apariţie a unor subuniversuri desemnifica ţ ii separate social. Subuniversurile sînt „sprijinite” de anumite colectivi-tăţi, adică de grupuri care produc încontinuu înţelesuri distincteşi creează realităţiobiective. Cele mai evidente sînt cele două lumi: a deţinuţilor şi a cadrelor.Şilumile lor se divid în mai multe subuniversuri, structurate după mai multe criterii:

sex, grad, vîrstă, credinţă religioasă, nivel de instrucţie şcolar ă, etnie etc.Această multiplicare a culturilor face dificilă problema stabilirii unui umbrarsimbolic stabil deasupra întregii societăţi penitenciare, căci fiecare grup are alteviziuni, alte percepţii privind lumea în care tr ăieşte şi lumea din afar ă. Numărul şicomplexitatea lor le fac din ce în ce mai inaccesibile celor din exterior. „Ele devinenclave ezoterice, ermetic sigilate pentru toţi, în afara celor care au fost adecvatiniţiaţi în misterele lor. Autonomia din ce în ce mai mare a subuniversurilor ridică probleme speciale de legitimare atît pentru cei din afar ă (outsider -ii), cîtşi pentru ceidinăuntrul (insider -ii) subuniversului.”8 Greu va fi acceptat, de pildă, un borfaş

mărunt în comunitatea VIP-urilor închisorii.Ţinerea la distanţă se face prin diferitetehnici de intimidare, propagandă, minciună, mită şi manipulare a unor simboluri ale prestigiului social.

Integrarea acestor subuniversuri în ordinea instituţională, în cultura penitencia-r ă are loc printr-un proces dereificare 9, de percepere a fenomenelor umane caşi cum

8 Peter L. Bergerşi Thomas Luckmann,Construirea social ă a realit ăţ ii , Editura Univers,Bucureşti, 1999, p. 104.9 Termenul este introdus în circulaţie de Karl Marx înCapitalul , desemnînd „fetişismul

obiectelor de consum”. El a fost frecvent utilizat de alţi marxişti, precum Georg LukácsşiLucien Goldmann, fiind similar cu cel de alienare, derivîndu-i-se ulterior semnificaţiilecătre anomieşi nevroză. Termenul de reificare a fost demarxizat în ultimele două decenii deunii sociologi durkheimişti, în special de Alfred Schutz, care l-a propus pentru a înţelege


11/248

Ştefan Bruno

10

acestea ar fi lucruri, fapte naturale sau divine, neumane. Aceste subuniversuri devinlumi obiective, înf ăţişîndu-li-se oamenilor drept exterioare lor. Microcosmosurile lorsînt percepute ca reflectări ale macrocosmosului carceral, ordinea celulelor, a cabine-telor medicale, a cluburilorşi atelierelor fiind, de fapt, palide reflectări ale ordinii „dela centru”, „de sus”, întărindu-le în felul acesta tuturor indivizilor din puşcărie ideea

unor destine inevitabile, în raport cu care ei îşi declină orice responsabilitate.Cultura penitenciar ă este simţită ca o realitate obiectiv ă . Ea are o istorie careantedatează venirea indivizilor în instituţie şi nu este accesibilă doar prin reamintirea biografiilor lor. Există dinainte ca indivizii să populeze această lume şi r ămîne şidupă plecarea lor. Însăşi această istorie, ca tradiţie carcerală, are un caracter deobiectivitate. Ea îşi arogă o anumită putere şi rezistenţă în faţa încercărilor deschimbare sau eliminare, precumşi o for ţă coercitivă stimulată prin mecanismele decontrol cu care este dotată.

Definiţia civilizaţiei

Cultura este o dimensiune importantă a mediului penitenciar, dar ea singur ă nueste mediul. Cultura este însoţită de civilizaţie. Mulţi specialişti au considerat cei doitermeni sinonimi. Distincţia dintre cele două concepte e f ăcută mai ales în literaturagermană, undeKultur reprezintă expresia spirituală a unei comunităţi, iarZivilisation aspectele materialeşi tehnice ale unei societăţi10. Nu voi insista asupra asuprateoriilor care consider ă civilizaţia o extensie a culturii (în special A. Bondrea:

„civilizaţia nu e altceva decît cultura în acţiune”11

). Pentru simplificarea analizelorulterioare, să acceptăm perspectiva lui Simion Mehedinţi: „Civilizaţia şi cultura sîntnoţiuni fundamental deosebite. Una priveşte lumea materială; cealaltă e de natur ă exclusiv sufletească. Pe toate treptele dezvoltării omeneşti, alături de un cuantum decivilizaţie găsim şi un cuantum corelativ de cultur ă” 12. Această distincţie dintre ceidoi termeni tinde să devină general acceptată, teoretizările pe marginea lor r ărindu-sesemnificativ în ultimii ani13.

mai bine prima regulă enunţată de Émile Durkheim înRegulile metodei sociologice : faptele

sociale trebuie privite ca lucruri. Vezi această evoluţie a termenului în Camille Tarot,De laDurkheim la Mauss. Inventarea simbolicului , Editura Amarcord, Timişoara, 2001.10 În acest sens, Simion Mehedinţi, Civiliza ţ ie ş i cultur ă . Concepte, defini ţ ii, rezonan ţ e , EdituraTrei, Bucureşti, 1999, propune o definiţie similar ă: „după cum frunza are două feţe: unastr ălucită, spre soare, alta mai întunecată, întoarsă spre pămînt (dar foarte însemnată, fiindcă prinea respir ă şi se hr ăneşte planta), tot astfel viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric –civilizaţia, adică tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cu restul creaţiunii. Amîndouă sînt inseparabileşisimultane (nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler)” (p. 70).11 Aurelian Bondrea,Sociologia culturii , Editura Fundaţiei România de mîine, Bucureşti,

1993, p. 130.12 Simion Mehedinţi, op. cit., p. 119.13 O excelentă antologie de texte clasice pe tema cuplului cultur ă-civilizaţie este editată deJohn Rundellşi Stephen Mennell,Classical Readings on Culture and Civilisation , Routledge,


12/248


11

Prin civiliza ţ ie penitenciar ă în ţ elegem suma tuturor aspectelor materialeş itehnice care contribuie la adaptarea omului la mediul carceral: aer, hran ă , haine,bunuri, precumş i circula ţ ia indivizilor, lucrurilorş i informa ţ iilor. Civilizaţiareflectă deci condiţiile de viaţă sau calitatea vieţii.

În general, rapoartele privind starea închisorilor se refer ă la aspecte ce

privesc civilizaţia, la calitatea mediului, a relaţiilor instituţionale, a muncii, a hraneişi a produselor utilizate, interesul căzînd aproape exclusiv pe determinarea factori-lor materiali responsabili de variaţia calităţii vieţii de detenţie şi a strategiilorsocial-politice de acţiune în vederea sporirii acesteia. În această direcţie, interesulspecialiştilor s-a focalizat pe dezvoltarea unor indicatori semnificativi de stare (amediului, a relaţiilor, a alimentaţiei etc.)şi de evaluare a aspiraţiilor. Aspectele decivilizaţie penitenciar ă pot fi deci ierarhizate pe o scală ce porneşte de la problemele elementare pînă la funcţionări mai complexe, ca de pildă redobîndirearespectului de sine, apărarea demnităţii umane, în interiorul acestei scale situîndu-

se starea de sănătate, accesul la asistenţa medicală, condiţiile de hrană, educaţia şicalificările obţinute, condiţiile de locuire, securitatea vieţii, aspectele recreative,facilităţile de comunicare etc.

Reluînd analogia cu calculatoarele, dacă prin cultur ă desemnăm „softul”unei instituţii, prin civilizaţie înţelegem „hardul” acesteia.

Civilizaţia penitenciar ă se monitorizeaz ă . Monitorizarea este o metodă demăsurareşi de observare importată în ştiinţele sociale din domeniile fiziciişi medi-cinei şi constă în supravegherea sistematică a unor fenomeneşi procese a cărorevoluţie probabilă se va abate de la normalitate, cu scopul de a interveni înainte ca

ceva indezirabil să se producă şi să scape de sub control14

.Analiza monitorizărilor f ăcute pînă în prezent mediului carceral a permisstructurarea civilizaţiei pe trei paliere fundamentale: populaţia, penitenciareleşiserviciile. Generalizînd, putem spune că evaluarea gradului de civilizaţie al uneiinstituţii presupune o abordare tridimensională: oameni , locurişi servicii . Mai con-cret, o măsurare exhaustivă a caracteristicilor socio-demografice a indivizilor care populează instituţia la un moment dat, apoi o măsurare a modului în care funcţiileorganizaţiei structurează fizic suprafeţele, compartimentează spaţiile atribuind rolurişi instituind ierarhii, iar în ultimul rînd, o evaluare a serviciilor furnizate de cătreinstituţie în interiorşi în exterior, a activităţilor desf ăşurate de către indivizi atît din punct de vedere calitativ, cîtşi cantitativ.

Londra/New York, 1998. Volumul cuprinde texte semnate de Immanuel Kant, ThomasJefferson, Alexis de Toqueville, Friedrich Schiller, Friedrich Nietzsche, Georg Simmel,Thomas Mann, Sigmund Freud, Émile Durkheim, Lucien Febvre, Norbert Eliasşi alţii.14 Această definiţie am propus-o prima dată în BrunoŞtefan, „Mediatizarea partidelor politice la posturile de televiziuneşi impactul acesteia în opinia publică”, în Revista

Român ă de Sociologie , serie nouă, anul IX, nr. 1-2, Bucureşti, 1998, p. 48şi ulterior înBrunoŞtefan,Manipulareaş i propaganda politic ă prin televiziune , Editura BCS, Bucureşti,1999, ar ătînd că monitorizarea a fost aplicată iniţial cu referire la respectarea drepturiloromului în acele instituţii în care libertăţile erau frecvent încălcate.


13/248

Ştefan Bruno

12

Civilizaţia presupune instituirea unor standarde minime care reglementează conduita indivizilor, încălcarea acestora coborînd instituţia la nivelul de barbarieşi primitivism. Aşa cum mediul universitar impune criterii tot mai exigente membrilor săi (cunoaşterea limbilor de circulaţie universală, publicarea cît mai multorarticoleşi căr ţi, participarea la conferinţe şi reuniuni profesionale etc.),şi mediul

carceral este supus unor exigenţe civilizatoare (un spaţiu minim alocat fiecăruideţinut, o alimentaţie corespunzătoare, un standard educaţional etc.). Organizaţiilemondiale şi continentale (ONU, Consiliul Europei etc.) elaborează permanentrecomandări şi coduri de legi care stabilesc pragul minim de civilizaţie, permiţînd poziţionarea instituţiilor pe o scală ce porneşte de la primitivismul cel mai grosierla civilizaţia cea mai rafinată.

Rapoartele periodice ale oficialităţilor vorbesc de sporirea permanentă a gra-dului de civilizaţie în stabilimentele din subordine. Rapoartele organismelor neguver-namentaleşi ale celor internaţionale vorbesc de privaţiuni şi săr ăcie penitenciareşi

de necesitatea alinierii aspectelor de civilizaţie la standarde moderne.Procesul civili- z ă rii închisorilor este unul sinuos. Norbert Elias15 spunea că acesta este dificil derealizat din cauza constrîngerilor culturaleşi a reglementărilor interne. Telefoanelemobile sînt interzise în penitenciar – atît deţinuţilor, cîtşi cadrelor – deoarece ar con-tribui, prin comunicarea cu cei din afar ă, în special cu presa, la distrugerea ordinii,adică a culturii, deci a fundamentelor pe care s-au constituit stabilimentele de pedeapsă.

Poate că cel mai bine a analizat raportul dintre cultur ă şi civilizaţie AlfredWeber 16, care spunea că „procesul civilizaţional şi mişcarea culturii sînt intrinsecdiferite; ele au forme divergenteşi legi diferite de dezvoltareşi ne apar, în cursulistoriei, ca fenomenologii mutual exclusive”. Procesul civilizaţional (lumea cunoaşte-rii practice) este un proces de raţionalizareşi intelectualizare, cu trei componente:iluminarea intelectuală interioar ă (raţionalizarea eului), corpurile cunoaşterii intelec-tuale (ştiinţele) şi aparatul extern intelectualizat (uneltele, echipamentele). Elemen-tele civilizaţiei nu sînt disparate, ci integrate într-un cosmos de cunoştinţe, care sîntacceptate social doar atunci cînd cultura se actualizează. De aceea pot exista produse practice, utile, care nu-şi vor găsi locul în anumite organizaţii. „Fenomenologiaactualizării şi dezvoltării cosmosului civilizaţional, atît în aspectele sale practice, cîtşi teoretice, implică faptul ca organizaţiile să opereze în sistemele lor de valori procese de reconceptualizareşi regîndire a tuturor elementelor componente: simbo-luri, credinţe, idei”17. Legea emergenţei civilizaţiei spune că pot exista decalaje întrecivilizaţie şi cultur ă. Care din ele ridică sau trage în jos organizaţia depinde dearanjamentele interneşi de relaţia cu mediul extern. În mod normal, oriceorganizaţie, inclusiv penitenciarul, trebuie să accepte toate elementele civilizaţiei,deoarece acestea sînt: a) universal valideşi necesare; b) coerente internşi practic; c)universalşi egal utile oamenilor; d) egal inevitabileşi e) intuitiv evidente.

15

Norbert Elias,Procesul civiliz ă rii , Editura Polirom, Iaşi, 2001.16 Alfred Weber, „Fundamentals of Culture-Sociology”, în T. Parsons, E. Shills, K.D. Naegele, J.R. Pitts,Theories of Society , The Free Press, New York, 1969, pp. 1274-1283.17 Alfred Weber,op. cit., p. 1277.


14/248


13

Mişcarea culturii are însă caracteristici exact opuse, pentru că: a) nu producelucruri universal valideşi necesare; b) este intern limitată de organizaţie; c) nu estevalabilă în alte organizaţii; d) apare nu ca un cosmos obiectiv (cazul civilizaţiei), cica o „agresare spiritual-temperată de simboluri”; e) este dependentă de contextulistoric în care s-a constituitşi îi r ămîne fidelă chiarşi după dispariţia acestuia.

O civilizare a puşcăriilor este deci un proces greoi, datorită închiderii acestoralumii externe, iar ea se produce for ţat, la presiunile internaţionale, ale organizaţiilorneguvernamentaleşi ale presei. În faţa civilizării inevitabile, schimbările sînt maiîntîi formale, de multe ori adoptate prin mimarea lor. Drepturile deţinuţilor sîntsubiect de frecvente ironiişi batjocoriri din partea cadrelor. Deşi sînt interziseapelativele jignitoare (bă ţigane!)şi înlocuite cu altele de politeţe (domnule deţinut),deseori sînt auzite cadre care îmbină ambele formule de adresare (domnule deţinut, bă ţigane!) spre distracţia colegilorşi ca o formă de apărare a culturii în faţaagresiunii civilizaţiei externe.

Termenul de dezvoltare nu se aplică la conţinutul culturii, ci eventual lamijloacele tehnice folosite în elaborarea culturii. Cultura nu se dezvoltă, ci se mişcă în salturi, în ritmurişi cicluri, inconstant, nelinear, neprogresiv. Ea se diluează înfaţa expansiunii civilizaţiei. Precum spunea Oswald Spengler, culturile pot intra înfazele de declinşi pr ă buşire dacă acceptă unele realizări tehnologice. Alvin Tofflera descris admirabil18 modul în care pilula anticoncepţională a contribuit la „revolu-ţia sexuală”; eliberînd femeile de sub spectrul sarcinii, pilula anticoncepţională aschimbat relaţiile dintre femeişi bărbaţi, trecînd în desuetudine tabuurile feciorieişi ale unicului bărbat din viaţa unei femei.

O acceptare similar ă a introducerii legale a prezervativelor în penitenciare arînsemna recunoaşterea existenţei relaţiilor homosexuale dintre deţinuţi – subiect carear deschide apoi altele din ce în ce mai sensibile: bolile cu transmisie sexuală, accep-tarea „vorbitoarelor sexuale”, legalizarea prostituţiei, permisiile sexualeş.a.m.d. Înacest sens, existenţa prezervativului reprezintă un atentat la ordinea cultural instituită.Acceptarea lui se va produce doar atunci cînd cultura va fi „pusă la zid”, obligată şisă se modifice.

La fel, demilitarizarea penitenciarelor, recent produsă la insistenţele foruriloreuropene, a transformat doar formal nişte vechi miliţieni în funcţionari publici. Ea a

fost acceptată deoarece nu a produs o violare brutală a ordinii culturale existente saua „anterior constituitului”19. În realitate, comportamenteleşi relaţiile nu s-au schimbat, ci doar uniformele – prilej cu care instituţia a primit resurse financiaresuplimentare.

Sarcina culturilor este de a pătrunde în substratul socialşi civilizaţional aldezvoltării istorice, de a structura civilizaţia, a-i da formă, lustru, stilşi de a ointegra într-o nouă ordine organizaţională. „Încremenirea în proiect” creează decalaje, evidenţiindşi mai mult anacronismul unor instituţii.

18 Alvin Toffler,Al treilea val , Editura Politică, Bucureşti, 1989.19 Termen folosit de Claudiu Niculae,Schimbarea organiza ţ iei militare. O perspectiv ă (neo)institu ţ ionalist ă , Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.


15/248

Ştefan Bruno

14

Culturaşi civilizaţia unei instituţii sînt corelate de viziunea împărtăşită deautorităţile de la vîrful acesteiaşi, mai ales, de cele de care depinde funcţionarea ei.Reforma iniţiată de Bill Clinton în SUA în domeniul sanitar a avut consecinţe pro-funde asupra culturiişi civilizaţiei sistemului medical: modernizareaşi tehnologi-zarea lui rapidă a bulversat ierarhiile existente de cîteva deceniişi ritualurile

practicate, virtuţile îndemînării fiind înlocuite de o precizie electronică a aparatelor.Folclorul medical, eroii sistemului, credinţele şi ideologiile dominante – toateacestea au trecut în desuetudine sau s-au transformat radical. În acelaşi mod,reforma penitenciar ă începută în Ţările Scandinave acum patru decenii atransformat stabilimentele de pedeapsă în instituţii custodiale civile moderne,f ăcînd să dispar ă argoul deţinuţilor, ritualurile interneşi valorile pe care s-au bazatvreme de aproape 200 de ani.

MetodologiaRelaţiile dintre cultur ă şi civilizaţie în mediul penitenciar sînt însă mult mai

complexe dacă analizăm aporturile dintre elementele care le compun. O asemeneaanaliză elementeşi a relaţiilor dintre el reprezintă tocmai obiectivul acestei lucr ări.

Prezentarea elementelor culturii penitenciare necesită o abordareetnografic ă .Simbolurile, ritualurile, ceremoniileşi ideile vehiculate prin puşcării nu au nici unînţeles dacă le privim din exterior, ele fiind încărcate cu multe semnificaţii. Acesteanu pot fi lămurite prin metode cantitative (sondaje, teste psihologice etc.), ci printr-

o analiză etnografică. Ea implică însă participare, împărtăşire, identificare cugrupurile din interior. Aceasta din urmă se realizează prin observaţia directă şi prinexperimente. Cea mai bună modalitate de a surprinde lumea închisorilor este de a staîn interiorul eişi a tr ăi împreună cu ea evenimentele banale sau senzaţionale pe careeste silită să le accepte.Şi apoi a încerca să le descifrezi sensurile, să le interpretezişisă le clasifici. Asemeni unui puzzle, reconstituirea culturii unei instituţii se face prinidentificarea fiecărui elementşi prin îmbinarea coerentă a tuturor.

Pentru evitarea exceselor de subiectivism, o soluţie eficientă este cea a des-crierii acelor lucruri care pot fi identificate în mai multe aşezăminte penitenciare, precumşi a celor care au o anumită constanţă în timp. Cultura organizaţiilor închi-se nu se schimbă cu uşurinţă la intervale scurte de timp. Comparaţia ascute percep-ţia, fiind calea cea mai adecvată pentru a discerne ce este banalşi ce este important, permiţînd clasificarea fenomenelor, ierarhizarea lorşi demontarea mecanismelorcare le provoacă. „Nu avem decît un mijloc pentru a demonstra că un fenomen estecauza altuia: acela de a compara cazurile în care cele două fenomene sînt simultan prezente sau absente.”20

Comparaţia se realizează însă prin izolarea fenomenelor, prin scoaterea lor dincontextul care le-a produs. Iar această operaţie produce distorsiuni, f ăcînd explicaţiilemai sărace. Pentru evitarea neajuns ulterior, r ămîne soluţia sporirii numărului decazuri în analiză.

20 Émile Durkheim,Regulile metodei sociologice , Editura Polirom, Iaşi, 2002.


16/248


15

Comparaţiile creează clasificări, tipologiişi modele de înţelegere, iar acestea permit generalizări. „Nu există ştiinţă dacă nu există generalizare”, proclama o ma-ximă aristoteliană. Chiar dacă realitatea nu încape în totalitate în clasificările şitipologiile utilizate (cu atît mai puţin în teoriile folosite), acestea din urmă permitexplicarea similarităţilorşi diferenţelor dintre fenomenele organizaţionale.

Departe de a le minimaliza importanţa, metodele cantitative trec pe plansecund în analiza culturii închisorilor. Ele presupun creditarea naivă a unor opiniiexprimate cel mai adesea for ţat şi mincinos. Căci atît cadrele, cîtşi deţinuţii seferesc să-şi exprime părerile, pentru a evita consecinţele neplăcute. Într-o cultur ă asecretomanieişi a duplicităţii, în care aproape toţi se toarnă unii pe alţii superiorilorşi sînt la rîndul lor turnaţi, r ăspunsurile la chestionare sînt fie date la nimereală, fieîncearcă să contureze o imagine dezirabilă, şi nu reală. În acelaşi timp, nu pot surprinde acea lume care nu se vrea surprinsă prin întrebări standardizate. Cum putemformula întrebările într-un chestionar despre limbajul secret, despre argou? Sau

despre frecvenţa convorbirilor cu familia pe telefoanele mobile, cînd acestea sîntoficial interziseşi introduse ilegal în închisoare, în cozonaci sau ardei umpluţi? Saudespre frecvenţa turnătoriilorşi a bătăilor – pe care orice reprezentant al autorităţiile va contesta indignat?

Voi prezenta însă datele unor cercetări f ăcute de oficialităţi pentru a înţelegecum încearcă acestea să-şi legitimeze strategiile reeducative aplicate. Voi prezentaşirezultatele unor teste psihologice relevante mai ales pentru surprinderea consecinţelordeprivărilor: tentative de sinucidere, perturbări în ierarhia valorilor etc. În ultimii 15ani, am aplicat de mai multe ori anumite baterii de teste psihologice pe loturi semnifi-cative de angajaţi şi deţinuţi, iar analiza lor mi-a permis atît identificarea unor profile psihologiceşi comportamentale, cîtşi înţelegerea elementelor care au permis schimbarea sau conservarea lor. În ciuda numeroaselor schimbări care s-au produs în acestinterval în universul carceral, testele au relevat o uimitoare generalizareşi constanţă temporală, întărind ideea că fundamentele culturii penitenciare sînt exterioare indivi-zilor care populează instituţia în anumite momente, impunîndu-li-se cu o puternică for ţă coercitivă.

Nu în ultimul rînd, interviurile pe care le-am efectuat cu sute de deţinuţi şimembri ai personalului, precumşi analiza documentelorşi a lucr ărilor publicatedespre domeniul avut în vedere au contribuit de asemenea la întregirea complexu-lui metodologic utilizat în evaluarea culturii.

Studiul civilizaţiei penitenciare a schimbat perspectiva de abordare, obligînd la oanaliză cantitativă exhaustivă. Baza principală a inclus anchetele organizaţiilor inter-naţionaleşi neguvernamentale, care au permis construirea unor indicatori sociali.Gruparea acestora pe trei dimensiuni fundamentale – populaţia, penitenciareleşiserviciile – mi-a facilitat schiţarea unei scale civilizatoareşi a procesului de moder-nizare instituţională. Pentru evaluarea respectării standardelor internaţionale mini-me de civilizaţie, specialiştii europeni au elaborat grile tot mai complexe deanaliză, pe care le-au aplicat tuturorţărilor continentale. Ordonarea acestorţări înfuncţie de scorurile obţinute la fiecare indicator a devoalat anumite tipare organi-zaţionale. Clasificările rezultate au evidenţiat două tendinţe opuse, care atrag ca unmagnet ţările din aria lor de influenţă, în ritmurişi cu intensităţi variate: una


17/248

Ştefan Bruno

16

liberală, comunitar ă, la locomotiva căreia se află ţările europene anglo-saxone,şialta conservatoare, naţională, reprezentată de ţările foste comuniste. În ciuda declara-ţiilor pro-reformisteşi modernizatoare ale unor autorităţi naţionale, penitenciarele dinadministrarea lor r ămîn încremenite într-o viziune despre pedeapsă de sorgintetotalitar ă, f ăcînd ca discursurile să par ă mincinoase sau demagogice. Balansarea între

funcţia represivă şi cea recuperativă este însă constatată la aproape toateţărileeuropene. Gradul de civilizaţie instituţională creşte sau descreşte în funcţie de viziu-nea despre pedeapsă împărtăşită de autorităţile statelor, de libertăţile şi drepturile pecare le permit cetăţenilorşi anumitor grupuri sociale, de modul în care este exercitată justiţia în societate, de atitudinea publicului faţă de dreptateşi criminalitate. Oscilaţiaîntre închiderea infractorilorşi recuperarea lor se produce în ciuda tuturor eforturilorfinanciareşi umane uriaşe pe care le implică şi indiferent de consecinţele avuteasupra societăţii, victimelor, infractorilorşi familiilor acestora.

Analiza civilizaţiei penitenciare presupune descompunerea tuturor mecanis-

melor de funcţionare a instituţiei şi repunerea lor în discuţie. Ce le menţine înstarea în care sînt? Care sînt paşii necesari pentru modernizarea lor? Ce costuriimplică aceasta? Ce rezultate se produc în interiorşi în exterior în urma unei ase-menea acţiuni? Este rentabilă civilizarea închisorilor? Cum pot fi ele rentabilizate,sporind, în acelaşi timp, utilitatea socială şi umanismul tratamentelor la care sîntsupuşi deţinuţii? R ăspunsul la aceste întrebări împarte specialiştii în două tabere,unii susţinînd desfiinţarea închisorilorşi alţii înfiinţarea altora noi. În ciuda dezvol-tării extraordinare a penologiei caştiinţă, discursurile despre eficienţa puşcăriilorsînt tot mai puţine, predominînd cele despre necesitatea lor.

În locul unui capitol distinct despre abordările teoretice, am preferat inserareaacestora în toate capitolele despre civilizaţie, cu referire strictă la fiecare din indicatoriianalizaţi. În acest fel am evitat o prezentare seacă a cifrelorşi am axat analiza pe oregîndire a problemelor, fapt care a facilitat ieşirea dintr-un cadru static (căci indicatorii presupun măsurarea unei stări la un anumit moment)şi situarea într-un cadru dinamic,cu referinţe la trecutul recentşi cu previziuni pentru viitorul apropiat.

Înţelegerea schimbărilor care s-au petrecutşi care urmează a se petrece înmediul penitenciar românesc capătă un sens mai larg dacă sînt prezentate într-o perspectivă istorică mai amplă. Închisorile nu au avut aceleaşi funcţii de la apariţia

lor şi pînă în prezent. Studiul documentelor, al cronicilor vechişi al scrierilordiferiţilor istorici relevă variaţii uriaşe în gîndirea despre pedeapsă şi despre rolulînchisorilor în diverse etape istorice. Raritatea documentelor referitoare la unele perioade împinge uneori discursul spre speculaţii, după cum abundenţa documente-lor din alte epoci presupune o schematizare cîteodată prea simplistă. În ciudaacestor pericole inevitabile unei abordări istorice, excursia în trecutul carceral ro-mânesc a avut rolul de a deschide o fereastr ă către viitorul acestei instituţii. Închi-soarea s-a situat cînd în centrul societăţii (în palatele domneşti şi boiereşti), cînd la periferia ei. Execuţia pedepsei a fostşi publică, şi ascunsă. O revenire la pedepsele

corporale publice este azi imposibilă, în ciuda unora care solicită acest lucru. Dar oreaducere a închisorilor în spaţiul public nu mai este o utopie, aşa cum părea cucîteva decenii în urmă.


18/248


17

Creionarea viitorului penitenciar a fost f ăcută prin prezentarea diverselormăsuri reformiste luate de unele state. Amendarea cadrelor care comit abuzurişi plata amenzilor către deţinuţii-victime, monitorizarea video, br ăţările electronice,cartelele magnetice de acces în anumite spaţii, televiziunea publică despre lumeaînchisorilor, gestiunea privată, universitar ă, monahală sau de alte tipuri – toate

încercările de reformare iniţiate de diverseţări vor ajunge mai devreme sau mai tîrziusă capete consistenţă şi în spaţiul penitenciar românesc. Ritmul schimbărilor va fi totmai accelerat pe măsur ă ce România se va integra în Uniunea Europeană. Fenomenulde globalizare va nivela diferenţele civilizatoare existente în prezent în diferiteţări,avînd consecinţe profunde asupra culturilor naţionale. Folclorulşi argoul penitenciar – acum bogat în expresivitateşi continuu reînnoit – va dispare definitiv, împreună cuun întreg arsenal simbolic, ritualicşi valoric, aşa cum s-a întîmplat înţările dezvol-tate ale Europei. Cele mai multe elemente ale culturiişi civilizaţiei penitenciare vor fisupuse unor transformări uriaşe, nu din raţiuni interne, ci la presiunea puternică

exercitată din exterior.Fiind o instituţie totală, analiza închisorii presupune utilizarea unui complexmetodologic total. Îmbinarea variatelor metode de cercetare a impus eliminareaexplicaţiilor despre modul în care s-a ajuns la rezultateşi centrarea analizei pesemnificaţia acestora. Deoarece anormalul e mult mai prezent în mediul carceraldecît în alte medii, cercetători din domenii diferite ale cunoaşterii s-au aplecatasupra lui cu mai mult interes. Analiza culturiişi civilizaţiei a permis atît prezen-tarea unor studii sociologice, cîtşi a unora psihologice, psihiatrice, demografice,istorice, arhitecturale, literare, juridice etc. Culturaşi civilizaţia penitenciare

presupun o abordare multidisciplinar ă şi este de aşteptat ca perspectivele matema-tice, geografice, biologice, genetice, muzicale, sportive (dacă au apărut sau dacă sevor manifesta pe viitor) să arunce o nouă lumină asupra fenomenului.


19/248


20/248


19

ELEMENTELE CULTURII PENITENCIARE

Simbolurile

Pentru orice individ – deţinut, angajat sau simplu vizitator –, drumul pe careîl parcurge din stradă (din lumea liber ă) către celulă este un drum încărcat cusemnificaţii, în care toate elementele din jur îl ajută să înţeleagă faptul că a intratîntr-o altfel de lume. Din exterior, puşcăriile se prezintă oamenilor ca locuri aleinterzisului, în care ochiul neavizatului nu are cum să pătrundă, căci intrarea seface pe baza unor aprobări şi decizii luate de undeva „de sus”. Por ţile uriaşe şizidurile înalte, groase, apărate de sîrmă ghimpată şi păzite de poliţişti înarmaţisemnifică oricui separarea clar ă de lumea exterioar ă. Ele îngr ădesc un spaţiu carese ordonează după alte reguli, bazate pe disciplină strictă, conjugată cu o serie desancţiuni specifice. Zidurile legitimează deci ruptura între două lumi, justifică existenţa unui nou univers, a cărui înţelegere se realizează treptat prin descifrareasimbolurilor.

Termenul de simbol vine din limba greacă (symbolon ) şi se traduce prin„semn de recunoaştere” (sym-ballo era un obiect, o monedă tăiată în două ale cărei păr ţi, dacă erau apropiateşi se potriveau, serveau drept probă a relaţiilor de prietenie, ospitalitate sau alianţă). O dată cu creştinismul, simbolul are înţelesul de„semn de recunoaştere iniţiatic, secret”, desemnînd acel ceva care permite uneicomunităţi să se adune în jurul unui semn, al unei credinţe sau valori resimţite ca oalianţă sacr ă. Simbolul desemnează „ceva (orice) care social reprezintă, evocă,semnific ă altceva decît este”21. Pentru unii specialişti22, simbolul semnifică multelucruri; el estemultivocal . Iar legătura dintre simbolşi referent nu este arbitrar ă,întemeindu-se pe o asociere de atribute. De exemplu, steagul afişat la intrarea în penitenciar nu reprezintă doar o cîrpă colorată în trei culori atîrnată pe un băţ, ciataşamentul la valorile naţionale, faptul că instituţia serveşte patria. Mai mult,steagul arată că instituţia este una naţională, etatizată, supusă unui regim militar. Elsemnifică şi faptul că, în jurul lui, lumea se organizează metodic, disciplinat,excluzînd anarhiaşi arbitrariul. El „vorbeşte”, de asemenea,şi despre structurareariguroasă a unei lumi cu ierarhii preciseşi despre victoria legii asupra unor oamenicare au încercat să i se sustragă şi să o încalce.

„Simbolurile sînt excitanţi exteriori destinaţi să transmită ordine ale societăţiisau grupurilor, care prescriu cutare sau cutare comportament membrilor... Simbolurile

21

Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.),Dic ţ ionar de sociologie , Editura Babel,Bucureşti, 1993, p. 546.22 Victor Turner, „The Forest of Simbols”, 1967, înDic ţ ionar de sociologie , editat deGordon Marshall, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşt, 2003, p. 520.


21/248

Ştefan Bruno

20

sociale sînt expresii care se substituie unei semnificaţii şi îndeplinesc rolul de inter-mediar între această semnificaţie şi subiecţii colectivi sau individuali chemaţi să oînţeleagă. Simbolurile sociale sînt semne care nu exprimă decît par ţial conţinuturilesemnificativeşi care servesc drept mediatori între conţinuturişi agenţi colectivişiindividuali care le formulează şi cărora li se adresează... Orice simbol social are doi

poli: pe de o parte, el este un semn incomplet, o expresie inadecvată; pe de altă parteel este un instrument de participare. Aceşti doi poli pot fi inegali, dar nici unul nu poate dispărea f ăr ă ca să fie distrus caracterul propriu al oricărui simbol.”23

Închisorile sînt deci construite simbolic, încărcate cu sensuri multiple (diver-gente uneori pentru anumite categorii de cetăţeni). Aceste reţele de semnificaţii sedezvăluie lumii treptat. Cunoaşterea sensurilor lor se face gradual, pe măsurainiţierii în tainele stabilimentelor carcerale.

Pentru Carl Gustav Jung24, simbolul este energia unui arhetip, constelaţiaconţinuturilor conştiente ale psihismului prin care se produce procesul de

compensare, adică de conştientizare într-o formă camuflată a altor conţinuturi, r ă-mase suspendate în subconştient datorită cenzurii. Această conştientizare se produce în trei feluri: 1. cînd sensul nu este pătruns în întregimeşi simbolul îşi păs-trează vitalitateaşi atracţia; 2. cînd este decriptat exhaustivşi devine alegorie; 3.cînd este totalmente neînţeles şi se transformă în halucinaţii, psihoză, nevroză.Simbolul are propensiunea de a forma „lanţuri” mereu proaspete în ce priveştemomentele importante ale detenţiei, avînd trei funcţii: reprezentare, mediereşiunificare. Principalele coordonate ale gîndirii simbolice sînt: 1. indistincţia dintresubiect şi obiect; 2. identificarea păr ţii cu întregul; 3. reducerea multiplului la

unicitate; 4. identificarea esenţei cu aparenţa; 5. instituirea izomorfismului totaldintre relaţiile spaţio-temporare; 6. anularea graniţelor dintre nivelurile existenţei(materie/spirit, animat/inanimat); 7. asimilarea originii cu cauzalitatea; 8. hilozoismul(antropomorfizarea cosmosului); 9. frenezia asociativă sau interpretarea oricărei ase-mănări ca identitateşi a contingenţei drept cauzalitate; 10. parcelarea lumii în două zone distincte: sacr ă şi profană, pur ă şi impur ă, bună şi rea, cadreşi deţinuţi.

Pentru George Călinescu, „un simbol nu este o noţiune prin care se înţelegeo alta, cum ar fi aurora prin care se înţeleg zorile. Un simbol este o expresie princare se exprimă în acelaşi timp ordinea în microsistemşi în societate. A fi iniţiat

înseamnă a fi instruit că cele două ordine sînt mereu conjugate”25

.Simbolurile nu sînt singulare, deşi referenţii pot fi. Simbolurile se grupează în „coruri” care spun, la unison, aceleaşi lucruri. Aceleaşi semnificaţii ca steagulmai capătă şi tă bliţa de la intrare cu datele de identificare ale instituţiei (Ministerulde Justiţie, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul de maximă siguranţă X) sau uniformele personaluluişi arestaţilor. Mai mulţi semnificanţi ajută deci laconfirmarea identităţii instituţionale. Ei îndeplinesc rolul de agenţi de conservare aacestei lumi.

23

Georges Gurvitch,Traité de sociologie , vol. I, PUF, Paris, 1967, p. 11.24 Carl Gustav Jung,În lumea arhetipurilor , Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1994.25 George Călinescu, Istoria literaturii române de la originiş i pîn ă în prezent , EdituraMinerva, 1982, p. 120.


22/248


21

Există, în acelaşi timp,şi „coruri” opuse, care devoalează alte realităţi. Prinînchisori întîlnim frecvent deţinuţi mutilaţi în urma multiplelor tentative desinucidere, care-şi poartă cu mîndrie semnele venelor tăiate. Fiecare grup îşiconstruieşte ansambluri de semnificaţii, care vorbesc fie de refuzul identificării curolurile atribuite, fie de degradarea de statut, fie de succesul reeducării etc.

„Corurile de simboluri” interacţionează atît între ele, cîtşi cu penitenciarul la acărui confirmare contribuie. Universul simbolic astfel constituit ca sursă a legitimă-rii reprezintă un ansamblu de idei care integrează diferite domenii de semnificaţii şicuprind, într-o totalitate simbolică, ordinea penitenciar ă. Procesele simbolice sînt procese de semnificareşi se refer ă la alte realităţi decît la cele strict individuale.

„Toate sectoarele ordinii instituţionale sînt integrate într-un domeniu de refe-rinţă cuprinzător, care constituie un univers, în sensul literal al cuvîntului, deoareceorice experienţă umană poate fi acum privită ca def ăşurîndu-seîn cadrul lui ... Uni-versul simbolic este conceput ca o matrice atuturorînţelesurilor social obiectivateşi

subiectiv reale; întreaga societateşi întreaga biografie a individului sînt văzute caavînd locîn acest univers. Este foarte important este că situaţiile marginale din viaţaindividului (marginale în sensul că nu sînt incluse în realitatea existenţei zilnice însocietate) sînt, de asemenea, incluse în universul simbolic. Astfel de situaţii apar învisurişi fantezii ca zone de semnificaţii desprinse de viaţa cotidiană şi sînt dotate cuo realitate proprie. În cadrul universului simbolic, aceste zone desprinse de realitatesînt integrate într-un tot cu sens care le explică, poate chiar le justifică... Capacitatealor de depozitare a înţelesurilor depăşeşte cu mult domeniul vieţii sociale, astfel încîtindividul însuşi se poate localiza pe sine în acest univers, împreună cu experienţele

sale singulare.”26

Simbolurile penitenciare sînt, prin urmare, integrate într-un univers coerent desemnificaţii, care furnizează ordine pentru perceperea subiectivă a experienţelor indivi-duale. Nimic nu r ămîne pe dinafar ă. Nu există enclave neinteligibile. Toate situaţiilemarginale sînt integrate într-o ierarhie simbolică, f ăcîndu-le implicit inteligibileşi mai puţin înfricoşătoare sau dătătoare de speranţe deşarte. Altfel spus, universul simbolic pune fiecare lucru la locul lui, legitimîndu-lşi ordonîndu-l după o logică şi o ierarhieinstituţionale.

Această integrare simbolică este crucială pentru funcţionarea instituţiei. Ea

operează zilnic roluri, priorităţi şi modalităţi de acţiune, plasîndu-le în contextulcelui mai general cadru de referinţă imaginabil. În acest fel, orice acţiune intr ă înrutina banalizării penitenciare27.

26 Peter L. Bergerşi Thomas Luckmann,op. cit., pp. 114-115.27 Termenul l-am întîlnit prima dată în Cr. Seyler, „La banalisation pénitentiaire ou le vouéd’une reforme impossible”, înDéviance et Société , 1980, vol. IV, nr. 2, p. 131. Origineaexpresiei nu este indicată, dar se menţionează utilizarea lui în rapoartele Adunării generale aConsiliului superior al Administraţiei Penitenciarelor franceze, banalizarea desemnînd condi-

ţiile generale ale vieţii de detenţie. Ulterior, termenul a că pătat alte semnificaţii, în special pregătirea deţinutului pentru lumea din afar ă, depenalizareaşi decarcerarea arestatului în preajma liber ării (cf. Jean-Hervé Syr,Punir et rehabiliter , Éditions Économica, Paris, 1990).Prefer însă semnificaţia iniţială, cea de activitate ajunsă în stadiul rutinei, al obişnuitului.


23/248

Ştefan Bruno

22

Înscrierea activităţilor în „natura lucrurilor”, în firescşi banal se face „co-rect” la toate nivelurile organizaţionale. Orice individ înţelege că toate lucrurile dininteriorul unui penitenciar au sensşi sînt integrate într-un univers ale căruicoordonate sînt inteligibileşi coerente, au o utilitate simbolică definită, stabilă şirecunoscută social, fiind bine ancorate în interacţiunea socială zilnică.

Precum voi demonstra într-un capitol ulterior, universul simbolic ordonează şiistoria. El plasează toate evenimentele într-o unitate bine închegată care includetrecutul, prezentulşi viitorul. În ceea ce priveşte trecutul, stabileşte o „memorie”care este împărtăşită de toţi indivizii socializaţi. În privinţa viitorului, stabileşte uncadru comun de referinţă, în care se vor proiecta acţiunile individuale.

Într-o instituţie închisă, universul simbolic se structurează cu mai multă puteredecît într-o instituţie deschisă, deoarece contactul cu alte universuri este redus sauchiar inexistent. Lumea „din afar ă” are o putere preaşubredă de penetrare a uni-versului simbolic „dinăuntru”. În plus, nu e interesată de acest lucru. Oamenilor

„liberi” mediul carceral le trezeşte fiori; nu vor să-l cunoască, evitînd orice contactcu acesta. Într-un fel, ei percep puşcăriile ca pe nişte gropi de deversare adeşeurilor umane, pe care societatea le creează pentru a scă pa de murdăria lor. Iarmurdăria nu interesează atîta vreme cît eţinută la distanţă, cît nu atinge pe nimeni.Indiferenţa societăţii „libere” faţă de puşcării ajută la întărirea unei culturispecifice. Deşi firavşi rudimentar alcătuit – faţă de complexitatea culturii „libere” –, universul simbolic penitenciar prezintă o rezistenţă formidabilă. Confruntareadintre universurile simbolice alternative implică problema puterii: care anumedezvoltă mecanisme de legitimare mai convingătoare, adică mituri, un limbaj

adecvat, arte specifice.Confruntarea dintre două lumi duce deseori ladegradarea unor simboluri.Schimbările organizaţionale care se produc fac să se piardă semnificaţia unor simboluri. Demilitarizarea recentă a dus la o degradare a statutului de militar. Carieramilitar ă nu mai reprezintă un scop în sine pentru angajaţii din sistem, iar simbo-lurile reuşitei militare – încorporate în grade, uniforme, citări pe ordinea de zi etc.au dispărut, fiind înlocuite cu cele ale funcţionarilor civili. Au apărut în locul lorierarhii ale inspectorilor. Orice degradare a unor simboluri produce frustr ări. Mili-tarii de carier ă – care reprezentau clasa dominantă a instituţiei – s-au văzut întrecuţi

în funcţie şi în responsabilităţi de civili, care au urcat treptele ierarhiei f ăr ă asuporta privaţiunile instrucţiei militare înşcolile de specialitate. În acelaşi timp,şi-au văzut blocate oportunităţile de avansare profesională prin interzicerea accesuluila funcţia de comandant, rezervată de acum magistraţilor (conform modeluluigerman, impus de autorităţile din ministerul de resort). În plus, s-a destructurat olume organizată ierarhic, pe separ ări de caste, vizibilă de pildă în modul în care eraîmpăr ţită popota în trei săli de mese: una pentru directorşi adjuncţii săi, alta pentruofiţeri şi o a treia pentru subofiţeri, împăr ţire însoţită de o repartiţie discreţionar ă ahranei, a favorurilorşi a beneficiilor.

Astfel, turnătoria dintre deţinuţi este un exemplu al banalizării penitenciare, caşi loviturileaplicate de către mascaţi, furturile din pachete sau personalizarea bunurilor publice.


24/248


23

În planurile inferioare ale realităţii carcerale, simbolurile se structurează într-un mod infantil.Procesul de infantilizare a simbolurilor se petrece, după MirceaEliade28 în două feluri: „sau un simbolism «savant» sfîr şeşte, în cele din urmă, prina sluji straturile inferioare, degradîndu-se astfel sensul lui primar, sau simbolul eînţeles în chip pueril, adică excesiv de concretşi desprins de sistemul căruia îi

apar ţine”. Pentru prima modalitate, să exemplificăm cu bătaia deţinuţilor, autorizată în trecut, justificată teoreticşi aplicată chiar de autorităţile superioare ale instituţiei.Interzisă de lege, a fost transferată autorităţilor inferioare (mascaţilor) într-un modtacit şi a devenit posibilă numai în zonele greu accesibile ONG-urilor sau judecă-torilor: pe cîmp, pe culoarele necontrolate de camerele de luat vederi, în unghiurilemoarte ale celulelor (în WC-uri, sub pat sau sub pături) etc. Pentru cel de-al doilea tipde infantilizare a simbolului să exemplificăm folosindu-ne de cazul bibliotecii, alcărei rol de furnizare a informaţiilor destinate educării spiritului a trecut pe un plansecund, în favoarea rolului de trambulină pentru un statut social mai înalt. Atît

deţinuţii, cît şi cadrele utilizează biblioteca pentru a le ar ăta celor de care depindecariera lor că dorinţa de îndreptare sau de educare este sincer ă, iar efortul estesusţinut (biblioteca mai reprezintă şi locul de evadare din spaţii stresante).

Simbolurile infantile fac corp comun cu simbolurile elaborate, transformîndun obiect sau un act în altceva decît se dovedeşte a fi acel obiect sau acel act în perspectiva experienţei profane. Rolul lor este de a unifica viziunea despre insti-tuţie şi de a-l socializa pe individ la mediu.

Spa ţ iul

Poate că cel mai bine înţelegem semnificaţia simbolurilor dacă analizămmodul în care este împăr ţit spaţiul în universul carceral. Indivizii care populează această lume – deţinuţi sau cadre – învaţă încă de la intrarea în instituţie care sîntspa ţ iile interzise , la care accesul este limitat sau imposibil. Pentru deţinuţi, clădirileadministraţiei reprezintă un astfel de spaţiu. Accesul lor este posibil doar subsupraveghere, pe baza unor motive speciale. Circulaţia liber ă în acest spaţiu nu este posibilă. Pentru cadre, celula deţinuţilor reprezintă un astfel de spaţiu interzis,accesul fiindu-le permis doar însoţiţi de echipa de mascaţi.

Într-o lume în care existenţa fiecărui individ se desf ăşoar ă sub supraveghereacelorlalţi colegişi a superiorilor, se naşte firesc dorinţa identificării unui spa ţ iu personal , în care el să se simtă protejat. Pentru deţinuţi acest spaţiu se rezumă la patul din celulă29 sau chiar colţul de pat, în cazul împăr ţirii acestuia cu alţi arestaţi.

28 Mircea Eliade,Tratat de istorie a religiilor , Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 405.29 Poziţia patului unui deţinut într-o celulă spune lucruri semnificative despre poziţia socială aindividului în colectivitate. Paturile de la „parter” sînt mult mai apreciate, fiind mai greuobservate de către supraveghetori, deţinutul nefiind deranjat de lumina becului carefuncţionează toată noapteaşi avînd mai uşor acces în elşi la sacoşele depozitate sub el.

Paturile de la etaj – în special cele de la nivelul 3 – sînt rezervate „nepoţilor, „fraierilor” sau„sifoanelor”. „Şmecherul” stă întotdeauna la „parter”. Cînd nu există suficiente paturi la„parter” pentru toţi „şemcherii, aceştia prefer ă să stea cîte doi sau trei în două paturi alăturatede la „parter”, decît să urce la etaj.


25/248

Ştefan Bruno

24

Iar pentru autorităţi – biroul de pe secţie. Fiecare individ tinde să doteze acestspaţiu cu obiecte care să-i aducă oarecare confort, plăcere şi control: postere,ibricul de cafea, instrumentele de bărbierit, radio sau alte obiecte personale. Da-torită limitării acestui spaţiu personal, indivizii tind să-l extindă în zonele imediatînvecinate cu lucruri care îl duc cu gîndul „acasă”, situaţie care creează deseori

conflicte între colocatarii acelui spaţiu. Luarea în posesie a spaţiilor personale alealtor indivizi îi dezavantajază pe cei mai slabişi mai lipsiţi de autoritate, care sîntnevoiţi să îşi găsească astfel de spaţii în WC-uri, pe culoare sau în diverse unghereîntunecoase. VIP-urile sauşefii abuzează deseori de spaţiile celorlalţi colegi. Amîntîlnit în puşcării deţinuţi celebrişi bogaţi care-şi luau în stă pînire locurile celemai bune din celulă, impunînd chiarşi eliberarea paturilor apropiate, pe cîndceilalţi arestaţi dormeau pe jos sau se înghesuiau mai mulţi într-un pat, în pofidasupraaglomer ării deja existente. La fel cum deseori am întîlnit comandanţi de secţiicare refuză să împartă biroul cu ceilalţi subalterni, obligîndu-i să stea pe culoare.

Lupta pentru privatizarea teritoriilor se petrece nu doar în locurile în careindivizii îşi petrec cea mai mare parte a timpului, cişi în alte spaţii de acces. În clu- buri, pe terenurile de sport sau în zonele de plimbare, locurile sînt de asemenea îm- păr ţite atît după principiul „primul sosit, primul servit”, cîtşi după „cel puternic iace doreşte”. Plutonieri egali în rangşi funcţii, dar nuşi în autoritateşi relaţii îşiîmpart aceste spaţii în arii de privilegiişi arii de pedeapsă. Cele mai sugestiveexemple sînt ale arestaţilor celebri: Miron Cozma, Gabriel Bivolaruşi FanePăvălache din Penitenciarul Rahova, care beneficiază de cele mai bune celule, f ăr ă prea mulţi colocatari, utilizînd la discreţie (şi nu limitat la cîteva minute zilnic –

cum e cazul deţinuţilor de rînd) terenul de sport sau curtea de plimbare, avînd accesnelimitat la vorbitor, la viziteşi la pachete („favoruri” atribuite, în cel mai fericit caz,de două ori pe lună unui deţinut „cuminte”şi retrase celor recalcitranţi în modfrecvent). La fel, în Penitenciarul din Iaşi celebrul pedofil Kurt Treptow are parte de plimbări separate, însoţit doar de anumiţi colegi, şi beneficiază de un regim dedetenţie special („pentru a nu afecta imaginea României în str ăinătate”, după cum justifică personalul care autorizează acest regim).

Spaţiile personale se extind în cazul celor cu anumite atribuţii. Deţinuţii de la bucătărie iau în stă pînire acel spaţiu ori de cîte ori vor să stea departe de tulbur ările

zilnice din celulă. La fel, are loc o privatizare a spaţiilor în magazii, în spălătoare,în gr ădinile de zarzavat, în cocinile de porci, în camerele sau subsolurile cu instala-ţiile electrice sau termice etc. Descriind acest proces, Goffman scria că „pacienţii şiangajaţii cooperează tacit pentru a permite apariţia unor spaţii concret delimitate, încare nivelul obişnuit de supraveghereşi restricţionare este mult redus, spaţii în care pacientul poate desf ăşura f ăţiş o serie de activităţi interzise, avînd o oarecaresiguranţă. Aceste locuri prezintă şi o marcată reducere a densităţii obişnuite a populaţiei pacienţilor, fapt ce contribuie la calmulşi liniştea ce le caracterizează.Personalul nu cunoştea existenţa acestor locuri sau, dacă o cunoştea, fie evita să le

viziteze, fie, dacă pătrundea în ele, renunţa la autoritate. Pe scurt, libertinajul aveao anumită geografie. Voi numi aceste regiunilocuri libere . Ne putem aştepta să legăsim cu precădere acolo unde autoritatea unei organizaţii apar ţine unui întreg


26/248


25

eşalon de angajaţi, şi nu unui set de piramide de comandă. Locurile libere consti-tuie culisele spectacolului obişnuit oferit de relaţiile dintre angajaţi şi persoaneleinstituţionalizate”30.

Găsirea unor locuri libere îi interesează deopotrivă şi pe deţinuţi, şi pe cadre.În pofida condiţiilor degradante, ele sînt permanent căutate deoarece sînt „inundate

de o senzaţie de relaxareşi autodeterminare, într-un puternic contrast cu starea denelinişte ce domină în unele secţii”31. Gardienii se adună pe casa scărilor pentru aîncinge o partidă de zaruri sau de căr ţi. Utilizează excesiv toaletele pentru relaxaresau pentru ascunderea unor bunuri dobîndite ilicit. Întîrzie deseori la cabinetelemedicale, dacă relaţia cu personalul medical este una de prietenie sau de rudenie.Cu cît mediul în care individul trebuie să-şi petreacă o parte a existenţei este maineplăcut, cu atît vor fi valorizate ca locuri libere acele spaţii care ofer ă o marjă maimare de libertate.

Aceste spaţii au roluri diferite în funcţie de anotimp. Vara sînt căutate

locurile r ăcoroase, iar iarna – cele călduroase. Lupta pentru desf ăşurarea unei acti-vităţi în bucătărie e mai intensă iarna, cînd ea joacă nu numai rolul de suplimentarea hranei, cişi pe cel de loc călduros.

Cel mai mare spaţiu dintr-o închisoare este însă spa ţ iul de trecere . El esteformat din gr ădini, aleile dintre secţii şi str ăzile destinate maşinilor, exemple delocuri în care staţionarea nu e permisă nimănui din interior. Ele sînt spaţiile de pro-tocol, imediat observate de către orice vizitator. Frumos îngrijite, amenajate cu florisau copaci, cu marginile trotuarelor vopsite sau văruite întotdeauna proaspăt, trebuiesă semnifice oricui imaginea unei locaţii ordonate, curate. Pentru orice str ăin aflat în

inspecţie, acest spaţiu este penitenciarul. Aici sînt aduşi din celule deţinuţii pentru avorbi cu oficialităţile. În centru sau în imediata apropiere este amplasată clădireaadministraţiei şi biserica (existentă însă doar în puţine aşezăminte de acest gen).Clădirea administraţiei are acelaşi aspect ordonat, permanent întreţinut. Princomparaţie cu clădirile arestaţilor, e vizibilă largheţea cu care se atribuie spaţiul unoractivităţi „elitiste”. Secretara sau contabila beneficiază de un spaţiu considerabil maimare decît cel al unui gardian de pe secţie, dotat cu toate utilităţile posibile:termopane, jaluzele moderne, mobilier scump, toalete recent faianţate, robinetestr ăine şi oglinzi mari, telefoaneşi televizoare de ultimă generaţie, calculatoare

performante etc. Nu de puţine ori, biroul unei secretare este mai mare decît celula încare sînt înghesuiţi 40-70 de deţinuţi sau decît biroul a 10 subofiţeri.Ceea ceşochează este însă goliciunea spaţiului de trecere în comparaţie cu su-

prapopularea celui din celuleşi limitarea excesivă a acestuia din urmă, destinatsupravieţuirii.

Discrepanţa spaţială demonstrează că există un interes în menţinerea supra-aglomer ării din partea conducerii penitenciarelor, chiar dacă acest lucru exercită unstres puternic asupra personalului inferiorşi asupra deţinuţilor. Explicaţiile pot fimultiple:

30 Erving Goffman,Aziluri. Eseuri despre situa ţ ia social ă a pacien ţ ilor psihiatriciş i a altorcategorii de persoane institu ţ ionalizate , Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 201-202.31 Erving Goffman,op. cit., p. 202.


27/248

Ştefan Bruno

26

1. „supraaglomerarea necesită sume mari de bani care sînt investite în între-ţinereşi construirea de noi penitenciare;

2. supraaglomerarea perpetuează nevoia pentru asigurarea unei securităţimai ridicate, implicînd dinamici privind personalul militar;

3. supraaglomerarea ofer ă posibilităţi considerabile de exercitare a unor presi-

uni profitabile (mită) asupra deţinuţilor din partea celor responsabili cu luarea deciziei privind arestul, cauţiunea, eliberarea condiţionată sau supravegherea la toate punctelede contact;

4. supraaglomerarea presupune un ritm încetinit al schimbării şi o bază limitată a procesului de reformă.” 32

Controlul asupra spaţiului implicitşi controlarea unei culturi. Prin supraaglo-merarea for ţată, societatea liber ă este obligată să scoată din buzunar sume din ce înce mai mari, care sînt investite (atunci cînd nu sînt deturnate în foloase proprii) pentru întărirea sistemului punitiv existent, pentru crearea de mecanisme de securi-

tate sporiteşi nicidecum pentru schimbarea lor. Înţelegerea modurilor în care sîntgestionate spaţiile în interiorul zidurilor dezvoltă o viziune asupra pedepseişi arolului pe care această instituţie şi-l asumă în faţa societăţii. Iar această viziune poate fi, în cel mai blînd caz, etichetată ca nedemocratică. Prezentarea, pe măsuraînaintării în analiza culturii carcerale, ne-o va releva în amploarea grotescului ei,care generează deseori violenţă, împinsă uneori pînă la crimă.

Arhitectura închisorilor evidenţiază cel mai bine viziunea autorităţilor despre pedeapsă şi despre gestionarea spaţiului. E drept că cele mai multe închisori au fostconstruite în secolul al XIX-leaşi reflectă filosofia corecţională a acelor vremuri.

Există însă şi penitenciare construite în ultimii ani (de exemplu Rahovaşi Giurgiu),încremenite într-o viziune ce nu aţinut cont că locurile de pedeapsă returnează so-cietăţii nişte deţinuţi mai greu de tratat decît fuseser ă cînd au intrat în penitenciar,închisori pe care unii specialişti le-au numit adevărate „pagube penologice”33.

Penologia caştiinţă a contribuit la dezvoltarea uneişcoli de arhitectur ă penitenciar ă, care a trecut prin mai multe faze: de la „închisoarea custodială”, preo-cupată de securitatea instituţională şi disciplina deţinuţilor, la „închisoarea progre-sivă” caracterizată prin extinderea practicilor medicale, industrialeşi a programelorreeducative, pînă la „închisoarea profesională”, în care viaţa deţinuţilor şi inte-

racţiunile cu lumea liber ă sînt facilitate de autorităţi.Este un adevăr că tipurile de pedeapsă difer ă în funcţie de arhitectura clădirilor,iar aceasta nu are un caracter accidental, ci reprezintă expresia politicilor penale exis-tente în anumite perioade. Dar aceste clădiri pot suporta modificări, îmbunătăţiri sauchiar pot fi dărîmateşi reconstruite. Chiar dacă este dificil să operezi schimbări în arhi-tectura aşezămintelor de detenţie f ăr ă să investeşti sume semnificative de bani, aceastanu este o scuză pentru menţinerea unor condiţii ce violează drepturile omuluişidemnitatea lor.

32

Graham W. Giles,Administrarea justi ţ iei în comunitate. Standardeş i reglement ă riinterna ţ ionale , Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 11.33 Howard Gill, „Correctional Philosophy and Architecture”, înJournal of Criminal Law,Criminology and Police Science , nr. 53 (1962), pp. 312-322.


28/248


27

O închisoare corectă este construită astfel încît să dezvolte bune relaţii întredeţinuţi, să fie înzestrată cu spaţii şi oportunităţi pentru dezvoltarea unor activităţiutile, să ofere condiţii decente de muncă şi viaţă. Epoca totalitarismului nu mai erecomandată pentru nici un tip de deţinuţi. De aceea s-au stabilit standarde minimecu privire la suprafaţa şi înălţimea celulei, la lumină şi ventilaţie, la accesul la

grupurile sanitare din interiorul celulei, la bucătărie, săli de sportşi de baie, lanecesităţile de comunicare, la nevoile sexuale etc.Închisorile româneşti, atît cele vechi, cîtşi cele recent construite, au r ămas

tributare unei gîndiri totalitare, în ciuda recomandărilor specialiştilor europeni careafirmă că nici o închisoare nu trebuie să depăşească 500 de persoane (deţinuţi şicadre), deoarece promiscuitatea survenită face inutil orice demers reeducativ, iarcosturile întreţinerii sînt prea ridicate. În Marea Britanie, de exemplu, s-a dezvoltato prestigioasă şcoală de arhitectur ă, care a ţinut cont că deţinuţii nu sînt simplecreaturiţinute într-un loc restrîns, ci persoane cu anumite nevoi, anumite caractere

şi temperamente care tind natural să se manifeste34

.Supraaglomerate, cu o medie de peste 1.000 deţinuţi într-o închisoare (existîndşi peste 2.000 de arestaţi în stabilimentele din capitalele zonelor geografice: Bucureşti,Iaşi etc.), penitenciarele româneşti au o patologie specifică, favorizată de arhitectura primitivă.

Efectele arhitecturii carcerale asupra creării unui climat psiho-social anormalau fost demonstrate de Phillip Zimbardo în 1971, în experimentulînchisorii pirandelliene , cunoscut la noişi cu numele de „experimentul falsei închisori”.Psihologul a selectat din rîndul studenţilor voluntari ai Universităţii Stanford (în

funcţie de stabilitatea emoţională, sănătatea fizică, maturitatea şi gradul decunoaştere a legilor) 10 persoane care au fost puse să joace rolul deţinuţilor şi 11 persoane care au jucat rolul gardienilor. Puşi să locuiască în condiţiile reale aleînchisorii (în stabilimentul de la Palo Alto din California), studenţii au intrat curîndîn rolurile atribuite, ajungînd la manifestări agresive de ostilitateşi cruzime atît deavansate încît experimentul a fost oprit în aşasea zi, deşi trebuia să dureze 2să ptămîni. „Patologia observată cu ocazia acestui experiment nu poate fi atribuită personalităţii subiecţilor, deoarece au fost excluşi, cu ocazia procedurilor deselecţie, toţi studenţii anormali. Sursa dezordinii comportamentale trebuie căutată

în interiorul instituţiei, care stimulează dezvoltarea raporturilor de for ţă dintreoameni... Închisoarea este o construcţie paranoică, una care limitează libertăţilefundamentale ale oamenilor, creează stări anxioaseşi facilitează apariţia unorcomportamente ridicole.”35 „Ambientulşi structurile de putere din închisori sînt

34 Vezi în acest sens lucr ările lui Sean McConville, în specialPrison Architecture – Policy,Design and Experience , Architectural Press, Londra, 2002,şi cartea arhitecţilor AllanBrodie, Jane Croomşi James O’Davies,English Prisons: An Architectural History , EnglishHeritage, Londra, 2002.35

Phillip Zimbardo, „A Pirandellian Prison”, interviu publicat înNew York TimesMagazin , nr. 330/1972. Subiecţii-deţinuţi au fost introduşi în celuleşi supuşi aceluiaşiregim ca şi deţinuţii reali, ca să observe arbitrariul pedepselor, dependenţa, frustr ările,dezumanizarea, rasismul, obligaţi să obţină permisiunea pentru folosirea toaletei, pentru


29/248

Ştefan Bruno

28

factorii declanşatori ai ororilor care se petrec în penitenciare,şi nu firea sadică acorpului de supraveghetori sau natura antisocială a delincvenţilor închişi. Concret,structurile de putere din închisori pretind gardienilor să pedepsească deţinuţii pentru abateri de la reguli, iar aceştia nu au nici o posibilitate de a exercita unoarecare control asupra ambientului.”36

Timpul

Orice fenomen penitenciar se desf ăşoar ă într-un anumit interval de timp.Într-o instituţie închisă temporalitatea capătă alte valenţe decît într-un mediudeschis. Esenţa pedepsei rezidă, de fapt, în temporalitateşi în modul în care estegestionat timpul.

Temporalitatea penitenciar ă include o întreagă claviatur ă de reperetemporale: în primul rînd durata, ca timp individual de aşteptare (cu diverseamplitudini); apoi momentul de intrare (perceput diferit de primarişi recidivişti),urmat de ritmul de înaintare în pedeapsă, structurat zilnic pe intervale orare binedelimitate.

Pentru autorităţi, timpul funcţional este esenţa penitenciarului, căci el regle-mentează secvenţial principalele mecanisme care permit instituţiei să-şi îndepli-nească funcţia generală de administrare a pedepsei. În raport cu această funcţie,întîlnim mai multe etape ale timpului funcţional: timpul genetic, timpul ordonator,timpul dinamicşi timpul de aşteptare37.

Timpul genetic este cel în care individul ia cunoştinţă de durata pedepsei, deconţinutul ei, de orarul diurnşi cel nocturn. Poate fi constituit prin precedenţă (cîndindividul este arestat preventiv), concomitenţă şi subsecvenţă. Acesta este timpulinformării, cînd individul ia cunoştinţă de ceea ce-l aşteaptă în închisoare. Deregulă, acest timp genetic – atît pentru arestaţi, cîtşi pentru angajaţi – este încărcatcu zvonuri despre lumea în care urmează să intre, despre diversele combinaţii posibile. Este plin de incertitudine, iar durata lui este incalculabilă pentru cel în

fumat, pentru scrierea unei scrisori, obligaţi să suporte frustr ările igienice, sexuale,alimentare. Subiecţii-gardieni au trecut printr-un proces de dezindividualizare, prin

îmbr ăcarea în uniforme, utilizarea ochelarilorşi obligaţia de a respecta manualul ofiţerilorcorecţionali de la San Quentin. Încă din prima zi au apărut incidente, gardienii devenind dince în ce mai agresivi, iar deţinuţii mai pasivi. Zimbardo a observat că instituţia permiteadezvoltarea unor sisteme de privilegii pentru deţinuţii „buni”şi de sancţiuni pentru cei„r ăi”. Existenţa unor surse de putere asupra altor oameni i-a f ăcut pe subiecţii-gardieni să înceapă să-i insulte pe subiecţii-deţinuţi, să li se adreseze în moduri agresive, impersonale,depreciative, care au degenerat rapid în ostilitateşi cruzime în forme degradante. „Într-unmediu închis cresc tendinţele de a-i controla pe ceilalţi, iar violenţa izbucneşte rapid... Oriceindivid normal se identifică cu rolul atribuit, oricîtă abjecţie ar cuprinde acesta” (Ph.Zimbardo, interviul citat).36

Hans J. Eysenck, Michael Eysenck,Descifrarea comportamentului uman , Editura Teora,Bucureşti, 1998, p. 53.37 Această clasificare a timpului am găsit-o la Pavel Cîmpeanu,România: coada pentruhran ă . Un mod de via ţă , Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 71.


30/248


29

cauză. În acest timp genetic, fiecare încearcă să-şi păstreze poziţia socială dobîndită anterior, la felşi o parte din bunurile care-i definesc personalitatea.

Timpul ordonator spulber ă timpul genetic, deoarece marchează adaptarea indivi-dului la mediu. Pune în relaţie oficială indivizii, care nu mai sînt percepuţi ca anonimi,ci devin cunoscuţi ca purtători ai unor poziţii sociale distincte; este un timp static, care

acţionează, printr-o combinaţie de consensşi constrîngeri, la ordonarea acţiunilorumane. El desocializează şi, în acelaşi timp, egalizează. Acţiunea ordonatoare a timpului constă în convertirea decalajelor aleatorii ale intr ării în ritmul regulat al ieşirii.

Noii-veniţi şi cei care păr ăsesc sistemul produc mişcări în organizaţie.Intr ările şi ieşirile din sistem creează un timp dinamic şi anume timpul viu, aşteptatcu curiozitate. El produce o dilatare a aglomer ării. Timpul dinamic este însă sec-venţial. Mai apareşi în cazul deplasărilor şi mişcărilor de populaţie între secţii sauîntre închisori. Este un timp neregulat, perturbatorşi operează decupaje în populaţiacarcerală. Aceste mişcări produc emoţii puternice, speranţe şi dezamăgiri, noi

legături şi noi tentative de ascensiune pe scara ierarhiei sociale. Schimbările destatut produc schimbări psihologice, de aceea timpul dinamic este timpul acţiunilorgreviste, suicidare, al violenţelorşi perturbărilor instituţionale.

Timpul a ş tept ă rii este cel mai lung, dominat de o acalmie plată, în care toatelucrurile par să fie clare. Este timpul mort, iner ţial, a cărui trecere este aşteptată să se producă cît mai rapid. El îi converteşte pe toţi într-o comunitate de învinşi. Estetimpul în care eşecul trebuie asumat intr ării în sistem, iar frustr ările s-au consolidat.Risipa de timp este totală şi nimic din interior nu pare să ofere satisfacţii majore.Ruptura cu lumea din afar ă este din ce în ce mai dramatic percepută. Oficial, poate

fi considerat „timpul liber”, dedicat relaxării sau efectuării unor treburi individuale.Real, este un timp al pasivităţii şi ineficacităţii, al docilităţii generalizate, alsubzistenţei resemnate. Nu întruneşte caracteristicile care îl pot defini ca „timpliber”38: caracterul eliberator (căci nu eliberează total de obligaţii), caracterul gratuit (căci individul intr ă într-un păienjeniş de relaţii informale care au deseorifinalităţi materiale sau sociale: pa

1. Mediul Penitenciar Romanesc. Cultura Si Civilizatie Carcerala

Documents

Transcript of 1. Mediul Penitenciar Romanesc. Cultura Si Civilizatie Carcerala