Grecia Antica

Cultura vizeaza totalitatea valorilor materiale si spirituale create de

omenire in procesul muncii sociale desfasurate de-a lungul istoriei.

Civilizatia reprezinta totalitatea mijloacelor prin care omul se

adapteaza mediului fizic si mediului social, reusind sa-l transforme, sa-l

organizeze si sa-l integreze.

In sfera acestor notiuni sunt cuprinse aspecte ce tin de latura utilitara,

practica a existentei umane, in principal tehnologia, dar si activitati de natura

administrativa, de organizare sociala, politica, militara si juridica.

Civilizatia actuala este rezultatul unui efect. Orice civilizatie

presupune un spatiu, o societate, o economie si o mentalitate si deasemenea

existenta unei durate. Orice civilizatie e reprezentata de o societate care si-a

asimilat si asimileaza continuu valori materiale, culturale de care are nevoie.

Conceptul de civilizatie s-a constituit in Europa relativ tarziu, in

perioada Renasterii, acea perioada de avant cultural care a curpins Italia intre

sec 14-16.

Bazele solide ale civilizației europene se pun în Grecia. Oamenii

Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie,

știință, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei și Mării Negre, ei

contribuie la răspândirea civilizației și la interferențele etno-culturale.

„Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere –

oligarhic și democratic –, promovează individualismul și drepturile civice și

încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor

cetățenilor – pe baze raționale. Prin epoca elenistică, grecii au dat naștere

celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.

Civilizatia europeana nu are o vechime mai mare de 6000 de ani. Este

relativ tanara. Civilizatia egeeana este leaganul civilizatiei europene. Ea a

deschis drumul unui sir de civilizatii pana la civilizatia europeana pe care o

cunoastem astazi.

Exista 3 teorii referitoare la geneza civilizatiei europene:

teoria influentei

teoria emigratiei

teoria evolutiei

Teoria influentei afirma faptul ca civilizatia europeana este rodul influentei

civilizatiei orientale.

Teoria emigratiei afirma ca civilzatia noastra este rodul unor migratii

succesive venite din orient, indeosebi din Siria si Palestina.

Teoria evolutiei spune ca civilizatia europeana este rodul unei evolutii lente

petrecute pe continentul european.

Analizand aceste teorii s-a ajuns la concluzia ca toti cei trei factori au

contribuit aproape egal in geneza civilizatiei europene.

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare

politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la

proprietatea privată, conducere reprezentativă și libertate juridică. Pe

fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a

circulației monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de

teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga

viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate,

garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. În legătură cu

cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor de cetățeni, mai

exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei

comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc.

„Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul

de instituții dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al

strămoșilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar

hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de război,

datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești,

flotă, erau considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau

numite barbari. Grecii trăiau organizați în triburi, fratrii, familii (génos) și

vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat

de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul

în care averea se va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios

și militar.

În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de

referință ale Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în

Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la

hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică

agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca

democrație, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante,

agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocrație cu putere

financiară.

Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății

(activități politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de

putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice și

porneau de la:

obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar; organizarea pentru

luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale; divizarea armatei

în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor

cetății), spectacolelor, ceremoniilor de inițiere, teatrului. Spațiul public al

cetății era dominat la spartani de război și zei, la atenieni de politică, afaceri,

teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi aleși, de a

deține și transmite proprietăți.

Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă

autoritar de bărbați. Femeile aveau în grijă gospodăria și educația copiilor,

mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita

mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg

(secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.

Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor

cetățenilor în fața legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea

cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o

guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație

directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-

stat și la categoria bărbaților liberi, cu excluderea femeilor, metecilor,

sclavilor etc.

Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se

regăsesc, cu adaosuri originale, desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia

propriu-zisă, orașele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe

țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere precum:

Milet, Efes, Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se evidențiau: Cumae,

Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră

ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis,

Mesembria. Întreaga lume grecească împărtășea valori culturale, instituții și

aspirații politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în

bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă

civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei

produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” și o

piață de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart

tiparele economiei închise de „supra venituri”.

Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost

rezultatul și unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele

dintre orașele-stat, creșterea populației, conflictele sociale au determinat

contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să întemeieze

colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei,

Africii, Europei Centrale, de Est și de Vest, au stimulat relațiile dintre

culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigație și piețe

comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală și de civilizație au

început, în consecință, să se intensifice pe Vechiul Continent.

Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe

exclusiv proprii. Rivalitățile dintre polisuri și dintre „partidele” politice au

împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un moment dat,

această tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană.

În fața ei, Atena și Sparta, urmate de majoritatea cetăților elene, și-au pus în

comun resursele militare, câștigând așa-numitele Războaie medice (490–479

î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480

î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena și Liga

de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei și a

Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului

civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri

contra ei și, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia

continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.

Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon,

va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de

Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de

Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda

regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor

pierde atunci definitiv importanța politică, dar vor rămâne și după cucerirea

romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare și

exercitare a puterii politice: oligarhia și democrația.

Institutii politice si juridice in Sparta si Atena:

Sparta Atena

Conducerea

superioara

2 regi di familiile

aristocratice

Sfatul batranilor

5 efori care

9 arhonti (religie,

armata, finante etc)

Sfatul batranilor

Consiliul militar

(executiva) controlau activitatea

regilor

–

10 strategi

Adunarea poporului

(legislativa)

Apella – toti

cetatenii

cu “drept de cetate” in nr.

limitat de 10.000

Vot prin aclamatii

Eclessia – toti

cetatenii liberi, nascuti

atenieni (circa 40.000)

Vot direct

Justitia

Sfatul batranilor si

Eforii

Areopagul

(format

din foști arhonți).

Heliaia–tribunalul

poporului, format prin

alegeri.

Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei și

politicii, războiului și artei. Politicul și războiul, aflându-se în primul plan al

atenției lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educație a tinerelor

generații spre a se asigura funcționarea normală a cetății. În Epoca homerică,

dinaintea constituirii polisurilor clasice, educația îmbrăca forme tradiționale,

militare și religioase. Treptat, influența legăturilor de sânge s-a redus și,

odată cu diversificarea preocupărilor politice și juridice, orizontul

educațional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul față de strămoși, eroi și

zei să fie, însă, vreodată abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul

statului ajungea covârșitor, precum în Sparta, valorile se impuneau prin

prestigiul lor mitic și prin ascultare de legi; în alte polisuri, în special la

Atena, individul avea o libertate de alegere și exprimare mult mai mare.

Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării

forței fizice. Astfel, comportamentul militar și social se standardizau și

gândirea cutezătoare își găsea cu greu formele de exprimare.

Cetatea se îngrijea de educația fetelor și a băieților. Se asigurau

cunoștințe minime de scris și citit. Fetele și femeile trebuiau să știe să apere

cetatea atunci când bărbații se aflau în campanie. Băieții se întruneau, de la 7

ani, în tabere militare, fiind antrenați pentru luptă, prin exerciții fizice,

disciplină severă, spirit de grup, descurajarea inițiativelor personale,

exprimarea sintetică și la obiect a opiniilor (laconismul).

Calitățile militare determinau, în mare parte, statutul de cetățean. Fuga

de pe câmpul de luptă sau nerespectarea disciplinei antrenau automat

decăderea din poziția privilegiată de cetățean. Pentru această râvnită poziție,

sistemul educațional nu insista, totuși, pe dezvoltarea elocinței, a artei

dialogului și discursului. În Sparta „gândeau” înțelepții și aristocrații, iar

cetățenii le aprobau opiniile și le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală

strictă reglementa comportamentul social și familial, bărbatul conducând

precum un comandant. Spectacolele de teatru și, mai ales, comedia nu aveau

trecere, poezia eroică și jocurile sportive dominând universul cultural

spartan, alături de ceremoniile religioase.

În Sparta se împământenise, deci, un model educațional specific

„statului cazarmă”, în care supunerea necondiționată față de superiori,

disciplina, reținerea în manifestarea sentimentelor, precauția în relațiile cu

autoritățile, disprețul criticii și al comportamentului liber deveniseră trăsături

caracteristice ale profilului moral al cetățeanului.

La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educație o armă

redutabilă pentru formarea unui cetățean complet, cu o construcție fizică și

intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător, administrator al treburilor

publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii

ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive și forței

fizice, unită, desigur, cu „ascuțimea minții”.

Educația se aplica diferențiat. Băieții își începeau educația la 8 ani,

sub supravegherea pedagogilor. De fete se îngrijeau mamele, în gineceu.

Exercițiile fizice ale băieților se desfășurau în palestre și constau din

antrenamente și probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea

discului și a suliței (pentatlon). Pe lângă exercițiile fizice, se cultiva simțul

muzical, pentru ca, până la 14 ani, copiii să deprindă și cititul, scrisul,

socotitul și gramatica. Efebia, un fel de școală militară, asigura pregătirea

tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii,

asociații militare bazate pe relații de prietenie și sprijin reciproc în luptă și în

agora.

În Atena și în alte polisuri, unde democrația se afla la loc de cinste, se

acorda o atenție specială studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoașterii

logicii și expunerii argumentate a ideilor și opiniilor. Dacă în Sparta

învățătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol și o putere

a sa, în Atena a gândi, a raționa se impuneau, deopotrivă, și pentru aristocrați

și pentru demos.

Experiența Atenei în materie de educație este unică în Antichitate. În

centrul educației se punea formarea omului ca entitate superioară.

Perfecționarea fizică, intelectuală și artistică era idealul cetății din Attica.

Inițierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri

școlare primare, secundare și superioare, cu sau fără intervenția statului.

Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii, prin intermediul

instituțiilor democrației, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.

În același timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru

prima dată în istoria civilizației, marile dezbateri asupra sistemelor de valori.

Adevărul, fericirea, justiția, frumusețea, armonia, legea, statul ca organizare

perfectibilă, egalitatea între cetățeni, respectul proprietății și al individului

sunt tot atâtea valori comune atât Eladei, cât și lumii de astăzi. Necesitatea

introducerii de reguli morale în comportamentul politic și în viața de zi cu zi

este un important principiu al vechilor greci. Ideile de patrie și patriotism,

restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă și au

fost cultivate prin educație. Din acele vremuri vin și concepțiile înalte despre

pace ca ideal al oamenilor, precum și cele despre unitatea și unicitatea

omenirii, străfulgerări ale minților luminate ce treceau dincolo de

mentalitatea comună a separării umanității în greci și „barbari”.

Academia din Atena - prima Scoala superioara politica din Europa, a

fost fondată de Platon, „academia a avut ca primă funcție formarea pe bază

rațională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un

imens succes, primind mulți tineri îndrăgostiți de știință și înțelepciune din

toate colțurile lumii grecești și inspirând numeroase constituții

«platoniciene». Ea va supraviețui 1000 de ani fondatorului ei, Școala nefiind

închisă decât în 529 d.Hr.” (Berstein, S. și Milza, P – Istoria Europei, vol. V

– Editura Institutul European, Iași).

Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia

antică a lăsat moștenire Romei și, mai apoi, Europei moderne o știință

cutezătoare și o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central al

preocupărilor cunoașterea și slăvirea omului, în conformitate cu idealurile

umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte și

speculative (încurajată de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII

î.Hr.).

Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr.,

detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru

înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea

explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de

cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat

în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor

pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.

Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de

secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona

familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema

divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele,

molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci,

bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine

orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în

speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață

de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-

se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața

și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința,

unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată

doar ca un simplu exercițiu de ritual.

Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din

Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa,

aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea

să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor

și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica).

Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și

matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest

matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în

secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase

caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia).

Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante

divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.

Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în

gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii,

antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias

din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul

reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și,

totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să

condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o

metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor

stă în virtutea luminată de rațiune.

În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante

lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda

lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între

raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o

realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera

politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de

tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să

ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.

Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre

suflet etc.) a ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de

„cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica

are drept scop fericirea lui prin justiție.

Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în

gândirea filosofică a Antichității: omul este obiectul exclusiv al gândirii

filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire spiritualității moderne

europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale

ale grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările

religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp

exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.

Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă

comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.

Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu

precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau

procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă

apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii

prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile

rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului

Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre

poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de tragedie –

axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia

funcționa ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu

Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” și

ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V

– IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor

tradiționaliste.

Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a

vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu

un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața

„cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a

Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin

Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale

agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și

prosperitatea cetății.

Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul

teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a

constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Elada a propulsat știința ca mod de

cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri

epocale.

Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca

arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane.

Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor.

Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de

stat. Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de

mari complexe de cult ale cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și

solidității acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber

exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai

diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași

epocă, au apărut și mari protectori particulari ai artelor, în concurența cu

statul.

Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și

culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizației europene.

Civilzatia greaca este, asadar, rodul unei sinteze, ea insasi devenind

apoi un centru de geneza pentru intreaga lume europeana. Karl Jaspens

(filosof german) a afirmat ca “grecii au avut un rol eminent in civilizatia

lumii. Grecia a deschis epoca axiala din civilizatia omenirii”. In epoca

axiala, omul devine om cu sufletul deschis spre problemele existentei,

deasemenea se releva ceea ce denumim astazi personalitate si rationalitate,

iar sensul epocii axiale este comunicarea. Nu e intamplator faptul ca orice

renastere culturala europeana s-a bazat pe reintoarcerea la valorile culturale

ale elenismului.

Elenismul

Aportul Greciei antice la civilizaţia europeană s-a identificat şi prin

intermediul elenismului1. Acesta a reprezentat prima mare sinteză dintre

valorile unei civilizaţii de natură europeană (cea greacă) cu valorile

civilizaţiei asiatice. Alexandru Macedon (336 – 323 a. Chr.) sau Alexandru

cel Mare a iniţiat o nouă filozofie politică. Înaintea sa, filozofia politică era

cantonată fie în cercul strâmt, uniform şi autarhic al cetăţii greceşti (polis),

fie în incertitudinea organizatorică, în lipsa de contur a imperiilor despotice.

Omenirii îi lipsea perspectiva largă a istoriei, totul era local şi particular.

Generalizarea, chiar sub veşmânt empiric, nu era pe deplin posibilă din

cauza dimensiunilor reduse ale arenei pe care se desfăşurau evenimentele.

Alexandru Macedon a proiectat şi, parţial a şi realizat, conceptul statului

universal unitar, cel puţin sub aspect politic şi cultural.

Prin acţiunile sale, Alexandru cel Mare a anulat limitele impuse de

obştile orientale şi polisurile greceşti, de izolarea religioasă şi etnică şi a

deschis contemporanilor săi perspectiva unităţii întregii lumi2.

Pax macedonica instaurată de ilustrul general macedonean a favorizat

circulaţia bunurilor, a ideilor şi a oamenilor şi a obişnuit lumea din vreme sa

cu un nou concept: acela de stat cosmopolit.

1

2

Dacă sub aspect etnic statul creat de Alexandru Macedon a fost

extrem de eterogen, sub aspectul civilizaţiei şi a culturii a prezentat

surprinzător de multe aspecte unitare. Ca limbă oficială în întregul imperiu

s-a impus elina comună, cu dialectul său cel mai de seamă – cel atic. În

privinţa civilizaţiei, diferenţele locale s-au estompat semnificativ

înregistrându-se anumite omogenizări.

Cronologic, perioada elenistică a durat de la anul 323 a. Chr. (anul

morţii lui Alexandru Macedon) până în anul 30 a. Chr., (anul sinuciderii

Cleopatrei, ultima regină a Egiptului elenistic). Denumirea perioadei vine de

la numele de „elenişti”, termen dat orientalilor elenizaţi. A fost o perioadă cu

numeroase elemente de cultură şi civilizaţie originale datorate

caracteristicilor de natură politică şi economică mult diferite de ale Greciei

clasice. Lumea elenistică se întinde pe un imens teritoriu, din Sicilia până în

India şi din Egipt până în ţinuturile Mării Negre, acesta fiind spaţiul supus

influenţei greceşti. Marele imperiu a lui Alexandru Macedon s-a destrămat

în state imense ca teritoriu şi populaţie comparativ cu micile polis-uri

greceşti. În plan politic s-au manifestat preponderent regimurile monarhice

absolutiste. Viaţa politică liber organizată, lipsită de alte constrângeri în

afara celor impuse de lege s-a mărginit la un cadru mult mai restrictiv.

„Supusul” a luat locul cetăţeanului, iar locul Adunării poporului a fost luat

de către sfetnicii din palatul regal. Viaţa economică s-a intensificat

considerabil, legăturile comerciale dintre Asia şi bazinul oriental al Mării

Mediterane devenind frecvente. Urbanismul a cunoscut o dezvoltare

deosebită. Pentru acea vreme au fost întemeiate un număr impresionant de

noi oraşe începând din Macedonia până în delta Nilului şi până la Indus.

Construcţia oraşului s-a făcut, pentru prima dată, pe baza unor planuri

urbanistice unitare şi de o amploare nemaiîntâlnită3. Epoca elenistică a

deschis perspective nelimitate vieţii culturale, ştiinţei, filosofiei, artei şi

literaturii. Au fost create instituţii ştiinţifice de cercetare denumite „muzee”

(locuri dedicate Muzelor4), care dispuneau de biblioteci importante. De

exemplu, biblioteca din Alexandria avea circa 700 000 de volume (volumina

= rulouri de papirus sau de pergament), cea din Pergam aproximativ 200 000

de volume, dar şi cele din Rhodos, Antiohia, Pella, Efes şi aveau un mare

număr de volume. În asemenea condiţii, cercetarea ştiinţifică a cunoscut o

perioadă de excepţională intensitate şi diversitate. Progrese tehnice

importante s-au realizat în domeniul militar (au fost construite maşini de

asediu gigantice, balestre, catapulte, nave de război de până la 3 000 de tone

care puteau să transporte 600 de marinari şi 300 de soldaţi), în domeniul

amenajărilor portuare (farul din Alexandria şi digul de 1 300 m care leagă

insula Pharos de port), dar şi în alte domenii.

În această perioadă, în domeniul productiv, au fost inventate: pedala

de la roata olarului, moara de apă, maşinării de aer comprimat, producerea

pergamentului, tehnica suflatului sticlei etc.

Ctesibios (circa 310 – 240 a. Chr.), fondatorul şcolii de mecanică din

Alexandria, a inventat un ceasornic cu apă, pompa compresoare şi alte

echipamente hidraulice. Arhimede (287 – 212 a. Chr), cea mai

reprezentativă personalitate ştiinţifică a perioadei elenistice, este considerat

inventatorul roţii dinţate, angrenajului, şurubului fără sfârşit, macaralei cu

scripete triplu, al „focului grecesc” etc. În celelalte domenii au fost

înregistrate cuceriri importante. S-a creat geografia ştiinţifică (Pytheas din

Massilia, Hiparcos, Ptolemeu), s-a creat trigonometria şi s-a perfecţionat

3

4

algebra (Euclid, Arhimede, Apollonios). Au fost elaborate studii

fundamentale privind anatomia şi fiziologia omului: Herophilos şi

Erasistratos au emis observaţii ştiinţifice care au rezistat 18 secole, s-a

dezvoltat fizica şi astronomia etc. Rezultatele ştiinţei elenistice au fost

transmise Europei prin intermediul romanilor şi apoi al arabilor şi au rămas

modele de investigaţie ştiinţifică acceptate multă vreme, uneori 15 – 18

secole.

Filozofia elenistică şi-a pus o consistentă amprentă asupra multor

aspecte ale doctrinei etice creştine, mai ales asupra doctrinei stoicismului.

Cultura elenistică a contribuit în mod hotărâtor la formarea culturii

latine şi prin aceasta elenismul s-a constituit în element de bază, formativ şi

normativ al culturii europene.

Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, adică existenţa

statului imperial combinată cu omogenizarea supuşilor a fost preluată pe un

alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius

Caesar, ilustrul om politic roman. Tradiţiile elenistice au fost dezvoltate în

imperiul roman, a cărui capitală – Roma, avea puternice trăsături elenistice.

Ideea imperială a stârnit puternice nostalgii în epocile feudale şi

moderne fiind regăsită în gândirea politică şi faptele unor suverani precum

Carol cel Mare, Carol Quintul sau Napoleon Bonaparte.

BIBLIOGRAFIE: Guido A. Monsuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1978, p. 122 – 134. Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1987, p. 220. Sofocle, Antigona, v. 332 – 333.

Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 561.

Guido A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. 1, p. 220-221.

Muzele – au fost fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei – în număr de 9 –

şi patronau artele şi ştiinţele şi pe slujitorii acestora.

Conceptul de elenism a fost elaborat în anul 1836 de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808 – 1884), autorul unor lucrări reprezentative asupra epocii.

Vladimir Hanga, op. cit. p. 5.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL

REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Anul universitar: 2014-2015

Tematica lucrarii de domiciuliu: ”CULTURA SI CIVILIZATIA GRECIEI ANTICE” La disciplina: „CULTURI SI CIVILIZATII EUROPENE” Catedra: „ STIINTE JURIDICE”

Efectuat de: Postolachi Doina Grupa academica 532

Chisinau-2015