PREFAŢĂ Şl CONTROL ŞTIINŢIFIC DE RADU FLORESCU

PE SUPRACOPERTA: (din dreapta spre stînga:)

1. Statuetă de TanagraParis, Muzeul Louvre

2. Afrod iţa ghemuita. Replică romana după un original de Doidalsas,Par is, Muzeul Î ouvre

j. Kuros d:n Tenea. Pe la 550 î .e .n.Munchen, G l iptoteca

4. Templul lui Poseidon (coloane dorice). Secolul V. î.e.n.Capul Su n i on, Grecia

ENCICLOPEDIACIVILIZAŢIEI

GRECEŞTIIn româneşte de IOANA şi SORIN STAŢI

E D I T U R A M E R I D I A N E

B u c u r e ş t i , 1 9 7 0

Mulţumim:

D-!ui Leonard von Matt,care ne-a permis să utilizăm ilustraţiiledin lucrările sale „Grande Grèce" şi „Sicile antique",apărute în editura Hachette;

Editurii Hirmer din Munchen, care ne-a autorizatsă reproducem planul templului lui Hefaistos din Atena,publicat în lucrarea: „Griechische Tempel und Heiligtiimer".

Supracoperta: ION PETRESCU

MATERIALUL ILUSTRATIV NE-Α FOST PUS LA DISPOZIŢIE DEEDITURA FERNAND HAZAN, PARIS

DICTIONNAIRE DE LA CIVILISATION GRECQUEφ Fernand Hazan Éditeur, Paris, 1966

P R E F A Ţ Ă

Enciclopedia c iv i l i zaţ ie i greceşti este rezultatul colaborării unuigrup restrîns de î n v ă ţ a ţ i francezi de prestigiu, care în articole de o re-marcabilă concizie, au reuşit să îmbine erudiţia specialistului cu ţinutăacademică şi cu o formulare agreabilă şi accesibilă. Gîndită inteligent,din perspectiva unei culturi cu îndelungată tradiţ ie umanistică, lucrarease adresează unui publ ic larg, format din intelectuali, studenţi şi elevi,precum şi din toţi cei preocupaţi de problemele legate de istoria c iv i l i -zaţiei şi artei, pentru care face oficiul de a-l familiariza cu noţiunile şicategorii le jnei c i v i l i z a ţ i i de mult dispărute, dar care constituie încă,în mare măsură, baza pe care s-a dezvoltat şi c i v i l i z a ţ i a noastră contem-porană.

Spiritul modern, actualitatea lucrării, constituie unul din principa-lele merite ale cărţ i i , care nu rămîne în sfera lucrărilor de erudiţie seacă,ci devine un instrument v iu, menit să dea răspunsuri acces ib i le şi intere-sante unor întrebări ale oamenilor z i lelor noastre cu pr iv ire la origini lecivilizaţiei noastre, la antecedentele ei istorice, la valoarea actuală a crea-ţiilor unei epoci de mult apuse. Faptul că autorii se străduiesc să facăsensibile contemporanilor valorile artistice şi categoriile g înd i r i i grecilorvechi, că încearcă să le expl ice istoric, printr-o largă desfăşurare de eru-diţie îmbrăcată într-o formă literară inteligentă şi modernă, dă cărţii uncaracter popular, pe care ilustraţia bogată şi bine aleasă îl accentueazăşi mai mult. în adevăr, în cuprinsul lucrări i problemele de istorie socialăî ş i găsesc locul corespunzător, domeniile relativ noi ale istoriei c i v i l i z a -ţiei — istoria tehnicii, a urbanisticii, a ştiinţei — sînt suficient de ampluabordate, problemele sint ridicate de pe cele mai noi poziţii, comentareaoperelor de artă ţine seama de categorii le sensib i l i tă ţ i i moderne. Sîntemdatori să menţionăm, însă, că în ciuda unor poziţii realiste în abordareamajorităţii problemelor, autorii se plasează uneori pe o poziţie teoreticădiferită de aceea a mater ia l ismului istoric. Fără î n d o i a l ă , la conturareaacestei poziţi i, contribuie şi folosirea unei terminologii devenită de multtradiţ ională în istoriografia franceză, terminologie care diferă în anumitecazuri de aceea ut i l i zată de istor ic i i marxişt i .

lată de ce, pentru a se evi ta pos ib i le le confuzii generate de folosireadiferită a unor termeni, precum şi pentru a c lar i f ica poziţia noastră înraport cu aceea a autorilor, s-a socotit necesar să se dea unele lămuririprivind folosirea acestor termeni în textul dicţionarului cît şi asupra felu-

Iui în care au fost traduşi. Deasemeru lămuririle au fost necesare si inmăsura în care unele explicaţii referindu-se la realităţi specifice Franţeicontemporane nu erau suficient de concludente pentru cititorul român,în sfîrşit, enciclopedia, destinată iniţial unui cititor vest-european, alăsat la o parte unele fapte referitoare la zona Pontului Euxin (MareaNeagră), mai puţin importante pe plan istoric pentru publicul căruiai se adresa la origine, dar legate direct de istoria noastră naţională. Aufost deci necesare cî teva scurte completări şi în acest sens, completăricare, sperăm, vor avea darul să sporească interesul cititorului românpentru multe dintre articolele lucrării.

Revenind la terminologia şi la categoriile istorice folosite în textulenciclopediei de către autori, în primul rînd trebuie scoasa în evidenţăaccepţia diferită de aceea marxistă dată termenului de clasă (Close), accep-ţie care include în sfera Clasei toate păturile şi grupurile în care socie-tatea antică era împărţită. Traducerea, pentru a evita confuzia între dife-ritele accepţii, a folosit termenul de clasă numai pentru cele două cate-gorii sociale principale — sclavii şi stăpînii de sclavi— iar pentru cele-lalte a fost preferat termenul de strat sau pătură socială.

Relativ incompletă rămîne — după părerea noastră — tratarea arti-colului Sclavi, în care după o analiză remarcabilă a compoziţiei heteroclitea clasei sclavilor, fără a se reliefa rolul determinant al acesteia în pro-ducţia societăţii antice, se încearcă, — este adevărat în limitele faptelor —să se idilizeze întrucîtva situaţia sclavilor în cadrul acestei societăţi.în acelaşi sens semnalăm faptul că în general, din articolele privind viaţaeconomică sau raporturile sociale, lipseşte menţionarea locului şi impor-tanţei sclavilor.

Alţi termeni a căror traducere literală în româneşte ar preta la con-fuzii s înt cei privind societatea aheeană şi aceea homerică. In generaltoate raporturile sociale din această vreme sînt desemnate cu termeniiproprii pentru societatea feudală: senior, vasali, feudalism, ierarhie feu-dală, iobagi. Este greu de precizat — datorită conciz'iei textelor — dacăeste vorba mai degrabă de o simplă formulă literară, sau dacă autorularticolelor respective şi-a însuşit punctul de vedere propriu celor cesusţin structura ciclică a dezvoltării istorice, conform căruia perioadacuprinsă între sec. XIV şi VIII î .e.n. constituie un ev-mediu grecesc, încursul căreia relaţiile de producţie sînt propriu-zis relaţii de tip feudal.Nu vom insista aici asupra diferenţei de concepţie dintre istoriografiaburgheză şi aceea material ist-istorică, care constă în faptul — fundamen-tal de altfei — că ultima nu consideră suficientă, pentru a caracterizafeudalismul, numai existenţa unei ierarhii specifice de raporturi socialeşi nici existenţa raporturilor de dependenţă în cadrul producţiei agricole.Pentru precizarea acestor noţiuni stau la dispoziţia celor interesaţi manu-alele şi tratatele de specialitate. Dar ca să se asigure o traducere clarăşi care să nu preteze la confuzii prin confruntarea cu alte texte de spe-cialitate în circulaţie la noi s-a adoptat în mod consecvent procedeulfolosirii termenilor încetăţeniţi în limba noastră. S-a ţinut seama însă

de implicaţiile sau de nuanţele pe care termenul originar francez le pre-supune, acestea fiind redate prin perifrazare.

Considerăm că se datoreşte artificiului literar folosirea altor termenidesemnînd realităţi din viata economică şi socială, cum ar fi: industrie,fabricare, fabricant — termeni care in istoriografia materialist-istoricăsînt consideraţi pur şi simplu anacronici pentru o epocă atît de îndepăr-tată de capitalism cum este antichitatea grecească. Traducerea a preferatpeste tot termenii: producţie, producţie meşteşugărească, meşteşug,meşteşugar, ş, a. m. d.

Deasemeni tot stilului trebuie să atribuim formulările de tipul1.,,Pentru a asigura prestigiul beotian împotriva revendicărilor altor state... " (Epaminonda). Termenul de prestigiu este în cazul de faţa un termenfigurat care sintetizează toate elementele determinante ale evenimentuluiexplicat— adică organizarea militară a Tebei — dar care evident nu leprecizează, şi mai ales nu accentuează factorul de dezvoltare economicăşi socială întîrziata, caracteristic pentru Teba, şi primordial în circum-stanţa data. Traducătorul nu a intervenit în aceste cazuri, ci s-a mulţumitnumai să evite o literaturizare prea accentuată a redactării.

O problemă mai delicată este aceea a originii şi caracterelor institu-ţiilor greceşti. Vom da un singur exemplu, de altfel cel mai concludent.In articolul Polis se afirmă categoric: „Instituţie pur grecească, al căreimodel l-am căuta în zadar la Egipteni sau la popoarele Orientului ..."Această afirmaţie, cel puţin discutabilă după descoperirile din Sumerulprotodinastic, se datoreşte unei optici pe care am numi-o elenocentrică.La acest elenocentrisrn se adaugă un fapt caracteristic pentru unele civi-lizaţii occidentale— tradiţia umanistă. O serie de instituţii, de categoriiale gîndirii, de forme ale culturii şi civilizaţiei create şi dezvoltate înepoca Renaşterii, sau în perioada următoare acesteia, după modele antice,au reacţionat la rîndul lor asupra concepţiei noastre despre antichitate.în acest sens se poate aminti drept exemplu conceptul de proprietateprivată a cărei calitate de absolută nu este atît o moştenire antică darmai degrabă o idee modernă justificată erudit. Fără a insista asupraacestei probleme — faptul ar putea fi definit drept deformaţia specificăeducaţiei clasicist-umaniste aşa cum ea a fost moştenită încă din Renaş-tere— îl semnalăm cititorului, care trebuie să reţină că aceste problemede origini şi de caracteristici aie instituţiilor se numără printre cele maisubtile şi mai delicate, si că pun adesea la încercare capacitatea de obiec-tivitate a istoricului, prea des tentat, ca să şi le poată explica, de arecurge la comparaţii uneori anacronice, alteori formale.

Desigur, rezerve pot fi făcute şi în cazul unora dintre articoleletratînd opera filozofilor greci. Autorii acestor articole se limitează deregulă la o corectă descriere a vieţii şi operei filozofilor, interpretărilelăsînd adesea în penumbră elemente şi opinii interesante, relevate laobiect în exegezele unor cercetători marxişti contemporani.

în afara acestor probleme de principiu, traducerea a avut de făcutfaţă şi unei dificultăţi formale — ultima dar nu cea mai puţin importantă — :

aceea a transcrieri lor numelor de persoane şi de locuri (onomastice

şi toponime). Textul francez original nu adoptase pentru această operaţieun criteriu unitar c i , consecvent venerabilei tradiţii umaniste a culturiifranceze, a folosit formele intrate în uz, adesea î n c ă de secole, (Aiistote,Core, Couros, Hippaique) iar pentru numirile mai noi, introduse în limbărecent de specia l iş t i , un mod de transcriere sau altul, in funcţie de mani-

era în care pătrunsese î n l imbă, sau chiar de limba străină (engleză sau

germană) prin intermediul căruia numele respectiv căpătase circulaţ ie

şt i inţ i f ică (Nike, Thourioi, Skyros).

Era de la sine înţe les că traducătorul român nu putea nici să transcrie

în româneşte transcripţia franceză a numelor greceşti, după cum — dată

fiind diferenţa de tradiţie umanistă — nu putea nici adopta aceleaşi

criterii.

în consecinţă a fost folosit drept principiu fundamental de transcriere

acela stabi l i t chiar de Academie şi anume de a păstra ca atare numirile

intrate în l imbă, şi de a transcrie fonetic cele ,,ηοί" (ν. nota traducă-

torilor).

în sfirşit problema referinţelor la teritoriul patriei noastre a fost

rezolvată în partea a doua a acestei intervenţii liminare. Nu ne-am limitat

la a întocmi c î teva f ise care să completeze cele c î ţ e v a sute ale enciclo-

pediei, ci printr-o rapidă trecere în revistă istorică, am căutat să surprin-

dem implicaţi i le pe care c iv i l i zaţ ia greacă, aşa cum ea este definită de

conţinutul lucrării — adică dm vremea celor mai vechi locuiri omeneşti

pe teritoriul Greciei istorice si p înă la cucerirea romană — le-a generat

pentru strămoşii noştri şi pentru zona geografică ocupată astăzi de ţara

noastră.

Grecii au apărut ca populaţie stabi lă pe teritoriul actual al ţării

noastre în cursul sec. VII î .e.n. Dar legăturile dintre zona geografică

pe care în decursul istoriei avea să se dezvolte poporul şi apoi statul

român şi acea parte a Mediteranei pe care avea s-o caracterizeze tocmai

dezvoltarea civ i l izaţ iei greceşti s î n t mult mai vechi. Ba chiar, dincolo de

simplele raporturi teritoriale, putem afirma că, la diferite nivele cronolo-

gice, procesele de etnogenezâ şi acelea de formare a c iv i l izaţ i i lor , din

ambele zone, prezintă certe şi importante legături, chiar dacă acestea

nu pot fi precizate în toate aspectele lor de detaliu.

Î n c ă din faza veche a neolit icului aceeaşi populaţie de tip meditera-

nean ocupa at î t peninsula balcanică şi arhipelagul grecesc c î t şi zona

carpato-danubiană. iar c i v i l i z a ţ i a neolitică de pe teritoriul României se

integrează în marea zonă a civilizaţiei egeeo-anatoliene. Mai mult, pe

litoralul românesc al Mării Negre săpăturile arheologice au scos la iveală

dovezi sigure ale unor legături directe între civ i l izaţ ia cicladică şi facie-

sul caracterist ic pentru neolit icul mi j lociu din această zonă. Astfel, ,, G edi-

torul" de la Cernavodă se dovedeşte îndeaproape înrudi t cu Harpistul

de la Ceros. (Vezi C/clade.)

O dată cu faza t î r z i e a neol i t icului , aparent, î ş i fac loc diferenţeimportante, în real i tate diferenţele s î n t numai formale şi ţin doar deopt ica diferită a oamenilor de şti inţă din d iversele ţări. Astfel tradiţiaarheologică românească denumeşte Neolitic t îrziu o civi l izaţie asemănă-toare şi sincronă cu Heladicul pe care î n s ă toţi cercetători i o dateazăîn aşa-numita Primă epocă a metalului. Civi l izaţia are însă în ambelezone aceleaş i trăsături esenţ ia le: este fundamental agrară, foloseşte pro-cedee de construcţie asemănătoare ş i un tip arhitectura! relat iv constantcare poate fi definit drept tipul cel mai vechi de megaron (vezi cuvîntul),cunoaşte pictura pe ceramică drept modalitate pr inc ipală a creaţiei artis-tice, cu implicaţii simbolice şi mitologice, oe care in bună parte nu leputem încă descifra, ş i aşa-numitul s istem meandro-spira l ic drept bazăa ornamenticii. (Tesa/io)

Implicaţi i le comune devin încă si mai importante o dată cu începutulmi leniu lu i al ll-lea, în jurul anului 2000 un mare v a l de migraţ i i acoperăatît ansamblul l i toralului est ic al Europei, din Crimeea pînă în vîrfulPeloponezului — evident cu fenomene secundare importante afect îndAsia Mică si Orientul Apropiat—, c î t şi zona centrală a continentuluinostru. Cînd mişcăr i le de populaţ i i se l in iş tesc, o dată cu apariţia bron-zului ca element de progres tehnic şi econom ic, pe toată această întinderese cristal izează şi unele formaţii etnice pe care le consemnează cele maivechi izvoare istorice privind spaţ iu l balcano-egeean. Astfel în sudul Gre-ciei î ş i fac apariţia orieenii — purtătorii civilizaţiei miceniene (Micene) —mai către nord minienii— ale căror legături cu celelalte populaţi icontemporane s î n t încă greu de precizat, în sf îrşit tot în această perioadătrebuie plasată şi tradiţ ia despre pe/osgi, le legi şi car ieni, chiar dacă fiinţaistorică a acestora nu poate fi deocamdată precizată. La nord de peninsula

grecească, în Balcani, tot în această vreme, pot fi plasaţi prototracii.Limitele zonei ocupate de ei trebuie s t a b i l i t e fără î n d o i a l ă în nordulCarpaţilor, dar şi detaliile istorice cu privire la aceste populaţii rămînî n c ă în mare măsură necunoscute. Oricum se poate afirma că populaţ i i ledin Anatolia — între care cei mai î n s e m n a ţ i erau h i t i ţ i i — d i n careaveau să rezulte în timp f r i g i e n i i , erau î n r u d i ţ i cu ei. Ceea ce rămîneî n s ă sigur este că marea migraţie de la începutul mi len iu lu i al doilea afost factorul hotărîtor în procesul de indo-europenizare a întregii zonecarpato-balcanice, şi că din procesul de sinteză etnică dintre vecheapopulaţie neolitică şi noii veniţi din nord, s-au născut o serie de populaţii— aheeni, prototraci, frigieni — înrudite între ele şi asemănătoare prin

multe aspecte ale c i v i l i z a ţ i i l o r pe care le purtau, cum ar fi de exemplu:metalurgia bronzului, s imbol ismul solar, geometrismul ornamenticii,tipurile de plastică mică antropomorfă

O problemă care merită oatenţie deosebită oconstituie aceea a rapor-turilor dintre populaţi i le din zona carpato-dunăreană şi lumea miceniană.Fără îndoială se poate ridica chiar întrebarea dacă civ i l izaţ ia populaţiiloramint i te nu se situează, prin comparaţie cu aceea miceniană, ca un feno-men de periferie faţă de acela central. Dar acest fel de a pune problema

nu poate fi luat încă !ntr-o dezbatere mai amplă, nici nu s-au efectuatdestul de multe — şi destul de aprofundate — studii comparative în actu-alul stadiu al informaţiei şt i inţ i f ice c î n d nu s în t încă adunate suficienteinformaţii. Este sigur î n s ă că influenţa miceniană s-a exercitat cu putereasupra populaţii lor din bazinul carpato-dunărean ş i asupra cul tur i i lormateriale, în primul r înd sub aspectul împrumuturilor directe sau impor-turilor. Astfel tezaurul de pumnale-halebarde de aur de la Piersinan, ra-pierele miceniene de la Roşiorii de Vede şi Medgidia, paietele de la Să-rata Monteoru sau discurile de bronz de la Ostrovul Mare, toate acesteamărturisesc fie un import direct, fie o preluare directă de forme mi-ceniene.

Este mult mai greu de precizat c î t de mare şi c î t de importantă afost influenţa indirectă a c iv i l izaţ ie i miceniene asupra celei din Carpaţi.Este sigur că metalurgia bronzului din această zonă s-a dezvoltat î n legă-tură cu aceea miceniană. De exemplu spada de tip central european nueste altceva decît o derivaţie a r ap i ere ι miceniene. Este î n s ă mult mai greude precizat pe ce cale a pătruns acest tip şi cum s-a făcut preluarea şimodificarea lui corespunzătoare. Tot aşa originea miceniană a motivelorspiralate cu valoare de simbol solar este indiscutabilă, dar nu se poatestabi l i drumul şi condiţiile pe care şi în care pătrunderea lor în spaţiulcarpatic s-a realizat, î n sf îrşit simpla comparare a figurinelor cu rochie-clopot, din cultura cîmpur'ilor de urne de la Dunărea de jos, cu zeiţelecu şerpi minoice si miceniene, evidenţiază legătura de rudenie dintre ele,fără î n s ă să poată explica apariţia unor tipuri s imi lare la distanţă aşade mare.

începutul mileniului l î . e . n . este marcat î n Grecia de invazia dorieni-l o r . Astăzi este în general acceptat că aceştia, împreună cu i l i r i i , au co-borît spre Mediterana pe la vest de teritoriul ţării noastre şi că mişcareaacestor populaţii nu a afectat decît indirect populaţia lui. în schimb dinrăsărit au pătruns treptat populaţii de păstori încă nestabil izaţi teritorial,purtători ai aşa-numitei culturi Noua, care au modificat într-o anumitămăsură caracterele civilizaţiei locale, aşa cum aceasta fusese moştenitădin epoca bronzului. Aceşti păstori au fost identificaţi ipotetic cu ramuraapuseană a cimenen/'/or, ş i asimilarea lor în r înd u l populaţiei s i c iv i l izaţ ie ilocale din epoca bronzului a fost considerată ca ultima etapă a procesuluide indo-europenizare a peninsulei Balcanice şi totodată ca ultima etapă aprocesului de etnogeneză a tracilor.

Prima treime a mileniului l îna intea erei noastre a fost ocupată delenta desfăşurare a proceselor unor noi s inteze culturale şi etnice ale că-ror rezultate au fost, spre exemplu, apariţia popoarelor grec şi dac. Ma-rele proces al colonizării elene a atins şi l i toralul de vest al Mări i Negreşi în consecinţă şi teritoriul ţării noastre, în a doua jumătate a celui de alVll-lea secol s-a stabilit pe o peninsulă nisipoasă, într-un golf adăpostit, si-tu at imediat lasud de guri le Dun ar i i, cetatea H is t ros (Histr ia), colonie a Mi-letului (vezi cuvîntul). La începutul secolului al Vl-lea a apărut mai la sud,în marginea unei c î m p i i în t inse şi fertile, Cal lat is, colonie a Heracleei Pon-

10

t ice, în sf îrşit pe la mijlocul secolului al treilea, o mică aşezare, Tomis, acărei mai veche dată de întemeiere ne rămîne necunoscută, ajungea la sta-tutul de oraş.

Cele trei oraşe greceşti de pe litoralul dobrogean nu au avut o im-portanţă deosebită în dezvoltarea istorică a c iv i l i zaţ ie i greceşti; se potcita numai c î teva nume de personalităţi de importanţă secundară ale cul-turii elenistice, care să fie originare din aceste colonii. Pe plan politicse pot aminti c î teva evenimente de ordin general care au înglobat în des-făşurarea lor toate cetăţile din Pontul sting, cum ar fi expediţia MareluiRege al perşilor, Darius, la nord de Dunăre, împotr iva sciţilor, sau uni-ficarea întregului bazin pontic sub conducerea lui Mitridate al IV-lea, şiîn care cele trei cetăţi ale noastre au jucat, uneori de s i l ă , roluri care nule conveneau. Un eveniment istoric de un oarecare răsunet panelenic lacare participarea unei cetăţi dobrogene a avut o relativă importanţă, a fostrezistenţa eroică, prelungită timp de 10 ani, a oraşului Callatis, la încer-carea lui Lisimah de a o supune (Diadohi).

Dacă pentru istoria elenică importanţa lor este redusă, nu tot acelaşilucru se poate spune şi despre dezvoltarea istorică a c iv i l i zaţ ie i locale şidespre legăturile celor trei cetăţi cu localnici i geto-daci. în adevăr acesteas înt at î t de importante, î n c î t se poate spune fără teamă de exagerare căoraşele greceşti de pe litoralul dobrogean au avut rolul de centre urbaneale populaţiei locale, pentru zone întinse din teritoriul daco-getic, si căciv i l izaţ ia colonială grecească a constituit unul din factorii componenţi aic iv i l izaţ ie i locale daco-getice din cea de-a doua epocă a fierului.

In legătură cu această din urmă funcţie a oraşelor greceşti, se ridicăchiar o problemă deosebit de complexă şi de delicată şi anume aceea aîncadrării acestor civi l izaţi i locale din bazinul balcano-carpatic î n aria mailargă a civ i l izaţ i i lor elenistice, în adevăr cel puţin pentru c iv i l izaţ iapopulaţiilor trace de la sud de Dunăre termenul de civi l izaţie elenisticăpoate desemna — cu unele rezerve — tipul lor de civi l izaţie. Civ i l i zaţ iadaco-getică prezintă un aspect mai complex, în cadrul căruia influenţaelenistică este prezentă dar nu neapărat dominantă, în constituirea acesteiciv i l izaţ i i intră — cu o importanţă considerabilă — un factor central eu-ropean, influenţa c iv i l i zaţ ie i celtice de tip Latène iar factorul influenţeielenistice este, dacă nu mai puţin important, în orice caz de caracter pro-vincial, în concluzie este posibil să se considere şi civilizaţia dacică dreptuna din civ i l izaţ i i le derivate din acea elenistică, situată însă la margineaacesteia din urmă şi cu aspect evident composit.

Ca şi In restul lumii mediteraneene, c iv i l i za ţ ia elenică din zonadaco-getică a sfîrşit prin a se pierde în civi l izaţia romană provincială;caracteristic în acest sens este numărul mare de inscripţii latine de laHistria.

HISTRIA — Colonie întemeiată demilesieni, la s f î rş i tu l sec. VII î .e .n. ,într-un golf adîn'c la sud de gurile Dunării de unde controla întregul tra-fic de pe fluviu. Epoca arhaică, pe durata căreia cetatea a stat sub influ-

11

enţa metropolei sale — M i l e t u l —, a c o n s t i t u i t perioada de m a x i m ă pros-per i ta te ş i î n t i n d e r e a c e t ă ţ i i , în 514 cetatea este a n t r e n a t ă în e x p e d i ţ i am a r e l u i rege pers D a r i u s î m p o t r i v a s c i ţ i l o r , pent ru ca, i m e d i a t după re-tragerea t rupelor persane, să f i e s u p u s ă r e p r e s a l i i l o r de către s c i ţ i . Incel d e a l c i n c i l e a secol H i s t r i a face parte d i n l i g a d e l i c ă , f i i n d m e n ţ i o -nată in l i s t e l e de t r i b u t a r i a i A t e n e i ( L i g i ) . Către î n c e p u t u l sec. V dea l t f e l pare să se plaseze ş i trecerea cetăţ i i la r e g i m u l democraţiei sclava-giste, după o m ă r t u r i e s. l u i A r i s t o t e i . în c o n t i n u a r e v i a ţ a c e t ă ţ i i se vascurge fără alte e v e n i m e n t e deosebite cu economia bazată pe p e s c u i t , peexploatarea r e s u r s e l o r n a t u r a l e a le u n u i t e r i t o r i u a s u p r a c ă r u i a dreptu-r i l e h i s t r i e n i l o r s-au a f i r m a t de t i m p u r i u , fără a se putea preciza a n u m ecînd. Către m i j l o c u l s e c o l u l u i a l I I I - 1 ea H i s t r i a par t ic ipă î m p r e u n ă cu Cal-l a t i s l a un c o n f l i c t care opunea cele două cetăţ i B i z a n ţ u l u i , pentru s tăpî-nirea T o m i s u l u i . Epoca e len i s t ică este marcată de aspecte de criză, cares u b m i n e a z ă cetatea ş i o aduc în dependenţa s u v e r a n i l o r l o c a l i , aşa cum oatestă cîteva i n s c r i p ţ i i , in 72—71 M. Terrentius Varro L u c u l l u s , în cam-p a n i a l u i î m p o t r i v a l u i M i t r i d a t e a l I V - l e a , regele P o n t u l u i , a anexat im-p e r i u l u i roman s i H i s t r i a î m p r e u n ă c u c e l e l a l t e cetăţ i dobrogene. P a r t i c i -pînd p r o b a b i l la revolta cet aţi lor p o n t i c e î m p o t r i v a p r o c o n s u l u l u i Anton i usH y b r i d a , d in 62, va f i readusă p r o b a b i l sub s tăp în i rea i m p e r i u l u i în 29—28,c u p r i l e j u l c a m p a n i e i p r o c o n s u l u l u i Macedoniei M . L i c i n i u s Crassus. în-cepînd cu această dată H i s t r i a -ia d i n ce în ce m a i m u l t a s p e c t u l u n u i oraşp r o v i n c i a l r o m a n . O dată c u î n n i s i p a r e a g o l f u l u i , vechea c o l o n i e d e v i n ev i n s i m p l u centru r u r a l , p î n ă c e l a î n c e p u t u l sec. a l V l l - l e a e.n. m i g r a t i as l a v i l o r ş i a v a r i l o r v a p u n e capăt exis tenţei m a i m u l t decît m i l e n a r e aacestei f u n d a ţ i i m i l e s i e n e .

C A L L A T I S — întemeiată de c o l o n i ş t i d i n Heracleea P o n t i c ă , l a r î n d u lei colonie a Megarei doriene, Callat is, aşezată în m i j l o c u l unei întinse şif e r t i l e c î m p i i , a a v u t încă de !a început un caracter p r e d o m i n a n t agrar.Vremea de maximă prosperitate a cetăţii se plasează ta începutul deca-denţei H i s t r i e i , ad ică în secolul V î . e . n . precum şi în s e c o l u l i m e d i a t ur-mător. S f î r ş i tu l s e c o l u l u i al IV-lea va atrage — o dată cu asediul deosebitde dur şi de l u n g la care a supus-o L i s i m a b — decadenţa si a acestei ce-tăţ i . U l t e r i o r v a trece p r i n a c e l e a ş i v i c i s i t u d i n i c a ş i H i s t r i a : r ă z b o i u l c uB i z a n ţ u l , cucerirea romană, cr iza p o l i s u l u i , în c a d r u l p r o c e s u l u i de cuce-r i r e r o m a n ă se pare ca cetatea d o r i a n a a jucat un rol deoseb i t : ni sepăstrează textu l ep igra f ic a l u n u i tratat de a l i a n ţ ă (foedus aequus) î n t r es e n a t u l ş i p o p o r u l roman ş i p o p o r u l c a l l a t i a n ( p o p u l u s c a l l a t i n u s ) ;deasemeni se pare că în revolta cetăţi lor î m p o t r i v a l u i Antontus H y b r i d a ,C a l l a t i s a jucat r o l u l conducător. Cam d i n aceeaşi perioadă datează ş i r e l a -ţ i i l e foarte s tr înse dintre cetate ş i regatu l trac, c l i e n t e l a r i m p e r i u l u ir o m a n .

După cucerirea romană Cal lat i s va continua să-şi ducă viaţa de oraşp r o v i n c i a l , păstr înd insă un aspect grecesc m a i accentuat decît H i s t r i a ş iTomis. Se pare că a fost mai puţin afectată de migra ţ i i l e popoarelor, şi

12

că a s u p r a v i e ţ u i t vremuri lor tulburi ş i pl ine de violenţe, pentru a capătăo nouă importanţă ca aşezare genoveză si bizantină sub numele schimbatde Pangalia. în s f î r ş i t , o dată cu cucerirea otomană oraşu! devine unu!din oraşele sf inte mahomedane, s c h i m b î n d u - ş i pentru a treia oară numeleîn Mangalia

T OM ÎS — Fundaţ ie i on i an ă, ca si H istr ia, nu se cunoaşte data exactă aconst i tu i r i i m i c i i aşezăr i de la Tom î s , ş i n ic i regimul e i i n i ţ i a l . Se pare căera o posesiune comună a Mistr ie i şi a C a l l a t i s u l u i ; poate chiar că şi a l t ecetăţi pontice erau interesate în act iv i tatea ei. A urmat soarta c e l o r l a l t ecetăţi pontice, devenind în epoca elenistică, atunci cînd pe r înd decăzu-seră. mai î n t î i Histr ia apoi şi C a l l a t i s , cel mai important oraş de pe li-toralul dobrogean, capitală a Hexapolei pontice (asociaţ ie a ş a s e oraşegreceşti de pe ţărmul de vest al Mării Negre) şi a provinciei romane Moe-s ia Inferior, în perioada insta lăr i i stăpinir i i romane la Gur i le Dunări i ,Tomis a dat adăpost poetului roman Ovidiu, exi lat la Tomis de cătreAugustus, se pare datorită neconformismului său faţă de ideologia o f i c i a l ăpe care împăratul încerca s-o promoveze, în cele două s e r i i de opere re-dactate a i c i , Tristia şi Epistulae ex Ponto, Ovidiu ne-a lăsat o frescă v iea vieţi i de la această margine a imperiului.

Ş i Tom Î s pare să fi supravieţui t perioadei vitrege a migrat i i lor, dupăce î n secolul al IV-lea e.n. cunoscuse o perioadă de adevărat a v î n t , a c acum o dovedesc clădirile monumentale— între care celebrul edificiu cumozaic — datînd din această vreme. Ştim relativ puţin despre v ia ţa cetăţ i iîn secolele VI I—IX. O dată cu recucerirea bizantină, Constantia — dupănou! ei nume datînd din sec. V e.n. — redevine un centru portuar im-portant, iar ceva mai t î rz iu escală ş i aşezare genoveză. Ca şi Pangalia-Cal-latis cade în mina turcilor. Constanţa continuă să trăiască p înă înz i l e l e noastre, cînd. devine pr inc ipa lu l port al României, mare oraş

n d u s t r i a l ş i centru c u l t u r a l .

Spre deosebire de marile centre ale c ivi lizaţiei clasice, cele trei oraşegreceşti de pe malul românesc al Mării Negre nu s-au păstrat prin monu-mente care să fi supravieţuit la suprafaţa solului p înă în z i lele noastre.Doar răbdarea arheologului a scos la iveală urmele ruinate şi acoperitecu praful veacurilor ale v ieţ i i care s-a scurs pe aceste meleaguri cu mi-leni i ş i secole mai îna inte. Descoperiri le au umplut muzeele ş i pe temeiu llor s-a scr is istoria celor trei cetăţi, pentru că toate informaţiile pe carele avem despre ele -—cu excepţia c î torva menţiuni în puţine izvoare li-terare— provin din descoperiri, fie înt împlătoare, fie rezultînd din cer-cetări sistematice. Edificii ruinate, monumente, monezi şi sculpturi, darmai a les inscripţi i au aruncat r înd pe r înd c î t e o rază de lumină asupraevenimentelor din viaţa cetăţilor, asupra instituţiilor lor, asupra persona-jelor de seamă, asupra vieţii de toate zi lele şi mai ales asupra relaţiilorcu localnici i , at î t de complexe şi atît de importante pentru istoria noas-tră naţională.

Săpăturile au avut însă şi alt rezultat: pe peninsula nisipoasa a Mis-triei, pe faleza de la Mangalia şi în centrul de asfalt şi beton al Constan-ţei au fost scoase la iveală, consolidate şi puse la îndemîna publicului larg,resturile monumentale ale vechilor oraşe greceşti, iar colecţii sistematicconstituite au umplut muzeul de Arheologie al Dobrogei din Constanţacu cele două filiale ale sale de la Mangalia şi Histria, precum şi MuzeulNaţional de Antichităţi din Bucureşti. Şi la noi, ca şi pe toată întinderealumii antichităţii, ruinele şi sfărîmăturile de monumente jalonează ariaunei civilizaţii, la vremea ei plină de strălucire, ale cărei urmări marchea-ză încă întreaga noastră civilizaţie. Nemuritoarei c iv i l i zaţ i i greceşti î i s întconsacrate glosele competente şi inteligente care alcătuiesc această enci-clopedie, şi care, elegant redactate, reuşesc să sugereze şi ceva din ţi-nuta umanistă a antichităţii clasice, în ceea ce a avut ea mai înal t caspiritualitate.

RADU FLORESCU

NOTA TRADUCĂTORILORPRIVIND TRANSCRIEREA NUMELOR PROPRII GRECEŞTI

Numele proprii greceşti (antroponime, toponime, oronime, hidroni-me) s î n t cunoscuta publicului românesc în forme foarte variate:

— numele de mult încetăţenite în limba noastră circulă de obiceiîntr-o formă românizată, pe care am păstrat-o în traducerea de faţă:Atena, Ahile, Atica, Pireu, Taiget etc

— în unele lucrări tipărite la noi se utilizează forma latinizată anumelor greceşti: A ias, Hercules, Menecrates etc,

— studiile de specialitate (de filozofie, lingvistică, istorie, artă etc.)recurg adesea la sistemul numit „transliterare", cel mai apropiat de spiri-tul ortografiei originare greceşti şi totodată cel mai în măsură să deacititorului deastăzi informaţii privind rostirea autentică: Khrysippos, Phai-don, Stesikhoros etc.

Intrucît enciclopedia de faţă se adresează publicului larg şi nu nu-mai unor specialişti, şi pentru că transliterarea ar fi dus la forme orto-grafice pe care cititorul nu le întîlneşte în lucrările de cultură generală,de popularizare sau în manuale şcolare apărute la noi în ultimele decenii,am transcris toate numele proprii după modelul celor intrate de mult înlimba română. La soluţia aceasta ne-a îndemnat şi dificultatea de a delim iţaîn mod obiectiv cuvintele greceşti încetăţenite în româneşte, de celelalte.

Considerăm necesare c î t e v a detali i privind raportul dintre grafiapropusa de noi şi transliterare (pe care, de altfel, cititorul o găseşte tot-deauna în titlul articolelor, cînd acesta e un nume propriu).

Grafia din transl iterare 1

thk

ke, kirhy

phkh

a fost înlocuită cu

tc

che, eh irifh

gkhconsoane duble

nenh

consoane simple

In forma transliterată nu am notat accentele si nici cantitatea voca-lelor.

TRAD.

R e s p e c t î n d o r d i n e a literelor din alfabetul grec.

I N T R O D U C E R E

Enciclopedia pe care v-o prezentăm este in esenţă opera a trei eter. işti:un filozof, Pierre-Maxime Schuhl, un istoric l i t e r a r , Robert Flacelière, si unarheolog, Pierre Devombez. "in cele aproximativ 400 de articole, fiecare tre-buind, aricit ar fi fost de scurt, să trateze subiectul jn întregime, autoriişi-au propus să descrie c i v i l i z a ţ i a greacă formată in m i l e n i u l II î . e . n . , încăvie la data cind triumfa creştinismul. E inutil să moi subliniem bogăţiaşi complexitatea acestei c i v i l i z a ţ i i ; deşi "n datorăm o moştenire imensă,concepţiile pe care se întemeia ne-o fac mult mai îndepărtată decît se credede obicei.

Cî.nd examinăm credinţele religioase, modul de viaţă, economia şi re-gimul social-politic al Greciei Antice, în lumina evenimentelor istorice şiîntr-un cadru geografic care determină o fragmentare naturală, rămînemU i m i ţ i cite lucruri ne despart de aceşti oameni, a căror artă, literatură şig î n d i r c filozofică se află totuşi la izvoarele propriei noastre c u l t u r i . Deaceea nu ne-am putut mărgini la o simplă citare de nume mari, oricît denumeroase si de glorioase ar fi. Tot din această p r i c i n ă η-am încercat săreducem c i v i l i z a ţ i a greacă la ceea ce a produs ea mai strălucitor. Aşa cumparizienii nu-si petrec tot timpul la Louvre si în bisericile vechi, nici ate-n i e n i i nu trăiau pe Acropole, unde nu se urcau decît cu p r i l e j u l sărbători-lor. Viaţa lor de toate zilele consta d/n î n d e l e t n i c i r i umile şi g r i j i modeste,care sînt cele omeneşti pretutindeni.

Era necesar ca si acest fundal de tablou pe care se reliefează persona-l i t ă ţ i l e şi c r e a ţ i i l e strălucite să-şi găsească locul cuvenit; în acest scopautorii s-au străduit, pe cit Ie-α fost cu putinţă, să înfăţişeze nenumărateleaspecte ale elenismului î n t r - u n mod familiar, apropiat, "in acelaşi scop auales cu grijă i l u s t r a ţ i i care să lumineze obiectele reale, tangibile ale lumiigreceşti.

Lucrarea noastră, destinată unui public cultivat şi mai cu seamă stu-d e n ţ i l o r , nu pretinde să comunice tot ceea ce se ştie despre c i v i l i z a ţ i agreacă; de altfel specialiştii sînt de părere că celebrul şi remarcabilul„Dicţionar de Antichităţi" al l u i Daremberg şi Sag/ ίο, cu volume uriaşe şimii de pagini, este el însuşi foarte departe de a epuiza subiectul.

Această enciclopedie esie opera lui

P I E R R E D E V A M B E Z

Conservator-şefpentru Antichităţile greceşti şi romane

de la Muzeul LouvreDirector de studii la

École pratique des Hautes Études

m colaborare cu:

R O B E R T F L A C E L I È R E

Profesor la SorbonaDirector la École Normale Supérieure

P I E R R E - M A X I M E S C H U H L

Profesor la Sorbona

R O L A N D M A R T I N

Decan onor i f ic ş profesor de greacăla Universitatea din Dijon

la redactai ea occste/ lucrai i au mai colaboiat:

JEAN BEAUJEU, PATRICE BOUSSEL. MARIE-CLAIRE GALPÉRINE,

PIERRE HADOT, JACQUES PIQUEMAL, BERNARD NOËL,

JEAN TROUILLARD, MARIE-ANTOINETTE VINCENT-VIGUIER.

Articolele s î n t semnate cu iniţialele autorilor.

Alegerea ilustraţii lor ş i redactarea legendelor aparţin luiR E N É B E N S U S S A N .

în lipsa indicaţiei erei,

toate datele cronologice menţionate se înţeleg înaintea erei noastre

A C A D E M I A . Grădină publică-gimnaziusituată la periferia Atenei, ca s i Grădina Cino-sarges si Liceul [vezi cuvîntul]. Academia î ş idatorează numele unui erou local, Academossau Hecademos. care avea acolo un sanctuarrustic. De la Dipilon ( — poarta dublă), s ituatîn cartierul atenian Ceram ic, o stradă stră-juită de arbori, lungă de c i rca un kilometru

unde avea loc procesiunea bahică de laDionisiile Mari — ducea la această păduresacră, care în sec. al Vl-lea a fost înconjuratăcu un zid de către h'iparh, fiul tiranului Pisis-trate. Academia era închinată Atenei ; aici seputeau vedea cei doisprezece măslini sacri carefurnizau uleiul destinat învingătorilor la jo-curile Panatenee. In secolul al V-lea, Cimona amenajat alei lungi, mărginite de pomi.Pentru orăşeni, Academia era un loc favoritde plimbare, căutat mai a les vara, pentru um-bra şi răcoarea sa.

Către 387, Platon, în v î rstă de 40 de ani, aconsacrat acest domeniu Muzelor şi a înte-meiat aici şcoala sa filozofică. Academia adevenit astfel prima universitate din lume.Platon a predat aici pînă la moarte (347) şi totaici a fost îngropat. Primii săi succesori laconducerea şcolii au fost Speusip (347—339)si Xenocrate (339—314). în epoca elenistică,filozofii platonicieni ai ,,Νοίί Academii", de

exemplu Arcesilau şi Carneade, s-au îndepărtatsimţitor de învăţătura lui Platon, susţ in îndteoria probabi l ismului, după care adevărulobiectiv şi absolut nu poate fi cunoscut. Aca-demia a fost distrusă în anul 86 de cătrejylla. In zilele noastre, arheologii greciefectuează săpături pe aceste locuri.

R. F.

A C A R N A N I A . Aşezată în faţa1 insule-lor Leucas şi Itaca, Acarnania este o provincieîndepărtată şi destul de săracă. De mai multeori a jucat totuşi în viaţa politică a Grecieiun rol de seamă, în 454, Pericle a căutat, za-darnic de altfel, să pună mîna pe oraşul Oini-adai ; de la 391 ia 387, în luptele dintre Atenaşi Sparta, Acarnania a fost din nou teatrulunor bătăli i importante; în 341, în lupta con-tra lui Filip, Atena a căutat sprijinul oraşelordin acest ţinut ; în sfîrşit Acarnania a fost unadin regiunile care au atras atenţia romanilorcînd au început să se intereseze de Grecia.

P. D.

A C H I L L E S T A T I U S . Romanciergrec, autorul cărţii Aventurile Leucipei ţ! alelui Clitofon [vezi R o m a n e ] .

A C R O P O L E [A K R O P O L l S]. Sub-stantivul comun acropolis înseamnă „oraşulde sus". Fiecare oraş-cetate grec î ş i avea oacropole a sa; fiind uşor de apărat, ea consti-tuia de obicei nucleul originar al oraşelor,unde, o dată cu întemeierea cetăţii, se insta-laseră divinităţile si căpeteniile. (Le-am puteacompara cu acele cartiere din partea de sus anumeroase oraşe de provincie occidentale,unde locuiesc, în jurul catedralei, descenden-ţii vechilor familii.)

Totuşi pentru lumea contemporană existăo singură Acropole (cu A mare), cea de laAtena: un platou cu povîrnişuri abrupte, caredomină cu 75 pînă la 90 m cîmpia şi văi le în-vecinate. Cînd s-a constituit aici, la începutulmileniului II, prima aşezare omenească, cul-mea care se întinde de la est la vest pe o lun-

19

Acropole din Atena. Vedere dinspre su

Foto H. W. Silvester.

gime de 270 m încă nu arăta ca o tăblie uşorînclinată spre apus, definită de un conturaproape geometric. Era o creastă mai îngustădecît o vedem astăzi, presărată cu gropi siprobabil plină de s t î n c i ascuţite. Oameniiaveau să niveleze şi să umple aceste accidentede teren în mai multe etape, p înă în secolulal V-lea, şi să îna l ţe succesiv construcţii peun teren aproape neted. Tot în secolu l al V-leaun ansamblu de ziduri de susţ inere au datplatoului lăţimea sa definitivă (maximum156 m) şi în aceiaşi timp au transformat treidin povîrnişuri le naturale într-un perete ver-tical de netrecut. Zidul de apărare micenian,din care s-au păstrat doar c î t e v a scurte por-ţiuni, înconjura creasta iniţială; era o con-

strucţie uriaşă, de tip ciciopean, î n a l t ă proba-bil de 10 m şi groasă de 5 sau 6 m. Intrarease făcea dinspre vest, pe panta cea mai accesi-b i lă , dar mai exista o poartă secundară deurgenţă (cu scară) spre nord. In afară de lo-cuinţele particulare, în incintă se găsea pa-latul regal, pe locul viitorului Erehteion [vezicuvîntul] , încă din acest timp citadelaaparţinea unei divinităţi feminine, Atena,care, după legendă, se luptase pentru ea cuPoseidon, zeul mării. Acesta lăsase în st încăurma tridentului său, aproape de locul undecreştea măsl inu l dăruit de Atena. Nu se şt ieprecis ce s-a în t împlat cu Acropolea întres f î r ş i t u l perioadei miceniene şi mij locul se-colului al Vl-lea. Cînd, în 561, Pisistrate a

20

aiuns tiranul Atenei, pe Acropole lăcaşuri lefinte se învecinau cu locuinţele particulare' abia în 480 terenul, curăţat de aşezările

profane, a trecut în întregime înstăpînireazeilor nemuritori. Vestigi i de frontoane atestăexistenţa, în al doilea pătrar al secolului alVl-lea, a unor mici aşezăminte de cult, alcăror loc şi scop precis nu s î n t cunoscute; unulsingur a fost identificat: vechiul templu alAtenei numit Hecatomfiedon. pentru că avea100 de picioare* lungime; către 520 a fost îm-podobit de fiii lui Pisistrate cu o nouă faţadăde marmură. Tot Pisistrate a înzestrat Acro-polea cu prima sa intrare monumentală.

Proiecte grandioase erau în curs de apli-care, cînd, în 480 şi încă o dată în 479, perşii

|n greceşte hefca!0n = 100, iar pod-«picior, (n. tr.)

au devastat Acropolea. Reconstrucţia sanctua-rului η-a început în mod serios decît în 447, lainiţiativa lui Pericle, care urmărea să ridiceprestigiul Atenei şi dorea să dea de lucru com-patrioţilor săi. Arhitectul-şef, Fidias, a fostajutatde un număr mare de colaboratori, arhi-tecţi, sculptori, simpli meşteşugari, in mai pu-ţin de 40 de ani au fost construite Partenonul(447—432), în partea de sud a platoului, Pro-pi lee le (437—432), care înlocuiau vechea poar-tă construită, de Pisistrate, şi Erehteionul (în-tre 430 şi 410), care, singur, adăpostea nouăculte diferite, in afara incintei,, într-un sanc-tuar anex, înconjurat în anul 410 de o balus-tradă sculptată, a fost ridicat un mic templuîn cinstea Atenei Nike (către 428). Zeiţa Atenaera adevărata stăpînă a Acropolei, dar şi altedivinităţi, ca Zeus şi Artemis, aveau în sanc-

Acropole din Atena, în primul secol al erei noastre. Macheta de arheologul G. Ph. Stevens. 1: Propileele.2· Templul Atenei Nike. 3: Sanctuarul Artemide Brauronia. 4: Haicot-Bca. 5: Partenonul. 6: Rotonda consacratăRomei. 7: Incinta lui Zeus Polieus. 8: Erehteionul. 9: Casa Areforelor. ÏO: Statuia uriaşa a Atenei Promahos

executată de Fidias. 11: Pinacoteca. Foto American School. Atena.

tuar incinte rezervate lor. în afară de edi-f ic i i , în teritoriul sacru se îngrămădeau nenu-mărate monumente votive, de la modestelestele [vezi cuv întu l ] , p î n ă la ur iaşa sta-tuie de bronz a Atenei Promahos, î n a l t ă de15 m. Aspectul Acropolei a rămas aproape

a c e l a ş i p î n ă la s f î r ş i t u l erei păgîne: monu-

mentele votive s-au înmulţit; la sfîrşitul se-

colu lu i al l l-lea, în faţa Propileelor, aproape

de balustrada care ducea spre sanctuar, a fost

aşezat un piedestal, unde în anul 15 î . e . n .

a fost pusă statuia lui Agrippa ; în anul 27 e. n.,

la est de Partenon s-a construit în cinstea Ro-

mei şi a lui Augustus un mic templu rotund;

în sf î rş i t , sub Caligula sau Claudiu, cărarea

î n zigzag care urca pînă la Propilee a fost în-

locuită printr-o scară monumentală, a cărei

construcţie a fost terminată cu 100 de ani mai

t î rz iu. După ce creşt inismul s-a impus, aspec-

tul Acropolei şi al monumentelor sale a su-

ferit transformări radicale. P. D.

A D O N I S . Legenda lui Adonis este, foarte

probabil, de origine s ir iană, dar s-a răspîndit

în Grecia încă din timpurile cele mai vechi şi

pe o scară at î t de largă, î n c î t sărbător i le în

cinstea sa au cunoscut încă din epoca c l a s i c ă un

mare succes. Adonis era fiul Mirei, care fusese

preschimbată într-un arbore, drept pedeapsă

pentru incestul comis cu tatăl ei. Nouă luni

după metamorfoză, din scoarţa copacului s-a

născut Adonis, care a fost luat de Afrodita şi

dat î n grija persefonei. De atunci Adonis a

trebuit să-şi petreacă o parte din an la Per-

sefona ş i restul timpului la Afrodita, pe care

o iubea şi care se îndrăgostise de el. Id i la lor

mişcătoare a fost întreruptă brusc de moartea

lui Adonis, ucis de un m istreţ întărîtat de Ar-

temis. Afrodita a rămas neconsolată de moar-

tea iubitului ei. Cu ocazia unor ceremonii

anuale, femeile piîngeau în amintirea prea-

frumosului t înăr. Această legendă, al cărei

sentimental ism a fost exploatat de arta şi

literatura elenist ică, a circulat în rnai multe

variante şi cu diverse adaosuri romanţioase.

P. D.

22

A D R A S T [A D R A S T O S]. Rege le-gendar din Argos. Ca să nu contrazică un ora-col ce prevestise că va avea ca gineri un leuşi un mistreţ, Adrast a căsătorit pe două din-tre f i icele sale cu Tideu şi Pol inice, care aveau

gravat pe scut chipul celor două animale.

Polinice era fiul lui Oedip, iar Tideu al lui

Oineu, regele Calidonului. Ca să-l repună în

drepturi pe Pol inice, izgonit din patria sa,

Adrast a pornit contra Tebei o mare expediţ ie,

cunoscută sub numele de războiul „Celor

şaptecontraTebei", căci, alături de el, armata

avea în frunte încă şase căpetenii. In urma

acestei campani i dezastruoase a supravieţuit

numai Adrast; el i-a convins apoi pe fiii celor

şapte tovarăşi de luptă să-şi răzbune tatii şi

astfel a început „războiul Epigonilor", adică

al urmaşilor. Propriul său fiu ş i-a pierdut

viaţa în luptă şi Adrast a murit de supărare.

La prim u l dintre aceste războaie a luat parte

şi prorocul Amfiarau. Şt i ind dinainte ce-l

aşteaptă şi nevrînd să plece în expediţie, el

s-a ascuns, ca să nu răspundă chemării lui

Adrast. Dar soţia sa Erif i le I-a denunţat, ne-

putînd rezista ispitei de a primi un splendid

colier ca preţ al trădării. P. D.

A D U N Ă R I . Lumea greacă η-a cunoscut

niciodată despotismul oriental şi chiar atunci

cînd într-un stat o persoană se impunea la

conducere, ea nu negli ja părerea concetăţe-

nilor săi. Poemele homerice, care ne dau o

imagine fără î n d o i a l ă destul de fidelă a c iv i -

l izaţiei miceniene, ni-i arată pe regi adunînd

în jurul lor un consi l iu restrîns de nobili, ca

să discute treburile publice şi convocînd adu-

narea poporului, în faţa căreia expun hotărî-

rile pe care aveau de gînd să le ia. Acest sis-

tem cu două adunări a subzistat aproape pre-

tutindeni în lumea greacă p înă la s f î r ş i t u l an-

tichităţi i . Sistemul s-a menţinut aproape in-

tact la Sparta, unde Gerusia grupează în jurul

celor doi regi douăzeci şi opt de bătr îni aleşi

în principiu pentru virtutea lor, în timp ce

poporul nu făcea decît să aclame propunerile

prezentate. Dimpotrivă, î n regimurile demo-

Tribuna oratori lor depe Pnix, colină la vestde Acropole, unde5-au ţinut Adunăr i lepoporuiu i p înă la m ij-iocul secolu iui a iIV-lea. foto Hossi'a.

c rât i ce, el s-a modificat în aşa măsură, î n c î t celedouă adunări au ajuns să guverneze statul înmod suveran. Aşa s-a î n t î m p l a t în specia l laAtena, unde Consi l iu l Areopagului, continua-tor a! Consiliului particular al regilor, î ş ilimitează încă din t impul lui Solon competen-ţa sa, iniţ ia! foarte vagă şi î n t i n s ă , la trebu-rile juridice, în tirnp ce în domeniul politiceste în locui t de un organism nou Bule (Sena-tul): fiecare dintre cele patru triburi existenteatunci delegau în Bule o sută de membri.Această adunare a jucat în timpul Tiraniei unrol a t î t de şters, î n c î t realitatea existenţeisale e pusă uneori la îndoia lă. Cit priveşte po-porul în întregimea lui, avem dovada că înanumite cazuri era ş i el consultat, de pildăcînd s-a vorbit de o gardă personală pentruPisistrate.

Cu totul alta e situaţia la ş f î r ş i t u l secoluluial Vl-lea, cînd, odată cu Clistene, în Aticase instaurează regimul cu două adunări. Deatunci Bule devine un consi l iu de cinci sute demembri desemnaţi prin tragere l a s o r ţ i , c î t e

cincizeci pentru fiecare din cele zece triburirecent constituite. Singurele condiţii cerutemembrilor săi (buleutai) erau : să fie cetăţen i,să aibă cel puţin treizeci de ani şi să fi fostsupuşi la docimasie, examenul pur formal demoralitate impus oricărui magistrat. ,,Ceicinci sute" erau numiţi numai pentru un an şiputeau exercita această funcţie cel mult dedouă ori în v iaţă, astfel că, dintre atenieniiîn vîrstă, mai mult de jumătate fuseseră buleu-lai.

în secolul al Î V - l e a s-a instituit pentru ei oindemnizaţie de cinci oboli de şedinţă. Şe-dinţele erau z i l n i c e — cu excepţia sărbăto-r i lor ; t impde35 pînă I a 3 9 d e z i l e consecutiv,cei 50 de delegaţi ai unuia dintre triburi a s i -gurau permanenţa zi şi noapte. Aceştia eraup r i t a n i i şi preşedintele lor, ales prin tragerela sorţi în fiecare zi, prezida şi adunări le carese ţineau în timpul acestei prttanii. El era aju-tat în munca sa de un secretar, ales din Consi-liu, care trebuia să redacteze procesele ver-bale ale şedinţelor şi să asigure gravarea şi

23

expunerea textului hotărîr i lor. Senatul aveaun rol dublu: să pregătească toate chestiunilecare urmau să treacă prin Adunarea poporuluişi să asigure executarea măsurilor hotărîte deaceasta. El trebuia să se ocupe de problemelec e l e m a i d i v e r s e ş i , aşacum precizează un pam-flet atribuit în mod greşit lui Xenofon, senatuldiscuta despre „războaie, finanţe, întocmirealegilor, detalii zilnice ale administraţiei, des-pre al iaţ i , tribut, arsenale, temple", în prin-c i p i u — ş i acest principiu a fost respectat cufidelitate pînă la începutul secolului al IV-lea — nici un proiect nu era supus Adunăriipoporului înainte de a fi fost formulat deBule. Senatul propune numele ambasadorilor,prezintă poporului pe trimişii altor state,supraveghează activitatea diverşi lor magis-traţi, discută despre finanţe, î ş i rezervă drep-tul de a judeca anumite procese; într-un cu-v î n t , competenţa sa este universală şi multi-plele sale atribuţii justifică frecvenţa şedin-ţelor. Ultimul cuv înt aparţinea, fără îndoială,Adunării poporului, dar exista o artă deamanevra mulţimea pe care senatorii o cunoş-teau foarte bine. Această adunare a poporului(Ec/esi'a) sau pur şi simplu „Poporul" (De-mos) înmănunchează în mod efectiv totalita-tea corpului civic, în timp ce Bule se întruneaîntr-un local acoperit, numit βυ/eutenon,Adunarea se ţinea în aer liber — în timpullui Clistene în Agora, apoi (pînă la mij loculsecolului al IV-lea) pe colina Pnix, la vest deAcropole, iar în cele din urmă în teatrul luiDionisos.

Bineînţeles î n s ă că, în nici o împrejurare,atenienii n-au asistat cu toţii la vreo astfel deşedinţă; nici măcar instituirea, la începutulsecolului al IV-lea, a jetonului de prezenţa învaloare de 3 oboli η-a putut suprima absten-

tion ism u l. Lucrul nu e de mirare, căci Aduna-rea se întrunea cu regu laritate de patru ori încursul unei pritanii — fără a mai pune la soco-teală convocări le de urgenţă în cazuri le grave —şi mulţi cetăţeni locuiau la ţară, unde erau reţi-nuţi de munca cîmpuiui. Asistenţa era totuşinumeroasă: anumite hotărîr i , mai ales cele

referitoare la ostrac izăr i , nu puteau fi luated e c î t prin cel puţin 6000 de voturi. Astfel ci.Adunarea poporului semăna probabil mămult cu mitingurile decît cu parlamentel··noastre. Mitinguri de o înal tă ţ inută, şi car·'nu puteau fi tulburatede î n t î r z i a ţ i , fiindcă, d"îndată ce începea şedinţa, pol i ţ işt i i sciţi întindeau o frînghie care împiedica accesul întîrziaţilor. Adunarea îmbrăca un caracter religios: începea cu un sacrif iciu, se recitau ru-

găciuni şi se rosteau blesteme contra celo:care vor î n ş e l a poporul ; preşedinţia nu era s u -pusă contestaţii lor, căci ea revenea de dreptepistatului pritanilor. p înă în 378, iar dupăaceastă dată, unuia dintre cei nouă proedroi.traşi la sorţi dintre senatorii celor nouă tri-buri care în acel moment nu aveau pritania.Nu se discuta nici o propunere care să nu fifost examinată î n prealabil de Bule, lucru cenu răpea nimănui posibil itatea de a prezentao contrapropunere referitoare la acelaşi su-biect sau eventuale amendamente, ş i nici drep-tul de a cere ca Senatul să ia în considerareun proiect sau altul, înainte de a fi supus Adu-nării poporului. Preşedintele dă cuvîntul cuiî l cere; oratorul urcă la tribună şi î ş i aşazăpe cap coroana de mirt, care-l punea sub pro-tecţia divină si îl făcea inviolabil, în faţa unuipublic care uneori î ş i manifestă violent senti-mentele, dar care, după spusele lui Aristofan,îl ascultă de obicei cu gura căscată, oratorulî ş i expune punctul de vedere, pe care alţ i i î!vor aproba sau crit ica. Cînd discuţia s-a ter-minat, se votează, aproape totdeauna prinridicarea mîini i . (Există totuşi cazuri cînd sevotează prin buletin secret, de exemplu înpropunerile de ostracizare.) Nimic nu obligăpoporul să urmeze avizul Senatului. Rezul-tatul o dată proclamat, orice cetăţean poatesă ceară ca, într-o şedinţă ulterioară, chesti-unea să fie reluată, iar dacă propunerea adop-tată se dovedea ilegală, autorul ei era pasibilde sancţiuni aspre.

Afrodita, cunoscuta sub numele de Venus din Milo.Circa 100, Muzeul Louvre, Fore T e / .

24

Un sistem mai liberal şi mai prudent tot-odatânic i nu ede conceput: tot ui era în aşa fel

organizat, î n c î t să lase fiecăruia cea mai

largă iniţ iat ivă, ev i t înd şi r iscul unor hotă-

rîr i necugetate. Totuşi acest procedeu prea

încet li s-a părut nesatisfăcător atenienilor

din secolul a! IV-lea, care au luat obiceiul să

discute în Adunare şi propuneri neexaminate

în Bule. într-adevăr, cele două organisme dis-

cutau în fond aceleaşi probleme: redactarea

decretelor şi legilor, relaţ i i le cu celelalte ce-

tăţi, politica financiară, desemnarea si con-

trolul magistraţilor.

Acestea sînt cele două adunări care condu-

ceau viaţa publică a Atenei. Dar, dacă ţinem

seama de sens u l strict al cuvîntului, nu trebuie

să uităm că şi colegiile magistraţilor pot fi

considerate nişte Adunări, ce edreptrestrînse,

şi acelaşi lucru se înt împlă cu tribunalele, ca

Areopagul, şi mai ales cu Heliaia, care avea

şase mii de membri, împărţiţi în secţii de

c î t e v a sute. în felul acesta, era respectată

iniţiativa şi libertatea fiecăruia şi în acelaşi

timp acestea erau supuse unui control,

prin judecata unui organism colectiv.

P. D.

A E Z l [A O l D O I]. Poeţi epici care-şi de-

clamau versurile acompaniindu-se la citară.

[Vezi E p o p e e a ş i H o m e r ] .

A F R O D I T A [ A P H R O D I T E ] . Afro-

dita era zeiţa frumuseţii şi a iubirii. Una din-

tre tradiţiile m i to log ice povestea că s-a născut

în insula Cipru, din spuma mări i, probabil

pentru că aici s-a păstrat amintirea zeiţei orien-

tale pe care o aflăm reprezentată în statuete

siriene încă dintr-o epocă foarte îndepărtată.

Zeiţa aceasta apare goală, cu m î i n i l e pe s î n i ,

ca şi cum ar vrea să reverse asupra lumii lap-

tele său hrănitor. Grecii au transformat cu-

rînd această zeiţă protectoare a fecundităţii

într-o personalitate caracterizată mai subtil.

Ei povesteau că Afrodita era fiica lui Zeus şi

a Dionei şi îi atribuiau aventuri de dragoste

în care sentimentul e pus pe aproape acelaşi

plan eu instinctul s e x u a l elementar. Căsăto-rită cu Hefaistos, un zeu diform şi necioplit,Afrodita se consolează cu Ares : cei doi amanţis înt surprinşi de soţul î n ş e l a t si aventura lor

amuza tot Olimpul.

Din originea sa asiatică Afrodita a păstrat

o s lăbiciune vizibi lă pentru duşmanii grecilor :

în războiul troian a ţinut cu troienii şi se po-

vestea că Anhise nu i-ar fi fost indiferent. Tot

în Orient, dar mai tîrziu, a înflorit dragostea

ei cea mai puternică, pentru Adonis ; împreună

cu ea au pl îns admiratoarele acestuia cînd t î-

nărul şi frumosul păstor a fost lovit mortal

de un mistreţ. Afrodita este reprezentata

adesea alături de fiul său Eros (Amor); săge-

ţile trimise de copilul-arcaş ea le îndreaptă

către inimile în care vrea să aprindă focul

iubirii, P. D.

A G A M E M N O N . Acest fiu a l lui Atreu

a fost victima cea mai celebră a blestemului

care apăsa asupra urmaşilor lui Pelops. Ca

rege al Argolidei, a exercitat, după cît se pare,

un fel de hegemonie — cel puţin morală —

asupra celorlalţi baziiei (bas i le is) din Pelo-

ponez. în această calitate Agamemnon a pri-

mit comanda expediţiei împotriva Troiei;

după cum se ştie, Elena, soţia infidelă care fu-

gise cu Paris, trebuia înapoiată soţului său

Menelau, regele Spartei. Chiar de la plecare

soarta 1-a lovit pe nefericitul Agamemnon:

vînturile fiind potrivnice, flota care trebuia

să ducă pe războinici spre oraşul lui Priam a

fost imobilizată în micul port Aulis. Imediat

a fost consultat oracolul, care a răspuns că

vînturile vor deveni favorabile numai dacă va

fi sacrificată zeiţei Artem is î n s ă ş i fiica regelui,

îndurerat, Agamemnon a rugat-o pe soţia sa

Clitemnestra, rămasă la Argos, să vină la Au-

lis cu Ifigenia, fiica lor, sub pretextul că vrea

s-o mărite cu Ahile. Odată sosită în tabără,

cu toate blestemele soţ iei sale, Agamemnon

a dat-o pe Ifigenia prorocului Calhas, care a

sacrificat-o pe altarul lui Artemis. (Altă va-

riantă a legendei pretinde că zeiţa a înlocuit-o

în ultima cl ipă pe t înăra fată cu o căprioară,

iar pe Ifigenia a luat-o să-i fie preoteasă înîndepărtata Tauridă).

Expediţia a pornit, şi timp de zece ani Aga-memnon s-a războit cu troienii, a v î n d necazurisi cu concetăţenii săi; a rămas celebră ceartasa cu Ahile, căruia i-o răpise pe sclava Brise is,ceartă ce a inspirat mai multe episoade dindioda. După cucerirea Troiei, Agamemnon s-aîntors acasă, aducînd cu sine pe prinţesa tro-jană Casandra.

în lipsa soţului, Egist, vărul Clitemnestrei,a devenit amantul ei ; cuplul adulterin a omo-rît cu cruzime pe Agamemnon şi pe Casandra,chiar în ziua sosirii lor. Copiii iui Agamemnonau fost: nefericita Electro, pe care Clitemnes-tra a măritat-o cu un simplu ţăran ca să nupoată avea pretenţii la tron, şi Oreste care acrescut în acest palat al crimei si care mai t î r -ziu s-a exilat singur; ca să-si răzbune tatăl,Oreste i-a ucis pe Egist şi pe Clitemnestra. Dincauza acestui s f î r ş i t tragic, dar poate s i fi indcăpersonifica puterea legitima, Agamemnonapare, cu toate greşeli le lu i , ca un personajdestul de simpatic în dramele pe care le-a in-spirat autorilor antici povestea lui. P. D.

A G A T A R H [ A G A T H A R K H O S ] ,Pictor originar din Samos, Agatarh a lucrat laAtena în acelaşi timp cu Zeuxis, în ultima tre-ime a secolului al V-lea, şi a devenit celebruprin relaţiile sale cu Alcibiade, care I-a se-chestrat în casa sa pînă ι-a terminat decoraţiainterioară. După mărturia lui Vitruviu, Aga-tarh ar fi introdus primul perspectiva (într-untablou ce reprezenta o scenă tragică) şi a expli-cat mai t îrziu această inovaţie într-o cartea sa. Se crede că acest comentariu ar fistat la baza teoriei filozofilor A.naxagoraşi Democrit despre perspectiva geometrică.

R. M.

A G A T O N [A G A T H O N]. Poetul tra-gic atenian Agaton a trăit în jumătatea adoua a secolului al V-iea; din opera lui, cares-a bucurat de o mare celebritate, nu s-a păs-trat totuşi nimic, în Poetica, Aristotel î i citează

mai des chiar decit pe hschil. Aristofan afăcut din Agaton un personaj de comedie înThesmophoriazusai, iar Platon I-a introdus cainterlocutor în Banchetul; în acest dialog serelatează că Agaton, ca să-şi sărbătorească vic-toria obţinută într-un concurs de tragedii, ainvitat la cină pe Socrate, Aristofan şi alţ iconvivi, cărora spre sfîrşit li s-a adăugat şiAlcibiade, Agaton a. exercitat o puternică in-fluenţa asupra evoluţiei genului tragic, î n l o -cuind cîntecele corului cu simple interludiimuzicale, fără legătură cu subiectul piesei.

R. F.

A G E L A D A S . Este reprezentantul celmai de seamă al scolii de sculptură din Argos,care a reuşit, la începutul sec. al V-lea, săîmbine structuri le greoaie şi solide ale arteidoriene arhaice cu influenţele venite din estprin. Intermediul Corintului şi Sicionei. Sespunea că Ageladas a fost profesorul lui Po-lignot şi Fidias, atît de mare îi era renumele.A sculptat multe figuri de atleţi, citate dePausanias cu ocazia vizitei sale în pădureasfîntă Altis din Olimpia. El a ştiut să înfăţi-şeze şi chipuri de zei, între care e celebrastatuia lui Zeus din Itomat. A fost şi sculptoranimalier. La Delfi a lucrat o ofrandă coman-dată de tarentini: un şir de cai de bronz în-tovărăşiţi de sclave mesapiene. Tot el a fostautorul unei cunoscute cvadrige de curse, ofe-rite la Olimpia de Cleostene din Epidamn.Prin tratarea unor genuri deosebite, Ageladass-a impus într-adevăr ca maestru al marilorsculptori din secolul al V-lea. R. M.

A G E S I L A U [ A G E S I L A O S ] . Dupăvictoria obţinută asupra Atenei, care a puscapăt, în 404, războiului peloponeziac, Spartaa întreprins o ser ie de campanii împotr ivateritoriilor din Asia Mică stăpînite de perşi.Cele mai stră luci te dintre aceste expedi ţ i iau fost conduse de Agesilau, care a ajuns regeîn 397. Fiind mic şi şchiop, concetăţenii să iî ş i băteau joc de el ; era î n s ă un om curajos ţ iun bun general. Armata condusă de el a

27

pătruns adînc în interiorul Frigiei şi a ocupatchiar capitala Lidiei, Sardes. Agesilau evitaluptele deschise şi campani i le lui erau înde-obşte expediţii de jaf, fără răsunet politic ; elepermiteau acelora dintre greci care nu accep-taseră supremaţia lacedemoniană toată liber-tatea de acţiune în pregătirea unei revanşe.Succesele lui Agesi lau au fost de scurtă durată :distrugerea flotei spartane la Cnid de cătreConon, un atenian trecut în solda perşilor, i-aîmpiedicat pe spartani să mai atace pe Marele

pe propriul său teritoriu. P. D.

A G O R A , în c i v i l i z a ţ i i l e moderne nu existăechivalent pentru noţiunea de agora. Cuvîntu lagora, cu care grecii de astăzi denumesc încătîrgul şi e utilizat de traducătorii textelor an-tice pentru a desemna centrul vieţii publice,nu evocă nici aspectul esenţial, nici sensu l pro-fund al unei ogora din antichitate. Termenulindica într-adevăr o „piaţă" (în accepţia actu-ală), care η-a căpătat decît în anumite locurişi destul de t î rz iu aspectul impunător pe careîl sugerează cuvîntul agora. Aici se ţineau în-trunirile şi tot aici se înghesuiau dughenelenegustorilor. Dar această piaţă era înaintede orice — si tocmai acest lucru ni-l putem cugreu închipui — centrul sacru al vieţii cetă-ţeneşti; inima şi creierul polisului— institu-ţie inexistentă azi, străină nouă şi pe carenoi o denumim (cu un termen impropriu)„cetate". Loc „sfînt ' în sensu1 propriu al cu-vîntului : în Atena secolului al l V-1 ea, conformunui obicei probabil foarte vechi, la capătulstrăzilor care duceau la agora, erau aşezatevase cu apă pentru purificarea r i tuală, întoc-mai ca la intrarea într-un sanctuar. Accesulî n agora era interzis deşfr înaţ i ior precum s i ,din vremea iui Dracon, celor acuzaţi de omor.Ca si ia sanctuare, perimetrul era marcat prinpietre de hotar, în agora se odihnea — în cazcă se păstrase—trupul întemeietorului cetăţi i:tot aici se aflau uneori si alte morm Inte, lafel de venerabile, precum si altare s i templeconsacrate zeilor care ocroteau statui. In cin-stea divinităţi lor ş i a eroilor aveau loc diverse

28

ceremoni i , astfel că o agera nu era numai unloc de cult, ci şi de sărbătoare, amenajat c î -teodată potrivit acestui scop (de exemplu, laCorint s a găsit urma unei linii de start încursele de torţe). Dacă în ogora se ţineau nu-meroase adunări politice, dacă multe tribu-nale î ş i aveau sediul aici, dacă alte edificiioficiale — s ă l i de întrunire, arhive etc. —erau construite în jurul ei, aceasta se expl icăprin faptul ca zeii şi eroii protectori se gă-seau acolo pentru a-i inspira pe cei ce deli-berau

După cum se vede, o agora nu era altcevadecît o piaţă publică. Importanţa ei a crescuto dată cu dispariţia puterii regale: regii î ş iaveau reşedinţa pe Acropole şi tot pe Acro-pole împărţeau dreptatea, îş i convocau sfet-nicii şi cîteodată chiar poporul, ca să-i aducăla cunoştinţă hotărîrile luate. După cădereamonarhiei, Acropole continuă să domine ce-tatea prin prestigiul ei istoric, dar sediul con-ducerii politice, de aici înainte colective, semută în partea de jos a oraşului, în mij locullocuinţelor poporului. De aceea, aproximativîn sec. al V l l l - l e a , „piaţa" Atenei se instaleazăla pic ioarele vechi i coline st încoase, într-un

spaţiu liber care fusese pîna atunci un cimitir.La Atena, ca în toate oraşele mai vechi, locu lnumit agora a căpătat un aspect monumentalabia după mai multesecole (sec. al ll-lea) Ex-tinderi succesive au modificat încetul cu înce-tul aspectul acestei pieţe, la început foartemici, dar înfrumuseţate de Cimon imediatdupă retragerea perşilor s i îmbogăţite cu con-strucţii noi, p î n ă c î n d a fost împodobită espla-nada cu porticuri somptuoase, datorita dărni-ciei regilor Pergamului.

în oraşele fondate mai recent, mai î n t î i înlonia, la Milet şi apoi la Pireu, un adevăratplan urbanistic prevedea pentru agora un spa-ţiu vast, rezervat în cadru! reţelei străzi lor;astfel arhitecţii puteau să-i dea încă de la în-ceput un aspect monumental, înconjurînd-odin trei sau patru părţi cu porticuri. In aceastămare răscruce, aşezată în centru! cetăţi i , eranormal ca populaţia să se adune nu numai în

Agoraua Atenei. Dru-mul procesiunilor dela serbările Panate-nee. in fundat- S'oalui Atalos (recon-strucţie modernă),

foto H a s s / G .

scopuri pol it ice şi religioase, şi agora devineinevitabil locul unde se pun la cale afacerile.Această funcţie, esenţială pentru noi, nu seaflă însă pe primul loc la greci, iar intelectu-alii erau nemulţumiţi că, în însăşi inima aces-tui organism social care era cetatea, printrealtare, la picioarele statuilor ridicate în cin-stea eliberatorilor patriei, negustori ambu-lanţi î ş i etalau mărfurile şi că interesele mer-cantile întinau acest loc unde ar fi trebuit caoamenii să se gîndească numai la intereselestatului.

Comerţul a pus stăpînire totuşi pe agora înaşa mare măsură, înc î t funcţionarii însărcinaţicu supravegherea pieţelor au primit numeledeagoranomi. La Atena s-a încercat de mai mu Iţeori ca activităţi le negustoreşti să fie împinseîn afara anumitor zone rezervate cultului şiexercitării vieţi i publice. La Pireu şi în alteoraşe, edilii au procedat mai radical, creîndo a doua piaţă, rezervată exclusiv comerţuluişi instalată din această cauză alături de port.Chiar atunci cînd Grecia şi-a pierdut indepen-denţa, agoralele bogate în amintiri istorice

au rămas, ca şi acropolele, simbolul comuni-tăţii spirituale care dădea viaţă cetăţii.

P. D.

A G O R A C R I T [A G O R A K R. I TO S].Originar din Păros, Agoracrit a fost cel maidrag, dacă nu chiar cel mai bun, dintre elevi ilui Fidias. Se spunea că acesta îl iubea aşa demult, încît î i îngăduia să semneze propriilesale opere. Noi îl cunoaştem doar din renume ;printre altele, a sculptat în marmură o imensăstatuie [vezi cuvîntul] de cult pentru sanctua-rul zeiţei Nemesis de la Ramnus, în Atica.Singurele fragmente pe care le cunoaştemaparţineau bazei sculptate si poartă amprentaunui stil foarte clasic. Nu e însă sigur că acestrelief, reprezentînd pe Elena şi Leda, ar filucrat de aceeaşi mină care a modelat imagi-nea statuară a zeiţei Nemesis. P. D.

A G R I C U L T U R A . După legendă, De-meter (la romani Ceres), zeiţa recoltelor, adat eroului atic Triptolem primul spic degrîu. S-a emis ipoteza că Demeter a substitu-

Stcerătorii, Deţaiiu de pe un vds de steat i tă, găsit ia Haghia Triada, Secoful al XVIM-iea. Muzeu) din HeracHon.Foto Hassf'a.

it-o pe Is is, fiindcă grecii credeau că strămoşii

lor au învăţat agricultura de la egipteni. Tă-

bliţele miceniene, descifrate m 1953 de M.

Ventris, ne dau cîteva informaţii despre eco-

nomia agrară aheeană din sec. al Xlll-lea. Pu-

tem deduce de aici importanţa covîrşitoare a

agriculturii si a creşterii animalelor, în ta-

blete se vorbeşte despre griu, orz, smochini,

miere, miei, capre, porci, cai si măgari. Mai

tîrziu, Homer descrie vastele domenii regale,

de pildă In episodul ,,Scutul lui Ahile", din

cîntul XVII) al O/odei. Citim pe rînd despre

arat, secerat, culesul viilor, creşterea anima-

lelor:

,,Αροί Hefoistos închipuie un mare ogor cu

pâmîntul

Moaie ţi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dîn-

sul cum ară

30

Mulţi oratori si jugari şi mînă intr-o parte

şi alta."

Mai figurează acolo o ţarină a regelui:

„Mai izvodeşte şi-o holdô frumos răsări tă, pe

unde

Seceri tăioase ţiind tot secera lanul argaţii.

Altele malduri le-adună, fac snopi şi le leagă

cu paie.

7Ye< legatari se tot strâduie la măldurit...

iar la mijloc tăcut regele*

Stă cu toiogui pe-o brazdă şi caută vesel la

dinşii.

Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de

mîncare,

După ce-njunghie un bou incălat; . . . . "

• in text mofierul (n, trad.).

„Mai făureşte-o rnindreţe de vie -ncărcată destruguri,

V/ta, butucii-s de aur, ciorchinele toate sînt

negre

Şi în baroci de argint se sprijină viţa prin

vie"

„Face şi o ciurdă de boi cu ţapeşe coarne,

cum boii,

razna

Dintr-un ocol şi, mugind, o întind la păşune

spre malul

Rtului cel vuitor unde cresc îndoiuoseie tres-

tii,

Patru păstori, şi tuspatru de aur, păşesc după

vite,

Nouă zăvozi v i n după ei repezi."

„Meşterul faur vestit mai face pe-o vele fru-

moasă

Pajişte mare pe unde-s păşunile oiior aloe

S-acoperite colibe şi staule şi saivane." i

în Odiseea, vorbindu-se despre Itaca, apare

turma de porci a lui Eumeu, alte turme de oi

şi de capre, frumoasa livadă şi micul ogor de

lîngă oraş, cultivat de Laerte.

Dacă Homer ne descrie marea proprietatei

Hesiod, către sfîrşitul sec. al Vlll-iea, ne înfă-

1 Homer, J / f o d a , trad. Murnu.

ţisează pămîntul unui ţăran sărac de la Ascra,

din Beoţia, care e însuşi autorul : „Orăşel bles-

temat, iarna rea, vara aspră, niciodată plă-

cut". Poemul său didactic Munci şi zile este

primul manual de agricultură pe care îl

avem. El ne învaţă mai mtîi cum să facem

un plug:

,, Lemne să-ndoi cit mai multe, si încovoiat

dacă afliVreunul de cer, în ogor sau la munte, tu

adu-) acasă.

Pentru arat acest lemn decit oricare o/tu-/

mai trainic,

Cînd al Atenei ortac în plaz infingîndu-f

temeinic,

Lîngă proţap îl tocmeşte şi-l prinde cu zdra-

vene cuie.

Pluguri în casă tu două să ai·, întocmit fie

unui,

Celălalt, dintr-o bucată, căci astfel va fi şi

moi bine.

Dacă se fringe intiiui, la celălalt boi/-nju~

ga-vei.

CeJe mai bune proţapuri din ulm se pot face

sau dafin,

Piaz de gorun şi grindei de stejar". , . '.

Apoi Hes'iod arată care e vremea potrivită

pentru muncile cîmpului şi arta de a le înde-

plini:

„Clnd Găinuşa din At/as născută f>e cercurirasa re

Tu secerişul să-ncepi, iar aratul, cînd ea vaapune"

„ însă c î n d scade o soarelui pară o dată cu-

arşiţaNăbuşitoare, iar Zsus puternicul face să

cadăPloaia de toamnăTimpul în care copacul, lovit de secure, de

cariiNu e atins, nici moi creşte, frunzişul î i cade,

ctunceaVremea e lemne să tai, de v r e i să faci treaba

la vreme. "

„Seama să iei de Îndată ce-auzi al cocoarelorstrigăt

Care m fiecare an pe sus printre nouri ră-sună.

Ele vestescu-ne vremea de-arat si ne-arată atoamnei

P l o i , ce de grijă vor umple pe-omul ce nu

ere vite. "*

în sf îrs i t , în sec. al IV-lea, Xenofon a scris

Economicul. Aici el vorbeşte despre economia

domestică ş i , cum toate acestea se petrec la

ţară, lucrarea devine spre sfîrsit un tratat de

agronomie. Xenofon arată cum se recunoaşte

natura unui teren, cum se pregăteşte ogorul(lăsat în pîrloagă), cum să semeni, să pl iveşti,

să seceri, să baţi şi să vînturi grîul ; cum să în-

grijeşti pomii fructiferi — mai ales măslinul

şi smochinul — şi viţa de vie. De altfel, în

această lucrare, spre deosebire de cea a lui

Hesiod, e vorba de un domeniu mai mare, unde

proprietarul nu lucrează ogorul cu mîna sa,

ci dirijează numeroşi muncitori agricoli ; a şt isă conduci oamenii e o artă care trebuie învă-

ţată. Xenofon face un elogiu entuziast al

agriculturii : „Această ocupaţie este totodată o

'Hesiod, Munci şi z i / e , Ed. Şt i in ţ i f ică, 1957.

sursa de plăcere, un mijloc de a-ţi mări casa.un mijloc de a-ţi antrena corpul în tot ce şt iesă facă un om liber". Aceste trei puncte s î n tdezbătute pe larg, ca în cele din urmă Xeno-

fon să conchidă: „Agricultura este mama sidoica tuturor meşteşugurilor".

în Grecia clasică, regimul proprietăţii fun-ciare variază mult de ia un stat la altul. La

Sparta fiecare cetăţean posedă, î n principiu,un teren inalienabil, cleros, de mărime mi j lo-

cie, care este lucrat de hiioţi şi produce anual

circa 80 de medimne (40 hectolitri) de gnu,

precum si măslini ş i struguri. De fapt î n s ă ,

anumite familii s-au îmbogăţit pe seama ce-

lorlalte, şi pînă la urmă un număr mic de cetă-

ţeni a ajuns să aibă vaste latifundii, în timpce ceilalţ i abia aveau cu c e s e hrăni, în schimb

în Tesalia regimul marii proprietăţi a consti-tuit totdeauna regula, în Atica marile pro-

prietăţi ale eupatrizilor fuseseră fărîmiţate

de timpuriu, în epoca lui Solon, prima clasă

de cetăţeni, din care se recrutau arhonţii, cu-

prindea pe atenienii al căror venit anual atin-

gea sau depăşea 500 medimne (250 hi) de grîu.Aceştia erau pentacosiomedirnnii. După ei ve-

neau cavalerii şi zeugiţii, care aveau un venit

anual minim de 300, respectiv de 200 med im n e.

Majoritatea cetăţenilor o formau teţi:, adicăsărăcimea, care nutră iadecî td int r-un s a l a r i u ;

mulţi se îndatoraseră şi nu mai aveau pămînt,

acesta trecînd în proprietatea altora. Solon,în 534, prin legea seisohteirj, stabi leşte o or-

dine mai justă, după cum se laudă el î n s u ş i înversurile: „Venerabilă Mamă a Olimpienilor,

Pămîntu! cel negru, căruia i-am smuls ţăruşiiînfipţi pretutindeni, poate să depună măr-

turie despre aceasta. Sclav altădată, acum este

liber".în sec. al V-lea, la Atena se puteau distinge

trei feluri de proprietari agricoli: micul pro-

prietar, care, la fel ca Hesiod odinioară, îş icultiva ogorul cu propriile sale mnni ţoutur-

gos), ajutai de c î ţ i v a sc lav i ; cel ce se mulţu-meşte s ă-ş i supravegheze sclavi i şi muncitorii

agricoli care lucrează pămîntul de pe moşia

sa, ca Xenofon la Scilus sau Ishomahos (un

personaj din Economicul); î n s f î r ş i t , proprieta-rul care locuia ia oraş, iar pămîntul şi-l încre-dinţa unui vechil, cu condiţia ca acestasă-i dea o parte din produse în naturăsau echivalentul lor în bani, aşa cum pro-ceda Pericle, reţinut la Atena de sarciniles a l e publice.

între reforma lui Solon şi războiu l· pelopo-neziac, situaţia ţăranului atic pare să fi fostdestul de bună. Strepsiade, în Norii lui Aris-tofan, evocă timpurile în care, înainte de a ficonstrîns de război să se refugieze la Atena,ducea la ţară „o viaţă foarte plăcută, în trîn-dăvie, lăfăindu-se în voie, a v î n d din belşugalbine, oi şi măsl ine", într-adevăr, „c împi i ledin Mesogaia, Cefisos si Eleusis produc dinbelşug cereale şi legume; Diacria este acope-rită cu vii frumoase; de-a lungul Parnesuluise întind numeroase păduri şi cr înguri; peînălţimi, de exemplu pe Himet, a lb inele um-plu stupii; pretutindeni livezile de măsliniproduc untdelemn nepreţuit, care se cumpărăcu aur" (G. Glotz). în timpul războiului pelo-poneziac, duşmani i invadau Atica în fiecareprimăvară si o pustiau tăind v i i le şi măslinii ;în cele din urmă, s-au instalat în post fix faDeceleea. Acest război a dus la creşterea ge-nerală a preţurilor şi l -as i l i tpemicul proprie-tar să se îndatoreze, căci nu mai put ea t răi dinpeticul lui de pămînt. De aceea, ţăranii dinteatrul lui Menandru, spre deosebire de ceidin comediile lui Aristofan, deplîng mereusoarta lor v i tregă şi ingratitudinea pămîntu-lui, tot numai pietr iş sterp.

Pe de altă parte, tehnica agricolă a rămastotdeauna rudimentară. De obicei se făceauarături de trei ori pe an; primăvara, vara şitoamna, dar asolamentul pămîntulu i nu eracunoscut: ţăranii se mulţurneau să lase înparagină cîmpul un an din doi. Nu se cunoş-teau îngraş am i n te l e chimice, iar bălegarul eraneîndestulător în regiuni le neprielnice creş-teri i vitelor. Totuşi, începînd cu sec. al IV-lea, ,,agronomii" studiază ameliorarea solu-lui, iar pomicultura devine un obiect de cer-

cetare şi cunoaşte anumite progrese. Plugul

însă, tras de un bou sau de un catîr, care de laHesiod nu se mai perfecţionase, nu permiteadecît arătura la suprafaţă, iar restul se făceacu cazmaua şi sapa. Treieratul griului se fă-cea aşa cum vedem pînă astăzi în unele regi-uni înapoiate din Grecia: snopii erau în t inş ipe o arie pavată cu lespezi, într-un loc bătutde v î n t , apoi erau striviţ i de cai sau măgari,care se înv îr teau în cerc, legaţi cu o funielungă de un ţăruş-central. Griul era apoi mă-cinat de sclave în piuliţe, cu ajutorul-unui pi-sălog de lemn sau de piatră. Grîul şi orzulprodus de Atica nu ajungeau pentru consum,astfel că Atena era obligată să importe la pre-ţuri ridicate cantităţi considerabile de cerealedin Egipt, S i c i l i a sau Pont (Crimeea de astăzi).Presarea măslinelor se făcea într-o piul iţă pre-văzută cu cioc, sau la fund cu o gaură prin carese scurgea zaţul (întrebuinţat apoi ca îngră-şămînt). Pentru obţinerea untdelemnului semai folosea un fel de moară, alcătuită dindouă pietre, una fixă şi alta mobilă, î n v î r t i t ede sclavi. Munca lor la această moară era so-cotită la fel de grea ca şi cea din minele de laLaurion.

Legumele erau rare şi scumpe, fiind aduseîndeobşte din ţinuturile învecinate ale Me-garidei sau Beoţiei, Totuşi, în sec. al IV-lea,ţărani i din Atica au ajuns să producă varză,linte, mazăre, ceapă şi usturoi şi să aclimati-zeze cucurbitaceele din Egipt, în Atica nuexistau fîneţe bune pentru cai, în timp ce Beo-ţia ş i mai ales Tesalia aveau păşuni care per-miteau o creştere intensivă de animale, în490, la bătăl ia de la Maraton, atenienii n-auavut cavaler ie; mai t î rJu şi-au format uncorp de cavalerie, care η-a depăşit însă nici-odată 1000 de cai. în schimb, porcii, mieii, ca-prele se găseau din belşug în Atica. Capreleşi mieii erau duşi la păşunat în munţii de lahotarele ţării (eshatiai). Strepsiade, în Noriilui Aristofan, spune fiului său. ,,C1nd vei fimare, vei aduce caprele din muntele Feleas,îmbrăcat ca şi tatăl tău într-o piele de ied".Este vorba de diftera , veşmînt tipic al ţăranu-lui grec. R. F.

33

A G R l G E N T. Agrigentul este astăz i unadintre cele mai măreţe aşezări antice ale Si-ci l ie i , cu şirul ei de e d i f i c i i care, din î n a l t u lcolinei, privesc către sud, spre marea ce des-parte insula de coasta africană. Templul luiHefaistos şi templul Dioscurilor, Olimpeio-nul (ale cărui figuri de giganţi, aşezate în t recoloane, sprij ineau odinioară pe braţele lorîndoite arhitrava), templul lui Heracles şitemplul „lunonei Lacinia" — toate se aliniazăla intervale neregulate. E l e s î n t destul de binepăstrate, ca să dea în ansamblu impresia demonumental şi destul de ruinate, ca să conferepeisajului acel pitoresc atît de gustat în seco-lul al XVII I- lea e.n.

Toată această splendoare datează din seco-lul al V-lea. Pe atunci Agrigentul nu avea untrecut prea îndepărtat, întemeiat în 580 decolonişti veniţi din Gela, a cunoscut î-ntre565—549 tirania lui Falaris, a cărui cruzimeavea să rămînă legendară; a purtat războaiecu vecinii, apoi a devenit destul de puternicpentru a zdrobi în 480, sub conducerea lui

Teron Î480—472) şi cu ajutorul s iraruzan ι lor,armata cartagineză la Himera. Victoria şiprăzile au îmbogăţit dintr-odată c e t a t e a , aupopulat-o cu mii de s c l a v i şi i-au asigurat au-toritatea asupra ţ inuturi lor din jur. A t u n c i aufost plănuite si realizate construcţi i le care,după expres ia lui Pindar, au făcut d in Agr ι g en t„Cel mai frurnos oraş al muritorilor'. Preo-cuparea pentru împodobirea oraşului a făcutca necesităţile vitale ale statu lu i .să treacă peplanul al doilea ; sub regimul republican, carea în locuit tirania, agrigentiniiau n eg hjaţ exer-ciţiile militare şi astfel, In 406, cartagineziiau putut să cucerească oraşul şi să-i dea foc.în cursul secolului al l V-(ea, Agrigentu! s-apopulat din nou, dar nici atunci, nici mai tîr-ziu, sub stăpîniri le succesive ale romanilor,a cartaginezilor si apoi din nou a romanilor nuşi-a mai redobîndit gloria şi prosperitatea deodinioară, P. D.

A H E l [ Α Κ Μ Α Ι Ο Ι ] . Poemele homericedesemnează pe greci sub numele de ,,ahei",

Agrigent. Templul D,nurnit ,,templul luno-riei Lacinia". Altarulvăzut din pronaos.Circa 440 425. Foto

Hirmer.

34

termen mai precis şi iriai potrivit decî t acela,

prea restr îns, de „micenieni", întrebuinţat în

generai de arheologi c î n d denumesc populaţi-

ile s t a b i l i t e în Grecia c e l u i de al doilea mi-

leniu. Aheii aparţin primului val de năvălitori,

care, veni ţ i din nord către secolul al XX- iea,

au ocupat extremitatea meridională a Penin-

sulei Balcanice. Drumul urmat de invadatori

este încă subiect de controversă. C î n d au pă-

truns în Grecia, erau nişte adevăraţi barbari

si năvălirea lor a înt împinaţ destulă rezistenţă.

Unele credinţe şi obiceiur i ale aheilor s-au

înrădăcinat î n s ă puternic în pămîntul elenic.

Cînd au stabi l i t contacte maritime cu creţ ani i,

aheii au ştiut să înveţe la şcoala acestora;

astfel a luat naştere puterea şi Civilizaţia mi-

ceniană [vezi c u v î n t u l , la l itera M], O mică

provincie din Peloponez a păstrat numele

deAhaia. P. D.

A H E R O N U L [A K H E R O N]. Ahero-

nul este un fluviu real care se varsă în Adria-

tica, după ce a străbătut ţ inuturi le sălbat ice

ale Epirului. într-un loc apele lui se pierd

sub pămînt şi ies din nou la iveală mai de-

parte. Poate de aceea a fost num it Aheion şi

r î u l pe care trebuiau să-l treacă morţii îna-

intedea intra în infern. Cei care nu fuseseră

îngropaţi sau arşi după ritual nu puteau să-l

traverseze şi erau condamnaţi să rătăcească

cu sufletul chinuit pe malur i le lui şi să se

agate de t rest i i le care creşteau acolo. Cei lalţ i

se urcau în luntrea condusă de Haron, si-

nistrul luntraş; numai aceştia puteau coborî

în infern, regatul fără bucuri i, unde se

simţeau însă în legalitate. P. D.

A H I L E [ Α Κ Η l L U E U S]. Deşi admi-

rau fără rezerve eroismul lui Ahile, grecii au

avut pentru acest nobil războinic o afecţiune

poate mai puţin profundă decît pentru Ulise.

Ahile era fiul unei zeiţe, Tetis, şi al unui mu-

ritor, Peleu. O legendă povestea că, după ce

l-a născut, mama sa l-a scufundat în apele

Stixului, r î u l infernului, ca să-l facă invulne-

rabil şi că numai călcî iul de care îl ţinuse pu-

A h i l e , Detai iu de pe o amforă a t i c ă a pictorului iuAhi ie c i rca 4 5 0 . Muzeul Etrusc Gregorian, Roma.

Foto A n d e r s o n - V i o / / e i .

tea fi at ins de săgeată, bducaţia băiatulu i fu-

sese încredinţată lui Chiron, cel mai înţelept

dintre centauri, care l-a învăţat arta v î n ă t o r i i

şi a războiului şi a sădit în el p r i n c i p i i l e mo-

ralei şi gustul pentru frumos. Cînd a izbucnit

războiul troian, Tetis şi Peleu, preveniţi de un

oracol că fiul lor va pieri în acest conflict,

l-au încredinţat lui Licomede, regele din Sci-

ros, ca să-l ascundă printre fetele s a l e şi astfel

grecii să nu-l poată alege între şefii lor.

Ulise, afl înd de această stratagemă, s-a dus la

Licomede luînd înfăţ işarea unui negustor de

podoabe si de ţesături. Pe cînd fiicele lui Lico-

mede, printre care se afla şi Ahile, îi admirau

mărfurile, Ulise arată deodată nişte săbi i , în

35

timp ce trîmbiţele intonau un dntec de luptă,îngrozite, fetele au luat-o la fugă, dar Ahile,cuprins de entuziasm, s-a aruncat asupra arme-lor, gest care l-a demascat.

La asediul Troiei, Ahi le s-a acoperit deglorie în fruntea mirmidonilor, asupra căroradomnea tatăl său Peleu. Dar, simţindu-se jignitde Agamemnon, care i-o luase pe Briseis, unadin prizonierele ce-i fuseseră date ca pradă,Ahi le s-a retras din luptă. A rămas neîndu-plecat pînă în ziua cînd grecii au ajuns într-osituaţie aproape disperată; atunci a acceptatsă-şi împrumute armura lui Patrocle, priete-nul său cel mai drag. Cînd l-au văzut pe Pa-trocle venind, troienii s-au înşelat luîndu-ldrept Ahile, şi au rupt-o la fugă îngroziţi. DarHector l-a înfruntat şi l-a ucis. Ahile a orga-nizat funeralii măreţe, în cinstea prietenuluisău ş i , ca să-l răzbune, l-a provocat la luptăpe Hector. După ce l-a învins, i-a t î r î t cada-vrul agăţat de carul său de luptă în jurul Troieişi nu l-a dat bătrînului său părinte Priam decîtîn schimbul unui preţ uriaş.

Acesta "este, datorită /(iadei, episodul celmai bine cunoscut din viata lui Ahile. Eroul

avea să moară puţin după aceea, lovit în c ă l c î ide o săgeată trimisă de Paris, ce! mai puţincurajos dintre troieni. Pentru armele lui s-auc e r t a t A i a x ş i Ul ise. F iu l l u i Ahi le, Neoptolem,mai puţin viteaz, dar mai crud d e c î t tatălsău, a luat parte la bătălia finală şi mîniasa s-a abătut fără milă asupra lui Astianax,fiu! lui Hector, şi asupra lui Priam.

Greci i au celebrat adesea în artă ş i l itera-tură isprăvile eroului, a cărui glorie i-a im-presionat adînc. Cu toate acestea nu vedeau înel un reprezentant tipic al rasei elenice: ca-racterul său exclusiv războinic, violenţa reac-ţii lor, m î n i i l e fără fr îu au făcut din Ahi le unpersonaj excepţional, în care grecii, popor re-zonabil şi mcderat, nu se recunoşteau.

P. D.

A l A X [A l A S]. Este numele a doi dintreeroii greci care au luat parte la războiul tro-ian. Unul, originar din Locria, era fiul luiOileu ; luptător curajos, dar caracter neplăcut,îndrăznea să dispreţuiască chiar şi pe zei. întimpul devastării Troiei, el o smulge de laaltarul Atenei pe profetesa Casandra, care

Sinuciderea lui Aiax.Detaliu de pe o amforaatribuită lui Exekias.Circa 540. Muzeul dinBou logne-sur-Mer. Fo!o

D. Wi'dmer.

36

Hi căutase acolo refugiu, în drumul de întoar-cere spre patrie, este surprins de o furtunaprovocata de Atena şi scapă cu viaţă numaidatorită intervenţiei lui Poseidon. Naufragiat

pe o stincă, Aiax se laudă că e mai puternicdecit zeiţa ; Atena nu îngăduie acest sacrilegiu

si rugat de ea, acelaşi Poseidon, care-l salvase

pe Aiax de la înec, s f ă r î m ă cu tr identul său

st înca.C e l ă l a l t A i a x , fiul lui Telamon, regele Sa-

laminei, este la antipodul omonimului său în

ceea ce priveşte evlavia, dar e tot atît de cu-

rajos ; după moartea lui Ahi le, deţine rolul

de frunte în armata greacă. Dezamăgit că nu

a primit ca pradă de război Po/ad/on-ul, sta-

tuia divină protectoare a Troiei, şi-a străpuns

inima cu sabia. P· D.

A l G O S-P O T A M O S. „FUul Caprei",

Aigos-Potamos, a ajuns cunoscutdatorită bătă-

liei pierdute a i c i , în 405, de atenieni: căpete-

nia spartanilor a surprins flota ateniană şi a

d ist r us-o aproape în întregime. Urm ar ea acest ei

lupte a fost capitularea Atenei, în 404. P. D.

A L C A M E N E [A L K A M E N E S]. Din-

tre discipolii lui Fidias, Alcamene a reuşit

cel mai bine să-şi păstreze personalitatea, ră-

m î n î n d în acelaşi timp credincios maestruluisău. Ei este poate ce! care, după plecarea lui

Fidias din Atena, i-a luat locul în conducerea

lucrărilor. Dar geniul lui Alcamene nu avea

universalitatea predecesorului său : era scul-ptor şi numai sculptor. Despre operele lui,

atît de admirate de cei vechi, ne putem face

astăzi o idee după c î t e v a copii, A executat o

bermd, care a fost aşezată pe Acropole, la

Prop i l ee ; această opera respira un aer de blîn-

deţe paşnică, lucru destul de nou pentru acea

epocă (circa 430), în afară de un grup destul

de patetic, ce reprezenta pe Procne şi Itis, amai sculptat un Ares, pe care îl reproduce

poate celebrul /Vio r te Borghese, Tot lui Alca-

mene i s-a încredinţat cizelarea în aur şi f i ldeş

a statuii de cult pentru templul cel nou al luiDionisos. p p

A L C E S T A [A L K E S T l S]. Tatăl Al-cestei a fost bătrinu! rege Pelias. La sfatulrăuvoitor ai Medeei, f i ice le s a l e l-au fiert în-tr-un cazan, în speranţa că-şi va recăpăta ti-

nereţea. Numai Alcesta η-a vrut să ia parte la

această vrăjitorie, al cărei rezultat a fost, bi-

neînţeles, moartea cumplită a regelui. Cerută

în căsătorie de Admet, un prinţ tesal ian, a

consimţit să-l ia de bărbat numai după ce a

reuşit să mine un car tras de un leu şi un mis-

treţ. Căsătoria lor a fost foarte fericită. C înd

lui Admet i-a venit timpul să moară, zeii i-au

permis să mai trăiască dacă altcineva acceptă

să moară în locul lui. Degeaba şi-a implorat

prinţul părinţii, foarte bătrîni, să se sacrifice

pentru el ; s-a adresat apoi celor care îi da-

torau recunoştinţă, dar tot fără rezultat.

Atunci a intervenit Alcesta, care s-a oferit

singură, iar Admet i-a acceptat sacrificiul.

După înmormîntarea Alcestei, Heracles vine

să-l vadă pe Admet şi- l găseşte p l îng înd. La

început prinţul η-are curajul să mărturisească

pricina durerii sale. După ce, în sf î rş i t , î i po-

vesteşte lui Heracles întîmplarea, acesta co-

boară în infern şi o readuce pe pămînt pe cura-

joasa soţie care î ş i sacrif icase viaţa din dra-

goste pentru soţul său. în piesa lui Euripide

inspirată din această legenda, scena despăr-

ţirii Alcestei d e copii i să i , încă foarte mici, este

deosebit de emoţionantă. P. D.

A L C E U [ A L K A I O S ] . Poet liric din

Lesbos, născut probabil în jurul anului 630,

contemporan cu Safo. Alceu a fost îndrăgostit

de celebra poetă, care însă 1-a respins. Intîl-

nirea lor est e înfăţişată pe u n frumos vas pictat,

aflat acum la un muzeu din Munch en. De la AI-

ceu au rămas doar c î t e v a fragmente modeste.

Poetul a avut o viaţă foarte agitată, în care po-

litica şi războiul, aventura şi plăcerile au jucat

un rol însemnat. A participat activ la luptele

interne dm Lesbos, în perioada tulbure dina-

intea domniei înţeleptului Pitacos. Mai tîrziu

a refuzat să beneficieze de amnistia oferită de

acest tiran şi i-a rămas duşman pînă la capăt.

Nu a revenit la Lesbos decît după moartea lui

37

Pitacos. Alceu a luat parte la războiul contraAtenei, care î ş i disputa cu lesbienii stăpînirealocalităţii Sigeion din Troada. Ca şi Arhiloh,Alceu şi-a abandonat scutul într-o luptă, în-t împlare pe care o povesteşte cu umot' într-unpoem. Multe din fragmentele păstrate expri-mă violenţa omului politic, dar majoritateacîntă plăcerea de a trăi, de a bea, de a iubi.Stilul său e totdeauna foarte personal şi alu-necă uşor spre senzualitate, cînd cîntă pe tî-nărul Licos cu ochi şi păr negru, ori graţiavreunei fete. R. F.

A L C l B l A D E [A L K l B l A D E S]. Aşacum elevii de liceu din zilele noastre gustă, înrelatarea sobră a războiului peloponeziac, apa-r i ţ i i le iui Alcibiade, cu obrăznici i le, dezin-voltura şi eleganţa sa, tot astfel atenienii dintimpul lui Pericle arătau o îngăduinţă neobiş-nuită pentru acest copil răsfăţat, care de micoprea pe străzi circulaţia ca să se joace nestin-gherit cu prietenii s ă i ş i care — predecesor ne-recunoscut al publ ic i tăţ i i cinematografice —a tăiat odată coada c î i n e l u i său, ca să ajungăcelebru în conversaţiile contemporanilor.Atenienii păreau să nu fi în ţe les că A l c i b i a d e ,descendent al unei familii nobile care număraprintre strămoşii săi politicieni pătimaşi, per-sonifica o stare de spirit ce avea să fie fatalăpentru democraţie si chiar pentru destinelepatriei. Intr-o formă fermecătoare, Alcibiadea introdus în Republică dispreţul legilor ş iindiferenţa faţă de treburile obşteşti. Elev de-săv î rş i t al sofiştilor, el era convins — şi a reu-şit să convingă şi pe a l ţ i i — că un om a t î t dedeosebt-t ca el avea toate drepturile. Aristo-crat prin naştere, pupil al lui Pericle şi eleval lui Platon, A lc ib iade a făcut parte încă detînăr, de cînd s-a lansat în politică, din parti-dul poporului. Puternic datorită prestigiuluidobîndit prin feluritele s a l e extravaganţe,extraordinar de inteligent şi av înd în plus re-putaţia de bun soldat (a luptat la Potideea),Alcibiade a reuşit să se facă ales strateg în420. A discreditat pe Nicias, şeful conserva-torilor şi a dus o politică complicată .faţă deSparta, cînd aţîţînd contra ei o. confederaţiea cetăţilor peloponeziene, c înd lingusind-o.Dar faptul cel mai uimitor din cariera poli-tică a lui Alcibiade a fost acela de a fi convinsAtena să atace Siracuza. Această expediţie,plină de riscuri evidente, a început prost. (Al-cibiade, care trebuia să fie unul din conducă-torii armatei, a fost implicat într-un proces desacrilegiu chiar în momentul plecării flotei şiacuzat, poate pe Hrept cuvînt, că împreunăcu un grup de'cheflii mutilase hermele aşezatela răspîntiile Atenei.) Această expediţie mi-litară pare să fi fost pentru Alcibiade o nouă

38

•trambulină spre popularitate: Sici l ia, cu bo-

găţia ei proverbială, era o pradă ispititoare

pentru un stat democrat sclavagist care vina

cîstiguri uşoare. Ca să scape de condamnarea

pentru impietate, Alcibiade fuge la Sparta.

Prin sfaturile pe care le-a dat gazdelor, a fă-

cut ca expediţia pusă la cale chiar de el să se

transforme într-un dezastru pentru atenieni.

Se ceartă apoi cu spartanii şi se refugiază în

Asia Mică, de unde unelteşte mai departe.

Intervine la momentul oportun ca să ajute

Atena să scape de cei Patru sute de tirani

care o conduceau de c î tva timp şi dobîndeşte

astfel iertarea compatrioţilor (411). i se încre-

dinţează o flotă, cu care obţine două victorii

asupra spartanilor s i . între 410—408, poartă

campanii victorioase î n răsărit, în 407, Atena

îi primeşte într-un adevărat triumf, dar

popularitatea sa scade repede în anii

următori. Moare sărac în 403.

P. D.

A L C I F R O N [AL K l P H RON]. Re-

tor şi scriitor din şcoaia numită „sofistica a

doua" (secolul al ll-lea e.n.), aproape contem-

poran cu Lucian. A lăsat o cu légère de aproape

118 scrisori fictive, grupate în patru cărţi:

scrisori de pescari, ţărani, paraziţi şi curte-

zane. După opinia lui M. Croiset, ele cuprind

„una din cele mai agreabile creaţii ale sofis-

ticii din secolul al ll-lea". Alcifron, ca şi Lu-

cian, se inspiră din mai toate cărţile epocilor

precedente: o sursă bogată o constituie come-

dia nouă a lui Menandru, dar şi romanul (mai

ales Dafnis şi Cloe de Longos). Alcifron a

realizat rafinate şi încîntătoare tablouri de

moravuri, descriind viaţa uşoară, străluci-

toare şi disolută a hetairelor, dar η-a uitat

să înfăţişeze şi viaţa de mizerie a oamenilor

săraci şi munca grea a cîrnpului. R. F.

A L C M A N. Poet liric dm a doua jumătate

a secolului al Vll-lea. S-a născut la Sardes, in

Lidia, dar a trăit mai ales la Sparta. Poemele

lui Alcman, scrise î n dialectul lacedemonian,

ţin de genul liric coral ; se numesc partheneia,

adică imnuri pentru coruri de fete.1 Scurtele

fragmente rămase daxi impresia unei poezii

graţioase şi familiare, dar cam banale şi foarte

departe de pasiunea lui Safo ori de excesele

lui Alceu. Alcman atinge măreţia numai în

anumite descrieri de natură, care amintesc de

Hesiod. R. F,

A L C M E O N [ A L K M A i O N ] D I N

C R O T O N A . Unul din primii mari medici

ai Greciei antice. O şcoală medicală fusese în-

temeiată la Crotona de către Democedes,

fiul unui preot din Cnid al lui Asclepios. Acest

Democedes a fost medicul lui Policrat din

Samos şi apoi al regelui Darius; întors în pa-

trie, s-acăsătorit cu f i ica atletului Milon, care

frecventa cercuri le pitagoricienilor. Alcmeon

a fost elevul lui Pitagora şi al primilor săi

discipoli. A comparat organismul uman cu

statul: echilibrul forţelor asigură sănătatea;

preponderenţa unui element provoacă boala

si corespunde monarhiei. A comparat de ase-

menea viaţa omului cu mişcarea aştrilor şi

spunea că ele s înt nemuritoare pentru că sfîr-

situ! orbitei lor coincide cu începutul ; astrele

înfăptuiesc astfel o perpetuă reînnoire, pe care

oamenii nu sînt în stare s-o realizeze. A practi- |

cat disecţia şi a î n ţ e l e s rolul creierului în

fiziologia senzaţii lor, mai cu seamă a văzului ;

de asemenea a sesizat rolul nervilor optici.

Animalele, remarca el, pot numai să simtă,

dar omul poate să si înţeleagă, în privinţa lu-

crurilor invizibile î n s ă , singuri zeii pot avea

o cunoaştere limpede, iar oamenii nu fac

altceva decît presupuneri, întt lnim aie

probabilismul unui savant, care-şi pun

pentru prima oară problema relaţiilor

dintre filozofie şi medicină.

P-M, S.

A L E X A N D R I A . Dintre toate oraşele

cu acest nume, Alexandria Egiptului a fost

cu mult cea mai celebră şi cea mai impor-

tantă. A fost întemeiată în 331 de însuş

In greceşte pûrihenos — fefiojră. (n, t r.)

39

Alexandru, marele cuceritor care i-a dat sinumele. Ca să contracareze Tirul, pe care

tocmai î l supusese, Alexandru voia ca pe ţăr-

mul egiptean să ia f i inţa un port mare, care

urma să centralizeze comerţul întregi i Medi-

terane orientale. După cum povesteşte Plu-

tarh, Alexandru I-a visat pe Homer i n d i c î n d u - i

locul v i i toarei cetăţ i : „Alexandru deci s-a

ridicat îndată şi s-a dus la Faros, care atunci

era încă o insulă puţin mai sus de gura cano-

pică a Ni lului, acum î n s ă , printr-un dig, s-a

unit cu ţărmul. Cînd a văzut acel loc, care

se deosebea prin prielnica lui aşezare, a

declarat că Homer este într-adevăr minunat

în multe pr iv inţe, dar si un foarte înţelept

arhitect si le-a poruncit să tragă d î r e , închi-

puind ziduri le cetăţii potrivit cu locul"1.

Deinocrates din Rodos a fost însărcinat să

conducă lucrări le, el a f ixat amplasamentele

marilor edificii, a trasat bulevarde şi străzi

care, după noile reguli a le urbanismului , se

întretăiau în unghi drept. Artera pr incipală,

carestrăbătea aproximativ centrul oraşului de

la est la vest, avea 30 m lăţime. (Cel puţin aşa

afirmă cei vechi, cu toate că săpături le arheo-

logilor n-au dat la iveală nici o stradă a t î t

de lată), într-un cadru de o asemenea vast i tate

se puteau într-adevăr desfăşura somptuoasele

cortegii descrise de Teocrit "n Idila XV.

î n c ă de la întemeiere, imediat după ce Ptole-

meu l a proclamat-o capitală, Alexandria

apare ca cel mai mare oraş al lumii elenist ice.

Perimetrul ei se întindea pe aproape 16 km,

lucru n e m a i î n t î l n i t p înă atunci ; cvartale de

clădiri, dintre care unele se ridicau pînă la

20 rn înăl ţ ime, alternau cu parcuri şi monu-

mente publice aşezate în zone rezervate.

Avem astfel pentru prima oară o prefigurare

a marilor oraşe ale timpurilor noastre. Dar

Alexandria a fost şi una din.capi ta le le sp i r i -

tuale ale lumii greceşti, înaintea morţii sa le

(285), Ptolemeu l Soter a înf i inţat aici celebra

Bibliotecă, care avea să servească drept

model şi altor instituţi i de acest gen (Pergam

1 Plutarh, We[i paralele III, p. 384, Ed. Ş t i i n ţ i f i c a .

etc.). în timp ce manuscr ise le se acumulau înacest lăcaş rezervat Muzelor f/VUjse/on), tot

acolo se expuneau si operele de artă. S-acreat astfel un mediu sp i r i tua l unde se prac-

tica un adevărat cult al înţelepţ i lor şi poeţilor

din trecut. A ţ î t î n artă, cit s i în l i teratură

se dezvoltă atunci şcoala „alexandrină", ca-

racterizată prin d e l i c a t e ţ e a sa cam preţ ioasă

s i prin căutări arhaizante s i totodată printr-un

simţ foarte a s c u ţ i t a l v i e ţ i i de f a m i l i e s i a!

d e t a l i u l u i pitoresc.

Aceasta înf lor i re s p i r i t u a l ă are la bază

prosperitatea mater ia lă, e x p l i c a b i l a prin

importanţa comercia lă a A lexandr ie i , într-un

port perfect amenajat, dominat de Farul cu

trei etaje, î n a l t de 120 m (una din cele şapte

minuni ale lumii), vase din toată lumea veneau

să încarce produsele agricole aduse de coră-

bi i le ce navigau pe Nil, din întregul Egipt.

P. D.

A L E X A N D R I N I S M . După moartea

lui Alexandru cel Mare (323), A lexandr ia

Egiptului ajunge capitala regatului Ptolemei-

lor. în secolu l a l I l l - l e a ş i a l l l- lea, aceşt i

suverani greci au făcut din Alexandria, m a i

ales prin Bibl ioteca regală si Muzeu (fundaţie

destinată să întreţ ină pe savanţ i si pe erudiţ i ,

dindu-le astfel posibil itatea să creeze), pr inci-

palul centru al cul tur i i g r e c e ş t i , cu excepţia

fi lozofiei, domeniu în care Atena ş i - a păstrat

înt î ietatea De aceea c i v i l i z a ţ i a e len is t ică,cu toată concurenta Pergarnului şi apoi a

Rodosului, este numită ..alexandrină". Ale-

xandrinismul se caracterizează mai î n t î i prin

dezvoltarea rapidă şi c o n s i d e r a b i l ă a f i z i c i i ,

astronomiei şi biologiei, dar si prin avintul

f i lologiei şi al istoriei literare, în poezie e

epoca lui Calimah, Teocrit, Apolonios din

Rodos şi Licofron. Parte din operele acestor

poeţi s î n t încărcate de erudiţ ie sau prea afec-

tate, altele în schimb s î n t p l ine de forţă,

pitoresc şi frumuseţe. De aceea alexandrinis-

mul a fost considerat mult t imp, dar pe ne-

drept, ca o perioadă de decadenţă, în compara-

ţie cu a t i c i s m u l epocii numi te „ c l a s i c ă " 1 R. F.

40

A L E X A N D R U [ A L E X A N D R O S].Au fost puţ ini oameni i luştr i in ant ichi tateagreacă despre a căror carieră să avem atiteai n f o r m a ţ i i bazate pe documente de bună ca l i -tate, dar sint şi puţini aceia despre care s-auemis păreri a t î t de deosebite, în orice caz, nus î n t e m tentaţ i să întrebuinţăm c u v î n t u l ..enig-matic" pentru a c a l i f i c a această personalitatedebordantă. Ea scapă î n ţ e l e g e r i i noastre,numai pentru că depăşeşte scara umană siposedă cal i tăţ i în aparentă contradictorii,unite şi revărsate înţr-o măsură excepţională,c a l i t ă ţ i care la oamenii obişnui ţ i nu existadecit r is ipite şi repartizate cu zgîrcenie. Ale-xandru era originar dintr-o ţară consideratăbarbară, cu toate că s u f e r i s e influenţa greacă.Famil ia sa pretindea că descinde din Heraclessi pe acest temei putea să concureze Ia jocuri leol impice; î n s ă a t î t lui A lexandru, c î t s i tatăluisău Filip, î i lipseau anumite trăsături de carac-ter t ip ic ε ΐ ε η ί ς ε : cumpătarea, s i m ţ u l m ă s u r i is i convingerea intimă că omul nu poate sinici nu trebuie să ajungă egal cu zei i . CîndAlexandru a cerut pentru el, după numeroasevictori i , onoruri care în Grecia se acordau nu-mai nemuritori lor, el n-a făcut decît să ascul tedeobiceiur i le popoarelor pe ca re le cucerise, îifăcea desigur plăcere să dea autor i tăţ i i s a l e unprestigiu supraomenesc, dar η-a aşteptat oaresă aibă la act ivul său numeroase acţiuni stră-lucite, ca să trateze pe Olimpiem de la egal laegal, să pretindă că adevăratul său tată eraun zeu (331), să smulgă de la Pythia un răspunsîntr-o perioadă a anului c î n d oracolul tăcea(336) şi să forţeze destinul, tăind la Gordionnodul pe care, conform unei preziceri, trebuias ă - 1 dezlege cel ce va deveni s t ă p î n u l Asiei(334)? Alexandru excela î n imaginaţie, un darneobişnuit la greci. Cu toate că î n adoles-cenţă a avut ca dascăl pe fi lozoful cu spiritulcrit ic cel mai accentuat, învăţătura lui Aristo-tel s-a dovedit neputincioasă în faţa acesteiavalanşe de idei şi de proiecte. Ele l-au mînatln aventuri at î t de' nesăbuite, î n c î t , în

sP'ntele hrănite cu poezia lui Pindar şi Eschi l ,un eventual eşec putea fi interpretat ca o

i lustrare s t r ă l u c i t a a pedepsei div ine pentrul ipsa de măsură. Alexandru î n s ă a reuşit întoate, pe de o parte fiindcă a avut norocul săse nască ia momentul oportun, într-o lumeîmbătrînită, cu structuri care se prăbuşeaude la şine, iar pe de altă parte deoarece la elviolenţa maladivă şi pasiunea se îmbinau cus i m ţ u l exact al real i tăţ i lor şi cu o v iz iuneneobişnuit de c l a r a a mij loacelor de acţ iune.

S-a născut în iul ie 356, în palatul de la P e l a ,capitala Macedoniei. Vom vorbi î n a l tă partedes D re tatăl său F i l i p [vezi numele]; mama saOlimpiada era o prinţesă din Epir şi se trăgeadin neamul să lbat ic al molos i lor . Alexandrua fost crescut în cultul poeziei: din poruncalui casa lui Pindar avea să fie singura cruţatăîn t impul devastări i Tebei ; Π iada i-a fost

totdeauna cartea de c ă p â t î i ; a şt iut să recu-noască talentul lui Apeles si L is ip, autorizîn-du-i numai pe ei să-i picteze chipul. Aşa cumspuneam, I-a avut profesor pe Aristotel, darla drept voribind influenţa Stagir i tu lui nu s-aresimţ i t deloc în car iera lui Alexandru. Odată cu î n v ă ţ ă t u r a , respecţ înd obiceiu l pă-mîntu Iu i, A lexand ru î s i călea trupu l în exerci-ţ i i războinice, se făcea remarcat prin actede v i te j ie şi e binecunoscută legenda luiBucefal, c a l u l său nărăvaş pe care I-a î m b l î n -zit c i dresat singur. Conformîndu-se a l t u i obi-cei macedonean, a participat de t impuriu labeţi i grozave, dintre care unele aveau să-lducă la acte ireparabile: de pi ldă, în 328 I-aucis pe Cl i tos ce! Negru, prietenul său celmai credincios. N-avea d e c î t 16 ani c îndFi l ip, î n a i n t e de a porni războiul contraBizanţului, i-a încredinţat conducerea rega-tului. Cu acest pri lej Alexandru a condusprima sa campanie şi a întemeiat cel dinţiidintre oraşele care î i vor purta numele:Alexandropolis din Trăda. In 338, în frunteac a v a l e r i e i , atacă batalionul sacru al tebaniior,apoi conduce solia care duce la Atena cenuşaluptătorilor u c i ş i în această bătăl ie.

în 336, urmează la tron tatălui său, asasinatde Pausanias. Trebuie mai î n t î i să' reprimeîn s înge tentativele celor care rivalizau cu el

41

Ia domnie. După aceea, ajutat de mama sa, atraversat cu sabia în mînă întreaga Grecie,care se pregătea să scuture jugul macedonean ;expediţ ia aceasta i-a adus confirmarea avan-tajelor obţinute de F i l i p . în luni le următoareAlexandru e ocupat cu supunerea popoarelorbalcanice care î i ameninţau patria — trac i i ,t r i b a l i i , i l i r i i — apoi cu o campanie fulgercontra grecilor, care se revoltaseră, d îndcrezare unei ştiri false. Cucerirea Tebei afost suficientă pentru a dovedi tuturor putereat înărului : ca avertisment pilduitor, oraşula fost ras de pe suprafaţa pămîntului. înce-pînd din toamna anului 336, Alexandru numai are de ce să se teamă în privinţa atenie-nilor, faţă de care se arătase mărinimos.

Cu un an mai înainte, grecii îi acordaserătitlul de comandant suprem în lupta contraperşilor, t it lu pe care î l obţinuse şi F i l i p , darpe care fiul său voia să-l transforme într-orealitate. Alexandru nu şi-a pierdut timpulcu pregătiri îndelungate şi a pornit în expedi-ţie aproape fără bani şi cu o flotă mult infe-rioară adversarului. Se baza pe armata sa,nu prea numeroasă (mai puţin de 40.000 de

oameni), dar c ă l i t ă şi bine organizată, pe cei1500 de călăreţ i macedoneni numiţi hetaitoi,adevărat c o r p d e e l i t ă , se baza pe falangele deinfanterişti înarmaţ i cu l ă n c i i lungi fsonssaj,pe s e r v i c i i l e s a l e tehnice, pe m a ş i n ă r i i l e d->asediu, pe stătu l său major format din generalşi administrator i , dintre care unii se i lustraseră şi sub domnia precedentă — CraterosParmenion, Clitos cel Negru, Antigon, Nearh.Eumene din Cardia, Lisimah, PtolemeuHefaistion. Cum era — si va rămîne totdeauna— la curent cu s i tuaţ ia exactă a duş-manului, se baza de asemenea pe slăbiciune;·,reală a imperiului persan, condus de un regefără voinţă, Darius al I l l- lea Codomanulîn s t î r ş i t — si poate î n primul rînd — sebaza pe propriul său geniu şi pe ajutoruzeilor, pe care îi considera -egalii săi. Ca unal doilea Ahile, este sigur de izbîndă ş i , cîndtrupele sale acostează pe malul a s i a t i c , ia înposesie păm.întul aruncîndu-şi s u l i ţ a pe p l a j ăşi sărind primul pe uscat. Aproape imediatî n t î l n e ş t e armata persană, care-l aşteaptă pemalul r îu leţu lu i Granic, şi o pune pe fugă.Această v ictorie c îş t igată graţie dinamismului

42

au dă tuturor sold aţi lor săi o mare încredere,

e care viitorul o va consolida, î n Frigia,Smasă Iară apărare, în Lidia, in lonia, undeliberează oraşele greceşti, va aduna banii de

-are ducea lipsă. Se opreşte la Efes, la Milet,"ntreprinde un raid rapid în Licia si în Pamfi-|ia La mai puţin de un an de la începutul"-ampaniei, în primăvara anului 333, Alexan-dru e s t e s t ă p î n pe o bună parte din Asia Mică,trece munţii Ci l ic iei ş i , în luna noiembrie aacelu iaş i an. î l înfruntă pe Darius î n s u ş i ,care era gata să-l respingă cu o armată ur iaşă.pe un teren îndelung pregătit. Aceasta e bătă-lia de la Isos, una dintre cele mai glorioase şimai bine conduse, care se termină cu fugadisperată a Marelui Rege.

Un celebru mozaic de la Herculanum, carereproduce cu destulă fidelitate o pictură ori-ginală din epoca' lu i Alexandru, reprezintăbătălia de la Isos şi ni-l arată pe Alexandru,în toiul luptei, atacîndu-l pe Darius, îi distin-gem trăsăturile, cunoscute datorită monezi lorşi unor bune replici după portretele sculptatede Lisip: o faţă prelungă, cu profilul neregulatsi energic, cu bărbia voluntară, o privireplină de hotărîre, cînd rece, cînd pasionată,în sf îrşi t un păr în dezordine, ale cărui şuviţelungi îi încadrează fruntea.

După bătălia de la Isos Alexandru esteliber să aleagă între posibilităţile pe care ile oferea destinul — cu a t î t mai liber cu c î tnimic nu-l ameninţa, nici din Grecia, nicidin provinciile cucerite. Nu numai că nu area. se terne de răscoale grave (un an mai t î r z i u ,unele tentative de rebeliune din Egeea vorfi uşor reprimate), dar se poate bizui pe oorganizaţie administrativă şi financiară aflatăin mîinile unor sluj itori experimentaţi şicredincioşi, l se oferă mai multe alternative;să pună capăt cuceririlor, încheind cu Dariuspactul de prietenie pe care acesta i-l propune;să atace capitala Marelui Rege şi centrulimperiului; să procedeze mai metodic, supu-nmd Fenicia şi Egiptul şi nimicind astfelPuterea maritimă a unui duşman a c ă r u i flotăameninţă legăturile sale cu patria. Alexandru

alege această ultimă ca le; întăr i t cu pradaadusă de v ic tor i i , îna intează de-a lungul coas-tei mediteraneene, intră în cetatea Sidon,care îi deschide porţi le, dar nu poate cucerioraşul Tir (332) decît după un asediu deşapte luni, în t impul căruia desfăşoară toateresursele poliorceticei*. Apoi ajunge laDamasc, unde păstrează pe guvernatorulpersan, mulţumindu-sesă- i impună ca adjunctun ofiţer macedonean. După ce cucereşte cudestulă dif icultate Gaza, pătrunde în Egipt,pe care-l ocupă fără n ic i o împotr iv i re. Cuce-rirea acestei ţăr i , care suportase greu jugulpersan şi nici η-a încercat să se apere, η-a fost

una dintre isprăv i le cele mai glorioase, dara marcat î n cariera lui Alexandru o etapădecisivă. Nu pentru că a adunat acolo comoricare i-au permis să continue războiul, cifiindcă Alexandru a aplicat a ic i pentru primadată polit ica pe care o va adopta de acumînainte cu consecvenţă în teritorii le cucerite,in loc să se poarte ca un războinic victorios,î ş i asumă rolul de suveran legitim, moştenitoral faraonilor. Aduce sacrif ici i zeilor ţăr i i ,apare în faţa poporului purtînd pe cap pskhsn-tul (simbolul puterii regale), restaurează sanc-tuarele şi întemeiază un oraş unde, în intenţiasa, trebuiau să fuzioneze c i v i l i za ţ i a egipteanăşi cea greacă. E vorbade Alexandria, care va fiîn perioada elenist ică primul port al Medite-ranei şi totodată capitala artelor şi literelor.Mai important e poate faptul că în aceastăvreme Alexandru î ş i făureşte o concepţie maiprecisă asupra destinului său. El străbatedeşertul ca să viziteze sanctuarul lui Amon,zeu egiptean onorat şi de greci, se închide cuel în templu şi pleacă de acolo ferm convinscă este într-adevăr fiul lui Zeus („Oare cîndva înceta Alexandru să-mi pricinuiască certuricu Hera? " ar fi spus atunci Olimpiada) şjîncurajat de promisiunea că imperiul săuva fi universal.

în primăvara anului 331 părăseşte Egiptulîn fruntea armatei, hotărît să îndeplinească

in greceşte poliorketiko = arta a s e d i u l u i (n. tr.).

43

profeţia lui Amon. Darius î ş i adunase toatetrupele dincolo de Tigru; Alexandru îl înt î l -neşte între Gatigamela şi Arabela şi obţineo nouă victorie. Marele Rege reuşeşte să fugă,părăsind î n s ă totul — comori, oaste, familie

• (octombrie 331). Alexandru intră în triumf

la Babilon, la Susa, la Ecbatana, dar de-abia

în iu l ie 330, după o urmărire î n d î r j i t ă , se

reînt i lneste pe malur i le Mării Caspice cu

Darius. Sărmanul rege, trădat, moare asasinat

chiar in momentul c înd Alexandru îl ajunge

din urmă. Alexandru se instalează pe tron şi

se proclamă succesor al Ahemenizilor. De

aici î n a i n t e va aplica la scara unui vast imperiu

politica pe care o schiţase în Egipt. Adoptă

moravuri le suverani lor cărora le luase locul

şi va guverna ca stăpîn absolut un imperiu

înăuntrul căru ia Grecia si Macedonia nu mai

s înt decît nişte provincii oarecare, va trata

în chip egal pe noii săi supuşi şi pe vechi i

tovarăşi de arme, va încerca să realizeze

fuziunea popoarelor şi să facă astfel uitate

vechile certuri î n t r e mezi ş i eleni, în ani i care

î i mai rămîn de trăit, Alexandru va apl ica

aceste principii cu tenacitate şi nu va ezita

să pedepsească cu moartea pe cei mai credin-

c ioş i dintre căpitani i s ă i , atunci c î n d aceştia

se răscoală împotriva unei politici care ştergea

orice deosebire dintre învingători ş i î n v i n ş i ,

încredinţează posturi înalte unor vechi slu-

jitori ai lui Darius, nu se mulţumeşte ca,

practicînd poligamia, precum Marele Rege,

să ia in c ă s ă t o r i e pe Roxana şi apoi pe alte

prinţese persane, c i pune să se celebreze în

aceeaşi zi (in 324), căsătoria a peste zece mii

de ofiţeri şi soldaţi ai s ă i cu fete băşt inaşe,

as igurîndu-le tuturor zestre şi un dar de

nuntă. Mai mult, p a r t i c i p ă la cultul specif ic

fiecărei regiuni pe care o străbate. Aceste

regiuni s î n t tot mai numeroase. Departe de

a se culca pe laurii victoriilor obţinute, Ale-

xandru în t repr inde noi campanii, pentru a

supune satrapiile orientale: între 330 ş i 327

î n a i n t e a z ă în condiţ i i grele către Pârt ia, prin

ţinuturi muntoase, în mijlocul unor populaţii

războinice s i răuvoitoare, pătrunde p î n ă în

valea îna l tă a Cabulului, ocupă Samarcandulşi se stabileşte la Bactra; supune Sogdiana ş jinstalează în aceste noi posesiuni guvernatcrj

perşi, apoi în 327, cînd consideră că a c e s t eregiuni sălbatice au fost supuse, se lansezi

într-o expediţie fabuloasă, care î l poartădincolo de Ind. îl învinge pe regele Porus $i

speră să ajungă la Gange, dar armata a

epuizată si î n s p ă i m î n t a t ă de a se găsi a t î t (e

departe de bazele ei, refuză să-l urmeze. a

s f î r ş i t u l lui 326, începe întoarcerea, parte ie

uscat, parte pe mare, cu o flotă comand, ;j

de N ear h, întoarcere plină de peripeţii, car -|

readuce pe Alexandru şi trupele s a l e la Ba1 i.

Ion, după popasuri prelungite la Susa şi n

alte oraşe. Alexandru se preocupă acum ;ă

restabilească ordinea în imperiu şi să ped( >

sească pe guvernatorii ş i intendenţii care pr 3-

fitaseră de absenţa sa pentru a comite ac :e

de nesupunere sau malversatjuni. Dar nu a -e

decît 33 de ani şi sat isfacţ ia de a s tăp în i n

domeniu mai vast decît al oricărui suver .np î n ă la el, satisfacţia de a fi întemeiat nun· ;-

roase oraşe care îi purtau numele sau îi ami i-

teau victorii le nu îi erau suficiente. Nu ;e

ştie ce plănuia, cînd în iunie 323 o boală ie

scurtă durată, poate un atac de malarie, ii

răpune. Proiectele ce i se atribuiau par si

mai ambiţioase decît cele înfăptuite pî ă

atunci şi atît de primejdioase, î n c î t am put a

vedea în această moarte, socotită prematur i,

ultima mărturie a dragostei pe care zeii r u

încetaseră să i-o poarte. Cine şt ie dacă Nap >-

leon η-a regretat vreodată că η-a pierit si o

ziduri le Moscovei? P. [ >.

A L E X I S . Poet a l Comediei Medi i [ve:i

C o m e d i e ] .

A L F E U [A L P H E U S]. Riuleţ în Pel .·.-

ponez care traversează Elida şi se varsă n

Marea Adriat icâ. Scaldă Ol impia, unde pi -

meşte ca afluent riul Cladeos.

A L I M E N T A Ţ I A . Vechii greci erau n

genere foarte sobr i . Totuşi locui tor i i î m b f l -

44

Vînzàtor de ton. De-

taliu de pe un craterin stil italiot din se-coiul al IV-lea. Mu-zeul Mandralisca, Ce-

falu. Foto Leonard vonMau,

şugatei Beoţii erau consideraţi de v e c i n i i lorca mari mîncăi ; lăcomia lor era subiect debatjocură. Hrana spartanilor, din contra,era mai frugală decît a atenienilor. Cerealele,mai ales griul şi orzul, formau baza alimen-taţiei grecilor, pe care încă Homer Ii denu-mise Mmîncători de făină". Atena era nevoităsă importe mari cantităţi de grîu, solul aticfiind sărac şi puţin roditor. Făina de orz,maza, din care se făceau turte, ia care seadăugau peştele, măslinele şi c î teva smochine,constituia hrana principală a sărăcimii, învremea 1ui Pericle brutarii din Atena frămîn-tau şi pline d e g r î u , mai scumpă. Opson, ter-m.en generic pentru tot ce se mtnca la o masăafară de pî ine, înglobează legumele, ceapa,măslinele, carnea, peştele, fructele şi prăji-turile, în Atica legumele erau rare şi scumpe,în afară de bob şi de linte, de obicei făcăluite.Atenienii, mai ales în timpul campaniilormilitare, mîncau mult usturoi, ceapă şi brînză.Cei mai pretenţioşi găseau î n s ă această mîn-C9f e monotonă şi ordinară. M as l inele se găseaudil"i belşug şi din ele se făcea untdelemnul.

Carnea era scumpă, afară de cea de porc (unpurcel de lapte costa 3 drahme), şi sărăcimeaoraşelor nu consuma carne decît la sărbători,c înd s a c r i f i c i i l e se terminau cu adevărateospeţe. Ţăranii înstăr i ţ i aveau î n s ă păsări,porci, capre, miei, fără să mai punem la soco-teală v înatu l [vezi V î n ă t o a r e]. Majori-tatea atenienilor se hrăneau mai mult cupeşte [vezi P e s c u i t ] decît cu carne. Aşacum citim în Aristofan, orice creştere a pre-ţului sardelelor şi al scrumbiei din Faleronneliniştea poporul de rînd. Piaţa de peşte eracea mai solicitată şi cea mai pitorească dinagora. Dar t ipăr i i din lacul Copais ş i ton u l nuerau accesibi l i oricărei pungi. Scoici le ş i moluş-tele, sepi i le şi calmari i erau foarte apreciaţi.Negustorii de săraturi vindeau peşte şi carneconservată în saramură sau afumată. Meselese term inau adesea cu un desert: fructe proas-pete sau uscate, în special smochine, nuci sistruguri, sau prăjituri cu miere. Mierea albi-nelor de Himet era renumită, dar scumpă.Furculiţele nefiind încă cunoscute, greciimîncau numai cu lingura si cu cuţitul. La

45

Sparta, faimoasa ciorbă neagră era o m î n c a r efoarte iute, preparată din carne de porc, cusînge, oţet şi sare. Ţăranii consumau cu plă-cere kykeon, băutura rituală la misterele dinEleusis, un aliment între hrana sol idă şibăutură. Era o fiertură de crupe de orz cu apă,aromatizată cu an urnite p l ante: cimbru, mentă,scorţişoară.

Băutura cea mai răspîndită era desigur apa,al cărei gust şi prospeţime erau apreciate decunoscători. Se bea de asemenea lapte decapră şi un fel de hidromel, dar băuturaregală, „darul lui Dionisos", era vinul. Exis-tau podgorii celebre, ca de pildă aceea dinTasos. Grecii nu puneau răşină în vin, darcîteodată îl asezonau cu cimbrişor, mentă,scorţişoară sau miere. Vinul se bea rareoripur: înainte de masă se făcea un amestec deapă cu vin, într-un vas mare numit crater.

R. F.

A L T A R . Altarul este locul unde credin-cioşii depun si pregătesc alimentele şi băuturacerută de zei. Ca şi oamenii, după chipul că-rora sînt concepuţi, zeii pot să se culce sub ce-rul liber, dar nu se pot lipsi de băutură şi demîncare. în sanctuar, altarul este un loc maiimportant decît templul; într-adevăr, la al-tar — şi nu în lăcaşul sf înt , unde intrarea eraaproape totdeauna interzisă — muritorii seînt î lnesc cu nemuritorii, în faţa altarului,unde orice rugăciune e întovărăşită de un sa-crificiu sau de o l i bat iu n e, oamenii vin să cearăo favoare; în faţa altarului, unde va veni desi-gur zeul, se aşază cel ce se roagă, în căuta-rea protecţiei supreme. In timpurile cele maivechi, atunci cînd preot era regele, divinitateasălăşluia în locuinţa acestuia din urmă. în con-secinţă altarul, vatra comună a statului, apreotului şi a celui Nemuritor, se instala înîncăperea principală a palatului. Unele tem-ple primitive păstrează încă, conform acestuitipar vechi, altarul în interiorul zidurilor lor.Dar, din ziua dispariţiei monarhiei, de cîndzeul nu mai este oaspetele unui singur suveran,ci al întregului popor, el î ş i cere propria sa

46

locuinţă, care se ridică l îngă altarul preexis.tent, în faţa lui, ca ochii zeului să vadă ofran-da, iar nările lui să poată simţi fumul earn jce se frige pentru el.

Altarul primitiv se construia de l a s i n e , prinacumularea cenuşii de la arderea victimeloi ;un cadru de piatră l im iţa vatra, care se î n ă l ţ apuţin c î t e pu-tin ; cu timpul această vatră tre-buia lărgită, aşa cum s-a întîmplat la Samo.,unde, între sec. al X-1 ea şi al V11-lea, s u praf a· aaltarului a crescut de şapte ori. în scurt timp,altarul devine 'un masiv dreptunghiular saucircular, zidit şi mărginit de o bordură ce so ·.-ţine lemnul sau cărbunele deasupra vetrei iuneori este împodobit cu acrotere. Adesea eamenaja pe una din laturi o treaptă, pe ca estătea sacrificatorul, ca să întreţină focul şi ăardă carnea victimei. Dar existau şi alta; ejoase, adevărate gropi în care curgea sînge eanimalelor oferite zeului stăpîn al locuk.:.Asemenea altare erau închinate divinităţii'.^care nu locuiau în cer, ci în adîncurile pămîn-tului — zeii morţilor şi muritori deveniţieroi după moarte.

P. D.

A M A S l S. Alături de Execias, pictorulAmaşis domină producţia de vase cu figurinegre între anii 550 şi 525. Amîndoi se inspirămult din legende şi mitologie, dar Amaşis estemai sensibil la mişcare, la pitoresc, uneorichiar la caricatură. Adesea este atras de scenedin viaţa de familie: discuţii la fîntînă, activ:-tăţi de gineceu etc. Specialitatea lui sînt va-sele cu personaje mărunte, foarte animate ş ifelurite. Decupajul cam sec al metopei, aşicum îl practica Execias, e înlocuit cu podoabe,căutate: frize cu palmete şi flori de lotus şijocuri subtile de spirale constituie cadrul sce-nei principale, corespunzînd cu gustul pentrminuţie care îl îndeamnă să redea detal i i ! :figurilor printr-o mulţime de incizii. Aceast -,minuţiozitate a desenului face din el maestrulminiaturişti lor din a doua jumătate a secoluluial Vl-lea.

R. M.

Detaliu de pe o amfora p i c t a t a de Amosis: M.en.ndeCirca 530. Cabinetul de Medal i i , Paris, F o t o ii-rner

A M A Z O A N E L E [ A M A Z O N E S ] .încă din epoca lui Homer, grecii povesteau că,în ţinuturile barbare dinspre est sau nord (ţi-nuturi care de altfel erau tot mai depărtatepe măsură ce creşteau si se precizau cunoştin-

ţele geografice), trăia un popor de femei răz-boinice, Amazoanele. De mai multe.or i eleintraseră în conflict cu grecii, fie că aceştia leatacaseră şi că unii eroi se aventuraseră peteritoriul lor (s e s pun ea, de pi Idă, că Heraclessau Tezeu a încercat s-o răpească pe reginaAmazoanelor-, Antiope sau Hipolita, cifm onumeau alţi i), fie că eleajunseseră p î n ă la por-ţile Atenei în ofensiva lor spre apus. Ahileluptase contra Amazoanelor ş i omorîse oe unadintre ele, Pentesileea. Strădani i le s a v a n ţ i lormoderni, de a pune de acord această legendă

cu evenimentele istorice, n-au ajuns la nici unrezultat satisfăcător, in imaginaţia celor vechiAmazoanele erau f i inţe reale, aşa cum atestănumărul considerabi l de monumente pe careapar. De altfel, în scurt timp, luptele dintregreci şi Amazoane au căpătat un caracter sim-bolic şi au fost considerate ca un semn al vic-toriei civi l izaţiei asupra barbariei, ceea ceexplică în mare parte popularitatea lor înepoca c l a s i c ă , într-o artă care era încl inată sătranspună realitatea în mit, în vremea răz-boaielor medice Amazoanele personificau peperşii î n v i n ş i de greci

Greci i nu ş i-au închipuit totdeauna Amazoa-nele sub aspectul pe care-l cunoaştem foartebine din arta c l a s i c ă : femei robuste, îmbră-cate numai cu o tunică scurta s t r însă în taliesi lăsînd descoperit un sin. De asemenea, n-aufost totdeauna înfăţişate ca nişte războinicecălare. Pictorii vaselor din secolul al Vl- lea,care aveau ca temă de predilecţie isprăvilelor, le înfăţişau pe jos, echipate ca nişte ho-pl i ţ i , cu un coif cu creastă, cu platoşă şi cne-mide si înarmate cu un arc sau o sabie. O datăcu începutul secolului al V-lea, s înt reprezen-tate ca nişte războinici perşi sau s c i ţ i : cu tru-pul acoperit de un veşmînt aderent care-l mu-lează, pantaloni strimţi, pe cap o bonetă fri-giană sau o căciulă din piele de vulpe. Luptaude obicei cu o secure cu un singur tăiş sau cudublu tăiş, mînuiau cu dexteritate pe/ta, unmic scut rotund, scobit în partea de sus. Inacea epocă au devenit Amazoanele luptătoa-rele care călăreai; întocmai ca bărbaţii — aşacum ni le imaginăm astăzi A r t e l e majore le-auadoptat: pictorul M icon mai î n t i i , apoi F id iasle-au reprezentat pe Partenon şi pe tronul luiZeus, stabilind astfel motive şi scheme com-poziţ ionale care de atunci aveau să se repetemereu. Preoţii din Efes au instituit un con-curs î n t r e marii sculptori a i timpului pentrua reprezenta în s t a t u a r ă o Amazoană rănită.Tipurile create cu această ocazie de Policletşi Fidias au popularizat imaginea unei tinerecu tunică scurtă şi sinul dezgolit. (Tipul deAmazoană cu un sin tăiat era încă necunoscut.)

47

ζί <?- ;tica Λ M a ' j z a ' e u i j : dnBritish Museum. Faro H.'r

incepind cu secolul al [V-lea, lupta dintregreci şi Amazoane va figura adesea pe monu-mentele funerare; între luptătoarea barbarăşi ideea morţi i se s t a b i l e ş t e o apropiere, alcărei temei încă η-a putut fi explicat.

P, D.

A M B R A C l A. Ambracia, pe ruinele că-reia s-a r idicat oraşul de astăz i Arta, a dat nu-mele său golfului care se deschide la MareaAdriatică aproximativ în faţa insulei LeucasLa guri le acestui golf s-a dat celebra bătăl iede la Actium. Ambracia η-a avut o istorie bo-

gată: e de reţinut totuşi că, î n timpul războ-iului peloponeziac, a fo;-t aliata Spartei îm-potriva Atenei, P. D.

A M F I A R A U [A M P H l A R A O S].Eroul argian Amfiarau era în a c e l a ş i timp unv s t e a z Conducător de octi ş i un proroc infaili-

bil. El a trebuit să-şi respecte promisiunea c ea-1 urma pe vărul săi.1 Adrast, regele A rgo I id e ,în expediţ ia Celor şapte contra Tebei, deştia dinainte că războiul va fi pierdut si dluptătorii purtau scris pe frunte semnul mo -ţi i . Zadarnic a încercat să scape, căci soţ ia ? îEr if i la l-a denunţa.t lui Adrast, primind c 3preţ al trădării un colier. Ajuns în fata Teb··:Amfiarau a luptat v i tejeşte, dar în dezastn lf inal a luat-o 'a fugă alătur i de cei la l ţ i . Arfost si el ucis, dacă Zeus η-ar fi deschis ρ, ·mîntul în fata caru lu i său si nu l-ar fi scufu; -dat î n a d î n c u r i l e p â m î n t u l u i , hărâzindu-i n1 -murirea. Chiar î n locul unde se spunea căfi dispărut eroul, la Oropos, a fost ridicat , isanctuar. Spre acest locaş se îndreptau pel· -r i ni i în speranţa v indecăr i i sau ca să ceară ι . τoracol; Amfiarau le apărea în somn si =spunea ce t rebuie să facă.

P. P.

48

A M F I C T I O N I E [A M P H l K T I O-N l A]. ,,ldeea care a stat la baza întemeieri ioraşelor a dat naştere şi obiceiului ca mai

multe cetăţi să aducă împreună sacr i f ic i i ; ve-cinătatea ş i nevoile le-au apropiat, una de

alta; ele celebrau împreună sărbătorile şi pa-negiri i le; din ospăţul sacru şi din l ibaţiunea

făcută î n comun se năştea o legătură de prie-

tenie." Aceste asociaţii, descrise de Strabon în

textul de mai sus, ΪΘ numeau omficţionii şi

erau destui de numeroase în lumea greacă.

Cele mai celebre au fost următoarele: amfic-

ţionia ioniană (în Asia Mică), cu centrul la

sanctuarul lui Poseidon din Panionion; cea a

dorienilor, în cinstea lui Poseidon şi Apolon,

cu sediul la capul Triopion din Peloponez;

amfictionia de pe muntele Licaios, în onoarea

lui Zeus şi mai ales amfictionia de la Delfi.

Originea lor e foarte veche, cum o dovedeşte

locul de cinste pe care îl ocupau, în epoca cla-

sică, alături de marile cetăţi, oraşele de ran-

gul al doilea dar care trebuie să fi fost odi-

nioară importante. Fiecare stat participant

avea drepturi egale şi era reprezentat de dele-

gaţi care, la Delfi, purtau numele de py/ogoroi

şi hieromnemones. Aceste asociaţ i i trebuiau

să se ocupe de sanctuarul comun în tot ceea ce

privea administraţia, cultul şi sărbătorile.

Din cauza rivalităţilor politice dintre cetăţi,

amficţioniile s-au limitat la atribuţi i le lor re-

ligioase şi n-au jucat niciodată rolul unificator

pe care ar fi putut să l aibă Au fost utilizate

uneori în scopuri politice, dar totdeauna în

anumite limite şi în folosul aceluia dintre sta-

tele membre care dorea să-şi sporească pute-

rea Aşa s-a î n t î m p l a t cu amfictionia de la

Delfi: la începutul secolului al Vl-lea, tesa-

lienii au pornii un „război sacru" ca să

distrugă oraşul Crisa, care le împiedica

accesul la mare. In scbimb abţinerea poli-

tică aproape sistematică si scrupulele de

neutralitate au conferit amficţion iilor un

deosebit prestigiu moral, în pr imul r înd

celei de la Delfi, care s-a impus în faţa

întregii Grecii.

P. D.

A M F I P O L I S [ A M P H I P O L I S ] . i nanul 436, Atena, ca să-şi asigure supremaţiaasupra Greciei de Nord şi controlul minelorde aur din Pangeu şi al pădurilor de care avea

nevoie pentru a-şi construi flota, întemeiazăpe malul Sthmonului, aproape de vărsare,

oraşul Amfipolis, poziţie-cheie at î t pentru

economia Aticii, c î t şi pentru mişcările coră-

biilor ei. Cîţ iva ani mai tîrziu, în timpul răz-

boiului peloponeziac, cetatea cade în mîinile

spartanului Brasidas. Prin pacea din 371 (nu-

mită ,,a lui Calias"), oraşul şi împrejurimile

sale au fost înapoiate Atenei, dar pentru scurt

timp, căci în 357 stăpînul cetăţii va deveni

Filip Macedoneanul, în ciuda promisiunilor

făcute, F i l ip nu mai restituie atenienilor ora-

şul. Amfipolis rămîne sub stăpînirea macedo-

neană pînă c înd moştenirea lui Alexandru va

trece în mî ini le romanilor. P. D.

A M F I T R I O N [ A M P H I T R Y O N ]Regele Tebei şi soţul Alcmenei. Zeus s-a în-

drăgostit de Alcmena, dar regina s-a arătat

atît de castă, î n c î t zeul a fost nevoit să împru-

mute înfăţişarea soţului legitim ca să se poată

apropia de ea. Alcmene a avut doi fii: Ifime-

des, fiul lui Amfitrion, şi Heracles, fiul lui

Zeus, mult mai puternic şi mai curajos.

P. D.

A M F I T R I T A [A M P H l T R l T E]. Soţia

lui Poseidon şi fiica lui Nereu. Era regina mă-

rilor şi conducea corul Nereidelor, surorile

sale. O celebră cupă atică cu figuri roşii, da-

tînd din jurul anului 500, o înfăţişează înmînînd

lui Tezeu coroana de aur care dovedea ascen-

denţa sa divină, în alte reprezentări, apare

înconjurată de ceata Nereidelor. P. D.

A M l C L A l [A M Y K L A l]. La c î ţ i v a ki-

lometri de Sparta, la Amiclai. se găsea un

sanctuar închinat eroului Hiacint (Hyakin-tfios), pe care se spunea că Apolon îl iubise şi

apoi îl omorîse din greşeală. Era unul din cele

mai vechi locuri sfinte din Peloponez. în

secolul al Vl-lea, sarcina de a amenaja acest

49

Amfitrita î n m î n î n dlui Tezeu,în prezenţa Atenei,coroana de aur.Cupă decoratăde pictoru llui Panaitios.Circa 550.Muzeul Louvre.f οίο Hirmef.

sanctuara fost încredinţată ionianului Bat iclesdin Magnezia [vezi numele]. Ceea ce se nu-meşte destul de impropriu „Tronul de laAmicla i" era c î n d v a un ansamblu vast de clă-diri dominat de o statuie uriaşă a lui Apolon şiîmpodobit cu o mulţime de reliefuri inspiratedin legendele mitologice care aveau pe atunciun mare succes. P. D.

A N A C R E O N . Poet liric din a doua ju-mătate a secolului al Vl-lea, născut la Teos,în lonia. A trăit la Samos, în preajma vesti"tului tiran Policrat, şi la Atena, pe lingă Hi-parh, fiul lui Pisistrate. A fost prieten cuXantip, tatăl lui Pericle. Anacreon e proto-tipul poetului de curte, plăcut, frivol şi scli-pitor. A rămas pînă la bătrîneţe (a murit la85 de ani) jovial şi vesel. A cîntat mai cu seamă

pe Eros, zeul amorului, şi graţia tinerelorfete; uneori şi-a bătut joc de r iva l i i săi mainorocoşi ca el. Opera sa autentică se reducepentru noi la cîteva fragmente, dar faima luiîn antichitate a fost at î t de mare, î n c î t a avutnumeroşi imitatori. S-a păstrat o întreagă cu-legere de poeme „anacreontice", scrise în ma-niera poetului din Teos, aşa cum în Franţa„poemele marotice" s înt ecoul creaţiei origi-nale a lui Clément Marot. Odele sale plinede vioiciune, uşoare şi spirituale (Odei lireisale. Cupa de argint. Iubirea şi albina) au fostşi ele imitate mai tîrziu de poeţii francezi aiPleiadei. R. F.

A N A T O L I A . Cunoscută mai mult subnumele de Asia Mică, Anatolia este foarteaproape de Grecia datorită insulelor din

50

Marea Egée, inca din secolu l al.X-lea, coasteleoccidentale ale Anatol ie i au primit un val

masiv de colonişti ionieni; oraşele care s-auridicat aproape de ţărm se numărau printre

cele mai importante si mai bogate din lumeaelenică. Cu toate acestea, dacă pătrundeaipuţin mai în ad încul acestor ţ inuturi, tegăseai î n mijlocul unei lumi barbare în toatăputerea c u v î n t u l u i . Pe ruinele imperiuluihitit apăruseră mici regate, care în secolul

a| Vl-lea au trecut sub stăpînirea persană şiau fost transformate în satrapii. Acesteaocupau imensul podiş central, înconjurat demunţi, cu totul diferit prin aspect, c l imă şiculturi de ceea ce cunoşteau şi îndrăgeaugrecii, în aceste provincii — Frigia, CariaLidia, Licia — se vorbeau limbi de neînţeles,se adorau divinităţi fără nici o legătură cucele din Olimp şi stăpîneau idei şi moravurifăcute parcă anume să mire şi adesea să scan-dalizeze raţionalismul grec.

Fără Îndoială, grecii au cunoscut toateaceste regate încă din timpurile cele maiîndepărtate şi le-au călcat din c înd în c îndhotarele. Chiar atunci cînd contactele s-auînmulţit şi Anatolia a devenit uşor accesibi lăgrecilor — începînd din secolul al IV-lea şimai ales în epoca elenistică — chiar atuncicînd suverani greci s-au instalat în capitaleca Pergam, numind guvernatori greci în cetăţicare primeau de la ei nume grecesc, numai opătură puţin numeroasă a populaţiei se puteafăli cu o origine elenică, căci masa locuito-rilor continua să-şi ducă traiul cunoscutd Întotdeauna şi rămînea refractară civiliza-ţiei elenice. P. D.

A N A X A G O R A [A N A X A G O R A S].Filozof ionian, originar din Clazomene,Anaxagora a petrecut 30 de ani la Atena(între 460 ş i 430); a fost profesorul şi prietenullui Pericle. La începutul războiului pelopo-neziac, cînd atenienii, nemulţumiţi de Peri-c'e, au intentat procese unor persoane dinanturajul lui, l-au dat în judecată şi pe Ana-xagora; acuzat de impietate ş i constrîns să

părăsească Atena, s-a retras la Lampsacos,unde a s i murit. Anaxagora a s u b s t i t u i t dra-gostei şi urii — dualitatea de forţe cosmicea lui Empedocle [vezi numele] — un singurprincipiu motor, pe care l-a numit Spirit(Nus). Spir i tul organizează lumea; el este„infinit si s tăp în absolut, numai el există însine şi pentru sine"; e o inteligenţă ordona-toare, un fel de suflet al lumii. Acest suf'et,foarte subtil, dar nu imaterial, exercită oacţiune mecanică asupra amestecului primor-dial, care după Anaxagora e format din ele-mente calitative d iv iz ib i le la infinit. Pe aces-tea Aristotel le-a denumit homeomere, numesub care sînt cunoscute şi azi. Această concep-ţie neadmiţînd existenţa unor elemente indi-viz ibi le, se opune celei a atomiştilor. Acţiu-nea Spiritului asupra acestui amestec deter-mină o mişcare giratorie, care formează uni-versul printr-un proces de centrifugare.

Nu e de mirare că Anaxagora a fost acuzatde impietate: el afirma că Soarele si Luna nus î n t zei, aşa cum credea majoritatea celorvechi, ci doar corpuri materiale. De altfel,nu credea în arta d iv inaţ ie i , după cum vedemdintr-o povestire a lui Plutarh: într-o fermăa lui P e r i c l e s e născuse un berbec cu un singurcorn. Prorocul Lampon vedea în aceasta unsemn divin. Anaxagora însă a dat fenomenul u io expl icaţ ie anatomică, care discredita pro-feţia. Anaxagora poate fi considerat unul dinîntemeietori i raţionalismului grec. El spuneacă omul este mai inteligent decît animalele,fiindcă are mîini. P. - M. S.

A N D O C IDE [A N DO K l D E S]. (1)Orator atenian, născut către 440, dintr-ofamilie nobilă. Aparţinea acelui tineret ele-gant şi de bani gata, al cărui idol era Alci-biade. în 415, fiind implicat în procesul muti-lării hermelor, Andocide a fost întemniţat şiη-a scăpat din închisoare decît denunţîndu-i pepresupuşii vinovaţi. Privat de unele drepturipolitice, s-a autoexilat şi a colindat lumeaducînd o viaţă aventuroasă, întors la Atenaîn 403, în urma unei amnistii generale, a vrut

51

să intre din nou în v iaţa pol i t ică, dar in 399a fost pentru a doua oară acuzat de impietate,de asta dată imputîndu-i-se profanarea mis-terelor de la Eleusis. A rostit atunci în apă-rarea sa d i s c u r s u l Despre mistere, care ni s-apăstrat, şi în urma căruia a fost achitat, în392 a fost trimis pentru negocieri cu Sparta;întors la Atena a ţinut discursul Despre pace,de asemeni conservat, dar Adunarea poporu-lui a dezavuat pe negociatori şi i-a alungat.Andocide a trebuit să apuce din nou caleaexilului. Deşi figurează în catalogul tradiţio-nal al celor mai buni zece oratori atici, Ando-cide a fost mai degrabă un orator mediocruşi lipsit de strălucire. R. F.

A N D O C I D E [A N D O K l D E S]. (2)Cu Andocide din Atena începe, în ultimatreime a secolului al Vl-lea, o transformareprofundă în pictura ceramică: apariţ ia stilu-lui numit Mcu figuri roşii". Pictorul olaruluiAndocide foloseşte tehnica nouă, în care si lue-tele r o ş i i (culoarea argilei) s î n t cruţate dinfondul vasului lăcuit în prealabil cu negru.In vreme ce pictorii anteriori ai s t i lu lu i ,,cufiguri negre", detaşate pe fondul culor i i natu-rale a argilei, gravau detaliile îmbrăcărninţiisi musculatur i i cu un stilet sau le puneau înevidenţă folosind culoarea albă sau violet,artişti i st i lului nou s î n t capabili să redeatoate d e t a l i i l e cu ajutorul unei pensule foartefine, ale cărei posibi l i tăţ i şi rafinamente s î n tnelimitate. O dată cu tehnica evoluează şicompoziţia. Artişti i s t i lu lu i cu figuri roşi i sevor strădui să se elibereze de legea frontalită-ţ i i de care maeştrii st i lului cu figuri negreA m a s i s ş i Execias se lăsaseră încătuşaţ i ş iconform căreia toate părţile unei figuri,pictate din faţă sau din profil, se situau înacelaşi plan; foarte frecvent, capul si bustulerau desenate din faţă, iar picioarele dinprofil. Pictorii stilului nou introduc redareafigurilor.văzute din trei sferturi cu diverselevariante pe care le implică. Din acest momentcompoziţia scenelor evoluează simţitor: loculscenelor izolate e luat de ample tablouri

D e î a U u de Pe ° amforă cu figuri roşii decorată de pic-torul l u i Andocide. Circa 520. Muzeul din Berlin.

Foto Hj'rmer.

ciclice. Dacă se picta o singură scenă, ea sedesfăşura pe diverse părţi ale vasului, în faţăşi în spate, de unde numele de „compoziţiebinară". Sti lul nou a găsit curînd alţi adepţi,de pildă Psiax, renumitul decorator de cupe,şi el foarte sensibil la fineţea desenului s.ila jocul del icat al drapajelor. R. M.

A N D R O M A C A [A N D R. O M A K H E].Mărturiile antichităţii o prezintă pe An-dromaca în diverse ipostaze: ea e prin-ţesa nobilă care, pe zidurile Troiei, iese înîntîmpinarea lui Hector, soţul său acoperitde glorie; tot ea e mama aprigă care, înar-mată cu un toiag, încearcă zadarnic să ocro-tească pe fiul său Astianax de furia grecilor

52

"îmbătaţi de victorie, in noaptea fatală a

căderii Troiei ; o vedem apoi captivă în Epir,

unde o dusese Neoptolem, fiul lui Ahi le.

Se căsătoreşte apoi cu cumnatul său Helenos

si împarte cu el domnia Epirului ; în s f î r ş i t î ş i

încheie viaţa neobişnuit de agitată la Pergam,

cetate întemeiată de fiul pe care îl avusese cu

Neoptolem. Iată deci că această Andro-

macă din tradiţia antică nu seamănă cu văduva

îndurerată şi dîrză, imortalizată de Racine.

P. D.

A N D R O M E D A . Fiică a lui Cefeus,

regele Etiopiei. Ca să potolească furia unui

monstru care îi pustia ţara, tatăl Andromedei

i-a oferit-o pe propria sa fiică. Perseu, întor-

cindu-se din expediţia sa contra Gorgonelor,

ucide monstrul, o eliberează pe Andromeda

si se însoară cu frumoasa victimă. P. D.

A N D R O S. Cu toată întinderea sa consi-

derabilă — o lungime de peste 30 de km, în

prelungirea spre sud a Eubeei — şi cu toate

că avea un sol destul de fertil, insula Andros

η-a jucat n i c i un rol în viaţa politică, econo-

,mică, art ist ică sau literară a Greciei. P. D.

A N H I S E [ A N K H I S E S ] . Ocupaţia lui

Anhise de a paşte oile pe muntele Ida, lîngă

Troia, era demnă de invidiat, într-adevăr

aici s-a desfăşurat concursul celor trei zeiţe,

care-şi aleseseră ca arbitru pe păstorul Paris;

tot aici Anhise, care păştea boii pe povîrni-

şurile Idei, primise mai de mult vizita Afrodi-

tei şi se împreunase cu ea. Rodul dragostei

lor a fost Eneas, care şi-a salvat tatăl de la

moarte, cînd troienii au fost siliţi să-şi pără-

sească cetatea cucerită de greci. P. D.

A N I M A L E , în epoca micenianăsi în epoca

arhaică trăiau în Grecia lei, urşi şi alte ani-

male sălbatice; religia şi o serie de legende

le-au păstrat amintirea, de exemplu, povestea

leului din Nemeea, ucis de Heracles şi cultul

Artemidei-ursoaica, celebrat î n special la

Brauron (Atica), în c întul XXI I I din U/Oda,

Anhise purtat deE-neas, fugind dinTroia. Detaliude pe o oenohoeatică. Circa 530.Muzeul Louvrefoto Giraudon.

53

cu ocazia funeraliilor lui Patrocle, Ahi le

sugrumă pe rugul prietenului său ,,doi c î in i

din cei nouă pe care-i hrănea Patrocle la

masa lui". Numeroase picturi de pe vasele

din epoca clasică cu reprezentări de banchete

înfăţişează c î i n i care rod oase s i resturi arun-

cate pe jos de conviv i , î n t r u c î t clinii erau

absolut necesari la vînătoare, î n greceşte

numele vînătorului (kynegetes) înseamnă eti-

mologic M cel care m î n ă c î i n i i " . Xenofon, în

Kyneget/fcos, se ocupă pe larg de creşterea şi

dresajul c î in i lor de atac şi a c î i n i l o r de hăitu-

ire. Unele rase de c î i n i din Laconia se bucurau

de o preţuire deosebită, în regiunile muntoase

se găsea v înat din belşug, mai cu seamă

iepuri, vulpi şi păsări (Aristofan enumera

numeroase specii în comedia sa intitulată

Păsările).

Un basorelief arhaic prezintă doi tineri

faţă în faţă, unul ţ in înd în lesă un cî ine,

celălalt o p i s i c ă ; animalele se înfruntă, în

mod vizibil, într-o luptă, pe care o urmăresc

cu pasiune doi bărbaţi din spatele tinerilor

(probabil făcuseră un pariu). P is ic i le s în t

pomenite rar în texte şi nu le î n t î l n i m prea

des nici î n operele de artă. Grecii ţineau în

casă nevăstuici îmblînzite ca să prindă şoareci,

în gineceu, copiii creşteau c î i n i , nevăstuici,

raţe, prepeliţe, şoareci şi şopîr le. în secolul

al IV-lea anumiţi tineri spi lcuiţ i aveau obi-

ceiul să ţină o prepeliţă sub haină, aşa cum

povesteşte Plutarh (Viaţa lui Alcibiade, cap.

X), începînd din secolul al V-lea, atenienii

bogaţi importau de departe „păsări din Fâ-

şia", adică fazani, şi au început să crească

păuni. Animalele cele mai comune în Grecia

clasică erau caprele, porcii, oile şi catîrii.

Boi ş i cai se găseau mai ales în Beoţia şi Tesa-

lia, regiuni cu cîmpi i fertile, potrivite creşte-

rii intensive a animalelor. Păstorii mînau la

Taur. Măgar purtînd urcioare. Datează din minoicult impuriu. Muzeul din Heraclion. Foto Hossia.

Riton în formă de cap de c î i n e . Circa 490. V i l f a Giulia,Roma. Foto H/rmer.

Titic. Circa 510. Muzeui National din Atena. Foto Émue.

păscut turme de cspre şi oi în regiunile mun-toase de lingă frontiere (eskhatioi).

Atenienii îndrăgeau at î t de mult luptelede cocoşi, î n c î t magistraţii cetăţii organizauastfel de spectacole în fiecare an la teatru·Cocoşi lor li se dădea usturoi şi ceapă, ca să-ifacă m a i combativi şi li se fixau la picioarepinteni de metal. La aceste lupte se puneaupariuri. Un cocoş de luptă de rasă bună şibine dresat costa foarte scump.

Peştele constituia hrana obişnuită a atenie-nilor: peşte de mare, mai ales ton, sau peştede apă dulce; pescari i beoţieni vindeau laAtena, în agora, tipări din lacul Copais,consideraţ i o mîncare de lux

în religie animalele aveau un rol conside-rabil, căci grecii, ca şi egiptenii, trecuserămai î n t î i prin stadiul de zoolatrie; se credecă Apolon a fost un lup, Artemis o ursoaică,Atena o bufniţă, şi abia într-o epocă ulteri-oară aceste -animale au fost considerate casimple atribute ale divinităţi lor, deveniteantropomorfe. Reguli precise şi amănunţitehotărau specia, sexul şi particularităţile ani-malelor care trebuiau sacrificate fiecărui zeu.în afară de holocaust, orice sacrificiu se ter-mina în mod normal cu un banchet; mulţigreci săraci mîncau carne numai cu ocaziaceremoniilor de cult f a m i l i a l sau public. Sa-crif icatorul avea şi funcţia de bucătar, aşacum vedem în Mizantropul lui Menandru.Prorocii cercetau măruntaiele animalelorîn junghiate, în special ficatul, ca să citeascăîn ele viitorul. De asemenea ei observauzborul şi ţipătul păsărilor, care, fiindcă locu-iau în î n a l t u l cerului, erau considerate adevă-raţi mesageri a i zeilor, [vezi A l i m e n t a -ţ i e , D i v i n a ţ i e , O r a c o l e , P e s -c u i t , S a c r i f i c i i şi V î n ă t o a r e].

R. F.

Bufnită. Vas protccor intian de parfum. Muzeul Louvre.Γοίο Giraudon.

55

A N T E N O R. Personalitatea acestui sculp-tor atenian din secolul al Vl-lea a dominatsf î rş i tu l epocii arhaice. El este mai î n t î i auto-rul Tyrannoktonilor, grup statuar celebru,înfăţ işînd pe fraţii Harmodios şi Aristogei-ton, care au eliberat Atena de tirania Pisis-tratizilor. Această operă celebră, realizatăîn bronz, a fost luată de Xerxes, c î n d a jefuitAcropolea în 480, şi s-au păstrat numai copiilelucrărilor care au (nlocuit-o, făcute de Cri-tics şi Nesiotes. Cunoaştem stilul lui Antenordatorită unei Kore [vezi cuvîntul] generostratate: e mai înaltă decît mărimea naturală;această piesă rupe cu s t i l u l vechi, prea linearşi decorativ, dînd viaţă unei noi concepţiiplastice prin arhitectura formelor şi structuracorpului, accentuate de amploarea draperiei,în ciuda unei anumite rigidităţi care încăse păstrează,· mişcarea faldurilor subliniazăechil ibrul coapselor şi o imperceptibilă miş-care a picioarelor, datorită mai degrabăimpresiei de elan interior, decît unei mişcărireale. Spre deosebire de Koroi mai vechi,chipul sculptat de Antenor nu s u r î d e ; faţaeste tratată în acelaşi stil viguros şi puternicstructurat, care dă trăsăturilor un aer fermfi o expresie voluntară. Af ini tăţ i le s t i l i s t i c edintre Kore de pe Acropole şi figurile femi-nine de pe frontonul estic al templului Alcmeo-nizilor din Delfi par să justifice atribuireaacestui grup statuar tot lui Antenor. Deşimutilate, sculpturile iasă să se întrevadăc mpoziţia amplă şi maiestuoasă care dă ori-ginal i tate Korei de pe Acropole. R. M.

A N T I F A N E S [A N T l P H A N E S].Poet al comediei medii [vezi C o m e d i e ]

A N T I F O N [A N T l P H O N]. Oratorşi om polit ic ' atenian, născut către 480. Afost membru al partidului aristocrat şi —după spusele lui Tucidide — a fost pr inc ipa lu l

inspirator şi organizator al revoluţiei oligar-hice din 411, care a avut doar un succesefemer. Cu ocazia „epurării" care i-a ur-

mat, Antifon a fost condamnat la moarte şi

executat.Scrierile care ni s-au păstrat sub numele

|ui Antifon par a fi creaţia a doi autori: Anti-

fon oratorul şi Antifon sofistul. E mai probabil

Insă că întreaga operă a fost scrisă de aceeaşi

mină. Ca profesor de retorică, a redactat

Tetralogiile, grupuri de cîte patru discursuri

fictive, conţinînd acuzarea, apărarea şi replica

celor două părţi. Pe oratorul Antifon îl

cunoaştem astăzi din trei pledoarii în procese

de crimă; discursul pe care Tucidide îl apre-

ciază ca pe cel mai izbutit nu ni s-a păstrat:

e pledoaria rostită de Antifon în propria lui

apărare, în 411. R. F.

A N T I G O N M O N O F T A L M O S

[ A N T I G O N O S M O N O P H T H A L -

M O S]. Dinastia care a luat puterea la înce-

putul secolului al I l l- lea în Macedonia, ca

şi acelea care au domnit în Egipt şi Siria, a

fost întemeiată de un ofiţer din armata lui

Alexandru cel Mare, Antigon, poreclit ,,Μο-

noftalmos" (chiorul). După moartea lui

Alexandru a fost numit guvernator peste

Pamfil ia, Licia şi o parte din Frigia. în scurt

timp a ajuns să conducă majoritatea provin-

ciilor Asiei Mici şi să ocupe un loc de frunte

printre diadohi [vezi cuvîntul]. După ce

fiul său Demetrios Poliorcetu! a învins la

Cipru flota lui Ptolemeu (306), Antigon s-a

proclamat rege, nu numai asupra părţii pe

care o stăpînea de drept, ci peste întreaga

Macedonie, considerîndu-se unicul urmaş

legitim ai lui Alexandra. Ceilalţi diadohi

n-au vrut să-l recunoască suveran şi, arogîn-

du-şi şi ei acelaşi titlu, au pornii război

contra lui. în lupta care a avut loc în 301 la

Ipsos, Antigon şi-a găsit moartea. Fiul său

Demetrios Poliorcetul s-a refugiat în Mace-

donia, în 297, şi a restaurat oligarhia în Gre-

cia, In cele din urmă a murit în captivitate

la curtea lui Seleucos, în 282.

După dezmembrarea imperiului, fiul săuAntigon Gonatas i-a succedat la tronul Mace-doniei şi a domnit pînă în 239. A purtatrăzboaie numeroase: împotriva provinciilor

greceşti mereu revoltate, împotriva lui Pto-

lemeu care susţinea pe rebeli şi voia să-siasigure poziţii în insulele Mării Egee, în

sfîrşiţ împotriva lui Pirus, care un timp i-a

şi luat locul ca rege.

în timpul domniei lui Antigon Gonatas

s-au format în Grecia două ligi rivale: liga

aheeană, condusă de Arătos din Sicion, şi

liga etoliană, utilizată de Antigon în tentativa

lui de a-şi menţine dominaţia asupra Pelopo-

nezului. Cu toate greutăţile mtîmpinate, el

a reuşit aproape să facă din Macedonia o

ţară mare, dar succesorul său Demetrios al

ll-lea, in timpul celor zece ani de domnie

(239—22.9), a compromis situaţia. Şi astfel

în 229, cînd urmează la tron Antigon Doson,

noul rege se găseşte în faţa celor două ligi

unite contra lui. în cele din urmă iese victo-

rios ş i , cu puţin înainte de moarte, reuşeşte

să supună Sparta, unul din centrele de opo-

ziţie.

In 220, Filip al V-lea î ş i începe domnia

asupra unui regat care părea solid ş i prosper;

dar, la greutăţile pe care i le fac grecii, se

adaugă un nou pericol: prezenţa romanilor

pe coasta Iliriei, unde debarcaseră cu timi-

ditate în 22.8. Fil ip e nevoit să-şi îndrepte

atenţia cînd asupra romanilor, c înd spre

Orient, mai cu seamă către regatul Pergamu-

lui, cu care are mereu dificultăţi, în cele din

urmă, lovitura cea mai puternică i-o dau

trupele romane, care-l înfrîng în 197 la Kynos-kephalai. E primul pas spre decăderea totală ;

fiul său Perseu, care-i urmează în 179, e bătut

de Paulus Aemilius la Pidna în 168, iar în 148

Macedonia devine provincie romană, doi ani

înainte ca rumânii să-şi asigure dominaţia

completă asupra Greciei, prin cucerirea Co-

rintului. P. D.

A N T l G O N A. Tragicii, mai ales Sofocle,

au făcut din Antigona una dintre cele mai

57

frumoase f i g u r i ale mitologiei greceşti, per-soni f icare v ie a devotamentului f i l i a l , a r i gor i imora le şi de asemenea a revo l te i contralegi lor omeneşt i care violează regul i lededrep-tate impuse de conştiinţa noastră şi de voinţazeilor. Viaţa Antigonei a fost o dramă. S-anăscut într-o f a m i l i e blestemată: tatăl său,Oedip, regele Tebei, se căsătorise, fă ră săştie, cu propria sa mamă, locasta. Cînd auaflat adevărul, locasta s-a s i n u c i s , iar el şi-ascos ochi i . S u p u ş i i să i , temîndu-se să nu f iepedepsiţi ş i e i d i n cauza p ă c a t u l u i comis derege, l-au izgonit.

A i c i începe r o l u l Antigonei, Numai ea şi-aînsoţit tatăl orb, în peregrinarea prin oraşeleşi satele care refuzau să-i acorde ospitalitatea,în ce le d i n u r m ă a jung la Atena, unde se bu-cură de o p r i m i r e m a i bună. Abia sos i ţ i ,Oedip recunoaşte locul unde îi fusese sortitsă moară. Asculţînd de porunca zeilor, Oedipîi cere Antigonei să plece'şi puţin după aceeamoare, l îngă satul Colonos, iar A n t i g o n a nui-a m a i putut găs i m o r m î n t u l .

După moartea tatălui ei, Antigona seîntoarce la Teba, la gingaşa şi blinda ei sorăIsmena — care îş i plînge fără încetare soarta— şi la cei doi f raţ i , Eteocle şi P o l i n i c e ,

blestemaţi de Oedip pentru lipsa lor de pie-tate f i l i a l ă . Războindu-se între ei pentrudomnie, au pier i t amîndoi în luptă, iar Creon,u n c h i u l lor, a preluat puterea, întrucît Poli-nice r id icase armele contra patriei sale,Creon a interzis să f ie înmormîntat, darAntigona nesocoteşte interdicţia şi îndepli-neşte în mod s imbol ic r i t u a l u l funerar pentrufrate le său, c o n ş t i e n t ă că o aşteaptă pedeapsacu moartea. Intr-o scenă i m p r e s i o n a n t ă ,Sofocle ne-o prezintă jus t i f ic îndu-ş i fapta:Antigona nu pledează pentru nevinovăţia ei,ci pentru obl igaţ ia de a asculta de legi le ne-scrise ale conştiinţei, mai p u t e r n i c e ş i m a iconstrîngătoare decît i n s t i t u ţ i i l e create deom. î ş i acceptă pedeapsa, care îi întăreşteconvingerea că fusese de dreptul şi de datoriaei să aducă ultimele onoruri celui mort,indiferent de greşelile comise de acesta.

Antigona păşeşte spre u l t i m u l s u p l i c i u cucura j , tu ochi i deschişi , fără să bănuiască,desigur, că e x e m p l u l ei va fi u r m a t de-al u n g u l istoriei de nenumăraţi eroi, adese.iobscuri, care nu vor ezita să-şi dea v ia tapentru dreptatea în care au crezut. P. D,

A N T I O H I A [A N T l O K H E l A,].Dintre toate oraşele cu acest nume, A n t i o h uaşezată pe r î u l Orontes, în Siria, a fost u n u ld in cele mai importante. A fost întemeiatîn 300, după b ă t ă l i a de la Ipsos, de cătreSeleucos Nicator, care i-a dat n u m e l e t a t ă l u isău. Oraşul avea patru cartiere şi era încon-jurat de un zid de apărare comun, fiecarecartier f i ind î m p r e j m u i t la r î n d u l său de citeo i n c i n t ă proprie. La puţ in t imp după înteme-iere, sculptorul Eut ih ides a executat o statuiede bronz, înfăţ iş înd o femeie care personificacetatea, prima dintr-o lungă serie de a legor i iasemănătoare. Reşedinţă a Seteucizilor, Anti-ohia a fost un important centru c o m e r c i a lşi prosperitatea sa s-a menţinut m u l t t imp.chiar după ce a căzut (în 64) sub stăpînirearomană. Numeroase mozaicuri d in secoluial IV-lea şi al V-lea e.n. atestă bogăţia locui-tori lor A n t i o h i e i . P. D

A N T I P A T E R . Antipater a fost însărcinat de Alexandru cel Mare să se ocupe det r e b u r i l e G r e c i e i , î n t i m p u l c a m p a n i i l o r d i nA s i a . La moartea m a r e l u i cuceritor, Antipaterşi-a păstrat f u n c ţ i a si în această calitate aînăbuşit revolta grecilor, care sperau să-şirecucerească independenţa. O campanie descurtă durată, n u m i t ă „Războiul Lămâie", i-aadus cucerirea Atenei, în această î m p r e j u r a r eI-a omorît pe Hiperide şi I-a împins la s inuci-dere pe Demostene, şi a instalat o garnizoanăîn fortul M u n i h i a . în 321, o coaliţie a diado-h i l o r i-a permis să-l în locuiască pe Perdicasîn f u n c ţ i a de regent şi să a j u n g ă astfel stăpînulv i r t u a l al întregii Macedonii. Dar moarteaîl surpr inde foarte curînd şi domnia treceîn m î i n i l e f i u l u i său Casandros.

P. D.

58

A N T I S T E N E [A N T l S T H E N E S].

Filozof, întemeietorul scolii c in ice [vezi

S c o a l ă c i n i c ă ] ,

A P E L E S [A P E L L E S]. Deoarece au

s-a păstrat nimic de la el şi nici de la contem-

poranii săi, s întem siliţi să acceptăm opinia

celor vechi, după care Apeies ar fi fost cel

mai bun pictor din secolul al IV-lea. Un argu-

ment e că numai lui i s-a îngăduit să facă por-

tretul lui Alexandru cel Mare (în sculptură,

privilegiul corespunzător i-a revenit lui Lisip).

Originar din Colofon, lîngă Smirna, a execu-

tat un număr mare de portrete ale marelui

cuceritor, ale tatălui său Filip şi ale altor

personaje, mai puţin importante. A pictat-o

cu plăcere pe Afrodita, zeiţa care se bucura

pe atunci de cea mai mare popularitate î n

rîndurile artiştilor şi ale publicului. Lucian

a descris tabloul său alegoric Calomnia, des-

criere de unde s-a inspirat mai tîrziu Botti-

celli. P. D.

A P O L O D O R [A P O L L O D O R O S].

După cum povesteşte Plutarh, Apolodor, su-

pranumit „Pictorul umbrelor", a fost. în

ultimul pătrar al secolului al V-lea, cel dinţii

care a folosit amestecul de culori şi degradeul

umbrelor în pictură. Influenţa s a - î n progresul

realizat de pictură la sfîrşitul secolului al

V-lea şi începutul veacului următor a fost

considerabilă.

Tehnica introdusă de Apolodor poate fi

studiată astăzi pe picturile care împodobesc

doua lekythoi albe (cutele veşmintelor s înt

accentuate de umbre) si pe nişte imitaţii ro-

mane făcute după picturi greceşti din epoca

clasică. De exemplu, jucătorii de ofsice,

pictură pe marmură, unde hainelesîn t umbrite

în cenuşiu şi brun. R. M.

A P O L O N [ A P O L L O N ] , în lumea

zeilor greci, Apolon şi-a făcut apariţia deştul

de tîrziu. Delos, insula în care mitologia pla-

sează naşterea sa, η-a avut nici o divinitate

masculină înainte de sfîrşitul mileniului II.

Statuetă a lui Apolon. dedicată de Manticles. Circa700-680. Museum of Fine Arts. Boston.

După tradiţie, Apolon era fiul lui Zeus şi al

zeiţei asiatice Leţo şi avea ca soră pe Artemis.

E greu de precizat de unde venea în realitate

şi poate că, în diferitele locuri unde era ado-

rat, avea caractere deosebite. La Delfi,

unul dintre principalele lui sanctuare, şi-a

cîştigat locul după ce Ά omorît şarpele-oracot

Python, stăpînul anterior al acestor ţinuturi.

Apolon a început să prezică şi el viitorul şi,

59

Apolon Pitios aşezat pe Omfalos. Stater de argint.

Circa 355. Antiken-Museum , Basel.

A P O L O N I O S [ A P O L L O N I O S ]D I N R O D O S . Poet născut la Alexandria,în jurul anului 300. Profesorul său Calimah l-aajutat să obţină în 270 conducerea Bibliotecii

• din Alexandria [vezi A l e x a n d r i n i s m ]şi l-a recomandat ca preceptor al viitoruluirege Ptolemeu al Ill-lea Evergetul. La Bi-bliotecă, Apolonios s-a consacrat erudiţiei,apoi a trecut la elaborarea marelui său poemArgonaut/cele, al cărui plan η-a fost pe placul

lui Calimah, partizan al creaţiilor scurte.In 250, Apolonios a citit o parte din poem înpublic. Rezultatul a fost un eşec. A trebuitsă renunţe la direcţia Bibliotecii, unde a fostînlocuit de Eratostene, ş i s-a refugiat la Rodos,

cu toate încercăr i le lui Heracles de a uzurpatrepiedul s imbol ic, în tot timpul antichităţiimii de oameni veneau la Apolon să întrebece le rezervă viitorul. Apolon şi-a exercitatfuncţia de oracol şi în alte sanctuare; deexemplu, la Claros în Asia Mică. Veşnictînăr, Apolon nu se remarcă numai prinnenumăratele s a l e aventuri sentimentale, cişi prin impetuozitate, trufie, adesea prinviolenţa si duritatea reacţiilor. (In aceastăprivinţă seamănă cu Abile.) Implacabil, eldoboară cu săgeţile sale pe toţi cei care-ljignesc. Ca să-şi răzbune mama, Apolon masa-crează pe fiii Niobei ; tot el abat e ciuma asuprapopoarelor care nu i-au respectat preoţii.Este imaginea perfectă a frumuseţii atletice;corpul său viguros începe să s.e efeminezenumai în timpul lui Praxitèle. Cultul luiApolon s-a răspîndit pretutindeni ş i , fărăîndoială, η-ar fi fost at ît de popular, dacăzeuln-arf i fost înainte de toate un oracol.

P. D.

Apolon. Detaliu din figura centrală de pe f ronţ on u i

vestic al templu lui lui Z eu s din Ol impia. 465 — 455.

Muzeu ! din Oiimpia. Foto Emiie,

60

unde şi-a terminat poemul şi a obţinut dreptulde cetăţenie. Acolo a cunoscut gloria, a înte-meiat o şcoală şi a murit, fără să se mai în-toarcă vreodată, după cum se pare, la Alexan-

dria. Cele patru c întur i ale Arconauticelor,scrise în hexametri, formează o epopee de

tip homeric. Apolonios istor iseşte expediţ iaeroilor condusă de lason. pe corabia Argo,pînă în Colhida, unde lason a cucerit l îna de

aur, ajutat de Medeea, f i ica regelui din adeas-

tă ţară îndepărtată. Deşi poezia sa e adeseaerudită şi rece, ea nu e lipsită totuşi de stră-

lucire şi forţă, mai a les în c î n t u ! III, unde poe-

tul, imitîndu-l pe Euripide, dar şi cu o notăpersonală, zugrăveşte suferinţele Medeei,

îndrăgostită pătimaş de lason. R. F.

A P O L O N I O S [ A P O L L O N I O S ]D I N T l A N A. Filozof şi taumaturg pita-goreu din secolul l e. n. A scr is printre alteleViaţa l u i Pitagora, un tratat de astrologie, olucrare Despre s a c r i f i c i i şi Ser/sor i . Din operasa s-au păstrat doar cîteva fragmente. Legen-da, care transfigurase personalitatea lui Pita-gora, a transformat-o şi pe cea a lui Apolo-nios. Mai degrabă din legendă decî t din reali-

tate provin trăsăturile personajului descrisîn Viaţa lui Apolonios, scrisă în secolul

al I l l - l e a e. n. de Filostrat. R. F.

A R Ă T O S D I N S O L O I . Poet, filozofşi matematician din epoca elenistică. A scris

Phainomena (..Fenomenele") [Vezi A s t r o -n o m i e ] ,

A R C A D I A . Arcadia η-a fost ţinutulidilic pe care şi l-a imaginat secolul al XVII-

lea e. n. Era într-adevăr mai înverzită decît

celelalte regiuni ale Greciei, dar fiind izolată

în inima Peloponezului şi înconjurată demunţi îna l ţ i , Arcadia era locuită de ţăranişi de aspri păstori de capre, care nu seamănă

deloc cu poeticii păstori ai lui Poussin. Arca-

dienii erau urmaşii aheilor izgoniţi de invazia

care î ş i găsiseră refugiu în acestdeau autoh-

cu arhaisme

doriana,

ţinut greu accesibil. Ei se pretindeau autoh-toni; dialectul arcadian presărat

dovedeşte vechimea şi izolarea populaţiei.Bastion de protecţie î m p o t r i v a oricărei agre-siuni străine şi în acelaşi timp punct de ple-care pentru campanii în regiuni îndepărtate,Arcadia a a ţ î ţ a t mereu lăcomia ţărilor limi-trofe Argolida. Mesenia ş i Lacoma; era oprada cu a t î t mai ispit i toare cu cit niciodată,sau aproape niciodată, Arcadia η-a reuşit să

aibă unitate politică. Oraşele erau puţine si

de mică importanţă: Tegeo, care şi-a c î ş ţ i g a t

un renume durabi l datorită templului AteneiAlea, construit si decorat de Scopas, a ţ inut

piept un timp (in prima jumătate a secolului

al Vl-lea) puternicei armate spartane; Manti-neea, cîmpul de luptă unde în 418 armataateniană şi argeeană a fost zdrobită de spar-

tani i conduşi de Agis şi unde în 362 tebani i

ar fi reuşit să învingă Sparta, dacă Eparni-nonda, căpetenia lor, η-ar fi fost rănit mortal

în învălmăşeală; Orhomenos, care nu trebuie

confundat cu omonimul său din Beoţia; în

s f î r ş i t Megalopolis, întemeiat în 371 de Epa-

minonda cu locuitori aduşi din t î rguşoarele

vecine, care a devenit sediul unei efemere

confederaţii arcadiane. P. D.

A R C E S I L A U [ A R K E S I L A O S ] .Născut în 316, în E o l i d a , la Pitane. l-a urmat

lui Crates la'conducerea Academiei (268—241),unde a adus un spirit înnoitor, prin întoarce-

rea la învăţătura lui Socrate, a cărui maieu-

tică a interpretat-o într-o manieră sceptică.

Din această cauză şcoala a. primit de atunci

numele de Noua Academie. Arcesi lau a crit i-

cat cu vehemenţă dogmatismul stoic si aconstruit o teorie probabil istâ, av înd drept

criteriu „ceea ce este rezonabil". P.-M.S.

A R E O P A G [A R E l O S P A G O S].„Auzi-mi legiuirea, tu popor atenian,

Voi care judecaţi î n t î / a dată

O crimă-α s îngelu i vărsat, înfi inţatDe mine-acest judeţ va dăinui mereuAici pentru poporul lui Egeu,

Pe acest deal, pe unde AmazoaneleBătură conuri, c înd ciudoase ele

61

Veniseră la bâtă/ie cu Teze uîn faţa zidurilar-înalte-ateniene.Cetate nouă s / măreaţă-n turnuri ridicarăŞi jertfe aduseră lui Ares, pentru aceea dară;Şi stînca asta-a fost Areopag numită.Aici domneşte teama cu evlavia-nfrăţităSupioveghind dreptatea zi şi noapte.Ferind cetatea de-on'ce a legilor schimbare.Aveţi in asta puternic zid de apărareCum n-au ca voi străinele popoareDin ţara lui Pe/op şi pin'Io scitice hotare.Instaurez acest areopag să fieCurat de orice mită, vrednic de cinstire,Necruţător de rău şi ca un turn de neclintire,De-a pururi veghetor peste-o tutu r or somn ie"*

în aceste versuri celebre, puse "n gura Atenei,(Eumenidele, w, 681—706), Eschil povesteşteconcetăţenilor săi în anul 458 cum s-a consti-tuit Areopagul, una dintre cele mai vechi adu-nări ale polis-ului, în scopul de a-l judeca peOreste, vinovat de matricid. în vremea pri-mului mare tragic, competenţa areopaguluiera mult micşorată, dar era vorba de acelaşiconsiliu pe care regii Atenei îl convocau înepoca homerică, pentru a discuta treburilestatului, în acele timpuri îndepărtate, era al-cătuit din căpeteniile celor mai importantefamilii. Areopagul s-a menţinut şi după căde-rea monarhiei. Intrau în componenţa lui toţiarhonţii ieşiţ i din funcţie, deci reprezenta nu-mai pe eupatrizi, pătura socială cea mat no-bilă şi mai bogată. Atribuţii le sale erau destulde vagi şi multiple, ca în orice stat primitiv,în care separaţia puterilor nu e cunoscută.

După Aristotel, Areopagul avea rolul să ve-gheze la respectarea legilor: „El răspundea departea cea rnai mare şi mai importantă a ad-ministraţiei şi reprima fără drept de apel, cuamenzi sau pedepse corporale, toate abaterilede la ordine".

Curţnd după aceea îi revine sarcina de ajudeca crimele şi, cu timpul, va păstra această

* Eschi l , Eumenidele, traducere G. Murnu. la volumulT r a g i c i i grec/', Antologie, Bucureşti, ESPLA, 1958, p,191-19J.

unică funcţie juridică. Intr-adevăr, reformeledemocratice i-au fost fatale: tot de la Aristo-tel ştim că, în 462., Efialte i-a luat toate atri-buţiile care făceau din el ocrotitorul consti-tuţiei şi le-a repartizat celorlalte adunări po-litice şi judiciare, în aceeaşi epocă, ascensiu-nea la arhontat a păturilor sociale inferioarea modificat spiritul acestei vechi adunări, caresi-a pierdut prerogativele una după alta. Ma-joritatea proceselor importante se desfăşurauîn feţa tribunalului Heliastilor, în seama Areo-pagului rămînînd In secolul al IV-lea numaicrimele cu premeditare, otrăvirile, incendiileşi, în anum iţe cazuri, acuzaţiile de impietate.Totuşi trecutul său glorios i-a conferit tot-deauna un prestigiu, de care s-a servit ca săintervină în anumite împrejurări grave; ati-tudinea sa în momentele tragice ale înfrînge-rii Atenei la sf îrş i tuf războiului peloponeziaca arătat că Areopagul era capabil, ca şi în se-colele precedente, să menţină respectul legi-lor. P. D.

A R E S . Ares este unul din puţinii copii pecare Zeus i-a avut cu Hera. Dar calitatea sa defiu legitim η-a fost suficientă pentru a-i asi-gura un loc de frunte printre zei. Ares e zeulrăzboiului şi al luptelor violente. Era repre-zentat cu cască, platoşă şi lance şi cîteodatăgrecii î ş i închipuiau că-l văd în învălmăşealabătăliilor şi că-l aud scoţînd strigăte de luptăcu glasul său profund. După terminarea bă-tăliei, Ares nu mai valora mare lucru. Atenaîl depăşea ori de c î t e ori conflictul cerea inte-ligenţă şi nu era vorba numai de dat lovituri.Nici măcar în luptele corp la corp nu ieşeatotdeauna învingător. (Homer povesteşte cuma fost rănit de eroul grec Diomede.) Dar Aressuferea eşecuri nu numai în bată l i i ; intriga dedragoste pe care a avut-o cu Afrodita s-a ter-minat foarte rău, căci soţul zeiţei i-a prins pecei doi amanţi într-o plasă vrăjită şi a convocatîntregul Olimp ca să fie martor al infideli-tăţii Afroditei. Povestea vieţii sale e deosebitde săracă în evenimente şi popularitatea luiAres a rămas totdeauna foarte redusă.· Deşi

62

au purtat fără încetare războaie, grecii, ca şimajoritatea celor lal te popoare, preferau

, Să trăiască în pace.P, D.

A R G O L I D A [A R G O L l S]. Chiar înperioadele în care puterea şi rolul său politicerau în declin, Argos η-a încetat să sebucurede un imens prestigiu în ochii grecilor. Eraconsiderat cel mai vechi oraş, şi denumele săuse legau anumite legende care pentru greci seconfundau cu istoria lor cea mai îndepărtată,î n împrejurimile Argeşului, Heracles şi-a dusla bun sfîrşit primele sale munci: la Nemeeaa omorît leul, iar în mlaşt in i le din Lerna a

î n v i n s hidra.Dacă, î n mileniul III, civilizaţiile primitive

s-au dezvoltat cu precădere în Tesalia si insu-lele Ciclade, î n schimb în timpul aheilor Ar-golida a fost cel mai strălucit centru al vieţi ipolit ice şi intelectuale. Se poate presupune căArgolida a fost statul cu care Creta minoică alegat primele relaţii continentale. Deşi situatămai departe de marea insulă decît coastelemeridionale ale Peloponezului, Argolida pre-

zintă mai multe atracţii pentru navigatori:este o peninsulă care înaintează spre sud şioferă corăbiilor un adăpost foarte sigur, în-tr-o radă larg deschisă. E protejată împotr ivavînturilor nordice de munţi, la poalele cărorase întind cîmpii vaste, care oferă locuitorilortot felul de produse agricole, cereale, viţă devie, legume şi fructe. Deşi ţinutul acesta nuera prea întins, oraşele s-au înmulţit, aşezateunele lîngă altele, şi au căpătat importanţăaşa cum demonstrează bogăţia din morminteledate la iveală de săpături. Afară de Argos, seremarcau Micene şi T i r intş i arn puteamenţionaîn plus Midea, Asine şi destule altele, E greusă precizăm care cetate a fost mai importantă,Argos sau Micene; de altfel, se pare ca tragiciile-au confundat adesea, judecind după poeme-le homerice, î ţ i dai seama că, deşi nu domneaupeste un imperiu în toată puterea cuvîntului,suveranii Argoiidei, dintre care cel mai cele-bru a fost Agamemnon, îşi exercitau autori-

tatea asupra unor domenii destul de depăr-tate.

După invazia doriana, cetatea Argos a re-dobîndit repede o importanţă considerabilă:după ce Micene şi celelalte oraşe au fost adusesub stăpîn i rea sa, regele argeean Feidon a ata-cat Sparta, cetatea cea mai de temut din Pe-'loponez. învingînd-o, se impune ca preşedin-te la jocurile Olimpice, la care luau parte re-prezentanţi din întreaga Grecie (670). Argo-sul nu s-a mulţumit cu succesele militare.Lumea greacă îi datora răspîndirea şi poatechiar inventarea monedei; prin interme-diul Eginei, care îi era supusă, monedele sedifuzează pînă departe în Grecia. La c î ţ i v akilometri de oraş, un sanctuar vechi al Hereiatrage pelerini din tot Peloponezul. Aceastăperioadă de succese răsunătoare η-a duratmult: împărţită în state care nu s-au putut unicontra duşmanului comun, Argolida a trăit întot secolul al Vl-lea sub ameninţarea Sparteicare, după cucerirea Tegeei, a ajuns să seînvecineze cu ea. Argosul a continuat totuşisă strălucească prin bogăţie şi prin valoareaartiştilor născuţi aici. Celedouă statui Cleobisşi Sfton înălţate la Delfi nepermitsă conside-răm Argosuldrept unul din marile centre aleproducţiei sculpturale de ia începutul seco-lului al Vl-lea. Atelierelesculptorilor în bronzexecutau oglinzi ale căror suporturi antropo-morfice trezesc admiraţia noastră prin solidi-tatea proporţiilor. Lasfîrşitul epocii arhaice,tinerii sculptori învăţau tot de la un argeean(Ageladas) şi se zice să Fidias însuşi a fostunul din elevii săi. C î ţ i v a ani mai tîrziu ce-tatea se lăuda cu Policlet, care i-a adus oglorie mai mare decît acţiunile militare şipolitice. Argosul î ş i învinge fără mare greu-tate vecinii, Tirint şi Micene (distrusă în 468),şi e frămîntat de luptele interne dintre aris-tocraţi şi democraţi; aceştia din urmă învingşi ajung la putere în 460. Argosul caută, prinalianţele sale, să facă cit mai mult rău Spartei,dar trăieşte mai mult din amintirea trecutului ;nu va mai redobîndi niciodată puterea carefăcuse din Argos una din cetăţile de

63

frunte ale lumii elenice din epoca luiAgamemnon pînă la aceea a lui Feidon.

P. D.

A R G O N A U Ţ I I [A R G O N A U TA I].Protagoniştii legendei Argonauţilor, suită deepisoade l ipsită de continuitate deplină, s î n tlason şi Medeea. Primul, originar din lolcos(Tesalia). primeşte de la unchiul său Pelias,uzurpatorul tronului, porunca să plece în Col-ii id a, pe ţărm uri le îndepărtate a le M ar i i Negre,în căutarea ,,linii de aur". Aceasta era blanajupuită de pe berbecul miraculos cu careFrixos şi sora sa Hele fugiseră î n Colhida, pen-tru a scăpa de tatăl lor, care îi ameninţase cumoartea. , ,L îna de aur" a fost consacrată luiAres de către Aetes, regele Colhidei. în frun-tea unui grup de c inc izec i de oameni, printrecare se numără Orfeu ş i , la începutul călăto-riei cel puţin, Heracles, lason s-a îmbarcatpe o corabie construită cu ajutorul Atenei, deun anume Argos (de aici, numele de argona-uţi). După o călătorie cu multe peripeţii, le-gate de legende locale, argonauţii ajung înColhida. Ca să pună m î n a pe , , l î n a de aur",lason trece prin mai multe încercări hotărîtede regele Aetes şi iese învingător graţie ajuto-rului primit de la vrăjitoarea Medeea, fiicaacestuia. Deşi biruitor, lason şi-ar fi pierdutviaţa, dacă η-ar fi fugit cu preţioasa-i pradăşi cu Medeea, căreia îi promisese că o va luade soţie. Nu vom urmări călătoria de întoar-cere a lui lason î n Tesalia, cu nenumăratele eiaventuri. Vom spune numai că itinerarul va-riază în funcţie de diversele tradiţii. Se po-vestea că argonauţii au navigat pe Dunăre şiPad, pe lîngă coastele Ital iei, Sici l iei ş i Af r ice i,au trecut pe la Creta şi au vizitat insuleleCiclade, eroi ai unor peripeţii fabuloaseasemănătoare celor povestite de marinariide pretutindeni în legătură cu străvechiletimpuri eroice ale navigaţiei. Multe erauaşezările ai căror locuitori arătau cu min-dr ie străini lor vest ig i i le trecerii lui lason şia echipaju lu i său.

P. D.

A R G U S [ A R G O S ] . Strănepot a l unuipersonaj omonim, fiu al lui Zeus si al Niobei.După mai multe isprăvi fabuloase, Argus a pri-mit poruncă de la Hera să păzească pe Io,metamorfozată în v a c ă ; nimic nu-i scăpa,fiindcă avea, cum spuneau uni i, două perechide ochi, una în faţă şi alta în spate, iar dupăaltă versiune avea ochi răspîndiţ i pe tot cor-pul.

Dar Zeus l-a trimis pe Hermes s-o eliberezepe Io, pe care o iubea, si acesta l-a ucis peArgus. P. D.

A R H E R M O S [ A R K H E R M O S ] ,Sculptor, născut probabil în secolul al V l l - leala Chios. O semnătură a lui a fost găsită laDelos. Creaţi i le celor doi f i i ai lui, Atenis siBupalos, au cunoscut mai t î r z i u un mare suc-ces la Roma. R. M.

A R H I L O H [A R K H l L O K H O S]. Poetliric din secolul al Vll-lea, născut în insulaPăros. Fiu nelegitim al lui Tel es ici es, car e con-dusese colonia par i an ă trimisă în insula Tas os,Arhiloh a dus o viaţă de aventurier sărac. S-aangajat ca mercenar şi a luptat mai cu seamăla Tasos. într-o zi, ca să poată fugi mai repede,şi-a aruncat scutul ; departe de a ascunde acestincident lipsit de glorie, îl povesteşte el în-suşi amuzat într-o poezie. A murit pe cîm-pul de luptă, în 640. Nu avem de la el decîtfragmente. Poezia lui Arhiloh, în special iam-bi i , era foarte personală şi originală, inten-ţionat ironică, satir ică şi batjocoritoare, anti-cipînd tonul comediei atice a lui AristofanEa aducea un accent nou în literatura greacăPoetul atacă de predilecţie pe oamenii marişi mai ales pe cei care î i făcuseră vreun rău.ca bogatul Licambes, un aristocrat din Păroscare a refuzat să i-o dea de soţie pe fiica s·'·Neobule, de care poetul era îndrăgostit. Ver-surile rămase de la Arhiloh s î n t pi ine de ironicşi de vervă sinceră şi directă; ele n'u infirmejudecata celor vechi, după care geniul său l-aiegala aproape pe cel al lui Homer.

R. F.

64

A R H I M E D E [A R K H l M E D E S]. Ma-temat ic ian ş i f i z i c i a n , u n u l d i n cei m a i m a r isavanţ i a i a n t i c h i t ă ţ i i . S-a n ă s c u t la S i r a c u z a ,către 287, a trăit mult t i m p la A l e x a n d r i a ,apoi s-a întors la Siracuza. Cînd Siracuza afost asediată de armata r o m a n ă c o n d u s ă deM a r c e l l u s (între 214 şi 212), Arhimede a de-venit inginer şi a inventat numeroase maşină-r i i care distrugeau sau incendiau c o r ă b i i l einamice. Totuşi M a r c e l i u s a reuşi t în cele d i nu r m ă să cucerească o r a ş u l . Un soldat romans-a adresat lui A r h i m e d e care, f i i n d absorbitde o problemă de geometrie, nu i-a răs-puns ; j i g n i t de această tăcere, s o l d a t u l I-aomorît.

Arhimede se interesa de toate ş t i in ţe le ,mai cu seamă de astronomie, ş i a construit unplanetariu celebru.

în geometrie, a determinat rapor tu l d i n -tre v o l u m u l unei sfere ş i cel al c i l i n d r u l u icircumscris. De aceea a pus să i se graveze pemormînt n u m a i o sferă înscrisă într-un ci-l i n d r u . Acest m o r m î n t , uitat de s i r a c u z a n i ,a fost descoperit de Cicero. Arhimedea inventat scripetele compus, t r o l i u l şi şuru-bul fărăs f î r ş i t . Odată, pe cînd făcea baie,a descoperit p r i n c i p i u l f u n d a m e n t a l a ! h i d r o -staticii . Atunc i a rostit exclamaţia celebră:Heureco Î ,,am găsit !" Avem de la el numeroasetratate, printre care se remarcă cele douăcărţi Despre corpuri le plut i toare. Arhimede acreat şi noţ iunea de greutate spec i f ică , înîmprejurarea următoare: Hieron al l l - l e a , re-gele Siracuzei, I-a rugat să examineze o co-roană de aur în care bănuia că b i j u t i e r u l ames-tecase o cantitate de argint. A r h i m e d e a rezol-vat problema prin scufundarea unor obiecteîntr-un recipient p l i n cu a p a ş i cîntărind apaastfel dislocuită. El a stabil it : 1) v o l u m u lunei greutăţi de aur egal cu cel al c o r o a n e i ;2) v o l u m u l u n e i greutăţi de a r g i n t egal cucel al coroanei; 3) v o l u m u l coroanei. Cumacesta d i n urmă era cuprins între pr imeledouă, i-a fost uşor să calculeze proporţia deargint amestecat cu aur în coroana l u i Hieron.

R. F.

A R H I T E C T U R A . Dintre toate artelec u l t i v a t e î n G r e c i a a n t i c ă , a r h i t e c t u r a estecea m a i r e n u m i t ă , deşi n-o cunoaştem d e s t u lde b ine . A î n f l o r i t în toate epocile, dar, cup u ţ i n e excepţi i , au supravieţui t ca r u i n e doarf u n d a ţ i i ş i f ragmente r i s i p i t e ; c u a j u t o r u l lorîn epoca modernă s-a încercat reconstituireae d i f i c i i l o r antice, cu rezultate de cele maim u l t e or i fanteziste. Arhitectura m i l e n i u l u i I It r e b u i e deosebită net de cea a m i l e n i u l u i l .N i c i t i p u r i l e , n i c i funcţ ia, n i c i tehnica n u sîntîntru totul asemănătoare, lucru e x p l i c a b i lpr in diferenţa dintre cele două societăţi carele-au creat.

î n c i v i l i z a ţ i i l e cretană ş i m i c e n i a n ă t i p u larhitectonic cel mai des î n t î l n i t este p a l a t u l ,căci cetăţi le erau conduse de un suveran atot-p u t e r n i c , care reprezenta poporul în faţa di-v i n i t ă ţ i i . In consecinţă , totul era concentratîn reşedinţa rege lu i , în statele paşnice, înspecial la Creta, palatul e astfel conceput în-cît cei ce-l ocupă să aibă o viaţă agreabi lă şicomodă. Aşezat, după m o d e l u l o r i e n t a l , înj u r u l u n e i cur ţ i vaste care desparte ş i uneşteîn acelaşi t i m p di fer i te le corpuri, pa la tu l estetotodată locuinţa regelui şi a f a m i l i e i sale,centru! a d m i n i s t r a t i v , depozitul a r h i v e l o r , se-d i u l p r i n c i p a l a l c u l t u l u i ş i totodată ansam-b l u l de ateliere necesare v i e ţ i i f a m i l i e i regaleşi a n t u r a j u l u i ei. La Micene, ca şi od in ioară laTroia, suveranul era un războinic. Exigenţelesale în materie de confort f i i n d m i n i m e ş ig r i j a de securitate avînd prioritate, cas te lu lpe care-l locuia era o adevărată fortăreaţă.Intrucît incinta întărită nu trebuia să ocupe osuprafaţă prea î n t i n s ă , se dădea o atenţie m a imare o r g a n i z ă r i i in ter ioare . Aşezarea c l ă d i -r i l o r este determinată la Micene, mai m u l tdecît în Creta, de c o n d i ţ i i l e impuse de re l ie-f u l t e r e n u l u i , care era a l e s p e v î r f u l u n e i î n ă l -ţ i m i povî rni te , pentru a f i m a i uşor de apărat,în p l u s intervin c o n d i ţ i i l e c l imater ice ( c i v i l i -zaţia miceniană s-a născut în r e g i u n i în carec l i m a e mai puţin bl îndă decît în Creta). Pecontinent, ca ş i în i n s u l a l u i M i n o s , m a t e r i a l u lde construcţie era piatra. Zidar i i erau îndemî-

65

n a ţ i e i ş i s e p r i c e p e a u să t a i e p i a t r a c u m u c h i ia s c u ţ i t e . Cîrid puneau b l o c u r i l e u n u l peste a l -t u l , m u l ţ u m i n d u - s e să l e c i o p l e a s c ă r u d i m e n -tar ş i s ă astupe i n t e r s t i ţ i i l e c u p i e t r i ş ş i p ă m i n t ,foloseau procedeul n u m i t , ,c ic lopeean". Pro-cedau astfel nu f i i n d c ă η-ar fi fost în stare sădea m a t e r i a l e l o r o formă r e g u l a t ă , ci pentrucă z i d u r i l e c i d o p e e n e aveau a v a n t a j e defen-s ive : erau m a i r e z i s t e n t e ş i m a i i m p u n ă t o a r e ,in Creta, ca şi pe continent de a l t f e l , lăcaşu-r i l e d e c u l t e rau i n c l u s e î n a n s a m b l u l u n u i edi-f i c i u ş i e rau at î t d e m i c i , î n c î t a u fost adeseaasemănate cu n i ş t e c a p e l e modeste sau cu a l -tarele l a r i l o r d i n case le r o m a n e .

Fireşte, arhitectura locuinţelor o b i ş n u i t e îprecedat c o n s t r u c ţ i a p a l a t e l o r r e g e ş t i , dar n une vom ocupa de ea a i c i . în t i m p u r i l e p r i m i -t i v e , l o c u i n ţ e l e erau foarte modeste ş i in tere-sează m a i m u l t e t n o g r a f i a dec î t i s t o r i a a r t e i ;u l t e r i o r p e r s o a n e l e p a r t i c u l a r e s i - a u c o n s t r u i tc a s e d i n m a t e r i a l e uşoare ş i p e r i s a b i l e . Ase-menea l o c u i n ţ e m e r i t ă s ă f i e cercetate d i n

Palatul din Cnosos ,Foto Bernard A u r y -

A r t h o u d ,

p u n c t u l n os t r u d e vedere doar în Creta, s i n g u r aregi un e d est u) d e bogată casă permită pătur i lorî n s t ă r i t e d i n oraşe să ocupe case d i n t r e carecele m a i l u x o a s e se puteau compara cu p a l a -tele r e g a l e . C h i a r ş i cele m a i modeste eraumai m u l t decît un s i m p l u adîoost pentrunoapte.

P e l î n g ă c o n s t r u c ţ i a p a l a t e l o r , c i v i l i z a ţ i am i c e m a n ă a dat o m a r e i m p o r t a n ţ ă a r h i t e c -t u r i i funerare , n e g l i j a t ă de cretani . Aceastăd i f e r e n ţ ă nu se poate e x p l i c a decît p r i n cre-d i n ţ e l e a supra v i e ţ i i d e a p o i , care n u erauace leaş i î n c e l e d o u ă ţ ă r i . La M i c e n e , p r i n dez-v o l t a r e a c a v o u l u i în f o r m ă de cameră, s-a con-ceput şi realizat m o r m î n t u i cu cupolă, înformă d e s t u p : ce l m a i s t r ă l u c i t e x e m p l u î lc o n s t i t u i e a s t ă z i „ T e z a u r u l l u i A t r e u " .

V e n i r e a d o r i e n i l o r î n s e a m n ă î n dezvol tareaa r h i t e c t u r i i u n adevărat h i a t , căci v r e m e d em a i m u l t e secole , în j u r u l a n u l u i 1000, con-d i ţ i i l e economice ş i p o l i t i c e n-au fost favo-r a b i l e c o n s t r u c ţ i i l o r , î n societatea e l e n i c ă

66

nouă nu mai este loc pentru un rege care săguverneze şi să reprezinte poporul în faţazeilor. Indiferent de forma puterii supreme,conducerea cetăţii este colectivă. Palatulî ş i pierde astfel raţiunea de afi şi palate noi

se vor construi abia în secolul al IV-lea,odată cu renaşterea monarhiei. Pentru zeiînsă, care pînă acum î ş i aveau lăcaşele înpalate, e nevoie de o clădire specială, şiaceasta va fi templul. La început templeleau fost construite după modelul caselor delocuit, care, în secolul al Vlll-lea şi al Vll-lea,aveau o înfăţişare foarte modestă. Curîndinsă templul a început să se deosebească delocuinţele cetăţenilor de rînd şi, vreme înde-lungată, arhitecţii greci au lucrat numaipentru zei, iar ucenicia în meserie şi-o făceauîn sanctuare, în timpul perioadei relativlungi c î t a durat invazia triburilor doriene,perioadă de sărăcie şi barbarie, nu s-a pututclădi de loc în piatră. Primele temple erau

de cărămidă, avînd ta temelie blocuri depiatră. Acoperişurile se pare că iniţial eraudin paie, iar grinzile şi s t î l p i i de lemn. Deprin anul 600 apar zidurile de piatră şi, înce-tul cu încetul, lutul ars şi lemnul cedeazălocul materialelor mai solide. Zidarii c îşt igăîn scurt timp o pricepere remarcabilă întehnica construcţiei. Cel puţin pînă In epocaromană, grecii n-au folosit niciodată morta-rul. Ei tăiau atent piatra în blocuri şi, dupăce le şlefuiau parţial muchiile, le prindeauunele de altele cu cîrl ige şi scoabe de lemnşi mai ales de bronz. Bronzul cald era turnatîn lăcaşuri prin nişte şanţuri înguste, săpatedinainte în grosimea blocurilor, în funcţiede epocă şi de natura monumentelor, colţu-rile zidurilor erau lăsate ca atare sau şlefuite.Suprafaţa zidului era tencuită şi netezităsau rămînea cu asperităţile ei naturale, urmă-rindu-se efecte decorative după gustul arhi-tectului, de acord cu clienţii (reprezentanţi

Templul Herei, numit ,,Templul lui Poseidon", de la Paestum. Circa 460. Foto L. von Matt.

67

Teatrul din Segesta. Foto Hirmer.

ai zeilor sau ai poporului, avînd calitatea demagistraţi). Inscripţii le ne arată că existaun caiet de sarcini întocmit cu mare grijă,că se cereau devize şi că socotelile se contro-lau periodic. De aici dispunem de numeroaseinformaţii interesante şi curioase cu privirela viaţa de şantier1, multe din metodele folo-site astăzi pentru întocmirea programelorconstructive existau deja în Grecia antică.

Edificii le religioase depindeau de colecti-vitate, ca şi teatrele, care au început să fieconstruite din piatră, nu mai devreme de adoua jumătate a secolului al IV-lea. Cum ede aşteptat, cetatea comanda şi plătea clă-diri ca pritaneul [vezi cuvîntul], senatulfbufeuterion) sau'arhivele. E de remarcat căedif ici i le în care se întruneau foarte puţinioameni erau la început la fel de modeste caşi locuinţele particulare. Clădiri menite săadăpostească reuniuni mai mari au fost con-struite abia foarte tîrziu, căci în democra-

ţiile greceşti adunările aveau loc adesea înaer liber.

Locul cel mai potrivit pentru marile adu-nări era agora'ja [vezi cuvîntul]. De la unmoment dat, această piaţă a început săaibă în toată Grecia un aspect monumental;dar aceasta s-a înt împlat foarte t îrziu ş i ,pînă în secolul al IV-lea, a°oraua nu era d e c î tun spaţiu liber între case, cîteodată mărginitde porticuri (simple galeri i acoperite, şi nucapătă caracter arhitectural decît în măsuraîn care agoraua în întregime era inseratăîntr-un ansamblu. Se discută încă asupradatei de naştere a urbanismului [vezi cuvîn-tul]; am putea propune secolul al V-lea, dacăam şti sigur că celebrul Hipodamos din Milet[vezi numele] a fost mai mult d e c î t uniscusit topograf. Cert e că urbanismul a luatamploare mai cu seamă în epoca elenist ică,ş i nici nu e de mirare, într-adevăr, abia atuncimagistraţii cetăţii, lipsiţi de orice rol politic

important, s-au putut c o n s a c r a cu totul g i ' i j i ide în f rumuseţare a o r a ş u l u i lor. Locui tor i i ,mai ales cei îmbogăţ i ţ i prin comerţ şi prinproducţia meşteşugărească, doreau să a i b ăstrăzi largi ş i comode, s p a ţ i i v a s t e , care săpermită desfăşurarea unor sărbători fastuoa-se, ca la A l e x a n d r i a de pildă, în anumiteoraşe, suverani i sau guvernatorii care-i repre-zentau s i-au construit palate, care au devenitun punct central pentru a ş e z ă r i l e res-pective.

î n t impuri le a r h a i c e ş i c l a s i c e , persoaneleparticulare considerau locuinţa un s i m p l uadăpost pentru soţ ie, copi i , s c l a v i ş i î ş i petre-ceau aici doar nopţile. Ulterior însă aceştiparticulari şi s o ţ i i l e lor, care joacă acum unrol important în societate, vor face din lo-cuinţa lor o reşedinţă agreabi lă, în care să-şiprimească cu mîndr ie prietenii.

Tot în epoca c l a s i c ă , încep să capete oînfăţ işare monumentală palestrele, locul undese antrenau atleţii şi care odinioară eraualcătuite numai din c î t e v a încăper i con-struite în juru! unei curţi. Totdeauna f înt în i-lor li se acordase o atenţie deosebită şi încădin secolul al Vl-lea erau adăpostite subcolonade. Ulterior s-au construit în apropi-erea lor, fără îndoială după model roman,impunătoare băi publice — terme — cu mul-tiple instalaţi i , cu construcţia cărora se mîn-dreau cei mai buni arhitecţi.

Acestea s î n t pr incipalele tipuri de clădir iale Greciei antice. Oricare ar fi diferenţelede plan, între ele există analogii de st i l şiîmpodobire, e x p l i c a b i l e prin spiritul comuncare le-a dat naştere. O importanţă construc-tivă cu totul deosebită o aveau coloanele şiordinul [vezi c o l o a n ă ş i o r d i n ] , căcipuţine clădir i greceşti nu aveau porticurisau elemente de susţinere în exterior. Dinepoca arhaică ş i p î n ă în epoca romană, dominătendinţa de a da monumentelor o înfăţ işarecit mai bogată şi mai impunătoare, dar princi-pule şi spir i tul arhitecturi i greceşti au păs-trat o unitate neobişnuită de-a lungul întregi ievoluţii a artei elenice. P. D.

A R H O N T E [A R K H O N], în g r e c e ş t poikhon înseamnă „conducător". Acest termen,destul de vag, a serv i t pentru a denumi pemagist ratu l suprem din anumite cetăţ i ş i peconducătorul confederaţi i lor de state gre-ceşti. Cel mai bine cunoaştem arh on t at u l de' laAtena, a cărui dezvoltare e para le lă cu evolu-ţ ia regimului pol it ic. S-au numit dihonii maii n t î i cei doi magistraţi pe care ar is tocraţ i ii-au impus regelui, după ce nu s-au mai arătatdispuşi să accepte autoritatea absolută aacestuia. Nu şt im nici c î n d au fost createaceste două funcţii si n ic i dacă la început aexistat numai una. Instituirea arhontatuluia fost generată de practici politice empiriceşi s-a petrecut probabil în t impul domnieiunor suverani fără personalitate, poate las f î r ş i t u l secolu lu i a l IX-lea, epocă în caredocumentele arheologice atestă existenţaunei ar istocraţ i i extrem de bogate. Monar-hia η-a fost abolită, ci i s-au lăsat a t r i b u ţ i i l ereligioase, foarte importante î n acea epocă.Cel puţin o vreme, se pare că regele deţineaaceastă funcţie pe viaţă. Nu s-a înt împlatla fel cu cei doi adjuncţi ai s ă i , dintre careunul, arhontele în sensul strict al c u v î n t u l u i ,era adevăratul şef al guvernului, în timp cecelălalt, polemarhul, comanda armata. Aris-totel afirmă că arhonţii erau numiţi pe zeceani, dar afirmaţia lui e foarte discutată. Deasemenea nu se şt ie de la ce dată regele —sau arhontele-rege, cum i se va spune de a i c iî n a i n t e — a fost supus aceluiaşi regim ca şicolegii săi. E sigur î n s ă că în 686 aceste treipersonaje, f iecare cu atribuţia sa — cult ,administraţie, război — formau colegiul ar-honţilor, la care avea acces orice nobil, iarcomponenţa lui se reînnoia anual. Ce! maiimportant dintre ei era ce! care d i r i ja viaţapolitică, arhontele prin excelenţă, menţionatîn toate actele of iciale; cunoscut mai t î r z i uca arhonte-eponim, citarea sa în texte consti-tuie pentru noi unul din elementele cele maisol ide ale cronologiei greceşti, căci arhontele-eponim se schimba în fiecare an. Dar răstur-narea socia lă care s-a petrecut în această

69

epocă, fărîmiţarea familiilor aristocratice,dezvoltarea economiei (care nu mai era exclu-siv agricola), necesitatea de a proteja o întrea-gă clasă de oameni ameninţată de mizeriepuneau atîtea probleme î n c î t , la mijloculsecolului al Vll-lea, numărul arhonţilor acrescut la nouă. S-au adăugat astfel şase tes-moteţi (thesmothetai), însărcinaţi să elaborezeşi să aplice legile corespunzătoare noii situa-ţii, în felul acesta au fost transferate asupracetăţii puterile judecătoreşti, deţinute pînăatunci de capii de familie. Tocmai în calitatede tesmotet, Dracon î ş i va redacta în 621celebrul său cod. La ieşirea din funcţie, ceinouă arhonţi treceau automat în bule, careera în acelaşi timp un consiliu, pe lîngă auto-ritatea executivă, şi tribunal pe colina Areo-pagului, în secolul al Vl-lea, arhontatul n-asuferit nici o modificare, prin faptul că puteadeveni arhonte numai un membru al primeiclase censitare, cei mai bogaţi cetăţeni,numiţi pentakosiomedimnoi. Solon i-a păstratcaracterul aristocratic, iar Clistene a adău-gat un al zecelea arhonte, însărcinat cu secre-tariatul, pentru ca astfel numărul arhonţilorsă fie egal cu al triburilor. Arhonţii eraudesemnaţi prin tragere la sorţi. Pînă în 487,se introduceau în urnă 40 de nume de candi-daţi, propuşi cîte zece de către fiecare din celepatru triburi. Din spirit democratic şi pentruca riscul de fraudă să fie mai mic, după refor-ma lui Clistene candidaţii au fost propuşide deme fdemoi), iar numărul lor s-a ridicatla 500. Totodată porţile arhontatului se des-chid şi pentru cavaleri, cea de a doua clasăcensitară, iar după 457 funcţia de arhontedevine accesibilă pentru toţi cetăţenii. Darla această dată arhontatul î ş i pierduse oriceimportanţă, incă de la începutul secolului alV-lea, conducerea trece In mîinile strategiloraleşi, iar arhonţi i, înconjuraţi de toate onoru-rile, se ocupau numai de probleme fără carac-ter politic. D e asemenea, la ieşirea d in funcţie,continuau să intre în tribunalul Areopagului,dar judecau doar delicte care nu interesaudirect viaţa statului. P. D.

70

A R l A D N A. Ariadna, fiica lui Minos şi 3Pasifaei, s-a îndrăgostit de Tezeu, c înd a venitîn Creta să omoare Minotaurul. L-a ajutatsă se descurce în Labirint [vezi T e z e u ] ,dîndu-i un ghem pe care să-l depene în urmalui. Cînd Tezeu pleacă din Creta, Ariadnaîl însoţeşte, dar e părăsită de erou pe insulaNaxos, unde o descoperă zeul Dionisos şidevine amanta lui. Ariadna a fost deseoriînfăţişată împreună cu Dionisos şi e foarteprobabil că la orig inea fost o zeiţă. P. D.

A R l O N. Poet liric din secolul al Vl-!ea,născut la Metimna, în insula Lesbos. Arion afost citarist, probabil discipol al lui Alcman.A compus în special ditirambi dionisiaci.Arion î călătorit foarte mult: un timp a statla Sparta, ca şi Alcman, d a r m a i a l e s l a C o r i n t ,pe lîngă tiranul Periandru. De aici a plecatîn Italia, unde a strîns mulţi bani, apoi s-aîmbarcat pe o corabie corintiană, ca să seîntoarcă în Grecia. Atunci s-a întîmplat mira-culoasa aventură povestită de Herodot: mate-loţii au vrut să-l omoare pe poet, ca să-i fureaverea; Arion a obţinut favoarea să mai cîntepentru ultima oară, îmbrăcat în veşmîntulsău splendid de citared* (kithoraoidos). Apoia fost aruncat în mare, unde un delfin, vrăjitde muzica sa, I-a luat în spinare şi I-a dus pînăla capul Tainaros. R.F.

A R I S T A R H [A R l S TA R. K HO S].Filolog din epoca alexandrină, născut pe la215, la Samotrate, mort la Alexandria (circa143). Discipol si succesor al lui Aristofan dinBizanţ [vezi numele] la Biblioteca regalăa Ptolemeilor, Aristarh a devenit celebru maiales prin opera de editare a lui Homer, cares-a bucurat de o aşa de mare autoritate, încîtnumele filologului a ajuns sinonim cu ,,criticriguros şi care nu greşeşte". .R. F

A R I S T A R H [ A R I S T A R K H O S ]D I N S A M O S. Astronom din epoca ele-

nistică [vezi A s t r o n o m ie].

* Cîntireţ din citară, (n. tr.)

βΕ8ΒΒβΒΛί»»βΜ«=*=*=*ΛΊρυα/'/τ^ΰΈν^ ιπππτνy v&jm

Ariadna şi Dionisos.Detaliu de pe un cra-ter al pictorulu i luiPronomos. Circa 410.Muzeul Naţional dinNapoli. foto H/rmer,

A R I S T I D E (A R l S T E l D E S]. Aris-tide (aproximativ 540—468) s-a născut dintr-ofamilie nobilă, a fost trezorier a! Atenei,arhonte şi strateg. Aristide pare un personajfăcut anume pentru „bucăţile alese", care secitesc în şcolile conformiste. Cu toată cinsteasa legendară şi înalta sa ţinută morală, trebuiesă recunoaştem că figura lui Aristide păleştealături de un Miltiade sau de un Temistocle.Aceştia, deşi au săv î rş i t multe fapte puţinonorabile, au fost făuritorii măreţiei atenienedin anii de răscruce ai înfr îngeri i perşilor.Ridicat de partidul moderaţilor pentru a-icontracara pe democraţi, Aristide a plătitîn 483 printr-un exil (de altfel foarte scurt)v î l v a pe care partizanii săi o făcuseră în jurullui. Se cunoaşte o anecdotă edificatoare, careni-I arată înscri indu-şi numele pe buletinulde ostracizare dat unui analfabet. Dupăce a fost rechemat în patrie împreună cu cei-lalţi proscrişi, atunci cînd Atena s-a văzutdirect ameninţată de perşi, sub conducerea

lui Xerxes, el a dat dovadă de mare curajîn războaiele medice, dar η-a avut nici o

iniţiativă salvatoare.Totuşi a adus patriei un nepreţuit serviciu,

acela de a acoperi cu renumele său de inte-gritate acţiunile cele mai dubioase. Temis-tocle s-a folosit de el în 478, cînd i-a înşelatpe spartani în afacerea reconstrucţiei ziduri-lorAtenei. Şi tot personalitatea lui Aristidea contribuit probabil la succesul rapid alLigii de la Delos. Participanţii la aceastăLigă, ademeniţi de promisiunea că vor fi cutoţii egali în drepturi, şi-au putut da seamaîn mai puţin de 15 ani că fuseseră înşelaţ i şică deveniseră pur ş i simplu supus ii atenienilor.

P. D.

A R I S T I P [A R l S T l P P G S] D I NC l R. E N E. S-a născut în jurul anului 390şi a fost elevul lui Socrate. Ca si filozofiicinici, Aristip dispreţuia cunoştinţele specu-lat ive, pe care le considera inferioare mese-

71

riilor manuale. Pare să fi fost influenţat derelativismul lui Protagoras, nedînd impor-tanţă decît sentimentului de plăcere în mo-mentul producerii lui, căci Aristip consideraplăcerea ca o senzaţie efemeră, înţeleptul —după părerea lui — se bucură de cl ipa defaţă şi domină împrejurări le. Aristip η-a fost

atras de viaţa civ ică şi s-a dus la curtea tira-nului Dionisios, unde l-a î n t î l n i t pe Platon,întors în oraşul său natal, a întemeiat şcoalahedonistă, numită şi cirenaică, la conducereacăreia i-a urmat fiica sa Arete, apoi nepotulsău Aristip Metrodidactul (=elevul mameisale). Dintre filozofii cirenaici, Hegesias Pei-sitanatos care, aşa cum arată numele său,îndemna la sinucidere*, a ajuns la un pesi-mism radical, contra căruia s-a ridicat Epicur.Ca să scape de acest pesimism, Aniceris arepus în valoare relaţiile sociale. După el,discipolul său. Teodor Ateul, care a trăitpe lîngă Ptolemeu l Soter, Lisimah, regeleTràciei, şi Demetrios din Faleron, a preco-nizat cosmopolitismul şi indiferenţa faţă deorice lucru, afară de prudenţă şi de dreptate.La el, şi mai ales la elevul său B;on Boristeni-tul, se pot observa puternice influenţe cinice.Anumite elemente cirenaice se regăsesc laAnaxarh din Abdera, profesorul lui Piron,care l-a adulat pe Alexandru, dar l-a înfruntatcu curaj pe Nicocreon, tiranul Ciprului. Ela preconizat în acelaşi timp indiferenţa şisimţul oportunităţii. Dar şcoala cirenaică adeschis în primul rînd drumul epicureismului.

P.-M.S.

A R . I S T O F A N [ A R I S T O P H A N E S ] .Cel mai mare poet al comediei vechi[vezi C o m e d i e ] . Atenian de origine(deşi duşmani i îl acuzau că ar fi uzurpat titlulde cetăţean), Aristofan s-a născut cam în 455şi a murit probabil în jurul anului 380. Po-vestea vieţii lui se confundă cu cea a pieselorsale. Dincele44 de comedii pe care le-a scris,ni s-au păstrat doar 11 : Acarnienii (425), o

* peis/îhanoîos, de la cuvintele greceşti pe/rho „a con-vinge" şi î h o n a t o s „moarte:' (n. tr.)

pledoarie curajoasă pentru pace în momentulc î n d războiul peloponeziac s f î ş i a Grecia deşase ani; Cavalerii (42-4), satiră la adresademagogului Cleon şi a poporului atenian(personificat prin Demos, un bătr în ramolit)care se lăsa înşelat de e l ; N o r i i (423), cr i t icasofiştilor şi mai ales a lui Socrate, pe care-lconfundă cu aceştia; Viespile (422), satiră amaniei de a fi judecători la procese, manie decare sufereau numeroşi atenieni; Pacea (421),în care ţăranul Trigeu se urcă la cer pe spi-narea unui cărăbuş, ca să-l roage pe Zeus săpună capăt războiului ş i să elibereze Pacea,închisă într-o peşteră; Păsările (414), unadintre cele mai poetice ş i mai fantastice pieseale lui Aristofan, în care doi atenieni, sătuisă tot plătească impozite, întemeiază o cetatenouă între cer şi pămînt (Nepne/okokkygia,în traducere literală „oraşul cucilor dinnori"); în L/s/st rota (411) femeile atenienenăscocesc un mijloc eroic prin care î ş i s i lescbărbaţii să încheie pace cu Sparta; lesmofo-rele (411) aduce în scenă pe Euripide, neliniş-tit de soarta pe care i-o pregătesc femeile,cu care se arătase atît de neîndurător; Brooş-te/e (405), altă satiră literară, în care Dionisoszeul teatrului, coboară în infern, a doua zidupă moartea ultimului dintre cei trei maritragici ai Atenei, ca să aducă de acolo un poetmare. (îl va alege pe Eschilsau pe Euripide?);Adunarea femeilor (392), unde Aristofan,făcînd aluzie la anumite idei feministe şicomuniste utopice care circulau pe atuncila Atena, arată cum atenienele pun mina peputere şi hotărăsc că de acum înainte toatebunurile, inclusiv femeile, vor fi ale tuturor;în sf îrşit Plutos (388), unde este abordatăproblema socială a repartizării averilor;Plutos, zeul orb al bogăţiei, î ş i recapătăvederea în sanctuarul lui Asclepios, de laEpidaur.

Imaginaţia şi verva comică a lui Aristofannu cunosc limite. El nu putea să renunţe laglumele grosolane şi obscene care făceauparte, în mod tradiţional, din genul comedieivechi, dar avem motive să credem că, în ciuda

72

aparentei l ipse de delicateţe, Aristofan s-acomportat din acesL punct de vedere cu maimultă discreţie d e c î t majoritatea rivalilorsăi. Aristofan caută î n a i n t e de toate să pro-voace rîsul ca să cîştige premiul la concursulde comedii ş i , în al doilea r î i i d , să criticeobiceiurile sociale, pol it ice şi l iterare a le

timpului său, pentru a le ameliora. Nu e unsimplu bufon; el proclamă cu mîndrie: ,,Co-

media ştie şi ea ce este drept", î ş i bate joc

mai ales'de demagogi şi sofişti, şi se pare căa avut convingeri conservatoare, deşi n-a

făcut parte din nici un partid. Totuşi, atunci

cînd era'căzu l, î ş i bătea joc de oamenii dintr-obucată, „marathonomakhci"*, pecare-i admira

atît de mult. Piesele sale surprind prin

lipsa de respect la adresa zeilor şi chiar a lui

Dionisos, zeul teatrului, dar e vorba şi aicide o tradiţie literară şi nu trebuie să tragem

concluzia că Aristofan ar fi fost un liber

cugetător sau un ateu. El se dovedeşte a fi

un mare poet liric, în coruri şi cîteodată

chiar în dialog; geniul său comic η-a avut

egal nici în Grecia şi nici p înă azi în alte ţări.

R. F.

A R I S T O F A N [ A R I S T O P H A N E S ]D I N B I Z A N Ţ . Mare filolog din epoca

alexandrină (circa 250—175). A fost în acelaşitimpgramatic, lexicograf, bibliograf şi editor

de texte, în gramatică a creat teoria analo-giei. Ca şef al Bibliotecii regale din Alexan-

dria, a completat Catalogul lui Calimah ş i ,

mai ales, a îngrijit ediţii vestite din Homer,

Hesiod şi din principalii poeţi lirici, tragici

şi comici ai Greciei. Aristarh [vezi numele]a fost unul din elevii săi. R. F.

A R I S T O T E L [ A R I S T O T E L E S ] .S-a născut în 384, la Stagira, colonie gre-

cească din Peninsula Calcidică, în Macedonia,

lanorddeAtos. Era fiul lui Nicomah, mediculpersonal şi prietenul lui Amintas al ll-lea,

regele Macedoniei, in 367, în vîrstă de 17 ani,

* Luptători de la Maraton (n.tr.)

a venit la Atena şi a intrat la Academia luiPlaton, unde a rămas timpdedouăzecideani,pînă la moartea maestrului iau, survenitaîn 347. Platon şi-a dat repede seama de însu-şirile excepţionale ale elevului său, pe care-lnumea ,,spiritul" sau „cititorul", într-adevăr,Aristotel a citit tot; era o enciclopedie vie.în 347, Aristotel şi prietenul său Xenocrate

s-au dus la Atarneus, un oraş de pe litoralulAsiei Mici, în faţa insulei Lesbos, unde prinţul

domnitor Hernneias fusese convertit la filozo-

fie de către cîţ iva elevi ai Academiei, instalaţi

în apropiere. Un prim nucleu de elevi s-au

strîns în jurul lui Aristotel la Asos (în Troada),

apoi în Lesbos, la Mitilene. în 342, Filip al

ll-lea, regele Macedoniei, încredinţează filo-

zofului educaţia fiului său Alexandru, pe

atunci în vîrstă de 14 ani. Pînă în 335, Aristo-

tei a rămas în Macedonia, locuind mai mult

la castelul Mieza, aproape de Pela, eu elevul

său regal. E lucru cert că influenţa intelectuală

şi morala ?. lui Aristotel asupra lui Alexandru

a fost profundă. Ajuns în Asia, Alexandru a

trimis mereu fostului său profesor mostre de

plante şi de animale rare de tot felul, în 341

Aristotel s-a căsătorit cu Pitias, sora lui Her-meias, care a murit ia scurt timp după ce i-a

născut o fiică. S-a recăsătorit cu Herpilis,

o femeie din Stagira, care i-a dăruit un fiu,

pe Nicomah. Lui i-a dedicat Aristotel celebra

sa Etico, în 335, Alexandru cel Mare pornind

la cucerirea Asiei, Aristotel a părăsit Macedo-nia şi s-a stabilit la Atena, unde a pus bazele

şcolii sale, la gimnaziul Lykeion [vezi L ί-

ο e u], A predat aici timp de 13 ani. Moartea

lui Alexandru (323) a provocat în Grecia orăscoală contra Macedoniei; şederea la Atena

a devenit primejdioasă pentru filozof, cunos-cut ca un mare prieten al macedonenilor, l

s-a intentat un proces de impietate, care I-a

determinat să se retragă la Halcis, în Eubeea,

metropola Stagirei. O boală de stomac decare suferea de multă vreme i-a curmat viaţa

în 322.Opera lui Aristotel e imensă; distingem

în ea două părţi: operele de tinereţe şi cele

73

de maturitate. Opera de tinereţe era desti-nată, ca şi cea a lui Platon, unui public deneiniţiaţi, pe care filozoful doreasă-l îndrepteprogresiv spre filozofie şi şt i inţă. Se includaici dialoguri ca Eudem, care trata desprenemurirea sufletului, sau opere ca Protrep-ticon şi tratatul Despre filozofie. Cei vechiadmirau foarte mult aceste opere, chiar şidin punct de vedere literar. Ne-au rămas doarfragmente, pe care erudiţii de azi le cerce-tează cu atenţie, încercînd să precizeze evolu-ţ ia gîndir i i lui Aristotel şi felul în care s-aîndepărtat încetul cu încetul de Platon. Filo-zofia aristotelică e de fapt un platonism refor-mat, care împacă gustul cunoaşterii generale,pe care Stagiritul îl deţine de la profesorulsău, cu un simţ foarte v iu al empiricului şial concretului. Acest lucru caracterizeazăopera de maturitate, destinată discipol i lorlui Aristotel şi nu marelui public. Adevăratăenciclopedie şt i inţ i f ică şi filozofică, aceastăparte a operei lui cuprindea aproape 400 delucrări, dintre care s-au păstrat aproape înîntregime doar 47. Aristotel a ştiut să sis-tematizeze în ele cea mai mare cantitate decunoştinţe pe care le-a putut acumula vreo-dată un om. Pentru aceasta a recurs la o se-rie de noţiuni şi opoziţii, dintre care multeau intrat în l imbajul curent, de unde dealtfel le şi luase adesea.

Interpretarea curentă a teoriei ideilor[vezi P l a t o n ] , care făcea din acesteanişte entităţi transcendente, i s-a părut luiAristotel inacceptabilă. Pentru el ideea (sauforma) este imanentă individului; este struc-tura specifică, care face dintr-o fiinţă ceea ceeste ea. Dar această formă nu se realizeazădecît în şi printr-o materie în care forma seaflă întipărită şi care o individualizează.Esenţa unei fiinţe (numită mai tîrziu quiddi-tote) se defineşte prin formă, în măsura încare ea determină materia.

Aristotel foloseşte mai multe perechi denoţiuni opuse: substanţa (subiectul verbului)şi atributele sale; accidentele (a căror pre-zenţa e întîmplătoare) şi calităţile specifice

(legate de esenţă şi a căror prezenţă defineştespecia); potenţialitatea (sau virtualitatea) şiactul (sau realizarea); cauza finală (care răs-punde la întrebarea: de ce?) şi cauza eficienta(care răspunde la întrebarea; cum?). Trebuiesă adăugăm că diferitele tipuri de atributesînt grupate într-un anumit număr de clase,numite categorii. Aceste noţiuni s î n t aprofun-date nu numai în Metafizică — care î ş i dato-rează numele locului ce i-a fost dat în seriaoperelor lui Aristotel, după (în greceşte meta)Fizică—, ci şi în lucrări le de logică, unde

îmbracă un aspect particular. Acestea dinurmă au fost grupate sub numele de Organon,adică instrumente ale cunoaşterii. El estealcătuit din următoarele părţi: Respingerea

sofismelor şi Topicele (Locurile comune),precedate de Categorii, car e studiază termen i i ,Hermeneutică, care studiază judecăţile, Ana-liticele, despre silogism, marea descoperirea lui Aristotel, raţionamentul-tip prin care,fiind date două propoziţii, a treia propoziţie(concluzia) se impune în mod necesar. Cuaceste tratate, Aristotel a dat dintr-o dată0 formă definitivă logicii formale pe care aelaborat-o.

fizico tratează în esenţă teoria mişcări işi a schimbării în domeniu! naturii, căreia1 se opune domeniul artei şi al cerului, desprecare a scris un tratat special (Despre cer).Mişcarea naturală este spontană, mişcareaartificială e provocată; mişcarea aştrilor ecirculară, după cum tot circulară, dar în sensinvers, este mişcarea eternă a sferei stelelorfixe, care se află la limita universului. Fizicaajunge astfel la o teologie, centrată pe odivinitate unică, actul pur, gîndirea care segîndeşte pe sine şi care mişcă sfera aştrilorficşi prin forţa ei de atracţie, în regiunilecereşti domneşte o ordine imperturbabilă,în vreme ce lumea sublunară lasă un loc larghazardului şi libertăţii. Dintre celelaltetratate aristotelice menţionăm: Despre me-teorologie şi Despre generaţie şi corupţie.

Ajungem astfel la lucrările de biologie,care ocupă un loc central în lucrările lui

74

Aristotel: cele mai importante s î n t : volumi-

noasa Istorie o animalelor (sau mai degrabă

Cercetare asupra animalelor'), tratatele despre

Părţile animalelor şi Generat/a animalelor.

încoronarea tuturor o constituie Tratatul

despre suflet, definit ca formă a corpului

organizat, care are viaţa în stare potenţială.

Găsim în aceste lucrări teorii foarte elaborate,

mai î n t î i asupra percepţiei, apoi asupra acti-

vităţii intelectuale, teorie care distinge un

intelect pasiv ş i un intelect activ, (Asupra lor

s-a discutat mult în evul mediu, pentru mulţi

comentatori intelectul act iv confundîndu-se

cu Dumnezeul lui Aristotel, numit şi „primul

motor"-) Poet/ca conţine celebra teorie a

purificării pasiunilor (katharsis), care a jucat

un rol atît de însemnat în dramaturgia secolu-

lui al XVII-lea e.n., ca să nu mai vorbim de

psihanaliza zilelor noastre.

în vederea elaborării Politicii sale, Aristo-

tel şi elevii săi au întreprins studii prelimi-

nare precise asupra unui număr de 158 con-

stituţii. Dintre toate una singură a ajuns

pînă în secolul al XlX-lea e.n.: Constituţia

Atenei. Ca şi Platon, dar cu mij loace diferite,

Aristotel ar fi vrut să restaureze vechiul

polis si să-l vindece de neajunsurile sale. El

acordă un loc important preocupărilor eco-

nomice, criticînd economia bazată pe profit

(hrematistica), condamnînd împrumutul cu

dobîndă şi preconizînd întoarcerea la mica

economie familială. Politica este încoronată

prin lucrările de morală, dintre care cea mai

însemnată este Etico către Nicomah (menţio-

năm şi Etica Mare şi Etica către Eudem). Aris-

totel afirmă aici superioritatea valorilor con-

templative, studiază cu o mare fineţe acţiunea

voluntară şi teoria virtuţilor, care sînt capa-

bile să ocupe o poziţie de mijloc între exce-

sele opuse. Rezervă un loc foarte important

studiului prieteniei şi a lăsat elevului său

Teofrast [vezi numele] o descriere a caractere-

lor. In sf îrşit, ne-a rămas de la Aristotel un

Tratat de retorică.

Aristotel preda într-un gimnaziu numit

i. ice u i [vezi cuvîntul]; curînd s-a dat şcolii

sale numele de Peripatos sau de Şcoala peripa-

tetică, pentru că·-acolo era obiceiul ca discu-

ţi i le să se poarte în timpul unor plimbări*.

Primii succesori ai lui Aristotel au adus com-

pletări remarcabile operei sale, dar şcoala

peripatetică a fost repede eclipsată de succe-

sul marilor şcol i elenistice: epicureismul şi

stoicismul. Scrieri le „esoterice", dispărute

pentru un timp, au fost găsite şi reeditate

în timpul lui Sylla (anul 86). începînd mai ales

cu secolul al 1 1 1 - 1 ea e. n., ele au format obiectul

exegezei unor comentatori pătrunzători ca

Alexandru din Afrodisias (secolul al Ill-lea),

Temistios (secolul al IV-lea), Filopon (seco-

lul al Vl-lea) şi Simplicius, elevul lui Damas-

cius [vezi numele]. Trebuie să menţionăm de

asemenea Introducerea la Categorii de Porfi-

rios [vezi numele], numită şi isogoge, tra-

dusă în latineşte, împreunăcu primele douătra-

tate ale Organon-ului, de către Boetius (în

secolul al V-lea — al Vl-lea e.n.), în Occident,

Evul Mediu timpuriu η-a cunoscut decît

aceste două scurte traduceri din Aristotel.

Dar opera sa a fost tradusă în secolul al l Χ-

Ι ea în limba arabă, din ordinul Califilor din

Bagdad, iar mari i filozofi arabi şi evrei din

Asia, Africa de nord şi Spania şi-au construit

teoriile încercînd să concilieze credinţele lor

cu sistemul aristotelic. Traduceri latine redac-

tate în Spania în secolul al Xll-lea au pătruns

curînd în Franţa, provocînd o mare emoţie,

pînă cînd predarea acestor doctrine a fost

interzisă (1210—1277). Totuşi ele au fost stu-

diate de profesori ca Siger de Brabant, iar

Thomas d'Aquino a elaborat o sinteză pe care

scolastica a vulgarizat-o în scurt timp. Ştiinţa

lui Galileu şi filozofiile clasice ale lui Descar-

tes şi Malebranche s-au aşezat pe o poziţie

opusă doctrinei aristotelice, dar Locke a

reţinut şi a dezvoltat elementul ei empiric,

iar Leibniz s-a inspirat şi el din ea, într-o

anumită măsură. Astăzi, lucrări noi caută

să dea alte interpretări învăţături i lui Aristo-

tel, insistînd asupra locului pe care Stagiritul

De la verbul per/pateo „a se plimba" (n.tr.)

75

î l rezervă studiului dif icultăţi lor (aporiilor),care rezultă din punerea faţă în faţă, î n aceeaşiproblemă, a unor păreri contrarii şi care parla fel de valabi le. P.-M.S.

A R M A T A . Diferenţa dintre masa de lup-tători, pe care îi mîna împotr iva Troiei ocoal iţ ie de regi, si corpurile organizate sibine echipate din epoca elenistică estetot at î tde mare, si de aceeaşi natură, ca şi diferenţadintre oastea seniorilor feudali şi d iv iz i i lepe care le mobilizează un război din timpurilenoastre.

Despre armatele cretane nu cunoaştempractic nimic, dar inventarul arsenaluluide la Cnosos ne face să bănuim că un rolimportant în bătăli i revenea carelor deluptă.

Homernedă informaţii mai explicite despretrupele conduse de Agamemnon şi se poatepresupune că textul Iliadei amestecă amintiridin epoca miceniană cu realităţi din secolulal Vl l l- lea. Fiecare rege î ş i avea trupele sale,de care dispunea ca un stăpîn absolut, truperecrutate dintre supuşii săi. Regele cerea dela capi i de famil ie numărul de oameni decare avea nevoie; apoi î i aranja, aşa cumspune Nestor, „fratrie după fratrie, trib dupătrib", în încăierări le corp la corp (cum eraupe atunci bătăli i le), fiecare din aceste grupurilupta pentru s ine. Rolul cel mai importantî l deţineau căpeteni i le, care veneau pe cîmpulde luptă suiţi pe care şi apoi se înfruntau pejos, într-un duel î n faţa soldaţilor. Echipa-mentul consta dintr-un coif uriaş cu creastă,cum e cel de care s-a înspăimîntat Astianax,o platoşă scurtă, un scut enorm scobit î npartea de sus, care acoperea tot corpul, olance şi o sabie.

Se pare că primele progreso în arta militarăse datorează Spartei. Cetăţenii ei rămineausoldaţ i în tot cursul v i e ţ i i , aceasta fiind înde-letnicirea lor cea mai însemnată; chiar întimp de pace, spartanii se aflau sub arme.Căpeteni i le lor nu mai s î n t acei luptătoride elit.l rare luptau izolat şi de v i te j ia cărora

Cască corintiană. Mijbcul secolului a! Vl t- lea. Muzeudin Olimpia. Futo Oeuisches Archao/OiT;sc/ics Institut.

M"m.

76

Războinici. Detaliu de peVosui cu rdzbo'rt/ci, M i c e -

ne, secolul a! XIII-lea.Mu-

zeul Naţional din Atena.foto H. Mu//er-Brunker.

Hopliţi. Detaliu de pe unbasorelief at ic. începutulsecolului al V-lea. MuzeulNaţional din Atena. Foto

R. Zuber.

Cască de bronz şi masca funerara de aur. Macedonia.''«"Iul .îl V|-|ÎM. Mu7ful Naţional din Atnna. fofo

X Ale/erz/s.

depindea rezultatul bătăl iei, ci au rolul dea coordona o acţ iune comună. Oamenii s î n trepartizaţi acum nu după legăturile lor defamilie, ci după v îrstă, în secţiuni, compani işi batalioane (lokhoi), această ultimă unitateavînd un efectiv de 640 de soldaţi. Exerciţ i irepetate î i obişnuiseră pe luptători cu mişcă-rile de ansamblu, executate în sunetul trom-petei. (Aceste mişcări au fost comparate cucele ale unui corp de balet.) Alături de cetă-ţeni, care alcătuiau infanteria grea şi pe carecomandanţii î i aşezau în falange, armata maidispunea de genişti, recrutaţi dintre perieci(perioikoi), de servicii de intendenţă şi lanevoie se completa cu trupe uşor înarmate,formate din luptători care nu făceau partedin r îndul cetăţenilor, dar comandate de ofi-ţeri spartani.

Armamentul utilizat era greu ; pentru obţi-nerea victoriei căpeteni i le mizau pe acţiunide masă. Armata era pusă la început subcomanda a doi regi, apoi a unuia singur (de

77

la sfîrsitul secolului al Vl-lea). Regii eraucomandanţii supremi, care dir i jau operaţiileşi — cît dura campania — aveau dreptul deviaţă şi de moarte asupra tuturor oamenilor.Această organizare remarcabilă a făcut dinSparta, în tot cursul perioadei arhaice, pute-rea militară cea mai redutabilă a Greciei.Scăderea numărului de cetăţeni a micşoratforţa acestei armate începînd cu secolul alV-lea. Adevăraţilor spartani li s-au adăugat,în număr din ce în ce mai mare, soldaţicare nu aveau titlul de cetăţean; perieci,chiar hiloţi şi mercenari recrutaţi dupănevoie.

E adevărat că şi cele la l te cetăţi elenice aufost obligate să se adapteze regulilor tacticecare au reuşit atît de bine la Sparta, î n s ăcompoziţia armatelor lor reflectă o stare despirit cu totul diferită. Pretutindeni şi totdea-una nucleul trupelor combatante l-au formatcetăţenii şi fiecare dintre ei era dator să-şidea viaţa pentru salvarea patriei; dar cutoate că mobilizările se repetau la intervalescurte (aproape totdeauna aceste mobilizărierau î n s ă parţiale), serv ic iu l militar rămîneatotuşi în v iaţa acestor oameni un simpli1

accident; înainte de toate ei erau civil·..La Atena, de exemplu, cetăţenii rămineau

sub arme între 18 şi 20 de ani, în unităţile deefebi [vezi cuvîntut], care asigurau pazateritoriului. După aceea î ş i reluau activitateanormală, rămînînd totuşi disponibili pentrumobilizare pînă la 60 de ani. Dacă izbucneaun război, erau chemaţi sub arme atîţiaoameni de cîţ i era nevoie. Fiecare venea cuechipamentul militar pe care-! primise caefeb şi, atîta timp cît se afla sub arme, primeasoldă şi o indemnizaţie de întreţinere. Repar-tizarea pe arme depindea de avere; cei maibogaţi intrau la cavalerie, alţii erau hopliţi,iar trupele uşoare de arcaşi, prăstiaşi şi pel-tasti (luptători cu suliţa), erau recrutaţi dintrecetăţenii cei mai săraci si dintre meteci.

H op l it. Stela funerara a lui Ar ist ion, executata de Aris-tocies (510). Muzeul Naţional din Atena, Foto H - r r r î e r .

Ofiţerii erau aleşi , alegerile fiind patronatede unul sau de mai m u f t i dintre cei zece stra-tegi desemnaţi anual prin votul poporului.Disciplina, liber consimţită, era rnai puţin

strictă decit la Sparta. Strategul puteafoarte bine să pună în lanţuri pe un mil itar

nediscipl inat, să-l degradeze, să-1 trimită în

faţa tribunalului, dar prefera să-l aducă pe

calea cea bună prin convingere. MCa să-i

faci pe soldaţi să a s c u l t e — s p u n e Xenofon

care, cu toate simpatiile sale spartane, era

totuşi atenian — trebuie să le arăţi ce avan-

taje rezultă din supunere, să le arăţi prin

practică cum d i s c i p l i n a aduce numai bine

celor ce o respectă şi rău celor ce o încalcă."

Sărăcirea Greciei, slăbirea sentimentului

civic, apoi d ispar i ţ ia cetăţii şi crearea marilor

regate elenistice au modificat cu totul organi-

zarea şi spir itul armatei greceşti. Ca şi Sparta

odinioară, aceste noi regate se sprij ină în

primul r înd pe puterea lor militară şi depun

toate eforturile ca să dea trupelor lor o supe-

rioritate zdrobitoare. Dar suveranii nu pot

conta pe patriotism u l supuşii or şi nici pespiri-

tul lor combativ. Armata de mercenari ia

locul armatei naţionale. Ea va fi alcătuită

de acum înainte din mercenari bine instruiţi,

dar gata să servească pe cei care plătesc. Deşi

soarta bătăliei depindea în cea mai mare parte

de curajul soldaţilor, se semnalează totuşi

apariţiaunor tehnici noi şi a unei noi strategii.

S-a dezvoltat războiul de asediu, care avea

nevoie de special işt i , de ingineri. Problemele

de intendenţă, de aprovizionare a trupelor,

care nu constituiau o problemă în vremea c înd

operaţiile se desfăşurau pe teritoriul naţional

sau în ţinuturile învecinate, devin mai greu

de rezolvat în expediţi i le îndepărtate. Ale-

xandru, de exemplu, a trebuit să studieze

aceste probleme îndeaproape, c înd a pornit

ofensiva spre India. De acum înainte nu se

mai poate proceda ca în trecut: armata con-

stituie un corp organizat, independent de

viaţa civică; ea poate să-şi impună voinţa ş i

de aceea va juca un rol important în viaţa

Politică a statelor greceşti. P. D.

A R M O N I A . Tebanii o considerau fiicalui Ares şi a Afroditei, iar după tradiţ ia dinSamotrace părinţi i ei ar fi fost Zeus şi Eiec-

tra. Armonia s-a căsătorit cu Cadmos ; lanunta lor au fost de faţă toţi zeii, care au

făcut tinerilor căsătoriţi numeroase daruri.

Printre cadouri se afla şi un colier, care

avea să joace un rol important în expediţia

„Celor şapte contra Tebei" [vezi acest arti-

col]. Ca să pună mina pe ei, Erif i le l-a trădat

pe Amfiarau. Alături de această figură mitolo-

gică, mai există o Armonie, fără legătură (cel

puţin la origine) cu prima; ea personifica

ceea ce exprimă numele său p î n ă astăzi,

P. D.

A R I A N [A R R l A N O S]. Istoricul şi

eseistul Arian (95—175 e.n.) s-a născut la

Nicomedia, în Bitinia. in tinereţe a fost un

auditor entuziast al filozofului stoic Epictet

[vezi numele], ale cărui lecţii le-a repro-

dus în două lucrări: Convorbiri şi Manual. A

ajuns înalţ funcţionar ai Imperiului, fi ind

protejat de împăratul Hadrian, care-l aprecia

foarte mult. Ca admirator ş i imitator al lui

Herodot şi Xenofon, Arian a scris un Tratat

de tactică, un Tratat de vînătoarc, precum şi

opere istorice: Anabasis, istoria cuceririlor

iui Alexandru cel Mare, si Indica, lucrare pe

care n-o avem în versiunea originală şi care

conţine multe pagini foarte Interesante, mai

ales î n partea consacrată periplului lui N ear h.

R. F,

A R T A . In cadrul fiecăreia dintre perioadele

evoluţiei sale, arta greacă se înfăţişează a t î t

de unitară, î n c î t ar fi de dor'it să se studieze

simultan manifestările ei în arhitectură, sculp-

tura, pictură si genurile minore (ceramică,

coroplastie, numismatică, orfevrărie). Evi-

dent, într-o enciclopedie cum este cea de faţă

o atare formulă este inaplicabilă, totuşi

cî teva observaţii cu caracter general se impun.

De la început trebuie menţionat faptul că

arta greacă, cu excepţia epocilor celor mai

t î rz i i , a fost indisolubil legată de religie.

79

Chiar în civilizaţia minoică, unde creaţia pareatît de spontană, Incît e greu s-o explici altfeldecît prin simpla bucurie de a exprima viaţa,vedem numai zeităţi, credincioşi care li seînchină, sărbători celebrate în cinstea lor.însăşi Pariziana nu era un personaj izolat,cum o vedem astăzi, ci o femei e car e participa,împreună cu alte surori ale sale, la o ceremo-nie de cult. Singura care face excepţie e artadecorativă, cu. motive florale, frunze sauanimale marine. Trecînd la arta greacă pro-priu-zisă, observăm că monumentele numitecivi le, care de altfel au fost construite maitîrziu decît edificiile divine, aveau şi ele, înmentalitatea celor vechi, un caracter sacru;de exemplu, nimeni nu putea pătrunde înagora decît în stare de puritate rituală; celpuţin pînă la mijlocul secolului al V-lea, nuexista nici sculptură, nici pictură profană;statuile şi tablourile destinate să populezeşi să decoreze sanctuarele erau aşezate acoloca un act de pietate, ca să înfăţişeze poporuluiimaginea zeului sau să comemoreze fapteleeroilor. Nici artele minore nu se abat întrutotul de la această regulă şi dacă vasele aude multe ori pe pereţii lor subiecte profane,să nu uităm că ele erau fabricate în modspecial pentru a fi puse într-un mormînt sauconsacrate ca nişte ex-voto-uri. De asemeneaele înfăţişau imaginea unui rit (de exemplu,bocete de înmormîntare) sau un subiectîndrăgit de zeul căruia oamenii voiau să-ifie pe plac. Foarte multă vreme nici figurinelede lut ars n-au fost considerate nişte simplebibelouri.

Aceasta este explicaţia faptului că nume-roase opere de artă greceşti au fost obiectulunei griji atît de pasionate din partea creato-rului lor. Acelaşi cuvînt grecesc (tekhne) de-

• semna şi arta şi tehnica ş i , c înd citeşti texte-le, ai mereu impresia că la cei vechi esenţialulpentru un artist era să-şi cunoască bine meş-teşugul, Cele şapte minuni ale lumii impre-sionau mai puţin prin frumuseţe, decît prindeosebita măiestrie pe care o presupunea rea-lizarea lor. Oare frumuseţea lăsa publicul

80

indiferent? Fireşte ca nu, şi gustul grecilor,mai ales al unora dintre ei, era at î t deexigent, încî t artiştii încercau sa se depă-şească între ei.

Cînd urmăreşti arta greacă de la un capătla celălalt al istoriei ei, ea î ţ i apare extremde puţin revoluţionară. Să nu ne referim lacontrastul dintre producţiile mileniului II şicele ale mileniului I: două sau trei secole deîntreruperesînt de ajuns ca să explice contras-tul dintre ele. Mai mult, din ceea ce ne-arămas din producţiile obscurei perioade inter-mediare îe vede lenta transformare a unuiideal care η-a fost părăsit dintr-o dată. Dupăce civil izaţia elenică s-a impus la începutulsecolului al Vlll-lea, evoluţia va continuanormal, fără salturi, fiecare generaţie silin-du-se să perfecţioneze ceea ce a învăţat dela cea dinaintea ei. Fidelitatea faţă de trecute atît de mare, încî t imediat după apusulepocii arhaice, unii o regretă si se străduiescsă-i prelungească existenţa; şi astfel, în seco-îu l al V-lea, apar primele şcoli arhaizante.

Afirmaţiile de mai sus nu privesc numaitehnica. Si mai izbitoare este continuitateainspiraţiei. Arta greacă a reprodus totdeaunafiinţa umană şi totdeauna grecii au crezut înaceastă idee pe care avea s-o formuleze Sofo-cle: „Multe s înt minunile lumii, dar din toateminunea cea mai mare este omul".

Meritul artei greceşti nu constă în origina-litate. După epoca geometrică şi după o lungăperioadă în care sculptura încetase să existe,iar pictura ignora figurativul, fiinţa umană ş i-afăcut apariţia, sub impulsul Egiptului ş i Or len-tului, în această artă, unde va ocupa de acumînainte locul de frunte. Dar nici tipurile, nicitemele nu sînt foarte variate. Statuile luiPoliclet se inspiră din mai vechile statui deKuros [vezi cuvîntul], muncile lui Heraclesşi ale lui Tezeu se vor repeta ia infinit,planul şi înfăţişarea templelor se fixează pen-tru totdeauna în secolul al Vl-lea. îmbogăţireaGreciei, naşterea unui fel de romantism şidenelinişte, precum şi contactul cu Asia secolu-lui al IV-Îea au adus într-adevăr elemente noi.

Artemis şi Acteon.Dstaliu de pe un cra-ter atic al pictoruluiIu i Pan. Al do i lea pă-trar al secolu lu i alV-lea. Museum ofF i n e Arts, Boston.

Dar această spiritualitate, mai înainte necu-noscută, va anima nişte figuri ale căror pro-porţii, atitudini şi înfăţişare exterioară aurămas în esenţă aceleaşi. Noile reprezentăriartistice greceşti nu se deosebesc decît preapuţin de cele create îndată ce artiştii s-audovedit capabili să depăşească dificultăţiletehnice, singurele care i-au împiedicat la în-ceput să dea o expresie deplină unui idealuimitor de consecvent cu sine însuşi de laun capăt la altul al civilizaţiei elenice. Poatecă din cauza aceasta au confundat grecii în a-celaşi concept arta şi tehnica; tocmai printehnică au putut vechii greci să atingă înoperelelor deartă perfecţiunea, care, în ochiinoştri, le situează în afara spaţiului şi tim-pului, într-o lume mai frumoasă decît anoastră. P. D.

A R T E M I S . Artemis este una din zeiţeleal căror cult a cunoscut cea mai largă răspîn-dire în lumea greacă. Singură sau alături defratele său Apolon, ea domneşte asupra mul-tor sanctuare, principalele fiind ia Efes, la

Delos şi la Brauron, în Atica. In epoca clasică,Artemis este mai ales zeiţa-fecioară. protec-toarea animalelor şi care răpune cu săgeţilesale fauna sălbatică. Se pare că, la origine,ar fi moştenit atribuţiile şi chiar personali-tatea acelei Magna Mater asiatice, a căreiputere se întindea asupra tuturor fiinţelor vii.în reprezentările iniţiale, păstra aspectuloriental al zeiţei pe care a înlocuit-o. O vedemîntr-adevăr cu o rochie lungă, o tiară cilindricăşi două aripi cu vîrfurile răsucite în formăde cochilie, încadrată de două lebede sau dedoi lei, pe care îi ţine de gît sau de labe. Maitîrziu, Artemis a căpătat înfăţişarea uneifete cu un aer cam băieţesc, îmbrăcată cu otunică scurtă. Aşa o reprezintă In secolul alIV-lea autorul Diane/ cu câOfioara — probabilLeohares — şi Praxitèle, a cărui Diana de iaGabii este unanim cunoscută.

Din aspectul ei primitiv, Artemis a păstratmulte trăsături. Rămine zeiţa sălbatică, alecărei săgeţi aduc moartea; m î n i a ei se abateîn special asupra muritorilor vinovaţi deimpietate, de exemplu asupra copiilor Niobei,

81

pe care îi masacrează ajutată de Apolon,asupra lui Acteon, vinovat, după unii, că avrut să se întreacă cu ea în tragerea cu arcul,iar după alţii (versiunea care s-a impus înepoca elenistică) că ar fi văzut-o goală, pecînd făcea baie. Şi victimele m î n i e i s a l e aufost încă multe.

Natura cultului Artemidei a variat dupăregiuni: la Sparta, sub numele de Ortia, eaprezidează la ritualurile sîngeroase aie tine-rilor care se bat în faţa altarului său. In Aticaare ca sclave fetiţece poartă numele de „ur-soaice". La Efes, cultul Artemidei îmbracăun aspect mai oriental. P. D·

A S C L E P I O S . Asclepios era fiul l u i .Apolon şi al muritoarei Coronis. Mama safusese omorîtă de Apolon pentru infidelitate.Zeul a smuls copilul de la sînul mamei şil-a dat centaurului Chiron să-l crească. Ascle-pios a învăţat de la acesta medicina şi a ajunsatît de expert în această artă, încît înviamorţii. Zeus η-a răbdat această încălcare aordinii naturale si l-a lovit cu trăsnetul său.

E posibi l ca celebrul tho!os din Epidaur să nufie altceva decît monumentul funerar al luiAsclepios. La Epidaur s-a constituit sanctu-arul cel mai mare al lui Asclepios; după cea fost divinizat, zeul mai nou a luat locultatălui său, căci Apolon purta şi el numelede „vindecător", în ciuda faptului că o-mora fără milă pe duşmanii să i . Ca pa-tron al medicinei, Asclepios a cunoscut ofaimă considerabilă începînd cu sf î rş i tu l seco-lului al V-lea. Numeroşi pelerini veneau laEpidaur să-şi afle la el vindecarea. Asciepiosle indica prin vise tratamentul potrivit. Subegida acestui zeu s-au creat adevărate şcolide medicină, mai ales în insula Cos.

Asclepios face parte din categoria zeilorapăruţi mult mai t îrziu şi care existaudoar în virtutea atribuţiilor lor. Viaţa lorliniştită şi cam abstractă η-a dat naştere lalegende.

în artă, Asclepios e înfăţişat pe monumentesub aspectul unui om cu barbă, meditativşi binevoitor, întovărăşit de obicei de unşarpe. Unele imagini ale sale amintesc figurile

Relief votiv de-dicat lui Ascle-pios. Circa 380 —330. Muzeul Na-ţional din Atena.Foto Spyros Me-

letzis.

82

Si*''

filozofilor, ale căror portrete se înmulţescîncepînd din secolul al IV-lea. P. D.

A S I A . Pentru greci, Asia se limita la Ana-tolia [vezi numele], Persia, Siria şi Mesopo-

tamia. Cu toate că au cunoscut provinciile

occidentale ale Indiei şi în epoca elenistică

au avut cu ele legături destul de strînse ca să

se poată dezvolta acolo o artă denumită ,,gre-

co-budistă" şi cu toate că au întreţinut printr-o

serie de intermediari unele vagi raporturi

cu Extremul Orient, Asia reprezenta pentru

greci mai mult decît o entitate geografică:

era străinătatea prin excelenţă, o lume cu

desăvîrşire diferită de a lor, prin limbă, obi-

ceiuri, religie si etică, între cele două surori

de sînge regal pe care Atosa le vede apărînd

în vis în Perşii lui Eschil şi care personifică

Asia si Elada, nepotrivirea de caracter este

ireductibilă; prima se complace în sclavie,

cealaltă e gata să moară pentru libertatea ei.

De la întemeierea imperiului persan, Asia s-a

confundat cu ceea ce se numea pur şi simplu

Marele Rege. Mai înainte ea se identificase

cu suveranii de importanţă mai mică, care

domneau în provinciile mai apropiate, mai

ales în Lidia, al cărei prinţ Cresus întreţinuse

cu grecii relaţii amicale şi uimise lumea cu

marea sa bogăţie. Licia, Frigia, Misia (în Asia

Mică) şi îndepărtata Fenicie erau cunoscute şi

ele, în timpul epocii arhaice, de către negus-

torii şi marinarii greci. At î t în vremea cînd

era unificată sub autoritatea regelui pers,c î t şi atunci cînd era divizată în regate mai

mici, această Asie, at î t de străină, η-a încetat

niciodată să exercite asupra spiritului grec

o atracţie pe care grecii o mărturiseau nu

fără reticenţă şi pe care o suportau cu un

oarecare sentiment de vinovăţie. Această

atracţie era născută din curiozitatea în faţa

unei civilizaţii deosebite d e a lor şi din invidia

pentru un mod de viaţă mai înlesnit şi adesea

chiar somptuos. Asiei îi datorează cretanii

anumite însuşir i care au făcut bogăţia lumii

mmoice, către Asia s-a îndreptat expansiunea

miceniană si tot în Asia s-au dus grecii, înce-

pînd cu secolul al Vlll-lea, sa caute moucicicunei arte noi. După ce grecii au alungat arma-tele lui Xerxes în 480 şi au simţit că se înde-părtează pericolul care-i ameninţase, dupăce în 448 au încheiat un tratat cu perşii, moda

orientului apare din nou. Credinţele asiaticepătrund în Grecia, iar gustul pentru o viaţă

uşoară, după moda asiatică, se substituie

austerităţii din trecut. S-a putut presupune

că, atunci cînd au reorganizat arhitectural

Acropolea, Pericle şi Fidias doreau în taină

să rivalizeze-cu giganticele construcţii de la

Persepolis. După nenorocirile de la sfîrşitul

secolului al V-lea, bogăţiile şi puterea Persiei

atrag atenţia si privirile tuturor cetăţilor

greceşti, pînă în ziua în care Alexandru, ca

să ia locul prestigios al Marelui Rege, va între-

prinde expediţia sa pînă în Indii şi va înfăptui

fuziunea celor două civilizaţii, obligînd Elada,

care odinioară nu suporta jugul unui rege,

să treacă, alătur*! de sora sa Asia, sub condu-

cerea sa. P. D.

A S T I A N A X [ A S T Y A N A X ] . Plă-

pîndul copil, pe care Homer ni-l arată speriat

de panaşul care împodobea coiful tatălui său

Hector, abia întors din bătălie şi înarmat

pînă în dinţi, n-avea să supravieţuiască multă

vreme părintelui său, dacă acordăm crezare

tradiţiei celei mai răspîndite. Degeaba a

încercat mama sa Andromaca să-l apere de

mînia grecilor ; după căderea Troiei, Astianax

a fost ucis fără milă şi capul i-a fost zdrobit

de pămînt. Totuşi, după alte versiuni ale

legendei, fiul lui Hector ar fi scăpat cu viaţă,

iar Andromaca 1-a putut lua cu ea în Ep'tr, în

suita lui Neoptolem. P. D.

A S T R O N O M I E . Edificiul impunător al

ştiinţei astronomicegreceşti, bazat pe geome-

trie, nu datorează aproape nimic astronomiei

babiloniene; caldeenii au furnizat savanţilor

greci doar c î ţeva date practice elementare,

de exemplu, zodiacul şi cele douăsprezece

semne ale sale, diviziunea cercului ş i 1 a orei

(în vigoare şi astăzi), o culegere de observaţii

Astianax pe genunchii lut Priam, dupa ce a fost rănitmortal de Neoptolem. Detaliu de pe o htdrie a picto-rului iui Cleofrades. Circa 480. Muzeul Naţionaidin

Napoll, Foto Hirmer.

utile, înregistrate timp de mai multe secole,mai ales cu privire la eclipse si, în sfîrşit,principiile şi metodele astrologiei. După cumdovedesc poemele homerice şi poemul luiHesiod Munci şi zile, grecii aveau la începutdoar cunoştinţe rudimentare şi pragmatice:U lise observă Ursa Mare (care rămîne mereupe cer), ca sa menţină direcţia corăbiei întimpul nopţii; navigatorii şi agricultoripîndesc răsăritul şi apusul heliac al anumitorconstelaţii (mai ales Pleiadele, Hiadele, şi

. Arcturus). Prima lor apariţie în an, la crepus-cul, şi ultima lor licărire în zori jaloneazăcalendarul agricol şi anunţă schimbarea vre-mii, (în tot timpul antichităţii, în Greciaşi la Roma, aceste pronosticuri au formatobiectul * "umeroasp culegeri, precursoare

ale almanahurilor.) Dar în aceste opere tonulpoetic vag şi afabulaţia mitică nu fac posibilăconstituirea unui sistem al lumii coerent.Meritul întemeierii unei ştiinţe pozitive (fi-zica), care a eliberat de mitologie şi magiestudiul naturii, aparţine filozofilor care aparîn coloniile greceşti din Asia Mică şi Italia desud, de la începutul sec. al Vl-lea pînă lamijlocul sec. al V-lea. Pentru fizicienii dinlonia, reflecţia filozofică avea ca obiect princi-pal structura şi transformările materiei şi,în al doilea rînd, alcătuirea şi legile univer-sului. De aici o serie de cosmologii globale,în care astronomia î ş i avea locul său: astfelTales din Milet (circa 625—585), care î ş iînchipuia lumea ca o bulă de aer într-o masăapoasă, se pare că a afirmat primul că Lunaprimeşte lumina de la Soare. Cu ajutorultabelelor babiloniene a ştiut să prezică oeclipsă de Soare (28 mai 585?). Numele' lu iAnaximandru din Milet (aproximativ 570) elegat de mai multe idei geniale: curbura su-prafeţei terestre (a întocmit prima hartăpentru navigatori), suspendarea Pămîntului înaer, infinitul spaţiului şi pluralitatea lumilor.Anaximandru a conceput si o altă teorie, maistranie şi mai puţin fericită, după care celedouă discuri luminoase (Soarele şi Luna),precum şi punctele strălucitoare numite denoi „aştri" ar corespunde unor găuri perforateîn nişte inele scobite, făcute din aer opac şipline de foc, roata cea mai de sus fiind aceeaa Soareiu'i, cea mai de jos a. Căii Lactee. Elcunoştea şi înclinaţia eclipticei. Dar concep-ţiilehazardate alegînditorilor de maitîrziu —Anaximene, Xenofan, Heraclst,, Empedocle,Anaxagora—marchează mai degrabă un pasînapoi, decît un progres al cosmografiei.

în aceeaşi epocă, dar în alt mediu filozofic,sînt elaborate principiile astronomiei geome-trice. La sfîrşitul sec. al Vl-lea, în Italia desud, pitogon'cienii (datele şi însăşi existenţalui Pitagora din Samos, personaj legendar,care a fugit ca să scape de ameninţarea perşi-lor în 520, sînt foarte nesigure) produc un felde revoluţie în fizică, făcînd din numere

arhetipurile lucrurilor ş i , în acelaşi timp,elementele constitutive ale materiei şi sche-mele tuturor structurilor. Odată cu ei, noţi-unea de ordine raţională, de armonie div inăincarnată în cosmos, se instalează pentrumulte secole. De la început, pitagoricieniiformulează dogma sfericităţii Pamîntului,pe care Parmenide (circa 500—450) o vaaccepta, iar Platon o va impune: ei distingîn cosmos rec/unea sublunară, în care dom-neşte creaţia, degradarea şi dezordinea şispaţiul de deasupra Lunii, domeniul purităţiis i al ordinii eterne. Sub numele lui Filolaos,pitagorician care a trăit între 450 şi 400, nis-a transmis un sistem astronomic straniu:la mijlocul lumii se află un Focar central(Hestio), în jurul căruia se învîrtesc zececorpuri'cereşti şi anume (de ia centru spreexterior): Antiterra (invizibilă din emisferanoastră, ca şi Focarul central), Pămîntul,Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter,Saturn şi sfera Stelelor Fixe. Numărul şidistanţele acestor corpuri sferice corespun-·d eau unor proprietăţi aritmetice ş i compuneauo armonie muzicală, perceptibilă spiritelorinstruite. Teoria „Focarului central" şi a„Antiterrei" η-a avut succes, în schimb doc-trina poziţiei centrale a pămîntului sferic,nemişcat în mijlocul sferei cereşti, formulatăde marele Parmenide din Eleea, a devenituna din dogmele — rar discutate — ale astro-nomiei ştiinţifice pînă la Copernic. Cealaltădogmă fundamentală, pe care Platon (428—348)-a lăsat-o moştenire astronomilor, a fostcea a mişcării circulare si uniforme, singurade o frumuseţe desăvîrş i ţă şi conformă naturiidivine a lumii s iderale; planet el e s e suprapunîntre pămînt şi sfera Stelelor Fixe, iar ansam-blul aştrilor gravitează în jurul Pămîntului.

Plecînd de la aceste principii, astronomiigreci au conceput două mari sisteme rivale.Primul, schiţat de Platon, a fost realizat deEudoxios (la 368), corectat ulterior de Cal ipos(către 335) şi complicat de Aristoţel (384—322): aştrii sînt legaţi de nişte sfere transpa-rente, închise una în alta, şi au un centru

comun: centrul Pămîntului. î n exterior existăsfera Stelelor Fixe, care se învîrteşte în jurulaxei sal e de la est la vest, cu o mişcare simplă,numită „retrogradă"; o rotire completă dura24 de ore. Problema era mult mai dificilăpentru cei şapte aştri numiţi „rătăcitori"(în greceşte astro pfaneta): Luna şi Soarele,a căror deplasare prezintă unele neregulari-tăţi, şi mai ales cele cinci „planete mici":Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn.Pentru un observator situat pe Pămînt, miş-carea aparentă a acestora din urmă esteproiecţia revoluţiei lor în jurul Soarelui pesfera Stelelor Fixe, combinată cu mişcareaanuală a Pămîntului însuşi în jurul Soarelui,întrucîţ Eudoxios şi urmaşii săi presupuneaucă Pămîntul stă nemişcat în centrul univer-sului şi că cele cinci planete „mici" graviteazănu în jurul Soarelui, ci în jurul Pămîntului,ei au fost obligaţi să înzestreze fiecare planetăcu o serie autonomă de sfere homocentrice, casă poată justifica deplasarea planetelor cu omişcare circulară uniformă. După Eudoxios,Soarele şi Luna aveau cî te trei asemenea sfere,iar planetele „mici" aveau c î t e patru ; în total27, inclusiv sfera Stelelor Fixe. în toate acesteserii, două sau trei sfere interioare se învîr-tesc fiecare cu o mişcare proprie, în jurulunui ax propriu, diferit de cel al sferelorexterioare; mişcarea sferei celei mai centrale,de care era ataşată planeta, era rezultantamişcărilor efectuate de cele trei sau patrusfere ale grupului. Reglînd convenabil vitezaşi înclinaţia sferelor, se ajungea la „salvareaaparenţelor" (după expresia astronomilor dinantichitate), cel puţin aproximativ. Sferaexterioară a fiecărui grup explica mişcareadiurnă, care antrenează toţi aştrii, a douasferă explica mişcarea proprie, în sens direct,a planetei în Zodiac, a treia şi a patra sferăexplicau anomaliile sale—încetinirile şi ac-celeraţiile, staţionar i le s i regresiunile.

Acest sistem prezenta un defect grav: toatesferele erau concentrice în raport cu Pămîntul,fiecare planetă rămînea mereu la aceeaşidistanţă de Pămînt, lucru contrar datelor

85

«•ΑΪ:ι&3*·-_X - ".,» ,iWj

experienţei. De aceea sistemul a fost corectatulterior, prin adăugarea teorici cercurilorexcentrice în raport cu Terra şi a „epicicluri-lor": dînd orbitei circulare descrise de planetăun centru diferit de centrul pămîntului, seexplica variaţia distanţei dintre astru şiPămînt, şi variaţia timpului necesar astruluica să parcurgă arce egale. In plus, se explicaastfel şi „anomalia zodiacală" în mişcareaSoarelui şi a Lunii, singura anomalie observa-tă de astronomi timp de secole. Pentru ajustifica „anomalia heliacă" a planetelor mici— staţionări şi regresiuni — trebuia fie săroteşti centrul acestei orbite excentrice înjurul unui cerc mic, fie, ceea ce era mai sim-plu, să roteşti în jurul orbitei excentrice uncerc mai mic, numit epiciclu, pe care se înv îr-tea planeta însăşi. Această teorie binecunos-cută încă de la Apolonios din Perga (către200) a fost aplicată la realitatea concretăa fenomenelor cereşti observate de cei maimari astronomi ai antichităţii: de Hiparh dinNiceea (activează între 161 şi 127), pentruSoare şi Lună, şi de Claudius Ptolemeu (acti-vează între 127 şi 151 e.n.), pentru ansamblulsistemului planetar. Ea va domina în tot EvulMediu, concurînd teoria sferelor, a cărei infe-rioritate ştiinţifică era totuşi compensată deautoritatea lui Aristotel.

Cîteva spirite îndrăzneţe au refuzat dogmapoziţiei centrales! a imobilităţii Pămîntului;pare probabil că Heraclid din Pont explicamişcarea diurnă prin rotaţia Pămîntului înjurul axei sale şi considera că Mercur şi Venusse învîrteau în jurul Soarelui, iar Soarele,Luna şi celelalte trei planete în jurul Pămîn-tului. Aristarh din Samos (circa 280) a con-ceput sistemul heliocentric: Soarele este imo-bil în centrul universului, iar planetele seînvîrtesc în jurul lui, inclusiv Pămîntul, ani-mat în plus de o mişcare de rotaţie de 24 deore. Cu excepţia unui oarecare Seleucos dinSeleucia (sec. al ll-lea), toţi savanţii şifilozofii au respins cu indignare ipoteza luiAristarh, care contrazicea două prejudecăţi:(1) mişcarea perfectă era asociată cu puritatea

divină a empireului, (2) imobil itatea Pămîn-tului aflat în centru depindea de greutatea sa.

Hiparh a descoperit de asemenea precesi-unea echinocţiilor (deplasarea anuală a punc-telor de intersecţie a eclipticei cu ecuatorul),dar a apreciat-o numai la „36, în loc de 50".El a mai alcătuit şi un Catalog al stelelor (maimult de 800, definite prin coordonatele lorecliptice), pe care Ptolemeu l-a îmbogăţit cuîncă 300 de unităţi, în ceea ce priveşte diame-trul Soarelui şi distanţa de la Pămînt laSoare, cele mai bune aproximaţii se datorea-ză lui Posidonios din Apameea, filozof stoicşi fizician (135—51): Pămînt — Soare=92.000.000 km (în realitate 150.000.000),diametrul Soarelui = de 39,25 ori diametrulPămîntului (în realitate 108,9). Posidonios aputut să explice eclipsele „orizontale" alelunii prin refracţia atmosferică şi fenomenulmareelor prin dubla atracţie a Lunii şi aSoarelui.

La periferia astronomiei pur elenice, destructură geometrică, s-a situat o tradiţieastronomică babiloniană, întemeiată pe me-tode aritmetice simple. Ea a cunoscut un deo-sebit succes în epocile elenistică şi romană,răspîndindu-se prin scrierile de astronomiepopulară şi mai ales de astrologie. Astrologiaîn sensul strict al cuvîntului — arta de a deter-mina influenţa celor şapte planete asupra pă-mîntului şi a oamenilor (în special asuprafiecărui individ), în funcţie de poziţia lor înzodiac într-un moment crucial, adică mo-mentul naşterii sau al conceperii — s-a născutcătre sfîrşitul secolului al V-lea în Mesopota-mia. Cel mai vechi horoscop cunoscut este otăbliţă din 410, dar avîntul astrologiei da-tează din sec. al l ll-lea ş i lucrările de doctrină,dintre care cea mai desăvîrşită este Tetra-biblos-ul lui Ptolemeu, sînt rezultatul cugetăriielenistice. Moda extraordinară a astrologieiîn lumea greco-romană se datoreşte nu numaiinfluenţei crescînde a credinţelor orientale,dar şi ideii, larg răspîndite în sectele filozo-fice şi în marele public, că cerul şi aştrii,fiind de natură divină, influenţează mersul

86

treburilor pămînteşt i , aşa cum par să dove-

dească mecanismul anotimpurilor, ce! al

mareelor şi concomitenta dintre răsăriturile

si apusurile heliace ale diverselor constelaţii,

cu anumite fenomene meteorologice regulate.

A T A L [ A T T A L O S ] . Atai l este pri-

mul suveran care a domnit oficial asupra re-

gatului Pergam. Totuşi el η-a fost nici înteme-

ietorul statului, nici iniţiatorul gloriei şi

prosperităţii acestui ţinut, începuturile Per-

gamului au fost modeste: Lisimah instalase în

acest cuib de vulturi pe unul dintre ofiţerii

săi, Filetairos, căruia îi încredinţase paza te-

zaurului lui Alexandru cel Mare. Filetairos

si-a trădat stăpînul, şi-a însuşi t banii cu care

a putut să-l ajute pe Seleucos în bătălia de la

Corupedion (281) şi să cîşt ige de partea sa

dinastia siriană. Graţie aceluiaşi tezaur, Eu-

mene, nepotul său, numit Eumene l, care a

urmat la guvernarea provinciei, a obţinut să

i se recunoască î n 261 independenţa ; Atai, ne-

potul lui Eumene, profitînd de slăbiciunea Se-

leucizilor, şi-a asumat t it lul de rege, pe care

l-a transmis, în 197, lui Eumene al ll-lea. In

această epocă de strălucire, micul stat al Per-

gamului, condus cu pricepere de prinţi inte-

ligenţi şi fără scrupule, s-a extins. Suveranii

săi, ajutaţi de Egipt, au dus o politică net os-

t i lă Seleucizi lor, în detrimentul cărora au cu-

cerit noi provincii, mai cu seamă întregul li-

toral egeean, de la Dardanele pînă la golful

Smirna. N-au fost negli jate nici artele. Atai l,

după ce a învins pe galaţi, şi-a sărbătorit vic-

toria oferind patru grupuri statuare de mar-

mură pentru Acropolea din Atena. Ca să glo-

rificesuccesul armatelor sale, Eumeneal ll-lea

a construit la Pergam un mare altar al lui Zeus

a cărui decorat i e sculptată avea să aibă o mare

influenţă asupra artei elenistice. Totuşi Eu-

mene ai l l- lea nu s-a mulţumit să-şi înfrumu-

seţeze capitala; el a întemeiat numeroase

oraşe, a dezvoltat economia ţării, iar trupele

sale au înv ins p e ga l aţi, pe Far n ax, regele Pon-

tului, pe Prusias din Bitinia. Fratele său Atai

al ll-lea, care i-a urmat în 159, şi-a asigurat

prietenia romanilor. În sfîrşit, Atai al Ill-lea,

ult imul suveran al Pergamului, a lăsat moşte-

nire romanilor tezaurele şi teritori i le sa le.

A murit în 133.

P. D.

Atalanta s i MeUnion, Releu şi Me'eagru v î n î n d m i s t r e ţ u l din Cahdon, Detal iu de pe vasul Francois. Circa 570.Muzeul Arheologic din Florenţa. Fo'o Hj'rmer.

87

A T A L A N T A . Arcadiana Atalanta, "na-inte de a deveni î n imaginaţia grecilor f i icăde rege, a fost probabil o zeiţă. Ca si Artemis,

căreia a trebuit să-i cedeze repede locul, Ata-lanta era protectoarea naturii sălbatice, une-

ori îmbl înzind fiarele, alteori omorîndu-le la

vînătoare. După legendă, Atalanta a omorît

mistreţul care devasta Calidonul, subiect

mult îndrăgit de scriitori şi de artişti. Ca si

Artemis, a vrut să rămînă fecioară; sespune

totuşi că a acceptat să se căsătorească cu Me-

lanion, singurul om care a întrecut-o la fugă

datorită mai mult unui vicleşug, decîî iuţelii

picioarelor sale. P. D.

A T E N A [ A T H E N A l] ( O R A Ş U L ) .

Oraşul Atena exista încă din epoca miceniană:

pe atunci nu era o cetate mare si venea mult

după Argos şi Micene. S-au găsit totuşi pe

Acropole urmele unui palat şi ruinele unor

fortificaţii importante. Tradiţia relatează că

unul din regii Atenei, Tezeu, concentrase sub

conducerea sa diferite tîrguşoare, indepen-

dente pînă atunci, din jurul Atenei (acest pro-

ces de unificare se numeşte sinecism, synoikis-

mos) si că şi-a apărat ţara de atacurile duşma-

ne, mai ales de Amazoane. Se cunoşteau nu-

mele urmaşilor săi, pînă la cel din urmă, Ce-

crops, care s-a sacrificat pentru' salvarea co-

mună. Se pare că Atena η-a avut prea mult de

suferit de pe urma invaziei doriene: Atica era

apărată la nord-vest de muntele Citeron (Ki-

thairon); pe de altă parte, oraşul nu era atît

de bogat, ca să atragă pe invadatori. Se poate

crede, aşa cum gîndeau cei vechi, că Atena a

servit ca punct de plecare pentru un mare nu-

măr de emigranţi, care fugeau spre insule sau

spre Asia Mică; acest lucru ar putea explica

de ce şi-a păstrat raporturi s ţ r î n s e cu lumea

ioniană. Sigur e faptul că în timpul acestui

gen de Ev Mediu, care a apăsat asupra Greciei

la începutul Vîrstei de Fier, Atena şi-a cîşti-

gat preponderenta prin dezvoltarea produc-

ţiei meşteşugăreşti şi a comerţului. Ceramica

ateniană, a cărei calitate stîrnea admiraţia,

se răspîndeşte nu numai în împrejurimi, ci

pînă la Delfi, Itaca, Tesalia şi pe coasteleasiat ice. Pe atunci statul era guvernat de unnumăr mic de aristocraţi (eupatnzii), proprie-tari de pămînt şi armatori, ale căror corăbii

puteau impune autoritatea Atenei şi transpor-

ta produsele regiunii. S-au găsit In cimit irul

Dipilon morminte ale acestor înalte per-

sonaje. Pe morminte se aflau vase u r i a ş e în-

făţ iş înd faptele defuncţilor şi cortegiul deser-

vitori care le celebrau funeraliile. Fără îndo-

ială, majoritatea eupatrizilor locuiau peAcro-

pole, ca odinioară regii, ale căror puteri şi le

împărţeau acum între ei. Din arhitectura aces-

tei epoci nu s-a păstrat nimic.

Atena, ca toate celelalte state ale Greciei,

a cunoscut în sec. al VI11- lea şi al V 1 1 - 1 ea, mari

frămîntări provocate în r îndul populaţiei de

dorinţa de îmbogăţire a nobilimii; poporul,

ca peste tot, se străduia să exercite un control

asupra puterii executive, a justiţiei şi mai cu

seamă asupra economiei, pe care pătura con-

ducătoare nu-l accepta. Chiar mai înainte de

sfîrşitul sec. al Vll-lea, un anume Cilon a

vrut să se proclame tiran, dar încercarea lui

η-a reuşit (628). C î ţ i v a ani mai t îrziu, Dracon

a fixat textele legilor. Deşi ulterior avea să

pară de o cruzime arhaică, legile „draconice"

reprezentau totuşi un mare progres, întrucît,

fiind gravate pe panouri pe care oricine le

putea consulta, puneau capăt puterii arbitrare

a judecătorilor. Pacea c i v i l ă nu fusese încă

instaurată şi situaţia oamenilor săraci era

foarte precară, în primii ani ai secolului al

Vl-lea, o personalitate puternică, Solon, ce-

lebru după ce obţinuse victoria de la Salamina

în fruntea concetăţenilor săi, a încercat să re-

formeze structura economică şi socială a sta-

tului; prin măsuri ale căror detal i i ne scapă,

ei a reglementat, î n spiritul umanităţi i şi aljustiţiei, raporturile dintre debitori şi cre-

ditori, în poemele sale, î n t î l n i m unele a l u z i i ,

din nefericire cam neclare, la binefacerile re-

ale pe care le-a adus concetăţenilor adminis-

traţia sa. Opera lui Solon a avut şi un caracter

politic; sub impulsul său ia naştere o încercare

încă timidă de democraţie sclavagistă. A fost

necesară totuşi intervenţia unui tiran ca săfie rezolvate multe din greutăţile prin caretrecea Atena. Pisistrate, în cursul unei domniiîntrerupte de două ori de încercări de răstur-nare (561—528), a ştiut să dea oraşului o pros-peritate şi o strălucire nemaiîntâlnită. Nuştim curn a procedat, însă constatăm că,atunci cînd fiii şi succesorii săi Hiparh şiHipias au fost unui asasinat (514), celălaltalungat (510), problema socială nu se maipunea.

Constatăm în primul r înd că în cei 50 deani de tiranie aspectul Atenei se transformasecomplet. S-au înălţat şi s-au înfrumuseţat tem-plele de pe Acropole şi din oraşul de jos (celmai important dintre ele este Hecatompec/on).S-au construit fîntîni, dintre care se remarcăcea numită Ca/iroe (Kallirhoe). în viaţa socialăaristocraţia joacă încă un rol de care Pisistrateo lipsise în viaţa politică ; oameni ridicaţi dinpopor se îmbogăţesc, negustorii şi meşteşu-garii au de acum înainte posibilitatea să oferezeilor ofrande somptuoase, dovadă numeroa-selestatui num iţe kuroi şi korai [vezi cuvîntu l],reliefurile, picturile pe panouri şi pe vase, alecăror rămăşiţe au fost descoperite pe colinasacră (Acropole) Această opulenţă se datorea-ză în bună parteexportului deproduse manu-facturiere, mai ales al ceramicii, pe care na-vigatorii atenieni o vindeau în porturile Etru-rieişiînalte părţi, în acest moment, deci însec. al Vl-lea, Atena începe să se impună caun oraş mare. Centrul rămîne pe Acropole,un platou îngust şi stîncos car e domina cîmpia,dar majoritatea populaţiei locuieşte la nord,în cîmpie, pe ruinele unui vechi cimitir pără-sit de mai bine de un secol ; acolo se înghesu-iau case cu înfăţişare modestă, între care şer-puiau străzi întortocheate; acolo trăiau meş-teşugarii, mai ales olarii, de unde şi numele deCeramic (Kerame/kos) dat întregului cartier.Piaţa comercială, ogoraua, nu avea un aspectmonumental. La. nord-est, în faţa Acropoleise înălţa pe o stîncă Areopagul, sediul tribuna-lelor, în partea sudică, î n c ă puţin locuită, Pi-Sistrate pusese piatra fundamentală a unui

templu uriaş, a cărui construcţie s-a întreruptînsă foarte curînd.

O dată scăpaţi de gri j i le financiare cele maiapăsătoare, atenienii s-au încadrat unui cu-rent general în Grecia, aspirînd la libertateapolitică, în 510, la Atena se aboleşte tiraniasi se instituie un regim nou, condus de Clis-tene, care poate fi considerat democratic scla-vagist, dar care se va contura definitiv în se-colul lui Pericle, începînd aproximativ din450. Către sfîrşitul secolului al Vl-lea, putereaeste exercitată de toţi cetăţenii, reuniţi, înadunări deliberative, dreptatea e împărţităde tribunale populare şi se renunţă pentrutotdeauna (cu excepţia unei scurte perioadede întrerupere) la condiţiile cenzitare cerutemai înainte pentru desemnarea magistraţilor.Cu unele dificultăţi, regimul acesta era totuşipe cale de a se impune, cînd deodată întreagaGrecie s-a găsit în faţa uneia dintre cele maimari primejdii din istoria sa. în 490, armatapersană a lui Darius a pătruns adînc în teri-toriul elenic. Atenienii conduşi de Miitiadel-au oprit la Maraton. Zece ani mai tîrziu totatenienii, conduşi de Temistocle, au jucat pri-mul rol în lupta împotriva unei noi ofensivepersane, în bătăliile de la Sa l am i na şi Plateea.Prin acest comportament remarcabil, Atena,pe care strălucirea domniei lui Pisistrate nureuşise s-o impună în fruntea cetăţilor gre-ceşti, a ajuns egală şi rivală cu Sparta, consi-derată pe atunci, în mod unanimi drept celmai mare stat al lumii elenice.

în cîţiva ani Atena s-a înălţat din ruinelesale şi, printr-o politică abilă, continuînd săse războiască în acelaşi timp cu perşii şi cupropriii săi duşmani din Grecia, ş-f-a creat unadevărat imperiu, Stăpînul acestui imperiu,de la 448 la 429, a fost Pericle, un om de statgenial, care, fără să se sustragă legalităţii şirespectînd formele unei democraţii pe careel însuşi a dus-o la apogeu, a ştiut să-şi convin-gă concetăţenii să-l menţină la putere şi să-iurmeze politica pe care o concepuse. Aceastaeste epoca cu mult cea mai strălucită din viaţaAtenei. Ajuta*, de Fidias, Pericle ridică pe

Acropole un ansamblu monumental, care sin-gur esuficientsă-i justificegloria. în literaturăînfloresc tragedia şi comedia. Cetăţenii tră-iesc bine, graţie prosperităţii afacerilor şi tri-butului pe care sînt obligate să-l aducă înfiecare an cetăţile greceşti aliate cu Atena înlupta contra perşilor şi pe care marea cetateînvingătoare le redusese practic la condiţiade supuşi.

Această perioadă de euforie a încetat o datăcu războiul peloponeziac, care a împărţit Gre-cia în două tabere, învrăjbite una împotrivaalteia şi conduse de Sparta şi de Atena, în404, Lisandru cucereşte Atena şi îi impune unregim oligarhic, cerîndu-i în acelaşi timp ocontribuţie financiară enormă şi distrugereaflotei. Atena n-avea să mai cunoască niciodatăprestigiul ş i bunăstarea din timpul lui Pericle,nici după ce a alungat guvernul celor 30 detirani, instaurat de duşmani, nici după ce, în377, a refăcut sub. conducerea ei o confedera-ţie analogă celei organizate cu o sută de aniînainte contra perşilor. Atena ia parte la lup-tele pe care grecii, pînă la supunerea lor decătre macedoneni, le vor purta unii contraaltora, pentru a-şi impune supremaţia, darnu e în stare, cu toate îndemnurile lui Demos-tene, să se opună ofensivei lui Filip al Mace-doniei. Rolul ei politic se termină o dată cucucerirea lui Alexandru. De acum înainte eava fi o cetate ca toate celelalte, cu crize muni-cipale, cu veleităţi de independenţă. Atuncicînd, în 146, va cădea sub stăpînirea romană,Atena era pregătită pentru o înrobire totală.

Totuşi Atena nu se cufundă în uitare. Cri-zele pe care le-a cunoscut în sec. al IV-lea n-audiminuat activitatea sa artistică ş i , rămînîndpatria unor mari artişti ca Praxitèle, s-aîmbogăţit cu monumente frumoase, în specialcu un teatru de marmură, iar agoraua s-a în-conjurat încetul cu încetul cu porticuri. Penesimţite Atena s-a transformat în ceea ce eraîn ziua cînd bogătaşul Atticus s-a instalat acoloşi i-a trimis prietenului său Cicero scrisorientuziaste: un oraş-muzeu. Nimeni nu-şi con-sidera educaţia completă dacă n-o v iz i tase

dacă nu ascultase conferinţele filozofilor şiretorilor săi, dacă nu se pătrunsese de spiri-tul trecutului ei glorios. Generozitateastrăini-lor, a guvernatorilor şi a împăraţilor a îmbo-găţit oraşul cu noi monumente. Locuri de în-chinare, nu toate de bun gust, au început săîncarce Acropolea şi împrejurimile sale; unOdeon de concepţie romană, a fost construitdeH erodes Atticus pecheltuialalui,în161 e.n.,lîngă teatru! lui Dionisos ; o Bibliotecă înteme-iată de Hadrian a prelungit sprenord agorauaşi aşa destul de întinsă. S-a reluat de asemeneaconstrucţia 0/impieion-ului, templu uriaş alecărui fundaţii fuseseră puse de Pisistrate. însec. al IV-lea e.n., cînd s-a produs sciziuneadintre imperiul deRăsăritşi imperiul deApus,nimeni nu se mai gîndea la Atena ca la un oraşde frunte al unei părţi din lumea meditera-neană. De aici înainte, elenismul avea să fiereprezentat de Constantinopole, un elenismtransformat de creştinism. Atena purta urmeprea adinei ale credinţelor trecutului, ca sămai poată supravieţui afirmării unei noi re-ligii, P. D.

A T E N A [ A T H E N A ] ( Z E I Ţ A ) . L afel ca Hera, ca Artemis şi ca toate divinită-ţile feminine ale Greciei, Atena a împrumu-tat desigur mult din imaginea acelei zeiţe pecare cretanii şi micenienii o adorau în mile-niul II. Dar Atena a incarnat idealul elenicmai mult decît oricare alta. Fiică a lui Zeus,din capul căruia s-a născut gata înarmată, easimbolizează înţelepciunea şi inteligenţa, dareste în acelaşi timp o luptătoare. A devenitprotectoarea eroilor care luptau pentru bine-le omenirii, a lui Heracles, a lui Tezeu. Atenaa ajutat pe toţi cei ce au întruchipat idealulcivilizaţiei elenice, fie că era vorba de Ulise,de neamul aheilor în războiul Troian sau deatenieni, pe care îi proteja în mod special.Ca şi Artemis, dar cu mai puţină pudoaresimulată, ea şi-a păstrat fecioria. Artiştiiau înzestrat-o din timpuri străvechi cu atri-bute după care era recunoscută de la primavedere: cască, lance şi mai ales egida, o pieie

90

Atena Promahos. Statuetă de bronz găsită la Atena, peAcropole. Secolu l al Vl-lea.Muzeul Naţ ionaldin Atena.

Foto Spyros Meietzis.

de capră care-i servea drept scut. Acest scutpurta fixat în centrul lui capul Gorgonei,care împietrea pe oricine î! vedea. Pasăreasa preferată era bufniţa. Cu tot acest echipa-ment războinic, mai mult de apărare decîtde atac, Atena avea grijă de unele muncipaşnice: o invocau torcătoarele şi ţesătoarele,lucrătorii şi meşteşugarii. O vedem pe soclulmarii statui cr/se/efant/ne [= făcută din aursi fildeş] din Partenon, opera lui Fidias.O vedem alături de Hefaistos dînd viaţă Pan-dorei, pe care o modelase din lut. P. D.

A T E N A l O S [A T H E N A l O S]. So-fistul şi gramaticul cu acest nume s-a născutîn Egipt, la Naucratis, în sec. a! Ill-lea e.n.Banchetul Sofişti/or, publicat de el probabilîn 230, este o imensă compilaţie erudită,prescurtată mai tîrziu de cei care au revi-zuit-o. Compoziţia lucrării urmează o tradiţieliterară ilustrată de Banchetul (Symposion)lui Platon, de cel al lui Xenofon şi de cei allui Plutarh (Quoestiones Convivales). Laren-tius, un bogat pontif roman, oferă o masă maimultor prieteni, toţi savanţi din domeniidiferite. Această lucrare destul de indigestăare multe pagini curioase şi instructive,precum şi numeroase citate din autori alecăror opere s-au pierdut. Banchetul Sofiştilorconstituie o mină inepuizabilă de informaţiiasupra aproape tuturor aspectelor vieţii şiobiceiurilor antice. R. F.

A T I C A [ Α Τ Τ Ι Κ Ε ] . Nu se poateînţelege ceea ce a însemnat Atena decîtmcadrînd-o în zona geografică în care adevenit capitală, după ce Tezeu (probabil î nsec. al Xll-lea) a înfăptuit unificarea politicăcunoscută sub numele de sinecism (synoikis-mos). Teritoriul acesta, Atica, se întindedoar pe 2650 km2 şi constă dintr-o peninsulătriunghiulară, a cărei bază (la nord-vest)

e formată din masivul Citeron şi .'nunţi:Cerata, iar cele două laturi sînt scăldate demare. în vîrful triunghiului, la sud-est, seaflă capul Sunion, Litoralul, cunoscut subnumele de Paralia, se înt inde pe 180 km şieste foarte accidentat. Ţinutul muntos (Dia-cria) ocupă el singur mai bine de 1000 km2,cu vîrfurileParnes (1413 m), Pentelic (11,08m)şi Himet (1027 m) şi numeroase înălţimide mai mică importanţă. Cîmpiile (Pedion)se strecoară pe nesimţite în sistemul orogra-

fie, cu excepţia cîmpiiior de ia Eieusts, Meso-gaia şi Maraton, care se întind pe o suprafaţămai întinsă. Cîteva cursuri firave de apăudă ţinutul doar atunci cînd plouă abundent,ilisos si Cefisos, care străbat Atena, nu cores-pund imaginilor poetice evocate de numelelor.

Munţii furnizau piatra şi marmura (Pente-lic), precum şi plumbul argentifer (la sud,în micul masiv Laurion), din care Atena atras cel mai mare profit. Pescuitul de-a lungulcoastelor era îmbelşugat, dar cîmpiile dădeautotuşi prea puţine produse agricole ca săpoată hrăni toată populaţia. Aceasta, chiaratunci cînd Atena a ajuns la cea mai mareînflorire, a rămas în esenţă o populaţie deţărani; chiar şi orăşenii aveau aproape toţio fîşie de pămînt sau o proprietate întinsă înafara zidurilor cetăţii şi din aceste ogoare,ca şi din meseria pe care şi-o exercitau laoraş, scoteau o bună parte din cele necesaretraiului. Cît despre ţărani, ei veneau în capi-tală fără tragere de inimă şi era pentru ei odramă cînd războiul îi silea să se refugiezela Atena.

Legăturile economice şi sentimentale celegau pe locuitorii de la ţară cu cei de la oraşerau întărite prin sistemul administrativ;într-adevăr, Clistene, în 508, în efortul săude a zdrobi tiparele sociale ale trecutului,a împărţit pe toţi cetăţenii Aticii în zecetriburi, fiecare format din: o treime orăşeni,o treime locuitori de pe coastă şi ultimatreime cetăţeni din interior. Triburile repre-zentînd unitatea de organizare teritorial-polit ică a noului stat democrat, se realiza înfelul acesta o fuziune între oraş şi sat. Aceastaη-a împiedicat însă constituirea, în toatăAtica, inclusiv Atena, a unor circumscripţiiteritoriale, numite demoi, echivalente cucomunele de azi şi care aveau un rol impor-tant pentru starei civi la. P.O.

A T L A N T I D A [ A T L A N T I S ] . Con-tinent imaginar, situat în Atlanticul de sudşi înghiţit de valuri le oceanului în urma unui

cataclism. Platon, în T / m a i o s s i în fragmentulpăstrat din Critios, face o descriere entu-ziastă şi amănunţită a acestei insule uriaşe,mare c î t Asia şi Africa la un loc, un fel deEldorado, unde, sub protecţia zeului Posei-don, domnea dreptatea şi fericirea Vîrsteide Aur. Locuitorii Atlantidei ar fi încercatsă subjuge lumea şi ar fi purtat război cuAtena, care i-ar fi învins cu 9000 de ani înain-te de epoca lui Platon (sec. al IV-lea). Uniigeografi şi geologi din zilele noastre au admisexistenţa acestui pămînt, care s-ar fi întinsîntre ţărmurile Africii şi ale Americii, înglo-bînd insulele Capului Verde, insulele Canareşi Madera. Mai multe observaţii asupra floreişi a faunei par să stabilească un fel de înrudireîntre coastele Africii şi cele ale Americiide sud, al căror contur prezintă un vag para-lelism, care favorizează ipoteza unei mişcăride „derivă a continentelor". E totuşi proble-matic dacă Atlantida lui Platon are mai multăconsistenţă istorică decît Novo Atlantis a luiBacon sau decît romanul lui Pierre Benoîtintitulat Atlantida. R. F.

A T L A S . Ca şi fraţii săi înfrînţi de Zeus,titanul Atlas a fost şi el pedepsit pentru nesu-punere şi obligat să poarte pe umerii săigreutatea boitei cereşti. Atlas l-a ajutat peHeracles să fure Merele ele Aur din gradinaHesperidelor, cerute de Euristeu. După unadin variantele legendei, I-ar fi ajutat indicîn-du-i calea către grădina fermecată, iar dupăaltă versiune — cea mai populară şi mai bineilustrată de artişti — Atlas ar fi cules elînsuşi Merele de Aur şi i le-ar fi dat lui Hera-cles, care între timp susţinuse bolta cereascăîn locul său. în sf î rs i t , după altă variantă alegendei, Atlas ar fi încercat să scape definitivde imensa povară, lăsînd-o în seama luiHeracles, dar, la ameninţarea acestuia că valăsa stelele să se prăbuşească, Atlas a luatdin nou bolta cerească pe umeri. P. D.

A T L E T { A T H L E T E S ] . Gimnasticaocupa un loc important în educaţie [vezi

92

cuvîntul], la Atena şi în alte oraşe, dar maicu seamă la Sparta. Ea pregătea pe tineriigreci să devină campioni şi atleţi asemănătoricelor care se înfruntau în jocurile panelenice.învingătorii în aceste jocuri au fost celebraţide Pindar. Tucidide scria: ,,Lacedemonieniiau fost primii care s-au arătat complet goişi care, apărînd în public fără vesminte,se frecau cu ulei înaintea unei competiţiisportive. Altădată, chiar la întrecerileolimpice, atleţii î ş i acopereau goliciu-nea", Accesorile indispensabile unui atleterau: buretele de spălat, o sticluţă micăcu ulei (alabostron) şi strigi/u/, un felde lopăţică de bronz scobită şi cu v îrfulîntors, necesară pentru a curăţa_ pieleade stratul de ulei şi de praful ames-tecat cu sudoare.

Cele cinci probe ale pentatlonului: aler-garea, săritura, lupta, aruncarea discului şia suliţei, în sfîrşit boxul şi pancroţiu/ (exer-ciţii gimnastice de lupta combinate cu box)sînt formele clasice ale atletismului grec.Probabil că ele nu includeau şi nataţia, deşicopiii învăţau de mici să înoate. In privinţasăriturilor, se pare că grecii n-au practicatJecît săritura în lungime. At.leţii săreauţinînd în fiecare mină cî te o greutate de

piatră sau de plumb, care mărea efectulbalansării braţelor. Se zice ca celebrul Failosdin Crotona a reuşit sa sară astfel mai multde 16 metri. Luptătorii se înfruntau cu capulplecat, cu braţele întinse înainte şi căutau săse apuce fie de încheieturile mîinilor, fie degît, fie de mijloc. Li s e cer ea ca, menţinîndu-seîn picioare, să-şi trîntească adversarul lapămînt. Meciul se disputa în trei reprize.Cînd începea concursul se trăgeau la sorţiperechile de luptători cu ajutorul unor grăun-ţe de bob, dintre care două erau marcatealfa, doua beta etc. Dacă luptătorii erau înnumăr impar, de exemplu cinci, se punea înurnă un bob însemnat cu gammo, si cel careîl scotea era ţinut ca rezervă. El se lupta cuunul din învingătorii din primele lupte, alesprintr-o nouă tragere la sorţi, şi aşa maideparte. Discurile erau de bronz si cîntăreaupînă la patru kilograme. Locul de lansare eramarcat numai în faţă si lateral. Discul erafrecat cu nisip, ca să nu alunece printre dege-te. In locul unde cădea discul se înfigea înpămmt un ţăruş, ca să se poată face compara-ţia între concurenţi. Statuia Discobolului,executată deMiron, reproduce fidel mişcareaaruncătorului de disc în faza a doua, după ceatletul s-a învîrtit în jurul lui însuşi Suliţa.

93

Alergări. Detaliu de

pe o amforă panate-

naica cu figuri negre.

Circa 530. Metropo-

litan Museum of Art,

New York.

era o armă obişnuită la vînătoare şi la război.Cea de care se serveau atleţii nu se terminacu un vîrf ascuţit, ca să evite accidentele, şiavea o greutate la capăt, în centrul ei d e greu-tate avea un propulsor cu un şnur, care impri-ma suliţei o m iscare de rotaţie, ca să-i măreas-că bătaia. Cu sul i ţa se trăgea la ţintă sau separticipa la concursuri de aruncare la o dis-tantă c î t mai mare. La box, m î i n i l e atletului

se înfăşurau cu curele de piele. Terenul deluptă nu era limitat şi nu se făceau pauze.Acelaşi lucru era valabi l şi pentru pancraţiu,sport şi mai brutal, unde se permitea oricelovitură, inclusiv apucările specifice luptei,loviturile de picior şi de pumni, răsuci tu lmembrelor etc. ; singurul lucru interzis erasă bagi degetele în ochii adversarului. Luptase termina atunci cînd unul dintre cei doi

Bcx. Detaliu de pe oamforă panatenaică cufiguri negre. Secolulal Vl-lea. Muzeul

Louvre.

adversari, epuizat, ridica braţul anunţîndcă se dă bătut. Aceşti luptători care se tăvă-leau în noroi, pătaţi d e s î n g e , ofereau un spec-tacol de o violenţă mult diferită de aceea pecare şi-o închipuiau poeţii neoclasici c îndevocau „atleţii goi sub cerul limpede al Ela-dei". Atleţii învingători erau „zeii stadionu-lui" şi onoarea deosebită a unei victorii re-purtate la jocurile panelenice se răsfrîngeaasupra familiei şi a cetăţii învingătorului.Cetăţenii atenieni care obţineau victoria lajocurile olimpice erau hrăniţi pe cheltuialastatului în Pritaneu. Se spune chiar că unoraş şi-a dărîrnat o parte din ziduri, pentruca un atlet învingător să poată intra pe opoartă pe unde nu mai trecuse nimeni îna in-tea lui. [Vezi ş i J o c u r i , S t a d i o n ] ,

R. F.

A T R I Z I I [A T R E l D A I], Nu existăfamilie al cărei destin tragic să fi fost maimult exploatat în artă şi l iteratură ca acelaal Atrizilor. Strămoşul neamului, Atreu, erafiul lui Pelops şi al Hipodamiei; î i vedem

Discobol. Detaliu de pe un crater decorat de pictorul

!ui Cleofrades. Circa 500. Muzeul din Tarquinia, foto

H,n,ier.

Atlet sărind cu ajutorul unor greutăţi. Cupă atr ibuită

pictorului Euergides. Ultimul pătrar al secolului al

Vl-lea. Muzeul Louvre.

pe frontonul templului lui Zeus din Olimpia,în momentul cînd se pregăteşte cursa de carece avea să-l detroneze şi să-l ducă la moartepe Oinomaos, fostul suveran al Peloponezului.Fratele mai mic al lui Atreu se numea Tieste;blestemaţi de tatăl lor, Atreu şi Tieste s-aurefugiat la Micene, la curtea lui Euristeu,căruia Atreu avea sà-i urmeze la tron. Riva-litatea politică şi sentimentală au dat naşterela o ură de neîmpăcat între cei doi fraţi.Atreu a omorît î n taină trei fii ai lui Tieste,

I l Ί-a tă'iat "n bucăţi şi i-a servit ia masă tatăluilor; apoi i-a mărturisit cumplita faptă siI-a alungat din ţară. Alt fiu al lui Tieste şi-arăzbunat tatăl, omorîndu-l peAtreu. Urmaşiiacestuia au fost Agamemnon, regele Micenei,şi Menelau, regele Spartei. Blestemul careplana asupra familiei i-a lovit şi pe ei, dar nula fel. Menelau, căsătorindu-se cu Elena,păşea spre împlinirea destinului trist care I-afăcut celebru, iar Agamemnon, recunoscutca şef de toţi grecii, s-a căsătorit cu soraElenei, Clitemnestra, si a avut cu ea maimulţi copii. Cînd a primit conducerea expe-diţiei panelenice împotriva Troiei, Agamem-non a trebuit să-şi sacrifice propria fiică, peIfigenia, căci doar cu preţul vieţii ei Artemisîngăduia grecilor să plece spre Asia. în ceizece ani petrecuţi de greci sub zidurile Troiei,Clitemnestra, probabil ca să răzbune moarteafiicei sale, a devenit amanta lui Egist. Oreste,fiul lui Agamemnon, a· crescut în aceastăatmosferă tulbure. După căderea Troiei, cîndAgamemnon s-a întors la palatul său, însoţitde sclava sa Casandra, a fost ucis în baie deEgist, instigat de Clitemnestra. Ca să-şirăzbune tatăl, Oreste i-a ucis pe criminali.Urmărit ca paricid de răzbunarea divină,hărţuit de ceata Eriniilor, Oreste şi-a găsitliniştea numai cînd a fost purificat de î n s u ş iApolon pe ompho/os-ul de la Delfi. Atenienii

Disc de bronz. Circa 500. Cîntâreşte aproape patru

kilograme, de două ori cit diacul actual. Kunsth istor i-

sches Museum, Viena.

povesteau că această purificare ar fi avut locde abia după ce un tribunal compus din stră-bunii lor şi prezidat de Atena, întrunit pestînca Areopagului, ar ii hotărît achitareaeroului blestemat. Oreţte ajunge si el regeleMicenei. Se mai spunea că, după achitare < jla porunca lui Apolon, Oreste s-a dus în Tai,-rida (Rusia meridională de astăzi) si ar figăsit acolo pe Ifigenia, salvată în chip mira-culos de Artemis în momentul cînd tatăl ei osacrifica pe altarul zeiţei. Cei doi fraţi s-arfi întors împreună în patrie, aducînd cu eio statuie a Artemidei, căci Ifigenia devenisepreoteasa acestei zeiţe.

în această istorie complicată, se bănuiescelemente foarte diferite, dintre care uneieaparţin folclorului universal, iar altele sebazează poate pe o realitate istorică, defo··-mată de timp, aşa cum a fost denaturată > iepopeea lui Carol cel Mare; raporturile luiAgamemnon cu supuşii săi greci, aşa cum iedescrie //iada, par să corespundă destul debine realităţii ; şi tot astfel supremaţia Argo-lidei e un lucru incontestabil. Dar succesulrepurtat în gîndirea elenică de nenorociriledinastiei Atrizilor, în parte legendară, sedatorează faptului că ele demonstrau în modstrălucit forţa Destinului. De la origine, decînd Pelops a pus mina pe putere în Peloponezcu preţul vieţii lui Oinomaos si de cînd aaruncat blestemul asupra celor doi fii ai săi,Destinul s-a îndîrjit împotriva tuturor urma-şilor săi. Orbiţi de destin, oamenii au fostîmpinşi spre nenumărate crime, a căror vinăo purta numai fatalitatea, aşa cum aveau '-iînţeleagă pentru prima oară judecătorii ospe Areopag. P. D.

A U L I D A [A U L l S], Pe coasta de răsărita Atici i, la c î ţ i v a kilometri de canalul Eurif1.care desparte Eubeea de continent, se înăHaoraşul Aulida, pe malul unui golf care ii

96

poartă numele. Era un oraş lipsit cu totul deînsemnătate şi probabil nu s-ar fi vorbitdespre el, dacă legenda η-ar fi adunat acoloflota grecilor pregătită să pornească spreTroia şi dacă cu acest prilej Agamemnonη-ar fi sacrificat pe altarul Artemidei pe fiicasa ifigenia, pentru a obţine de la zeii înfuriaţiîmpotriva sa v î n t u r i p r i e l n i c e . P. D.

A V O C A T . Cetăţenii implicaţi într-un .proces puteau comanda unui om de meserienumit iogograf [vezi cuvîntul] o pledoarie,pe care o învăţau pe de rost. Ei puteau ceresă. fie asistaţi de un prieten mai elocvent,care purta numele de synegoros, dar acesta,nefiind avocat de meserie, nu era plătit[Vezi j u s t i ţ i e ] . R. F.

B A H I L I D E [B A K K H Y L l D E S],Poet liric, născut la lul is, în insula Ceos,aproape contemporan cu Pindar (520—440).După mamă, Bahil ide era nepotul mareluipoet Simonide, de la care a primit, poate,primele lecţii de poezie s i d e muzică. In urmaunei revoluţii democratice, el a fost alungatdin Ceos şi s-a stabilit în Peloponez. înaintede acest exil, Bahilide trimisese o odă trium-fală lui Hieron, tiranul Siracuzei. Lui Hieron,îi plăcea să fie înconjurat de poeţi ş i de ar-tişti, aşa că 1-a chemat la curtea sa, unde Bahi-lide a trăit în acelaşi timp cu Simonide şiPindar. Pînă în 1897 nu se cunoşteau decitcîteva scurte fragmente din opera sa, în acestan, descoperirea unui papirus egiptean a ofe-rit eleniştilor cam douăzeci de poeme ale luiBahilide, majoritatea trunchiate (s-au păstratbine doar cîteva). E vorba de epinicii (epini-kio, ode compuse în onoarea învingătorilor lajocuri), imnuri eroice, peani şi ditirambi.Pseudo-Long in, în T rotat u/des p re s u b / / m , s pu n ecă Bahilide a fost „un poet impecabil, cu un stilstrălucitşi perfect", într-adevăr, stiluisău estenatural, curgător, limpedeşi împodobit. O lu-mină dulce şi egală luminează cîntecele sale.Dar în ele nu se găseşte nimic din stră lucireaorbitoare a odelor lui Pindar. P\. F.

B A I E . Copiii greci învăţau de mic! să facăbaie şi sa înoate la malu l mar i i ş i in r î u r i ;cei din Sparta făceau baie z i ln ic în Eurotas,chiar si iarna. Un proverb spunea; „Proste acela care nu ştie nici să citească, nici săînoate". In sec. al Vl- lea, Pisistrate ş i f i i i s ă iau înzestrat Atena cu f î n t î n i monumentale,unde femeile veneau să-si umple h i d r i i l e .Fiindcă apa venea desus, te puteai spăla acoloca la un duş. Numeroase vase cu figuri negrearată astfel de scene. Palestrele si g imnazi i le[vezi cuv întu l ] aveau bazine pentru scăldat şipiscine rotunde. Ca si eroii lui Homer, greci idin epoca clasică se îmbăiau în băi indivi-duale ca să se spele sau să sedestindă. Căzi ieputeau fi din lut ars modelat, din piatră saudin cărămizi mici lipite cu mortar şiacoperite cu un strat de tencuială. Băile dinOlint erau dreptunghiulare şi aveau fundulmai ridicat în partea din spate, aşa î n c î tse putea sta aşezat. Nu aveau gaură descurgere. Corpul nu putea să stea cufundatîn întregime; cel ce făcea baie trebuiasă se stropească singur sau să fie udat deun servitor (cu un vas sau un burete)Pentru spălatul picioarelor se folosea unlighean de metal, nu prea adînc, sprijinitpe trei picioare cane adesea se terminau cugheare de leu. în epoca clasică, cei mai răs-pîndit tip de lavabou se pare că a fost unbazin rotund şi adînc aşezat pe un piciorînalt, amplu la bază şi împodobit în parteade sus cu un capitel, de obicei ionic ; in cera-mica cu figuri roşi i î l înt î lmrn aproape întoate băile (în case şi palestre). Aceste bazineerau de piatră sau lut ars. Se umpleau cumîna (iarna cu apă încălzita în prealabil) şise goleau tot aşa. Din s e c . al V- lea, dar maicu seamă î n veacul următor, atenienn aveaubăi publice cu piscine si căzi plate, de ţipicelor de la Olint. Aceste căzi erau aşezate înformă de coroană în jurul unei săli rotunde;unele dintre aceste rotonde erau adevărateetuve. „Proprietarul băi i" (balcneus) perce-pea o taxă de intrare minimă (doi halkoi) ş idirija munca sclavilor oăieşi, care încălzeau

Tlnară la ba ie .Cupă de Onesimos.Circa 480.Muséedu C i n q u a n t e n a i r eB r u x e l l e s .fo;o H'rmer.

apa, t u r n a u apă c l i e n ţ i l o r , apoi î i frecau cuu l e i . Grec i i se duceau la b ă i l e p u b l i c e ş i casă se întî lnească cu p r i e t e n i i şi să stea devorbă. Oamenii săraci rămîneau m a i m u l tt imp acolo, ca să se încălzească fără marec h e l t u i a l ă . Greci i n u cunoşteau s ă p u n u l . E ifoloseau f i e un carbonat de sodiu i m p u r ,extras d i n pămînt, f i e o s o l u ţ i e de potasiuobţ inută d i n cenuşă de lemn (ca şi pentruleşie), f i e o arg i lă spec ia lă adusă d in Cimolos ,u n a d i n i n s u l e l e Ciclade. S i racuzanele l u iTeocrit, d i n s e c o l u l a l I l l - l e a , se s p ă l a u pem î i n i cu o pastă moale, un fel de cremă.

O b i c e i u l era ca ba ia să s e facă î n a i n t e a mese ide seară, astfel că expresia ,,a face baie" adevenit practic s i n o n i m ă cu ,,a merge la c ină" ,îl vedem, de p i l d ă , pe Socrate în Banchetull u i Platon ducîndu-se la poetul Agaton, care-li n v i t a s e l a c i n ă c u m a i m u l ţ i a l ţ i p r i e t e n i ,„ b i n e spălat , cu s a n d a l e în pic ioare", l u c r upe care f i l o z o f u l nu o b i ş n u i a să-l facă.

R. F.

B A N C H E T [S Y M P O S l O N]. Spart a n i i mîncau totdeauna în c o m u n : acestemese se n u m e a u syss/ t/o. G r e c i i d i n c e l e l a l t ecetăţi gustau şi ei plăcerea banchetelor. Oricepretext era bun pentru a face un symposiono sărbătoare de f a m i l i e , o sărbătoare a c e t ă ţ i i ,un succes repurtat la un concurs sportiv,m u z i c a l sau teatral, venirea sau plecareau n u i pr ieten. C u v î n t u l symposion î n s e a m n ăexact „adunare de băutori". Orice masar i t u a l ă ş i or ice banchet a l u n e i c o n f r e r i i r e l i -gioase (thiasos) avea două p ă r ţ i : masa pro-pr iu-z i să , cu scopul de a potoli foamea, apoir e u n i u n e a în c u r s u l căreia se beau cupe dev i n şi aveau loc tot f e l u l de d is t ract ! i în comun :conversaţ i i , j o c u r i d e s p i r i t , a u d i ţ i i m u z i c a l e ,spectacole de dans etc. Să nu se creadă totuş ic ă - p r i m a parte excludea orice băutură şi ceade a doua or ice a l i m e n t s o l i d . B î n d , c o m e s e n i ic o n t i n u a u să-şi provoace setea, ronţă indfructe proaspete sau uscate, p r ă j i t u r i , boabesau n ă u t p r ă j i t . Accesul f e m e i l o r l ibere l a

98

T i n e r e cu un s t f i s i l inmina, spa l indu-ic. Dct.i Ι ιϋde pe un stotnnos a t i c .

Secolul jl V-iea. Huscunof Pine Arts, Bobtun .

banchete era interzis. Erau admise doar ser-vitoarele, muzicantele, dansatoarele şi curte-zanele.

Membrii unui club (hetairoi) hotărau să seînt î lnească pe r înd la unul sau la altul, fiecareaducînd partea sa, o cotă de hrană şi de bău-tură. Acesta era un eranos. Cel mai des, ban-chetul avea loc la invitaţia unei gazde foartebogate, care putea să asigure singură cheltu-ieli le reuniunii. Inv i taţ i i le erau uneori im-provizate: î n t î l n e a i un prieten pe stradă sauîn piaţa publică ş i- l aduceai să cineze la tineParaziţi i, batjocoriţ i în comedii, caută acesteocazii de a mînca şi de a bea bine pe degeaba.Cînd soseau în casa gazdei, convivi i se des-călţau ş i sc lav i i î i spălau pe picioare, apoiintrau în sala ospăţului ş i - ş i puneau pe capcoroane d e frunze sau de flori. M încau culcaţ i ,""•ai exact cu picioarele întinse pe pat, dar cutrunchiul drept sau puţin î n c l i n a t , susţinutde perne si de un s u l la căpăt î i . Din contra,

şi copi i i c înd mîncau se aşezau pe

scaune. De obicei fiecare pat era destul delarg ca să încapă doi sau trei comeseni. Meseleţ c î t e una pentru fiecare musafir sau pentrufiecare pat) erau mici ş i uşor de mutat. S c l a v i ipuneau pe ele mîncăruri le gata împărţite î ncastroane şi farfurii. De îndată ce comeseniise aşezau, s c l a v i i le aduceau ibricul şi lighea-nul, ca să se spele pe mî ini . Acest obicei erafoarte necesar, căci se mînca cu degetele (seserveau de cuţite şi linguri, î n s ă furculiţelenu se cunoşteau). La început se dădea o pro-pomo, o cupă de vin aromatizat, care se beaîn cerc, mai înainte de a se începe masa —deci un fel de aperitiv. La masă nu existauşerveţele; comesenii se ştergeau cu miez depline, pe care îl aruncau apoi, împreună cuoasele şi cu alte resturi, clinilor din casă,care circulau în voie printre picioarele mese-lor şi ale paturilor. Symposionul propriu-zisîncepea prin l ibaţ i i le uzuale în cinstea zeilorşi mai ales a lui Dionisos, zeul vinului. Ritua-lul libaţiei se desfăşura astfel: se bea o canti-

99

bcenă de banchet. Hera

c l é s la Euritios. Detaliu

de pe un crater corintian.

Circa59G. Muzeul Louvre.

Foto Giraudon.

tate mica de vin curat şi se vàrsau pe joscî teva picături, invocîndu-se numele zeului.Apoi se cînta un imn in cinstea lui Dionisos.După aceea era ales, de obicei prin tragerela sorţi, simposiarhul, „regele banchetului"(symposiarkhos), a cărui atribuţie principalăera să stabilească în ce proporţie se amestecăvinul cu apa în crater şi să decidă c î t e cupetrebuie să golească fiecare conviv. Cui nuasculta de simposiarh i se dădea o pedeapsă:de exemplu să danseze gol sau să ducă înbraţe de trei ori în jurul săli i pe cîntăreaţadin flaut. Adeseori banchetele se terminauîntr-o beţie generală.

Frecvenţa banchetelor a dat naştere unuigen literar, care le poartă numele: Banchetullui Platon, al lui Xenofon, apoi Symposiakaa lui Plutarh şi Deipnosopbistai a lui Atenaios.

Dintre toate aceste lucrări, Banchetul luiXenofon pare să reflecte cel mai fidel reali-tatea. Un parazit bufon, F i l i p . cere să i sedea demîncare, lui si s c l a v u l u i său : în schimb,el încearcă, fără prea mare succes, să-i facăpe comeseni să r î d ă : ,,De îndată ce meseleau fost r idicate, s-au făcut l i b a ţ i i l e si a fost

intonat peanul", adică imediat ce începe,după masă, symposionul propriu-zis, apareun impresar siracuzan cu o trupă alcătuitădin trei tineri care execută un divertisment,compus, cum am spune noi, din mai multe„numere" de cabaret sau music-hall. Acestimpresar fusese desigur angajat dinainte, CLIplată, de stăpînul casei (Calias), ca să distrezeinvitaţii. După un concert de citară şi flautCalias propune să se aducă parfumuri, con-form obiceiului, dar Socrate se opune. Apotînăra dansatoare a trupei jonglează, în ritmul flautului, cu douăsprezece ineleş i executanişte exerciţ i i periculoase, făcînd tumbe înmij locul unui cerc în care s în t înfipte s ă b i iApoi v ine r îndul unui t înăr care începe săd a n s e z e s i să c înte acompaniindu-se la c i t a r ă ;comesenii î n s ă continuă să vorbească. Lapropunerea lui Socrate, fiecare trebuie sispună ce virtute sau artă preferă şi să-i dove-dească perfecţiunea. Puţin mai t î r z i u urmează„jocul portretelor", apoi î n s u ş i Socrate cîn'taun cîntec. î n c e l e d i n urmă, siracuzanu! punetrupa să execute un fel de m im, în care dansa-toarea s i dansatorul, . acompaniindu-se la

100

flaut, interpretează rolurile Ariadnei şi al

lui Dionisos la Naxos. Acest spectacol graţios

devine atît de realist şi sugestiv, Incît „văzîn-

Hu-i pe tineri str îns îmbrăţ işaţ i , ca şi cum ar

fi gata să meargă împreună în pat, comesenii

celibatari jură să se căsătorească imediat,

jar cei care erau însuraţi se suie imediat pe

cal şi pleacă în galop spre soţ i i le lor". Un joc

de î n d e m î n a r e î n t î i n i t frecvent la banchete

era kottabos [vezi j o c u r i si d i s t - - -

t i i].

r a c-

R. F.

B A R B A R [B A R BA RO S]. Din pri-

cina xenofobiei, cuv întu l barbar a căpătat un

sens care nu exista iniţ ia! la greci. Ei numeau

barbaroi pe oricine nu era de neam grec şi cu

alt termen fxenosj, pe care noi îl traducem

prin străin, pe elenii care nu erau din acelaşi

oraş cu ei. Egiptenii şi perşii, admiraţi de

întreaga Grecie pentru înţelepciunea lor şi

de ia care elenii împrumutaseră o bună parte

din propria lor civilizaţie, erau înglobaţi şi

ei sub numele de barbaroi, aplicat şi populaţii-

lor aproape sălbatice. Toate aceste popoare,

grupate astfel sub un singur nume, al cărui

echivalent exact ar fi nu barbar, ci ,,ne-grec",

aveau caractere comune: vorbeau limbi de

neînţeles, „asemănătoare cu ciripitul păsări-

lor", acceptau orbeşte şi fără a exercita

vreun control autoritatea suveranilor (care

se considerau de origine superioară celorlalţ i

muritori), adorau divinităţi care nu erau

reprezentatedupă chipul omului şi, în general,

nu aveau încredere în condiţia umană si în

calităţi le de bază ale umanităţii, umanitate

pe care zeii greci, cu toată superioritatea

lor, o respectau. P. D.

BA S SA E. Situat în inima Arcadiei, în

mij locul munţilor, templul din Bassae este

unui din cele mai bine conservate din Grecia.

A fost construit de locuitorii oraşului vecin

Figaleia, drept mulţumire lui Apolon, mîntui-

torul care apărase ţinutul de ciumă. Arhitec-

tul său a fost ktimos [vezi numele], căruia îi

datorăm şi Partenonui. Era un edificiu doric

oassâe. Templul lui Apo-lon Epicurios. Sfinţitul

secolu lu, d| v.|=u| fo(0 .

101

^ LJ, ^ , ^n Ji , u i L ^ i r w i P L M , Ud! l l l U -U M l d M I C i d

diferită, prezintă anumite anomalii : coloaneleinterioare sînt legate de sekos prin contra-forturi: pe lingă intrarea principală, existăîncă o intrare, laterală; în s f î rş i t , partea dinfund a naosului este izolată printr-o coloanăcoriniiană, cea mai veche p e car e o cunoaştem .Friza păstrată la Londra reprezintă o luptăîntre greci şi Amazoane. P. D.

B A T A L I O N U L S A C R U. S-a numitastfel unitatea mil itară de elită organizatăde Teba în preajma scurtei perioade în careea a exercitat în Grecia o adevărată hegemo-nie, întemeietorii ei au fost Epaminonda şiPelopidas.

„Batalionul sacru" era alcătuit din treisute de tineri de familie nobilă, care luptaudoi cîte doi, formînd perechi unite prin-tr-o prietenie veşnică. Batalionul sacru s-adist ins mai ales în bătălia de la Leuctra,din 371. P. D.

B A T I C L E S [ B A T H Y K L E S ] D I NM A G N E S I A . Arhitect s i sculptor, d e

re ι α ιη lonia, baticles a fost chemat la Spartaca să construiască, către 530, un ansamblucurios, cunoscut sub numele de „Tronul dinAmiclai", care a introdus în severitatea camseacă si aridă a artei spartane exuberanţaşi bogăţia ioniană. Prin complexitatea sa,„Tronul din Amiclai" l-a pus în încurcăturaşi pe prolixul Pausanias. Descrierea făcutăde el şi c î teva vestigi i arhitecturale pot re-constitui imaginea ansamblului acestuia monu-mental, înzestrat cu porticuri, galerii, ca-mere sacre, totul dispus în juru! unuialtar (poate de tip ion ian), care consti-tuia soclul unei statui arhaice, un xoanonal lui Apolon. R. M.

B E L E R O F O N [B E L L E R O P H O N],Erou corintian. Se spune că adevăratul sattată η-ar fi fost Glaucos, fiul lui Sisif,

soţul mamei sale, ci Poseidon. Din pricinaunei crime, Selerofon a fost nevoit săse exileze la Tirint, unde regele Proetosl-a purificat. Bănuind o legătură de dragosteîntre soţ ia sa şi erou, Proetos l-a trimis peBelerofon la regele lobâtes al Liciei, şi l-a

Belerofon. Lut ars

,,din Milo", Circa

475-450. British

Museum.

102

rugat pe lobâtes să-l ucidă, iobates l-a puspe Belerofon să omoare Himera, un monstrucu corp de leu, din spinarea căruia se înă l ţa

un cap de capră, care scotea flăcări şi dreptcoadă avea un şarpe. Belerofon a încălecatpe Pegas şi-a luat zborul ş i a spintecat fărămare greutate Himera. Iobates, ca să scapede el, l-a trimis în al te mis iun i periculoase;însă, cum Belerofon se întorcea întotdeaunaînvingător, Iobates a fost nevoit să-i recunoas-că originea div ină şi i-a lăsat moştenire rega-tul Liciei. Eroul a revenit încă o dată în Co-rint, ca să pedepsească pe soţia lui Proetos,care-l acuzase pe nedrept în faţa soţului său.Ea a încercat să fugă pe Pegas, dar calu l aazvîr l i t-o din ş a ; prăbuşindu-se din îna l tu lcerului, a murit pe loc. P. D.

B E O Ţ I A [B O l O T l A]. O prejudecată,pe care maliţiozitatea atenienilor a răs-pîndit-o încă din Antichitate, pretindea căBeoţia este o provincie populată de oamenigreoi. S-a ajuns pînă acolo, î n c î t să se expliceaceastă lipsă de subtilitate a beoţienilor prinmotive de ordin geografic (Beoţia este încon-jurată de munţi cu trecători puţine— amin-tim dintre aceştia lanţul Citeron — si areacces indirect la mare, prin golful Eubeic).Clima era sufocantă, iar pămîntul, deosebitde fertil, îi obliga pe locuitori să se ocupenumai de ogoare şi de vite. Dar nu trebuieuitat că Beoţia era patria lui Hesiod şi a luiPindar, că în sanctuarele arhaice de la Orho-menos şi Ptoios s-a găsit un foarte marenumăr de opere de artă. Acestea, deşi nuating frumuseţea celor de la Atena, merităaceeaşi admiraţie şi stimă. Tot în Beoţia seaflă Tanagra, ai cărei meşteşugari au creatfigur'nelede lut ars cunoscute în toată lumea.Chiar mai înainte ca săpăturile să dea laι veală urmele măreţiei beoţiene din timpurilemiceniene, se putea bănui că această provin-cie jucase în mileniul II un rol aproape la felde important ca al Argolidei. într-adevăr,' eba este patria multor legende de eroi ca He-racles, născut în palatul lui Amfitrion, Oedip

Idol .clopot" cu picioarele mobile. Lut ars din Beoţia.Secolul al VUHea, Muzeul Louvre.

şi cele şapte căpetenii de oşti ale căror în-t împlări au inspirat poezia epică şi dramatică.

Beoţia era alcătuită din două regiuni:prima era o cîmpie cu capitala, la Teba, iarcealaltă ocupa pantele munţilor, unde seridicaseră oraşul Orhomenos şi sanctuarelemai multor eroi i luştri: la nord-est era sanc-tuarul lui Ptoios, iar la vest cel al lui Trofo-nios. Un lac mare, Copais (azi secat) încon-jura insula Gla, puternic fortificată. La sud,numele muntelui Helicon şi al Văii Muzelorevocă î n mintea noastră amintiri poeticelegate de acest ţinut. După ce a apus strălu-

.cirea timpurilor miceniene. strălucire pecare- noi abia o întrezărim, Beoţia va ocupa

103

Plăci de aur pro -venind din insulaRodos şi repre-zentînd pe zeiţaArtemis. Secolula! Vll-lea. British

Museum .

numai rareori un loc de frunte în istoriaGreciei. Ţară agricolă, cu ogoare înt inse,ea a fost aproape tot timpul guvernată de ooligarhie de mari proprietari; pătura meşte-şugarilor nu s-a dezvoltat niciodată îndea-juns ca să ducă la adoptarea unei constituţiidemocratice. Beoţia ne oferă exemplul,aproape unic, al unei confederaţii de cetăţicare, deşi î ş i păstrează autonomia, simt nevoiasă se grupeze mai ales din motive economice,încă de la mijlocul sec, al V-lea, beoţieniinu se mai mulţumesc să se adune, cu ocaziaunei sărbători religioase, la sanctuarul Ate-nei Itonia, unde se păstrau săpate în piatrăhotărîr i le luate în comun, ci î ş i alcătuiesco armată comandată de zece beotorhi şi bato monedă federală, cu diferite simboluri alecetăţilor pe o parte şi pe cealaltă parte cuscutul rotund cu răscroiala dublă. Dupămodelui acestei confederaţii beoţiene s-acreat Liga arcadiană. Cei vechi, şi mai a lesat en i en i i, reproşau cu amărăciune béotien i l orcă au trădat cauza eienică în timpul războaie-lor medice: într-adevăr, contingentele beo-ţiene au luptat în armata lui Xerxes. Perioadacea mai strălucită a istoriei beoţiene se si-tuează către mijlocul sec. al IV-lea, cîndEpaminonda şi Pelopidas, scuturînd jugulSpartei asigură Tebei şi Confederaţiei beo-ţiene hegemonia asupra celorlalţi greci.

Succesul a fost efemer şi nu i-a supravieţuitlui Epaminonda. Puţin mai t îrziu Teba va f,înv insă şi complet distrusă de Alexandru î n336. Moartea acestui oraş nu a împiedicatBeoţia să-ş i revină; în ultimii ani ai sec. a:IV-lea, înt insa mlaştină a lacului Copais afost asanată, operă gigantică, distrusă mait î rz iu din lipsă de întreţinere, dar care justi-fică următoarea apreciere a lui Heracleidesdespre locuitorii Tebei din acea perioadă:,,Sînt extraordinari prin încrederea pe careo au în viaţă". P. D.

B I B L I O T E C Ă [ B I B L I O T H E K E].Cărţile antice erau nişte rulouri de pa-pirus sau de pergament [vezi C a r t e ] , Nudeţinem· informaţii despre bibliotecile parti-culare, care au fost foarte numeroase. Acade-mia lui Platon avea desigur o bibliotecă. Ceaa Liceului lui Aristote! a fost, fără îndoială,mult mai importantă, căci şcoala peripateticăse caracteriza printr-o erudiţie enciclopedică,Demetrios din Faleron, alungat î n 307 dinAtena, pe care o guvernase timp de unspre-zece ani, a fost însărcinat de Ptolemeu Soter,regele Egiptului, să organizeze ceea ce amnumi astăzi „Universitatea" de la Alexan-dria. Demetrios era elevul lui Teofrast,prietenul şl· succesorul lui Aristotel. Mait îrziu, Ptolemeu Filadelful va cumpăra cărţile

104

pei sonale a l e lui Ar is tot el ş i B i b l i o t e c a regala<Jin A l e x a n d r i a , anexa Muzeului, va număraaproape 500,000 de volume. Pr intre cei careau condus aceasta b ib l iotecă (numiţi î n aceas-tă funcţ ie de rege figurează poetul Calimah,c a r e a întocmit catalogul bibliotecii, ş i marelesavant Eratostene, întemeietorul cronologieiistorice şi al geografiei ştiinţifice. Regii Per-gamuliii şi-au alcătuit şi ei o bibliotecă bo-gată; ta Per gam a fost inventat pergamentul.Rodos si Siracuza au devenit de asemeneamari centre intelectuale, ale căror bibliotecipublice rivalizau cu cele din Alexandria şi dinPergam, R. F·

B I J U T E R I I . L a Atena, p e vremea răz-boaielor medice, chiar şi bărbaţii purtaubijuterii de aur în păr [vezi C o a f u r ă ] ,Totuşi moda mascul ină a devenit repede maiausteră ş i , în epoca c l a s i c ă , bărbaţi i poartăca bijuterii doar inele cu piatră, pe care lefoloseau drept s ig i l iu . Existau totuşi excepţi i ;tinerii eleganţi din c lasa bogata, „cavaleri i"

lui Aristofan cu plete lungi, purtau inelede metal la glezne si probabil şi alte bi-juterii. Un ,,dandy" ca poetul Agaton seîmbrăca şi segătea ca o femeie. Toaleta femei-lor se completa cu coliere, brăţări, cerceiş i inelede rnetal în jurul picioarelor. Cohe-re le grele cu pandantive d in epocile m ic en ian ăsi arhaică devin rare în timpul lui P e r i c l eşi sint în locui te cu lănţişoare mai uşoare, decare se at î rnă adesea amulete contra deochiu-lui. Brăţări le se poartă la încheietura m î i n i i ,dar şi în t re cot şi umăr (cînd partea de susa braţului rămînegoaiă). Ele au formă de spi-rala, ori s î n t s i m p l e inelede au r s au de argint,cu o închizătoare care reprezintă de obiceio figurină. Aceste bijuterii pot avea şi formaunui şarpe încolăcit, în secolul lui Pericle,

Cercel de a u r . Circa 350 - 3 2 5 , Museum of Fine Arts,Boston.

105

Cupă de Brigos. Cucerirea Troiei. Circa 490. Muzeul Louvre.

multe femei î ş i perforau lobul urechii ca să-şi

atîrne mici discuri de metal preţios, cu orna-

mente în formă de rozetă; uneori î ş i atîrnau

de urechi mici figurine, înfăţ iş înd animale,

ca amulete, în sf î rş i t , o modă foarte răspîn-

dită era aceea a brăţărilor purtate la gleznă

sau mai sus; li se atribuia o valoare religioasă

sau magică (apotropaică). Femeile î ş i încuiau

bijuteriile într-o casetă, pe care le-o aducea

o sclavă atunci c înd voiau să se gătească.

Această scenă apare frecvent pe vasele pictate

şi pe reliefurile funerare, de exemplu pe

splendida stelă a lui Hegeso. R. F.

B I Z A N Ţ [ Β Υ Ζ Α Ν Τ Ι Ο N]. Istoria

antică a Bizanţului nu lasă să se întrevadă glo-

ria şi importanţa oraşului din care Constantin

avea să facă, începînd din anul 330 e.n., capi-

tala unui vast imperiu, întemeiat de megarieni

înainte de mijlocul sec. al Vll-lea, Bizanţul

rămîne în decursul întregii antichităţi un oraş

ca multe altele, îmbogăţit datorită poziţiei-

cheie pe care o deţinea în Bosfor, înaintea şi

în timpul războaielor medice a fost mereu dis-

pus să se revolte împotr iva lui Darius (ca şi

ce le la l te cetăţi ioniene), dar şi gata să se în-

cline în faţa represiunii. Eliberat de Pausanias,

regele Spartei, după bătălia de la Plateea, Bi-

zanţul intră în liga de la Delos, încearcă za-

darnic să se retragă din ea în 440, iar în tim-

pul războiului peloponeziac ezită între cele

două tabere. Polit ica Bizanţului e la fel de

nehotărîtă în prima jumătate a sec. a IV-lea:

în 390 încheie o al ianţă cu atenienii, pe care

o denunţă în 362, dar face din nou apel la

Atena în 340, de frica lui Filip. în 297 Bizanţul

evită, cu preţul unui tribut greu, ocupaţia ga-

laţilor; mai tîrziu trece de partea romanilor.

P. D.

B R A S l D A S. Una din figurile cele mai

de seamă ale războiului peloponeziac. Diplo-

mat abil şi general curajos, Brasidas a fost un

inamic de temut pentru Atena în prima parte

a războiului dintre cele două cetăţi. Sparta îl

însărcinase să pornească o ofensivă în Grecia

de nord, unde atenienii aveau numeroase in-

terese; în cî teva luni a cucerit Acantos, Sta-

106

gira şi Amfipolis. Brasidas a murit apăr îndAmfipol isul de un atac al strategului C l eon.

P. D.

B R A U R O N. Descoperiri recente au atrasatenţia asupra sanctuarului din Brauron, si-tuat aproape de coasta de răsărit a Atici i. Seştia că din cele mai vechi timpuri Artemisfusese venerată acolo; potrivit legendei, lo-cuitorii au omorît o dată o ursoaică, animalulsacru al zeiţei. Artemis a cerut atunci să i sededice un cult chiar în locul unde fusese omo-r î t animalul şi să i se consacre fetiţe care, în-tre şapte şi unsprezece ani, să trăiască şi săslujească în acestsanctuar. Legenda mai spuneacă la Brauron odihnea trupul Ifigeniei, sacri-ficată de tatăl său în oraşul vecin Aulida. Să-păturile întreprinse aic i de I. Papademetriouau confirmat t radi ţ ia, într-un ansamblu arhi-tectural care cuprindea, printre altele, un

templu, un portic, o propilee (toate din epocaclasică), s-au găsit, pe l îngă inscripţi i nume-roase, statui reprezentînd fetiţe si mii devase legate de c u l t u l Artemidei. P. D.

B R l G O S [B R Y G O S]. Era socotit prin-tre cei mai mari fabricanţi de vase cu figuriroşii din vremea splendidei înfloriri artisticedin jurul anului 500. Nu şt im dacă el î n s u ş isau un artist angajat de el a executat p ictur i lede pe vasele care-i poartă semnătura. In oricecaz, acest artist este unul dintre cei mai purireprezentanţi ai a t i c i s m u l u i , iar cupa păstratăla muzeul Louvre pe care e zugrăvită cădereaTroiei e considerată, pe bună dreptate ca ocapodoperă. P, D.

β R l S E l S. Briseis a fost o prizonieră alui Ahi le, care s-a îndrăgostit de ea. U Iterioro cere pentru el Agamemnon, după ce o pier-duse pe Hriseis, înapoiată de regele Micenei

tatălui ei pentru a potoli r n î n i a lui Apolon.Rămas fără iubita sa, A h i l e refuză să mai luptecontra troienilor, în cele din urmă, dupămoartea lui Patrocle, se î m p a c ă cu Agamem-non si o recapătă pe Briseis. P. D.

B R O N Z , încă î n a i n t e de s f î r ş i t u l mile-niului II, în lumea egeeană bronzul se fabricadin cupru şi cositor. Cupru se găsea destul înţările mediteraneene, în schimb cositorultrebuia adus de departe (din nordul Europeişi din Marea Britanie). Cei vechi dădeaubronzului tot felul de întrebuinţări: armede atac şi de apărare, diverse unelte,sculpturi şi monede.

Mai puţin rezistent în timp d e c î t se crede,bronzul este totuşi un material relativ pre-ţ i o s ; în perioadele de sărăcie, grecii au topitde multe ori statui sau alte obiecte im-portante de bronz, de aceea din imensa pro-ducţie antică η-a supravieţuit plnă în zi lelenoastre aproape nimic.

Bronzul era fie lucrat cu ciocanul, fietopit.

Cînd era vorba de un obiect subţire, un vassau o platoşă, se folosea primul procedeu; deasemenea în epoca arhaică sculptori i aplicaubronzul în foi subţir i pe un schelet delemn.

Din bronz turnat se făceau obiectelemai gre-le ş i mai delicate. Turnarea plină, adică turna-rea metalului topit într-un tipar scobit, a fostpracticată mai ales în arta pr imit ivă şi pentrustatuile mai mici Statuile mai mari şi anu-mite piese adăugate la un vas (de exemplutoarta) erau turnate după procedeul numit àcire perdue, sau cu n is ip : metalul topit era tur-nat într-un spaţ iu îngust, lăsat în t re un miezsau o armătură internă şi o matriţă carese spărgea după ce bronzul r ă c i t seîntărea.

Adesea o statuie se făcea din mai multe ele-mente turn at e separ at, care apoi se sudau unulcu altul. Ansamblul era retuşat la rece cudăltiţa, cu pila şi polizorul; defectele de to-pire erau ascunse cu petece încrustate şi sedădea statui i o patină art i f ic ia lă. Major i tateamari lor sculptori lucrau în bronz; nume-roase statui de marmură expuse în muzeelenoastre s înt copi i ant ica ale unor o r i g i n a l ede bronz

P. D.

107

K (/ros din Pireu. Stdtu ic de

bronz. Circa 520. Muzeui Naţio-

nal din Atena. Foto Boudot-

Lamorte.

Călăreţ. Stătu ic de bronz. Circa 550. Muzeul Naţionadin Atena. Foto Spyros Me/efz>'s.

Efebul din Ant ic i tera. Sfirşitul secolului al !V-lea.Muzeul Naţional din Atena. Foto Hirmer.

C A D M O S. Cadmos, fratele Europei, erafenician. Cînd Europa a fost răpită de Zeus,Cadmos, la porunca tatălui său, a pornit încăutarea ei, trăgînd la ţărm în nordul Greciei.După numeroase peregrinări, l-a consultat peApolon, care i-a poruncit să pună temeliileunui oraş în locul unde se va opri o vacă mira-

culoasă. Cadmos o va putea distinge din ci-reada prin semnele de pe părţile laterale alecorpului. Vaca s-a prăbuşit istovită la pămîntpe locul unde avea să se înal ţe Teba. Dar maiînainte de a întemeia noul oraş, Cadmos atrebuit să omoare un dragon; din dinţii dra-gonului semănaţi de el s-au născut aşa num iţii

109

Cadmos omorind dragonul la f î n t î n a lui Ares. Detal iud e p e u n c r a t e r p i c t a t în atel ierul lui Polignot. 440 — 430.

Metropolitan Museum of Art, New York.

Spartoi. Aceştia, nişte războinici sălbatici,imediat după naştere l-au atacat pe Cadmos,dar l-au lăsat, pentru a se lupta şi a se omorîîntre ei. Cadmos a fondat apoi Teba, s-a că-sătorit cu Harmonia si ulterior, cedînd tronulnepotului său Penteu, a plecat să domneascăpeste iliri. P. D

C A L A M l S. Pentru noi sculptorul ate-nian Calamis nu e s t e d e c î t un nume, dar unuldintre cele mai strălucite a le epocii sale (aldoilea pătrar al sec. al V-lea), care a precedatînflorirea clasicismului, î n afară de enigma-tica Sosondra, descrisă de Lucian ca o capodo-peră incomparabilă, el a mai sculptat un Apo-lon. Se presupune că Apo/on Ckoiseul-Couffier

110

de la British Museum esteocopie dupa a c e s t a .Unii au crezut, dar fără a putea aduce dovezi,c ă s t a t u i a d i n b r o n z a lui Zeus (sau Poseidon !)găsită pe fundul marii, la nord de Eubeea, arputea fi opera lui (Atena, Muzeul Naţional).După tradiţie, Calarnis era un creator de fi-guri de zei, care se remarcau printr-o nobleţeseveră. P. D.

C A L A U R l A. Insulă minusculă în golfulArgolidei. A ajuns celebră datorită lui De-mostene care, refugiindu-se în templul luiPoseidon, si-a pus acolo capăt zilelor.

C A L C I D I C A [K H A L K l D l K E].Calcidica este un promontoriu larg, muntos,care mărgineşte la est golful Salonic şi for-mează către sud trei peninsule înguste, dintrecare cea mai de răsărit este muntele Atos. î ş idatorează numele celor treizeci de coloni iîntemeiate aici de calcidienii din Eubeea, deşiuna dintre cetăţile cele mai importante eraPotideea, fondată de corintieni. Trebuie amin-tit de asemenea Olintul (Olynthos). A t î t î ntimpul r ival ităţi i dintre Sparta şi Atena, citşi în timpul campaniilor lui Fi l ip, Calcidicaa constituit unul dintre obiectivele esenţialeale conflictelor. P, D.

C A L E N D A R vezi c r o n o l o g i e .

C A L H A S [K A L K H A S]. A luat partela războiul troian în calitate de proroc. El afost acela care a spus că succesul expediţieidepinde de Ah i l e, a prezis că expediţia va durazece ani şi tot el l-a obligat pe Agamemnon s-osacrifice pe Ifigenia, pentru ca flota greceascăsă poată porn i către coasta anatoliană. P. D.

C A L I M A H [ K A L L I M A K H O S ]P O E T U L . Erudit ş i poet din secolul alIll-lea, Calimah este unul dintre reprezen-tanţii cei mai tipici ai alexandrinismului[vezi cuvîntul]. Născut către 315, la.Cirene(Africa), Călimări, fiul lui Băţos, aparţineaunei famil i i de nobi l i . A studiat filozofia la

Atena, apoi s a stabi l i t la Alexandria, undesi-a cîştigat existenţa, la început foarte mo-dest, ca profesor de şcoală. Se pare că a com-pus încă din tinereţe, la Cirene, numeroasepoeme. Regele Ptolemeu Filadelful l-a re-

marcat şi l-a adus la Bibliotecă, unde a alcă-tuit faimoasele sale Tabele bibliografice (Pina-kes). Ca poet. a scris printre altele Originile

(Ait/a), un fel de cronici erudite în versuri,povestind întemeierea diferitelor cetăţi şi

legendele legate de ele. Ne-au rămas frag-

mente, dintre care cel mai remarcabil con-

ţine frumoasa poveste de dragoste dintre

Acontios şi Cidipa. (Poeţii alexandrini au

cîntat cu predilecţie dragostea şi pasiunea.)

De la Calimah s-au păstrat şi imnuri: Lui

Zeus, Lui Apo/on, Artem/dei, Către De/os, Pen-

tru baia lui Poios, · Către Demeter. Multe au

fost scrise la cererea regelui Egiptului sau a

preoţilor unui sanctuar, în vederea unei cere-

monii religiose. Imnurile s înt încărcate de

erudiţie 'mitologică, geografică şi teologică,

dar au şi pasaje strălucitoare şi viguroase, în

sfîrşit, Calimah ne-a lăsat epigrame, fragmen-

te de elegii, iambi, piese lirice de tot felul

şi o scurtă epopee (Heko/e), povestea unui epi-

sod mai puţin cunoscut din legenda lui Tezeu.

în partea a doua a vieţi i sale Calimah era

considerat poet de curte şi în acelaşi timp şef

de şcoală (corifeul poeziei alexandrine). Aris-

tocraticul poet declara că scrie numai pentru

o elită de ,,cunoscători". El dispreţuia marele

public, alcătuit în mare parte din ignoranţi şi

oameni incapabil i să aprecieze arta sa del icată

şi rafinată, Calimah este teoreticianul oligo-stihiei, adică aj operelor scurte, dar fin cize-

late ş i , pe c î t se poate, perfecte ca formă,

s c r i s e într-o limbă mereu reînnoită şi savantă.

R. F.

C A L I M A H [ K A L L I M A K H O S ]

S C U L P T O R U L . Sculptorul din a doua

jumătatea sec. al V-lea, Calimah, împreunăcu

Alcamenes s î n t elevii cei mai de seamă ai

lui Fidias. Calimah este mai mult cizelor

d e c î t sculptor, făcînd în s p e c i a l ornamente;

lampa de aur care ardea zi şi noapte în Ereh-teion era opera lui: deasupra ei era aşezat unpalmier de bronz, prin care ieşea flacăra şifumul. Cei vechi îl considerau inventatorulcapitelului corintic. Nu se ştie precis dacă acolaborat la împodobirea parapetului care

înconjura terasa templului Atenei Nice, dar

graţia figurilor înaripate de pe parapet co-

respunde foarte bine cu ceea ce ştim despre

talentul lui Calimah. Unii au fost tentaţi să-i

atribuie originalul după care a fost copiată

statuia Afroditei de la Frejus: prin draperia

lipită de corp (ca şi cum ar fi fost umedă),

frumuseţea zeiţei apare în toate detaliile; se

întrevededeja gustul pentru acea senzualitate

care va caracteriza mai t îrziu creaţia lui Praxi-

tèle. P. D.

C A L I P S O [K A L Y P SO]. Nimfa Ca-

lipso trăia în una din insulele îndepărtate, pe

care cercetătorii moderni încă n-au izbutit

să le localizeze şi pe care Homer şi le închi-

puia, separe, în Mediterana occidentală. Cînd

Ulise, în cursul lungii sa le călătorii spre Itaca,

a coborît pe această insulă, Calipso s-a în-

drăgostit de el. Nimfa nu l-amai lăsat să plece

decît după cîţiva ani, la ordinul categoric al

lui Hermes, mesagerul lui Zeus: Calipso i-a

dat lui Ulise indicaţii pentru întoarcerea sa

în patrie şi l-a învăţat cum să-l consulte pe

prorocul Tiresias, cum să cheme fantoma lui

scoţîndu-l pentru cîteva clipe din împărăţia

Morţilor. P. D.

C A N A H O S [ Κ Α Ν Α Κ Η Ο S]. Unul

dintre marii maeştri ai şcol i i de sculptură

din S ic i on a, în sec. al V l-1 ea. Chemat la Milet,

Canahos a înălţat statuia d e bronz a lui Apoi on

Filesios, în templul arhaic de la Didima. Fi-

ind special ist în bronz, i s-a atribuit şi statuia

lui Apolon de la Piombino, păstrată la muzeul

Louvre. Acum î n s ă paternitatea acestei opere

este contestată; într-adevăr, formele sale

cam molatice şi contururile şterse nu par să

corespundă planurilor mai largi, mai sol id

structurate, î n t î l n i t e la statuetele mascul ine

111

şi feminine de bronz, turnate si cizelate, din-tre care multe provin fără îndoială din ate-lierul de la Siciona. R. M-

C A N O A N E . Grecii au avut, cel puţindupă invazia doriana, o încl inaţ ie evidentăpentru matematică, încl inaţ ie dovedită nunumai de geometrie, pe care au creat-o, cişi de forma gîndir i i şi de arta lor. Deşi obser-vatori atenţi ai naturii, sculptori i ş i pictoriis-au străduit să-i dea o organizare riguroasă,,corespunzătoare raţionalismului lor. Ei auacordat totdeauna matematicii proporţiiloro importanţă care pare încă mai frapantă, dacăcomparăm producţiile lor art ist ice cu celea l e cretanilor. Această preocupare nu estespecifică artelor majore, ci se manifestă şi înceramică, iar vasele, ca şi statuile, se supununei legi a numerelor, al cărei secret n-a

Opul şi co/atus-u i uns c a r i a t i d e . Circa 540. Mu?eul

din De'fi. Foto G. df Miré.

fost î n c ă descoperit. Inutil te mai precizămcă şi arhitectura se supunea aceloraşi impera-tive.

De altfel nu există un singur canon grecesc;preferinţele au variat după epoci şi gust:cînd o l inie svel tă, c înd o so l id i tate relativgreoaie.

Canonul lui Pol ic let este mult mai scundşi îndesat decît acela al lui Lisip, aşa cum,cu multe secole înainte, arta secolului alVl l-iea preferase o siluetă mai fină d e c î taceea a producţiilor epocii geometrice. Exem-plul lui Policlet citat mai sus, al cărui donfor(doryphoros) li se părea celor vechi operacea mai tipică din acest punct de vedere,demonstrează că acest calcul al proporţiilorera foarte avansat şi că se puteau scrie adevă-rate tratate despre raporturile numerice din-tre diferitele părţi ale corpului omenesc. Dinpăcate, aceste tratate, unele inspirate poatede învăţătura lui Pitagora, s-au pierdut. Elear fi fost foarte instructive şi poate ne-arfi ajutat să înţelegem în ce fel artiştii greci,plecînd de la o teorie abstractă, matematică,au adaptat-o, creînd cu multă supleţe nenu-mărate opere care dau iluzia perfectaa vieţii. P. D.

C A R I A II. între zona oraşului Smirna şiLicia se întinde vastul teritoriu cunoscut subnumele de Caria. Grecii epocii clasice soco-teau că vechii carieni fuseseră predecesoriilor în stăpînirea şi civi l izaţia bazinului egeean,Nimic nu permite însă urmărirea acestetradiţi i pe pămîntul Cretei. Aceasta a trăit,în general, destul de izolată de lumea elenică,cel puţin pînă în sec, al IV-lea. Ea a încercatsă se elenizeze sub domnia lui Mausolos, unu ldintre satrapii care au ştiut să-şi păstrezeindependenţa faţă de Marele Rege. în arhitec-tură monumentul funerar ridicat de Mausolosşi de soţia sa la Halicarnas în 350 se poateidentifica cu un amestec deconcertant de

112

C a r i a t i d e de pe c r e h -t e i o n . A t e n a , Acro-pole. C i r c a 420. Fote

Hossia.

J

elemente greceşti ş i barbare . C a r i a , ca ş ic e l e l a l t e p r o v i n c i i d i n A s i a M i c ă , ş i - a păstratl i m b a , o b i c e i u r i l e ş i p r a c t i c i l e r e l i g i o a s e

chiar după ce e l i t a p o p u l a ţ i e i a adoptat l i m b agreacă ş i a r i d i c a t t e m p l e z e i l o r E l a d e i . P .D.

C A R I A T I D E L E [ K A R Y A T I D E S ] .E t i m o l o g i a c u v î n t u l u i este foarte d i s c u t a t ă .Se n u m e ş t e cariatidă o r i c e f i g u r ă f e m i n i n ăîn poziţie v e r t i c a l ă , cu rol de suport arhitec-t u r a l ( I n c a z u l , m u l t m a i rar î n t î l n i t , a lf i g u r i l o r m a s c u l i n e s e u t i l i z e a z ă t e r m e n u latfanţi) . M o t i v u l c a r i a t i d e l o r a fost foartedes î n t r e b u i n ţ a t de artele m i n o r e în per ioadaa r h a i c ă ş i exis tă n u m e r o a s e t r e p i e d u r i ş ib a z i n e a l e căror r e c i p i e n t e se s p r i j i n ă pebraţele r i d i c a t e sau pe c a p u l u n o r t i n e r e gra-ţioase. C a r i a t i d e l e s î n t m u l t m a i rare î narh i tec tură : se pot c i ta , în a l t r e i l e a pătrar

a l sec. a l V l - l e a , c e l e d i n f a ţ a d e l e T e z a u r e l o rc n i d i e n i l o r ş i s i f n i e n i l o r d e l a D e l f i . Dar celem a i cunoscute s în t c a r i a t i d e l e E r e h t e i o n u l u ide pe Acropolea Atenei, în n u m ă r de şase,patru în faţă ş i cîte u n a pe cele două p ă r ţ il a t e r a l e , e le se î n a l ţ ă pe un m i c z id care as-cunde scara secretă ce cobora de pe p l a t o u lsacru î n i n t e r i o r u l t e m p l u l u i . F a p t u l că, î nl o c u l c o l o a n e l o r o b i ş n u i t e , apar c a r i a t i d e n upoate fi î n t î m p l ă t o r . într-adevăr, o dată pea n , pe această scară a s c u n s ă treceau douăt i n e r e preotese, arrepboroi, p u r t î n d pe cap,într-un coş, obiecte r i t u a l e ş i m i s t e r i o a s ede la E r e h t e i o n la s a n c t u a r u l A f r o d i t e i , pepanta n o r d i c ă a c o l i n e i . C a p i t e l u r i l e , care s ei n s e r e a z ă î n t r e c a r i a t i d e ş i a r h i t r a v a s u s ţ i -n u t ă de e l e se d e s c h i d exact ca n i ş t e c o ş u r i .Este poate o evocare d i scre tă a c e r e m o n i e i .N u m e l e s c u l p t o r u l u i n u este c u n o s c u t , d a r s - a

113

remarcat adesea înrudirea cariatidelor cu

ergasti'.-.e.'e ca re defilează pe friza estică a

Partenonuiu;. Deşi funcţia arhitecturala dă

cariat idelor c oarecare rigiditate, admiraşi

totuşi gratia robustă a acestor tinere, al

căror vesmint deşi auster lasă să se întrevadă

farrriecui unui corp viguros si sănătos.

P. D.

C A R I B D A [ K H A R Y B D I S ] Ş l

S C l L L A [S K Y L L A], Car'ibda şi Sciia

erau cei doi monştri care păzeau strîmtoarea

Messina. Caribda înghiţea de trei ori pe zi o

mare cantitate de apă de mare, cu corăbi i le

care se aflau oe ea cu tot, şi le scuioa înapoi.

De partea cealal tă. Se l la asmuţea as u or a mar i-

narilor şase c î i n i s ă l b a t i c i , alezaţi î n perma-

nentă lîngă ea. Cu greu a putut Ulise să-şi

croiască drum prin strîmtoarea oăzită de

aceste două fiinţe înfricoşătoare. P, D.

C A R T E L a s c o a l ă învăţătorulu i numit

g'ammatistes, copii i î n v ă ţ a u sa scr ie pe nişte

ţăbiiţe de lemn acoperite cu ceară; literele

e scriau cu ajutorul unui stilet. De acelaşi

fel de tăbliţe se foloseau şi adulţii, pentru

c / t i n d un v o / u n e n . Deia !iu de pe un . ' e c / t c'jguri ro^ii. Circa ΉΟ, Fljzeo! Louvre.

114

a-şi face unele însemnări (ciorne). Cărţile sescriau cu cerneală, pe nişte rulouri (în latineştevolumina) de papirus ş i , mai t î r z i u , de per-gament. Membranele tu lp in i i de papirus,plantă ce creştea mai ales in Egipt, erau supuseunui tratament special, ca să permită scrierea[vezi cuvîntul] şi conservarea ei: erau ume-zite si presate ca să capete aspect de foi, apoierau lipite una lîngă alta în sensul iungimii,formînd nişte rulouri. O operă literară dedimensiuni considerabile, de exemplu Iliadasau Odiseea, nu încăpea pe un singur rulou,care ar fi devenit prea gros ş i greu de minuit;de aceea era nevoie de mai multe. Una dinconsecinţele acestui aspect al cărţilor era căautorii nu puteau să adauge nici o notă mar-ginală sau sub text. Ei trebuiau să introducă"n text si notele, uneori destul de lungi, ade-vărate digresiuni, pe care scriitorul de azile-ar pune în josul paginii sau la sfîrşitulcărţii, sub formă de apendice.

Cititorul ţinea ruioul în mina dreaptă şi-ldesfăşura, în timpul cit itului cu rnîna

stingă; tot cu mina stîngă înfăşură din noupartea c i t i t ă

Pergamentul (pergamene), făcut din pieid e m i e l , î ş i t r a g e n u m e l e d e l a o r a ş u l Pergam,unde se spune că a fost utilizat în t î ia oară.Datorită grosimii sale, pergamentul, spredeosebire de papirus, putea fi scr is pe ambelepărţi. De aceea, în t impul imperiului roman,s-a născut ideea de a suprapune foile de per-gament ca filele cărţilor de azi, prinzîndu-lecu o cusătură pe margine. Acesta era uncodex. R. F.

C A S A N D R A [ K A S S A N D R A ] .Casandra, fiica lui Priam, regele Troiei,era înzestrată cu darul profeţiei. A preziscă Paris va f i cauza p ie i r i i cetăţi i şi ş t i a căfaimosul cal de lemn lăsat de greci în faţazidurilor Troiei prezenta un pericol pentrupatria ei. Dar nici una din profeţiile ei, caretrebuiau sâ-i pună în gardă pe troieni contraunor pericole reale, η-a fost luată în serios.DuDă cucerirea Troiei, Casandra s-a refugiat

115

la altarul Atenei, î m b r ă ţ i ş î n d statuia zeiţei;dar Aiax locrianul a smu!s-o de acolo. Laîmpărţeala prăzii, Casandra a revenit luiAgamemnon, pe care 1-a urmat în Argolida.în tragedia lui Eschil Agamemnon o vedemîngrozită la ideea de a intra în acest palatal crimei, unde Clitemnestra şi amantul eiaveau s-o ucidă at î t pe ea cit şi pe RegeleRegilor. P. D.

C A S Ă . în secolul a l V-lea, la Atena, celemai multe case erau mici şi modeste. Demos-tene spune că locuinţa lui Milt iade sau a luiAristide nu se deosebeau cu nimic de cele alecetăţenilor de rînd. Casele erau de lemn,cărămidă nearsă sau paiantă. Zidurile erausubţiri şi nu prea solide. Hoţii preferau săspargă ziduri le, decît să forţeze porţile, deaici porecla lor: „spărgători dez idur i" . Vechiigreci nu cunoşteau geamurile; ferestrele eraumici şi semănau mai degrabă cu nişte lucarne;cind era vreme rea, erau astupate cu panouriopace. Acoperişuri le erau în terasă. Coşuri leşi bucătăriile (cînd existau, căci adesea segătea afară, î n aer liber) erau din cele mairudimentare. Poartade la intrare se deschideaîn afară; de aceea, înainte de a ieşi, trebuiasă baţi în uşă, ca să avertize/i trecători i , carealtfel riscau să fie loviţ i de o poartă deschisăbrusc. Majoritatea caselor aveau un etaj, rardouă, la care se ajungea în mod obişnuit pe oscară exterioară de lemn. Se î n t î m p l a demulte ori ca etajul să iasă în afară, deasuprastrăzi i , dar statul considera aceste balcoaneca o încălcare a domeniului public şi a luatmăsuri restrictive.

în secolul al IV-lea, arhitectura caselor deoameni bogaţi sau înstăriţi se îmbunătăţeşte.Demostene exagerează,' desigur, c înd afirmăcă anumiţi oameni pol i t ic i din timpul său,,şi-au construit locuinţe mai impozante decîtedif ici i le publice", dar, în cartierele „rezi-denţiale", ca Scambonidai, la Atena, se puteauvedea case spaţioase, confortabile si aproapeluxoase. Totuşi, din cele 10.000 de case pecare Xenofon le număra la Atena, marea ma-

joritate continua sa semene cu locuinţelesărace din secolul trecut, î n locuinţele cu unetaj ale celor din clasa de mijloc, parteruera rezervat în mod .normal bărbaţilor, iaretajul femeilor [vezi G i n e c e u], aşa cumvedem în discursul lui L is ias Contra lui Erotos-tene. Eschine ne spune că, în timpul său, laAtena existau c lăd i r i (synoikiai) în care mămulţi locatari trăiau împreună.

Casele cel mai bine conservate din secolual l V-1 ea s înt cele găsite la O lint, în Calc id icaEle au un plan de ansamblu aproape pătratCamerele nu dau sprestradă, ci spre un porticinterior (postosj, î n care se trece dintr-ccurte (aule), precedată de un vestibul (prothy-ron). Postas este de regulă orientat spre sudLa parter se află sala de recepţie (andron).sufrageria obişnuită (diaiteterion), un fel de„living-room", bucătăria, baia şi p ivn i ţa ;la etajul î n t î i , dormitorul (thalamos), gineceu:şi camerele mai proaste, unde se culcausclavi i . Din aceste case olintiene destul despaţioase derivă casele din epoca elenist icăde la Priene şi Delos. Aceste locuinţe sîntmult mai vaste şi mai împodobite decî t aceleadin epoca c l a s i c ă . Ele nu au ferestre sprestradă, ca să protejeze intimitatea f a m i l i a l ă ,şi toate camerele dau într-o curte interioară,de obicei pătrată, cu un peristil în jurul unuibazin, căci de la aşa-numitul postas olintian,cu un singur şir de coloane, se ajunsese la unportic dreptunghiular. Pardoseala era acope-rită cu mozaicuri ornamentale sau împodobitecu figuri, cum e acela care îl reprezintă peDionisos călărind o panteră, într-o casă de laDelos. Zidurile erau acoperite cu stucuri pic-tate şi chiar cu plăci de marmură. De multeori în case se găsesc statui. Locuinţele dinepoca romană, de exemplu cele de la Pompei,derivă desigur din acest tip de case creat î nOrientul grecesc. R. F.

C A S T A L l A. Izvor sacru de lingă Delfi.Potrivit legendei, a i c i s-a înecat o t î n ă r ă cuacest nume, ca să scape de insistenţele luiApolon.

Cas5. Detaliu de pecraterul executat de

Clitias şi Ergotimos,

numit Vasul François.Circa 570. Muzeul Ar-

heologicdin Florenţa.

Foto Hi'rmer,

C Ă L Ă T O R I I . Spartani i n u puteau piecaîn străinătate fără o permisiune specia lă dinpartea eforilor. Ceilalţi greci călătoreau î n s ăfrecvent, mai ales ca să facă comerţ sau ca săasiste la jocuri le paneienice care aveau locperiodic în mari le sanctuare, cum erau Delfişi Olimpia. Alţii, ca Solon, Hecateu din Miletsau Herodot, călătoreau ca să se instruiascăşi practicau un fet detur ism. Acestea erau î n s ăexcepţii; abia sub imperiul roman grecii vorcălători mult, ca să cunoască , ,minuni iel u m i i " .

Grecia antică nu avea drumuri bune, nimiccare s-ar putea compara cu ş o s e t e l e romane.Drumuri lede pămînt bătătorit, s i m p l e poteci,traversau r îur i le prin vad; rareori erau at î td e l a t e î n c î t să permită fără dificultate în-crucişarea a două care (într-o ast fel de îm-prejurare, spune legenda, i-a ucis Oedippe tatăl său Laios). Existau şi hanuri [vezicuvîntu l] .

Nici un loc din Grecia nu e situat la maimult de 90 de km depărtare de coastă, deaceea se călătoreşte mai mult pe mare, celpuţin cînd vremea e bună. Adevăratul centru

al Eladei e Marea Egee, cu numeroasele s a l ei n s u l e care servesc drept escale î n t r e Europaşi Asia [vezi N a v i g a ţ i e ] . R. F.

C Ă S Ă T O R I E , in epoca homerică, î nfami l i i le nobile, tatăl care avea o fiică demăritat chema [a el pe toţi tinerii demni dea se î n r u d i cu el si îi punea să ia parte la oîntrecere sport ivă: învingătorul devenea gine-rele său. Tînăra fată era considerată ca un buncare aparţinea tatălui s ă u ; c î n d tatăl consim-ţea să se despartă de f i ică, trebuia să pri-mească odespăgubire. De aceea spune Homerdespre cutare femeie că „valorează a t î ţ i a boi"( îna intea descoper ir i i monedei, evaluarea sefăcea în mod obişnuit î n capete de vite).Totuşi, în cîntul IX a! iiiadei, Agamemnonpromite lui A h i l e că, dacă va consimţi să seî n s o a r e cu una din f i ice le sa le, o să-i dea ozestre considerabilă. î n ziua căsătoriei,tatăl miresei oferea un ospăţ mare. La căde-rea nopţi i, mireasa era condusă în mod solemnla lumina torţelor şi în cîntece de nuntă(hymenaios). de la casa tatălui sau la · locuinţasoţului.

117

in Munci şi z i l e , Hesiod sfătuieşte pe unbărbat de 30 de ani să se căsătorească cu ofată de circa 16 ani. Această diferenţă devirstă e considerată normală şi în epoca cla-sică. La Atena, în secolul lui Pericle, tineriise căsătoreau ca să-şi asigure urmaşi si ofemeie care să aibă grijă de casă. Căsătoria,cel puţin în principiu, nu se făcea din dra-goste. De altfel cel mai adesea tînărul nu-sivedea înainte de nuntă viitoarea soţie, păzităcu străşnicie în gineceu. La Sparta, obiceiurileerau altele: t inerele făceau gimnastică şidansau în coruri, lucru care le dădea ocaziasă se arate în public pe jumătate dezbrăcate.

în orice caz fetele nu erau niciodată consul-tate în alegerea soţului : tatăl sau tutoreledecidea asupra vi i torului ei. Chiar şi băieţi ilăsau pe seama tatălui grija de a le alegesoţiile. Prin urmare părinţii erau aceia carepuneau la cale căsătoria, din motive de interessau de convenienţe famil iale. Regula era decicăsătoria „din raţiune".

Principiul enc/ogarn/e/, adică al căsătorieiîn interiorul unui grup social, face ca maria-jul între rude apropiate să fie nu numai auto-rizat, ci chiar recomandabil. Se practicafrecvent căsătoria între veri primari şi seînt împla destul dedescaun unchisăseînsoarecu o nepoată. Numai la Atena erau considerateincestuoase căsător i i le între părinţi ş i copi(ca în cazul lui Oedip şi al locastei) şi întrefraţii şi surorile născuţi din aceeaşi mamă,dar un frate vitreg putea să se însoare cu sorasa născută din acelaşi tată.

Căsătoria legitimă dintre un cetăţean ate-nian şi o fiică de cetăţean se numea la Atenaengyesis (în traducere ad litteram: ,, încredin-ţarea unui gaj"), ceea ce î n s e m n a mult maimult decî t o simplă logodnă. Era un angaja-ment verbal, dar solemn, între două persoane;de o parte pretendentul, de c e a î a l t a kyr/cs,adică tatăl sau tutorele fetei, în faţa altaruiudomestic, cei doi bărbaţi î ş i str îngeau m î n aîn semn de jurămînt. Se spuneau c î teva fraze

ţ* « 9 * * * $ "É S * * * ft i : * . ί# * * * * £ * > % < t%*j**"»*t %% ! * ** ·

Cortegiu nupţial . De-

taliu de pe un Î e c i t

a t i c al D i c r o r u l u i

A m a s i s . Circa 560.

Metropolitan Mubeum

uf Art, Nevv Y o r k .

rituale, foarte simple, probabil de felul schim-bului de replici din următorul dialog scris deflenandru:

Pataicos: îţi dau fata, ca să aducă pe lumecopii legitimi.

Polemon: Accept.Patuicos: î ţ i mai dau o zestre de trei talanii.Foiemon: Accept cu plăcere şi asta.

f- puţin probabil că fata, despre al căreiviitor se discuta, asista la ceremonie. Dotaconstituia principala deosebire dintre căsăto-

ria liberă şi concubinaj.Căsătoria devine legală odată cu engyesis,

iar eomos-ul (nunta) e celebrat în mod normaila puţin timp după aceea. Ca şi î n epoca ho-merică, e! constă în esenţa în mutarea solemnăamiresei dintr-o casă în alta. in ajunul nunţiise săvîrşea un sacrificiu în cinstea divinită-ţilor protectoare ale unirii dintre sexe: Zeus,Hera, Artemis, Apolon si Peito (Persuasi-unea). Logodnica oferă zeilor jucăriile saiede fetiţă si obiecte familiare din copilărie,apoi face o baie r i tuală cu apă adusă de uncortegiu de la o f î n t î n ă anume (Caiiroe)într-un vas cu g î t lung numit lutrofor f.'utro-phoros). in ziua nunţii, casa mirelui s i a mire-sei s înt decorate cu ghirlande de frunze demăsl in şi de laur. Tată! logodnicei s ă v î r ş e s t eun nou sacrificiu, urmat de un banchet, lacare asistă şi fata, îmbrăcată în cele maifrumoase vesminte, cu faţa acoperită de unvoal şi cu o coroană pe cap. Urmează ospăţulde nuntă constînd din mîncăruri tradiţionale,în special prăjituri cu susan, garanţie a fecun-dităţii. La sfîrsitul banchetului mireasa pri-meşte daruri, apoi se formează cortegiul,in vecnime, mutarea miresei avea aspectulunei răpiri, tradi*ie păstrată la Sparta. LaAtena, un car tras de cat î r i sau de boi trans-porta pe soţi de la o casă la alta. Mireasaducea un grătar si o s i tă. Părinţi i şi prieteniiveneau ir, urma lor pe jos, la lumina torţelor.Aiunsă la noua sa locuinţă, mireasa primeao bucată din prăjitura nupţială, făcută dinsusan Ş ' miere, si o gutuie sau o curmală,

simbolurile fecundităţii. Se aruncau pe eanuci şi smochine uscate. Ea nu-şi dădea la oparte voalurile decît cind intra în cameranupţială (thclamos).

A doua zi după nuntă era tot sărbătoare;părinţii miresei aduceau în mod solemn, însunetul flautului, cadouri pentru noul menaj(epaalia) şi tot atunci se dădea zestrea pro-misă laenc/esis. în s f î r ş i t , la c î t v a timp dupănuntă, mirele dădea un banchet, însoţit de unsacr i f ic iu, membrilor fratriei s a l e . Aceşt ia,:are mai t'rziu vor trebui să primească î ncomunitatea lor pe fii i perechii, erau infor-maţi astfel în mod oficia! de căsătorie.

E evident că dintre toate aceste rituri,nici unul nu pare destinat să simbolizezeunirea intima, dragostea dintre soţi: totulare î n vedere continuitatea familiei ţi fecun-ditatea. Şi totuşi familiile greceşti erau rare-ori foarte fecunde [Vezi F am i S i a].

C E C R O P S . După legendă, Cecrops afost primul rege a! Atenei. S-a născut chiardin pămîntul Aticii si a păstrat semnele ori-ginii sale miraculoase: trunchiul său era deom, partea inferioară a corpului era unşarpe animai prin excelenţă al pămîntulu i .S-a căsătorit cu Agi au ros si a avut un fiu num itEHsihton. Se povesteşte că Cecrops a fostluat ca arbitru în disputa dintre Atena şiPoseidon pentru stăpînirea oraşului Atena.! se mai atribuia meritul de a fi învăţat peoameni noţiunile elementare ale civil izaţiei:construirea oraşelor si îngroparea morţilor.

P, D.

C E I Ş A P T E C O N T R A T E B E I.Legendele beotiene au inspirat secole de-arindul pe art işt i i plast ici şi pe poeţi. Dintreacestea una din cele mai celebre, din care s-ainspirat Eschi l , este aceea a Celor şapte con-tra Tefaei. Iată subiectu l : Oedio avea doi f i i .După ce tatăl lor, a f l î n d de crimele sa le in-voluntare, şi-a luat singur vederea, în timp ceAntigona îl îngri jea cu pietate, cei doi fii,

119

Eteocle si Polinice, s-au purtat urît cu el şi

bătrînu! orb i-a blestemat. Oedip plecînd din

Teba, ei au hotărît la început să domnească pe

rînd, dar cînd i-a venit rîndul lui Polinice,

Eteocle a refuzat să-i lase tronul. Fratele ne-

dreptăţit s-a refugiat la Adrast, regele Ar-

gosului, şi s-a căsătorit cu fiica lui. Adrast i-a

promis că-l va ajuta să-şi recîştige regatul şi

a organizat o expediţie armată care avea în

frunteşapte căpetenii, printre care şi celebrul

profet Amfiarau. ,,Cei şapte" n-au putut cu-

ceri Teba. în cursul bătăliei decisive, cei doi

fraţi s-au înfruntat în lupta corp la corp cu

atîta violenţă, încît au murit amîndoi. Un-

chiul lor Creon, preluînd puterea la Teba, a

organizat funeralii fastuoase în cinstea lui

Eteocle, dar a interzis ca Polinice, vinovat de

a fi ridicat armele împotriva patriei sale,

să fie îngropat. Atunci Antigona, din res-

pect pentru „legile nescrise", nu I-a ascul-

tat pe Creon şi fără teamă I-a îngropat

cu mîinile ei pe nefericitul Poiinice, deşi ştia

ca o aşteaptă pedeapsa cu moartea.

Zece ani mai tîrziu, ca să răzbune eşecul

acestei expediţii, fiii „Celor şapte" au reluat

ostilităţile contra Tebei şi de această dată au

pus mina pe oraş. Aceşti fii se numesc Epi-

gon/i. P· D.

C E I Z E C E M I I . Sărăcia solului i-d

împins adesea pe greci să se angajeze ca mer-

cenari în slujba unei puteri străine. De exem-

plu, în 401, spartanul Clearhos a înrolat zece

mii de greci, ca să-l ajute pe Cirus cel Tînar

să-l detroneze pe fratele său Artaxerxes, re-

gele perşilor, înfr înţ i la Cunaxa, lîngă Babi-

lon, şi rămaşi fără căpetenii (care fuseseră

ucise mişeleşte), mercenarii se văd obligaţi

să pornească spre casă cu propriile lor mij-

loace, traversînd munţii Armeniei şi mărşălu-

ind apoi de-a lungul litoralului Mării Negre,

O expediţie neînchipuit de grea, pe care o cu-

noaştem datorită lui Xenofon. Acesta, după

moartea generalilor, a luat conducerea ar-

matei. Povestirea sa, Anabasis, descrie nu nu-

mai curajul şi rezistenţa grecilor, ci ne per-

mite să înţelegem, dezvăluind slăbiciunea sta-

tului persan, cum a putut Alexandru cel

Mare, trei generaţii mai tîrziu, să-şi fău-

rească atît de uşor imperiul. P. D.

C E N T A U R I I [K E N T A U ROI].

Centaurii şi amazoanele s înt figurile cele

mai populare ale mitologiei greceşti. Nu se

ştie de unde au luat cei vechi motivul acestor

fiinţe cu corp de cal şi cu tors şicu cap de om,

Reprezentările centaurilor, simbol al bruta-

lităţii sălbatice şi al barbariei, apar pentru

prima dată în sec. al Vlll-lea pe vase pictaîe

sau turnate în bronz. Centaurii trăiau în pă-

duri şi se hrăneau cu v î n a t ; lipsa lor de cun-

pătare îi făcea violenţi si răi, de aceea nu era

indicat să-i inviţi la banchete. O dată, cînd au

fost invitaţi la ospăţul de nuntă ai Deidamie;,

fiica regelui lapiţilor (se aflau în bune relaţii

cu acest popor paşnic de agricultori), centaurii

şi-au atacat gazdele în timpul banchetulu ,

căutînd să le răpească femeile si copiii. A fost

nevoie de intervenţia lui Apoi on s i d e ajutore!

Centaur doborînd un lapit. Metopa de pe Partener.Circa 447 — 443. British Museum, Londra.

Cimitirul Ceramic din Atena, foto Hassio.

lui Te^eu ca să renunţe la pradă (întîrnplareaa fost reprezentată adesea în arta greacă, deexemplu pe unul din frontoaneie templuluilui Zeus din Olimpia). Heracles s-a luptat şie\ cu Centaurii şi i-a învins pe muntele Foioe.Multe vase pictate îi înfăţişează iuptînd cupietre si crengi contra lui Heracles. Cînd nuerau st'ăpîniţi de pasiuni josnice, Centauriierau oameni cumsecade şi unul dintre ei,Chiron, ajunsese cunoscut pentru înţelepciu-nea şi bunătatea sa. Lui i-au încredinţat Tetisşi Peleu educaţia lui Ahile.

Tema plastică a centouromariiei s-a menţi-nut în artă pînă la sfîrşitul epocii clasice. Ainspirat pe cei mai mari artişti şi a ajuns săsimbolizeze victoriile obţinute de greci con-tra barbarilor. Una din operele cele mai ce-lebre cu această temă este succesiunea demetope excutate de Fidias pe latura de sud aPartenonului ; tema a fost tratată de nu-meroşi alţi sculptori şi pictori. Aşa cum s-apetrecut şl cu omazonornahia, tema cen-touromahiei a căpătat o semnificaţie fune-rară, ale cărei origini rămîn greu de înţeles.

P. D.

C E R A M I C [K E R A M E l KO S]. Ci-vilizaţia antică, cei puţin după mileniul I I I ,respectă in general regula de a nu îngropamorţii decît în afara incintei cetăţii. De aceeanecropolele se aflau de obicei de o parte şide alta a drumurilor care ieşeau de pe porţileprincipale. Aşa se înt împla mai cu seamă laAtena; cimitirul cel mai vechi şi cel mai im-portant se găsea în faţa Dipilonului, poartadublă de pe drumul către Eleusis. Cimitiruls-a întins puţin cite puţin şi partea cea maiveche a fost înglobată în interiorul zidurilorcetăţii, i se spunea în mod curent Ceramic,fiindcăîn imediata lui vecinătate se afla car-tierul olarilor. Cele mai vechi morminte da-tează din epoca miceniană; înhumările s-ausuccedat aici fără întrerupere pînă la începu-iui erei noastre. Se poate urmări astfel evo-

luţia obiceiurilor de înmormîntare; la sfîr-şitul Epocii de Bronz morminte de incine-rare apar alături de cele de înhumare, dar obi-ceiul de a arde morţii, deşi η-a fost niciodatăabandonat, a decăzut cu timpul. Cum se în-tîmpla de obicei, în cimitir η-a fost respectat

nici un plan de ansamblu, căci acesta s-a în-tins profitînd de toate spaţ i i le disponibile.De aici s-au cules multe documente foarte in-teresante pentru istoria Atenei, pentru civi-lizaţia şi arta sa. Aproape toate aceste docu-mente sînt puse la adăpost în muzee, unuldintre cele mai ilustre fiind ,,stela Hegeso".

P. D.

C E R A M I C A , în Grecia, ceramica a ju-cat un rol care nu-şi găseşte nicăieri echiva-lentul, într-adevăr, pe lîngă calităţi le ei in-trinseci, ea constituie pentru noi singurul in-termediar înlesnind cunoaşterea picturii ele-nice. Ceramica greacă este foarte bine repre-zentată în muzeele noastre; piesele întregisau fragmentare care au ajuns pînă la noi se

121

Amfora cretanà decorata cu un uciuDu:,. Secolul jl

XV-lca. Muzeul din Herac l ian (Candia). Foto Hossio.

numără cu sutele de mii. Aceasta abundenţănu trebuie să surprindă: într-o ţară în carelemnul era o raritate, în care sticla, deşi cu-noscută, ησ era prea des folosită, în care me-talul costa scump, era firesc ca majoritateaustensilelor fabricate azi din alte materialesă fie făcute din lut ars. în afară de tot felulde recipiente pentru lichide, olarii făceaucutii şi chiar sarcofage (într-o anumită regi-une din apropierea Smirnei).

De la începutul epocii de bronz şi p î n ă lasf î rş i tu l antichităţii, tehnica a rămas camaceeaşi, iar rezultatele, de o perfecţiune ui-m itoare, au fost obţinute prin procedee aproa-pe rudimentare. Cuptoarele, asemănătoarecu cele ale cărbunarilor din satele Franţei,realizau o temperatură cu mult inferioară ce-lei necesare astăzi: maximum 700—800". Eta-pele fabricaţiei erau determinate de materia-lul folosit: se alegea pămîntul şi se curăţa cuminuţiozitate mai înainte de a fi frămîntat,apoi era lăsat să se odihnească în nişte băi,ca să se cureţe de pietricele şi impurităţi ; di-vers e] e part i ale vasului erau fasonate pe roataolarului şi lipite între ele cu barbotină, unprodus pe bază de răşină; vasele se întăreauapoi printr-o ardere uşoară, după care se apli-ca un strat de culoare ş i , foarte des, se executaun desen (figurativ sau nu); în sf îrş i t vaseleerau introduse în cuptor şi arse. După inven-tarea într-o perioadă străveche a roţii ola-rului, progresele cele mai remarcabile aufost: tratarea mai delicată a lutului şi prepa-rarea unui fel de lac pe bază de oxid de fier,care putea să capete o strălucire excepţională,printr-o reglare corespunzătoare a tempera-turii şi conţinutului de oxigen al atmosfereidin cuptor.

Crater în s t i l geometric, găsit în Necropola de la

Dipilon. S e c o l u l al V l l l - l e a , Muzeul Naţional din Atena

Foto Hi'rmer.

122

râler. Vas pentru amestecat vi-ul cu apa. Metropolitan Museum

of Art , New York.

Tehnica lutului a ï s era cunoscuta, încă îna-inte de sfîrsitul mileniului Ml, î n regiuneaTroiei; a ic i săpătur i le au dat la iveală exis-tenţa unei ceramici cu forme adesea compli-cate. Cenuşa morţilor era depusă în ca nope,nişte urne ce imitau în mod rudimentar s i i u -eta corpului; toartele aveau formă de braţe,un fel de pastile aplicate sugerau s î n i i , iarcapacul era modelat î n forma de cap. Crea-ţ i i le minoice sînt mai sobre; logica şi gustulpentru geometrie le caracterizează doar înmod excepţional. Vasele de băut, recipientelepentru păstrat l i c h i d e l e s i v a s e l e de turnat

sînt lucrate în forme ce poartă amprenta uneifantezii căreia î i corespunde ş i spir i tu l în caree lucrat decorul lor. Adesea avem impresiacă olarul s-a î n g r i j i t mai mult de frumuseţeaformei decît de caracterul funcţional al obiec-tului . Spre deosebire de ceramica din epocagreacă, e greu să dai nume precise acestorrecipiente care nu se supun nici unei regulifixe; cu termenii aparent bine definiţiamforă, crater, cupă noi desemnăm adesea vasedestul de deosebite unele de altele şi s î n t e mtentaţi să întrebu inţăm cuvinte vagi, de exem-plu U ' n r î , pentru a numi forme care nu res-

123

Amfora. Vis p e n t r u u .impur ut l i c h i d e . Muzeu! d inBrescia. Foto H/rmer.

Hidrie. Ulcior pentru adus apa de !a t int ina. MuzeuLouvre. Foto Hirmer

pectă nici o regulă fixă. Să nu acuzăm totuşide neîndemnare pe olarii cretani: individua-litatea lor î i duce la fantezie, î i îndepărteazăde constrîngerile unui număr fix de modele.Dimpotrivă, e de admirat priceperea pe care

•au dovedit-o, asigurînd o poziţie verticală siechilibru unor vase svelte, a căror bază în-gustă si subţire pare adesea prea fragilă pen-tru a suporta mărimea unui pîntec plin.

Micenienii s înt primii care au adus logica

şi rigoarea în concepţia acestor forme ş i to'ei au fost primii care au diferenţiat clar păr-ţile structurale ale vaselor. Dar structura or-ganică a ceram ic i i apare în mod definitiv o datăcu venirea dorienilor. Din acest moment sepoate stabil i un repertoriu strict de forme.Amfora servea fie drept s t i c l ă , f ie drept da-migeana, în funcţie de mănme, si avea o for-mă ovală. Era acoperită cu un capac, care pu-tea fi legat cu o sfoară de cele două toarte

C t a f o s . Scifos. Cantaros.Vase de băut. Muzeu! Louvre, foto Te/1 şi Hirmer.

124

StamnûS. Vas pentru păstrat lichide. Musée du Cin-quantenaire. Bruxel les. Foto Hi'rme.

Doua Cino.^itoe. Càm de tuniat. Muzeul LouvreFoto 7e/ si' Dràyer.

latérale. Cu hidria se aducea apa de la fîntînâ.Vasul acesta avea trei toarte: două laterale,care serveau la ridicarea vasului, şi una ver-ticală, folosită cînd turnai lichidul. Oinokhoe(în traducere literală: , cană de vin ) era deasemenea un vas de turnat, dar mai mic şi cuo gură trilobată sau ascuţită (ca să uşurezescurgerea lichidului). Din crater, un recipientpîntecos, larg deschis la gură, în care se ames-tecau vinuri de tării diferite, lichidul se tre-

cea în oinokhoe cu un fel de polonic. Afarade oinokhoe, care circula din mînă în mînă,aceste vase sînt în general destul de mari şiînălţimea lor era de circa 0,50 m. Dimensiu-nile uriaşe se î n t î l n e s c rar; totuşi la începu-tul perioadei arhaice şi la sfîrşitul epocii cla-sice, în secolul al Vll l-lea (în Italia în sec. alIV-lea), s-au făcut amfore şi cratere ce depă-şesc 1,50 m. Erau utilizate în scopuri decora-tive sau rituale. Vasele de băut si flacoanele

Riton. Vas de băut. Muzeu! Louvre. F o î o Te/.

Cupă-, Vas de băut. Muzeul din Tarquinia. Foto H//

125

Lecif a r i b a l K C . AribclosVase pentru ulei si parfumurMuzeul Louvre. Foto Giraiidon z

Drover.

de parfum s î n t fireşte mult mai mici ; e vorbade kotylai ş i skyphoi (un fel d e b o l u r i s i p a h a r eiară picior), de cupe al căror profil s-a schim-bat mult î n funcţie de epocă şi atel ier, şi dealabastre sau aryballoi, vase subţir i şi lungi,în care se ţinea uleiul de uns. Derivate dinaceste vase erau lekythoi, de formă aproapeci l indrică, cu un picior rotund şi cu umăr tur-tit, din care iese un g î t subţire. Să nu uitămnici pixide/e sau casetele de bijuterii, î n c i u d aacestor diferenţe de detaliu, fiecare categorieeste suficient indiv idual izată ca s-o poţi dis-tinge totdeauna de celelalte ş i ca să- i dai fie-cărui vas un nume precis. Aceasta este una dintrăsătur i le prin car e cer am ica greacă se deose-beşte mai mult de ceramica minoică.

Altă trăsătură speci f ic elemcă o const i tu iest i lu l decoraţ ie i . Ex istă, fără î n d o i a l ă , ş i v a s egreceşti neîmpodobite. Unele s î n t piese foartebanale; la altele, forma era socotită a t î t deperfectă, î n c î t nu se mai simţea nevoia une:podoabe, într-adevăr, nişte simple vase lă-cuite au fost demne de semnătura olarului,în genere î n s ă , chiar atunci c î n d p iesa nu arep-ea mare valoare, o imagine î i înfrumuseţeazăpereţii. Uneori e vorba de un s implu orna-ment decorat iv, dar ce! mai frecvent se pic-tează un motiv f igurativ, un personaj izolatsau o scenă desfăşurată pe o suprafaţă mai

mare. La început, s c e n a s e decupează ca o si-luetă neagră pe fondul deschis al lutului. A ş ase î n t î m p l ă în s t i lu l num i t geometric, dominantdin vremea insta lăr i i dorienilor (sec, al X-1 ea)p înă în sec. al Vlll-lea. Procedeul se va men-ţ ine p î n ă la s f î r ş i t u l perioadei arhaice, darî n epoca numită „onental izantă" (sec, a! VII-lea), decoratorii practică adesea un desen l i -niar, indicînd doar contururi le; c î t e v a tuşe înroşu sau alb marchează în interiorul acestorcontururi detal i i le figurilor, în jurul anului530, atenienii au descope-it un procedeu per-m i ţ î n d o redare mai clară a figurilor.numit s t i l u l f igur i lor roşi i . Imaginile numai s î n t n işte s i l u e t e .nedesluşite. Figurilepăstrează culoarea roşie a pămîntulu i , iarconturul lor e subl in iat cu o l in ie- nea-gră subţire. Musculatura, expresia feţeişi a ochilor s î n t redate prin linii fine, cuajutorul unei pensule delicate terminate în-tr-un fir de păr de porc, (Pentru istoricul şco-lilor greceşti de ceramică vezi articolul P i c-t u r a.) Vasele greceşti au pentru noi o marevaloare, fi indcă reproduc sn'lul, uneori chiarşi subiectul, marilor compoziţii picturale.

Această valoare documentară o are în bunăparte şi ceramica din sec. al V-lea. Răspîn-direa procedeului care consta din apl icarea pepereţ i i vasului a unui strat alb, capabi l să

126

s u p o r t e cuionle c e l e mai nuanţate, apropie5 J mai mult pictura pe v a s e de f r e s c e l e ş i ta"blouri le de ş e v a l e t ale epocii c l a s i c e . Spres f î r ş i t u l sec. a! V-lea, industria ceramică sevede ameninţată de u n dublu pericol : pe de oparte, dezvoltarea şi progresele tehnice a lepicturii majore răpesc olarilor modeşti oricesperanţă de a-i egala pe maeştr i , pe care con-tinuă să-i copieze; pe de altă parte, producţiaobiectelor de bronz cunoaşte un a v î n t a t î t demare. incit clientela preferă soliditatea me-talului ş i strălucirea iui f ragi l i tăţ i i c e r a m i c i i .Perfecţiunea operelor ne face adesea să uitămca vasele greceşti erau nişte produse de seriefăcute nu pentru a fi vîndute ca obiecte de lux,ci ca obiecte de primă necesitate. Preţui lor,chiar atunci cînd era vorba de produse de ca-litatesuperioară, rămînea modest (adesea echrvalentul salariului unui muncitor pe cîtevazile), iar o lar i i erau îna inte de toate negus-tori: totdeauna si pretutindeni erau în cău"tare de clientelă şi de aceea î ş i exportau măr-

a t î t de dracul p u b l i c i t ă ţ i i , cit şi din vani tateartistică, în sec. al !V -lea, pentru a c î s t i g acl ientela nehotărîtă, ceramist i i au fabricat vasecărora se străduiau să le dea aspect debronz şi de pe care, în consecinţă, picturaera exclusă, în felul acesta, ei ofereau unînlocuitor ieftin obiectelor de metal, carecostau mai scump. Nu peste mu It timp aceastăîncercare avea să se dovedească zadarnică,iar ceramica avea să-şi piardă importanţa încadrul producţiei artistice, în vreme ceunii olari s-au lansat în imitaţia obiecte-lor de bronz, alţii, credincioşi tradiţiei,nu s-au dat bătuţi ş i , în tot t impul sec.al IV-lea, pe de o parte la Atena, iar pede altă parte în i ta l ia meridională, ceramicapictată a cunoscut o nouă înflorire, în timp ceAtica rămînea fidelă pr incip i i lor de moderaţieşi discreţie, care făcuseră gloria scolii sale, înceala l tă parte a Mării Adriatice, în mormin-tele persoanelor bogate se pun vase uriaşe, cudecor încărcat, de forme incomode şi compli-cate fără ro:t Moartea ceramicii pictate arP'-tea fi datată ia mi j locul sec. ai l l l - iea. dacăîn delta Nilului şi în anumite centre din Si-c i l i a nu s-ar mai fi încercat, e drept, fără oreamare succes, o producţie care aminteşte deolani atenieni mai pricepuţi şi de vasele lorcu fond alb. Recipientelede lut erau.acoperitecu un strat deştul de deschis, pe care se făceauadevărate picturi, în mai multe culori şi nuan-ţe, fragilitatea e x c e s i v a a picturii a făcut caîncercarea să dea greş. Mai fructuoasă şi maidurabi lă (cu prelungiri î n arta romană şi de-rivatele ei) s-a dovedit a fi tehnica decoruluiîn reliefuri, cunoscută în spec ia l printr-o lun-gă se rie de boluri numite greş it ,,rnegariene".Motive stampate erau lipite cu ajutorul bar-botinei pe pîntecele vasului ; recunoaştem a ic iimitaţia unui procedeu folosit în mod curentde lucrătorii î n metal. Ei aplicau, prin sudare,sau nituire, pe pereţii de bronz ai vaselor mo-

Pixidă. Casetă de bijuterii. Metropolitan Mjseum of

Art, New Y o r k .

127

l ive pe c a r e nu le puteau picta din cauza ma-

teriei folosite.Astfel bronzul triumfă în mod definitiv asu-

pra lutului ars, după o luptă îndelungată, în

care, chiar în cele mai frumoase epoci ale

ceramici i , olarii s-au temut totdeauna ca pre-

ferinţele publicului să nu se îndreptecătre lu-

crătorii î n metal. Lupta dintre vasele mai cos-

tisitoare, dar solide, şi recipientele fragile

era inegală: dacă decorul ceramicii η-ar fi

fost adesea admirabil şi aproape întotdeauna

interesant, inspirat din pictura majoră, am-

forele, hidri i le, cupele şi alte vase de pămînt

ar fi cedat încă mai devreme locul echivalen-

telor lor de bronz. P. D.

C E R B E R [ K E R B E R O S ] . C î i n e l e -

monstru numit Cerber apărea în reprezentă-

rile cel e mai obişnuite cu două sau trei capete,

dar anumite tradiţii î i atribuiau 50 sau chiar

o sută. Pe spatele lui se înălţau capete de şerpi

şi drept coadă avea tot un şarpe. El păzea în

infern palatul lui Hades şi al Persefonei. Era

considerat fratele Hidrei din Lerna şi al Leului

din Nemeea. Una din muncile faimoase ale

lui Heracles a fost să-l prindă, neînarmat, pe

Cerber si să-l t î rască în lanţuri p î n â U locu-inţa lui Euristeu. P. D.

C E T A T E vezi p o l i s

C H E R O N E E A [K H A l R O N E l A]Acest oraş din Beoţia a ajuns celebru prin

două mari bătăl i i : în 338, Fi l ip al Macedoniei

a înv ins aici o armată formată mai ales din te-

bani şi atenieni, dar şi din oameni veniţi din

alte provincii ale Greciei (Megara, Corint,

Ahaia, Locrida, Focida). în această luptă,

Alexandru s-a remarcat zdrobind faimosul

„Batalion sacru"; această victorie avea să

consacre triumful Macedoniei, în cea de a

doua bătălie, mai puţin celebră, s-au înfruntat

în 86 Arhelaos, un general al lui Mitridate, şi

marele Syl la, pornit să cucerească Grecia.

P. D.

C H E R S O N E Z [ K H E R S O N E S O S ] .Numele Chersonez înseamnă „peninsulă" şi

de aceea era de multe ori folosit împreună cu

un adjectiv care indica poziţia geografică. Se

cunosc, de exemplu, Chersonezul tauric, nu-

mele vechi al Crirneii, si Chersonezul tracic,

C e r b e r u l în lan-ţui t este adus deHeracIes înainteaIu ι Euristeu, care,de frică, se as-cunde într-un pi-tos. Detaliu depe o hidrie dinCaere Circa 525.Muzeul Louvre.

128

Peninsula Gall ipoli de pe ţărmul nordic alDardanelelor. Primul a fost populat de colo-nişti veniţi mai ales din Milet şi a servit caintermediar înt re greci şi populaţ i i le ant icede pe teritoriul Rusiei meridionale; Cherso-nezul tracic, cheia s t r îmtor i i Dardanele, afost motiv de dispută mai a les î n t r e Atena şiFilip al Macedoniei. Unul dintre discursurilecele mai cunoscute ale lui Demostene se Înt i-tulează tocmai Despre Chersonez. P. D.

C H I O S . Ca s i vecinele sale, Lesbos ş i Sa-mos, insula Chios pare abia desprinsă de Ana-tolia, cu care de altfel a păstrat mereu relaţiiC a ş i Anatol ia, Chiosul î ş i datorează prospe-ritatea ferti l i tăţi i c î m p i i l o r înconjurate de unlanţ înalt de munţi, prosperitate invidiată dearidele insule Ciclade. A fost populată de laînceputul primului mileniu de colonişti dinEubeea şi a trecut prin aceleaşi etape ca şi res-tul Greciei: regalitatea, guvernul aristocratical Basil izi lor, apoi — încă foarte devreme —un regim de adunări populare, care a servitpoate mai tîrziu Atenei drept model. Rolu!său politic a rămas totuşi şters. Chiosul afăcut parte în secolul al Vl- lea din Panionion,care grupa într-o omf/cţ/on/e (vezi cuvîn-tul) destul de slabă douăsprezece cetăţi ioni-ene; cucerită de perşi în 498, insula Chios s-arăsculat împotriva stăpînitori lor ş i a pus ladispoziţia Atenei flota sa în 477. în liga de laDelos, a fost unul din aliaţii cei mai credin-cioşi ai Atenei, pînă la eşecurile din războiulpeloponeziac, apoi a oscilat între Atena siSparta pînă în 355, cînd şi-a cucerit indepen-denţa. După ce a fost înglobată în imperiul luiAlexandru, insula Chios a trecut prin v ic is i-tudinile istoriei elenistice şi a căzut sub do-minaţia romanilor, care din anul 86 i-au lă-sat totuşi o aparenţă de libertate.

Epoca sa de glorie se situează între secolulai Vll-lea şi al Vl-lea. Peatunci era sediul uneiŞcoli de sculptură, ilustrată prin numele luiArhermos, Bupalos şi Atenis, de la care nus-a păstrat nici o operă. Avea ateliere de tur-nat şi cizelat bronzul şi se pare că aici a în-

cercat Glaucos prima sudură de fier (în se-colul al Vll-lea).

Pe insulă s-a dezvoltat meşteşugul artistical ceramicii, iar comerţul exterior s-a înt insdeparte, p î n ă în Egipt. Dar dacă negustoriişi marinari i au ştiut să-şi păstreze totdeaunaîn lumea elenică o poziţie sol idă, flacăraartistică a fost de scurtă durată. Ca şi .Tiuite

alte cetăţi de la începutul secolulu i al V-lea,Chios va rămîne un simplu oraş provincial,strivit de prestigiu! Atenei.

P. D.

C I C L A D E L E [K Y K L A D E S]. Grupde insule în formă de cerc (aşa cum. de altfel,indică şi numele lor1, între coasta greacăşi Asia Mică. întinderea lor e variabilă, darchiar cele mai mari, Naxos şi Păros, au osuprafaţă redusă. Insula Delos, aşezată încentrul cercului, e cea mai importantă prinrolul pe care l-a jucat, dar e totodată ceamai mică. în Ciclade a apărut, în mileniulIII, prima si una dintre cele mai ciudatemanifestări ale geniului grec: din marmură,care se găseşte din abundenţă, mai ales laPăros şi Naxoş, se făceau idoli cu formăomenească, dar foarte sti l izaţi. Asemeneastatuete se puneau în morminte, reprezen-tînd fără îndoială o zeiţă protectoare. A fosto epocă de strălucire pentru acest arhipelag;se practica navigaţia de-a lungul coastelorşi la Milo se exploata o piatră dură, obsidi-ana, din care se făceau lame-brici, lame-cuţiteşi vîrfuri. Răspîndirea bronzului şi afirmareatalasocraţiei cretane au secătuit această sursăde bogăţie si au redus Cicladele la rolul desatel i ţ i ai insulei lui Minos. Nu ştim exactce s-a î n t î m p l a t cu ele î n epoca micenianâ,dar constatăm că, î n c e p î n d cu această perioa-dă, Delosul devine un centru de cult, iarbogatele ofrande ce i se aduceau arată că sebucura de o mare popularitate. Unele dintreaceste ofrande aveau un caracter oriental,ceea ce dovedeşte influenţa asiat ică asupra

Capul unei statui c ic ladice mari provenind de la Amor-

gos. Mileniul III. Muzeul Naţional din Atena. F O Î GSpyros Mcletzis.

arhipelagului. De altfel, în întreaga perioadăarhaică, se pare că Cicladele au întreţ inutrelaţii s t r înse mai ales cu Anatolia, in secoleleal Vl l- lea şi al Vl-lea, Delosul apare ca oadevărată capitală religioasă a lumii ionieneşi serbările, panegiriile (Canegyreis) în onoa-rea lui Apolon atrag pelerini veniţi din toateinsulele şi de pe coasta asiatică. Fiecarecetate din Ciclade î ş i păstra, ca şi în restulGreciei, autonomia, totuşi unele dintre eleau încercat să !e domine pe celelalte fie pri;ipolitică, fie prin activitatea lor comercială.Păros era principalul centru al producţieiceramice, dar Naxos, ai cărui meşteşugariî ş i exportau şi ei produsele, pare să fi exerci-tat un timp hegemonia asupra vecinilor săiTotuşi, de la s f î rş i tu l sec. al Vl-lea, Cicladelesînt în viaţa internaţională niştesimpli pioni,dirijaţi de state mai importante. Rolul lor epasiv : nici î n războaielemedice, nici în perioa-da hegemoniei ateniene, nici în timpul războ-iului peloponeziac si nici mai t îrz iu, Cicla-dele, cu autonomia lor teoretică, n-au luatparte activă la marile mişcări ce au frărnîntatGrecia. Locuitorii arhipelagului se între-ţineau din roadele puţine furnizate de pescuitşi de cultivarea solului arid. Doar insulaDelos, datorită reputaţiei sanctuarului sidezvoltării portului său internaţional, ascăpat p înă î n pragul erei creştine de somnulgreu ce a î n v ă l u i t celelalte insule [vezi D e-I o s, M i l o, N a x o s, P a r o s], P. D.

C I C L O P I I [ K Y K L O P E S ] . Cuvîn-tul acesta evocă, fireşte, imaginea lui Poli-fem, monstrul antropofag care i-a mincat petovarăşii lui U l ise şi a fost orbit apoi de erou.Dar tot Polifem e cel pe care Teocrit, mult

t'mP după Homer, îl descria ca pe un pasionat" drăeostit, robit de farmecele Galateei.pentru cei vechi, o întreagă categorie deCiclopi erau nişte uriaşe fiinţe sălbatice,-are trăiau departe de orice civ i l izaţ ie, păzin-

du-şi turmele şi apărîndu-şi cu străşnic ie ţaraîmpotriva oricărui amestec străin. Pe de altă

arte, din pricina forţei lor, Ciclopii treceaudrept întemeietori de oraşe; se spune că ei arfi construit incinta primitivă a Atenei, îndru-maţi de zeiţa cu aceiaşi nume. (Episodul eînfăţişat pe un vas din sec. al V-lea.) Prinaceastă legendă se explică termenul „ciclo-peean", cu care desemnăm un tip grosolan dezidărie, construită din blocuri enorme, îngră-mădite unul peste altui fără nici o regulă.Se mai spunea că Ciclopii lucrau ca fierari subordinele lui Hefaistos şi că prima generaţiede Ciclopi era anterioară celei a Olimpieni-|or. Zeus, Hades şi Poseidon au putut punemîna pe putere graţie armelor date de treiCiclopi: tunetul şi fulgerul, trăsnetul, coifulce te face invizibil, tridentul, în artă, Ciclopiis î n t reprezentaţi cu trăsături le care le subli-niază brutalitatea şi grosolănia; tradiţia dupăcare Ciclopii ar avea un singur ochi în m i j loculfrunţii e departe de a fi generală.

C IM E R l E N l l [K l M M E R l O l]. Separe că cimerienii au însemnat pentru greciceea ce au fost, pentru Europa medievală,hunii. Populaţie nomadă, de origine tracică,cimerienii s-au adunat în stepele Rusiei meri-dionale, probabil î n secolul al X-lea. în urmainvaziei scitice, ei s-au scindat în două ramuri,prima în Crimeea şi spre guri le Dunării,cealaltă în munţii Caucazului şi la nord-estulAsiei Mici. în primul pătrar al secolului alVll-lea, cimerienii s-au năpustit, într-un ataccombinat, asupra provinciilor asiriene, deunde au fost goniţi de Assarhadon, şi apoicontra Frigiei, al cărei rege Midas, fiindînvins, s-a omorît în 676; au atacat mai t î rz iu(către 663) Lidia şi cetăţile greceşti din lonia,aiJ cucerit oraşul Sardes, au ajuns pînă lat'es (unde au ars templul) şi au jefuit

Magnesia de pe r î u l Meandru. Au suferito mare înfrîngere în Ci l icia, în jurul anului637, dar hoardele lor au rămas o amenin-ţare pînă în 575, cînd au fost alungate defi-nitiv din Anatolia. P. D .

C l MO N. Atenianul Cimon era fiul luiMiltiade, învingătorul de la Maraton, şi alunei prinţese trace. Cariera sa a fost glorioasădin punct de vedere militar, dar mai puţinfericită din punct de vedere politic, în 476 acucerit de la perşi fortăreaţa Eion din Trăda,deschizînd astfel compatrioţilor să i caleaspre bogăţiile muntelui Pangeu (Pangaion).în anul următor a pus mîna pe insula Sciros,de unde a luat rămăşiţele lui Tezeu, fonda-torul şi eroul protector al Atenei; în 468, lagura Eurimedonului, pe coasta de sud a AsieiMici, a distrus flota lui Xerxes, a repurtatnoi victorii în Tracia şi a supus cetatea Tasos,care se răzvrătise contra Ligii de la Delos.Totuşi în patria sa Cimon era personificareaspiritului conservator ş i , în 463, Pericle,ajuns în fruntea partidului democrat, l-a acu-zat că s-a lăsat corupt de regele Macedoniei.Acuzaţia s-a tărăgănat, dar cînd regele Spar-tei, care chemase în ajutor pe atenieni pentrua reprima o revoltă a hiloţilor şi trimiseseînapoi corpul expediţionar atenian în 461,Cimon, care hotărîse expediţia şi comandasetrupele, a fost ostracizat, poporul socotindu-lrăspunzător de această insultă. Reîntors zeceani mai tîrziu în patrie, Cimon a reluat luptacontra perşilor şi a murit în Cipru, în 451,după ce obţinuse o victorie hotărîtoare.

P. D.

C I N I C I I . Şcoala filozofică cinică a fostîntemeiată de atenianul Antistene, discipolullui Socrate, în gimnaziul din Kynosorges(,,cîinele ager"). De aici li se trage numele deK/nes („Cîini") sau Kynikoi („Cinici"), careaminteşte de locul lor de origine ş i , în acelaşitimp, simbolizează „vigilenţa lor moralăarţăgoasă, pusă mereu pe ceartă şi, într-ooarecare măsură, î n s u ş i felul lor de viată"

131

(L. Robin), într-adevăr, din învăţătura luiSocrate cinicii au reţinut mai ales apelul lavirtute şi la austeritate. Ei opun naturaculturii şi dispreţuiesc orice convenienţăsocială. Omul trebuie să caute numai bunurilespirituale şi să considere restul (bogăţii,onoruri, glorie) ca deşertăciune. Ciniciisinceri renunţă deci la toate avuţi i le lumeşti,cerşesc cele necesare traiului şi devin predi-catori ambulanţi, care stigmatizează prindiatribele lor violente pe nebunii care n-audescoperit calea adevăratei fericiri şi încearcăsă-i convertească la doctrina lor. Zeller i-anumit „capucinii antichităţii". Ei şi-au alesca protector pe Heracles, ale cărui muncisimbolizează efortul permanent spre virtuteal omului demn de acest nume.

Fondatorul doctrinei, Antistene, a scrismult: discursuri în maniera sofiştilor, pe temeîmprumutate de la poeţi, şi dialoguri socra-tice, toate foarte admirate de cei vechi, dardin care ne-au rămas doar fragmente. El esteunul dintre interlocutorii Banchetului luiXenofon. Criticînd teoria platonică a ideilor,Antistene spunea: „Văd bine caii, dar nu vădde loc cabaiinitatea", adică ideeadecal.

Succesorul său, Diogene din Sinope, ecelebru prin vorbele salede duh. Despre el sepovesteşte că locuia într-un butoi — de fapt,într-un chiup uriaş — şi că unica ustensilă cas-nică pe care o folosea era o strachină. Dar şila ea a renunţat într-o bună zi, cînd a văzut unbăiat bînd apă din pumni. Cu un opaiţ înmînă, Diogene căuta peste tot „un om adevă-rat", dar nu I-a găsit niciodată. Cînd Alexan-dru cel Mare I-a întrebat o dată ce favoare arfi dispus să accepte de la el, Diogene I-a rugats a s e dea puţin la o parte, c a s ă nu-i mai ascun-dă lumina soarelui.

Alt cinic al timpului, Crates din Teba, s-acăsătorit cu sora prietenului său Metrocles.frumoasa si bogata Hiparhia, care a renunţatla tot, înfruntînd voinţa părinţilor să i . pentrua-l urma şi a-i împărtăşi viaţa de vagabond.Hiparhia şi-a cucerit astfel dreptul, rar pentruo femeie, de a figura în Vieţile filozofilor a lui

132

Diogene Laerţiu. Crates a fost primul profesoral lui Zenon, întemeietorul stoicismului.

In secolul al lll-iea, cinicii cei mai cunoscuţis î n t : Bion Boristenitul, ale cărui Convorbiriau servit lui Horaţiu drept model pentruSatire, Menip din Gadara, pe care îl citeazăadesea Lucian, şi Teles, în timpul Imperiuluiroman şcoala cinică a exercitat o mare influ.enţă. Predicatorii cinici î ş i rosteau diatribeleîn faţa poporului; stoicismul lui Seneca seapropie de filozofia cinică purificată a luiDemetrios, căruia îi aduce un elogiu călduros.Demetrios era prieten cu stoicul Traseos,care a îndrăznit să-l înfrunte pe Nero. Deasemenea predicile morale ale stoiculuiMusonius Rufus, exilat de Nero, sînt foarteaproape de spiritul acestei doctrine cinicemai noi. P.-M. S.

C I P R U [K. Y P ROS]. Ciprul ocupă înlumea elenică un loc cu totul aparte. Situatîn colţul de nord-est al Mediteranei, la maipuţin de 100 km de Asia Mică şi de Fenicia,Ciprul a fost o escală obligatorie în tot timpulantichităţii pentru cei care navigau întreOrient şi Grecia. A rămas în contact frecventcu Egiptul, pe car e interese economice şi mili-tare îl atrăgeau în ţinuturile vecine. Cipru|se afla la răspîntia dintre imperii şi civilizaţiia căror putere materială şi strălucire a influ-enţat desigur pe locuitorii săi. într-adevăr,ciprioţii au suferit influenţe cînd ale uneia,cînd ale alteia d intre ţări l e cu care întreţineaurelaţii. Dar erau în acelaşi timp atît de cre-dincioşi tradiţiilor locale şi aveau o indivi-dualitate at î t de pregnantă, înc î t , de la uncapăt la altul al antichităţii, limba, obiceiu-rile şi produsele lor artistice şi de artizanatse distingeau de ale tuturor celorlalţi vecini.Un anumit număr de constante fac ca tot ceeste cipriot să aibă un caracter propriu,uşor de recunoscut. Ei adaptau, fără îndoialaî n mod inconştient, la temperamentul lor ş ila felul lor de viaţă cam rustic, tot ceea ceîmprumutau din afară Această combinaţieη-a dat capodopere, pentru că ciprioţii erau

arï P roven ind 3 ΐ Ί C i p r u , î n c e p u t u l rmie-

niuiui 1. Muzeu! Louvre. Foto Te/.

lipsi. exemplu atenienilor sau corintienilor —5 creeze, folosind şi ei unele elemente stră-

. monumente care le-au adus gloria. Vomrezuma aici, în linii foarte mari, istoria com-plicată ş j adesea obscură a insulei. Cele c î t e v aaşezări neolitice identificate în Cipru par săfi fost părăsite cînd, la începutul Epocii Bron-zului (către anul 3000), s-a instalat aici opopulaţie pastorală, venită probabil din Ana-tolia. Această populaţie depindea, fără îndo-ială din punct de vedere polit ic de ţinuturilede baştină şi, încetul cu î n c e t u l , a înnodat legă-turi cu tarile din est şi cu Egiptul. Atunci au

apărut acele forme de vase cărora ciprioţiile-au rămas credincioşi: burdufuri, ploşti sirecipiente cu fundul rotund, dintre care multereproduceau în argilă modele de metal, de ră-

chită s au de piele, în cursul secolului al XV-1 easau a! XlV-leas-a produs un eveniment capi-tal : sosirea în masă a ah ei lor veniţi din Grecia,care aduceau cu ei civilizaţia lor, instituţiilelor, acea regalitate neabsolută care s-a men-ţinut de-a lungul întregii istorii antice, limbalor, care nu s-a modificat de ioc (graiurile ci-priote au păstrat întotdeauna un caracterarhaic), în fine arta lor şi o tehnică nouă.Etapa miceniană durează în Cipru mai multdecît în alte părţi, şi anume pînă in timpulperioadei tulburi de la începutul primuluimileniu. Ciprioţii trec atunci sub influenţafeniciană; acesta e fără îndoială momentulcînd încep să utilizeze un sistem de scrierepe car e gr ecu îl vor adopta cu mici modificări.

Idol feminin. Lut ars provenind din Cipru. Mileniul al

H l - ) e a . Muzeu! Louvre, foto Tei.

133

Ciprul era împărţit in c î t e v a regate mici(numărul lor a variat între şapte şi zece) sidintre care unele, ca Idalion sau Salamina,au fost destul de puternic elenizate, în timpce altele, de exemplu Amatus, au rămas maicredincioase tradiţiilor locale sau influenţeiieniciene. Ciprul, cîndva posesiune hitită,după o perioadă obscură, a căzut (în 715) subcontrolul lui Sargon al ll-lea. Cînd putereaasiriană se prăbuşeşte, Ciprul trece în miinilefaraonilor (626), ca în 526 să fie integrai,o dată cu Egiptul, imperiului persan. Regiicontinuă să conducă cetăţile cipriote, darsînt supuşi unui suveran străin. Tentativelede revoltă din timpul războaielor medice sesoldează cu un eşec. Cea mai strălucită perioa-dă din istoria insulei a fost sub domnia luiEuagoras l (410—374), care î ş i extinde autori-tatea asupra întregului Cipru şi e recunoscutde regele perşilor. După bătălia de la Isos(333), Ciprul se supune cu entuziasm lui Ale-xandru cel Mare şi elenismul absoarbe toateelementele străine. Apoi trece cu oarecaredificultate în patrimoniul suveranilor Egiptu-lui şi în celedin urmă devine provincie ro-mana (22).

Deşi pare izolat, Ciprul a jucat totuşi unrol important în istoria lumii elenice; prin

134

Oi'nofchoecu pasăre zburind. Cipru, secoluf a) ViJ-lea.

Muzeul Louvr, foto Te/,

intermediul său au pătruns în Grec'ia multetrăsături orientale, adoptate cu at î t maiuşor de greci, cu c î t , trecînd prin insulăî ş i pierdeau aspectele prea exotice. Anumiteforme de vase din Creta sau din Corint, dela sf î rş i tul secolului al Vll l-lea, par c o p i a î edirect după modele cipriote. Observaţia estevalabilă, într-o măsură mai mică, şi pentruunele motive ornamentale. Mai mult d e c î tarta, credinţele religioase s i anumite legendepoartă pecetea cipriotă: anumite tradiţiisusţineau că Afrodita s-ar fi născut în oraşulcipriot Pafos. P, D,

C I R C E [ K I R K E ] . în Odiseea, Homerpovesteşte cum a scăpat U l ise de farmecelevrăjitoarei Circe. Marinarilor care debarcaupe insula sa Circe le dădea o băutură prepa-rată de ea, care îi transforma în porci. Uliseînsă, datorită unei plante miraculoase (mol·/)dată de Hermes, a putut să evite această me-tamorfoză. Păstrîndu-şi chipul de om, aobiigat-o pe Circe, sub ameninţarea săbiei,să redea înfăţişarea umană tovarăşilor săiînchiş i de Circe în cocină. P. O.

C I R E N E [ K Y R E N E ] , Puţine colonii aufost întemeiate cu un mai mic elan ca Cire-ne, pe coasta de nord a Africii, In 644 locui-torii din Tera primiseră de la Apolon poruncăsă trimită o expediţie în Libia, dar s-au făcutcă nu înţeleg. Ca pedeapsă, zeul a abăt-jtasupra lor o secetă. Atunci s-au hotarît sătrimită c î ţ iva oameni în recunoaştere; aceş-tia n-au pus piciorul pe continent, ci au tăbă-rît în apropiere de ţărm, pe mica insulă Pla-teea, apoi s-au întors acasă să dea raportul.Ca urmare, două corăbii au părăsit Tera,cu cî teva zeci de oameni la bord, conduşide arhegetul Băţos şi s-au instalat pe Plateea.Acolo au dus o viaţă mizeră ş i după numaidoi ani s-au întors cu toţii descurajaţi înpatrie Dar teranii nici nu i-au (ăsatsă debar-

,e căci Apolon porunuie laioş. ι <-,. .L,™ ̂

ea ţn Libia, precizînd de astă dată că membriixpediţiei trebuie să se instaleze chiar pe

ntinenţ. Băţos şi tovarăşii săi şi-au luat'n sfîrşit misiunea în serios şi către 630, după

e au rămas un timp într-un loc mai puţinprielnic, au întemeiat cetatea Cirene, nuprea departe de ţărm, lîngă un izvor, într-opoziţie uşor de apărat.

Colonia s-a înfiripat puţin c î t e puţin, astfel

că î n 575, în timpul domniei lui Băţos II, s-asimţit nevoia unor forţe noi pentru exploa-tarea ţinutului şi a fost adus un contingentînsemnat de peloponezieni, cretani şi rodieni.Deposedaţi de pămînturi le lor de cătrenoii veniţi, locuitorii băştinaşi s-au revoltat,dar cu tot ajutorul egiptenilor, au fost

înv inş i .Campaniile ulterioare au fost mai puţin

fericite şi tulburări le care au izbucnit au impus

tante. Totuşi, rnai ales sub domnia lui Arcesi-laos al ll-lea, Cirene a continuat să realizezevenituri importante din bogăţiile solului, dincultura unei plante numite sy/phium şi dincreşterea cailor. Timp de mai multe secole,Cirene nu se preocupă decît de exploatareabogăţiilor sale si n-o interesează să joace unroi internaţional, în schimb prosperitateaface din ea. o pradă tentantă pentru vecinisi nu e de mirare că Ptolemeii s-au străduits-o anexeze imperiului lor. P. D.

C I T E R A [ K Y T H E R A ] , Această insu-lă pustie din sudul Peloponezului este oinvenţie modernă; în antichitate s-a bucuratde o celebritate mediocră, mai mult datorităsanctuarului Afroditei, care însă nu era nicipe departe cel mai important dintre sanctua-rele consacrate acestei zeiţe. Numele său nu

Regele Arcesi/aos

supravegh md

cintărirea şi depozi-

tarea

silfiului.Cupă laconiana·

Circa 560.

Biblioteca Naţională

din Paris.

135

evoca la cei vechi imaginile fermecătoare ceni se deşteaptă în minte cind auzim vorbin-du-se de Citera. P· D.

C I V I L I Z A Ţ I E . Cine nu ş t i e că c iv i l i -zaţia noastră este f i ica şi urmaşa civi l izaţ ieigreceşti ? Acest lucru s-a repetat a t î t de des,î n c î t nu e de mirare că uităm cam prea uşordiferenţele care le separă. I luzia noastră eîntărită de vocabular: cînd vorbim de c i v i l i -zaţia greacă nu traducem, ci mai degrabătranspunem cuvintele şi astfel noţiuni diferitecapătă o înşelătoare aparenţă identică. Esteadevărat că grecii au fost ca si noi, poatechiar mai mult decît noi, raţionalişti, darraţionalismul lor s-a exercitat asupra unordate care nouă ne s înt complet străine. Reli-gia lor este un politeişm antropomorfic ;pentru ei divinitatea nu se relevează prinfiinţe şi fenomene, ci fiecare fenomen poatefi considerat o divinitate şi î n s ă ş i ideile abs-tracte prind viaţă. De exemplu jurămîntulsau blestemul au o existenţă proprie, un corpasemănător cu al nostru. Zeus protejeazăDreptatea şi condamnă Nedreptatea, darpentru ei aceste două entităţi s în t fiinţe:Dreptatea merge la Zeus ca să-i ceară ajutor,ea este într-o oarecare măsură independentăde el. Lumea e populată de atîtea divinităţi,î n c î t sentimentul religios, deşi e foarte puter-nic dezvoltat, se confundă adesea cu supersti-ţia.

Noi spunem că Grecia a cunoscut aceleaşiforme politice ca şi ale noastre. Uităm însăcă pentru ei patria nu a depăşit niciodatălimitele unei regiuni, că statul η-a însemnataltceva decît administraţia unui oraş şi aperiferiei sale. Noţiunea de imperiu, at î t defamiliară nouă, o găsim la barbari mai multdecît la greci. De altfel ce era un oraş-cetate ?O grupare foarte restrînsă de oameni, cumulte privilegii, care nu puteau să trăiascăfără ajutorul metecilor—lipsiţ i de oricecuvînt în mersul treburilor publice — şi fărăajutorul sclavilor, care nu dispuneau nicimăcar de persoana lor. Chiar în statele cele

mai democratice, majoritatea locuitorilornu beneficiau de cele mai importante drepturicetăţeneşti. Am putea spune de asemenea,că, şi în aceste state, cetăţenii nu aveau toţiacelaşi rang şi că, după î n s e ş i legile cetăţ i iei erau împărţ i ţ i în c lase sociale strict ierar-hizate. Ulterior graniţele dintre aceste c l a s eau început să se şteargă, dar principiul de labaza acestei div iz iuni a rămas de neclintit.Ce să mai spunem de anumite obiceiuri carenouă ni se par tot at î t de stranii, pe c î t eraude naturale în ochii grecilor, în special demodul în care î ş i desemnau magistraţi i , înmajoritatea oraşelor, prin tragere la sorţi.Ei socoteau că acesta era m i j locul cel mai s igurde a-şi cîşt iga bunăvoinţa d iv ină, f i indcălăsau astfel ca Nemuritorii să decidă. Şi î nprivinţa acestei reguli absolute au fost aduseunele modificări, alegerea zeilor fiind oare-cum dirijată prin propunerea unor candidaţidintre cei mai demni ; totuşi tragerea la sorţiη-a fost abolită niciodată. Exemplele de con-cepţii fundamental diferite între noi şi greciar putea fi numeroase şi ne-am putea întreba,în cele din urmă, dacă civ i l izaţ ia materială,cu toate progresele realizate în acest dome-niu, nu e totuşi punctul de contact cel maistrîns între noi şi cei vechi: metodele între-buinţate la cultivarea pămîntului, pescuit şivînătoare, felul de a bea şi de a mînca, distrac-ţiile, chiar dacă şi-au putut schimba forma,răspund însă aceloraşi trebuinţe, se inspirădin aceleaşi sentimente. La fel în privinţa teh-nicii: p înă nu de mult — adică pînă la inven-tarea unor procedee noi şi la folosirea unorforţe supuse recent — zidarii şi t împlar i inoştri lucrau la fel cu cei din Atena secoluluial V-lea. Dimpotrivă, o adevărată prăpastiesepară datele pe care a fost construită socie-tatea noastră de cele pe care s-a întemeiatsocietatea greacă, şi elementele care stau labaza credinţelor noastre de cele care au alcă-tuit religia lor. P. D.

C L A R O S. L a s u d d e Smirna şi în apropie-rea mării, se ridica sanctuarul de la Claros,

136

u| din cele mai vechi sanctuare ale luiApolon. Chiar Homer îl prezintă pe Apo-lon ca protector si patron al acestui loc. Elrlâdea oracole în sanctuar şi grecii din lonial din insule veneau acolo în pelerinaj Nu

cunoaştem aproape nimic din înfăţişarea pri-mitivă a sanctuarului, în schimb săpăturilerecente au dat la iveaiă clădiri imense con-struite în cinstea lui Apolon în epoca romanăsi un număr uriaş de inscripţii ne arată mareleinteres de care se bucura pe atunci zeul. însubsolul templului era amenajată o camerăfadyton), care servea probabil consultaţiilorprofetice. P. D.

C L A S E L E S O C I A L E . Toate socie-tăţile din Grecia antică au fost mai mult saumai puţin ierarhizate. Trebui e să ţinem seama,fără îndoială, de caracterul elenic şi de res-pectul pentru persoana umană care domneşteîn această civilizaţie: nici trufie, nici umilinţăînjositoare. Cîteva familii greceşti î ş i atri-buiau, aproape pretutindeni, ascendenţă eroi-că, dar clasele superioare se deosebeau depoporul de rînd mai mult prin bogăţie decîtprin sîngele albastru. Mai trebuie precizatcă, în multe state, democraţia a triumfatdestul de repede şi că în majoritatea cetăţilornivelarea s-a produs încă înainte de sf îrşi tulsecolului al V-lea. Au rămas doar două excep-ţii: Sparta cu ai săi Homoioi („Egalii"), dince în ce mai puţini la număr, care continuăsă domine pe supuşi, şi Tesalia, unde regimulmarii proprietăţi favorizează aristocraţia.

Poemele homerice, textele lui Hesiod şipuţinele informaţii istorice despre acestetimpuri îndepărtate arată că, în primele secoleale mileniului l, diferenţierile sociale trebuiesă fi fost destul de tranşante; nu exista opătura de mijloc, care ar fi putut servi caintermediar între categoria mizeră a ţărani-lor, legaţi de pămînt din pricina datoriilorcontractate, şi aristocraţia absorbită mereude războaie şi care trăia din venitul pămîntu-!ui cultivat de alţii. Dezvoltarea comerţuluiŞi a artizanatului, exportul în ţările barbare

şi în colonii a produselor fabricate au datnaştere unei pături care nu trăia de loc de peurma agriculturii, ci se concentrase în oraşe;apariţia ei a modificat structura socială aGreciei. In acelaşi timp, plecarea masivă deemigranţi către ţările îndepărtate, ca şi pro-mulgarea unor legi (puţin cunoscute de noi)ca aceea a lui Solon, privind ipotecile şidatoriile, au izbutit să echilibreze situaţia.

Vom prezenta acum situaţia de la începutulepocii în care se manifestă primele aspiraţiidemocratice, cînd tir an i i se sprijină pe pat uri-le de jos ca să obţină puterea. Tabloul cel maiedificator ni-l oferă Atena.

La începutul secolului al Vl-lea mai supra-vieţuiesc încarnările familii descendente dineupatrizi, acea puternică nobilime care i-adetronat pe regi şi şi-a împărţit puterea lor(data e greu de precizat; e vorba poate desfîrşitul secolului al IX-lea); o nobilime tur-bulentă, gata să conspire — dovadă exemplullui Cilon din 630—, dar mai ales o aristo-craţie funciară, a cărei putere e bazată pebogăţie. Aceştia s înt pentocos/omed/mni/, cei

• ale căror proprietăţi produc o enormă canti-tate de grîne; ii s-a dat acest nume atuncicînd cultura de bază o constituiau cerealele,şi denumirea a rămas şi a funci cînd pămîntu-ri ie lor produceau viţă de vie şi m as lini. Dupăaceşti bogătaşi vin cavalerii (hippeis): s întşi ei proprietari, dar trăiesc mai aproape dearendaşii lor şi au venituri mai mici. In seco-lul al V l l- lea, la o data pe care n-o putem pre-ciza, o lege a limitat accesul la magistraturipentru reprezentanţii celor două categoriisus-menţionate (cavalerii nu puleau să aibădecît funcţii de rangul al doilea). In aceeaşiepocă, cele două categorii inferioare, cea azeugiţ/lor (zeugito/J, care nu aveau decît unpetec de pămînt, şi cea a teţ/lor fthetes), ceimai săraci dintre oamenii liberi, se aflau înafara vieţii politice.

A fost necesar să vină reformele lui Clisteneşi mai ales cele ale lui Efialte (462), pentruca barierele politice dintre păturile amintitesă cadă. Războiul peloponeziac, dezvoltarea

137

economică, raporturile comerciale cu străină-tatea, in sf îrş i t importanţa pe care au câpătat-osclavi i şi liberţii în lumea afacerilor aveasă transforme radical situaţia diferitelorpături ale populaţiei. Dar, cu toate încercări lefăcute (în ajunul înfrîngerii Atenei din 404)pentru restabil irea unui regim censitar, cetă-ţenii rămîn egali în faţa legii, indiferent deavere. De acum înainte bogăţia se află maiales în mî in i le bancherilor şi armatorilor,dar aceştia au adesea o origine destul deumi lă—uneori simpli s c l a v i eliberaţi destăpînii lor pentru s e r v i c i i l e aduse si ajunşila s i t u a ţ i i înal te numai datorită talentuluilor. P. D.

C L E O B I S şi B I TO N. Argeenii auconsacrat statui le iui Cleobis şi Biton laDelfi, în primii ani ai secolului al Vl-lea.

Delfi. Foto

După Herodot, ei erau fiii unei preotesea He-rei. Legenda spune că într-o zi această preo-teasă trebuia săseducă în carul ei la sanctuarsă aducă un sacrificiu. Caii nesosind, cei doifii ai săi s-au înhămat ei înşiş i la car. Dis-tanţa de la Argos pînă la sanctuarul Herei eramare, Cleobis şi Biton au ajuns la timp caceremonia să poată avea loc, dar au murit,răpuşi de oboseală. P. D

C L E O M E N E [K L E O M E N E S].Nume dinastic purtat de mai mulţi regi aiSpartei. Dintre aceştia, vom menţiona aicinumai pe Cleomene l, care a domnit aproxi-mativ între 510 şi 490 şi care s-a amestecatde mai multe ori în treburile Atenei, încer-cînd să î n t î r z i e mişcarea democrată care s-adezvoltat în această cetate după căderea tira-nilor, si pe Cleomene al I l l- lea, care între237 si 219 a încercat să modifice constituţiaşi să dea Spartei un regim în concordanţăcu ideile epocii sale: a abolit eforatul, afăcut o nouă împărţ i re a pămînturi lor, urmă-rind să integreze pe compatrioţii să i într-olume socială de care Sparta se izolase singură

de secole. Dar Antigon Doson a pus capătîncercărilor sale, învingînd armata spartanăla Selasia. Cleomene a fost nevoit să se exi le-ze şi a murit la Alexandria. P. D.

C L E O N. Marele om de stat atenian aavut ghinionul să aibă drept cronicari peduşmanii să i cei mai î n v e r ş u n a ţ i . Aristofanşi Tucidide i-au făcut un portret sumbru:laş, venal, perfid, avid de popularitate, pre-ocupat numai de interesele sale. Dacă ar fisă-i credem, acest bogat tăbăcar intrat înarena politică ar fi uzat de cele mai josnicemij loace ca să-şi atingă scopurile. Cleon aiost desigur un demagog; e probabil că vio-lenta limbajului său şi vulgaritatea atitudiniiimpresionau mulţimea mai mult decît dis

138

tincţia rece a lui rencm. ι ^αί>- ^« ,* _

trebui să vedem în Cleon tipul politicianuluipartizan al măsurilor radicale: Atena eraangajată în războiul peloponeziac, totul tre-buia pus în mişcare pentru obţinerea victo-

• riei; mitilenienii se revoltă în 428 şi Cleoncere pentru ei pedeapsa cu moartea; situaţiafinanciară e gravă; Cleon propune un impozitspecial pe venituri. În aceste condiţii, succe-sul obţinut de el în Adunare nu e de loc sur-prinzător. A participat el însuşi la unele cam-panii. El e acela care, în 425, a capturat 400de spartani pe care strategul Demostene nureuşise să-i scoată din Sfacteria. A muritluptînd, în 421, în faţa Amfipolisului. Dupăspusele lui Aristotel, nimeni η-a „contribuitmai mult ca el la coruperea poporului, lăsîn-du-l în voia instinctelor sale". Poate ar fiînsă mai exact să spunem despre Cleon că n-afost decît purtătorul de cuvîrrt al unui poporsătul de distincţia aristocratică şi de modera-ţia lui Pericle. P. D.

C L E P S I D R A [K L E P S Y D R A].Ceas cu apă (asemănător cu acela de nisip)care limita timpul de vorbire al oratorilor,[Vezi C r o n o l o g i e şi l u s t i ţ i e .]

C L E R U H I E [K L E R U K H l A].Atena care în timpul marii perioade de colo-nizare elenică nu întemeiase'nici o cetate, ainaugurat către sfîrşitul secolului al Vl-lea opolitică de expansiune teritorială. Cleruhiileorganizate în acest scop se deosebesc, prinînseşi principiile lor, de colonii [vezi C o l o -n i z a r e ] , în timp ce coloniştii de altădată,opo/koi, alungaţi de mizerie, î ş i căutau noro-cul în ţinuturile barbare, emigranţii atenieninumiţi k/erukhoi („deţinători de loturi de pă-mînt") sînt trimişi aproape totdeauna î n ţi-nuturi greceşti adesea foarte aproape deAtena, de exemplu în Eubeea. Ca şi altădată,în vremea colonizării elenice, plecarea aces-tor emigranţi este organizată sub conducereaunui şef, dar participanţii î ş i păstrau cetăţe-nia ateniană, cu toate drepturile şi îndatori-

reşedinţa şi le dă un lot (kleros, de unde li setrage şi numele). Acest lot este expropriatdin teritoriul populaţiei locale. O comunitatede atenieni instalată într-un loc anumit —aceasta este deci o c/eruh/e. Spre deosebirede cetăţile coloniale de altădată, ea rămînedependentă de Atena şi cleruhii (klerukhoi)controlează stat j| obligat de Atena să-şi ofereospitalitatea.

Aceste cleruhii erau instalate deci în statealiate a căror loialitate era nesigură sau în re-giunile de importanţă strategică capitală, înconsecinţă, localnicii se simţeau sub un ade-vărat regim de ocupaţie, prădaţi de învingă-torii sau de „protectorii" lor. Aceştia dinurmă, cetăţeni cu drepturi depline la Atena,erau supuşi unor îndatoriri financiare ii mi-litare inferioare celor ale băştinaşilor şi secomportau ca într-o ţara cucerită. Sistemula fost inaugurat de Clistene şi a cunoscut omare răspîndire în secolul al V-lea. El a de-terminat în bună parte lipsa de popularitatea Atenei cînd a izbucnit războiul pelopone-ziac. P. D.

C L I S T E N E [K L E i S T H E N E S].Numele acesta a fost purtat de doi oameni destat de cea mai mare importanţă. Primul afost tiran la Siciona, în primii treizeci de aniai secolului al Vl-lea. Al doilea Clistene, ate-nian, era pe linie maternă nepotul celui dintîi.Prin tată făcea parte din familia Alcmeoni-zilor, care jucaseră încă de timpuriu un rolimportant în viaţa politică a Atenei. Deşi aris-tocrat prin naştere, Clistene a fost un refor-mator democrat. A venit la putere în 508, doiani după căderea Pisistratizilor. împotrivapartizanilor tiraniei şi a nobilimii care doreausă restabilească în Atica un regim oligarhic,Clistene a condus o mişcare populară, cares-a dovedit destul de puternică pentru a alun-ga un detaşament spartan chemat în ajutor deduşmanii democraţiei. Clistene a lăsat să su-pravieţuiască vechile instituţii, dar a creat al-tele care, fiind mai tinere şi mai viguroase,

139

le-au luat locul şi rolul; în timpul guvernăriisale, vechile naucrarii (naukrariai) au decăzut,iar Areopagul şi-a pierdut o parte din atribu-ţii. Ga sa şteargă vechile împărţiri teritoriale,a creat démêle (demoi), pe care le-a grupatîn zece triburi, cuprinzînd fiecare o treimelocuitori ai oraşului, o treime locuitori ai re-

giunilor de coastă şi o ultimă treime ţăranidin interiorul ţării. Din vechile împărţir i ad-ministrative η-a mai rămas deci nimic. Aceastăreformă este destul de asemănătoare, prinspiritul său, cu ceea ce a înfăptuit RevoluţiaFranceză, împărţind Franţa în departamente.C el e zece triburi au stat de aici înainte la bazaorganizării polit ice; fiecare trib trimitea înSenat (Bule) c î t e 50 de reprezentanţi traşi lasorţi; ei se schimbau anual, în timpul uneizecimi din durata legislaturii (pritanie — pryta-neio), conducerea era exercitată pe rînd defiecare dintre grupurile rebrezentînd acestetriburi. Cel puţin o dată în cursul unei pri-tanii se întrunea Adun ar ea poporului (ekklesia)·cu drepturi suverane în toate problemele.

Aceste reforme, care au schimbat caracteru lstatului atenian, au fost realizate numai încîteva luni, căci din 506 Clistene a dispărutcomplet de pe arena politică. Dar înainte deaceastă dispariţie, a cărei cauză n-o cunoaş-tem, ei înfiinţase ostracismul [vezi cuvîntul],o instituţie foarte specială, menită să-i aperereformele. Ea permitea îndepărtarea pentruzece ani din viaţa publică a oricărui cetăţeana cărui activitate părea periculoasă pentru

stat. P. D.

C L i T E M N E S T R A [ K L Y T A I -M E S T R A , K L Y T A I M N E S T R A ] .D intre toate crimele de care s-a făcut vinovatăsumbra familie a Atrizilor [vezi numele], celeale Clitemnestrei i-au inspirat cel mai multpe poeţi. Clitemnestra, fiica Ledei — şi prinurmare soră cu Elena şi cu Dioscurii — s-acăsătorit cu Agamemnon, cu care a avut peOreste, pe Ifigenia si pe Electra. Fiind obli-gata de soţul său s-o dea pe Ifigenia pentru afi sacrificată, a început să nutrească pentru el

o ură neîmpăcată. In cei zece ani pe care Aga-memnon i-a petrecut conducînd războiul gre-cilor împotriva Troiei, Clitemnestra a deve-nit amanta lui Fgist La întoarcerea iui Aga-memnon, i-a pus pe Egist să-l ucidă, apoi aîmpărţit cu el domnia asupra Argosului. PeElectra a căsătorit-o cu un biet ziler. Oreste,ca să scape de moarte, a fugit, dar mai t îrziua revenit î n ascuns şi a omorît-o pe marna saşi pe uzurpator. Dintre eroinele tragice, Cli-temnestra, prin caracterul şi prin crimelesale, a inspirat ce! mai mult pe poeţi. Ea aoferit dramaturgilor un material inepuizabil:a fost prezentată fie încercînd s-o apere peIfigenia, fie înt împin îndu- l cu bucurie ipo-crită pe soţul întors victorios de la Troia,fie ca amantă a lui Egist şi mamă denaturatăa Electrei şi a lui Oreste. P. D.

C L l T l A S. Colaborator al olarului Ergo-timos şi împreună cu acesta, pictorul Clitiaseste cel mai strălucit reprezentant al fazeivechi a ceramicii atice cu figuri negre — aldoilea pătrar al secolului al Vl-lea (circa570—560). Capodopera sa este Vosul François,acum la muzeul arheologic din Florenţa. Va-sul François păstrează din tradiţia orientalăetajarea în zone suprapuse, precum şi deti-la ea de animale — în banda a şasea în timpce celelalte cinci înfăţişează oameni în acestfel de „biblie grecească ilustrată" (E. Pottier)pot fi văzuţi numeroşi eroi cunoscuţi fie din11 iada, fie din legendele atice, combinate cuteme tratate încă mai de mult de sculptori.

S-au numărat 250 de personaje ş i animale ceexecută diverse acţiuni. Amploarea compo-ziţiei şi libertatea în tratarea mişcări lor şi aatitudini lor constituie o ru pt ură cu s t i l u l ori en-tal izantşi anunţă mari le compoziţi i ale pic-turii ceramice de mai t î rz iu. în acelaşi timp,grija pentru deta l i i , gustul pentru scenele ani-mate, o adevărată tehnică de miniaturist, insfîrşit grija m inuţioasă în redarea trăsăturilorcaracteristice dovedesc că stilul cu figuri ne-gre î ş i găsise mijloacele de exprimare. Maidăinuie totuşi c î teva trăsături arhaice, în spe-

140

cial prezentarea capului şi a membrelor dinprofil, în timp ce trunchiul e văzut din faţă,precum si atitudinea hieratică a personajelordivine. ' R. M.

C N I D [K N l DO S]. Unul din oraşeledo-riene care s-au ridicat, la începutul Epocii deFier, pe coasta de sud a Anatoliei. Aşezat laextremitatea unei peninsule, separată prin-tr-un braţ de mare de continent, Cnidul s-amenţinut datorită mai ales portului său şi n-aavut nici un fel de relaţii cu restul ţării, î ş idatorează reputaţia actuală mai ales cultuluicare se celebra acolo în cinstea Afroditei;pentru sanctuarul acestei zeiţe, Praxitèle aexecutat cea mai celebră operă a sa. P. D.

C N O S O S [K N O S S O S]. Cel mai im-portant oraş al Cretei moderne e aşezat la

Vosuf Froncor's, crater cu fguri negre executate deClijtias şi de olarul ErgotiinosCirca 570. Muzeul Arheologidin Florenţa. Foto Hirmefl

numai c î ţ iva kilometri de locul unde, în mi-leniul î l , se ridica palatul prinţilor care au dţinut cel rnai înalt rang pe insulă, cel puţin îceplnd cu secolul a! XVIII-lea. în adevăr l·cui era c î t se poate de prieinic: în vecinătatemării, înconjurat de o cîmpie fertilă, punct cplecare al unui drum care străbate bogaţiţinut Mesara şi uneşte coasta nordică cu coastsudică, vechiul Cnosos avea tot ce-i trebuie csă servească drept capitală.

Ştim foarte puţine lucruri despre aspectoraşului propriu-zis: săpăturile au scosiveală cîteva case, unele modeste, altelesom]tuoase. Din contra, palatul, degajat complprin săpăturile lui Evans şi ale urmaşilor săne apare ca cel mai frumos model de reşedin*regală din timpurile minoice. Planul iniţialsuferit mai multe schimbări de la aspectioriginar, destul de modest (care datează <

1-

Palatul din Cnosos. Apar-tamentele de la etajul

intîi. foto Hassia,

prin anul 2000), pînă la desăv î rş i rea lui în se-colul al XVI-lea şi la distrugerea sa (circa1400).

în ultima formă, palatul era un edificiufoarte vast, în formă de patrulater neregulat,dispus în jurul unei curţi centrale. Construc-ţia era foarte îngrijită: baza zidurilor era dinpiatră, iar partea superioară şi coloanele dincărămidă nearsă şi lemn. Faţadele prezentauretrageri şi proeminenţe, care par să ilustrezeo modă tipic cretană. La vest se găsea un por-tic, dar accesul în clădire se făcea pe la nordşi pe la sud. Destinaţia diferitelor sectoareconstruitegrupate în jurul curţii nu este foarteclară. Au fost identificate două grupuri de„depozite", adică de pivniţe şi de antrepozite,aşezate unul la vest, de-a lungul unui culoar,celălalt la nord-vest. î n partea de nord-vest

a curţii se afla sa la tronului cu anexele, prin-tre care o încăpere ce servea drept „depozit"de obiecte votive. O sală vastă se numeşte„sala cu securi duble", din cauza imaginilorsimbolice gravate acolo; în apropiere este„Megaronul reginei". Vestigiile unor scări,dintre care una foarte impo7antă, ce dă înestul curţii, atestă existenţa unui etaj, pe carearheologii l-au reconstituit cu oarecare în-drăzneală. Se cuvine să amintim băile şi clo-setele, care dovedesc un simţ dezvoltat al con-fortului, încăperi le cele mai importante erauîmpodobitecu picturi, din cares-au găsit unelefragmente: amintim numai Pariziana şi cele-brul Prinţ cu flori de c r i n , din care numai cî-teva fragmente s înt autentice. Fiind distrus lasf î rş i tu l secolului al XV-lea, palatul a rămasnelocuit si a căzut în ruină. De aici nu trebuie

142

Palatul din Cnosos. Salatronului. Foto HÛSSÎG,

să deducem că de atunci aşezarea a fost pără-sită. Deşi frumoasele case, care rivalizau prinbogăţia decoraţiei interioare cu palatul, aufost şi ele abandonate, o populaţie conside-rabilă a continuat să trăiască în locuinţe maimodeste, construite încetul cu încetul pe rui-nele vechiului oraş. Pin ă în epoca romanăCno-sosul a căutat să-şi afirme existenţa mai alesîmpotriva rivalului său, oraşul Cortina.

P. D.

C O C l T [K O K Y T O S]. Afluent a! Ahe-ronului, fluviul infernului.

CO L O A N E. în arhitectura greacă, co-loana juca un rol foarte important: în interior,'n încăperile mai mari, era un suport indis-pensabil al grinzilor, a căror apăs ar e o prelua ;

dar mai ales în exterior era întrebuinţatămult, la acele galerii deschise numite por-ticuri, atît de căutate pentru umbră în ţărilesudului bogate în soare. Din aceste motive,coloanele au fost folosite continuu. La origineşi mult timp după aceea (în orice caz p înă Iasfîrşitul secolului al Vll-lea) coloanele se fă-ceau din lemn: Pausanias, în secolul II e.n., arnai putut să vadă una, în templul Herei dinOlimpia. Era singura rămasă, dintr-un ansam-blu care a fost treptat reconstruit în piatră.

Cretanii si micenienii ciopleau din trun-chiul unui arbore un ,,fus" : capătul mai sub-ţire era înfipt într-o bază în formă de inel:celălalt capăt, mai lat, suporta o lespede pă-trată, pe care se sprijineau bîrnele. Arhitec-tura greacă pune în schimb diametrul maimare la baza coloanei; în epoca clasică apare

143

Coloană reconstituiţă de la palatul din Cnosos. Coloane dorică şi ionica de la Prop' leele din Atsna. Foto Hassi

o uşoară îngroşare la centru, cu scopul dea evita iluzia optică datorită căreia unfus perfect ci l indric pare mai subţire iamijloc.

Coloana este unul din elementele esenţialeale ordinelor. Indiferent dacă se sprij ină saunu pe o bază (coloană ionică sau coloana do-rică), ea este întotdeauna canelată; canelurile(în număr de 20 la ordinul doric şi de 24 laordinul ionic) evită monotonia, dau un ritmvertical şi reţin lumina; în cursul epocii ele-nistice canelurile acoperă doar o parte a fu-sulu i , restul fiind tăiat în faţete. Capitelul

poate fi considerat ca parte integrantă a co-loanei [vezi O r d i n ] . P. D.

C O L O N I Z A R E . Noi traducem princolonizare un cuvînt grecesc al cărui sens ade-vărat este „emigrare". Această terminologieimproprie riscă să acopere diferenţele radi-cale care separă cele două fenomene, in tim-purile moderne, cuvîntul colonizare e folositcînd un stat mai puternic pune stăpînire peun teritoriu mai mult sau mai puţin îndepăr-tat, ai cărui locuitori s î n t consideraţi că apar-ţin unei civ i l izaţ i i inferioare şi care se supun

144

c u c e r i t o r u l u i fără a căpăta d r e p t u l de cetăţe-n i e , în t imp ce c o l o n i ş t i i , indiferent dacă seinstalează în mod p r o v i z o r i u sau d e f i n i t i v , î ş ipăstrează, odată cu naţ ional i ta tea, d r e p t u r i l eşi î n d a t o r i r i l e faţă de patria-mamă. Fenomentardiv — începe a b i a în s e c o l u l a l X V I I - l e a£ ι Π — c o l o n i z a r e a m o d e r n ă apare în o c h i inoştr i ca un semn de putere. D i n contra, cetă-ţ i l e greceşti au fondat c o l o n i i în per ioade lecelor m a i t ragice f r ă m î n t ă r i a le f o r m ă r i i lor ,în momentele de maximă s lăbiciune, întresecolele a l V l l l - i e a — a l V l - l e a . Aproape toateaceste cetăţi treceau atunci printr-o criză decreştere, care afecta r e g i m u l lor p o l i t i c ş i so-c i a l , precum ş i economia. Aproape p r e t u t i n -d e n i , m o n a r h i a a lăsat l o c u l u n e i a r i s t o c r a ţ i i ,a l e cărei d o m e n i i cresc datorită p e t i c e l o r depămînt pe care m i c i i proprietari, copleşiţi ded a t o r i i , s înt o b l i g a ţ i să le cedeze; acestor dez-moşteniţi, în număr din ce în ce mai mare,cărora n i c i c o m e r ţ u l , n i c i m e ş t e ş u g u r i l e (de-ab ia născute) nu le ofereau un m i j l o c de t ra i ,l i s-au adăugat î n v i n ş i i d i n l u p t e l e i n t e r n ecare m i s t u i a u numeroase state. Tuturor aces-tor n e m u l ţ u m i ţ i d in t r-o ţară cu p u ţ i n e resursen a t u r a l e nu le r ă m î n e a l tceva de făcut decît săse expatrieze. Aceasta este cauza pr inc ipa lă ac o l o n i z ă r i i greceşti, în l o c să meargă f i e c a r esă-şi încerce s i n g u r norocul , ei cer cetăţii lorsă le dea un conducător şi să le f i x e z e o desti-naţie. Acest proces de expatr iere a î n s e m n a tm a i m u l t decît o co lonizare sau o e m i g r a r e ;el seamănă m a i degrabă cu roirea a l b i n e l o r .N i m i c nu era lăsat în voia î n t î m p l ă r i i . într-operioadă în care n a v i g a ţ i a e în p l i n a v î n t , Iu.mea exterioară începe să f ie cunoscută. Ora-c o l u l d i n D e l f i , c o n s u l t a t î n conformitate c up r e s c r i p ţ i i l e r i t u a l e , i n d i c ă e m i g r a n ţ i l o r în-cotro să se îndrepte. Cu ocazia p l e c ă r i i u n e ie x p e d i ţ i i si a c o n d u c ă t o r u l u i ei — care va fişi în temeie toru l c o l o n i e i — se celebra o ce-r e m o n i e o f i c i a l ă .

A j u n ş i la destinaţie, c o l o n i ş t i i nu s-au l i m i -tat la const ru i rea o r a ş u l u i în care aveau sălocuiască, c i au i n s t a l a t acolo ş i d i v i n i t ă ţ i l eaduse cu e i d i n p a t r i a - m a m ă . N o u a cetate î ş i

organiza o v iaţă propr ie , independentă demetropolă, cu care nu mai întreţinea decîtr a p o r t u r i d i p l o m a t i c e . C o l o n i a era un statnou, care se conducea s ingur , bătea monedă,î n c h e i a tratate ;i pornea r ă z b o a i e d i n propr iei n i ţ i a t i v ă , u n e o r i c h i a r î m p o t r i v a metropole i ,î n t r e ţ i n e a raportur i b u n e sau proaste cu in-d i g e n i i , făcea comerţ cu ei sau î i aducea înstare de s c l a v i e, după b u n u l său plac şi fără săceară părerea metropolei . L o c u i t o r i i r e n u n ţ a ula vechea lor cetăţenie.

Această m i ş c a r e de p o p u l a ţ i e nu face decîtsă continue, după o întrerupere destul de l u n -gă, m i g r a ţ i i l e care, către s f î r ş i t u l E p o c i i Bron-z u l u i , aduseseră t r i b u r i l e b a l c a n i c e î n Greciac o n t i n e n t a l ă ş i a lungaseră p e i o n i e n i i i n s t a l a ţ iîn această r e g i u n e către i n s u l e ş i coasta anato-l iană. De această dată nu i n v a z i i l e , ci mizer iaî i î m p i n s e s e pe e m i g r a n ţ i , dar r e z u l t a t u l a fostaproape acelaşi. Diferenţa esenţială constă înfaptu l că acum e vorba de un popor care pr in-sese r ă d ă c i n i , se organizase în cetăţi şi î ş i dez-voltase p r o p r i a sa c i v i l i z a ţ i e s p e c i f i c ă . E m i -g r a n ţ i i care au început să roiască, î n c e p î n d cusecolul al V l l l - l e a , pe coastele Mări i Medite-rane ş i a le M ă r i i Negre, nu vor m a i avea destrăbătut o lungă perioadă de ucenicie şi det a t o n ă r i , ca aceea care a urmat s o s i r i i în Gre-cia cont inenta lă ş i i n s u l a r ă a p o p u l a ţ i i l o r încăn e c i v i l i z a t e d i n r e g i u n i l e d a n u b i e n e . Mişca-rea de colonizare se răspîndeşte în toate d i -r e c ţ i i l e , dar se va dezvolta mai a les în regiu-n i l e cele m a i fe r t i l e , evitînd ţ ă r i l e cu o orga-nizaţ ie specifică şi o c iv i l izaţ ie puternică.A p r o x i m a t i v d u p ă a n u l 775, e x p e d i ţ i i veni ted i n Eubeea se instalează în I ta l ia , în g o l f u lNeapole, a l t e l e vor debarca ceva m a i t î r z i uî n S i c i l i a . D e a l t f e l ocuparea I t a l i e i m e r i d i o -n a l e a l u a t încă de t i m p u r i u o asemenea ext in-dere, î n c î t tot s u d u l p e n i n s u l e i va f i cunoscutsub numele de Grecia Mare. A l ţ i colonişt is-au i n s t a l a t m a i la vest, la M a r s i l i a ş i c h i a r înSoania. La nord şi la est, Macedonia, Tracia,coastele M ă r i i d e Marmara ş i a l e M ă r i i Negreau p r i m i t ş i e le numeroş i co loniş t i . O cetategrecească se în temeiază la Al M i n a , pe ţ ă r m u l

145

sirian, si faraonii acordă, in cursul secoluluial Vl-lea, unui consorţiu de cetăţi greceşti oconcesiune asupra aşezării de la Naucratis.

Nu toate statele Greciei antice au fost colo-

nizatoare. Sparta şi Atena nu şi-au trimis nici-

odată cetăţenii departe de patrie. Printre me-

tropolele cele mai pro! if ice s e numără Chalcis

si Eretria (din Eubeea), Corint şi Megara in-

sule ca Păros şi Tera şi mai ales Miletul (din

lonia). Mişcarea de colonizare (pe care nu tre-

buie s-o confundăm cu cleruhiile [vezi cuvîn-

tul] din secolul al V-lea) a avut consecinţe

multiple în lumea greacă. Ea a răspîndit pînă

departe civilizaţia elenă şi a contribuit în bu-

nă parte la rezolvarea dificultăţilor economice

şi sociale de care sufereau vechile polisuri,

Acestea au scăpat de un surplus de populaţie

pe care nu-l mai puteau hrăni, iar schimburile

comerciale create între coloniile exporta-

toare de materii prime (lemn ^\ cereale

şi metropolele lor sau alte cetăţi au

încurajat naşterea unei producţii meşteşu-

găreşti ale cărei produse erau exportate

în colonii.

în sf îrşi t , coloniile asupra cărora nu apăsa

constrîngerea tradiţiilor au putut să aducă

inovaţii în anumite domenii şi se subl iniază

în special rolul jucat de unele dintre ele în

dezvoltarea urbanismului. P. D.

C O M A Ş T I [ K O M A S T A I ] , Komos

desemnează sărbătoarea lui Dionisos şi tot-

odată ceata veselă care o celebrează (de aici

vine numele comediei), iar comastii s î n t cei

care iau parte la această sărbătoare. Ceremo-

nia putea să aibă un caracter religios, iar co-

mastii întruchipează adesea fiinţe legendare.

Satiri sau Menade care dansează în jurul zeu-

lui lor. Dar cel mai frecvent comastii s înt doar

petrecăreţii care, la ieşirea de la un banchet,

se distrează în mod liber, c înt înd, dansînd,

făcînd figuri acrobatice. Cîteodată îi puteai

vedea, obosiţi şi puţin bolnavi de excesele lor,

cum se întorc acasă însoţiţ i de femei; dacă

vinul î i învesel ise străbăteau clăt inîndu-se

şi zbierînd străzile pustii. P. D.

C O M E D I E [KO MO D l A] Prin ori-ginile sale literare îndepărtate, comedia grea-

că se trage din Margites fun poem satiric c iburlesc, atribuit de antichitate lui Homer şi

din care ne-au rămas doar cîteva fragmente)şi din poezia iambică a lui Arh i l oh [ve?i nume-

le]. De fapt însă reprezentaţiile comice, ca si

tragediile şi drama satirică, s-au născut din

cultul lui Dionisos, Cuvîntul komos, care intră

in structura cuvîntului komodia, denumeşte

proces iun ea bur l escă ş i zgomotoasă a credincio-

şilor lui Dionisos sub semnul falusului. Acest

grup de chef Iii beţi va deveni corul comic, dar

comedia va exista cu adevărat abia după ce va

căpăta o acţiune dramatică şi o intrigă, iar

cei car e d au corului replica vor deveni actorii.Spre deosebire de originile tragediei [vezi

cuvîntul] cele ale comediei nu s în t pur

atice. Regiunile dori en e — Siciona, Megara şi

S ic i l ia — parsă fi jucat un rol important; de

a It i el primul poel comic al Greciei a fost un si-

cilian: Epiharm. Se pare că s-a născut către

mijiocul secolului al Vl-lea. A frecventat

curtea lui Gelon şi Hieron. tiranii Siracuzei,

şi acolo a putut să î n t î l n e a s c ă pe Simonide,

Bahilide, Pindar şi Eschil. Titlurile pieselor

lui Epiharm pe care le cunoaştem se referă

fie la mitologie: Alcion, Nunta Hebei, Ci-

clopul, fi/octet, Chiron, Busiris, fie la v iaţa de

fiecare zi: Ţăranii, Hoţii, Bogăţiile, Rafinatul,

Cratiţele, Speranţa, Megariana. Fragmentele

din Epiharm s înt pl ine de spirit, de vervă ş i d e

o mare vioiciune de expresie. Epiharm e mai

aproape de Menandru decît de Aristofan, prin

zugrăvirea caracterelor şi a moravurilor. El

era foarte interesat şi de teoriile filozofilor.

Totuşi comedia va cunoaşte cea mai mare dez-

voltare la Atena, în timp ce concursurile de

tragedie au început în 534, sub Pisistrate,

comedia a apărut în programul marilor Dio-

n i s i i abia în 486, deşi în jurul anului 501 au

început un fel de reprezentaţii particulare nu-

mite komoi.Comedia veche (secolul al V-lea) are o

structură fixă ş i destul de rigidă. Ea este alcă-

tuită din trei părţi: 1) după un prolog dialo-

146

gat, care semăna adesea cu o ,,scenă burlescăde b î l c i " , corul î ş i face intrarea şi angajeazăo luptă agitată cu protagonistul, luptă careadesea se transformă într-o dezbatere (ogon);această primă parte se încheie cu victoria acto-rului sau a corului ; 2) parabaza (parabasis), unfel de antract din care l ipseşte orice acţiunedramatică. Corul, în lipsa actorilor, prezintăpublicului reflecţiile, doleanţelesau năzuinţelepoetului ; 3) o serie de scene înlănţuite liber,în care s înt expuse In mod hazliu consecinţelesituaţiei create la sfîrşitul primei părţi, întrescene se intercalează cîntecele satir ice ale co-rului, care, în final, părăseşte cu mare zgomotorchestra. Aşa ia sfîrşit spectacolul. Subiec-tele s înt foarte variate, dar s î n t consacrateaproape totdeauna actualităţii politice, soci-ale sau literare. Scopul poetului era înaintede toate să provoace r îsu l pe seama puterni-cilor zi lei sau a oamenilor la modă, recurgîndadesea la mij loacele cele mai grosolane şi laglumele cele mai exagerate. Nici zeii, în frun-te cu Dionisos, zeul teatrului, nu erau cruţaţide această satiră muşcătoare. Aristofan [vezinumele] este singurul poet al Comediei Vechide la care ne-au rămas piese. Predecesorii şicontemporanii să i nu s înt cunoscuţi decî t dinfragmente. Aceştia s î n t : Magnes, Cratinos (acărui comedie Sticla a fost premiată în detri-mentul Norilor lui Aristofan), Crates, Fere-cratesşi Eupolis. Ultimele două piese păstratede la Aristofan dovedesc o evoluţie care ducela comedia numită ,,medie", din prima jumă-tate a secolului al IV-lea; rolul corului scadeşi parabaza t indesă dispară. Cei mai deseamăpoeţi comici din această epocă au fost Anti-fanes şi Alexis ; din opera lor nu deţinem decîtfragmente.

Comedia numită ,,nouă", ilustrată de Me-nandru [vezi numele] şi Filemon, începe camoe la 350 si merge p î n ă în secolul al Ill-lea.Practic corul a dispărut sau se mulţumeşte săPrezinte, între acte sau episoade, divertis-mente de dans si muzică, fără legătură cudesfăşurarea piesei. Dar principala diferenţădintre Comedia Veche si Comedia Nouă este

natura subiectelor şi tonul: satirei politiceîi succedă comedia de intrigă şi caractere,centrată în întregime pe viaţa particulară şipe moravurile societăţii; pe de altă parte,tonul grosolan şi chiar obscen de altădată afost înlocuit cu st i lu l „lumii bune". Deşi nuera atenian. Filemon şi-a cucerit gloria şi re-numele la Atena. S-a născut în 361 şi puţin alipsit să ajungă centenar, căci a murit în 262.A fost rivalul, adesea fericit, al lui Menandru.Cunoaştem de la el titlurile a 60 de comedii,din care ne-au rămas doar cîteva fragmente,

R. F.

C O M E R Ţ . Grecii aveau drumuri proasteiar lipsa podurilor îi obliga să treacă r îur i leprin vad. Cu toate acestea, negustorii ambu-lanţi tăceau călătorii lungi, cu boccelele şicu animalele lor de povară (măgari sau catîr icu samar sau înhămaţi la căruţe cu două saupatru roţi), ca să v îndă, de exemplu, la Atenaproduse din Beoţia ori Megarida. Comerţulpe uscat nu luase totuşi o mare amploare. Co-merţul pe m ar e era cel care permitea negusto-rilor (emporo/) să strîngă averi mari. Negus-torii care manipulau tonduri mari erau ajutaţila nevoie de bancheri, care le împrumutaubani cu camătă. Statul percepea, prin inter-mediul unei societăţi, o taxă vamală de unula sută (apoi doi la sută) din valoarea tuturormărfurilor care treceau prin Pireu. Cu excep-ţia acestei taxe, traficul era liber pentru oricemarfă, afară de cereale. Colegiul funcţiona-rilor numiţi s/toph//okes veghea asupra co-merţului cu grîne (pe care Atena ş i - l procurala un preţ ridicat din Egipt, S i c i l i a şi din re-giunea Pontului Euxin) şi asupra vînzării făiniişi plinii. Datorită hegemoniei pol i t ice, Atenadeţinea si anumite monopoluri, de exemplucel al chinovarului, care venea din insulaChios. Autorul Republicii atenienilor, opusculcare ne-a parvenit sub numele lui Xenofon,schiţează un tablou al comerţului atenian : ,, intoată Grecia şi la barbari există oare vreopopulatiecapabilă să facă avere ca atenienii?Intr-adevăr, chiar dacă se găseşte din abun-

147

Scenă decomos. De-t a l i u de pe un craterdecorat de pictorullui Pan, Circa 470Muzeul din Palermo.

Foto Hirmer.

denţă într-un oraş femn de construcţie sauîn altul aramă şi in, cum să vinzi aceste măr-furi dacă nu cointeresezi cetatea stăpînă amărfurilor? Astfel, corăbiile noastre ne aducuna lemn, alta fier, alta aramă, alta in şi altaceară [...] Fără să scot nimic din pâmînt, î m iprocur totul pe mare." în schimbul acestorimporturi variate şi masive, Atica nu exportaaltceva decît ulei, vin şi ceramică, în epocaelenistică centrul comercial din Marea Egeese mută succesiv la Delos, Alexandria şi Ro-dos [vezi M a r i n a ] , R. F.

CO M O S. Cortegiu vesel de sărbătoare înonoarea lui Dionisos [vezi C o m a ş t i şiC o m e d i ej.

C O N C U B I N A J . Grecii au fost totdea-una monogami, dar în epoca clasică moravuri-le neiertătoare cu infidelitatea soţiei eraupline de indulgenţă pentru soţ; acesta puteasă-şi instaleze la domiciliul conjugal o concu-

148

bina, care era adesea o sclavă. Totuşi fiii con-cubinei nu căpătau dreptul de cetăţenie, caaceia ai soţiei legitime. Cînd soţul declarilegitim un bastard, urma uneori un proces cuprivire la moştenire, într-o pledoarie atri-buită lui Demostene, dar care se par e că a tostscrisă dealt orator din aceeaşi epocă (împotrivaNea/rei, 122), oratorul proclamă ca un lucrunatural, ca o constatare evidentă: ,,Avemcurtezane pentru plăceri, concubine ca să aibăzilnic gri jă de noi, soţii ca să ne dea copulegitimi şi ca să fie păzitoarele credincioaseale căminului nostru. " Totuşi în epoca elenis-tică, principiul egalităţii morale a sexelor,proclamat după Socrate de mai mulţi filozofi,tinde să treacă din domeniul teoriei în acelaal vieţii, aşa cum atestă, de exemplu, un con-tract de căsătorie din anul 311 [vezi C o n -t r a c t e l e ] . R. F.

C O N C U R S U R I . Există popoare feri-cite, ai căror cetăţeni nu-si petrec cei mai

frumoşi ani ai tinereţii în concursuri, ca săobţină apoi. funcţii, în general mediocre.Grecii au fost unul dintre aceste popoare,fiindcă funcţiile administrative, religioase5 J politice le obţineau prin alegeri sau celmai des prin tragere la sorţ i şi fiindcă profe-siuni ca medicina erau complet libere.

Trebuie totuşi să credem că spiritul deemulaţie naturală al omului face din concurso necesitate vitală.

Grecii au înmulţit concursurile în moddezinteresat — sau aproape — pentru onoaresiglone. La jocuri se întreceau campioniidiverselor cetăţi şi ele aveau aspectul unuiveritabil concurs; autorii dramatici, actoriisi muzicienii erau clasaţi după merit, de arbi-tri desemnaţi în acest scop; în fine faimoasaceartă a zeiţelor în faţa lui Paris nu e altcevadecît cel mai celebru dintre concursurilede frumuseţe, care în timpurile arhaice aucunoscut un succes considerabil, mai alesîn regiunile orientale ale lumii greceşti.

P. D.

CO N O N. Atenianul Conon a jucat, înultimii ani ai războiului peloponeziac, un roldestul de important ca strateg: în 413 a fosttrimis la Naupactos, ca să intercepteze con-voaiele duşmane care se îndreptau spre Sici-lia; în 406, a avut misiunea de a reorganizaflota ateniană s i , reducînd numărul echipa-jelor, s-a străduit să formeze unităţi maipuţine, dar mai sigure; dintr-o greşeală, l-alăsat pe Lisandru să-i captureze 30 de navela Mitilene; neglijenţa a făcut din el unuldin principalii responsabili ai dezastruluide la Aigos Potamoi. După această înfrîngere,s-a refugiat în Cipru neîndrăznind să seîntoarcă la Atena, şi s-a pus în slujba regeluiPersiei. in numele acestuia, conducînd oflotă persană a înv ins în 394, la Cnid, flotalacedemoniană, zădărnicind astfel tentativelelul Agesilaos în Asia Mică. Acest succes i-aadus iertarea greşelilor comise odinioar㪠i întoarcerea sa la Atena a fost trium-fală, p D

C O N S T I T U Ţ I E . Să nu ne lăsăm înşelaţid e c u v î n t u l constituţie, cu care traducem titlulanumitor tratate sau pamflete care, de laînceputul secolului al V-lea, au cunoscut unfoarte mare succes, mai ales la filozofiiperipateticieni: Constituţia locedemonieni-lor, atribuită (se pare, pe nedrept) luiXenofon, Constituţia otenienilor de Aris-totel etc. Aceste tratate descriu, mai multsau mai puţin obiectiv, o stare de fapt.Nicăieri nu e vorba — acest lucru rămînenecunoscut în toată antichitatea — de o con-stituţie în sensul modern al cuvîntulu i , adicăde o cartă, de o lege fundamentală, care săstabilească normele de conducere ale unuiregim şi drepturile ş i datoriile organelor deconducere şi ale cetăţenilor. Cetatea greacăs-a dezvoltat treptat si a fost condusă detradiţii c iv i le şi religioase susceptibile deîmbunătăţiri. P. D.

C O N T R A C T E . Cele mai vechi con-tracte fsynthekoi, symboloia) sînt probabilceie care leagă un debitor de creditorul său.Amanetarea unei persoane η-a fost abolităla Atena decî t în 594, de Solon, înainte, debi-torul insolvabil era vîndut ca sclav, cu toatăfamilia, î n folosul creditorului. Comerţul,mai ales cel maritim, oferea posibilitatea dea se încheia contracte între bancher şi arma-tor sau între acesta din urmă şi proprietarulcorăbiei. Dar aceste contracte, încheiate faţăde martori, rămîn de obicei verbale, aşa cumse vede în pledoaria Contra lui Zenotemis,scrisă de Demostene în calitate de logograf.Tot un tip de contracte sînt actele de elibe-rare a s c l a v i l o r , prin vînzarea lor f ictivă uneidivinităţ i ; ele se înmulţesc în secolele all l-lea şi l şi s î n t gravate pe piatră î n sanctu-

are, mai ales la Delfi. Adesea ele conţin clauzespecia le, de exemplu aceea denumită pora-mone, care obligă p e s c l a v u l eliberat să rămînăîn serv ic iu l s t ă p î n u l u i p înă la moartea aces-tuia, în privinţa căsătoriei, se pare că înepoca clasică plata dotei era garantată oral,fată de martori, cu ocazia ceremoniei erigyesis

149

[vezi C ă s ă t o r i a ] . Dar papirusurile dinEgipt ne au furnizat numeroase contracte decăsătorie din epoca elenistică, de exempluurmătorul, care datează din anul 311 şi a fostîncheiat în ins.ula Cos1.

„Anul 7 al domniei lui Alexandru, fiul luiAlexandru, anul 14 al satrapului Ptolemeu,luna lui Dios.

Contract de căsătorie între Heraclide şiDemetria.

Heracude ia de soţie legitimă pe Demetriadin Cos. El o primeşte de la tatăl ei Leptinesdin Cos şi de la mama sa Pilotis. El e liber,ea e liberă. Ea aduce îmbrăcăminte ş i bijuteri iîn valoare de 1000 de drahme. Heraclide va daDemetriei tot ceea ce se cuvine unei femeilibere. Ei vor trăi într-un loc ales de comunacord de Leptines şi de Heraclide.

Dacă Demetria va comite vreun rău spreruşinea soţului său Heraclide, să i se ia totceea ce a adus. Iar Heraclide să reclame totce are de reproşat Demetriei faţă de treiarbitri aleşi de amîndoi. Să nu-i fie îngăduitlui Heraclide să-şi ia altă nevastă, lucru cear jigni pe Demetria, nici să aibă copii de laa^e femei şi să nu facă sub nici un motiv vreunrău Demetriei. Dacă Heraclide va comite oasemenea faptă, Demetria s ă - 1 denunţe înfaţa a trei arbitri pe care-îi vor alege amîndoi,iar Heraclide să-i înapoieze Demetriei zes-trea de 1000 de drahme si să plătească în pluso amendă de 1000 de drahme de argint cuchipul lui Alexandru. După judecată, sentinţase va aplica asupra lui Heraclide şi a tuturorbunurilor sale de pe uscat şi de pe apă, înfavoarea Demetriei şi a mandatarilor ei.

Contractul este executoriu în orice locvor vrea să se prezinte părţile.

Martori "în raport cu situaţia din Atena epocii c las i-

ce, acest contract atesiă o evoluţie sensibilăa dreptului familia! în favoarea femeii. R.F.

C O P A C I I S A C R I . Grecii n-au prac-ticat niciodată dendrolatria (adorarea copa-cilor). Totuşi cultul arborilor sacri a existat

în Creta minoică: s-au găsii a ic i o I H U I U H I Cde sigilii reprezentînd o femeie (zeiţă saupreoteasă) aşezată la umbra unui arbore.Specia sa e greu de precizat. Copacul ar puteafi mai degrabă un simbol al forţei creatoareΆ naturii decît un obiect de veneraţie. Negăsim poate în faţa unei rămăşiţe a religiilororientale. In orice caz Leto, de origine asia-tică certă, se sprijină de un palmier cînd îlnaşte pe Apolon, iar pa-lmierul va fi totdeaunala Del os un arboresfînt. Stejarii de la Dodona,din pădurile Epirului, revelează prin foş-netul lor interpretat cu subtilitate voinţalui Zeus.

în general î n s ă copacul deţine un loc dintrecele mai modeste în religia grecilor. P. D.

C O P I I I . Chiar şi în Atena epocii clasicetatăl avea dreptul să decidă dacă păstrea ăcopilul nou-născut sau î l „expune", adică î labandonează undeva, fără să-i pesedacă cinevao să-l culeagă sau dacă o să moară alături decăţeii supuşi aceleiaşi soarte.

La Sparta, numai comunitatea Egalilor(homoioi) hotăra, fără să ceară avizul tatălui,dacă nou-născutul era destul de robust ca sămerite să fie spartan sau dacă trebu ia aruncatîn prăpastia Baratron.

în Laconia, la Atena sau în alte cetăţi,marna avea grijă de copiii mici ş i , dacă tatălse ocupa vreodată de ei, acest lucru nu eraun motiv de laudă pentru el. Hector îlsperie pe Astianax cu aspectul său înfri-coşător. Putem spune că bărbaţii, ca şiîn zilele noastre, se jucau uneori cu copiiilor; totuşi spectatorii r îdeau cu poftă cîndAristofan îl înfăţişa pe Strepsiade în chip dedoică. Pe vase sînt pictaţi copii mici de totţinuţi în braţe de mame, rnergînd de-a buşi leasau imobilizaţi într-un fel de fotoliu, care lecuprindea coapsele şi bazinul, ca să-şi lasepărinţii l inişt iţ i .

La şapte ani copi Iul începe să iasă din 1ami-lie: la spartani era despărţit cu brutalitatede mama lui si înrolat în nişte grupe cu carac-ter aproape paramilitar, sub conducerea unui

150

Frontonul templului zeiţei Artemis din Corciră. Circa 600. Muzeui din Corfu. Foto Deutsches Archâologt'sche!institut. Atena.

magistrat numit pedonom (paidonomos). Deaici înainte, el aparţine statului, carenu-lmaiînapoiază niciodată familiei. Pe măsură cecreşte, trece dintr-o clasă în alta şi fiecaredin aceste promovări automate îl închideîntr-o disciplină mai strictă şi într-un fel deviaţă mai dură.

în schimb în alte oraşe, mai ales la Atena,copilul urmează la şcoală rămînînd totuşidependent de familie şi sub protecţia ei direc-tă. Tatăl decide ce educaţi e [vezi cuvîntul] vaprimi (la Atena, orice cetăţean e obligat săasigure fiilor săi un minim de învăţătură), elalege şcoala pe care copilul o va urma şi totel îl trimite la şcoală, însoţit de sclavul peda-gog. Se pare deci că la Atena copiii nu duceauo existenţă prea deosebită de aceea a copiilor

noştri : jocurile şi jucăriile lor [vezi cuvin-tele] erau aceleaşi, desigur cu excepţiajucăriilor mecanice complicate de astăzi.Erau şi atunci copii răsfăţaţi; Streps iade, pecare l-am citat mai sus, regretă amarnic că acedattuturor capriciilor lui Fidipide, de lacareη-a avut parte decît de nerecunoştinţa. P. D.

C O R A X. Orator sicilian, profesorul luiTisias [vezi R e t o r i c ă ] ,

C O R C I R Ă [ K O R K Y R A ] . Insula Cor-ciră, astăzi Corfu, aşezată în faţa Epirului,este cea mai întinsă din insulele care mărgi-nesc coasta greacă a Adriaticii. Ea este deobicei identificată cu Sheria, unde trăiau fea-cienii din Odiseea.

151

Corint. Circa 540. FofoH/rmer.

Capitala sa, care poartă acelaşi nume ca şiinsula, a fost întemeiată, în timpuri străvechi,de colonişti veniţi din Eubeea. Aceştia aufost alungaţi în secolul ai Vlll-lea de corintreni. în Corciră a fost construit, la începutulsecolului al Vl-lea, un templu al Artemidei,care constituie pentru noi unul din primeledocumente asupra arhitecturii şi sculpturiiarhaice. Frontoanele erau decorate cu oenormă figură de gorgonă; era de asemeneareprezentată naşterea Iui Hrisaor şi a luiPegas din sîngele monstrului. De o parte ş i d ealta se vedeau pantere, iar la extremităţi eraprezentată, destul de st îngaci, lupta giganţi-lor cu zeii. Totuşi Corciră, după ce s-a înche-iat marele val al colonizării spre vest, n-ajucat un rol prea important. A avut disputecu metropola ş i cu propria sa colonie E p id am n.Una dintre aceste dispute a generat primulincident dintre Atena si Sparta, în ajunul

războiului pelopone^iac. in s f î r s i t , la Corcirăs-a produs primul contact dintre romanişi greci pe teritoriul elenic (228).

P. D.

152

C O R I N A [ K O R I N N A ] . Poetă năs-cută în Beoţia, contemporană cu Pindar —după o anumită tradiţie. Există însă motivetemeinice care ne fac să credem că a trăit înepoca elenistică, două secole după Pindar.

De la Corina ne-au rămas numai c î tevamici fragmente, R. F.

C O R I N T [K O R l N T H O S], Una dincetăţile cele mai importante ale lumii gre-ceşti. Nu este foarte veche şi se pare că, înepoca miceniană, a jucat un rol mediocru.Apare în istorie abia la începutul mileniuluiî n t î i şi în întreaga epocă arhaică a cunoscuto mare prosperitate. Aşezat, ca o placă tur-nantă, chiar în inima Greciei, la intrarea pejstmul îngust care constituia singura legăturăa Peloponezului cu continentul, deschis spreAdriatica prin golful cu acelaşi nume şi acce-sibil şi navigatorilor de pe Marea Egee, încon-jurat de o c î m p i e roditoare, unde cresc v i iad e v i e ş i m as linul, Corintul era sort it să devinăun centru comercial de prim rang. O dinastiede tirani, Cipselizii, a ştiut să-i dezvolte pro-

meşteşugărească şi , în tot cursul sec.l Vll-lea şi în prima jumătate a veaculuirmător, olarii corintieni răspîndesc în întrea-

a lume elenică mii şi mii de vase, în generemici dintre care un număr însemnat sînt defoarte bună calitate, in acelaşi timp s-a dez-voltat acolo meşteşugul bronzului. După pră-buşirea tiraniei (către mijlocul sec. al Vl-lea),Corintul η-a mai jucat decît un rol de mîna adoua in viaţa politică a Greciei. Populaţiasa de negustori bogaţi se temea de aventuri,aşa încît participarea Corintului la războaielemedice a fost cu totul neglijabilă.

Mai tîrziu. a fost fără îndoială amestecatin intrigile ş i luptele care au destrămat lumeaelenică — dar cu silă parcă, şi în orice cazfără pasiune. Ambiţia Corintului era bogăţiaşi într-adevăr romanii au găsit In 146, cîndMummius a c u c e r i t ş i a j e f u i t oraşul, o enorm ăacumulare de bogăţii. Pierderea independen-ţei η-a schimbat caracterul corintienilor ; întimpul dominaţiei romane s-au construitnumeroase monumente, a le căror ruine, î n c ăvizibile, atestă o prosperitate reînnoită.

P. D.

C O R I N T [ I s t m u l ] , între Peloponez,una din părţile cele mai importante ale Gre-ciei, adevăratul lejgăn al civilizaţiei el en ic e, s iprovincii importante, ca Beoţia, Atica sauFocida (cu oraşul Delfi), singurul mijloc decomunicaţie pe uscat î l oferă un istm m inuscu l,lat de numai şase kilometri: o barieră natu-rală, de-a latul căreia era uşor de instalato armată care să oprească invaziile dinsprenord, dar barieră şi în sensul de stînjenire atraficului maritim, căci obtura drumul întregolful Eginei şi Marea Egee pe de o parte,golful Corint şi Adriatica pe de altă parte.Ameninţaţi de invazia lui Xerxes, grecii auconstruit aici, în 4bO, un zid de apărare de laest ia vest. Zidul a fost de mai multe ori re-construit sau reparat. Ca să faciliteze comu-

nicaţiile de la o mare la alia, grecii s-aug'ndit foarte de timpuriu să străpungă istmul.Primul proiect, reluat de multe ori, dar rea-lizat abia în secolul al X lX- lea e.n. dateazădin timpul lui Periandru, cu circa şase sutede ani î.e.n. Dacă acest plan grandios n-aavansat prea mult în antichitate, în schimbs-a realizat totuşi un culoar (Oiolkos) de la ungolf la altul, pe care corăbiile încărcate alu-necau împinse cu ajutorul unor mecanismesau cu forţa braţelor. Un loc at î t de importantîn viaţa civilizaţiei greceşti, cum a fost acestistm, nu putea să nu fie consacrat unui zeu,şi într-adevăr, nu de mult, s-a descoperit aicisanctuarul lui Poseidon, cunoscut î n c ă maide mult din texte. Aici se desfăşurau, din doiîn doi ani, mari jocuri interelenice. Uneledintre cele mai celebre ode ale lui Pindar,istm/cele, au fost comandate pentru atleţiiţnvingători în competiţiile disputate aici.

P. D.

C O S . Cos, insuliţa din Dodecanez vecinăcu Rodos, a fost salvată de uitare graţie unui

153

Amazoană. Copie romană după statuia lui Cresilas

Circa 440-430. Muzeul din Berlin.

sanctuar al lui Asclepios, ridicat în apropie-rea unui izvor sulfuros. Sanctuarul a luatamploare începînd mai ales cu mijlocul sec.al Vl-lea. Avea temple şi porticuri şi a crescutpe măsură ce se răspîndea faima zeului. Laînceput a fost o simplă anexă a templului(Asclepieidon-ului) din Epidaur, dar a devenitcurînd unul din cele mai importante sanctuareale Greciei. Medici celebri î ş i practicaumeseria la Cos ; ei au creat o adevărată şcoală,a cărei valoare ştiinţifică par e să fi fost remar-cabilă pentru acea epocă. P. D.

C R A T E S . Poet comic, a trăit puţinîna inte de Aristofan [vezi C o m e d i a ] .

C R A T I N G S. Mare poet comic, rivalal lui Aristofan [vezi C o m e d i a ] .

C R E O N. Numele Creon a fost purtat c'adoi regi legendari. Primul a domnit în Cor in:;fiica sa Creusa s-a măritat cu lason şi a fo;tvict ima nefericită a geloziei vrăjitoarei M».deea. Celălalt Creon, care joacă în legend':.e

grecilor un rol mult mai important, era fra-tele locastei. El deţinea puterea la Ter>acînd, după uciderea bătrînului Laios de căt-gun necunoscut, Oedip soseşte în oraş, îl scaaăde sfinx, se căsătoreşte cu locasta (fără să ş1 ecă era fiul ei) şi se urcă pe tron. S-ar zice ; ăsoarta lui Creon era să ia locul regilor de-funcţi, căci tot el preia puterea după ce nepo-ţii săi Eteocle şi Polinice s-au ucis între ei.

Literatura a făcut din Creon un tiran 'nsensul actual al cuvîntului: el a interzis să fieîngropat Polinice, care ridicase armele împo-triva propriei sale patrii; tot el a condam-nat-o la moarte pe nepoata sa Antigona, carenesocotise această poruncă; mai înainte, ace-laşi Creon îl căutase pînă la Atena pe Oedip(care se refugiase în satul Colonos), nu dinmilă pentru un orb nenorocit, ci f i indcă,după spusa oracolului, prezenţa acestui eroupecare el î n s u ş i îl exilase, era necesară pentru

'prosperitatea Tebei. P. D.

C R E S I L A S . Sculptorul Cresilas eraCretan. El şi-a părăsit patria probabil încsde tînăr, ca să se instaleze la Atena, undesoseşte în vremea cînd Fidias se pregătea saînceapă marile lucrări de pe Acropole. Se-pare că η-a fost nici elevul, nici colaboratoru i

marelui maestru, şi totuşi acesta l-a influen-ţat. Se citeaiă ca operă a lui — e probabiluna din primele lucrări — un Războinicrănit, în pragul morţii. Tot Cresilas a făcutcelebrul portrei al lui Pericle, pe care îlputem judeca astăzi după două copii bune.F un portret fără îndoială idealizat, căci de

154

e chipul inteligent, fin şi nobil al strateguluifost omisă în mod intenţionat orice trăsă-

tură de oboseală sau bătrîneţe. împreună cuPidias si Policlet, Cresilas a participat, cu otatuie înfăţişînd o Amazoană rănită, la

concursul pentru sanctuarul din Efes al Arte-midei. Lucrarea sa η-a fost premiată (premiu!|-a cîştigat Policlet), O cunoaştem totuşi dupăcîteva copii, care ne permit să admirăm untalent în care predomina iscusinţa tehnică.

P. D.

C R E S U S [K R. O l S O S]. Cresus, regeleLidiei, a domnit între anii 561—546. Datorităbogăţiilor ţării sale, el a acumulat o avereuriaşă. A întreţinut relaţii foarte bune cuGrecia, iar darurile sale au înfrumuseţat maicu seamă sanctuarul de la Delfi. Herodotrelatează înt î ln irea pe care Cresus ar fi avut-ocu înţeleptul Solon: regele a încercat să-ldetermine să-i spună ci el e cel mai fericit

dintre oameni, dar înţeleptul i-a răspuns cănimeni nu coate fi socotit fericit înainte de Λfi ajuiis la capătul vieţii Tot după Herodot,·Cresus avea să se convingă de adevărul maxi-mei lui Solon, fiindcă Sardes, capitala Lidiei·a. fost cucerită de Cirus, iar el a lost condam-nat la arderea pe rug. Cresus a scăpat demoarte numai repetînd învingătorului cuvin-tele înţelepte ale lui Solon. P. D.

C R E T A [ K R E T E ] . Dintre toate insule-le greceşti, Creta e cea mai mare şi a fost, untimp, şi cea mai importantă prin influenţape care e exercitat-o, Avînd lungimea (de làest la vest) de 260 km şi lăţimea maximă de·60 km , Creta constituie un fel de barieră careînchide Marea Egee la sud. De o parte şi dealta a lanţului muntos înalt care străbateinsula în sensul lungimii se înt ind două re-giuni cu un aspect destul de diferit. Poziţiageografică pe care o ocupă a permis ca, în

Regele Cresus peruj. Detaliu de pe oamforă atribuită pic-torului Mison. Circa490. Muzeul Louvre.

Foto Hirmer.

155

."βΪ-ΛΛ , "V,

perioadele tulburi din jurul anului 2000,să se dezvolte pe teritoriul ei civilizaţianumită m/noicd; precursoare a civilizaţieielenice şi vestitoare a gloriei viitoare a Gre-ciei. Creta era destul de departe de continentca să se mai teamă de invaziile ce agitau pe

Vas decorat In relief cu „nodul sacru", găsit la Pala*

tui Mic din Cnosos. Secolul a: X V M e a . Muzeu! d u

Heracl ion. Fo'.o Hossm,

atunci Peninsula Balcanică, era bogată în,culturi de viţă de vie şi măslini, avea portu-işi golfuri bine adăpostite, de exemplu aceiaîn fundul căruia Heraclion (Candia) de astăzia luat locul oraşului antic Cnosos. î n acestecondiţii, Creta a putut să dura o ex istentăindependentă şi să lege relaţii (sau să l e stric-după nevoie) cu Cicladele şi Pe'oponezu! sajcu vechile c i v i l i z a ţ i i de pe Nil şi din OrientCea mai frumoasă perioadă din istoria Creteise înt inde între sec. al X V I I l - l e a ş i al XV-lea.înainte, adică atît în neolitic cit şi în perioadaMinoicului Vechi, ale cărei începuturi sî itnesigure şi care se termină către 2200, insu i aera ocupată de o populaţie destul de activi,dar lipsită de o c i v i l i z a ţ i e deosebit de s! ră! ;-cită. Către anui 2000, se construiesc prime epalate, se întemeiază oraşe şi poate fi între-zărită o existenţă opulentă şi paşnică. Prinţ ireuşesc să scoată din pămînturile lor, nu pre ·.înt inse, bogăţii pentru comerţ. R e l a ţ i i l e c iţăr i le străine s î n t frecvente şi Creta î m p r . ·muia de la egipteni numeroase tehn i c i , vase ;de piatră sau de pămînt ars par copiate duocele fabricate în ţara faraonilor. Persoai ·particulare î ş i clădesc case foarte luminoas -

p lâci de fa ianţă gas,te

in pa latu l din Cnosos

reprezentînd case. Secolul

a l X V H I - l e a . Muzeul din

Heracl ion. foio HCISI.T.

156

Tauromahie.Amprenta unui sigiliu

de agată ,provenind din Praisos.Sec. X V I - l e a —

al XV-lea.Muzeul din Heracuon.

Foto Hoss/o.

cu mai m u l t e etaje, a căror i m a g i n e des tu l devie o vedem pe nişte ciudate plăci de faianţă,

in sec. al X V l I I - l e a s-a abătut asupra Creteio catastrofă. Nu se ş t ie dacă e vorba de oinvazie sau, mai de grabă, de un cutremur depămînt. Pe r u i n e l e palatelor distruse au fostconstruite a l te le, m a i f rumoase s i m a i spa-ţioase, concepute cu deosebită g r i j ă pentruconfortul loca tar i lor , cu o vastă curte cen-trală, cu apartamente distincte pentru fami-l i a regală, curteni şi s l u j i t o n . R u i n e l e de laCnosos, M a l i a şi Fais tos , precum şi cele de laHaghia Triada, atestă extraordinara prosperi-tate a Cretei d i n acea perioadă. Spaţ iu l rezer-vat pentru cu l tu l d i v i n era surprinzător deredus: credincioşii acelei vremi se mul ţu-meau cu capele m i c i , s i m i l a r e cu al tarelepentru lari de mai t îrziu. Expl icaţ ia este căzeii erau adoraţi m a i a les în aer l iber . D i v i n i -tatea pr incipală era f e m i n i n ă şi reprezentaP r i n c i p i u l fecundităţii. Locuia în v î r f u l mun-

Ungă izvoare, la umbra u n u i copac

î n a l t . Sărbător i le celebrate in cinstea eiaveau loc afară, adesea în curtea pa la tu lu i ,sub ochi i spectatorilor îngrămădiţi în jur, înpicioare sau aşezaţi pe trepte. Se organizaualergări de tauri, iar acrobaţii (bărbaţi şifemei) executau exerciţ i i per iculoase, urcaţ ipe spinarea lor. Apartamentele constau dinîncăperi m i c i , care dădeau în curticele îngus-te. Pereţii erau împodobiţi cu p i c t u r i ; trag-mentele găsite surprind prin libertatea tehni-cii şi a inspiraţiei. Mij loacele de apărare eraus labe, ceea ce sugerează că l o c u i t o r i i acestormari e d i f i c i i aveau un sentiment desecuritateaproape totală: într-adevăr, nu r ă z b o i u l i-aîmbogăţit pe prinţi şi supuşi i lor, ci agr icul-tura, comerţul şi activitatea productivă; separe că armonia era rareori tulburată întrecele „o sută de oraşe" pe care cei vechi len u m ă r a u în Creta. Dacă c i f r a aceasta e exa-gerată, săpăturile au dovedit totuşi că numă-r u l local i tăţ i lor era uimitor de mare. Paceaaproape neîntreruptă e x p l i c ă reputaţia legen-

157

Zeiţă rugîndu-se. Lut ars provenind din palatul de LCnosos. Secolul al XMI-lea. Muzeul din Heraclion. fofo

Hassl'o.

dară a Cretei la grecii din epoca clasică. Eivorbeau cu admiraţie de Minos, consideratde tradiţie drept unul din regii cretani ; citauşi numele altor regi, de pildă Radamant(Rhadamanthys), al cărui simţ de dreptate e -aa;a de mare, î n c î t a devenit unul din jude-ră-torii infernului. Din imensul palat de laCnosos, pe care nu-l cunoşteau decît pr intradiţie, imaginaţia grecilor a făcut Labir.n·tul. Minotaurul [vezi cuvîntul], care se hrăneacu tinerii trimişi ca tri but d e popoarele supusede cretani, simbolizează mai mult puterea,decît cruzimea cretanilor. O dată cu sec. alXVI-lea, cînd Grecia continentală a ie itîn fine din perioada tulbure de la începu'j|mileniului, lumea cretană leagă relaţii ·:υPeloponezul, care începe să importe şi ţaimite operele minoene. Astfel, civi l izaţiamiceniană [vezi M i c e n i a n ă] s-a formatşi s-a dezvoltat în mare măsură datorită influ-enţei exercitată de Creta. Nu cunoaştem dataexactă cînd relaţiile dintre cele două zoneşi-au schimbat caracterul, în orice caz, cătresfîrşitul sec. al XV-lea Creta începe să decadăşi ne putem imagina că suveranii ei au cedîtîn faţa superiorităţii puterii miceniene. Daacum înainte Argolida, şi nu insula lui Mine;,va deveni focarul civilizaţiei. Ca toate regiu-nile din jurul Mării Egee, Creta intră într-unfel de adormire după prăbuşirea lumii mice-niene şi este şi ea afectată .de şocul invazieidoriene. Se pare totuşi că ea râmîne, ca şi laînceputul mileniului II, relativ izolată deceea ce se petrecea pe continent. Ceramicacretană suferă desigur influenta stilului geo-metric, dar forma vaselor, ca şi decoraţia lor,sînt sensibil diferite de cele înt î ln i te pe con-tinent, astfel că forţa tradiţiei locale se facesimţită destul de net. în Creta se observa

Pahar din sîeatiîă, descoperit la Haghia-Triada. Circa1500. Muzeul din Heraclion. Foto Hass/o.

mai multă libertate, mai multă fantezie decitţn restul E Iad ei.

Ca şi la începutul mileniului II, Creta

e încă într-un contact destul de strînscu Orientul şi Egiptul, şi aici apar pentruprima dată cîteva din trăsăturile cele maicaracteristice ale culturii greceşti de maitîrziu. în tot cursul sec al VII lea, activitateaspirituală trebuie să fi fost foarte intensă înCreta, în orice caz, locuitorii continentuluiîş i aduc de aici legislatorii. De asemenea,majoritatea meşteşugurilor care se vor dez-volta în Peloponez, în Atica şi In Ciclade parsă fi fost încercate — sau poate chiar inven-tate— în insula lui Minos. Acest lucru elimpede mai cu seamă în arta bronzuluişi a lutului ars şi e probabil că tot în Cretaau fost realizate primele sculpturi în piatră.Arhitectura insulară nu va fi avut o mareinfluenţă asupra celei de pe continent. Monu-mentele totuşi nu lipsesc, si în cîrnpia centralăa Mesarei s-a construit, de exemplu, micultemplu de la Prinias, cu o curioasă decoraţiesculptată.

După ce a fost, cum spuneam, locul de ex-perimentare al invenţiilor" greceşti, Cretaajunge într-o evidentă decădere, poate fiindcăse găseşte în afara noilor căi de navigaţie.De la începutul sec. al Vl-lea, izolarea, care îidăduse odinioară forţa, devine o cauză deinferioritate. Creta rămîne bogătaşi prosperădin punct de vedere material, dar rotul pecare îl va juca de acum înainte în lumea gre-cească va fi foarte şters. Nu se va impuneatenţiei nici în viaţa politică şi nici în viaţaspirituală. Cei mai bum fii ai săi, de pildăsculptorul Cresilas [vezi numele], din sec. alV-lea, vor merge să lucreze şi să-şi valorif icetalentul în altă parte. P. D.

C R l T l A S. Atenianul Critias (450—403),om politic şi scriitor, a fost elevul lui Socrateî i rudă cu Platon, care a dat numele său dia-Ogului în care e vorba de faimoasa Atlantida.Exilat din Atena în timpul războiului pelopo-neziac fiindcă era conducătorul partidului

Cap de kuros sculptat de Cr i t ios. Circa 490—480.Muzeul Acropolei, Atena. Foto Gira'.idon.

aristocrat, favorabil Spartei, Critias se întoar-ce în 404, cînd oraşul e cucerit de Lisandru.A fost unul dintre cei mai cruzi din cei „Trei-zeci de tirani" susţinuţi de garnizoana lace-demoniană. Cînd Trasibul i-a rechemat pedemocraţi din exil, Critias a fost omorît înlupta de la Pireu. Poet şi prozator în acelaşitimp, a scris tragedii, elegii şi opere istorice,din care ne-au rămas cî teva scurte fragmente.

R. F.

C R I T I O S . Atenian de origine, Critioseste LMiul din extrem de puţinii sculptori aiepocii arhaice care înseamnă pentru noi maimult decît un simplu nurne. Intr-adevăr, separe că celebrul grup al Tiranoctoni/or repro-duce destul de fidel una din operele sale.La turnarea în bronz a fost ajutat de topitorulNesiotes. Unii îi atribuie şi un kuros [vezicuvîntul] de marmură, păstrat în muzeulde pe Acropole. E o operă de bună calitate,

159

ţUii'frjel jtate t r a d î -'/ist P- D-

,\ţ J. Ef*'i antică nu cu.punira d iv iz iun i le,^υίιί^ρηΐtere apro-

V' · ' ' . ' 'l ţ,'·- ..'"'il'i^on'/e, momen-

',1' : .V'"''!'*!) |a mi j loculΊΊ,:, -'j "*lrr"oza Ş ' seara.

\ [l̂ V-i »' ' ' " îş i fac apariţia"'ifliniii : cadranu'

mul atenian Meton a inventat un c i c l u de Ί9

ani, cu 7 luni intercalare, la care Aristofan

'.\V '$ca furata prin

'., V ''"'taţi anumite de

"'.\it<\r ,misc

,'Vd\ intervalului

'i^'iij '" practică cele. j'li r,''iveau alternativ

în 3 de-gra numită

zi a Lun ii'î la 10; 11 era^ii". Jncepînd deSra ,,a zecea zi"

'avea 30 sau 29luni j 1 ' . Numele

'ί nyrriele sărbă-'6 la o cetate la!i>ta ΪΠ principiu

(iulie),

(septem-

v G a m e / i o n

, E/ophebo

· , iei ||iel Thargelion' I ' l l 1 ' ·

' '

s e d e 3 0 fac în11 număra 365 şi

enţa, atenienii

0 '|ună de 30

cincelea şi al5 opt ani. Lunaposeideon şi sel η 432, astrono-

face o aluzie glumeaţă în Norii şi înîn epoca clasică, grecii indicau a n i i cu numelemagistratului eponim, care bineînţeles vanade la o cetate la alta. La Atena se foloseanumele primului arhonte, iar la Sparta -g|al eforului principal. In secolul al lll-|pâ

savanţi i alexandrini au conceput o cronologievalabilă pentru toate statele greceşti, Iu TJdrept criteriu Olimpiadele. Primele Joc riOlimpice de la care s-au păstrat numele învin-gătorilor au avut loc în 776. Cum locu- leOlimpice erau celebrate din patru în pa'.-u

ani, oiimpiada era un cic lu de patru ani. Oindicaţie cronologică de tipul „Olimpia Ja75,1" arată că ne aflăm în primul an după 74de olimpiade, adică 296 de ani (74,4), c i ăcare se scade din 776 şi dă 480. Aceast; edata bătăl ie i de la Salamina. R .

C R O N O S . Cronos era f i u l Cerului ş i î lPămîntului.. Ca să ajungă stăpînul lum i.şi-a mutilat tatăl şi s-a împreunat cu sora - aRea. A avut cu ea numeroşi copii, dar iefrică să nu fie detronat de ei, Ii m î n c a înd; .ădupă naştere. Cînd l-a născut pe Zeus, P îaa înlocuit copilul cu un pietroi, nemaivrînd ăpiardă şi această progenitură. Cronos aînghiţit fără să-şi dea seama de şiretlic. Z( ;sa fost crescut de Coribanţi ş i , c înd i-a vei itvremea, l-a învins pe Cronos. Dîndu-i să b ao licoare magică, l-a făcut să scoată din pînt -ce pe toţi copii i pe care î i înghiţ ise. Ăst ;la început domnia Olimpienilor. P. l ·

C R O T O N A. Crotona este una din col -nule Greciei Mari, întemeiată de aheii d iPeloponez. Ea a fost patria celebrului at l tMilon şi a lui Pitagora.

C U M A E. Dintre toate coloni i le greceş idin I ta l ia şi S i c i l i a , Cumae a tost cea m.·!veche, deşi cea mai îndepărtată de metropt ·lele sa le, Eretria şi Chalcis. Către m i j l o c ^sec. al V l l l - lea, colonişt i i eubeeni s-au instala

pe colina care domină c împia campaniană,lingă Pozzuoli de astăzi. Cu douăzeci de aniînainte, se aşezaseră la Pitecusai, o insulădin faţă. Ca să-şi consolideze definitv stăpîni-rea, eubeenii au fost obligaţi să-i alunge peopicii care ocupau locul viitoarei cetăţi.Cumae a devenit foarte repede prosperă şi aîntemeiat la r îndul său Dicearheea şi Neapo-|is. Influenţa sa s-a întins pînă departe, în474, cumeenii uniţi cu Hieron din Siracuza auînvins pe mare pe etrusci, dar în 421 au fostînvinşi la rîndul lor de samniţi. Cucerită în334 de romani, cetatea Cumae η-a mai păstratdin caracterul elenic decît amintirea unuitrecut îndepărtat. P. D.

C U R T E Z A N Ă . Ca multe alte popoareantice, grecii au cunoscut şi ei prostituţiasacră (mai cu seamă la Corint, pe lînga sanc-tuarul Afroditei, zeiţa dragostei). Aceastăcategorie aparte de preotese se numeau hiero-duloi adică „sclavesacre". Un atlet corintian,

a căru i victorie a fost c întată de Pindar, făcuselegămînt că, dacă va învinge la Jocurile Olim-pice, va dărui Afroditei cincizeci de hieroduloidin cetatea sa. A înv ins şi şi-a ţinut făgăduiala.Curtezanele „laice" se numeau hetaire, adică„însoţitoare" sau „prietene". Celebra Rodo-pis, a cărei viaţă a fost povestită de Herodot,a trăit în sec. al Vl-lea; a ajuns atît de bogată,î n c î t se spunea că a construit cu banii ei unadin mari le piramide din Egipt. Solon, arhonteîn 594, a deschis la Atena primele case detoleranţă, cu scopul de a pune capăt tulbură-rilor pe care tinerii prea pasionaţi le provo-cau în familii. Templul atic al Afroditei Pan-demos („cea populară"), a fost înălţat cu baniistr înşi din taxele pe care patronii acestorcase erau obligaţi prin lege să le verse "r/tezaurul public. Xenofon povesteşte cu umorîn Memorabilia o vizită castă pe care Socratea făcut-o curtezanei Teodote. După Rodopis,cele mai celebre curtezane au fost Lais şiFrine din Tespiai, modelul şi iubita scu Iptoru-

Curtezanadansînd la un banchet.

Detaliu de pe o cupăa pictorului Brigos.

C i rea 490British Museum .

161

lui Praxitèle. Oratorul Hiperide a aparat-ope Frine în faţa unui tribunal. Ca să-i cîst igepe judecători, Hiperide a sf îş iat rochia clien-tei sale, dezgolindu-i pieptul şi obţinînd astfelefectul cel mai patetic al peroraţiei. Tribuna-lul, cuprins de scrupule religioase, η-a îndrăz-nit să condamne „o preoteasă, sluj i toare aAfroditei", dar atenienii, ca să evite pe viitorastfel de incidente, au aprobat mai t î rz iu undecret care interzicea ca acuzatul să rămînăîn faţa judecătorilor în timpul votării. Auten-ticitatea acestei anecdote celebre, care a inspi-rat mai multor sculptori şi pictori reprezen-tarea unei scene at î t de picante ş i sugestive, afost adesea conteststă. Ea nu pare totuşi ne-verosimilă, dacă ţinem seama de respectulreligios pe care frumuseţea îl inspira acestuipopor at î t de îndrăgostit de artă.

Multe curtezane erau în acelaşi timp muzi-ciene de talent (mai ales cîntăreţe din flaut)sau dansatoare, şi se produceau la banchete,în sec. al IV-lea, la Atena, aceste hetaire eraua t î t de căutate, înc î t s-a stabilit printr-o legecă salariul maxim pe care puteau să-l primeas-că pe seară era de două drahme; dacă ohetairă era cerută de mai mulţi clienţi oda-tă trebuia să se procedeze prin tragere lasorti.

Numeroase hetaire, de pildă Neaira, aureuşit să se mărite şi au devenit nişte femeirespectabile. Dar mai cu seamă în epoca ele-nistică moravurile au favorizat ridicarea lorpe scara socială, şi unele dintre ele, aşa cumspune Plutarh, „au putut să calce în picioarediademe de regi"; Lamia, amanta lui Deme-trios Poliorcetul, Belestica, amanta lui Ptole-meu al ll-lea, Agatocleia, amanta lui Ptole-meu al IV-lea, au ajuns aproape ni te regine.

R. F.

D A F N E [DA P H N E]. Dafne este unadin nenumăratele Nimfe iubite de Apolon ;urmărită de zeu, ea l-a rugat pe tatăl său(care, după legendă, era rîul Ladon sau r îu lPeneios) s-o scape din această situaţie nedo-rită. Acesta a metamorfozat-o într-un laur,

162

care a devenit arbustul favorit al luiApolon. P. D.

D A M A S C I U S . A fost ul t imul scolarhal Şcolii din Atena, destituit de lustinian prindecretul din 529 e.n., care hotăra închidereaAcademiei. Urmat de c î ţ i v a d isc ipol i , printrecare Simplicius, Damaşciuş s-a refugiat înPersia, la curtea regelui Khosroes, unde a ră-mas doi ani. Nu ştim ce s-a în t împlat cu eidupă întoarcerea în Grecia, aşa cum nu-i cu-noaştem nici data naşterii şi a morţi i. Ne-aurămas de la el cîteva fragmente din Viaţa Iu:Isidor, profesorul său şi unul din succesor i ilui Proclos. Aceste texte preţioase constituieo istorie a ultimei perioade a Scoli i d in Atena.Regăsim aici atmosfera de intensă viată spi-rituală ce caracteriza ultimele cercuri paginedin Alexandria şi Atena, în sec. al Vl-lea e.n.Un comentariu asupra dialogului Filebos, atri-buit pînă acum pe nedrept lui Olimpiodor, afost editat recent de Westerinck (Amsterdam ,1959). Dar lucrarea de căpetenie a lui Damaş-ciuş rămîne Probleme şl s o l u ţ i i cu p r i v i r e laprimele principii, publicată în 1889 de Ruelleşi tradusă de Chaignet în 1898. Este ultimulmonument al gîndiri i greceşti şi conţine douăopere distincte: un Tratat despre principii şlun Comentariu asupra lui ..Parmenide", dialogplatonic a cărui exegeză constituia, împreunăcu cea a lui T/mo/os, baza învăţăturii neopla-toniciene. Comentariul lui Damaşciuş e con-ceput ca un răspuns la interpretarea datădialogului Parmenide de către Proclos [vezinumele]. Pentru acesta, ca şi pentru Plotin,principiul suprem era Unul. Dar Damaşciuşne conduce mai departe, dincolo de Unul,către Inefabilul absolut, unde gîndirea noas-tră nu dispune de altă cunoaştere decît ceaa neputinţei sale şi de altă experienţă de-c î t cea a v i d u l u i interior. Oare gîndireaînt î lneşte în felul acesta neantul şi tre-buie să conchidem că dincolo de Unul nu maiexistă nimic? Aici ne trădează limbajul. Fiind-că nu mai putem formula nici o propoziţie,noi numim „neant" deopotrivă abisul din care

Panae. Detaliu depe un crater be-oţian. Sfirşitul

secolului al V-lea.Muzeului Louvre.

au ieşit toate lucrurile şi abisul în care totuldispare. Gîndirea lui Damascius este cugeta-rea antică cea mai profundă asupra relativi-tăţii şi limitelor cunoaşterii umane. Cunoaş-terea este în esenţă o relaţie şi ca atare niciabsolutul, nici principiul absolut nu pot figîndite. Noţiunea de principiu implică şi eao relaţie. Orice principiu este principiu „al"unui lucru. Această filozofie a cunoaşterii esteîn acelaşi timp o filozofie a limbajului, întoată filozofia greacă nu există o critică maiprecisă, mai pătrunzătoare, mai ,,modernă"a gîndirii abstracte şi generale, şi ea ne amin-teşte adesea de Bergson. Opera lui Damasciusη-a avut destinul operei lui Proclos, care prin

scrierile lui Pseudo-Dionisios a inspirat teo-

logia mistică. Mai densă, mai obscură, maidificilă, concepţia lui Damascius s-a văzut izo-lată prin însăşi profunzimea ei. Astăzi ne ui-meşte prin admirabila ei luciditate critică şi

prin cunoaşterea pătrunzătoare a di f icultăţ i-lor neoplatonismului. M.-C. G.

D A M O F O N [ D A M O P H O N].Sculp-tor celebru prin grupul statuar din templullui Demeter şi al Despoinei din Licosura (Ar-cadia), Damofon din Mesena reprezintă, laînceputul sec. al li-lea, un curent clasicist,opus plasticii chinuiteşi uneori rococo a şco-lilor insulare, în special a celei din Rodos. Afost chemat să repare staiuia lui Zeus de laOlimpia, opera lui Fidias deteriorată în ur-ma cutremurului depămînt d in 183 şi cu aceastăocazie a studiat tehnica şi stilul lui Fidias. Ul-terior s-a străduit să imite maniera mareluimaestru atenian în lucrările ce i-au fost co-mandate la Mesena, Megalopolis şi în maimulte oraşe din Peloponez. Grupul statuardin templul de la Licosura este cunoscut dupădescrierea lui Pausanias şi după cîteva frag-

163

Dansatoare şi muzicanta.

Teracote provenind de !=

Paiafkastro. Minoic tir,

z i u. Muzeu l din H e rac l ion

Foto Hassia.

mente importante, în special capul titanuluiAnitos şi acela al Despoinei. Această operă alui Damofon a inspirat efigii de monede; celedouă zei*,e, Demeter şi Despoina, erau re-prezentate şezînd, iar Artemis şi Anitos înpicioare, de o parte şi de alta. Prezentareagrupului era frontală, fără redarea adîncimii,metodă net opusă spiritului sculpturii dinPergam şi Rodos din aceeaşi epocă, dar careregăsea calmul şi seninătatea operelor clasice.

R. M.

D A N A E. Un oracol a prezis că fiul Danaeiî ş i va ucide bunicul, pe Acrisios, regeleArgosului. Cînd fata'a atins vîrsta nubilă, Acri-sios, ca să evite împlinirea destinului, a in-ch is-o într-o temniţă. Dar Zeus s-a îndrăgos-tit de Danae şi s-a coborît la ea sub forma uneiploi de aur. Rodul miraculoasei împreunăria fost eroul Perseu. După naştere, Acrisiosi-a închis pe mamă şi pe copil într-un cufăr,pe care I-a aruncat în mare, dar Zeus i-asalvat. Danae şi Perseu au ajuns cu bine pe

insula Serifos, undeau fost primiţi de Polidec-tes regele insulei, şi de fratele său Dictis. P. D,

D A N A I D E L E . RegeleDanaos, originar dinEgipt, s-a expatriat împreună cu cele cincizecide fiice ale sale, Danaidele, ca să scape de duş-mănia celor cincizeci de nepoţi şi s-a instalatîn Argos. Dar nepoţii au venit după el în Gre-cia şi au cerut în căsătorie pe verele lor. î nnoaptea nunţi i, ascultînd porunca tatălui lor,toate miresele, afară de una singură, şi-au în-junghiat şi decapitat soţ i i , în infern, Danai-dele î ş i ispăşesc pedeapsa, fiind condamnatesă umple fără încetare nişte vase cu fundulgăurit. P. D.

D A N A l I. „Ahei" sau „danai" este numeledat de Homer şi de alţi poeţi grecilorcare au luat parte la războiul troian. Era pro-babil un termen generic, care nu se referă lao regiune anumită şi caută numai să evoceamintirea unui strămoş comun, miticul Da-naos. P. D.

164

D A N S . Dansul joacă un rol mult mai im-portant la vechi i greci, decî t în societateanoastră modernă. Dansul nu este o distracţiejratuită, ci expresia spontană a unor senti-mente profunde (bucurie, tristeţe etc.). Dinaceastăcauză, el este legatdecultul unordivini-tăti, ca Artemis, cărora le plăcea în mod deo-sebit să-şi vadă credincioşii dansînd. Operede artă minoică şi miceniană din mileniul I Iiniăţişează tinere dezlăniuite în dansuriviolente, cu caracter poate extatic. C î n dTezeu şi tovarăşi i s ă i s-au întors birui-tori din Creta, au debarcat la Delos şi auexecutat în cinstea lui Apolon un dans caresugera, se pare, zborul cocorilor: era probabilun fel de farandolă, cum există încă în uneleţări mediteraneene. Alături de acest dans so-lemn, se cunoşteau şi dansuri violente şi las-cive, de pildă cordax, executat de credincioşi ilui Dionisos. Pe vase de la începutul sec. alVl-lea, vedem dansatori de cordax, care, înintenţia lor de a sugera erotismul silenilor şisatirilor şi pentru a da corpului lor o aparenţăde animal, î ş i prindeau la spate un fel de coa-dă, care făcea gesturile lor şi mai obscene.Sparta a fost una din cetăţile greceşti undedansul era la cea mai mare cinste. Nu cunoaş-tem regiune a Greciei în care să nu fi existatcoruri, conduse de maeştri experimentaţi. Seştie ce rol esenţial jucau în piesele de teatruaceste coruri, ale căror cîntece erau acompa-niate de mişcări ritmice.

Dansul nu era apanajul excluşi*' al tinerilor,Socrate însuş i , la bătrîneţe, se arăta doritorsă înveţe această artă, pe care p înă atunci oneglijase. Nu vom enumera aici toate felurilededans, numeroase şi variate, în toate tim-purile au existat dansatori cu ambiţ ie de vir-tuozitate ş i , cu timpul, numărul profesioniş-tilor a crescut. Fireşte, cu cît dansul deveneaun simplu exerciţiu destinat să î n c î n t e pespectatori, cu at î t se atenua caracterul său

Dans dionisiac. Detaliu de pe un crater a! pictorului'erbărilor Carneia. Circa 410. Muzeul din Tarent.

Foto Hirmer.

religios. Totuşi originea şi semnificaţia sa decult η-a fost niciodată dată uitării. P. D.

D E C E L I A [D E K E L E l A]. Demosul[vezi cuvîntul] Decelia, situat la 20 km nordde Atena, era una din poziţiile-cheie aleAtici i, pentru că era traversat de marele drumcare ducea spre Eubeea şi Beoţia. Acolo î ş iaveau garnizoana efebii, în timpul anului deserviciu militar. Ocuparea acestui ţinut decătre lacedemonieni în timpul războiului pe-loponeziac a fost fatală pentru Atena. Nu edeci de mirare că atenienii au construit mait îrz iu o fortăreaţă la intrarea defileului ceducea, spre nord, la Decelia. P. D.

D E D A L [D A l D A L O S]. Personaj le-gendar, căruia grecii, popor atît de ingeniosde la natură, î i atribuiau tot felul de invenţii,li socoteau Cretan, amintindu-şi probabil c î t

165

datora civilizaţia lor trecutului minoic. Dedalera renumit mai cu seamă fiindcă găsise m ij lo-cul s a s e înalţe în aer, lipindu-şi de umeri aripide pasăre. Dar fiul său, Icar, apropiindu-seîn zbor de soare, s-a prăbuşit în valuri, deoa-rece căldura mare topise cleiul. Meritul de afi executat primele statui i-a fost acordat totlui Dedal. Arheologii, fără să accepte aceastătradiţie lipsită de orice temei, numesc totuşidedalic stilul plasticii din secolul a! Vll-lea:stil brutal, cam sec, care subliniază prea multstructura feţei şi dă gurii şi ochilor dimensi-uni exagerate, pentru a-i face mai ex-presivi.

Cu toate că personalitatea sa e mai slabconturată, Dedal ar putea fi socotit.ca şi Ufise,unul dintre tipurile cete mai reprezenta-tive ale spiritului grec: inteligenţă practicăşi îndemînare în execuţie. P. D.

D E l A N E l R A. Fiica lui Oineus, regeleCalidonului, Deianeira a respins propunerilede dragoste ale zeului-fluviu Aheloos. Dupăaceea s-a căsătorit cu Heracles, cu care a avutun fiu, pe Hilos. Episodul binecunoscut alrăpirii ei de către Nesos a fost adesea repre-zentat în arta greacă veche. Nesos era un Cen-taur, a cărui îndeletnicire era să ducă în spi-nare pe călătorii care nu voiau să treacă înotun anumit r îu. După ce a dus-o pe Deianeirape malul celălalt, Nesos a încercat s-o violeze,dar Heracles l-a omorît. înainte de a muri,Nesos i-a dat cîteva picături din sîngele ca-re-i curgea din rană, spunîndu-i că, dacă vreo-dată Heracles o va înşela, îl va putea readucela ea dîndu-i să se îmbrace cu o cămaşă îmbi-bată în acest sînge. Deianeira l-a ascultat şi,cînd soţul ei s-a îndrăgostit de tînăra lole, i-adat cămaşa pregătită după sfaturile Centau-rului. Dar sîngele s-a dovedit a fi o otravăcare l-a ars pesoţul infidel. Degeaba a încercatsă-şi smulgă cămaşa pentru a scăpa dedurerilecumplite. Ca să moară mai repede, Heraclesa aprins un rug şi s-a aruncat în flăcări. Aceas-ta a fost răzbunarea postumă a lui Nesos.

P. D.

166

D E L F l [D E L P H O l]. Situat în Focida,adică aproape de centrul geografic al Grecieipropriu-zise, pe muntele Parnas şi deasupragolfului Corint, oraşul Delfi a înflăcărat ima-ginaţia grecilor probabil din cele mai vec'nitimpuri, prin măreţ ia sa aspră ş i impunătoareSe spunea că Zeus tr imisese doi vulturi dindouă extremităţi ale diametrului terestru (ceivechi î ş i închipuiau pămîntul ca pe un disc) casă afle unde e centru! pămîntului. Păsările'sfinte s-au înt î ln i t la Delfi deasupra ompha/os-ului (=buric), o piatră sfîntă, de formă aproxi-mativ conică.* Numele Delfi pare înrudit o„de/phys (=matrice); oraşul era deci conside-rat „buricul pămîntului" şi centrul universu-lui.· în orice caz, a fost centruf religios cel maiinfluent şi mai prestigios al Greciei antice,Delfi a fost locuit ş i a avut lăcaşuri de cu It cumult înaintea sosirii olimpienilor Apolon ş iAtena, fiul şi fiica lui Zeus. Săpăturile efec-tuate de Şcoala franceză din Atena au dat laivea la ruinele unor caş e şi sanctuare din epocamiceniană. Străvechea Magna /Mater („mareamamă") a religiei minoice, identificată cu Pă-mîntul, a lăsat la Delfi o amintire v ie: DupăEschil, Gaia („Pămîntul") a fost „prima pro-fetă" de la Delfi şi oracolul său era păzit dedragonul Python. Homer numea Delfi Pythn„cea stîncoasă". Casă ajungă s t ă p î n la Delfi.Apolon ucide dragonul si capătă astfel nu-mele de „zeu p/thian". Oracolele sale erautransmise prin gura unei femei din Delfi nu-mită Pythia şi, odată la patru ani, la mi j locu 1

unei olimpiade, mari le jocuri Pythice (concur-suri atletice şi muzicale în acelaşi t impireuneau la Delfi pe grecii veniţi de pre-tutindeni. Graţie acestor jocuri ş i măales oracolului, Apolon din Delfi a fost ce!puţin la fel de „panelenic" ca şi Zeus dinOlimpia.

Dacă veneai la Delfi peuscat (se putea ajun-ge acolo şi prin portul Iţea, numit pe vremuriCira, din golful Corint), în t î lneai mai î n t î i

* Un fel de bet//, monument al soarelui în Orient(n. trad.)

Delfi. Fintina Casta l ia . Foto Haisin,

janctuarul zeiţei Atena Pronaia (adică „dinfaţa tem p lu lu i" principal), num iţă printr-un jocde cuvinte si Pronoio („Pronie, Providenţă"),In acest sanctuar se vedea un monument ro-tund, splendidul şi enigmaticul tholos. De a ic iajungeai la gimnaziu (gymnosion), unde se an-trenau atleţii înainte de Jocurile Pythice. Ve-deai apoi izvorul Castalia, care ţ îşneşte dinprăpastia săpată între cei doi pereţi î n a l ţ i şistrălucitori ai Fedriadelor, şi ajungeai în sfîr-sit la sanctuarul principal închinat lui Apolon.Din cauza înclinări i pronunţate a terenului,Calea Sacră desenează un V mare printre mo-numentele votive de tot felul, care dădeausanctuarului, în epoca clasică, aparenţa unuimuzeu în aer liber, extrem de încărcat: statuiizolate (uneori aşezate în vîrful unor coloaneînalte sau grupate în şiruri pe vase) si „Teza-ure", adică un fel de capele, unde cetăţile în-grămădeau ex-voto-uri particulare şi publice;„tezaurul" Atenei a fost reconstruit de arheo-logi în zilele noastre. Apoi se ajungea la al-tarul cel mare din faţa intrării în templul luiApolon. Acest templu, distrus la mij locul sec.

Ddfi. Omfa/os, piatra sacră considerată centrul pămîn-tului. Foto Spyros Me/etzjs.·

Delfi. Tezaurul atenienilor. consacrat intre 490 şi 485,foto Hossio,

167

al Vl-lea şi din nou în sec. al IV-lea, a fost re-construit de fiecare dată în toată splendoarea,din contribuţiilegeneroaseadunatedin întrea-ga lume greacă. Sanctuarul pythie era apăratşi administrat de o ligă a popoarelor vecine,Amfictionia (de la omph/Ktiones, cuvînt careînseamnă „vecini"). Această Ligă s-a formatiniţial în jurul sanctuarului Demetrei dinAntela, Ungă Termopile (Thermopylai). Eaavea deci două centre, Delfi şi Termopile, şide aceea i s-a spus Amfictionia „pileo-del-fică". Fiecare din cele douăsprezece popoaremembre trimiteau la sesiunile (p γ la ia i) Ligi i

c î t e doi reprezentanţi principali: hieromne-monii şi pilagorii, însărcinaţi să asiste pehieromnemoni în acest consi l iu oarecum inter-naţional.

Dionisos, zeul v inului , al beţiei şi al deli-' rului, ocupa la Delfi un loc de frunte alăturide Apolon. Cu toate că, în principiu, era ne-muritor ca toţi olimpienii, Dionisos suferiseavataruri, ca şi egipteanul Osiris: se zicea cămurise şi înviase şi mormîntul său se afla toc-mai în „sfînta sfintelor" din templul lui Apo-lon, într-o încăpere subterană interzisă pro-faniior (manteion, odyton), unde Pythia, aşe-zată pe un trepied îna l t , dădea oracolele „ade-vărate" şi „infailibile" prin care Apolon, Inbunătatea sa. descoperea oamenilor voinţa ta-tălui său Zeus. Probabil că, prin contaminarecu cultul orgiastic al lui Dionisos, Pythia apă-rea ca un fel de Menadă, pradă unei tulburăriextatice, o „posedată". Căci, în ciuda uneiteze recente, după care Pythia ar fi fost tot-deauna caimă şi senină, toţi scriitorii antichi-tăţii, de la Platon la Cicero si Plutarh, şi-oreprezentau agitată de zeul care o inspira,într-un fel de mania (=delir) sau furor, cumîi spunea Cicero. Totuşi, pe lingă consultareaoracolului în odyton, la Delfi existau şi alteprocedee profetice, în primul r înd c/eromant/O(ghicitul prin tragerea la sorţi) [vezi d i v i -n a ţ i e ] .

Persoane particulare şi delegaţi ai cetăţilorse îngrămădeau la Delfi ca s-o consulte pePythia, care însă nu răspundea decît în anu-mite i i le şi în anumite condiţii. Cî t timp cre-dinţa religioasă a rămas vie şi adîncă, cei vechinu au îndrăznit să întreprindă nimic impor-tant fără să fi cerut mai î n t î i sfatul şi revela-ţ i i le zeului. Oracolul de la Delfi a jucat, deexemplu, un rol important, deşi greu de expli-cat, în marea mişcare a colonizării greceşti,care, mai ales din sec. al Vlll-lea pînă în sec.al Vl-lea, a risipit cetăţi helenice pe malurileMediteranei, din Spania pînă în îndepărtatulPont-Euxin (Marea Neagră). Pythia dădea în-temeietorilor de cetăţi indicaţii asupra cul-tului şi a instituţiilor religioase ce trebuiau

Delfi: una din coloanele porticului atenienilor şi zidupoligonal Fofo Georges de Miré.

168

Delfi. C a i s a sacră şi altarul insulei Chios. Foto Spyros Meletzis.

instituite dincolo de mare, precum şi — pro-babil — informaţii de ordin geografic despreţinuturile îndepărtate spre care porneau. Dealtfel era şi firesc ca Delfi să devină un exce-lent centru de informaţii: se adunau aici pe-lerini de pretutindeni să consulte oracolul(veneau în tot cursul anului, dar mai ales întimpul Jocurilor Pythice).

Vîrsta de aur a sanctuarului si a oracoluluilui Apolon este sec. al Vl-lea. F înă la războa-iele medice, autoritatea revelaţi i lor delfice afost practic necontestată. Dar cînd Xerxes ainvadat Grecia în 480, atitudinea Pythiei n-afost deloc încurajatoare pentru apărătorii in-dependenţei greceşti. Se pare că trimişi i Ma-relui Reges-au bucurat la Delfi de o bună pri-mire. Membrii Amficţioniei, care locuiauaproape toţi la nord de Termcpue, -,i chiarbeoţienii au fost nevoiţi să treară de parteacotropitorilor lor, care-i ameninţau pe ei în

primul rînd. Pythia nu prezicea grecilor decîtnenorociri, totuşi, cînd bătăli i le de la Sala-mina şi Plateea au salvat situaţia, s-a spus că

oracolele lui Apolon de fapt prevăzuseră şipregătiseră aceste victorii, astfel că sanctua-rul s - a u m p l u t d e ofrandele grecilor biruitori.Cu toate acestea credinţa, p înă atunci oarbă,în oracolul de la Delfi pr imiseogrea lovitură.Independenţa politică asanctuarului înceteazăΌ dată cu războaiele medice. De acum înainteoracolul va fi sub patronajul statului do-minant, cel care exercita „hegemonia": Atenaîn sec. al V-lea, apoi Sparta, Teba şi Macedo-n'a în sec. al IV-lea, etolienii în sec. ai I l l- leaşi în s f î rş i t Roma. Oracolul va continua săaibă o mare influenţă, cel puţin pînă în epocalui Alexandru. El a ţinut neapărat să vină laDelfi înainte de a pleca în expediţie, ca să fieproclamat ,,invincibil" de către Pythia. în sec.al ll-lea e.n., datorită filoelenismului mai

169

Delfi. Templul Iul Ap-

de la p o a l e l e F,ndnad»S e L O Î u l dl l V-lea.

Aury-Arthaud.

multor împăraţi, mai ales al Iu i Hadrian, Delfirenaşte, deşi renaşterea aceasta avea un ca-racter oarecum „arheologic". De această pe-rioadă efemeră este legat numele lui Plutarh,autorul V i e ţ i l o r , care a fost preot la Delfi. înDialogurile pythice, el apare ca un apologet în-focat al religiei delfice. Chiar dacă nu poate fivorba de o „doctrină" delfică, ci mai degrabăde un „spirit" delfic, acesta a avut o influenţăconsiderabilă asupra credinţelor religioase şimoralealeGreciei antice. Apolon nu mai este,ca în Iliada, arcaşul crud, inuman, care răspîn-deşte ciuma. El a devenit, datorită progreselorgîndiri i teologice, zeul cel mai „filantrop",nu numai prin oracolele sale, cu ajutorul că-rora luminează şi îndrumă pe oameni, ci şiprin riturile i rcatartice". pe care le prezideazăîn calitatea sa de Purificator al tuturor păca-

170

t e l o r ş i înt inări lor. Eschi l , Pindar şi Herodotdatorează mult clerului delfic, dar şi acestale este îndatorat.

Influenţa intelectuală şi literară a oraşuluiDelfi a fost considerabilă, în templul lui Apo-lon Pythianul se găseau chipurile lui Homerşi Hesiod şi scaunul de fier al lui Pindar. Or i-colul poruncise delfienilor să-l dea lui Pindaro parte din prinoasele oferite zeului. Apolon,conducător al corului Muzelor (Musagetes!,era patronul firesc al poeziei şi poeţilor. ?iPythia nu uita acest lucru Era de asemeniprotector al ştiinţelor: se spunea că porun-c i s e o dată locuitorilor insulei Delos, unde sinăscuse, să dubleze volumul unui altar cubic,voind astfel să-i determine să studiere geo-metria; dublarea cubului, ca şi cavadraturacercului, s înt probleme insoluoile. Maximele

înţelepţilor, inspirate mai mult sau mai puţinde Apolon, erau gravate la intrarea în tem-plu: „Nimic prea mult" M Cu n oaste-1 e pe tineî n s u ţ i " , „Dacă te angajezi, te aşteaptă neca-zuri", precum şi epsilonul (ε) mistic, căruia Plu-tarh i-a consacrat în întregime dialogul Despre£ de la Delfi. Oracolele Pythiei considerau caimplicit admisă nemurirea sufletului, pe careSocrate s-a străduit s-o demonstreze în dia-logul Fedon al lui Platon. Socrate î ş i sfătuiadiscipolii să. meargă s-o consulte pe Pythia şi,cînd prietenul său Hairefon a întrebat la Delfidacă există, pe lume un om mai înţelept deci tSocrate, oracolul i-a răspuns că nu. Iar Pla-ton, în Cetatea ideală şi utopică, pe care aconstruit-o prin raţionament, dă locul de frun-te zeului din Delfi în tot ce priveşte religiaŞi morala El scrie astfel în Republica: ,,Apo-

lon ecelcetrebuie sădictezecelemai impor-tante cele mai frumoase şi cele dintîi legi[...] Noi nu-l vom urma decît pe el, căciacest zeu, interpretul tradiţional al rel igiei,sălăşluieşte în centrul şi în buricu l pămîntuluica să conducă neamul omenesc". R. F.

D E L O S. Ca această insulă stîncoasă, mi-nusculă, bătută aproape fără încetare de v î n -turi, să devină unul din mari le centre ale lu-mii elenice, a fost nevoiede prezenţa unui zeuCînd Leto, urmărită de gelozia Herei, căutaun adăpost unde să-l nască pe fiul lui Zeus,numai Delos i-a oferit azil. Insula era atît denăpăstuită, încît nu mai avea nimic de pier-dut! Locuitorii i-au cerut lui Leto s ă promită căilustrul ei fiu nu va dispreţul insula, ci „o vacinsti mai mult decît orice alt colţ de lume

171

Sanctuarul de 'αDelfi. în stingăjos, Calea Sacră,care vine d Î n s p r eintrarea princi-pală, Ea urcă lâ-slnd î n stingă,î n a i n t e de a for-ma un cot, bazadreptunghiulară dTezaurului sifni-enifor, apo; treceprin faţa Teza-urului atenieni-lor, lăsind înst înga Porticulaten ien i lor, d incarese zăresc treicoloane în faţazidului poligonal,ca apoi să ajungăla Templul Iu ιApolon, Deasu-pra e teatrul, iar

sus de tot, înd reapta, Stadi-onul. Foto Spy-

ros Me/etZ( 's.

ifÎÉM»M

Defos. A leea Leilor

Secolul al VIMea. F0(0

Chiruzel

Delos S t a t u i l e Cle0

patrei fi a lui Dios-

conde.Secolui a lll-lCsi

Foto Georges ROU.V.

şi va pune să i se îna l ţe acolo un templu mă-reţ". La poalele muntelui Cintos, impunătordoar prin izolarea sa, ţ i sprijinindu-se petrunchiul unui palmier (care, datorită acestuifapt, avea să ajungă un arbore sacru), Letol-a născut pe Apolon.

Nu ştim cînd s-a născut această legendă, darsăpăturile au dovedit că, înainte de a fi in-suia lui Apolon, Delos a avut ca patroană ozeiţă. De altfel de pe insulă nu lipsesc vestigiiale civilizaţiei miceniene. Se ştie că Delos afost locuită la început de o mînă de pescari,dar a devenit o escală importanta după ce na-vigaţia pe mare a luat amploare. Zeiţa, mi-ceniană venerată atunci, şi care trebuie să fifost o prefigurare a Artemidei, primea nu-meroase ofrande. Sub zidurile unui templudintr-o epocă ulterioară, arheologii au găsit omuiţime de asemenea ofrande, îngropate acoloritual. Alături de Artemis domnea poate şio divinitate masculină, dar rolul său trebuiesă fi fost foarte neînsemnat, căci nimic nu lasăsă se întrevadă cariera sa strălucită şi rapidă

174

de mai tîrziu. Partenerul Artemidei se p a t ecă nu era altul decît Apolon însuş i , într-oipostază primitivă. Cu ocazia destrămării ces-a produs în lumea egeeană la sfîrşitul mile-niului II, zeiţa cedează locul partenerului său.Grecii au făcut atunci din Apolon frateleArtemidei şi le-au atribuit ca mamă o zeiţăasiatică, Leto, trecînd-o şi pe ea printre iu-bitele lui Zeus. în mai puţin de două secole,noul cult s-a dezvoltat în aşa măsură, î n c î tDelos va fi de acum înainte regina Cicladelor,care, după spusa poetului, par grupate ca urcor în jurul ei. Se acreditează ideea durabilăcă e imposibil să stăpîneşti Marea Egee fărăconsimţămîntul lui Apolon delianul. Pe insulăîncep să se acumuleze ofrandele, aducînd aces-tui pămînt sărac o bogăţie nesperată. Se or-ganizau sărbători periodice; un imn din seco-lul a! Vll-lea descrie cu entuziasm spectacoluloferit de mulţimea ionienilor îmbrăcaţi încele mai frumoase vesminte. Se înalţă primelemonumente: temple modeste încă sau sculp-turi cu aspect barbar, de exemplu ş-irul de

l e i ce s t r ă j u i a D r u m u l Sacru ce ducea spresanctuaru l l u i Leto. Apolon are deocamdatăo capelă u m i l ă , care păleşte în faţa l o c u i n ţ e il u i Artemis, Dar în sec. al V l - l e a i se clădeşteun templu, i se dedică s tatui , dintre care unau r i a ş ă , de 15 m. T e m p l u l şi ofrandele erauoferite de l o c u i t o r i i d i n Naxos, o i n s u l ă în-vecinată, care rîvnea să-şi i m p u n ă puterea întot a r h i p e l a g u l , în c u r s u l sec. al VÎ-lea, ate-n i e n i i au căutat l a r î n d u l lor protecţia z e u l u i ,ca să-şi as igure s u p r e m a ţ i a . Ei răspîndesc le-genda că eroul lor n a ţ i o n a l Tezeu, întorcîn-du-se d i n Creta, u n d e b i r u i s e M i n o t a u r u l , ains t i tu i t în i n s u l a sf întă r i t u r i care încă s e m a icelebrează. A t e n i e n i i ş i -au asumat g r i j a de aveghea asupra intereselor l u i Apolon. Ascui-t ind de s f a t u l u n u i oracol, ei au mutat mor-m i n t e l e săpate de g e n e r a ţ i i l e anter ioare înapropierea imedia tă a l ă c a ş u r i l o r d i v i n e , un-deva departe de p r i v i r i l e z e u l u i . Era evitatăastfel p îngăr i rea s a n c t u a r u l u i . Atena se er i-|eaz| în apărătoare a l u i Apolon şi protec-t o a r e a c u l t u l u i s ă u , d e d i c î n d u - i u n m a r e

n u m ă r de ko rai şi kuroi [vezi c u v î n t u l ] ,în s e c o l u l a l V-lea, autoritatea A t e n e i asu-pra i n s u l e i Delos se exercită în m o d u l cel maidur si aproape o f i c i a l , în 477, ateniem'i facdin sanctuar s e d i u l unei a l ianţe îndreptateî m p o t r i v a p e r ş i l o r şi pînă în 454 t e z a u r u l aces-tei l i g i s-a a f la t la Delos, sub protecţia luiA p o l o n . în f e l u l acesta au o b ţ i n u t şi au păs-trat c o n t r o l u l asupra a d m i n i s t r a ţ i e i teri to-r i u l u i sacru, în 426, într-o vreme cînd d i f i -c u l t ă ţ i l e r ă z b o i u l u i peloponeziac făceau s p r i -j i n u l l u i Apolon încă m a i necesar, a t e n i e n i iau reorganizat m a r i l e serbăr i ( D é l i a } , au pu-r i f ica t d i n nou i n s u l a ş i au interz i s mur i tor i lorsă se nască şi să moară la Delos. F e m e i l e gatasă nască şi m u r i b u n z i i erau transportaţi înu l t i m u l moment la Reneia, o i n s u l ă foarteapropiată . Apoi au început c o n s t r u c ţ i a u n u it e m p l u c a r e — î n intenţ ia lor — t r e b u i a săeclipseze v e c h i u l e d i f i c i u d e c u l t d i n sec. a lV l - l e a , prea m i c ş i demodat. Această d o m i n a -ţ i e a cont inuat să se exercite asupra i n s u l e i ,cu o scurtă î n t r e r u p e r e (402—393), dar ate-

175

Delos. Cart ier d e locuinţeEpoca elenistică. fo ţ

Jacqueline Staméraff,

nienit s-au arătat mai puţin preocupaţi, decîtfuseseră în secolul precedent, de împodobireateritoriului sacru. Explicaţia este că acum Ci-cladele nu mai jucau un rol important niciîn viaţa politică, nici în economie.

Succesorii lui Alexandru acordă un interesreînnoit imperiului maritim şi astfel, în 315,insula Delos, eliberată desub autoritatea ate-niană, redevine unul din centrele elenice, caîn timpurile arhaice. Comerţul în plină dez-voltare găsea în această insulă ocrotită de unzeu o escală sigură si comodă, unde mărfurivenite de pretutindeni treceau de pe o corabiepe alta. După ce e declarată porto-franco (du-pă jumătatea sec. al ll-lea) şi moşteneşte co-merţul insulei Rodos (166) şi al Corintului(146), infula Delos devine marele tîrg al ce-realelor şi al sclavilor. Străini atraşi de spe-ranţa înavuţir i i veneau din toate colturile lu-mii şi se amestecau cu d ei i en i i: orientali, egip-teni şi chiar romani. Străinii î ş i deschideauîn apropierea portului propriile lor „agenţii"comerciale, aducînd totodată cu ei şi credinţenoi; Apolon şi delienii î i autorizau să clădească— în jurul sanctuarului — temple pentru zeii

lor barbari. Oraşul ia avînt, şi ruinele, destulde bine conservate, ale cartierelor de locuinţene dau o imagine a vieţii tumultuoase careanima străzile înguste [vezi U r b a n i s m],Dortul, cu cheiurile sale, antrepozitele, baba-e!e de legat vasele şi regulile de navigaţie,

tranzita în fiecare an -cantităţi enorme demărfuri, care aduceau locuitorilor bogăţie.Sanctuarul profită de această prosperitate:regii macedoneni Antigon şi Filip îl înfrumu-seţează cu porticuri somptuoase, suveraniiconsacră zeului portretele lor, notabilităţileoraşului înalţă statui şi exedre. în vecinăta-tea teritoriului sacru se construiesc edificiisemireligioase, semicomerciale. Locuitoriibogaţi comandă sculptorilor, pictorilor şimozaicarilor imagini care vor fi închinatedivinităţi lor locale sau vor împodobi încăpe-rile cele mai frumoase ale caselor. Calitateaacestor opere de artă lasă adesea de dorit.Să nu uităm că aceşti executanţi abili lucreazăpentru o clientelă de parveniţi, de negustori,care, în majoritatea lor, se interesau de artăţn mod superficial şi ostentativ. Graţie bogă-ţiei sale, Delos trebuie să fi lost totuşi unu

176

din centrele importante ale vieţi i ar t ist ice,de la s f î r ş i t u l sec. al I l l - lea p î n ă la începutulsec. I.

Prosperitatea comercială η-a scut i t î n s ăpe delieni de v i c i s i t u d i n i l e pol i t ice, în 16b,romanii, care cuceriseră Grecia, dăruiescinsula s f în tă atenienilor, pentru a ie răsplăti

fidelitatea. Ca şi î n sec. al V-lea si al l V-lea,tirania ateniană se exercită din nou fără mena-jamente asupra unui teritoriu considerat deei o simplă colonie. Acesta a fost preludiulunor nenorociri încă mai mari. In 88 şi 66armatele lui Mitridate şi bande de jefuitoripun mîna fără nici o dif icultate pe insulaocrotită numai de caracieru l ei sacru. O pără-sesc numai după ce-şi însuşesc toate bogăţiilepe care le puteau lua cu ei, lăsînd în urmă,numai ruine şi doliu. După această dublălovUură, insula Delos nu s-a mai relăcutniciodată. Puţin cile puţin, pelerinii înceteazăsă mai venereze un zeu care trăia singurpe o insuiă săracă şi, încă de la sfîrşitul anti-chităţii, sanctuarul este ceea ce a rămas pînăla sf î rş i tul sec. al XlX-lea e.n., un cîmp deruine care alimenta cu marmoră cuptoarele,

de var. P. D.

D E M E T E R. Zeiţa Demeter juca un rolimportant în Olimp datorită atribuţiilor salebine stabilite: ea e cea care dă pămîntuluirodnicie, tot ea face să crească gr îul . Aceastăfuncţie asigură cultului ei o mare răspîndireşi, în acelaşi timp, conferă ceremoniilor orga-nizate în cinstea ei un caracter cu totul parti-cular. In sanctuarele unde era adorată, înspecial în Atica (la Eleusis), se celebrau înfaţa unui public de iniţ iaţ i nişte ritualurisecrete: Misterele [vezi cuvîntul]. Nu cunoaş-tem amănunte cu privire la aceste Mistere:β probabil că semnif icaţia lor p-ofundă selega de ideea că viaţa este eternă ţi că reîn-cepe mereu. O ilustrare a acestei idei o putemvedea în î n s ă ş i legenda lui Demeter. Zeiţaavusese de la Zeus o fi ică, Persefona, pe careo iubea foarte mult. Dar într-o bună zi, pecînd fata se juca într-o pajişte cu prietenele

Demeter ş Persefona d ă r u i e s c t î n ă r u l u i Tripjolem uns p i c de EMU. Re! ief vot iv g as it la Eleusis. C i rca 450-440.

Muzeul Naţional din Atena, foto Spyros M e / e i z / s .

sale, a fost răpită de Hades, care a dus-o cuel în infern şi a luato de nevastă. Demeter,neştiind c e s e î n t î m p l a s e cu fiica ei. a colindattot pămîntul, câutînd-o şi implorînd ajutorulmuritorilor. Grecii pretindeau că recunoscîn multe locuri urmele jalnicului itinerarstrăbătut de o mamă desperată şi frîntă deoboseală, înnebunită de durere, Demeterrefuza să mai dea pămîntului fertilitate, astfelcă lumea era ameninţată de foamete. AtunciZeus a poruncit lui Hades s-o redea pe Per-sefona mamei sale. Dar Persefona mîncase în

177

infern citeva boabe de rodie (socotită d e grec iun fruct al morţii) ş i , f i ind legată prin aceastăvrajă, a fosr obligată s ă - ş i petreacă jumătatedin an lingă Hades. Din această cauză, vege-taţia nu acoperă pămintul decît în cele şaseluni de vreme bună. După ce ş i - a regăsitfiica, Demeter a ţinut să-şi exprime recunoş-tinţa faţă de cei ce-o ajutaseră la nevoie. Deaceea i-a dat lui Triptolem, f iul regelui dinEleusis, un spic de grîu, ca să-l cultive si săle arate oamenilor calităţi le sale. Se zice căTriptolem a străbătut pămîntul într-un carînaripat, învăţînd pe oameni agricultura şiarta de a î m b l î n z i natura vegetală.

Demeter şi Perşefona (numită mai simpluKore, adică „fata"), sînt legate indisolubil.Artiştii le reprezentau împreună, uneoriîmbrăţişîndu-se cu dragoste, cum se vede pefrontonul de est al Partenonului. O legendăspunea că Demeter a avut şi un fiu, pe Plutos,simbolul bogăţiei.

Demeter e una d in divinitări le greceşti carea fost nu numai adorată, dar a suscitat încredincioşii săi şi un sentiment mistic. Ceiiniţiaţi în misterele Demetrei si Persefoneiaveau asigurată supravieţuirea sufletului întrista împărăţie a Morţii.

Artiştii au zugrăvit mama şi fiica sub oînfăţ işare destul de asemănătoare, amîndouăgrave, îmbrăcate în vesminte lungi, sobre.Demeter avea fireşte un aspect mai accentuatde matroană, dar amîndouă au un :;er bine-voitor. Un relief celebru din Eleusis le înfă-ţişează cu tînărul Triptolem la mijloc,încredinţîndu-i spicul. Demeter ţine de obiceiîn mînă un sceptru, iar torţele, simbol fune-rar, constituie atributul cel mai frecvent alPersefonei. P. D.

D E M E T R I O S D I N F A L E R O N.în luptele care au urmat după moartea lui

Alexandru, unul din pretendenţii la tronulMacedoniei, Casandros, a reuşit să pună m î n ape At en a, care II susţ inuse pe r ivalul său Poli-perhon. Casandros a încredinţat conducereaoraşului unuia dintre prietenii s ă i , Demetrios

178

din Faleron, care a deţinut puterea între 317şi 307. Era un discipol al lui A r i s t o L e l si primasa grijă a fost să instaureze un regim oligar-hic, bazat pe cens. Celebru prin luxul său,el a fost cu toate acestea autorul unei legicontra luxului morminte'or, lege importanţăpentru dezvoltarea artei, fiindcă pune capătîn Atica fabricării stelelor funerare sculptate.El a domnit ca un tiran, dar fă^ă cruz ime,şi nu s-a preocupat de prestigiul Atenei, pecare a redus-o, cum spune un i s t o r i c modern,la proporţii le unui oraş de provincie, în 307,omonimul său Demetrios Poliorcetul a cuceritAtena ş i , spre marea bucurie a populaţiei,I-a alungat pe tiran, care s-a refugiat la curtealui Ptolemeu. P.D.

D E M E T R I O S P O L I O R C E T U L .Demetrios Poliorcetul a fost urmaşul tatăluisău Antigon cel Chior, care s-a proclamatrege în 306 şi a stăpînit cea mai mare partea provinciilor Asiei Mici. Alungat de diadoh ,după înirîngerea sa de la Ipsos (301), Polior-cetul s-a refugiat în Macedonia, unde s-a pro-clamat rege în 297. După un asediu dedoi ar icucereşte Atena, apoi instaurează în c e t ă ţ i l egreceşti regimuri oligarhice. Alungat diiregatul s îu de o coaliţ ie î n care regele Pinsal Epirului a jucat un rol de căpetenie, eltrece în Asia Mică, unde pune m î n a pe Sarde·Fiind făcut pri/onier de Seleucos, moare în.capt iv i tate în 283. A fost unul din întemeie-torii poliorceticii (arta de a asedia oraşe),dar caracterul său η-a fost la înălţ imea inteli-genţei sale, iar luxul şi aroganţa l-au făcutodios. Plutarh I-a numit „rege de teatru'.

P. Γ

D E M O C R l t [D E M O K R l T O S

Discipolul lui Leucip (elevul lui Parmenide .Democrit din Abdera a fost contemporan c

Socraţe. Născut prin 460, a trăit pînă la ;'·v î r s t ă foarte înaintată. Mare călător, mar· ·observator şi mare scri itor, el a redacta*peste cincizeci de tratate, o operă enciclope-dică din care s-au păstrat numai fragmente

Găsim în ea o morală a fericirii şi a senină-tăţii, precum si prima expunere a unei filozo.fii atomiste. Parmenide afirmase existenţafiinţei imobile şi negase existenţa Nimicului^a Nefiinţei. Dar, remarcă Leucip şi Democrit,Nefiinţa totuşi există, este vidul, fără de carenu există <m iscare, în ceea ce priveşte Fi inţa i

ea nu este un bloc de materie care ar exclude

naşterea (creaţia) şi corupţia. Fiinţa esteformată din particule sol ide şi indiv iz ibi le(atomii), inv iz ib i le din cauza micimi i lor.Aceste particule nu se deosebesc decîtpr in

poziţie (ca l iterele Z şi N), ordine (ca AB şiBA) şi formă sau figură (ca A ş i B) — de undenumele de ,,idei" pe care li-l dă Democrit.Aceşti atomi se mişcă în vid şi se agaţă uniide alţii, s t î r n i n d un fel de v îrtej , o mişcarecentrifuga care duce la o selecţie mecanică.Astfel izbuteşte Democrit să explice întregulsistem al lumii. Senzaţiile s înt provocate detrecerea unor atomi uşori (efluvii sau simula-cre) prin porii organelor. Cunoaşterea sen-zorială realizată astfel e obscură, neautenticăşi pur convenţională. Singura cunoaştere legi-timă vine de la raţiune, care postulează exis-tenţa atom i lor şi a v idului. Sufletul e alcătuitdin atomi s u b t i l i şi mobi l i , reînnoiţi prinrespiraţie. Platon şi Aristotel au subordonatexplicaţiile mecanice ale atomiştilor unorconsiderente finaliste, care aveau să dominegîndirea antică. Numai Epicur a adoptatsistemul fizicii atomiste, cu unele modificărişi adăugiri. Poemul Despre natură al discipo-lului său Lucreţiu e un tablou de ansamblual atomismului antic. Democrit apare ca unprecursor al fizicienilor moderni, anunţîndteoriile lor corpusculareşi mecaniciste.

P.-M.S.

D E M O S , în scopul de a sfărîma tiparelearistocratice ale statului atenian, Clistenea împărţit teritoriul atic urban şi rural în osută de circumscripţii teritoriale numitedemoi. Localităţile de importanţă minoră seuneau formînd un demos, iar aşezări le urbanemari erau împărţ i te în mai multe demos-uri.

Demos este celula statului, în primul an dupănaştere, orice atenian de condiţie libera eînscris în registrele demos-ului de care apar-ţinea tatăl, iar la numele său se adăuga auto-mat demottcL//, adică numele demos-ului.înscrierea în registrul circumscripţiei confe-rea toate drepturile c i v i l e şi dreptul de cetă-ţenie. Demos-ul nu e numai un centru de starec i v i l ă : el constituie o comunitate, condusăde un demarh a les, un fel de primar, care adm i-nistrează trebucile locale cu ajutorul adunăriicetăţenilor. Tot demarhul juca rolul de inter-mediar între puterea şi administraţia cen-trală pe de o parte ş i locuitorii circumscripţieisale pe de altă parte. Fiecare demos are pro-tectorii săi d iv in i , sanctuarele ş i sărbători lesale; el are şi finanţe proprii, al imentate deaveri le sacre şi de taxele de şedere plătitede străini. P.D-

D E M O S T E N E [ D E M O S T H E N E S ](1). Cel mai mare orator atenian (384—322)fiul unui bogat fabricant de arme. Acesta a mu-rit cînd Demostene avea şapte ani, lăsîndu-l îngrija a trei tutori, care î n s ă i-au r isipit moşte-nirea. La v î r s t a de optsprezece ani, Demostenes-a hotărît să-i s i l e a s c ă să restituie ceeace-şi î n s u ş i s e r ă pe nedrept şi de aceea învaţăsecretele elocinţei judiciare de la oratorulIsaios. La douăzeci şi unu de ani pledează elînsuşi împotr iva tutorilor şi cîştigă procesul,dar nu poate să recupereze d e c î t o m ică partedin moştenire. A fost nevoit deci să-şi c î ş t i g eexistenţa ca logograf, redactînd pledoariipentru împr ic inaţ i i l ips i ţ i de darul elocinţei.Apoi s-a lansat la tribuna Adunării poporuluişi la treizeci de ani pronunţă primul săudiscurs politic păstrat, Despre s i T i o r i i .

în acea vreme regele Fi l ip al ll-lea al Mace-doniei încerca să integreze Grecia imperiuluisău. Mulţi atenieni dădeau înapoi în faţapericolelor unui război şi preferau să facăconcesii, ca să menţină pacea. Demostene sealătură oratorilor patrioţi, hotărîţ i să aperecu orice preţ libertatea cetăţilor greceşti.In 351, el rosteşte Prima Filipică ş i , timp de

179

zece ani, discursurile sa le se succed violenteş i înflăcărate, p înă la FiliOica a IV-a, în 341.Demostene reuşeşte în cele din urmă să-itrezească pe atenieni din amorţeală. Cîşti-gînd încrederea poporului, conduce tre-burile publice între 340 şi 338 şi realizeazăalianţa cu Teba, care ar fi putut salva inde-pendenţa Eladei. în 338 atenienii şi tebaniis înt î n s ă zdrobiţi la Cheroneea de falangamacedoneană. „Procesul coroanei", survenitla puţin timp după această bătălie (dar carese va judeca abia în 330), îi oferă ocazia săfacă apologia carierei sale politice, atacatăvehement de Eşchine. Acesta nu obţine nicimăcar o cincime din voturi, plăteşte o amendăgrea şi e obligat să ia drumul exi lului. In 324,urmează procesul lui Harpalos, în care acu-zatorul lui Demostene e Hipehde, fostul săualiat din partidul patriotic. Suspectat devenalitate, Demostene e condamnat şi trebuiesă se exi leze, dar e rechemat curînd la Atena,căci vestea morţii lui Alexandru provocaseo răscoală antimacedoneană. Războiul lamiacse încheie totuşi prin înlr îngerea cetăţilorgreceşti, iar Demostene, din nou alungat şiurmărit, se refugiază în sanctuarul lui Posei-don din insula Calaureia. Cînd urmăritoriis înt gata să pună mina pe el, Demostene seotrăveşte.

Sub numele lui Demostene ne-au parvenitşaizeci de discursuri, dar unele (mai alesdintre pledoarii le civile) s înt suspecte saucategoric apocrife. Ni s-au păstrat aproapetoate discursurile publicate de orator. Ceamai regretabilă pierdere o constituie discursulde apărare din procesul lui Harpalos, Demos-tene a fost î n a i n t e de toate un mare om deacţiune şi un învăţător energic. Ideile sales î n t inspirate de un patriotism înflăcărat, deo mare dragoste de libertate, precum şi deînalta concepţie pe care o avea despre rolul„sfătuitorului", adică al oratorului politicîntr-un stat democratic. A citit ri recititopera lui Tucidide, din care a învăţat lecţii depolitică şi de st i l . Eschine, adversarul săupolitic, spunea că, la tribună, Demostene

180

sărea şi se agita „ca un tigru". Frazele scriseale discursurilor sale păstrează încă violenţapasiunii sa le oratorice. După cum spuneMontaigne, Demostene „este în scris cumeste în vorbă". Arta sa e at î t de perfectă,î n c î t nici n-o simţi. Este evident că oratorulî ş i permite şă-şi bată joc de preceptele retori,ci i ; în aceasta e inimitabil. Totul la el concurăîn realizarea persuasiunii, mai ales st i lu l săunervos, incisiv şi izbitor. R. F.

D E M O S T E N E [ D E M O S T H E N E S ](2). Generalul atenian Demostene a ju-cat, alături de Nicias, un oarecare rol î nrăzboiul peloponeziac. Ei a fost unul dintrecei numiţi de compatrioţii s ă i în fruntea expe-diţiei din S ic i l ia .

D E U C A L I O N . Deucalion ş i Pira s î n tsinguri i muritori cruţaţi de Zeus, atunci c înda hotărît să înere pe toţi oamenii intr-unmare potop. Amîndoi si-au construit o arcă.în care au plutit pmă în ziua c î n d apeie s-auretras. Urmînd porunca tr imisă de Zeus prinintermediu! Iui Hermes, ei au aruncat pesteumeri oasele mamei lor, adică pietrele careformează scheletul pămîntului. Din acestepietre s-au născut oamenii care populeazăde atunci lumea, în această legendă, puţincunoscută de greci, recunoaştem cu uşurinţătranspunerea unor poveşti orientale. P. D

D I A D O H I I [D I A D O K H O l]. Lamoartea lui Alexandru cel Mare, care lăsaseca urmaşi legitimi un frate vitreg imbecilşi un băiat care nu se născuse încă, general i isăi nu s-au gîndit nici o clipă că imperiul, laconstituirea căruia avuseseră mîndria să iaparte, s-ar fi putut dezmembra. Macedoniaavea deci nevoie de un rege, şi generali i audat tronul fratelui redus mintal. Acesta aîmpărţit apoi domnia cu copilul pecare îl năs-cuse între timp Roxana. Pentru a-i protejape aceşti suverani prea s labi — de fapt peitrua exercita puterea î n numele lor — au fostaleşi Perdicas şi Crateros, doi dintre cei mai

b u n i l o c o t e n e n ţ i a i i u i A l e x a n d r u ( a m î n d o ise făcuseră r e m a r c a ţ i î n t i m p u l c a m p a n i e id in I n d i i ) . S-a t r e c u t apoi la î m p ă r ţ i r e a pro-v i n c i i l o r : Antipater r ă m î n e î n f u n c ţ i a p e care

Q exercita de m u l t t i m p , aceea de strategî n s ă r c i n a t cu a f a c e r i l e G r e c i e i . (In aceastăc a l i t a t e a zdrobi t r e v o l t a i z b u c n i t ă în Grec ia| a vestea m o r ţ i i l u i A l e x a n d r u , l-a c o n d a m n a tja moarte p e H i p e r i d e ş i l -a î m p i n s pe Demos-

tene la s i n u c i d e r e . ) Ptolemeu, înv ingătorulde la H a l i c a r n a s , a p r i m i t s a t r a p i a E g i p t u l u i ;/ A n t i g o n , z i s ,,cel C h i o r " (Monoţththalmos),satrapia P a m f i l i e i , L i d i e i ş i F r i g i e i . Eumenep r i m e ş t e u n dar d e r i z o r i u : p r o v i n c i i l e încănesupuse Capadocia şi P a f l a g o n i a ; Lisimahd e v i n e g u v e r n a t o r u l T r a c i e i . T e r i t o r i i l e d i nest au fost î m p ă r ţ i t e î n t r e persona je m a ipuţin importante , care vor j u c a un r o l d i n t r ec e l e m a i şterse.

Foarte curînd, f iecare d i n aceşti succesoria i l u i A l e x a n d r u (acesta este s e n s u l c u v î n t u l u id iadohi) avea i m p r e s i a că el e cel m a i i n d i c a tsă conducă întreg i m p e r i u l , de aceea d i a d o h i is-au război t fără m i l ă î n t r e e i t i m p de pestepatruzec i de a n i , ca să-şi atingă ţ e l u l . Con-f l i c t u l încetează în 277, cind moare u l t i m u lreprezentant a l g e n e r a ţ i e i eroice, i a r i m p e -r i u l l u i A l e x a n d r u se scindează în regate inde-pendenţe.

Perdicas a fost p r i m u l care a v r u t să contro-leze d i r e c t t r e b u r i l e G r e c i e i ş i s ă f i e procla-mat rege. A m b i ţ i a l u i i-a c o a l i z a t p e toţi d ia-d o h i i ş i , în războiul care urmează, Perdicasşi Crateros î ş i găsesc moartea. D i s p a r i ţ i a lori m p u n e o r e d i s t r i b u i r e a p r o v i n c i i l o r (321):

A n t i p a t e r o b ţ i n e regenţa, p o z i ţ i a l u i A n t i g o nî n A s i a M i c ă s e c o n s o l i d e a z ă , i a r B a b i l o n i ae atr ibuită l u i Seleucos, alt ofiţer al l u i Ale-x a n d r u . C u r î n d d u p ă aceea moare A n t i p a t e rş i succesorul său, P o l i p e r h o n , t r e b u i e săî n f r u n t e o n o u ă c o a l i ţ i e : Casandros, f i u l l u i

Ant ipater , porneşte o ofensivă în Grecia,instalează la Atena pe t i r a n u l Demetrios d i nF a l e r o n ş i p u n e m i n a p e putere î n M a c e d o n i a ,după c e omoară p e văduva ş i p e f i u l l u i A l e -xandru (316). T o t u ş i , în a n i i următor i , nu e l

va d e ţ i n e r o l u l de f r u n t e , c i A n t i g o n : d o r i n ţ asa e v i d e n t ă de a conduce i m p e r i u l î i uneştep e P t o l e m e u , Casandros ş i L i s i m a h . Izbucneş teun r ă z b o i , î n t r e r u p t în 311 de un s c u r tarmis t i ţ iu . Antigon încredinţează conducereat r u p e l o r f i u l u i s ă u D e m e t r i o s , s u p r a n u m i tPoliorcetul ( . . c u c e r i t o r u l de oraşe"), c a r e î la l u n g ă în 307 pe o m o n i m u l său D e m e t r i o sd i n F a l e r o n , i n s t a l a t c a t i r a n l a A t e n a d eCasandros. Apoi în 306, (a Sa lamina (dinC i p r u ) , d i s t r u g e f lota l u i P t o l e m e u , a l e c ă r u ii n t e n ţ i i c u p r i v i r e l a i n s u l e l e d i n M a r e a Egeedeveniseră e v i d e n ţ e î n l u n i l e precedenţe, î nu r m a acestei v i c t o r i i , Ant igon î ş i asumăt i t l u l de rege şi exemplul său e urmat dePtolemeu, Seleucos, Casandros ş i L i s i m a h .

C i o c n i r e a atîtor a m b i ţ i i provoacă un nouconf l ic t , în 301, armatele tuturor d i a d o h i l o rse î n t î l n e s c la Ipsos. Antigon e u c i s în l u p t ă ,iar Pol iorcetul î ş i găseşte salvarea în fugă,A r e l o c a t u n c i o a t re ia î m p ă r ţ i r e , u l t i m a ,p r i n care l u i Casandros î i r e v i n î n m o d o f i c i a lM a c e d o n i a ş i G r e c i a ; Ptolemeu e c o n f i r m a tca rege al E g i p t u l u i , Seleucos în S i r i a , i a rL i s i m a h primeşte, pe lîngă Tracia (pe careo stăpînea deja), fostele t e r i t o r i i a l e l u i A n t i -gon d i n A s i a M i c ă , Dar Demetr ios P o l i o r c e t u lnu seda bătut In t i m p ce Seleucos şi Ptolemeui n t r ă î n C o n f l i c t pentru S i r i a , P o l i o r c e t u lse întoarce ir, Grecia ş i , prof i t înd de moarteal u i Casandros (297), se p r o c l a m ă rege al Ma-c e d o n i e i , instaurează o l i g a r h i a în c e t ă ţ i l eelenice ş i devine odios tuturor. Atacat deL i s i m a h . v e c i n u l său d i n T r a c i a , s i d e P i r u s ,regele E p i r u l u i , p i e r d e în 28/' Macedonia ş inu poate î m p i e d i c a f l o t a l u : P t o l e m e u să sei n s t a l e z e în i n s u l e l e C i c i a d e . E l u a t p r i z o n i e rde Seleucos şi moare m 282. C e i l a l ţ i d iadohiau pe r înd aceeaşi soartă: Seleucos e o m o r î tîn b ă t ă l i a de la C u r u p e d i o n (281) unde l-aî n f r u n t a t p e L i s i m a h . Aces ta d i n u r m ă n us u p r a v i e ţ u i e ş t e deci: u n a n a d v e r s a ' u l u i s ă u .

Sat u i de atîţea lupte şi p ierz îndu-ş i speranţade a m e n ţ i n e u n i t a T e a u n u i i m p e r i u atît ded i s p u t a t , g e n e r a ţ i i l e u r m ă t o a r e se resem-nează s ă împartă moştenirea l u i A l e x a n d r u

181

Templul lui Apolon de la

Didima. Foto Hirmer.

în mari regate independente; familia Lagizi-

lor, din care face parte Ptolemeu, păstrează

Egiptul; Antigon, fiu! Poliorcetului, î ş i înte-

meiază dinastia în Grecia şi Macedonia, iar

Seleucizii vor domni în S i r ia . P. D

D I A L E C T E L E . Ceea c e dădea grecilor,

împărţ i ţ i î n at î tea cetăţi, uneori r ivale, sen-

timentul unităţii etnice era în primul r înd

comunitatea de limbă, în ochii lor, cei ce nu

înţelegeau şi nu vorbeau greceşte erau „bar-

bari". Si totuşi existau numeroase.diferenţe

dialectale, de exemplu între greaca vorbită

la Atena şi cea de la Sparta, Teba sau Cipru·

Astăzi dialectele greceşti nu pot fi studiate

fără să se tină seama de l imba , miceniană"

şi prehomerkă a tabletelor găsite de arheologi

la Micene, Pilos si Cnosos Englezul Michael

Ventris a descifrat această scriere în mod

genial î n 1953, arătînd că e vorba de semne

si lab ice, şi nu alfabetice, car e not au ogreacă ar-

haică, anterioară dialectelor d in epoca clasică.

Se dist ing de obicei patru grupe dialectale;

le enumerăm cronologic, î n ordinea probabilă

a apariţiei lor;

1) grupul arcado-cipriot cuprinde dialectui

arcadian (vorbit în centrul Peloponezu iui),cipriot şi pamfilian ;

2) grupul ioric-atic: dialectul ionian din

Asia si din insule, ionianul din Eubeea s i

ionianul din Atica ;

3) grupul e o / / c : eolicul din Asia (dialectul

lesbic), dialectul tesal ian si cel beoţian;

4) grupul ..occidental" : dialectele focidian,

locrian, etolian, eleean si dialectul doric pro-

priu-zis, împărţ i t în mai multe graiuri : laco-

nian, argian, corintian, s i racuzan. megarian,

Cretan, rodian, cele din Tera şi de la Cirene.

Asemănăr i le dintre grupurile 1 si 2, pe de

o parte, şi grupurile 3 şi 4, pe de altă parte,

s î n t aşa de mari, î n c î t unii l ingvişt i au astăzi

tendinţa de a reduce toate graiuri le vechi

greceşti la două mari ansambluri d ia lecta le:

„dialectele meridionale, cu vest igi i le arhaice

din arcado-cipriotă s i dezvoltarea nouă s i

viguroasă' a ionic-aticului, si d i a l e c t e l e sep-

ten'rionale, cu variantele marginale ş i com-

plexe a le graiuri lor eolice s i grupul, mai

recent, format din graiuri le doriene de nord-

vest, pe care chiar greci i le s i m ţ e a u ca net

182

opuse ionic-aticului." (P. Chantraine). Con-form acestor opini i , cele două ansambluridialectale ar corespunde valurilor invada-toare care au trecut peste Grecia în epocaveche: „aheii" lui Homer ar sta la originea

micenianului", ca şi a dialectului arcado-cipriot si ionic-atic, în timp ce invazi i le dori-ene ar fi determinat formarea dialectuluieolic, apoi a celui doric. R. F.

D l D l M A. Didima era marele sanctuardin Milet consacrat lui Apolon. încă din epocaarhaică, un drum triumfal ducea din oraş lasanctuar, aflat la c î ţ i v a kilometri. Drumulera străjuit de statui ale înalţ i lor demnitariai cultului, membri ai familiei Branhizilor.în epoca elenistică a fost construit în acestsanctuar un templu colosal (cu un adyton),care î n s ă η-a fost niciodată terminat. P.D.

D I O D O R [ D I O D O R O S ] D I NS l C i L l A. Istoric din sec. l, autorul uneimonumentale Biblioteci istorice, care pretin-dea că povesteşte istoria tuturor popoarelordin antichitate. Diodor nu este decît un com-pilator, dar exact şi conştiincios, astfel că ceeace ne-a rămas din opera sa gigantică e foartepreţios pentru cunoaşterea lumii antice. R. F.

D I O G E N E L A E R Ţ I U [ D I O G E -N E S L A E R T I O S ] , Istoric a l filozofiei,originar probabil din Laerţia, oraş din Ci l ic ia ·A trăit î n sec. al Il l-lea e.n. Opera sa Vieţileşi doctrinele filozofilor este o compilaţiemediocră, l ipsită de orice spir it cr i t ic, daresenţială pentru cunoaşterea filozofiei gre-ceşti (din care ş-au pierdut atîtea opere),prin toate informaţiile, adesea pitoreşti, pecare ni le transmite. P.-M. S.

D I O G E N E D I N S I N O P E [veziC i n i c i i ] ,

Diomede ducîndu-şi partea sa din pradă: Po/odion-uls t a t u i a zeiţei Palas. protectoarea Troiei. Pictura dininteriorul unei cupe. Circa 400-380. Ashmoiesn

Museum, Oxford.

D I O M E D E [D l O M E D E S]. Diomede(nu trebuie confundat cu regele trac omonim,ale cărui iepe devorau pe străin i şi Care a fostom o rît de Héraclès) a fost unul dintre tovară-şii cei mai credincioşi ai lui Ulise în războiultroian. Cu el s-a dus Ulise la Sciros, să-lcaute pe Ahi le; tot el a stăruit pe lingă Ulisesă-l convingă pe Agamemnon să-şi sacrificefiica; Diomede a făcut parte din sol ia trimisăde căpeteniile greceşti la Ahi le, ca să-lhotărască să reia lupta alături de ei. Ul isel-a luat cu el cînd s-a dus să-l prindă pe Dolon,spionul troian. Acest luptător .viteaz răneşte\n timpul unei bătălii pezeiţa Afrodita, coborîtă.pe pămînt ca să-l ocrotească pe Eneas. P.D-

D I O N H R I S O S T O M O S . [K H R YS O S T O M O S]. Sofist şi filozof din sec. le.n., născut la Prusa, în Bitinia. A fostsupranumit, din cauza elocinţei sa le , Hri-sostomos, adică „Gură de aur". Ca şivechii sofişti. Dion mergea din ţară înţară, ţinînd conferinţe strălucile asupra unorsubiecte minore şi peste tot recolta aplauzeentuziaste. A locuit la Rodos, în Egipt si maiales la Roma. De acolo Domiţian l-a exilat

în 82. Exi lu l , care a durat paisprezece ani

(pînă la moartea împăratului) a schimbat

viaţa, caracterul si ideile lui Dion._ Conver-

tit la filozofie, străbate tot Orientul cu man-

taua şi toiagul filozofilor cinici. Discursuri le

pe care le ţine el nu s î n t , ca altădată, elogiul

unei musculiţe sau al unui papagal, ci grave

exortaţii morale. Sub împăraţ i i Nerva şi

Traian, Dion este din nou bine văzut la curte,

dar rămîne filozof şi nu încetează să predice

convertirea la o viaţă filosofică. Numeroasele

călătorii pe care le întreprinde seamănă cu

peregrinările unui m i s ion ar. Moare către 112.

In discursurile din a doua perioadă a vieţii,

Dion nu dă dovadă de mare originalitate,

morala sa e cinică şi stoică, teologia e inspi-

rată de Platon, în schimb predicile sale dove-

desc talent, spirit şi farmec, de exemplu în

Vinâtorul sau Istorie euke^an:':. R. f

D l O N l S l O S (cel Bătrîn si cel Tinăr;.

în anii care au urmat nefericitei expedi ţ i i

ateniene din 413, Siracuza η-a profitat de

succesul repurtat atîta cit s-ar putea crede

Siracuzanii i-au lăsat pe cartagine/.ι i insta laţ i

în vestul S i c i l i e i să pună m î n a pe Sel inus, să

distrugă Himera şi să anexeze Agrigentul

împotr iva acestei atitudini l ipsite de energie.

Dionisios, zis cel Bătr în, un cetăţean obscur,

a izbutit să st imuleze indignarea siracuzani-

lor şi să determine Adunarea Poporului să-l

aleagă strateg. El a apreciat că era prea

ţ îrz iu ca să-i mai î m p i e d i c e pe cartaginezi să

cucerească Camarina şi Gela s i că era mă;

înţelept să trateze cu ei pentru a [e opri

înaintarea. Dionisios creează o flotă de doua

sute de corăbii, reorganizează armata, în

care angajează mercenari din Campania,

fortifică oraşul şi înch ide unul dintre portur

cu un dig ce permitea să se supravegheze

intrarea vaselor. Fără să intre în conflict

direct cu C arţag i na, el atacă local i tăţ i le unde

aceasta şi-ar fi putut găsi a l iaţ i , apoi, indrep-

tîndu-se spre cetăţile greceşti, distruge Etna

şi Naxos şi ocupă Leonţinoi ş i Catane. Cuce-

rirea Sic i l ie i î i face pe cartaginezi să reîn-

ceapă ostilităţile, în 397, după ce distrug

flota (ui Dionisios, cartaginezii ameninţă însăşi

Siracuza. Dionisios obţine pentru moment

victoria, dar luptele continuă, cu rezultate

nesigure şi schimbătoare, p î n ă la moartea

tiranului.

Departe de a-şi consacra toate efortu-

rile luptei contra Cartaginei, Dionisios joacă

un rol important în Grecia Mare, între

390 şi 373, anul morţii sale. Anexează nu-

meroase sate, posturi mil i tare si chiar cetăţi

elenice de exemplu Crotona. Vastul său

..Urechea lui Dionisios". Legenda spune că t i ranul,ascuns într-un loc secret dm latoni i i ; e de la S i r a c u z a ,putea să asculte pl îngeri ie chiar şoptite ale prizonie-rilor pe care Ii î n c h i s e s e aici. foto Leonard von Matt.

Dionisos,zeul vinului,într-o barcă

deasupra căreiaeste pictatăv i ţă de v ie.

Mareaeste s imbol izată

prin c î t i v a delfini.Cupă de Execias.

Circa 540.Muzeu' din Munchen.

Foto H f ' r m e r .

imperiu se î n t i n d e de la Ancona pînă în extre-

mitatea S i c i l i e i . Dacă mai adăugăm ca a fost

foarte apreciat ta Sparta, prin definiţie ost i lă

t iraniei, trebuie să conchidem că D ion i s i os cel

Bâtrîn a fost una din mari le figuri ale acestei

lumi greceşti, cam săraca î n personalităţi

începînd cu sec. al IV-lea.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre f iui

său, Dionisios supranumit ,,cel T înăr". Per-

sonaj greu de d e f i n i t , î n luptă d e s c h i s ă sau

ascunsă cu fratele său v i treg Dion, prietenul

lui Platon, e incapabi l să asigure S i racuze i

o existentă normală. Din acest oraş străluci-

tor, al cărui imperiu se destrămase, mai

ràmine la moartea sa (cum se expr imă un

scri i tor ant ic) o s i m p l ă pustietate.

P. D.

D I O N I S I O S D I N H A L I C A R -N A S. Gramatic şi istoric din sec. l e.n. , a

trăit multă vreme la Roma. Autor a nume-

roase tratate despre s t i l , printre a l te le Despre

forţa stilului lui Demostene orator pe care

Dionisios î l admira cu pasiune. A scr is şi o

Arheologie romană, lucrare de mari proporţii

asupra originii ş i a p r i m e l o r s e c o l e a l e Romei,

dar care este o compi laţ ie l ips i tă de merite

isterice si l i terare. R- F.

D I O N I S O S [ D I O N Y S O S ] , După

ce a ocupat mai î n t î i un loc minor î n panteo-

nul e lenic Dionisos ajungecu t impul o d i v i n i -

tate tot mai populară, pentru ca î n epoca ele-

n i s t i c ă să f ie considerat unul din zei i cei mai

importanţi din Olimp. E x p l i c a ţ i a este că în

185

jurul lui se conturaseră, puţin c î te puţin,idei mistice care, pe măsură ce exigenţelespirituale ale grecilor deveneau mai mari,făceau din el unul din puţinii Nemuritori lacare puteai găsi speranţă şi consolare. Era

fiul lui Zeus şi al Semeiei, o prinţesă tebană.Cînd era însărcinată, Semele l-a rugat peZeus să i se arate î n toată splendoarea sa,dar cînd zeul i-a satisfăcut dorinţa, ea n-aputut suporta strălucirea acestei privelişti

şi a murit fulgerată. Zeus a luat fătul şi I-aadăpostit în coapsa sa pînă ce s-au împlinitcele nouă luni. Apoi I-a dat în grijă regeluibeoţian Atamas şi soţiei sale ho; Hera, aprinsăde gelozie din pricina acestui copil nelegi.tim, a luat minţile părinţilor săi adoptivi.

Atunci Zeus I-a însărcinat pe Hermes să ducicopilul la Nimfele dintr-un ţinut misterios nu-mit Nisa ; acest episod e ilustrat de un celebri;grup al lui Praxitèle. Cînd se face mare, Dio-nisos descoperă vinul şi întrebuinţări le saltşi astfel ajunge zeul vinului şi al iederei, ?cărei vitalitate şi persistenţă de-a lungul ano-timpurilor poate simboliza veşnicia existenţei.După numeroase peripeţii, puse la cale deHera împotriva fiului rivalei sale, Dionisosî ş i ocupă locul ce i se cuvenea în Olimp. Sepovesteşte că în călătoriile sale a ajuns pînă înIndia, înconjurat de un cortegiu triumfal şică a locuit un timp în Tracia. După otraversare cu peripeţii (era .să fie prinsde piraţi,, a înt î ln i t în insula Naxos pe

186

Ariadna, părăsită de Tezeu. care devineamanta lui.

Zeu al plantelor care îmbată — căci mes-carea jec|el-ji produce, ca şi vinul, un fel

He euforie — Dionisos este un zeu care îndră-geşte tumultul si bucuria: de aceea una dinporeclele sa le este „Zgomotosul". Grecii ş i- lreprezentau înconjurat de o ceată zgomo-toasă (thiasos), pe care o conducea cu un tirs(thyrsos)— un toiag miraculos înfăşurat înfrunze de iederă şi de vi'.ă de vie. Th/osos esiealcătuit din genii ale pădurilor, Satiri şiMenade dansînd în sunetul flautului şi tam-burinei. După modelul acestui cortegiu divin,cu ocazia unor sărbători temei le cuprinse deentuziasm şi de un fel de delir (ca Bacantele)colindau munţii împăduriţi, mai a les înBeotia Ajungeau uneori la un asemenea gradde isterie, î n c î t s f îs iau de vii animalele carele ieşeau în cale. Odată un astfel de grup defemei, epuizate de delir şi inconştiente, afost văzut sosind la miezul nopţii în oraşulAmfisa, pe care tocmai atunci nişte soldaţiduşmani î! prădau. Fără să-si dea seama denimic, ele se prăbuşesc în mijlocul pieţei şiadorm. Un cult at î t de fanatic nu putea să nuimpresioneze pe greci, atît de raţionau dinfire şi atît de puţin dispuşi să-si exteriorizezesentimentele şi pasiunile. O dramă a lui,Eurioide, Bacantele, şi o statuie de Scopas,pe care o cunoaştem datorită unei copii,dovedesc ce impresie adîncă produceau asupralor atare manifestări. Vase din sec, ai Vl-leaşi al V-lea înfăţişau adesea un thiasos. Trebuiesă mai remarcăm că Dionisos rămîne calmşi maiestuos în mi j locul cortegiului său dez-lănţuit; ţ ine în mînă un butuc de viţă de viesi un fcanfhrros, vas, din care bea numai el;e îmbrăcat într-o rochie lungă, cu broderiiscumpe, iar faţa î i este încadrată de o barbăimpunătoare. E întovărăşit adesea de o pan-teră, animalul său favorit.

Cel mai t îrz iu în cursui sec. al V-lea, Dio-nisos ajunge şi zeu al morţilor, cărora leasigură supravieţuirea, poate tocmai fiindcăe zeul vegetaţiei persistente. Dionisos se

substituie într-un fel lui Hades şi uneori eprezentat ca soţ al Persefonei. Cam în perioa-da războiului pelopone^iac, începînd cu adoua jumătate a sec. al V-lea, o nouă imaginea lui Dionisos se impune gustului atenieni lorşi al grecilor în general. Accentul se pune peidila sa cu Ariadna; în picturi cei doi amanţiapar îmbrăţişaţi sau se arată cum Dionisos oia cu el pe Ariadna; Teul nu mai are nicibarbă, nici cunoscutul vesmînt greoi, ci esteun t înăr frumos, go\. cu bucle lungi ce-i"cadpe umeri. Nu e vorba de o reprezentare con-venţională a unei scene de dragoste, ci —aşa cum s-a spus pe bună dreptate — deun s i m b o l : zeul duce o muritoare către nemu-rire. Această concepţie va deveni dominantăşi va face din Dionisos protectorul cel maiiubit al sufletelor chinuite de problema vieţi ide dincolo. P. D.

D I O S C U R I I [D i O S K. U R O I]. Dio-scuri i , adică ,,fiii lui Zeus"*, erau Castor şiPolideuces (în latineşte, Pollux). Mama lorse numea Leda şi aveau două surori, Elena şiClitemnestra. Legenda spune că fiecare din-tre ei se născusese dintr-un ou în care stătusecu una dintre surori, întîmplarea s-a petrecutaproape de Sparta, pe muntele Taiget, şi Dio-scurii erau nişte eroi tipic laconieni. Caluptători, luaseră parte la numeroase expe-diţii, eliberaseră pe Elena răpită încă de tînărăde Tezeu, se îmbarcaseră cu Argonauţii încăutarea ,,L"nei de Aur" şi biruiseră în Cretape Tăios, un gigant cu trup de bronz, caremasacra pe străini, in cele-din urmă, după ceau furat nişte turme (sau după ce au răpit pecele două fi ice ale regelui Leuci p?), ş i-au găsitmoartea într-o încăierare cu verii lor Idas siLinceu. Zeus le-a acordat nemurirea, de carebeneficiau pe r înd, la doua zile odată. Dios-curii nu erau numai patronii Spartei, ci audevenit şi protectorii marinarilor şi erau in-vocaţi în călătoriile periculoase. De aceeas-au găsit numeroase sanctuare închinate lorîn apropierea porturilor. P· D.* în greceşte dios — a! lui Zeus. kuroi ^ baieţ i (n. \r.}

187

D I T I R A M B [D l T H Y R A M B O S].Cor circular în cinstea lui Dionisos (veziP o e z i a l i r i c ă ) .

D I V I N A Ţ I A . Cicero, c a ş i Platon îna-intea lui , distingea două feluri de d iv inaţ ie:prima, care se realizează printr-un meşteşug,consta în interpretarea semnelor furnizate depăsări, măruntaiele victimei sacrificate, tra-gerea la sorţi etc. ; a doua, un dar al naturii, eproprie profetului sau profetei, şi e inspiratădirect de divinitate. Prima poate f i num iţă orti-ficială sau inductivă, iar cealaltă inspirata sauintuitivă. Aici ne vom reieri numai la prima,urmînd să ne ocupăm de a doua în articolulO r a c o l e .

Cei mai vechi ghicitori pe care î i cunoaş-tem în Grecia s î n t cei din l Hâda: în primul

Unul dintre Dioscuri sărind de pe calu! său, care e purtatde un triton. Acroteră de pe templul ionic de la LocrSfirşitul secolului al V-lea. Muzeul Naţ ional din NapoNfoto L. von Malt

rînd Calhas laahei şi Helenos la troieni. £idescoperă voinţa zeilor sau viitorul, inter-pretînd semnele furnizate fie de minuni, fiede fenomene naturale (de pi ldă zborul păsă-rilor). Uneori, mai rar î n s ă , primesc de la zeio revelaţie directă, în timp ce căpeteni i le ar-matei greceşti aduceau jertfe la A u l i s , î n a i n t ede a se îmbarca pentru Troia, de sub altar aţ î ş n i t un şarpe care a înghiţ it nouă vrăbi i co-coţate într-un platan din apropiere. Imediatdupă aceea şarpele s-a prefăcut într-o piatră.Din această minune Calhas a tras concluziacă asediul Troiei va dura nouă ani întregi şică oraşul va fi cucerit în cel de al zecelea.Acesta e un exemplu de „prevestire figurativădeterminantă": după mentalitatea antică, ac-tele neobişnuite a le animalelor determinăfaptele ce vor fi realizate de oameni. Ele nus înt numai semne, ci şi cauze: între prevest i resi împl in i rea ei există o legătură fatală.

Pe lîngă minunile, pe care prorocii nu leaveau totdeauna la dispoziţ ie, observaţ ia com-portamentului obişnuital animalelor put ea fu τ-

η i za şi ea semne ale voinţei d i v i n e . Instinctulanimalelor are o siguranţă şi o s tabi l i ta te ui-mitoare şi pare să fie manifestarea unei forţesupranaturale. De altfel majoritatea anima-lelor au fost adorate, nu numai în Egipt, cisi î n Grecia, unde au fost considerate zeităţi,îna inte de a deveni atribute ale o i impieni lor :vulturul lui Zeus, lupul lui Apolon. ursoaicaArtemidei, bufniţa Atenei amintesc o stră-veche epocă, în care f iecare din aceste ani-male fus es e el î n s u ş i obiect de cu It. Animaleleacvatice s î n t rareori ut i l izate de proroci, căcipeşt i i s î n t muţi: animalele terestre (şarpele,ş o p î r l a , şoarecele, nevăstuica, l i l iacu l ) s î n tuti l izate ceva mai des; mesageri i prin exce-lenţă ai zei lor erau î n s ă păsăr i le, locuitoarelecerului. Ornitomantia, foarte r ă s p î n d i t ă înepoca arhaică, era o „şt i inţă" foarte compl i-

rată: prorocul trebuie să interpreteze speciaăsării ('anumite specii erau considerate de

bun augur, altele nu), locul şi direcţia zborului

ei ( în dreapta ghicitorului — semn bun, în.ţ;nga — semn rău), ţipătul, în sfîrşit energeia'activitatea) şi bedro (echilibrul).

in epoca c l a s i c ă , ornitomanţia pierde terenin fata altor metode, venite din Etruria: ghi-cirea prin examinarea măruntaielor animale-lor sacrif icate (hieioscopie sau extispic/no).Ea se baza pe postulatul că providenţa întipă-rise d ina inte în măruntaiele animalelor răs-punsurile pe care voia să le dea oamenilor.Toate v i s c e r e l e puteau da ind icaţ i i , dar fica-tul avea o importanţă deosebi tă, de aceea cu-noştinţelor anatomice despre acest organ auprogresat de timpuri u. Ghicitorul exam i na as-pectul lobilor, al v e z i c i i b i l i a r e şi al veneiporte. O anomal ie ca atrofia sau l i p s a unuilob a permis ghici tor i lor să prezică moarteaapropiată a lui Cimon, A g e s i l a s şi A lexandrucel Mare,

Preoţii puteau, de asemenea, să ardă o partedin vict imă pe altar, de exemplu coapsele;ghicitorii observau atunci felul în care ardeasi s f î r î i a carnea, strălucirea f lăcăr i i , aspectulfumului. Un alt fel de empiromonţ/e (divina-ţie cu ajutorul focului) consta în interpreta-rea fumului de tămîie, a p îr î i tu lu i în flăcărial lemnului de laur şi al făinii de orz (aşa seproceda, de exemplu, la Delfi). Metodele dedivinaţie cu ajutorul obiectelor inanimate eraude asemenea foarte numeroase. Se foloseau înacest scop apa (h/dromanţie), oglinzile (cc-toptromanr/e) şi arbori, de pildă stejariide la Dodona. Oracolul de la Dodona (în Epir),cunoscut încă de Homer, trecea drept cel maivechi din Grecia. Altă metodă practicată înacest sanctuar: Sell/, preoţii lui Zeus, şi Pe/e/a-dele, preotesele Dionei (divinitate identicăcu Pămîntul), interpretau zgomotul v întu lu iîn frunzişul stejarilor, arbori consacraţi luiZeus. La Dodona şi la Delfi, se practica deasemenea ghicitul prin tragere la sorţi (cler o-mont/e). Cei vechi recurgeau mereu la tra-gerea la sorţi, care exprima nu hazardul, ci

voinţa ?eilor, chiar atunci c î n d era vorba săse aleagă magistraţii cetăţii. Cleromanţia sepractica cu aiutorul zarurilor, arşicelor saual bobu lui.

Fenomenele atmosferice (metecKa), dezvă-luiau s i ele voinţa lui Zeus, /eul cerului şi alatmosferei; tunetul şi ploaia sînt semne pre-vestitoare. Deasupra norilor s înt aştrii, im-portanţi şi ei pentru divinaţie, în Grecia, as-trologia a fost importată din Orient. Greciiavuseseră şi mai înainte unele superstiţ i i as·trai e ş i pitagoreii nu fuseseră singur ii care auconsiderat aştri i drept zeii cei mai puternici.Insă, după cucerir i le lui Alexandru, credinţele„caldeene" au pătruns a d î n c în Grecia ş i as-trologia a căpătat importantă mare, menţi-nută şi sub imperiul roman.

Cledonomanţia formează un fel de tran-ziţ ie î n t r e d i v i n a ţ i a inductivă ş i cea inspirată,într-adevăr, omul, f i inţă l iberă şi inteligentă,vorbeşte şi acţionează uneori în mod involun-tar sau inconştient; atunci se poate afirma şidespre el, ca si despre păsări, că e diri jat devoinţa divină. „Orice vorbă, s c r i e Bouche-Le-clercq, orice frază, c u v î n t izolat sau exclama-ţie, auzite de un om preocupat de o ideestrăină celui ce vorbeşte, poate deveni pentrucel d int î i un semn profetic, numit de grecikledon. Este o apropiere neprevăzută, o con-sonanţă întîmplătoare, care "poate să conţinăun avertisment providenţial". Cuvintele con-ţin o influenţă intrinsecă; unele sînt de bunaugur, altele s înt nefaste. Cele pronunţate defiinţele omeneşti la care raţiunea încă nu s-adezvoltat, adică de copii, au din acest punctde vedere o valoare cu totul particu Iară; deaceea spunem pînă astăzi că „din gura copiiloriese adevărul". Nu numai cuvintele rostiteinvoluntar, ci şi mişcările şi tresăriri le corpu-lui omenesc pot fi interpretate ca semne: deexemplu, convuls i i le epilepticilor (ale celoratinşi de „boala sfîntă"), precum si fenomenebanaleca strănutul sau v î j î i t u l urechilor. Se fă-cea dist incţ ie între strănutul auzit din dreaptaşi strănutul auzit din stingă: primul era unsemn bun, celălalt un semn rău.

189

în afară de Calhas. trebuie menţionaţi ma-rii proroci din ciclul epic teban : Amfiaraos,regele-profe't, şi T iresias, bătrînul orb ames-

tecat în legenda lui Oedip, cu apariţiiremarcabile în Oedip-Rege şi Antigona lui

Sofocle.Printre cei mai de seamă ghicitori ce apar-

ţin nu legendei, ci istoriei, se află acarnianul

Megistias, care l-a însoţ i t pe Leonida la Ter-

mopile. Tr imis înapoi de rege, ca să nu piară

împreună cu el, Megistias a refuzat să plece,

preferînd să moară la datorie. Epitaful său a

fost scris de poetul Simonide: „Fiind proroc,

el a văzut clar împlinirea destinului, dar n-a

voit s ă - î părăsească pe comandanţii Spartei".

În sec. al V-lea, la Atena, cel mai celebru

proroc a fost Lampon, prietenul lui Pericle,

care l-a făcut un fel de ,.ministru al cultului .

Acest personaj oficial avea funcţia de exeget,

adică de interpret al legilor si al obiceiurilor

religioase, precum şi al oracolelor. El a

contribuit la întemeierea coloniei Turioi,

noua Sibaris. Plutarh, la începutul Vieţii lui

Pende, ni-l prezintă pe Lampon interpretînd

o-mmune: într-o zi, i s a adus lui Pericle, de

la domeniul lui rural, un cap de berbec care

avea un singur corn. Prorocul ; ampon de-

clară că puterea celor două part ide ateniene-

în conflict (cel al lui Tucidide si cel al lui Pe-

ricle) va deveni puterea unui singur om, a omu-

lui căruia i se arătaseminunea. Si într-adevăr,

puţin timp după aceea, Pericle a reuşit

să obţină ostracizarea lui Tucidide. Mai

puţin priceput a fost prorocul lui Nicias, care

a înt î rz iat retragerea atenienilor din cauza

unei e c l i p s e d e lună si s - a făcut în parte vi-

novat de dezastrul final al expediţ ie i din

S i ci l ia. in concepţia celor vech i, e lar fi trebuit

să ştie că, pentru o armată în retragere, luna

care-sl ascunde lumina e un semn bun. Tre-

buie să facem distincţia între prorocii adevă-

raţi si hresmologi (khresmologoi - colecţiona-

rii de oracole pe care şi le fabricau ei înşişi

cîteodată, bineînţeles tară să mărturisească).

Putem cita aici pe atenianul Onomacritos.

care, după cum soune Herodot, a fost prins

de Hiparh, fiul lui Pisistrate. în flagran1

delict de fals. R. p

D I V O R Ţ , î n Grecia ant ică, soţul avea tot-deauna dreptul să-şi repudieze soţ ia, chi d r

dacă nu putea Invoca un motiv, dar î n acest c a /trebuia să restituie zestrea (obl igaţ ie care re-

ducea desigur numărul divorţurilor). Adulte-

rul soţiei impune repudierea, sub pedeapsade ot/m/'e (pierderea drepturilor c i v i c e ) pen-

tru soţul eventual prea îngăduitor. Deoarece

atenienii se căsătoreau mai ales ca să aibă n:;

fiu care să asigure continuitatea familiei i

cultul strămoşilor, alungarea soţiei sterile

era aproape o obligaţie, în scnimb grav id i-

tatea femeii nu împiedica repudierea.

Cînd a cunoscut-o pe Aspasia, Perlele ş i- i

repudiat nevasta care-i dăruise doi fii şi ι

măritat-ocu un alt atenian, în Medeea lui Eur -

pide, eroina spune: „Părăsirea soţului e n

lucru condamnabil pentru o femeie; ea r j

are dreptul să-l repudieze". Atenienele avea i

toată viaţa un statut juridic de inferioritate.

Femeia n-avea decît o scăpare: să meargă l·.

arhonte, protectorul legal al celor lipsiţi de

apărare, şi să-i încredinţeze o pl îngere s c r i s a

conţinînd motivele pe care î ş i în temeiază c e -

rerea de despărţire. Infidelitatea evidentă a

soţului nu era un motiv suficient, căci mora-

vuri le o tolerau. Numai dovezile de violenţa

gravă puteau să-l facă pe arhonte să pronunţe

divorţul. Cînd soţia lui A lc ib iade a vrut să

divorţeze, soţul său, care nu voia să-i rest i-

tuie dota, s-a prezentat la arhonte, ş i - a luat

nevasta pe sus şi a duş-o cu s i l a acasă. R. F.

D O C I M A S I E [DO K l M A S l A], îna-

inte de a intra în funcţie, toţi magistraţi i

atemeni erau supuşi unui examen, dokimosÎGÎ,care avea ca obiect nu competenţa, ci spiritul

civic şi pietatea. Trebuia să se stabi lească

dacă viitorii magistraţi avuseseră o conduită

ireproşabilă faţă de stat şi de zei. Bule (se-

natul) întreba pe candidat dacă ambii săi pă-

rinţi erau atenieni, dacă avusese o compor-

tare filială faţă de ei, dacă poseda un mor

190

rnînt familia! şi dacă î ş i cinstea strămoşii, î nfine dacă lua parte la cultul lui Apolon Pa-troos şi al lui Zeus Herceios. P. D.

pODON A. Chiar dacă η-ar fi atestată de tr a-(jitie, vechimea sanctuarului de la Dodonas-arputea deduce din următoarele fapte: e situatîn afara limitelor Greciei propriu-zise, înEpir, lingă oraşul lanina de astăzi ; Zeus, divi-nitatea protectoare a ţinutului, este asociatcu Dione, o zeiţă aproape uitată în epoca cla-sică; în sfîrşit, sînt semnificative anumite obi-ceiuri ale preoţilor, numiţi şeii (Se/loi), carese culcau pe pămîntul gol şi umblau desculţica să nu piardă nimic din emanaţiile pămîn-tului. Deşi situată foarte departe, în vecină-tatea regiunii locuite cîndva de neamul gra-ilor (de la care se trage numele grecilor), Do-dona a fost mereu destul de frecventată, maia/es din pricina oracolelor zeului. Acesta seadresa muritorilor prin foşnetul stejarilorsacri, prin zborul porumbeilor, prin sorţii za-rurilor sau prin zgomotul făcut de un cazansacru, atins cu un bici ţinut de statuia unuicopil. Fără să aibă reputaţia celui de la Delfi,oracolul de la Dodona era totuşi dintre celemai importante. Printre cei care l-au consul-tat a fost şi Cresus, iar mai t îrz iu Alexandrucel Mare a oferit sanctuarului o sumă consi-derabilă. Bogăţiile acumulate în templu erauatît de mari, î n c î t scriitorul Polemon le-aconsacrat o lucrare, astăzi pierdută.

Săpăturile începute acum aproape un secolau fost reluate recent, după o lungă întreru-pere, de Serviciul de antichităţi al Greciei.A fost dezgropat, printre altele, un teatru,dar rezultatele cele mai importante au fostfurnizate de o masă de ex-voto-uri arhaice debronz. E vorba mai a les de nişte figurinezoo-morfe, consacrate de crescătorii de vite dinregiune, ca să sporească numărul animalelor.

P. D,

D O R I C L E I D A S [ D O R Y K L E I -°A S]. Numele sculptorului Doricleidas, caŞi acela al profesorilor s ă i Dipoinos şi Sci l is,

cretani stabiliţi la Sparta, evocă o artă lace-demoniană originală a sec. al Vl l- lea şi alVl-lea, cunoscută nouă mai mult prin figuri-nelede bronz şifildeş oferite ca e x - voto-uriZeiţei Artemis Ortia. Această artă, a junsă lamaturitate în basoreliefurile s i s t a t u i l e demari proporţii de la începutul sec. al Vl-lea,atestă legăturile Spartei cu centrele din Ci-pru, lonia.si poate din Lidia şi Siria. Acesteateliere s-au special izat în sculptura în plumbşi fildeş. Acolo s-a perfecţionat tennica seu Ip-turii criselefantine(în aur şi fildeş), car e aso-ciază uneori pietrei materiale mai bogate şimai decorative, ca aurul şi f i ldeşul.

R. M.

DOR I D A [DORIS]. Dorida este o micăprovincie la nord de Parnas, un ţinut muntossituat î n t r e Foc i d a, Loc r i da şi Etol ia. Sub ace-laşi nume se înţelege şi Dodecanezul împre-ună cu coasta de sud-vest a A s i e i M i c i , f i i n d c ăîn timpul marilor migraţi i de la sf îrş i tul mi-leniului II aceată regiune a fost colonizată dedorieni. P. D.

D O R l £ N I I [ D O R I E S ] . Distincţiafoarte strictă pe care o făcea antichitateagreacă între ionieni şi dorieni nu trebuie săne facă să credem că era vorba de două po-poare diferite. De altfel ei î n ş i ş i consideraucă fac parte din aceeaşi famil ie, descinzînddeopotrivă din Helen (întemeietorul neamu-lui), dorienii prin fiul său Doros, iar ionieniiprin nepotul său de fiu, totodată nepot defrate al lui Doros, Ion*, în ciuda deosebiri lorde caracter, de obiceiuri şi de limbă, ei sesimţeau uniţi prin legături de rudenie foartestrînse, sentiment oe care şi istoricii de aiiî i consideră îndreptăţit. La începutul mile-niului II, migratori războinici veni (i din nordau invadat teritoriul care se va numi mai tîr-ziu Grecia. Ei au găsit în calea lor o c iv i l izaţ ie ,puţin dezvoltată, dar fiind inteligenţi, ener-

* Numele se pronunţă .Ion, cu accentul pe pr imas Ilabâ (n. tr.).

191

gici şi plini de iniţ iativă, au ştiut să adaptezetemperamentului lor şi naturii ţării în caretrăiau tot ceea re li se părea demn· d e admiratla vecinii lor din Crexa. At î ta ar fi de ajuns casă-i identificăm drept greci. Informaţii recentearată că această populaţie vorbea greceşte şică se închina zeilor din panteonul grec de maitîrziu. Din regiuni aproape barbare au izbu-tit să facă vatra civ i l izaţ iei miceniene, şi fap-tele, gloria ş i bogăţia lor au rămas vi i înamintire, dincolo de epopee, pînă la sfîrşitulantichităţii. Se crede că aceşti primi greci, pecare Homer îi numea ahei, au fost strămoşiiionienilor.

Către sf î rş i tu l Epocii de Bronz, aheii au fostînghiţiţi de valurile de năvălitori coborîţi şiei din Balcani şi care, timp de cel puţin douăsecole, prin infiltraţii paşnice sau prin forţaarmelor, au pus mîna pe teritoriile cuceritede ahei cu şapte-opt sute.de ani mai înainte.Cei vechi vedeau în aceste invazii întoarcereaHeraclizilor (urmaşii lui Heracles) în ţinutu-rile de unde fuseseră alungaţi strămoşii lor,după moartea lui Heracles.

Intre aheeni ş i noii veniţi, (dorienii), dife-renţa consta mai ales în inegalitatea de nivelcultural, căci dorienii nu profitaseră de seco-lele de ucenicie în t impul cărora aheenii î ş iconstruiseră civ i l izaţ ia. De altfel această ci-v i l izaţ ie era în decl in, iar inva/ia doriana aruinat-o definitiv. Totuşi mai avea încă des-tulă strălucire ca să-i u lu iască pe invadatoriibarbari. Educaţia acestora din urmă a duratmult timp, căci ei s-au instalat într-o ţară pus-tie, ai cărei locuitori se retrăseseră din faţalor. Unii î ş i căutaseră adăpost în ţinuturi mun-toase greu accesib i le, cum e Arcadia (arca-dienii din epoca c las ică vorbeau încă un dia-lect arhaic, care nu se s c h i m b a s e d e loc întretimp); alţ i i , în număr mult mai mare, trecu-seră dincolo de mare, pe coasta as iat ică, înjurul golfului Smirna — regiune numită lo-nia — în marile insule vecine Chios şi Samos,precum şi în Ciclade. Ei si-au păstrat pe conti-nent, ca un cap de pod, extremitatea At ic i i ,relativ bine apărată de bariera muntelui Ci-

192

teron. Populaţi i le care se aflau primele incalea dorienilor trecuseră cele dinţii MareaEgee şi se instalaseră în nordul loniei si ;n

insula Lesbos, unde s î n t cunoscuţi sub numeiede eolieni. Găsind totul pus fiu în drumul lordorienii au înaintat pînă în Peloponez, undeau ajuns în număr at î t de mare, î n c î t aceastăregiune a devenit centrul c iv i l i zaţ ie i doriceUnii dintre ei, mergînd mai departe, au pă-truns pînă în insulele Creta şi Rodos. Asis-tăm astfel, la începutul primului mileniu, ia

'delimitarea cî torva mari regiuni geografirofiecare cu populaţia sa dist inctă.

Cînd îmorejurări le economice şi s o c i a l egenerează, în sec. al V l l l - l e a şi al V t l - ' e a , ovastă mişcare de colonizare, expansiunea do-riana se orientează mai ales către S i c i l i a iiItalia meridională, în timp ce ionieni i, fărăsă neglijeze bazinul occidental al Meditera-nei — să ne am intim, de pi ldă, de incursiuni lesamienilor pînă la Gibraltar şi de întemeiereaMarsi l iei de către foceeni — pun ochi i peMacedonia şi Tracia şi pe litoralul Mării Ne-gre. Din acest moment, l imitele teritorialedintre diferitele ramuri a le poporului elentind să se estompeze şi ionienii se amestecă cudorienii, păstrînd totuşi amintirea or igini i lordiferite. Interesele comerciale şi jocul polit ici i internaţionale au şters uşor nişte deose-biri prea slabe ca să afecteze unitatea unuiideal comun întregi i lumi elenice. Aceste de-osebiri se manifestau destul de s u p e r i ' c i . î l îndialecte, erau însă mai profunde în caracter:dorienii se distingeau prin autoritate, rigoaremorală, admiraţie pentru forţa morală şi fi-zică, pe c î n d ionienii erau încl inaţ i spre oviaţă comodă, preferind războiului ş i exerci-ţii lor at let ice p lăcer i le banchetului ş i a ie uneiconversaţii rafinate. Literatura si arta reflectăaceste tendinţe deosebite: sobrietăţ i i arhi-tecturii dorice i se opune eleganţa c l ă d i r i l o rionice; sculptura ioniană η-are structura so-lidă şi laconismul creaţi i lor doriene. Istorici isubl in iează de asemenea unele divergenţe înorganizarea s o c i a l ă şi p o l i t i c ă ; de pilclă, nu-mărul triburilor nu era a r elasi la ionieni si

dorieni. Dar timpul a atenuat mult şi acestediferenţe originare, iar evoluţ ia polit ica a dus|a înlocuirea regimului vechi cu c o n s t i t u i ţ icorespunzătoare schimbări lor produse î n -tr-o lume unde problemele etnice nu maiaveau mare importanţă. P. D.

p R. A C O N. începînd de la mijlocul sec. laVll-lea, în colegiul arhonţilor de la Atenagăsim şase tesmoteţi (funcţionari însărcinaţ icu redactarea legilor). Mult timp, activitateaacestor -magistraţi η-a prea fost eficientă,pînă c î n d , în 621, tesmotetu! Dracon a redac-tat un cod, rămas celebru prin severitatea sa.Era pentru prima oară la Atena cînd statulcapătă autoritate în materie jur idică. Bine-înţeles, cetatea nu se amesteca în treburilepur familiale si tatăl continua să aibă deplineputeri asupra soţiei, copiilor si sclavi lor săi.Dar nu se mai admite ca o familie prejudici-ată de alta să-şi facă singură dreptate. Ce-tatea acceptă cu plăcere ca cele două părţi săaplaneze conflictul prin bună înţelegere şi numai tolerează vendeta. Severitatea noului code explicabilă: rămase fără pr iv i legiul de a pe-depsi singure pe cei care le lezaseră, fami l i i leη-ar fi acceptat intervenţia statului, dacă acestanu le-ar fi dat o satisfacţie cel puţin egalăcu cea pe care ar fi preţ ins-o ele d e'la vinovaţi.Acest lucru înseamnă un pas important înpreluarea puterii de către comunitate şi olovitură puternică dată vechiului regim gen-tilic. însăşi ideea de familie a fost afectatăprin noile legi, ce precizează gradele de rude-nie care dau dreptul de participare în comunla tranzacţii sau la urmărirea în judecată.Mai mult decît atît, Dracon stabileşte o di-ferenţă între crima premeditată şi crima in-voluntară: a fost deci mai puţin crud decîts-aspus. p. D.

D R A G O S T E A . La autorii moderni şiuneori chiar în unele texte antice, Afrodita şiEros, personificări divine ale sentimentelorumane, par să se confunde. Nu sînt oare amîn-doi, mama şi fiul, simbolul dragostei? Totuşi

Adult şi efeb. Detaliu de pe o amfora pictata de picto-rul lui Pr inos. Circa 550. Muzeul Mart in von Wagner,

WGrzburg, For.o H/rmer,

grecii au făcut aproape totdeauna o diferenţănetă între ei: Afrodita este zeiţa legăturii fi-zice, a actului trupesc, iar Eros e zeul senti-mentului şi al pasiunii.

La filozofii partizani ai pederastiei, Eroseste în special zeul erosto/'-lor şi eromenoi-lor,dar cel puţin teoretic e vorba de o iubire-prie-tenie care rămîne pură. Atenaios scr ie înlucrarea sa Deipnosophista/: ,,Atenienii erauatît de departe de a vedea în Eros protectorullegăturilor lor sexuale, înc î t la Academie,instituţie consacrată Atenei (zeiţa-fecioară),au înălţat o statuie lui Eros, aducînd sacrificiiîn acelaşi timp lui şi Atenei". Eros vegheazămai î n t î i asupra dragostei pasionate a unuibărbat pentru un adolescent, iar Afroditaasupra relaţiilor sexuale dintre un bărbat şio femeie, în al doilea rînd, prin extindere desens, Eros era invocat în cazurile de iubirepentru o femeie sau pentru un adolescent,iar Afrodita pentru orice fel de relaţiisexuale, normale sau homosexuale. Gre-cii considerau frumuseţea un dar divin, unprivilegiu minunat, care atrage după sine anu-mite obligaţii; interiorul cu exteriorul, su-fletul şi corpul trebuie puse de acord. Acesta

193

e sensul profund al expresiei k o / o s kogotos(„frumos şi bun"), care defineşte idealul umanal epocii clasice, in epopeile homerice nu gă-sim nici o urmă de „dragoste grecească". Pe-derastia* apare mai ales î n t r e secolele alVII- lea — V-lea. Adesea ea îmbracă un aspect„pedagogic": e ros toi („cei care iubesc") s î n tmentorii eromenoi-lor (,,cei c a r e s î n t iubiţi")[vezi E d u c a ţ i e ] . Legi ledin aproape toatestatele greceşti, ca şi majoritatea moraliştilorcondamnă categoric raporturile homosexuale,în schimb recomandă şi exaltă prietenia cu-rată, generatoare de virtute, între maturi şitineri. Cazurile de relaţii homosexuale întrefemei erau mai rare (dar au existat cu sigu-ranţă în Grecia Antică). Safo, poeta din Les-bos, a cîntat î n cuvinte înflăcărate dragos-tea pe care i-o inspirau frumoasele s a l eeleve.

Teoria platonică a iubirii î ş i propune să de-săvîrşească sentimentul inspirat de Eros, fiul

* poideroitia, format d i n cuvintele greceşt i paid

„băiat" ş i e r o s f e s „ îndrăgost i t" (n. tr.).

Afroditei. făcînd din el îndemnul î n ă l ţ ă r i isp i r i tua le către Frumosul în s ine, către cu-noaşterea realităţi lor superioare s i , în s f î r ş j tcătre identificarea cu Dumnezeu. Romanelegreceşti s-au inspirat din pl in din i d e i l e luiPlaton şi au contribuit la difuzarea lor din-colo de cercuri le filozofice, prefigurînd dra-gostea „cavalerească" medievală. R. f

D R A M A S A T I R I C Ă . Once poet tra-gic din Atena care concura la sărbători le dio-nisiace [vezi T e a t r u ] prezenta trei tra-gedii şi o dramă satirică. Aceasta din urmaera total deosebită de comedie, cu toate căavea un element burlesc, şi anume corul sa-tirilor, tovarăşii lui Dionisos, un feldesoin-dusi fanfaroni, laşi si desfrinati. Singura dra-mă satirică păstrată în întregime este Ciclo-pul lui Euripide: eroul este Ulise, ca şi în c î n -tul IX din Odiseea, dar Polifem are ca sluj i-tor; pe Silen şi pe fiii săi, Satirii. Drama sa-tirică trata deci, ca şi tragedia, un episod luatdin legendele eroilor, dar într-o manieră glu-meaţă s i de parodie. R. F,

,,Cavalerii ". Scena

d i rit r-o dram ă sat i-

rica. Detaliu de pe o

amforă atică cu fi-

guri negre. 5Π rşitul

secolului al Vl-lea.

Mu£c<jÎ din Berlin.

194

Cupă de Duris.Tinere dezbrăcîndu-se.

Circa 490-480.Metropolitan Museumof Art, New Y o r k .

D U R I S . în jurul anului 500, Duris a fostla Atena unul dintre pictorii de vase cei maiapreciaţi. S-a găsit un număr mare de cupeîmpodobite de el, astfel că dovada succesuluie făcută. A abordat genuri foarte vânate, nis-au păstrat de la el încîntătorul „grup deelevi la scoală", tragica imagine a lui Eosţinlnd pe genunchi cadavrul fiului său Mem-non şi scene foarte îndrăzneţe cu banchete şicurtezane. Cal i tăţ i le lui Duris s î n t atit demari, î n c î t a putut fi citat drept cel mai tipicpictor de vase. Totuşi, deşi cunoaşte la per-fecţiune desenul, deşi şt ie să compună cu î n -demînare scene foarte variate, inspiraţia saeclectică η-are totdeauna profunzimea pe careogăsim la unii din emulii să i . P, D.

E A C [A l A K O S] Eac a fost socotit unuldin judecătorii infernului abia î n timpul lui

laţon Era cunoscut din vremuri îndepărtate

ca rege legendar al Eginei, o insuiă mică, pecare, la cererea lui Eac, Zeus a populat-otransformînd furnicile în oameni. De aici nu-mele acestora mirmidonii, format de la cuv în-tul grecesc myrmos, care însemna „furnică"Unul din fiii săi, Peleu, viitorul tată al luiAh i fe , fusese exilat de Eac fiindcă, împreunăcu fratele său Telamon, îl ucisese pe alt frateal sau, Facos. Eac trecea în ochi i grecilor dreptun model de pietate. P, D.

E D U C A Ţ I A î n primele luni a l e v i e ţ i i ,micul atenian era înfăşat în scutece de pînză,înfăşurate în spirală şi legatestr îns. Leagăneleerau coşuri de răchită sau un fel de a l b i i delemn. Obiceiul de a legăna copii i pentrua-i adormi era cunoscut şi atunci, în generalmamele î ş i hrăneau singure copiii, dar puteausă angajeze şi doici, femei libere sau sclave.Cele rnai căutate la Atena erau doicile robuste

195

!h

din Laconia. Cam pînă la şapte ani băieţii

erau crescuţi de mama lor în g/neceu [vezi

cuvîntul], iar fetele rămîneau acolo pînă

la căsătorie, cînd se instalau în gineceul

soţului. Pe copii i neascultători părinţii îi

ameninţau cu diverse sperietori, care se

numeau Aco, Alfito, Gelo, Gorgo, Epusa,

Lamia sau Mormos. Lupul era şi el o sperie-

toare. Copiii cuminţi ascultau poveşti amu-

zante, în care animalele deţineau rolul princi-

pal, ca în fabulele lui Esop. („A fost odată un

şoarece şi o nevăstuică..."). Deasemenea li se

dădeau jucării [vezi j o c u r i ş i j u c a -

r i i].

Nu e sigur dacă părinţii atenieni erau obli-

gaţi prin lege să-şi trimită fiii la şcoală;

practic însă, î i constrîngea obiceiul. Magistra-

ţii cetăţii, mai cu seamă strategii, aveau drep-

tul de a controla educaţia. La Atena, spre

deosebire de Sparta (despre care vom vorbi

mai departe), educaţia era lăsată pe seama

iniţiativei particularilor, care deschideau

şcoli de scris-cit i t , muzică sau gimnastică —

acest trivium al educaţiei greceşti — ş'i eraij

retribuiţi de părinţii elevilor. Numai în cazul

fiilor de cetăţeni morţi pentru patrie, statul

însuşi plătea profesorilor particulari cheltu-ielile educaţiei.

Copilul frecventa pe rînd, şi uneori s imul-

tan, şcoala gramatistului, a citaristului si j

pedotribului. Gramatistul î l învăţa literele

si noţiunile elementare de calcul. El II învăţa

să scrie şi să citească, folosind mai î n t î i opera

poeţilor, dintre care primul era Homer,

„Homer nu este un om, ci un zeu", suna o

propoziţie pe care copilul o copia în una din-

tre primele lecţii de scriere. O mamă era

mîndră cînd, înţrebînd pe învăţător unde a

ajuns fiul său, acesta î i răspundea: ,,A si

ajuns la cîntul VI al 11 iadei". (H.-l. Marroui,

La şcoală — după cum vedem în picturile de

pe vase — nu existau table: copiii şedeau pe

scăunele fără spătar, în faţa catedrei profeso-

rului; le era uşor să scrie pe tăbliţe cerate

rigide aşezate pe genunchi sau punînd pe ele

o foaie de papirus.

Educaţia muzicala.Detaiiu de pe un s C i -fos decorat de picto-rul lui PistoxenoiOrca 480-470. Mu-zeul din Schwenn

Foto Hjrmer,

196

Lecţii de muzică şi de iecîurâ. Detaliu de pe o cupa de Duris, începutul secolului al V-lea. Muzeul din Bçr'irt

Grecii au iubit totdeauna muzica şidansul, dovadă importanţa cîntului şi a in-strumentelor în educaţie, î n s u ş i numele musikederivă de la cel al Muzelor, protectoareleoricărei activităţi intelectuale. Un om cultera un musikos aner. Muzica era la greci primacondiţie a civilizaţiei. Copiii învăţau muzicavocală, dar şi să cînte la citară sau din flaut(aulos). Citară sau lira este un instrumentcu coarde şi cutie de rezonanţă. Coardele,de obicei în număr de şapte, erau ciupite cudegetul sau cu un instrument numit plectru(plektron). Grecii cîntau ca aezii homerici,acompaniindu-se ia citară, nu însă şi la aulos,instrument de suflat, al cărui nume îl tradu-cem de obicei cu „flaut", deşi semăna maimult cu un clarinet şi era format de cele maimulte ori din două ţevi divergente ce ieşeaudin must uc. N-arenimic comun cu naiul (flau-tul iui Pan), numit în greceşte syrinx, învăţa-

rea muzicii era cu totul empirică si se -'i;einumai după ureche, fără partitură. M^icagreacă, exclusiv monodică, nu cunoştea poli-fonia. Tinerii, pregătiţi astfel pentru muzicavocală şi instrumentală şi pentru dans. puteausă participe la coruri de diverse feluri. Celemai celebre, la Atena, erau corurile de diti-rambi', în fiecare an se organizau concursuriîntre corurile de copii şi corurile de adulţiale diverselor triburi. Tragedia s-a născutdin ditiramb, de aceea rolul corului a fost laînceput esenţial.

Gustul grecilor pentru exerciţi i le fiziceeste la fel de vechi şi de puternic ca dragostealor pentru muzică, după cum se vede dinepisodul jocurilor funebre celebrate de Ahileîn cinstea lui Patrocle (Iliada, cîntul XXIII).Palestra pedotribuiu'1 (profesorul de gimnas-tică) era o instituţie particulară, ca şi şcoalagramatistului sau a citaristului. Aici elevi

197

erau împărţiţi în două clase: cei mici, intre12 şi 15 ani, şi cei mari, de (a 15 la 18 ani,v î rsta efebiei la Atena, adică a stagiului mili-tar, încă din sec. al Vl-lea, au fost instituitecele cinci probe clasice ale pentatlonului, şianume: luptă, alergare, sărituri, aruncareadiscului şi aruncarea suliţei. Pedotribul,îmbrăcat cu o mantie de purpură şi ţinînd înm î n ă un baston lung despicat, diri ja exerci-ţ i i le şi pedepsea fără milă pe leneşi şi pe ne-ascultători. Exerciţiile de supleţe, în genulgimnasticii noastre „suedeze", erau ritmatede un cîntăreţ din ou/os, tot a t î t de necesarîntr-o palestră, ca şi uleiul cu care se ungeauelevii şi strigi lul de bronz cu care î ş i curăţaupielea acoperită de praf, ulei şi sudoare.Bineînţeles, la palestră copiii erau completgoi. Palestra favoriza mult prieteniile „spe-ciale" între copiii mici şi cei mari, sau întreadolescenţi şi adulţi. Se ştie că, atît la Atena,cît şi la Sparta, pederastia a jucat un rol deloc

neglijabil In educaţia greacă [vezi D r a g o s -t e a ] , La pentatlon s-a adăugat şi pugilatul(un fel de box) şi poncratiul (pankration, o

combinaţie de luptă cu box), care era sportulcel mai violent şi cel mai brutal. Abia dinepoca sofiştilor, în a doua jumătate a sec. alV-lea, atenienii adolescenţi au început săbeneficieze de un învăţămînt pe care noi l-amnumi „secundar" sau „superior", în care sepreda retorica şi filozofia.

La Sparta η-a fost vorba niciodată de oinstrucţie intelectuală la un asemenea nivel,căci educaţia, organizată şi condusă în între-gime de stat, era orientată cu totul cătreformarea de viitori războinici. Fiindcă spar-tanii se preocupau şi de eugenie, fetele (carela Atena trăiau retrase) practicau multe spor-turi în public, ca şi băieţii, şi făceau exerciţiinu numai de dans (corurile de fete din Spartaerau renumite), ci şi de alergare, luptă, arun-carea discului si a suliţei. Ţînărul lacedemo-

Exerctţ i i de arunca-rea discului, sub în-drumarea pedotribu-lui. Detaliu de pe uncrater al pictorului

lui Cleofrades. Circa500. Muzeul din Tar-quinia. Foto Hirmer

198

njan rămîne în s î n u l familiei numai pînă lavîrsta de şapte ani. încă din fragedă copilărie,

e| e obiectul unui dresaj, al unei „creşteri"speciale, care trebuie să-l obişnuiască cu oviaţă sobră şi aspră. La şapte ani este înrolatîn trupelede copii, a căror educaţie e asiguratăde stat, reprezentat prin pedonom. Acestegrupuri s în t comandate fiecare de un e/ren,adică de un tînăr între 16 şi 20 de ani; ele•sînt împărţite în patrule, conduse de cel maivioi dintre băieţi (buagos). Studiul scris-citi-tului se limita la strictul necesar. Educaţiaconsta în a învăţa să te supui, să învingi înluptă şi să suporţi cu răbdare oboseala. Dela 12 ani condiţiile de trai devin mai aspre;băieţii nu mai poartă tunică şi primesc osingură manta pentru tot anul. în dormitoarese culcă pe saltele de stuf. Pentru cea maimică greşeală, s înt biciuiţi cu cruzime. Luaumesele în comun şi li se dădea o mîncareproastă şi, intenţionat, în cantitate insufi-cientă, în scopul de a-i constrînge să fure ali-mente şi să capete astfel curaj şi viclenie.La 16 ani se trecea de la copilărie la adoles-cenţă. Comandanţii numiţi eiren erau supuşila o serie de examene: probe de rezistenţă,precum şi ceremonii cu caracter magic, cumăşti şi dansuri. Cea mai stranie dintreaceste încercări era kryptsia: după un timpde izolare, în care t înărul trăia singur şiascuns la ţară ca un lup, el practica noapteavînătoarea de hiloţi, adică d e s c l a v i , şi trebuiasă ucidă măcar unul. în afară de învăţareasumară a literelor şi de o formaţie muzicalăserioasă, toată educaţia spartană, minuţiosorganizată şi controlată de stat, se baza pecultura fizică şi pe pregătirea militară.

R. F.

E F E B , E F E B I E [ E P H E B O S ,E P H E B E l A]. Grecii, ca toate popoareleprimitive, au cunoscut iniţial diviziuneasocietăţii în c lase de v îrsta clar delimitate:copii, adolescenţi, oameni maturi şi bătrîni.Trecerea de la o categorie la alta avea, celpuţin pentru tineri, caracterul unei iniţieri

Cap de tinăr numit Efebul blond. A r t ă a t i c a , începutulsecolului al V-Jea. Muzeul Aeropojei. Polo Ltnile.

religioase şi era însoţită de ceremonii rituale.Acest obicei antic s-a perpetuat în anumitecetăţi cretane şi mai ales la Sparta, în altepărţi, clasele de vîrsta au fost repede înlo-cuite prin clasele constituite după avere.Singurul vestigiu rămas din vechiul sistemîn epoca clasică este efebia, instituţie comunămajorităţii statelor greceşti, ilustrată cel maibine la Atena. Pe lingă sensul vag care desem-nează în mod general orice adolescent, cuvîn-tul efeb (eohebos) se aplică tinerilor care î ş ităceau timp de doi ani serviciul militar. Laoptsprezece ani ei trebuiau să se prezinte î nfaţa Adunării demosului din care făceau parteşi în faţa Senatului (Bule), unde erau supuşic î t e unei docimasii [vezi cuv întu l ] asu-pra vîrstei şi apartenenţei lor la o familieliberă ateniană. După aceea recruţii erau

199

înscrişi într-un registru de stare civilă. Incursul unei ceremonii religioase, ei depunun jurămînt al cărui text ni s-a păstrat·, eijură, invocînd divinităţile foarte vechi dinAtica, să apere pămîntul patriei si să nu-şipărăsească tovarăşii de arme. Comandanţiicare-i conduc sau îi instruiesc erau aleşi depopor: se numeau paidotribai, sophronistai,kosmetai. După ce, conduşi de aceşti ofiţeri,au fost la toate sanctuarele, recruţii sîntcantonaţi la Pireu. După un an, cu ocaziaunei ceremonii publice ce are loc la teatru,

ei sînt trecuţi în revistă şi primesc arme.un scut rotund şi o lance, în al doilea an,efebii s înt trimişi în garnizoană şi instruiţi ;n

diverse fortăreţe din Atica şi fac exerciţiimilitare: ei s înt aceia care asigură paza teri-toriului naţional. Odată eliberaţi din serv ic iulmilitar activ, trec în masa cetăţenilor, cutoate drepturile pe care le conferă acesttitlu. Cî t timp s î n t sub arme, efebii se bucurăde anumite privilegii şi primesc soldă pentrjîntreţinerea lor, dar nu iau parte la viaţacivică ş i , cu o singură excepţie, nu au nicidreptul să intenteze acţiuni judiciare.

Numeroase documente (începînd cu ultimatreime a sec. al IV-lea) ne permit să ne facemo imagine despre viaţa efebilor, despre rapor-turile lor cu ofiţerii, pe care adesea îi ono-rează public, despre antrenamentul la carserau supuşi în gimnaziu [vezi cuvîntulj,de asemenea despre grija pentru dezvoltareaculturii lor literare, înainte de această dată,nu putem face decît ipoteze. Pare totu:iprobabil ca efebia să fie o instituţie mult maiveche; exista fără îndoială şi în timpurilecele mai îndepărtate şi n-o putem înţelege,aşa cum am mai spus, decît ca reminiscenţăa unor obiceiuri vechi, transformate o datăcu evoluţia societăţii. P. D.

E F ES [ E P H E S O S ] . Puţine oraşe s-aubucurat în lumea greacă de un prestigiu egalcu cel al Efesului. Acest prestigiu nu-l datora,ca Sparta, forţei sale militare, şi nici institu-ţiilor politice înţelepte. Dar, fiind aşezat. Iacapătul unui drum lung ce străbătea Anatolia,Efesul era portul cel mai bogat, cel mai frec-ventat din Asia Mică, iar locuitorii săi duceauo viaţă de un lux orbitor pentru mentalitateagreacă, în plus, era oraşul cel mai iubit deArtemis, zeiţa a cărei ipostază locală aveaun caracter oriental foarte pronunţat. Ca şicetăţile situate pe coastă, Efesul era populatcu greci veniţi aici la începutul primului

Efeb. Detaliu de pe o amforă a pictorului Andocide.Circa 520. Muzeul din Berlin, foco Hirmer.

200

Biblioteca din Efes.pe pereţii din fund

se văd nişele pentrudulapurile de cărţi.

foto Boudot-Lamollf.

mileniu. Se spune că Androcles, cu un grupde argieni şi atenieni, s-a instalat primul peaceste meleaguri, ocupate mai înainte debăştinaşi asiatici. La fel cu cele mai multeoraşe de coastă, Efesul era sub suzeranitatearegilor din Lidia şi nu s-a străduit niciodatăprea mult să scape de această tutelă. Era dealtfel bine tratat de aceşti s tăpîn i , care pri-veau Grecia cu simpatie si admiraţie. Cu aju-torul financiar ai lui Cresus s-a ridicat zeiţeiArtemis, la mijlocul sec. al Vl-lea, un templumăreţ, care în locuia construcţii s imi lare maimodeste. Cu toate că arhitecţii săi fuseserăcretani, Hersifron şi Metagenes, noul templuera tipic ionian. Dimensiunile sale erau ne-obişnuit de mari ; era clădit în întregime dinmarmură şi tamburul inferior al anumitorcoloane era împodobit cu basoreliefuri. Cînd,'n 336. Erostrat, un nebun, i-a dat foc, a fost

înlocuit cu alt templu, care î l reproducea pecel mai vechi şi era situat în acelaşi ioc. Acestae „templul Dianei din Efes", una din celeşapte minuni ale lumii.

Nu vom urmări întreaga istorie a Efesului,cu toate vicisitudinile politice, care, de altfel,n-au avut prea mare importanţă şi nici n-auafectat prestigiul cetăţii, Efesul a crescut con-tinuu ; după ce a depins, pe rînd, de regii lidi-eni, de Marele Rege şi de monarhii elenistici,în sec. al ll-lea e.n. era unul din cele mai marioraşe ale imperiului roman. Clădiri de totfelul, mai ales o bibliotecă, dovedeau genero-zitatea mecenaţilor care le dăruiseră cetăţii.La aceste amintiri măreţe se adaugă aureolaunui trecut creştin, de care se leagă nu-mele Sfîntului Pavel şi legenda celor şapteadormiţi.

P. D.

201

Templul zeiţei Afa ia dinEgina. începutul secolului

al V-lca. Foto Boss/o.

E F O R O S [ E P H O R O S ] . Istoric din

sec, al IV-lea, născut la Cime.

E F O R I I [ E P H O R O I ] . S e numeau

efori, adică „supraveghetori", nişte magistraţi

cu atribuţii foarte importante în anumite

cetăţi doriene. La Sparta, de pildă, erau cinci

efori (cel puţin după mijlocul sec. al Vlll-lea).

La început poate că erau un fel de astrologi —

şi acesta ar fi sensul iniţial al t i t lului lor —

însărcinaţ i să spună, la nouă ani o dată. dacă

semnele cereşti erau sau nu erau favorabile

pentru menţinerea regilor în funcţie. Acest

rol de interpreţi ai voinţei divine explică

probabil puterea at î t de mare pe care au

căpătat-o, ajungînd în sec. al Vl-lea adevăraţii

stăpîni ai statului. Eforii erau aleşi pe timp

de un an, după o procedură pe care n-o cunoaş-

tem, dar pe care Aristotel o califică drept

copilărească. Exercitau o autoritate tiranică

în întreaga ţară, controlau pe regi, care se

angajau periodic, în faţa lor, prin jurămînt,

să guverneze conform legilor, examinau viaţa

lor publică şi particulară şi-i însoţeau în răz-

boaie. Uneori le luau locul, îi condamnau s i

le aplicau amenzi, atunci cînd conduita lor i i

se părea necorespunzătoare. Puterea lor era

tot atît de mare faţă de popor; eforii consi-

derau de datoria lor să-l menţină supus tra-

diţiei spartane şi discipl inei sociale. La intra-

rea în funcţie, primul lor act era lansarea unei

proclamaţii care ordona cetăţenilor „să-şi

radă mustaţa şi să asculte de legi", exemplu

tipic de conservatorism , care punea pe acelaşi

plan detali i pur formale şi pr incipi i fundamen-

tale. De altfel tot eforii interpretau după

bunul lor plac legile, care la Sparta erau mai

degrabă nişte obiceiuri nescrise. Ei acţionau

în numele raţiunii de stat, dînd o atenţie spe-

cială moravurilor şi educaţiei. Ei nu dădeau

socoteală decît succesorilor lor, care se sim-

ţeau legaţi de ei prin solidaritatea funcţiei. Se

p a r e c ă c e a m a i mare parte d intre ei, cel puţin

p î n ă la s f î r ş i t u l sec. al V-lea, au rămas pă-

202

trunşi de simţul datoriei şi n-au acţionatdecit împinşi de patriotism. Totuşi cu privirela ei s-au pus multe întrebări. Istoricii mo-jgrni îi consideră adesea ca aserviţi nobilimii,

ceea ce poate fi exact pentru sec. al IV-lea,jar nu e de conceput pentru epoca anterioară,cînd la Sparta nu exista o clasă aristocratică.5ă nu uităm că cei vechi vedeau în Sparta ceta-tea cea mai democratică din întreaga Grecie,însăşi forma de guvernămînt a acestui stat,în care cetăţenii, prin definiţie egali între ei,;si impuneau dominaţia asupra hiloţilor şia periecilor [vezi S p a r t a ] , face aceastădiscuţie zadarnică. S-a spus pe bună dreptatedespre efori că erau „delegaţii atotputerniciai unui popor militar, care, plini de respectfaţă de tradiţie, o impun la nevoie prin con-strîngere, dar pe care concetăţenii îi ascultăcel mai des de bună voie, căci au cu toţiiaceeaşi credinţă". (P. Roussel).

Marile succese militare obţinute de Spartaasupra Atenei au avut consecinţe mai degrabăsupărătoare asupra eforatului, ca şi asupraaltor instituţii. Corupţia începe să-şi facăloc, iar eforii, adesea oameni obscuri ş i de

origine modestă, se pun uneori în slujbaintereselor aristrocraţiei banului, care e pecale să se constituie, în 227, regele Cleomene,răzbunînd pe predecesorii săi care suporta-seră atîta timp oprimarea eforilor, punecapăt puterii lor. P. D.

E G E U [A l G E U S]. Rege legendar, con-siderat drept tatăl lui Tezeu. Indus în eroarede pînza neagră a corăbiei care-l aducea pefiul său din Creta, a crezut că Tezeu murise.De durere s-a aruncat în marea ce de atunciîi poartă numele. Ea se întinde de la coastamacedoneană şi tracă (la nord), între Greciacontinentală şi ţărmul de apus al Asiei Mici,pînă la Mediterana propriu-zisă, adică pînăla nivelul capului Malea şi al insulei Rodos.Marea Egee e presărată de insule: la nord Spo-radele, în centru Cicladele, la sud-est Dodeca-nezul. Se dă adesea numele de „egeeană"civilizaţiei care s-a întins peste această partea lumii în timpul mileniului II. P. D.

E G Ι Ν Α [A I G I N A]. Destinul acestei

insuliţe (are numai 85 km2) se explică prin

Războinic rănit. Fragment de pe frontonul templului zeiţei Afaia din Egina. începutul secoiului al 7-lea. Gl iptoteca dinMunchcn. Foto L. von Moţi.

203

sărăcia solului şi prin poziţia sa geografică.Egina se găseşte în mijlocul golfului Saronic,între At ica şi Argolida, supraveghind de de-parte istmul Corint. Nu ştim mare lucru desprepopulaţiile care au locuit aici în perioadamiceniană şi de la care ne-au rămas unelevestigii. Ştim însă că, începînd din sec. alVlll-lea, egineţii erau s i l i ţ i să-si caute pemeleaguri îndepărtate cele necesare traiului.Neputînd să cultive pămîntul lor neroditor,au devenit navigatori şi de atunci corăbieriilor au străbătut toată Mediterana. După ceFidon, regele Argosului, ai cărui supuşi erauatunci, a pus în circulaţie la Egina moneda pecare tocmai o inventase, banii de provenienţăeginetă au început să circule în toate portu-rile; larga lor difuziune ne arată succesulcomerţului făcut de Egina. Locuitorii ei vin-deau produse fabricate pe insulă, mai alesobiecte de bronz, şi transportau mărfuripentru popoarele care aveau o marină maipuţin dezvoltată, încă din sec. al Vll-lea,egineţii s-au eliberat de tutela Argosului şiau rămas independenţi pînă în 455. cînd aucăzut sub jugul atenian. Pierderea autono-

miei nu le-a afectat cu nimic prosperitateatotuşi bogăţia din epoca arhaică n-au maicunoscut-o niciodată, în primii ani ai sec 3iV-lea, prosperitatea Eginei s-a manifestat prinînălţarea unui templu, ale cărui frontoane demarmură, descoperite în 1881, au arătat lumiifarmecul artei greceşti anterioare clasicismu-lui. Resturi din frontoanele salese păstrează î ngl i ptoteca d in Munchen şi reprezintă lupte întregreci şi troieni în prezenţa zeiţei Atena. P.D

E L A T E l A. Orăşel în Beoţia, pe undetrecea drumul de legătură dintre Grecia meri-dională si Grecia septentrională. Aceastăpoziţie îi dădea o anumită importanţă stra-tegică, aşa cum arată un cunoscut pasaj dinDemostene: cînd în 339 Filip al Macedonieia cucerit Elateia pe neaşteptate, atenieniişi-au dat brusc seama de pericolul ce-i ame-ninţa. Au fost cuprinşi de o adevărată panicăla gîndul că nimic nu mai putea împiedicaduşmanul să pătrundă în Atica. P. D.

E L E A Ţ I I . Eleea (astăzi Vel ia) era un oră-şel din Lucania, la sud de Napoli, pe malul

Războinic, Detaliu de pe frontonul estic altempluluz c i î e i Afaia din Egina. începutul secolului al V-lea.

GliptOÎecii din Munchcn. foio i. von Mnn

2(M

jnti inirea dintre Elec-

tra şi Oneste la mor-m i n t u l l u i Agamem-„on. Teracotă „def/I i le" . Mij 'ocul seco-I U I U ] a l V-lea. M u z e u l

Louvre. Foto Tei.

Mării T i r e n i e n e . A i c i s-a dezvoltat una d i ncele mai vechi ş i i m p o r t a n t e şcoli f i l o z o f i c eale l u m i i greceşti, întemeietorul ei a foitXenofon [vezi numele], dar f i g u r a ceamai remarcabi lă a fost Parmenide ( s f î r ş i t u lsec. al Vl- lea, începutu l sec. al V-lea;, a u t o r u lpoemu l u i Despre noturd, d in care ne-au rămasfragmente destul de l u n g i , Poemul e conceputca o revelaţie: a d e v ă r u l revelat de autor estecă Fi inţa există şi că Non-f i inţa nu există.P r i n c i p i u l contradicţ ie i este exprimat astfelîntr-o formă ontologică: „Nu putem n i c ispune, n i c i g îndi că F i i n - ţ a n u există. Ce nece-sitate i-ar fi dat naştere? De ce nu m a i devre-me sau mai t î rz iu ? F i i n ţ a nu are n i c i naştere,nic i început. Ea există în mod absolut sau nuexistă d e l o c , ş i forţa n i c i u n u i argument nuva permite vreodată să se nască d i n F i i n ţ ăceva care să nu f i e F i i n ţ ă " . Partea a doua ap o e m u l u i expune o f i z i c ă a aparenţelor.Negînd (dar şi o f e r i n d o expl icaţ ie a negaţiei)realitatea m u l t i p l ă şi schimbătoare în favoa-rea F i i n ţ e i mereu identice cu sine, Parmenidepunea o problemă fundamentală, căreia

s u c c e s o r i i s ă i (Empedocle, Anaxagora, Demo-cr i t Platon) i-au dat d i f e r i t e s o l u ţ i i .

Zenon d i n Eleea, elevul l u i Parmenide,şi-a apărat profesorul , arăl înd că n o ţ i u n i l ed e p l u r a l i t a t e s i -de mişcare i m p l i c ă conse-c inţe absurde. El le-a expus în cîteva argu-mente, n u m i t e în mod t r a d i ţ i o n a l „sofismelel u i Zenon". D i n t r e ele două sînt m a i cunos-cute: s o f i s m u l săgeţii (în orice moment, osăgeată care zboară e i m o b i l ă în locul pecare-l ocupă) ş i s o f i s m u l l u i A h i l e s i a l broaş-tei ţestoase (ca să parcurgă o traiectorie, uncorp în mişcare t r e b u i e să parcurgă m a i î n t î io jumătate d i n ea, dar m a i î n a i n t e de aceastao jumătate d i n jumătate etc., cu al te cuvinte,u n spaţiu i n f i n i t . Acest i n f i n i t f i i n d inepuiza-b i l , A h i l e n u v a a junge nic iodată d i n u r m ăbroasca ţestoasă pe care o urmăreşte. De fapte vorba de un raţionament prin reducere laabsurd, destinat să demonstreze caracteruli n i n t e l i g i b i l a l mişcării).

Ul t imul reprezentant al Scoli i eleate a fostMelisos, care, ca amiral al Samosului , a re-purtat în 442 o victorie contra Atenei. A

205

scris o carte Despre natura sau Despre Fiinţă,în care afirmă infinitatea şi imutabilitateaFiinţei. Platon a criticat cu severitate tezelelui Parmenide, aducîndu-i totodată un oma-giu. Doctrina eleată a avut o influenţă de·osebit de mare asupra şcolii din Megara [veziacest articol]. P.-M.S.

E L E C T R A. Poeţii din sec. al V-lea aufăcut dintr-o tînără atît de ştearsă, î n c î tHomer nu-i ştia nici numele, o figură nemuri-toare, demnă de tragica familie a Atrizilor,din care făcea parte. Fiică a Clitemnesrteişi a lui Agamemnon, Electra aproape că nuşi-a cunoscut tatăl, plecat în războiul troiancînd ea era încă un copil. Zece ani mai t îrziu,Agamemnon se întoarce acasă, dar cade răpusde loviturile lui Egist, a-man-tul Clitemnestrei. -Crescută de cuplul adulterin, tratată ca csclavă şi silită să se mărite cu un biet ţăran(care însă nici η-a îndrăznit să se atingă de ea),Electra ar fi putut să rămînă o cenuşăreasăoarecare. Ea însă nu s-a resemnat, ci şi-afăurit singură destinul. Nu încetează de a urîpe cei ce o persecută şi rămîne credincioasămemoriei tatălui său, la mormîntul căruia seduce regulat. Aici îl întîlneşte într-o zi pefratele său Oreste, pe care-l credea mort,de cînd îl ajutase să fugă pentru a scăpa decruzimea lui Egist. După o scenă dramatică,în care ea recunoaşte, în tînărul plin de forţă,pe copilul plăpînd de care avusese odinioarăgrijă, Euripide ne-o arată îndemnînd pe sin-gurul moştenitor al familiei să-şi răzbunetatăl. Electra îl ajută pe Oreste să ucidă peuzurpator şi pe complicea sa. După aceea,cînd Oreste e urmărit de Erinii, ea i se devo-tează, îl îngrijeşte ca o soră iubitoare şi cautăsă-i liniştească nebunia chinuitoare. P. D.

E L E G I E [E L E G E l A]. Gen liric carac-terizat prin alternanţa hexametrului cu pen-tametrul [vezi P o e z i a l i r i c ăj.

E L E N A [H E L E N E]. Cei vechi n-auştiut niciodată cum să judece femeia care a

206

întruchipat pe pămînt idealul de frumuseţeSavanţii moderni văd în ea forma elenizatăa unei vechi zeiţe a vegetaţiei şi s-ar putea săaibă dreptate, Dar cînd îi istoriseau povesteagrecii uitaseră de mult această origine. Elenaera fiica Ledei şi a lui Zeus ; acesta, ca săajungă la Leda, luase înfăţişarea unei lebedeDin împreunarea lor s-au născut patru gemeniînchişi, doi c î te doi, în două ouă: Castor siPolux, Clitemnestra şi Elena. Totul se petre-cea la Sparta, unde Dioscurii [vezi numele]vor rămîne protectorii cetăţii şi Elena vadeveni regină. La numai şapte ani Elena a fostrăpită de Tezeu ; fraţii ei au adus-o înapoila Sparta şi puţin după aceea Tindar, soţulLedei şi tatăl ei legal, a vrut s-o mărite. Pre-tendenţii au fost atît de numeroşi, înc î t , din

-prudenţă si gîndindu-se la viitor, Tindar i-apus pe toţi să jure că vor accepta alegereaElenei şi vor da ajutor soţului ales de ea, dacăîntr-o zi nu-i va mai fi fidelă. Fericitul alesa fost Menelau. Ziua prevăzută de Tindar asosit cînd prinţul troian Paris debarcă laSparta. El pleacă cu Elena şi cu bogăţiile luiMenelau si se întoarce la palatul tatălui săuPriam. Aici Elena va rămîne de bună voie maibine de zece ani.

Menelau, îndată ce află de nenorocire, seprevalează de jurămîntul făcut de toţi preten-denţii ş i , sub conducerea fratelui său Aga-memnon, grecii pleacă la asediul Troiei. Decealaltă parte a zidurilor, Elena vede armatace se luptă ca s-o redobîndească, îl recunoaştepe Ulise cînd se strecoară în oraş într-o mis i-une secretă, î n s f î r ş i t se lasă fără nici o jenăadmirată de bătr îni i troieni, ai căror fiimureau ca s-o păstreze pentru Paris. CîndTroia cade, în plin măcel, î ş i dezveleşte cu

cochetărie sinul pentru a-l dezarma pe Mene-

lau, care se aruncase furios asupra ei cu sabia

în mînă, ca s-o pedepsească. Se întoarce laSparta cu soţul ei legitim, îl primeşte ca o

adevărată doamnă pe Telemah, care străbă-tea Grecia în căutarea tatălui său, şi o vedemînzestrată cu toate v ir tut i i le casnice.

Eiena fugind de Menelau,care se pregăteşte s-o pe-depsească. SriTos de Hie-ron, pictat de Macron.Circa 500-480. Fine Arts

Muséum, Boston.

Elena trebuie considerată o sclavă docilăşi iresponsabilă a Afroditei, dată ca recom-pensă lui Paris pentru alegerea făcută la con-cursul de frumuseţe de pe muntele Ida? Sau re-prezintă prefăcătoria feminină şi a fost cauzaconştientă a tuturor nenorocirilor înduratede greci şi de troieni ? Dacă poemele homericevăd în ea instrumentul fatalităţii, Hesiod emult mai sever, iar Euripide, eu excepţiaunei piese, o condamnă fără drept de apel.Filozofii şi retorii au discutat cazul ei ş iElena η-a încetat să fie pînă în timpurilemoderne, una din figurile ceie mai enigmaticeşi mai atrăgătoare create de imaginaţia ome-nească. P. D.

E L E N I S M [CO M U N I T A T E A E L Ε -

Ν l C A], Fărîmiţată într-o puzderie de state,risipite cu o densitate mai mare săi. maimica, în jurul Mării Mediterane şi MăriiNegre, lumea greacă, cu toată lipsa unităţiipolitice, pe care de altfel η-a cunoscut-o

niciodată, prezenta totuşi o unitate de culturăşi de ideal. Aceasta unitate este civilizaţiaelenică, un bloc spiritual opus lumii non-gre-cilor (barbarilor) şi alcătuit din fraţi aflaţifoarte des în conflict. Pentru cei vechi, civi-lizaţia elenică însemna mai î n t î i o comunitatede limbă. Descifrarea scrierii numite „line-arul B" a demonstrat că micenienii foloseaulimba greacă (sub o formă arhaică) cu celpuţin 500 de ani înaintea lui Homer, Cu toatediferenţele dialectale, cu timpul atenuate deliteratură, această limbă era înţeleasă de toţi,în timp cegraiui barbarilor părea un „ciripitde păsări". Mai importantă decît unitatea delimbă era comunitatea de ideal, implicatăîn tot ce ştim despre greci. Acest ideal sebaza pe certitudinea că omul este măsuratuturor lucrurilor, că nimic nu este mai fru-mos decît trupul său, mai subtil decît spiritulsău, mai îndemînatic decît mîini le sale. Dupăzeii pe care Ii plăsmuiseră ei, după chipullor, grecii se credeau imaginea cea mai

207

perfectă a acestui ideal pur uman. Chiar dacăcinsteau uneori înţelepciunea altor popoare,grecii erau, mai mult sau mai puţin conştient,pătrunşi de mîndria neamului lor.

Atare concepţii conferă religiei şi orîndu-irii lor politice un caracter cu totul aparte.Divinităţi le lor, venite din Creta minoicâ.din Orient sau aduse la sf î rs i tul Epocii deBronz de invadatorii nordici ce ocupau peatunci sudul Peninsulei Balcanice, capătăcaractere greceşti, pierzînd toate trăsăturilecare le-ar fi putut diferenţia de oameni. Zeiigreci nu se deosebeau de simpli i muritoridecît prin puterea şi —cu unele excepţii —prin faptul că nu sînt supuşi acţiunii timpului.In rest, zeii sînt ca şi oamenii (cu care dealtfel seamănă prin aspectul fizic), expuşi ladureri, victimele unor pasiuni de multe oriviolente, hărţuiţi de griji adesea meschine,de gelozie şi de rivalitatea pentru întî ietate.Divinităţile monstruoase cu chip de fiare,adorate de alte popoare, au fost cunoscute şiîn Grecia primitivă, dar au fost alungatefoarte repede din panteonul elenic. De la eleau rămas doar amintiri legendare şi particu-larităţi de cult care în epoca clasică nu maierau înţelese de credincioşi. Zeii greci pot ficruzi — ca şi oamenii —, dar sînt prietenoşi,conduşi de raţiune, accesibili argumentelornoastre. Ei domnesc asupra unor oameni li-beri, pretind onorurile şi supunerea la careaudreptul, dar dispreţuiesc adoraţia fetiş istăde care au parte idolii inumani ai bar-barilor.

Acelaşi respect al demnităţii umane îlgăsim şi în organizarea politică: oricare ar fifost forma de guvernămînt — căci, deşi aupreferat democraţia, au cunoscut şi dicta-tura— grecii n-au văzut niciodată în conducă-torii lor nişte reprezentanţi ai cerului pepămînt. Alexandru şi-a dat seama de aceastacînd a cerut grecilor să i se închine ca în faţaregelui perşilor. De altfel, recunoştinţa cetă-ţenilor se îndrepta de preferinţă spre oamenica Harmodios şi Aristogeiton, care au încer-cat să elibereze patria de tiranie.

Ar mai putea fi citate şi alte trăsăturifice noţiunii de c iv i l i zaţ ie elenică: e l e d e r i v jtoate d in sentimentul — at î t de rar în c ivi i i^a

ţ i i te antice— al perfecţiunii şi frumuseţiinaturii umane şi al demnităţii individuluiAcest ideal, cel puţin la fel de vechi ca sipoemele homerice (Tersit preferă să fie lovitdecît să renunţe la dreptul de a-şi crit ica şefii)î ş i găseşte expresia perfectă î n sărbători lecare reunesc periodic într-un sanctuar (Olim-pia sau Delfi) pe grecii răspîndiţi in toatălumea antică. Adorînd un zeu mai puternicşi mai frumos decî t cel mai d e s ă v î r ş i t muritoradmirînd performanţele atleţilor care ridi-caseră corpul omenesc la perfecţiune, ascul-tînd poeţii şi muzicienii care puneau î n evi-denţă resursele spiritului omenesc, greciiî ş i stăpînesc aici r ivalităţi le trecătoare s i ,indiferent de cetatea de origine, simt pînăîn adîncul fiinţei lor că aparţin aceluiaşineam, întemeiat de Helen, legendarul !orstrămoş comun. P. D,

E L E N I S T I C . Cuceririle lui Alexandruşi extinderea lumii greceşti au avut nişteconsecinţe at î t de mari pentru felul de viaţă şipentru gîndirea grecilor, încît istoricii facdin 323, anul morţii regelui macedonean,începutul unei epoci noi, pe care o numescelenistică. Fără îndoială, lumea meditera-neeană capătă începînd de atunci o înfăţişarenouă. Autonomia cetăţilor rămîne doar oamintire: deşi s î n t libere să se administrezeintern cum doresc, cu condiţia ca guvernullor să fie credincios directivelor puterii cen-trale, ele sînt totuşi supuse unor guvernatoricare hotărăsc în numele regelui ce politicatrebuie să adopte şi î ş i impun autoritatea,atunci cînd e nevoie, cu ajutorul unei garni-zoane. Chiar ligile care se vor alcătui şi sevor desface nu vor avea o existenţă şi mijloacede acţiune decît în măsura în care acestea vorfi impuse de puterea centrală.

Dacă cercetăm gîndirea şi mijloacele ei deexprimare, ruptura cu trecutul ni se va păreamai puţin însemnată decît în domeniul politic.

208

şi l iteratura elenistică nu sint d e c î t ourmare a dezvoltării tendinţelor care apăru-seră în sec. al IV-lea, încă îna inte de moartea|ui Alexandru, î n s ă ş i pătrunderea de elementegreceşti, în Asia sau în Egipt, şi de elementestrăine în Grecia nu era un lucru nou. Pre-zenta suverani lor de origine elenică la Ale-xandria, la Pergam sau în alte părţi au făcutţa se dezvolte o mişcare care se conturasede multă vreme si îmbogăţirea unei burgheziicare să dev ină o clientelă importantă pentruart işt i si pentru scriitori nu apare o dată cuconstituirea noilor regate. Cetăţi le greceşti,chiar dacă nu şi-au pierdut autonomia, sără-ciseră de mult t imp, într-o prea mare măsurăca să se mai poată g î n d i , ca altădată, la acelemari comenzi care în timpul lui Perlele hră-niseră pe F id ias şi pe c e i l a l ţ i artişti. Dacă arfi avut mijloacele necesare, colectivităţile s-arfi izbit î n marile comenzi de egoismul parti-culari lor care, î n c e p î n d de la s f î r ş i t u l sec. alV-lea cel puţin, se gîndeau mai mult la pro-pri i le lor interese, d e c î t la gloria patriei lor.

Se pune întrebarea dacă epoca e l e n i s t i c ă aadus măcar un gust nou. Din numeroasele do-cumente care ne-au parvenit trebuie să recu-noaştem că academismul domină s i că lucrărica reliefurile care împodobesc altarul din Per-gam r ă m î n excepţ ionale. După părerea noas-tră, c u v î n t u l elenist ic, atunci c î n d se referă laaltceva d e c î t la istoria propriu-zisă, are doaro valoare cronologică. Valoare relativă, dealtfel, căci dacă s f î r s i t u l sec. al l V-1 ea marchea-ză exact începutul acestei perioade, specia-liştii ezită, în ceea ce priveşte s f î r s i t u l . întrecucerirea romană ş i s f î r s i t u l păgîn ismulu i .Nouă n i se pare mai potr iv i tă datarea în sec. al1 1 1 - 1 ea sau chiar al IV-lea e. n., căci romanii n-aufăcut altceva în Mediterana orientală decît săsubst i tu ie, î n mai multe etape, dom i nat ia suve-ranilor local i prin dominaţia lor. P. D.

E L E U S I S . Cam la 20 km vest de Atena,În golful pe care II î n c h i d e insula Salamina,este aşezat Eleusis, unul din locuri le cele maisimte din Grecia. Căci a ic i Demeter, care co-

linda lumea p l î n g î n d î n căutarea fi icei s a ' eCore, a fost primita cu ospitalitate de regeleCeleos; şi tot aici a dat ea s ă m î n ţ a de gr îului Triptolem (fiul lui Celeos), care urmasă-i î n v e ţ e pe oameni să c u l t i v e cerealele. Aşase expl ică instituirea cultulu i si Mistereloreleusine [vezi c u v î n t u l ] , al căror renume acrescut mereu, de la origini p înă la s f î r -si tul erei păgîne ş i a trecut cu mult frontiereleAtici i . Fertil itatea c î m p i e i ce se î n t i n d e î njurul lui Eleusis (aş;a-numita c î m p i e triasiană)nu explică îndeajuns originea legendei. Ceeace e sigur e faptul că Eleusis este unul dintrecele mai vechi teritorii locuite dm Atica. Aicia fost întemeiat, î n c ă d in prima jumătate a mi-leniului I I, un t îrguşor aşezat pe înă l ţ imea lapoalele căreia se va instala sanctuarul. Chiarîn inima acestui sanctuar se află ruinele unulmegcron [vezi cuvîntul] micenian, îngro-pate sub un monument posterior, asa-nu-mitul Telesterion. A ic i se practica încă dinaceastă perioadă cultul unei zeităţi feminine,care nu poate fi alta d e c î t zeiţa cretană; înc u r î n d ea a devenit Demeter si a fost asociatăunei zeităţi m a s c u l i n e , Poseidon.

Gloria E l e u s i s u l u i η-a fost dată n i c i de jo-cur i , ca la Ol impia, n i c i d e prezenţa unui ora-col, ca la Delfi, ci d e ' i n i ţ i e r e a î n Mistere, aicăror caracter si semni f icaţ ie rămîn încă, pen-tru noi, nişte enigme. Mai î n t î i nu ştim c î n dau fost celebrate pentru prima dată. Celedouăf a m i l i i care controlau sanctuarul , E u m o l p i z i işi Cerici i (Kerykes), se lăudau că s î n t de ov î r s t ă cu sanctuarul şi pretindeau că Eumol-pos a instituit această ceremonie sacră 'aporunca lui Demeter.

în ce constau aceste Mistere ? Ştim cu apro-x imaţ ie că a i c i rolul principal î l aveau hiero-fantul (hiérophantes), daduhul (dodukfios) şicra in icu l (keryx) După nume deducem că pri-mul dezvălu ia tainele sacre, că al doilea purtatorţa şi că al trei l ea juca rolul de era inie s aer u.Aceşti demnitiri aparţineau obligatoriu celordouă f a m i l i i amintite. Ceremoni i le ave-au locde două ori pe an, primăvara si toamna, c e l edin martie fiind mai puţin importante decit

209

cele din septembrie, cînd se făcea iniţierea înmistere a neofiţilor. Iniţierea nu era rezer-vată unei singure clase sociale, ci, lucru cutotul excepţional în religia greacă, ea era des-chisă tuturor, eleni si barbari, oameni liberisi sclavi. Condiţiile erau să nu fie vinovaţi deomor şi , foarte probabil, să ştie destul de binegreceşte ca să poată pronunţa formulele ri-tuale. Ceremonia dura mai multe zile; întreprima purificare şi cele două nopţi finale aleiniţierii trecea mai bine de o săptămînă. Ini-ţierea avea două trepte şi se petrecea în Te-lesterion, o sală pătrată, hiposti la, în care pu-teau intra numai m/sto/(candidaţii la iniţiere).Tot ce vedeau şi auzeau trebuia să rămînă se-cret, dar probabil că printre altele li se ară-tau simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii.

Succesul crescînd al acestor Mistere e do-vedit de extinderile succesive (în timpul luiPisistrate, apoi al lui Pericle) ale Telesterio-nului, ale cărui gradene dispuse de-a lungulzidurilor nu mai erau suficiente pentru mul-ţimea credincioşilor.

Succesul se poate explica în mare măsurămai î n t î i prin faptul că nu se făceau discrimi-nări de clasă sau neam, iar apoi prin faptulcă iniţiaţii socoteau că protecţia lui Demeterîi va însoţi pînă dinco Io de moarte. S-a discu-tat mai mult dacă această religie era pur for-mală, dacă iniţ iaţ i i se mulţumeau să înveţenişte formule cu virtuţi salvatoare sau dacăli se dădeau precepte morale, sfaturi de pu-ritate fizică şi spirituală. Eleusinismul a evo-luat în decursul epocilor: la început η-a fost

decît o religie cvasi-magică ; începînd în oricecaz din sec al V-lea, calitatea aleasă a iniţia-ţilor (Pindar, Eschi l , Polignot şi mulţi alţii)ne face să presupunem că Misterele aduceauacum muritorilor speranţa supravieţuir i i , în-soţită desigur de exigenţe morale. P. D.

E L l D A [ E L I S ] . Provincie situată în Pe-loponez, între lanţul muntos central şi MareaAdriatică. Elida ar fi avut în istoria Grecieiun rol foarte şters, dacă η-ar fi adăpostit sanc-tuarul panelenic din Olimpia.

E L O C l N Ţ A [vezi R e t o r i c a ] ,

E M P E D O C L E [E M P E D O K L E S].Filozof din sec. al V-lea, născut în S ic i l ia |Agrigent, autor a două poeme scrise în hexa-metri epici: un tratat Despre natură si Pur;,ficări (Katharmoi), din care ne-au rămas frag-mente. Empecccie ni se prezintă singur, fărăfalsă modestie, nu numai ca profet, tauma-turg ci mag, ci chiar ca zeu. în gîndirea saconverg tendinţe ş t i i n ţ i f i c e ş i mistice. Siste-mul său filozofic îmbină fluxul devenirii de laHeraclit cu Fiinţa imuabilă de la Parmenide[vezi numele]. După Empedocle, nimic nu secreează şi nimic nu se pierdeşi cele patru ele-mente (foc, aer, apă, pămînt) ex istă din eter-nitate. La origine, ele erau amestecate într-omasă sferică (sphairos) sudată de dragoste(phi lia) ş\ apoi dizolvată treptat de ură (neikos).Transformarea neîncetată din univers e rit-mată de predominarea succesivă şi de alter-narea acestor două forţe cosmice opuse, caremereu formează şi distrug obiectele, ca săalcătuiască altele, formate toate din aceleaşipatru elemente. Combinaţiile lor permit con-stituirea unei f izici şi a unei biologii, înteme-iate amîndouă pe idei evoluţioniste, care facdin Empedocle un fel de precursor al transfor-mismului.

Poemul Purificări este o operă religioasătributară influenţei lui Pitagcra [vezi numele],Aici Empedocle descrie decăderea sufletuluicare a greşit, ispăşiri le şi reîncarnări le saleîn diferite tipuri de oameni, de animale sauchiar de plante. Concepţiile sale îl determinăsă recomande abstinenţa de la carne. Acestpersonaj cu totul ieşit din comun a ajuns re-pede legendar. Se spunea că η-a murit, ci căa dispărut în mod misterios în timpul uneifurtuni sau că s-a aruncat în craterul Etnei şică vulcanul a aruncat înapoi una din sandalelesale.

P.-M. S.

E N C O M I O N . Cîntec de laudă [veziP o e z i a l i r i c ă ] ,

210

E N E A S [ A E N E A S ] . După Hector,Eneas a fost cel mai viteaz apărător al Troiei.Nu se trăgea din familia domnitoare, căci era

fiul lui Anhise şi al zeiţei Afrodita. Ea l-a pro-tejat tot timpul : de exemplu, odată s-a aşezatţntre Diomede şi Eneas primind ea loviturape care eroul grec o destinase fiului său. Afro-dita fiind atunci rănită, Apolon şi-a asumat

rolul de protector al lui Eneas. Eroul troiana participat la numeroase lupte; l-a înfruntat

pe Ahile, de săgeata căruia a scăpat graţie lui

Poséidon. El era protejat de zei nu numai dincauza fil iaţiei divine, ci şi fiindcă un oraco!

ţ| arătase drept singurul moştenitor al nea-mului troian, pe care îl vor perpetua crmaşii

săi. După căderea Troiei Eneas a fugit, pur-

tînd în spinare pe tatăl său Anhise, trăgînd

după el pe fiul său Ascanius şi ţ in înd cu maregrijă Ρα/ûdion-ui, idolul sacru al Troiei. Se

retrage pe muntele Ida, adună pe troienii su-

pravieţuitori ş i , conform legendei imortali-

zate de Vergi l iu, acostează pe malul Laţiului,după o călătorie lungă şi grea. Celebrul epi-

sod al Didonei, de origine feniciană probabil,

era oarecum cunoscut la greci, dar a devenitpopular abia la romani. P. D.

E O L [A l O L O S]. După o tradiţie cunos-

cută .încă de Homer, Eol era păzitorul vîntu-rilor, pe care le ţinea închise într-un burduf

sau într-o peşteră, şi le dezlănţuia sau le re-chema după voinţa lui Zeus.

E O L I D A [A IO L l S]. Potrivit tradiţiei,

unul dintre fiii lui Or est e a plecat din Au I is cunumeroşi însoţitori, ca să se stabilească în

Asia. El η-a ajuns la destinaţie, dar urmaşiisăi, străbătînd un drum întortocheat, s-au in-

stalat în regiunea ce se întinde între Troada

şi golful Smirna. Majoritatea acestor coloniştipar să fi fost de origine beoţiană sau tesaliană,şi anumite afinităţi dialectale confirmă în-

trucîtva această ipoteză, Aceşti eolieni, cumerau numiţi, nu s-au limitat la coasta asiatică,

ci au luat în stâpînire şi Lesbosul şi Ţenedo-

sul. Au întemeiat destul de multe oraşe, dar

nici unul η-a ajuns mai important; ţinutultrăind din agricultură, cetăţile au păstratmereu un caracter rural. P. D.

E P A M 1 N O N D A [ E P A M I N O N -D A S]. Faptul că, în al doilea sfert al sec.al IV-lea, Teba poate ridica pretenţii la hege-monie asupra restului Greciei, se datorează

î n primul rînd lui Epaminonda Era nobil dinnaştere, dar atît de sărac, înc î t se spune că

trebuia să stea închis în casă c înd i se spălasingurul rînd de veşminte pe care îl avea. Era

prieten al literaturii şi soldat curajos şi avei

un spirit civ ic şi un simţ al disciplinei at î t de

dezvoltate, î n c î t a acceptat să lupte ca simplu

hoplit, după ce fusese comandant suprem In379, e unul dintre cei care eliberează Teba de

sub ocupaţia spartană, apoi, împreună cu prie-

tenul său Pelopida, reuses t e să unifice Beoţia în

374, ca să apere contra Spartei liga beoţiană

pe care o creaseră. Epaminonda şi Pelopidareorganizează armata: atunci se constituie

faimosul Batalion Sacru [vezi cuvîntul], alcă-tuit din trei sute de tineri nobili, întreţinuţi

de stat. care juraseră să nu se despartă niciîn luptă, nici în moarte, în 371, apărînd uni-

tatea beoţiană în bătălia de la Leuctra, această

armată foloseşte o tactică nouă, inventată deEpaminonda şi obţine o victorie strălucită

asupra spartanilor, în urma succesului, Teba

atrage în sfera sa de influenţă Eubeea şi po-poarele Greciei centrale, dintre care unele

părăsesc alianţa ateniană şi se grupează în ju-rul Beoţiei. Epaminonda atacă apoi în Pelo-ponez (370—369), dînd lovituri grele autori-

tăţii spartane şi sprijinind constituirea uneiligi arcadiene. După o scurtă perioadă de dis-graţie, provocată de eşecul suferit la Corint,Epaminonda, ajutat mereu de Pelopida, care a

dus tratativele, reuşeşte să-1 determine în

367 pe regele Persiei să recunoască hegemonia

Tebei. Prin rescriptul de la Susa, Artaxerxesîi încredinţează conducerea grecilor împo-triva oricărei cetăţi carear viola pactul lui An-

talcidas, semnat între perşi şi greci în 386.Ca să asigure prestigiul beoţian contra reven-

211

dicărilor celorlalte state, Epaminonda cre-ează o flotă nouă, a cărei simplă apariţie (în364) desprind Bizanţul, Chiosul şi Rodosul deConfederaţia ateniană. Chemat în 362 în Pe-loponez de arcadieni, de care tebanii secam dezinteresaseră, Epaminonda moare laMantineea într-o luptă care, dacă el η-ar fimurit, ar fi adus ţării sale o nouă victorieasupra Spartei. P· D.

E P l C L E S. Numele acestui meşter pietrar,împreună cu cel al arhitectului Cleomene,figurează pe o inscripţie gravată pe ultimatreaptă a stilobatului templului lui Apolondin Siracuza. Epicles merită să reţină atenţianoastră, căci textul acesta arhaic (570—560)exprimă mîndria unui meşteşugar care a rea-lizat una dintre primele colonade de peristilîn piatră din arhitectura greacă occidentală,contribuind astfel la răspîndirea unei formede plastică arhitecturală atît de caracteris-tică templului grec. Coloanele lui Epicles,greoaie şi masive ( înălţ imea 7,98 m, măsoarăabia de patru ori mai mult decît diametrul,2,02 m la faţadă), marchează trecerea de laarhitectura în lemn din sec al V l l l - l e a — alVll-lea la structurile ulterioare din piatră.

R. M.

E P I C T E T [E P l K T E TO S]. Stoicis-mul antic din ultima sa perioadă ne-a lăsatimaginea edificatoare a doi oameni înfrăţ iţ iprin aceeaşi doctrină: un împărat şi un s c l a v ,elevul şi maestrul, împăratul şi totodată dis-cipolul era M arcuş Aur el i us, încîntatcă ,, a put u tciti cărţile care ne păstrează învăţături le luiEpictet", Născut către 50 e.n. la Hierapolis,în Frigia, Epictet a fost la Roma sclavul luiEpafroditos (un libert al lui Neron) pînă lamoartea stăpînului său. Ajungînd şi el în situa-ţia de libert, s-a consacrat predării filozofiei,în 94, ultimul din cei doisprezece cezari,Domiţian, alungă din Roma printr-un sena-tus-consult petoţi filozofii. Atunci Epictet seretrage laNicopolis, unde duce o viaţădeomsărac si moare către 125. Unul dintre disci-

polii săi din Epir, generalul Flavius Arian, anotat învăţături le dialogate ale maestrului săuşi le-a reunit sub titlul de Convorbiri (O/a-tribal); tot el a alcătuit celebrul Manual, unfel de îndreptar de morală în 53 de articole

Mai mult moralist, duhovnic şi medic, decîtfilozof în sensul clasic al cuvîntului, Epictetvrea să formeze voinţa celor care îl urmeazăşi să-i înveţe ce înseamnă libertatea. „Dogmafilozofică, spune el, înalţă fruntea celor ple-caţi şi le dă curajul să i privească drept înochi pe bogătaşi şi pe tirani " El nu caută au-ditori şi nu se pretinde un trimis al zeilor,„Şcoala de filozofie e un cabinet medical [...],căci η-aţi venit aici sănătoşi." Pe cei care nusînt conştienţi de boala lor îi lasă în voie, înschimb îi îngrijeşte pe ceilalţi, arătîndu-ledrumul spre libertate, care η-are nimic de-a

face cu eliberarea legală: „Cînd l-ai pus pesclavul tău să se învîrtească în faţa pretoruluiai realizat c e v a ? —· Da, am realizat ceva.— Ce? — L-am pus pe sclavul meu să se în-vîrtească în faţa pretorului. — Nimic maimult? — Da, trebuie plătit pentru e l ' i m p o -zitul de 5%. — Dar nu cumva sclavul care afost obiectul acestei ceremonii a devenit unom liber? — A devenit liber numai dacă şi-acîşt igat pacea sufletului."

Această linişte sufletească se poate dobîndinumai dacă ştim să distingem lucrurile caredepind de noi de cele care nu depind de noi.Adevărata libertate este eliberarea de păreri-le false şi „uzul reprezentărilor", adică al ima-ginilor senzoriale: tiranul dispune de corpulmeu, de bunurile mele, de reputaţia mea, deprietenii mei, dar nu dispune de judecăţi lemele, căci nimeni nu mă poate s i l i să gîndescceea ce nu gîndesc. „Trebuie să mor. Dar tre-buie neapărat să mor gemînd ? Trebuie să fiuîntemniţat. Dar trebuie să mă plîng ? Trebuiesă fiu exilat. Dar cine mă poate împiedica săplec sur îz înd, cu i n i m a s u s s i împăcat?" Pentruom, binele şi răul se află în judecata şi învoinţa sa. Dacă judecata şi voinţa s î n t sănă-toase şi drepte, ele dau omului toată fericireade care e în stare. Chiar dacă e supus celei

212

mai cumplite torturi, stoicul nu admite că enenorocit si spune: „Aşteaptă puţin, o, repre-zentare a mea! Lasă-mă să văd ceea ce eşti şicare e obiectul tău, lasă-mă să te încerc!" Ca-pabil să confirme sau să conteste reprezentă-rile, omul — fie el sclav sau rege — porun-ceşte tuturor lucrurilor şi aiunge egal zeilor·

e| nu mai e opera lui Dumnezeu, ci un „frag-ment din Dumnezeu". Prin această moralăfoarte înaltă, stoicul angajează în fiecare dinfaptele sale întreaga umanitate şi ajunge lao apoteoza a omului. De cînd Arian a compusManualul, mulţi oameni, şi în diverse epoci,

au vrut să pună în practică normele sale deconduită. Unii au reuşit. P. B.

E P l C U R [E P l K U R O S]. S-a născut în341, şase ani după moartea lui Platon, în in-sula Samos, în timpul ocupaţiei acestei insulede către atenieni. Părinţii săi erau coloni cle-ruhi [vezi c l e r u h i-e] atenieni. Tatăl,Neocles, era învăţător, Epicur a învăţat laSamos cu platonicianul Pamfilos. De atuncia rămas cu o vie repulsie pentru concepţiaplatonică asupra educaţiei, bazată pe geome-trie şi dialectică, ţinta supremă fiind teoriaBinelui. La optsprezece ani, pleacă la Atenasă facă cei doi ani de serviciu militar, adicăefebia [vezi cuvîntul], răstimp în care au muritAlexandru cel Mare (323) şi Aristotel (322),Epicur şi-a continuat studi i le mai î n t î i , pro-babil, cu peripateticianul Praxifanes la Rodos,apoi desigur la Teos, pe lingă Nausifanes, undiscipol al lui Democrit şi Piron, cu care pînăla urmă s-a certat. Anii următori i-a petrecutîn mij locul familiei sale, care, expulzată dinSamos împreună cu ceilalţi coloni, se insta-lase la Colofon. Aici şi-a elaborat Epicur doc-trina, în 311, a plecat la M i t i l e n e ş i a încercatsă dea lecţii publice. Acolo I-a convertit peretorul Hermarhos, care avea să-i fiesuccesor,Cursurile sale au provocat manifestaţii at î tde ostile, î n c î t a trebuit să fugă pe mare înplină iarnă. S-a refugiat la Lampsac, unde afost bine primit de Mitres, vistiernicul luiLisimah. Şi aici converteşte la filozofia sa

numeroase persoane, printre care pe Idome-neu, care îi va da un important ajutor finan-ciar, pe Leonteus şi soţia sa Temista, pe mate-maticianul Poliainos, Metrodor şi soţia sa Le-ontion, peColotes, Pitocles şi pe mulţi alţii,în 306, cînd Demetrios din Faleron, elevul luiAristotel şi guvernatorul Atenei, a fost alun-gat de Demetrios Poliorcetul, Epicur s-a sta-bilit la Atena. Şi-a cumpărat o căsuţă si o gră-dină mică, nu departe de Academie, unde adat lecţii particulars, pînă la moartea sa(270). De aici numele de „Grădină" care s-adat şcolii lui. Avînd o sănătate ş u bred ă, Epicura suportac cu răbdare lungi suferinţe (colicinefritice, calculi biliari). Celibatar şi fărăcopii, s-a îngrijit de copiii discipolului săufavorit Metrodor, care a murit cu şapte aniînaintea lui Epicur. Se pare că Epicur a avuto gîndire şi o sensibilitate delicată. El a fostîntovărăşit la Atena de un grup de prieteni,care l-au ajutat în activitatea de profesor.Din acest grup făceau parte mai multe femei,soţii le prietenilor săi, curtezane rafinate şichiar sc lave; unele dintre ele, ca Temista şiLeontion, au scris opere apreciate.

Epicur respinge atît filozofia lui Platon(„Scuip pe frumuseţea morală, to ko/on"), c î tşi scepticismul lui Piron. El construieşte unsistem dogmatic, bazat pe. evidenţa stărilorafective şi a reprezentărilor, care, după el,nu î n ş a l ă dacă s înt bine interpretate. Epicurvrea să găsească remedii pentru suferinţeleomeneşti : oamenii s înt tulburaţi de mistereleuniversului şi se cred supuşi necesităţii des-tinului ; se tem de moarte şi de pedepsele dedincolo de mormînt şi le e frică de zeii rău-voitori ; în sf î rş i t , nu ştiu să reziste la durereşi bunurile materiale nu le ajung niciodată.Epicur lămureşte mai î n t î i misterul univer-sului, graţie atomismului lui Democrit [vezinumele], pe care Epicur II adoptă, aducîeidu-io modificare fundamentală: atomii care cadvertical în vid pot în orice moment să deviezelateral, cu o mişcare imprevizibilă numită ,,de-clinaţie". Aceasla" mişcare corespunde mani-festărilor neaşteptate ale personalităţii noas-

213

Acroteră de pe templgl lui Asciepios din Epidaur. Circa

380-375. Muzeul Naţional din Atena, foto H/rmer

tre. Mai mult, sufletul fiind alcătuit (ca şi

carnea) din atomi, dar mai uşori, nu trebuie

să se teamă nici de moarte, nici de pedepsele

de Dincoio, căci moartea este numai desface-

rea unităţii trup-suflet, desfacere care anu-

lează sensibilitatea însăşi. Cit despre zei,

Epicur nu le contestă existenţa, ei fiind obiec-

tul unei idei înnăscute, dar îi aşază în spa-

ţiile dintre lumi, unde duc o viaţă fericită,

seninăşi lipsiţi degriji în privinţa oamenilor,

cărora trebuie să le fie modele, in sf î rş i t ,

oamenii nu ştiu că plăcerea, binele suprem

pentru toţi muritorii, ajunge la culme îndată

ce durerea este alungată prin satisfacerea ce-

rinţelor naturale şi necesare. Dacă oamenii ar

calcula raţional, ar prefera o viaţă sobră şi ar

compensa durerile prezente prin amintirea

bucuriilor anterioare. Epicur predică valoa-

rea virtuţi i şi pune pe primul loc bucuriile

prieteniei. Pentru el, fericirea constă mai

presus de orice în starea de otorox/e, adică lipsa

oricărei agitaţii sau pasiuni, care apropie pe

înţelept de zei. Epicurismul autentic este deciascetism, în opoziţie cu epicurismul vulgar,

care este o simplă caricatură şi reţine numai

anumite maxime epicuriene, desprinse din

contextul lor, de exemplu „Principiul şi ră-

dăcina oricărui bine e plăcerea stomacului".

Epicur a scris numeroase lucrări, din care

au rămas numai fragmente, dar Diogene Laer-

ţiu ne-a păstrat trei scrisori către prietenii

săi Herodot, Pitocles şi Meneceu, în care re-

zumă fizica, meteorologia şi morala sa. De

asemenea ne-au parvenit cîteva culegeri de

„idei principale". Epicurismul a cunoscut o

mare răspîndire, nu numai în Grecia, ci şi

la Roma, unde Lucreţiu l-a expus cu entuziasm

în poemul Despre Natură. La miilocul sec. al

Ill-lea e.n., un cetăţean din orăşelul Oinoanda

(din Licial pusese să se graveze pe un portic o

expunere a filozofiei epicuriene, pentru edi-

ficarea concetăţenilor. Această inscripţie a

fost descoperită de nişte arheologi francezi la

sf î rş i tu l sec. al XlX-lea e.n, P.-M. S.

E P I D A U R [E P l DA U RO S]. Epi-

daurul î ş i datorează celebritatea sanctuarului

lui Asciepios întemeiat cel mai t îrz i u în cursul

sec. al Vl-lea. Aici se arăta mormîntul lui

Asciepios, zeul care la început a fost un erou

şi pe care Zeus l-a trăsnit, deoarece, fiind

un medic prea priceput şi conşti incios, a în-

viat un mort. Celebra Rotondă (tho/os) n-ar

fi altceva decît mormîntul zeului; în jurul

acestui mormînt sacru veneau bolnavii să-şi

caute vindecarea. Principalele clădiri nu s înt

anterioare sec. al IV-lea, cînd Policlet ce'Tînăr a transformat modestul labirint cir-cular, în interiorul căruiaseaduceau sacrificii

lui Asciepios, în somptuoasa Rotondă (tholos)de marmură, pe care n-o cunoaştem decît din

c î t e v a admirabile ruine. Cu puţin timp îna-

inte, se ridicase un templu lui Asciepios,

214

Epidaur. Teatrul. Se·

CO|U| al IV-lea. FotoHassia.

altui Artemidei, şi podoabele sculptateale acestor două clădiri — mai cu seamatinerele cu veşmintele l ipite de corp înbătaia vîntului — anunţă tendinţe art ist icenoi; s-ar putea să fin opera lui Timotcos.în sfîrşit, teatrul a fost construit cătremijlocul aceluiaşi secol ş i dimensiunile salesugerează mulţimea pelerinilor care frec-ventau sanctuarul. Ca să adăpostească toatăaceastă masă de oameni, se amenajase un felde caravanserai. Pacienţii se culcau pe pieleaanimalului pe care îl sacrificaseră şi vedeauln vis tratamentul recomandat dezeu. în acest

scop se amenajase o cameră de incubaţie, undormitor lung. unde bolnavii de orice fel î ş ipetreceau noaptea. Numeroase ex-voto-uriscrise sau pictate dovedesc că tratamenteleerau adesea binefăcătoare şi că mulţi credin-cioşi se înapoiau acasă vindecaţi. ReputaţiaEpidaurului o dată stabilită, a crescut mereu

lungul veacurilor şi înfiinţarea în altede-a

o r a ş e — î n specia! la Cos şi la Pergam — aunor sucursale ale acestei aşezări sacre nu aredus numărul pelerinilor. Sanctuarul a fostabandonat abia la sf î rş i tu l erei păgîne, c î n dmonumentele sale au s e r v i t drept cariere depiatră pentru zidarii din vecinătate sau ca ma-terie primă pentru cuptoarele de var. P. D.

E P I G O N O S . Epigonos, fiul lui Marias,a avut onoarea să lucreze la s f î rş i tu l sec. alIll-lea pentru gloria dinastiei din Pergam,alături de alţ i sculptori ale căror nume ne-aufost păstrate de Pl iniu (Firomahos, Stratoni-cos si Antigon). Epigonos reprezintă primaşcoală din Pergam, care urmărea redarea rea-listă a figurilor mai mult decît expresia pate-tică. De acest sti l ţin portretele lui Filetairos,întemeietorul dinastiei, ale cărui trăsături·aspre, brutale, de cuceritor fără scrupule,s î n t confirmate de efigiile monetare. Dupătoate probabil ităţi le, î i datorăm lui Fpigonos

215

Epidaur. Sanctuarul

lui Asclepios. F^o

B ou dot· La mott&.

cîteva din celebrele figuri .de gali, pe carestudii le recente au putut să le regrupeze. Ci-tăm cu deosebire Gal murind, de la MuzeulCapita l in din Roma: sîngelese scurge di n ranape car e ga Iu l ş i-o apasă cu m în a stingă, în timpce caută să se sprijine în m î n a dreaptă; faţalui e contractată de durere, ochii s înt dejaimobilizaţi de moarte, iar capul cade fără pu-tere. R. M.

E P l H A R M [E P l K H A R M O S]. Poetcomic născut la Cos, şi care a trăit mai multîn Sicilia [vezi C o m e d i e ] ,

E P l R [E P E l R O S]. Pe coasta Adriati-cii, aproximativ în faţa insulei Corfu, seîntinde Epirul, o regiune muntoasă, cu ţăr-muri neospitaliere si mărginită de şiruri mun-toase înalte la sud si la est, ceea ce împiedicarelaţ i i le cu restul Greciei, în consecinţă, ceivechi II considerau in afara lumii elenice. Şitotuşi, după legendă, Epirul număra printre

regii săi pe Neoptolem sau Pirus, fiul IjiAhi le; î n Epir se instalase din cele mai vechitimpuri sanctuarul de la Dodona, cel maivenerabil dintre toate; din Epir era originarmicul trib al grailor, care vor da numele lorîntregi i Grecii, î n s f î rş i t , fără îndoia lă căprin aceste regiuni sălbatice au trecut o partedin populaţ i i le care, spre s f î r ş i t u l m i l e n i u l u iII, au coborît spre Tesal ia şi Beoţia, Dupăaceea însă Epirul arămas închis între munţiis ă i , credincios regalităţi i . Corintul îş i înteme-iază aici colonii le Ambrac ι a şi Apolonia, în sec.al Vll-lea, ca într-o ţară barbară. Epirulrămîne indiferent la mari le evenimente cese desfăşoară în sec. al V-1 ea la vecin i i săişi nu intră în viaţa politică a Greciei dec'tsub influenţa Macedoniei. Regele moloşi lor,unul din triburile Epirului, î ş i mărita f i i c acu Filip al ll-lea, şi din această căsătorie seva naşte Alexandru ; Epirul este î n 323 a!ătu r

de Grecia, în lupta ei pentru scuturarea jugu-lui macedonean. Iar sub domnia lui Pirus l,

216

Fpi ru I joacă rol u l cel ma i s t ră luc i t dm întreaga

sa existenţă. Impl icat în treburi le Greciei

s| j t a l i e i , părea gata să devină o mare putere.Qar totul η-a fost decit un foc de paie. Dupămoartea lui Pirus, Epiru! se proclamă repu-blică si cade c u r î n d sub s t ă p î n i r e a Macedonieiulterior devin provincie romană.

P. D.

E P O P E E . 11 iada ş i Odiseea lu i Homer[vezi numele], iată tot ce cunoaştem din vecheaepopeegreacă. dar e cert că au existat poemeepice şi mai î n a i n t e , aşa cum atestă multepasaje din Homer în c î n t u l IX d in 11 iada( Solia"), t r imiş i i lui Agamemnon ( U l i s e siAiax) î l găsesc pe Ahi le petrecîndu-şi t impulliber „proslăvind faptele eroilor si acompa-niindu-se ta citară", în cîntul VIII din Odiseea,,,care const i tuie documentul cel mai impor-tant referitor la istoria poeziei epice dinGrecia" (M. Croiset), ne găsim la curtea luiA Ic i nou, regele feacienilor ş i-1 vedem pe aedulDemodocos c î n t î n d trei rapsodi i [vezi cu-vintul]: „Cearta dintre Ulise şi Ahiie",episodul l icenţios al „Dragostei dintre Aresşi Afrodita" şi „Cucerirea Troiei" cu ajutorulcalu lu i de lemn. D u pa cu m s e ş t i e n i c i u n a d i naceste povestiri nu figurează în /l/oda, carese încheie cu f u n e r a l i i l e lu i Hector. Existaudeci îna inte de Homer rapsodii izolate (saugrupate în poeme) priv i toare la legendaTroiei, dar şi la legenda tebană, căci multep a s a j e d i n Iliada fac a l u z i e ia expediţ ia „Celorşapte" şi la aceea a Epigonilor lor contraTebei şi par să se refere la o Teboidd maiveche.

Epopeea greacă, ca si epopeea mesopota-miană a lui Ghi lgames, c î n t ă faptele ze i lorşi ale eroilor. Original i tatea sa constă însituarea oamenilor pe primul plan s i in tre-cerea z e i l o r pe planul al doilea. Unii au pre-supus că ea ar avea origini sacerdotale ş i căs-ar fi născut î n sanctuare, dar această ipotezăe foarte puţin probabi lă, căc i Iliada si Odiseeaau un caracter „ l a i c " incontestabi l , care facedin aceste poeme primele mărturi i ale uma-

nismului grec. E posibi l ca versul epic, hexa-metrul d a c t i l i c , să fie î m p r u m u t a t de (trecidintr-o l i teratură stră ină. Pe de altă parte,poemele homerice d e s c r i u c i v i l i z a ţ i a cretanăş i c i v i l i z a ţ i a miceniană, anterioară sos i r i ielenilor propriu-zişi . Totuşi concepţia despreom şi despre lume cupr insă în aceste poemee specif ic greacă.

După Homer, confreria h.omerizilor nunumai că a făcut interpolări în Iliada şi Odi-seea, dar a elaborat şi alte poeme, ce poves-tesc evenimente anterioare / / / o d e / ( „Cîntur i ledin Cipru"), fapte petrecute între acţiunea/ / / o d e / şi cea a Odisee/ (Etiopida şi Distruge-rea I l i o n u l u i de Arct inos din Mi letJ, în s f î r ş i tevenimente posterioare Odiseei (Telegonialui Eugarnon din Cirene; Ţelegonos ar fi fostfiul lui U l i s e ş i al Circei sau al lui Calipso)·După cum se vede, poemele epice alcătuiauun ciclu complet în ceea ce priveşte războiulTroiei.

Acelaşi travaliu poetic a fost realizatpentru c i c l u l teban, cu Oed/pod/o şi Epigonii,în sf î rş i t , în afara acestor două mari ciclurilegendare, mai exista Titanomahia. CucerireaOihaliei, un poem intitulat Danaidele, Hcra-c/eida, Teze/da etc. Ar istotel , care a ci t i taceste opere, azi pierdute (cu excepţia c î torvafragmente), le considera mediocre.

Producţia epică homeri/antă a continuatfără întrerupere în epoci le c l a s i c ă , elenist icăsi romană. Din sec. al I l l - lea ne-a rămas Argo-naut/ca lui Apolonios din Rodos [vezi nume-le], care povesteşte legenda lui lason şi aMedeei. Pentru epoca romană, cităm Post-Homer/co de Quintus din Smirna şi Dionisiacade Nonnos. R. F.

E R A T O S T E N E [ E R A T O S T H E -N E S]. Savant şi om de l itere, născut în 273,la Cirene. După ce ş i-a terminat s t u d i i l ela Atena, Eratostene a a juns, cu ajutorulcompatr iotulu i sau Călimări [vezi numele].directorul B i b l i o t e c i i regale din A l e x a n d r i a(235) şi profesorul v i i t o r u l u i rege PtolernejFilopator. A murit în jurul anului 192. Era-

1Γ,

t r*?· teionui văzut dinspr··

vest. Ultima treime a s·»-

colului iii V-len. F0!u

Hossi'o.

tostene a fost in acelaşi timp poet, filolog,

geograf, istoric, matematician şi fizician.Operele sale literare s-au pierdut, dar cunoaş-

tem, mai ales datorită lui Strabo, lucrărilesale de geografie si istorie, care s î n t de mîna

î n t î i . Eratostene trece drept întemeietorul

geografiei şt i inţ i f ice si al cronologiei istorice,Et a calculat , printre altele, lungimea circum-

ferinţei terestre printr-o metodă nouă, care

i-a permis să ajungă la un rezultat foarte apro-

piat de adevăr. Harta geografică a pămîntului

lucrată de el reprezintă un progres conside-rabil, în raport cu toate cele precedente.

Eratostene a fost primul care a spus limpedecă era istorică începe cu Olimpiadele (776) şi

că epocile anterioare s î n t fie complet necu-noscute, fie mitice. Totuşi Tabelele s a l e cro-

nologice încep cu războiul troian. Ele au

meritat pe drept cuvînt să ajungă şi să răminăclasice pînă în zilele noastre. R. F.

E R E H T E I O N [E R E K H T H E l O N].Erehteionul de pe Acropolea ateniană nuera numai templul lui Erehteu : în incinta sa

de 30/15 m el adăpostea nu mai puţin de nouă

sanctuare. A fost construit aproximativ între

430 şi 418, de un arhitect al cărui nume n-a

ajuns p înă la noi, dar care, judecind dupăingeniozitatea pe care a dovedit-o, ar putea

fi Mnesicles [vezi numele], autorul Propi-leelor, Erehteionul se compune dintr-un

corp central, din care se desprind, la nord şila sud, două porticuri de dimensiuni inegale.

In interior, corpul central are două părţifără comunicaţie între ele: la est un sanctuar

al Atenei, precedat de o colonadă ionică:

21 i

F hteionul. porticul car ia-

tidelor. Foio Hass/σ.

la vest două capele alăturate, f iecare consa-crată la cîte două personaje: Erehteu şi Posei-don, de o parte, Hefais tos ş i e r o u l Butes decea la l tă . In aceste cape le , o r i e n t a t e de la vestla est, se intra pr in t r-un v e s t i b u l î n c h i s , orien-tat pe direcţ ia nord-sud, ce dădea la f i ecareextremitate î n u n u l d i n c e l e două p o r t i c u r imenţ ionate . V e s t i b u l u l adăpostea i z v o r u lsărat pe care Poseidon îl făcuse să ţîşneascăl o v i n d într-o st încă cu t r i d e n t u l său în t i m pce se certa cu Atena, în ceea ce p r i v e ş t e porti-c u r i l e , ele c o n s t i t u i a u i n t r ă r i l e în partea Ereh-t e i o n u l u i ce nu aparţinea Atenei: porticulp r i n c i p a l , cu aspect m o n u m e n t a l , era celd i n s p r e n o r d : s u b bolta s u s ţ i n u t ă de şasecoloane, el adăpostea l o c u l u n d e se m a i vedeaurma f u l g e r u l u i care îl lovise pe Erehteu.P o r t i c u l s u d i c , aşezat în parte pe m o r m î n t u l

l u i Cecrops, ascundea scara secretă pe careurcau, o dată pe an, două preotese în c u r s u lu n e i c e r e m o n i i s f i n t e . Cele şase c a r i a t i d e , c ucare a r h i t e c t u l a î n l o c u i t coloanele o b i ş n u i t e ,sugerează poate fetele purtînd pe cap coşulîn care erau p u s e ob iecte le m i s t e r i o a s e d u s ed i n E r e h t e i o n î n s a n c t u a r u l î n v e c i n a t a l A f r o -d i t e i .

întregul ed i f ic iu lăsa o aparenţă de unitate,d i n cauză că avea un s i n g u r acoperiş . Erehte-i o n u l era î n c o n j u r a t de d o u ă f r i z e , u n a înj u r u l c o r p u l u i central , cea la l tă în partea desus a p o r t i c u l u i nordic. După cît se poatededuce d i n p u ţ i n e l e r u i n e conservate, f r i z e l eerau consacrate u n o r legende l o c a l e , în spe-c i a l aceea a l u i Erihtonios. Faţada d i n s p r evest consta dintr-un zid pe care, cam Îa jumă-tatea î n ă l ţ i m i i , erau aşezate patru coloane,

219

încadrate de doi pilaştri. Alături de clădire,spre vest, se întindea un mic loc împrejmuit,în aer liber, unde creştea măslinul pe careAtena îl dăruise poporului său. Sub clădires-au găsit resturile unui palat din epoca mice-niană. Amintirile istorice ş i tradiţiile religioa-se făceau ca Erehteionul să treacă în ochiiatenienilor drept locul cel mai vrednic deconsideraţie de pe Acropole. P. D.

E R E H T E U [ E R E K H T H E U S ] , Ne-

potul lui Erihtonios [vezi numele], care separe că a domnit şi el la Atena. A avut

numeroşi urmaşi, într-un război'contra oraşu-

lui Eleusis, l-a omorît pe Eumolpos, fiul luiPoséidon, provocînd astfel mînia zeului, care

l-a trăsnit chiar în locul unde se va ridica

rnai tîrziu Erehteionul [vezi cuvîntul]. P. D.

E R E T R l A. Eretria era unul din celedouămari oraşe ale Eubeei, celălalt fiind Chalcis.

Distrus la începutul secolului al V-lea deperşi, a fost reconstruit destul de repede.

Dintre monumentele ale căror ruine mai

supravieţuiesc, cităm doar templul lui ApolonDafneforos, cu un frumos grup statuar (Tezeu

răpind pe Antiope), dat înd din jurul anului

500, templul lui Dionisos şi un teatru.

P. D.

E R I H T O N I O S [E R l K H T H O-N l O S]. Chiar pentru atenieni. originile

cetăţii lor se pierdeau în negura timpului şianumite puncte ale istoriei lor rămîneau nelă-murite. De aceea ei nu fac totdeauna diferenţă

între Erihtonios şi Erehteu [vezi cuvîn-

tul]. Primul s-ar fi născut din dorinţa pecare o simţise Hefaistos pentru casta zeiţă

Atena. Zeiţa a ascuns copilul într-un cos, pecare l-a dat în păstrare Aglaurei, una din fii-

cele regelui Cecrops, rugînd-o să nu ridice ca-pacul. Din curiozitate, Aglaura şi surorile sale

n-au ascultat-o pe zeiţă, au deschis capacul şi,

văzînd alături de copil un şarpe care îl păzea,îngrozite, s-au omorît aruncîndu-se de pe

Acropole. Erihtonios a ajuns rege la Atena;

lui i se atribuie multe binefaceri. Se.cred e

că el este primul care a înhămat patru cai |a

un car şi că a instituit Panateneele în cinsteazeiţei Atena. p Q

E R I M A N T [E R Y M A N ΤΗ Ο S]. pe

muntele Erimant din inima Peloponezului

Heracles a săvîrşit, la porunca lui Euristeuuna din cele douăsprezece munci: a prins de

viu mistreţul ce de asta regiunea. Numeroase

picturi pe vase îl reprezintă pe erou ducîndîn spinare fiara, pe care se pregăteşte s-o

arunce în butoiul în care tiranul Euristeu serefugiase înfricoşat. p.D

E R I N I I L E [ E R I N Y E S ] . Divinităţifoarte vechi si foarte puternice, Eriniile inter-

vin în viaţa oamenilor ca să pedepsească sacri-

legiile. De exemplu, Oreste, ucigîndu-si

mama, pe Clitemnestra, pune automat î nmişcare aceste divinităţi, care îl urmăresc

ca nişte cî ini , îl înnebunesc şi nu-i dau o clipăde răgaz. Spiritul concret al grecilor probabil

η-a formulat această noţiune în mod foarteclar, dar Eriniile s înt personificarea con-

ştiinţei, încă din timpurile cele mai străvechi.

P.D.

E R l S. Antropomorfismul grecilor a trans-format noţiunile abstracte în divinităţi H

Eris (cearta) apare personificată încă de laHesiod. E un personaj care η-a inspirat de loc

pe artişti; îl găsim pe un vas din secolul alVl-lea, iar în dreptul figurii e menţionat

numele. Succesul său la pictori se va afirma

începînd cu sfîrşitul secolului al V-lea, epocă

în care alegoria este la modă. P.D.

E R O I I [ H E R O E S ] . Homer numeşteeroi (heroes) pe toţi cei care, prin meritele

lor, se ridică deasupra celorlalţi, pe aedjlDemodocos, ca şi pe Ahile sau chiar pe toţidanaii laolaltă. Dar acest'sens, destul de apro-piat de cel pe care îl dăm astăzi c u v î n t u l u t

erou, nu este si cel mai răspîndit la greci.Pentru ei, héros e mai î n t î i fiul unei fiinţe

220

Doritoare si al unei d i v i n i t ă ţ i , deci superior

oamenilor prin î n s ă ş i originea sa Tezeu,gelerofon, Perseu şi mulţ i alţ i i, căroranatura lor excepţională le permitea să săvîr-ească fapte ieşite din comun. Cel mai celebru

dintre ei, Heracles, a fost admis după moarteţn Olimp· Chiar dacă această onoare η-a fostacordată şi celorlalţi, totuşi se pare că eroii

se bucurau de o soarta privilegiată in viaţade dincolo, în orice caz, toţi au rămas pentrumuritori un obiect de cult ; li se aduceau sacri-f ici i ş i , pentru obţinerea unor anumite favo-ruri, se conta pe bunăvoinţa lor. Ei intervinîn împrejurările critice, de exemplu Heraclessi Tezeu participă personal la bătăl ia de laMaraton, Legendele eroilor datează cel puţindin epoca miceniană şi rămîn v i i în credinţelepopulare, unii (ca Heracles) în toată lumeagreacă, alţii doar în regiunea în care s-aumanifestat.

Probabil sub influenţa preocupărilor c i v i c eşi a noilor idei morale, la ceea ce s-ar puteanumi'„prima generaţie de eroi" s-au adăugatalţii, mai modeşti. Se credea că oamenii careaduseseră statului serv ic i i deosebite puteausă aibă şi după moarte o influenţă binefăcă-toare asupra lui. întemeietori i de coloni i —arkbegefo/ —, cei care dăduseră o v iaţă nouăcetăţii, ca Harmodios şi Aristogeiton, aufost şi ei consideraţi eroi, deşi erau simplimuritori, astfel că cetăţenii le invocau pro-tecţia ş i - i adorau, în particular sau publ ic.Aceste cu Ituri se numeau eroice, ca să se deo-sebească de cele dedicate zeilor, în esenţăerau rituri funerare, cu particularităţi carele distingeau de cele închinate puterilorcereşti nemuritoare. Ele se celebrau î n gene-ral la heroon, considerat mormîntul erouluiomagiat.

în secolul al V-lea şi al IV-lea, titlul deerou se conferea cu mai multă libertate; seconsacrau heroo (pluralul de la heroon) unoroameni care se evidenţiaseră în ochii conce-tăţenilor prin merite de tot felul, în decursulepocii el en i st ice şi, încă mai mu It, în perioadaromană, familii le aduceau tuturor morţilor

onorurile rezervate odinioară figurilor legen-

dare şi fi i lor de zei, . P. D

E R O S. Zeul iubirii nu a fost totdeaunabăieţelul graţ ios care săgeta i n i m i l e poeticeale îndrăgost i ţ i lor c î n t a ţ i de un Teocrit sauLongos. După teogonii le cele mai vechi , Eross-a născut odată cu Pămîntul. Era adorat laTespiai, în Beoţia, sub forma unei pietrenecioplite. Mai t î r z i u şi-a pierdut acest aspectprimit iv; î n c e p î n d încă din epoca arhaică,Eros a fost considerat f iul lui Hermes şi alAfroditei, zeiţă care a avut cu Ares î n c ă unfiu, pe Anteros, duşmanul iubirii.

Sub această formă nouă, Eros ia parte lanumeroase aventuri, rănind a t î t pe muritori,c î t şi pe zei. î l vedem reprezentat adesea ală-turi de Afrodita; de pildă, pe friza Parteno-nului arată ca un copilaş căruia mama sa Iiarată procesiunea. De la s f î r ş i t u l secolulu i alVl-lea este înfăţ işat şi singur, în chip de ado-lescent, adesea cu aripi, şi părînd că zboarăîn văzduh î n căutarea unei v ict ime. Arculşi săgeţile, care pentru noi constituie simbo-lul lui, nu apar în primele reprezentări alez e u l u i , ci mai ales de la începutul s e c o l u l u i alIV-lea, c î n d art işt i i pun accentul asupra c a r a c -terului său mal i ţ ios. Rolul lui Eros creşte înliteratura şi arta epocii elenistice, cind publi-cul grec devine mai accesibil sentimentalită-ţii. Atunci se naşte legenda romanţioasă şifi lozofică ce asociază suf letul cu dragostea,Eros cu Psihe, P. D.

E S C H I L [A l S K H Y L O S]. Poet tra-gic din Atena (525—455). Eschi l s-a născutla E l e u s i s ş i a luptat la Maraton (490) şi laSalam ina (480). A debutat î n teatru la două-zeci ş i cinci de ani (500), dar η-a cîitigatprimul loc la concursul de tragedie decît în484. începutur i le sale au fost deci anevoioase.în 472, a obţinut un triumf cu P e r s / / . Hieron,t iranul Siracuzei, l-a invitat la curtea sa, casă-i joace această piesă, întors la Atena,Eschil reprezintă trilogia tebană, din carene-a rămas o singură tragedie: Cei şapte contra

221

Tebei. în 458 urmează triumful O rest ie i, singu-ra trilogie greacă păstrată în întregime. Dupăaceea Eschil pleacă din nou In Sicil ia şi moarela Gela.

Din cele nouăzeci de tragedii şi drame sati-rice scrise de Eschil ne-au rămas doar şaptetragedii. Rugătoarele, despre care s-a spusrecent că ar fi o piesă tîrzie în cariera luiEschil, are desigur structura cea mai arhaică:elementul liric predomină şi adevăratul pro-tagonist, a cărui soartă e în joc, ecorul Danai-delor, urmărite de verii lor, care doreau s ă "le ia în căsătorie cu sila. în Perşii, scrisă laopt ani după bătălia de la Salamina, Eschilarată consecinţele acestei victorii greceşti lapalatul regal din Susa, capitala imperiuluipersan. Apariţia bătrînului rege Darius,chemat din mormînt de incantaţiile coruluicredincioşilor, e o scenă de mare forţă dra-matică, însuşi Pericle a fost horegul [vezicuvîntul] acestei piese, care exalta sen-timentul naţional al atenienilor. în Cei şaptecontra Tebei, Eteocle, care îş i apăra patriacontra coaliţiei celor şapte căpetenii orga-nizate de Polinice, este poate figura mascu-lină cea mai frumoasă din tot teatrul grec.In Prometeu înlănţuit, tragedie „teologică",toţi actorii şi corul (Oceanidele) s î n t divini-tăţi, în sfîrşit cele trei piese legate între eleale trilogiei Orestia: Agamemnon: căpeteniaaheilor, învingătorul Troiei, se întoarce înpalatul său de la Micene, unde este ucis desoţia sa Clitemnestra ; Hoefbre/e: Cliternnes-tra e ucisă, la rîndul său, de propriul ei fiuOreste, răzbunătorul lui Agamemnon; Eume-nide/e: Oreste, ca să se purifice de matricidulsăvîrşit la porunca lui Apolon, se duce laDelfi, urmărit mereu de Erinii, apoi la Atena,unde Areopagul, tribunalul instituit de Atena,îl achită. De acum înainte Eriniile, cumpli-tele furii răzbunătoare, vor deveni Eumenide,adică „cele binevoitoare".

Lui Eschil i se datorează mai multe inovaţiitehnice [vezi T r a g e d i e ] . Ca şi contempo-ranul său Pindar, Eschil e un spirit credinciossi un teolog înclinat să mediteze mereu asupra

222

zeilor, in Broaştele lui Aristofan apare ca unsuflet pasionat şi mîndru. Tragedia lui Eschileste o reprezentaţie foarte fastuoasă, cenaşte în spectator nelinişte, frică, spaimă şigroază. Lirismul din părţile corale se distingeprin forţă şi strălucire; nu cucereşte, ci im.presionează şi ameţeşte. Stilul său se carac-terizează printr-un vocabular bogat în creaţiilexicale (neologisme, cuvinte compuse, uneorifoarte lungi), prin abundenţa de imagini puter-nice şi expresive, printr-un ton aproape mereunobil şi emfatic, ce nu exclude totuşi expre-s i i l e şi pasajele foarte realiste.

în centrul gîndiri i teologice a lui Eschilse află Nemesis, adică Justiţ ia divină: Xerxesşi Agamemnon sînt victimele orgoliului lor,care nesocoteşte limitele fixate de destincondiţiei umane. Zeii, ei înşiş i , s înt oaredrepţi? Eschil pune problema aceasta înPrometeu; celelalte părţi (pierdute) ale trilo-giei din care făcea parte această tragedieconchid că, chiar dacă Zeus, zeul suprem,η-a fost totdeauna drept, cel puţin a devenitdrept. Pentru Eschil, voinţa divină are totdea-una un sens, chiar atunci cînd pare obscură.Omul trebuie mai î n t î i să se si lească s-o cu-noască, iar apoi să i se supună în faptele sale.

Oreste, care şi-a omorît mama, este în celedin urmă iertat, fiindcă a ascultat de zei.

Eschil ,,a învăţat poporul", cum spuneAristofan, şi teatrul său, oricît de cumplitzugrăveşte destinul omului, este în cele dinurmă optimist. Acest optimism lucid si întăritde o credinţă care nu e oarbă, şi care î ş i cautăneobosită o justificare raţională în vechilemituri, e rezultatul unei lungi şi crude dez-bateri de conştiinţă. Prin nobleţea inspiraţieisale, prin forţa imaginaţiei sale creatoare,prin siguranţa simţului său dramatic, Eschileste fără îndoială cel mai mare dintre poeţiitragici ai Greciei. R. F.

E S C H I N E [A l S K H l N E S]. Oratoratenian, născut în 390. A avut o tinereţesăracă, fiindcă tatăl său exercita profesiunea,prost plătită, de învăţător. Eschine a fost

p p vorbind cu o vulpe. Scenă pictata în interiorul unei

pe a pictorului ..din Bologna". Circa 470. Muzeul

Vat icanulu i . Foto A' inori- VioUet.

scrib, apoi actor, î n a i n t e de a ajunge secretaral Consil iului şi de a se urca la tribuna Adu-nării, cam la v î rs ta de patruzeci de ani. Pri-mul său discurs, din 348, denunţă progreseleameninţătoare ale lui F i l ip, dar Eschine şi-aschimbat repede atitudinea si s-a raliat parti-dului lui Eubul, care dorea neapărat sămenţină pacea ajungînd la o înţelegere cuFilip. De atunci Eschine va rămîne, în cursulîntregii sale cariere, principalul adversaral lui Demostene, purtătorul de cuvînt alpartidului patriotic care chema la rezistenţă.

Cele trei discursuri rămase de la Eschinesînt toate legate de lupta fără mi lă contra luiDemostene: (1) împotriva lui Timarhos (345),unde îl atacă pe acest al iat al lui Demostenecare î l acuza d e t r ă d a r e c u ocazia sol iei tr imisede atenieni la Fil ip (346), ca să încheie pacealui Filocrate. (2) Despre solia trădătoare (343),replică la discursul lui Demostene pe aceeaşitemă. (3) împotriva lui Ctesifon (330), în pro-cesul coroanei, propusă de Ctesifon dreptrecompensă c iv ică pentru Demostene. dupăbătălia de la Cheroneea (338). Eschine a c î ş t i -gat primele două procese: Timarhos a fostcondamnat pentru comportare imorală şi adispărut din viaţa politică, apoi, c înd procesuldespre solie s-a judecat î n fond, Eschine afost achitat. A pierdut î n s ă în ultima ,,manşă" :în 330, discursul lui Demostene Despre coroanăi-a convins pe judecători şi Eschine η-a obţinutnici măcar o cincime din voturi, ceea ce I-aobligat, în calitate de acuzator, să plăteascăo amendă de o mie de drahme. Neputînd-oplăti, s-a exilat şi a plecat să profeseze mese-ria de retor în Asia, la Efes, şi poate la Rodos.Nu ştim cînd şi unde a murit.

Cuvîntul lui Eschine sună uneori cam gol,ca şi cel al sofiştilor, dar forma e pură, strălu-citoare şi frumoasă. Oratorul mînuieşte cu oartă desăvîrşită vehemenţa şi ironia, indig-narea şi sarcasmul. E l ştia să înflăcăreze şi să

destindă auditoriul. Are mai multă graţie şispirit decît Demostene, dar mult mai puţinăforţă şi personalitate. Un om care a izbutitsă-l învingă de două ori pe teribilul săuadversar era desigur un mare avocat. A fostel oare, aşa cum îl acuză adesea Demostene,un trădător vîndut lui Fil ip ? Faptul η-a pututfi dovedit. Poate că abilul macedonean a ştiutsă-l amăgească, fără să-l cumpere. Eschinegîndea sincer că Atena are nevoie de pace ş i ,în orgoliul său naiv, era foarte sensibi l lal inguşir i le cu care îl copleşea regele. R. F.

E S O P [A l S O P O S]. Din toate timpu-rile, grecitor le-a plăcut să-şi exprime expe-rienţa de viaţă în apologuri, punînd animalelesă vorbească în locul oamenilor. Hesiod ascris fabula Privighetoarea si Eretele, ArhilohVulturul si vulpea. Aceste fabule erau scr iseIn versuri. C el e adu n aţe în culegerea ce poartănumele lui Esop s înt în proză. Esop ar fi trăitîn secolul al Vl-lea şi ar fi fost un sclav de ori-gine frigiană sau lidiană, în orice caz asiatică.Fabulistul a devenit o figură legendară. Dacăar fi să ne luăm după spusele lui Herodot,Esop ar fi avut acelaşi stăpîn ca şi faimoasacurtezană Rodopis, pe ladmon din Samos.

223

Cu fabulele pe care le născocea şi le povestea

în timpul călătoriilor sale şi-a cîştigat o mare

reputaţie, dar şi-a făcut şi duşmani. Locuito-

rii din Delfi, simţindu-se jigniţi de ironia sa,

l-au acuzat pe nedrept de sacrilegiu şi l-au

condamnat la moarte.

Colecţia de fabule esopice care ne-a parve-

nit conţine peste 350 de fabule, dar nu putem

stabili ce anume aparţine realmente lui Esop.

Fabulistul s-a bucurat de o mare celebritate

la Atena, unde i s-a ridicat o statuie, în come-

di i le sale, Aristofan face mai multe aluzi i la

fabulele lui Esop. După relatarea lui Platon

Tezeu răpind p? Antiops ('). Fragment din frontonultemplului lui Apolon din Eretria, Eubeea. Sfirşitul seco-lului al Vl-lea. Muzeul din Halcis. Foto Hi'mer.

din Fedon, Îna inte de a muri, Socrate ar fi

pus în versuri unele din fabulele s a l e . R. p

E T E O C L E [E T E O K L E S]. Vezi C e i

ş a p t e c o n t r a T e b e i .

E T O L I A [A I TO L l A], Etolia era o

c î m p i e î n t i n s ă şi muntoasă, ce se înt indea a

nord de golful Corint, la vest de Locrida şi

de Focida. Grecii i-au considerat mult timp

pe etolieni drept barbari. Trăiau risipiţi î n

cătune şi singurul oraş important, dar foarte

modest în comparaţie cu cele din restul Gre-

ciei, era Termos. De la începutul mileniului

l se ridicaseră aici, unul după altul şi pe

aceleaşi fundaţii, mai multe temple ale lui

Apolon: monumente preţioase pentru arheo-

logi, fiindcă se pot urmări transformările

suferite de planul iniţial şi fiindcă ne-au

păstrat multe elemente decorative din tem-

plul clădit în secolul al Vll-lea (metope pictate

şi antefixe din lut ars). Dar Etolia a început

să aibă o importanţă politică abia în timpul

epocii elenistice: locuitorii ei, războinici

neînfr icaţi, au ştiut să se organizeze,, de la

s f î r ş i t u l secolului al IV-lea, într-o ligă care

cuprindea întreaga ţară. Aceşti ţărani, dis-

preţuiţi altădată, au început să fie luaţi în

consideraţie, şi aproape în tot cursul secolu-

lui al Ill-lea liga etoliană î ş i exercită, autori-

tatea la Delfi prin persoane interpuse. Ea

instituie în acest sanctuar respectat de toţi

o sărbătoare nouă, soteriile. Liga etoliană

î ş i măreşte treptat teritoriul şi influenţa ei

se extinde. Roma va învinge Macedonia şi

Grecia mai ales graţie sprij inului dat de

această ligă. P. D.

E U B E E A [E U B O l A]. E una din insu-

lele cele mai înt inse din mările greceşti.

Aproape lipită de continent, ea merge para-

lel cu coastele Beoţiei şi Aticei, de care se

224

apropie pînă la 60 m în strivitoarea Eurip,în faţa oraşului Halcis. Are un relief destulde pronunţat (muntele Delfi se înalţă p înăla 1743 rn). Bogăţiile sale constau în pădurice acoperă povîrnişuri le munţilor, în cîmpiice se întind între şirurile de munţi, bogateţn viţă de vie, măslini şi cereale şi, în sf î rş i t ,în minereuri. La început Eubeea a fost popu-lată de coloni tesal ieni , de traci şi dedriopi,la care s-au adăugat greci din Peloponez şidin insule, întresecolul al Vlll-lea şi al Vl-lea,cele două oraşe principale, Eretria şi Halcis,trimit pînă departe coioni care întemeiazăoraşe în Sicilia şi pe ţărmurile de nord aleMării Egee. Către sfîrşitul secolului al Vl-lea,insula e destul de bogată ca să permită ere-trienilor să construiască un templu lui ApolonDafneforos, templu din care s-a păstrat ungrup sculptural de îna l tă calitate artistică:Tezeu răpind pe Ant/ope.

Din acel moment Atena se va strădui să-şiimpună hegemonia asupra acestei insuleprospere şi atît de apropiate. Ea trimite înEubeea cleruhi [vezi C l e r u h i e] şi înăbuşetoate eforturile eubeenilor de a se elibera,în timpul războiului peloponeziac (411), Atenapierde Eubeea, dar alipeşte cea mai mareparte dintre cetăţi le ei la Confederaţia pecare o organizează în 378. După ce rămîne,între 371 şi 358, sub dominaţia tebană, Eubeearedevine protectorat atenian pînă în 350,cînd trece sub autoritatea macedoneană. Cutoate aceste vicisitudini, Eubeea s-a preocu-pat mai mult să asigure prin agricultură şicomerţ prosperitatea cetăţenilor ei, decîtsă joace un rol polit ic î n lume. P.D.

E U B U L [ E U B U L O S ] . Eubul e u nexemplu foarte rar î n t î l n i t în Grecia, şi înspecial la Atena, d e om politic care e în primulrînd un tehnician, începînd din 354 şi probabiltimp de opt ani consecutiv, Eubul a adminis-trat finanţele Atenei, avînd grijă, înainte detoate, să creeze rezerve şi să asigure ţăriivenituri regulate. Una din atribuţiile salePrincipale era gestiunea fondului numit

theor/ko, acea subvenţie acordată cetăţenilorsăraci ca să-şi poată plăti locul la teatru.Eubul s-a străduit să combată risipa şi săcreeze venituri noi, şi astfel a putut să refacămarina de război, pe care a mărit-o la 350de trireme, să construiască un arsenal şi sărestaureze portul Pireu. Ca orice gospodar,era duşmanul aventurii şi s-a opus lui Demos-tene, care predica războiul contra lui Fil ip,ceea ce i-a adus din partea celebrului oratoracuzaţia de duşman al binelui public, care arprefera să strîngă bani pentru plăcerile ate-nienilor, decît să lupte contra duşmanuluice-i ameninţa patria. Chiar dacă politica sanu se potrivea cu situaţia tragică în care segăsea atunci Atena, azi ne apare ca perfectconformă concepţiei unui ministru de finanţeideal. P.D.

E U C L I D [ E U C L E I D E S ] G E O -M E T R U L. în secolul al Ill-lea, şti inţele, ex-pulzatedin filozofie, încep săducă oviată auto-nomă. De matematicăşi astronomie, de pildă,se ocupă Euclid (330—270), Arhimede (387 —212) şi Apolonios (260—200). Despre Euclidse ştie numai că, pe la anul 300, era profesorde matematică la Alexandria, că avea o fireindulgentă şi că dispreţuia uti l itatea practicăa şti inţei. Unul dintre elevi i săi întrebîndu-lce profit i-ar aduce învăţarea geometriei, Eu-cl id a c h e m a t u n s c l a v ş i i -aspus: „Dă-i o drah-mă acestui tînăr, fiindcă vrea să cîşt ige cevadin ceea ce învaţă".

Elementele lui Euclid, desprinse de ceea cele-a precedat sau le-a urmat, constituie ma-nualul de geometrie prin excelenţă. Fără în-doială, opera era, într-o oarecare măsură, ocompilaţie, căci destul de multe teoreme fu-seseră demonstrate încă înaintea lui Eucl id;dar niciodată înaintea lui expunerea proble-melor nu fusese făcută cu at î ta rigoare, cu oataregrijă pentru înlănţuirea logică a ideilor,cu un refuz atît de categoric de a accepta afir-maţii contestabile, în fruntea cărţii î n t î i aElementelor (lucrarea are 13 cărţi, cărţile 14şi 15 fiind adăugate ulterior), matematicianul

225

alexandrin plasează o serie de definiţii, axi-ome si postulate. Definiţiile ating maxirnumde claritate posibil. Ele se apropie de faptelestabil ite prin experienţă şi, aşa cum scrie ma-tematicianul Paul Tannery, „par să provinădin tehnica artei de a construi". Punctul eceea ce nu are părţi (definiţia l), e un elementcare η-are lungime; lungimea π-are lăţime (de-finiţia II) şi suprafaţa η-are decît lungime şilăţime (definiţia V), în consecinţă punctelepot fi considerate ca extremităţi ale liniilor(definiţia III) şi l inii le ca extremităţi ale su-prafeţelor (definiţia-VI). Axiomele sînt un felde si logisme matematice: două lucruri egalecu al treilea sînt egale între ele (dacă A=Bşi B = C, atunci C = A), sau adevăruri evidenteprin ele însele, de exemplu întregul e maim are decît partea, în sfîrşit Euclid formuleazăcinci întrebări sau postulatecare trebuie admi-se înainte de a începe orice căutare. Al cin-cilea postulat, cel rnai celebru, se enunţă ast-fel: „Dacă o dreaptă intersecteazădouă drep-te, formînd unghiurile interioare de pe ace-eaşi parte mai mici decît două unghiuri drepte,cele două drepte, prelungite la infinit, sevor î n t î l n i în partea în care unghiurile s întmai mici decît două unghiuri drepte", în se-colul al XVIII-lea e.n., J. Playfair va formulaastfel acest postulat: ,,Printr-un punct al pla-nului se poate duce o singură paralelă la odreaptă." Se ştie că abandonarea acestui ,, pos-tulat al lui Euclid" avea să ducă, în secolul alXlX-lea e.n., la constituirea geometriilor ne-euclidiene (Lobacevski, Bolyai, Riemann etc.),geometrii care s-au dovedit mai „potrivite"(şi nu „mai adevărate", căci o geometrie nupoate fi mai adevărată decît alta) pentru in-terpretarea teoriilor moderne ale relativi-tăţii generalizate.

Primele patru cărţi ale Elementelor trateazădespre geometria plană, cărţiie 11, 12 şi 13despre geometria în spaţiu. Cărţile 7, 8 şi 9se referă la numerele raţionale (aritmetica).,,Cu cartea a cincea, scrie Léon Brunschvicg,se pare că începe o şti inţă nouă, care are caobiect comparaţia mărimilor luate în general.

Elementul e atunci raportul mărimilor, şi ju-decăţile constitutive ale şti inţei s înt cele carestabilesc similitudinea (noi am spune azi ega-litatea) raporturilor dintre două mărimi, adicăcele car e definesc proporţiile". Cartea a şaseatransformă studiul pur geometric al propor-ţiilor în aplicarea unei şti inţe a proporţiona-lităţii în general, în sfîrşit, în cartea a zecea,Euclid abordează incomensurabilele, expu-nînd clasificarea iraţionalelor furnizate de„construcţiile geometrice [...] cu proprietă-ţile lor nu numai pentru ecuaţia de gradul aldoilea si pentru ecuaţia bipătrată cu coefici-enţi raţionali, dar chiar, în parte, pentru ecua-ţia tripătrată". (Paul Tannery).

Euclid este si autorul unei Optici (în careprocedează ca în geometrie şi stabileşte că ra-zele luminoase merg în linie dreaptă) şi alunui tratat de Porisme, care nu ne-au parvenitşi despre sensul căruia s-a discutat mult. P. B.

E U C L I D [ E U K L E I D E S ] S O C R A -T I C U L . Vezi Ş c o a l a d i n M e g a r a .

E U D O X O S D I N C N I D , Savant ş ifilozof, prieten cu Platon, a trăit aproximativîntre 408 şi 355. Ca geograf, a făcut o lungăcălătorie în Orient, unde a cunoscut dualis-mul persan. A fost de asemenea un mare ma-tematician, constructor de aparate astrono-mice şi inventator al sistemului sferelor ho-mocentrice. Lucrările sale în acest domeniuau fost comentate de astronomul Hiparh(c i rea 161—126) ş i de poetul Arătos, în poem u lsău Fenomenele (Phainomena) (circa 275). Deşia dus o viaţă austeră, Eudoxos consideră căplăcerea e binele suprem; a modificat teoriaIdeilor, în 361 a făcut parte din Academie, pecare a condus-o în timpul celei de a doua că-lătorii a lui Platon în S ic i l ia . P.-M. S.

E U F R O N I O S [Έ U P H R O N l O S].

A fost unul din cei mai iscusiţ i meşteşugari dincartierul Ceramic, în ultimii ani ai secoluluial Vl-lea. A executat el î n s u ş i picturile careîmpodobesc anumite vase semnate de el, de

226

Detaliu de pe un crater în forrnă de caliciu, pictat de Eufronios. Heracles şi Anteu. Circa 510 — 505. MuzeulLouvre. FotoHifme r .

exemplu craterul lui Anteu păstrat la Muzeul

Louvre, apoi se pare că a deschis un atelier,

colaborînd cu mai mulţi pictori decoratoriidintre care cel mai cunoscut este pictorul ola-

rului Panaitios. P. D.

E U H E M E R [E U E M E R O S]. Despre

persoana lui Euhemer ştim foarte puţin. A

trăit la sfîrsitul secolului al IV-lea şi în pri-

mele decenii ale secolului al Ill-lea. Dacă s-a

născut în Sicilia, la Messina, sau la Mesenia

din Peloponez, dacă a fost într-adevăr priete-

nul regelui Casandrosal Macedoniei, care i-ar

fi încredinţat funcţii foarte înalte, şi dacă acălătorit mult — despre toate acestea n-avem

mărturii sigure. Cunoaştem în schimb foarte

bine celebra sa lucrare Istoria sacra, apărută

la începutul secolului al Ill-lea. Fragmentelecele mai înt inse si mai valoroase ne-au fost

transmise de istoricul Diodor din Sicilia şi

de Lactantius, care Ia rîndul său s-a inspiratdin traducerea latină a lui Ennius. Romanul

iui Euhemer avea toate calităţile ca să placă.

Prin formă, era un fel de utopie politică, pe

gustul vremii: o călătorie pe mare în jurul

Arabiei (zonă privilegiată pentru imaginaţia

greacă) ; descoperirea unor insule bogate, din-tre care cea mai frumoasă, Panhaia, se afla în

mijloc. Euhemer le-a descris cu atîta price-

pere, încî t mult timp s-a crezut în existenţa

lor reală. Autorul insistă asupra obiceiurilor,

a castelor, a colectivismului moderat de acolo.

Apoi începe un al doilea roman inserat în cel

d int î i , şi se vede imediat că acesta e adevăra-tul subiect al operei: locuitorii din Panhaia

dedicaseră un templu lui Zeus, în care, pe ostelă de aur, era gravată în hieroglife o lungă

povestire. Euhemer reproduce acest text, care

227

relata fapte le l u i Uranos, Cronos şi Zeus, dinvremea cînd d o m n e a u pe p ă m î n t . Povest i to-r u l era î n s u ş i Zeus. A doua parte a p o v e s t i r i ide pe stelă se referea la a l ţ i ze i , în s p e c i a lApolon şi A r t e m i s , (deea că zeii f u s e s e r ă c î n d v aoameni, apoteozaţi în t i m p u l v i e ţ i i saud u p ă moarte, era p r o b a b i l foarte gustată înacea v r e m e d e p u b l i c . M a i î n t î i î n s u ş i antro-p o m o r f i s m u l r e p r e z e n t ă r i l o r r e l i g i o a s e a l egreci lor , r o l u l important pe care îl acordaue r o i l o r — la o r i g i n e s i m p l i m u r i t o r i —, tra-d i ţ i i l e locale care s i tuau mormîntul d i v i n i -tă ţ i lor mai importante—toate acestea favo-rizau succesul l u i Euhemer. în al doilea r înd,o e v o l u ţ i e s p i r i t u a l ă recentă făcuse m i n ţ i l emai receptive la asemenea idei : pe de o parte,c r i t i c a r a ţ i o n a l i s t ă a l egende lor eroice ş i c r i -t ica f i lozof ică a t r a d i ţ i i l o r r e l i g i o a s e s e arătaugata să s u b l i n i e z e elementele lor u m a n e (sauchiar prea umane). Pe de altă parte, pract icaapoteozei apăruse încă de pe a t u n c i c h i a r înG r e c i a , căci A l e x a n d r u cel Mare s-a procla-mat s ingur zeu. Mai ramînea să se dea acesteiteze o formă s i s t e m a t i c ă , o a rgumentare con-cretă şi convingătoare, o răspîndire largă;acest rol şi l-a asumat Euhemer. în fond, eltrebuia să gîndească d i v i n u l în termeni raţio-n a l i ş t i ş i u m a n i ş t i , ş i n u s ă - l nege în mod radi-c a l . S e p a r e c ă a a d m i s d i v i n i t a t e a a ş t r i l o r , înor ice cazn-o contestă n i c ă i e r i ş i citează p r i n -tre i n i ţ i a t i v e l e valoroase a l e l u i Uranos f a p t u lcă le-a dedicat un cul t . T e o r i i l e sa le se referăn u m a i la zei i p o p u l a r i ş i nu pentru a-i m i n i m a -liza, ci pentru a le d e f i n i m a i b i n e mer i te le .Zei i erau de fapt oameni, dar aproape tot-deauna prin calitatea şi efectele activităţ i i lor,aceşti l e g i s l a t o r i , inventa tor i b inefăcător i sauchiar cuceritori, erau prezentaţi ca nişte f i i n ţ e„aparte". S-ar putea spune că în ei e sădi t unelement d i v i n imanent întregii o m e n i r i , re-p l ica e lementulu i d i v i n pe care î l conţin ste-le le în transcendenţa lor.E u h e m e r i s m u l nu va î n t î r z i a să se îndepăr-teze, în această p r i v i n ţ ă , de p ă r i n t e l e său.Tendinţa de a autentif ica toate v a r i a n t e l e lo-cale a l e f i g u r i l o r d i v i n e , de a căuta o t ranspu-

nere prozaică pentru f i e c a r e d in a t r i b u t e l e l o r ,va d u c e adesea pe c o n t i n u a t o r i i l u i E u h e m e r(au fost m u l ţ i , incepînd c u s e c o l u l a l I l l - l e a )la î n m u l ţ i r e a n u m ă r u l u i , , z e i l o r " s i l a d i m i n u -area i m p o r t a n ţ e i lor. E u h e m e r i s m u l a l u a t l d

u n i i aspectul u n e i d e m i s t i f i c ă r i m a l i ţ i o a s e ·faptele o a m e n i l o r m a r i au deveni t anecdoteb a n a l e sau groteşti. Această degradare a in,.s p i r a ţ i e i o r i g i n a r e este încă ş i m a i c l a r ă l as c r i i t o r i i c reş t in i . S-a vorbit m u l t despre eu-h e m e r i s m î n l e g ă t u r ă c u e i ; în r e a l i t a t e î n s ăm u l ţ i n u ştiau n i c i măcar n u m e l e a u t o r u l u iIstoriei sacre, iar cei ce-l c i t a u n-aveau n i c io idee precisă despre opera sa. Pe de a l tăparte, s c r i i t o r i i c r e ş t i n i — p o l e m i ş t i care cău-tau să denigreze p ă g î n i s m u l p r i n i s t o r i a scan-daloasă a z e i l o r — n i c i n u p u t e a u g ă s i î n o p e ^ al u i E u h e m e r u n m a t e r i a l p o t r i v i t i n t e n ţ i i l o rlor . Dacă facem abst racţ ie de textele în carenatura u m a n ă a ze i lor e dedusă d in v i c i i l e ,s l ă b i c i u n i l e s i c r i m e l e lor , e u h e m e r i s m u l a^-t e n t i c a l P ă r i n ţ i l o r B i s e r i c i i se reduce aproapetotdeauna la argumente accesorii, luate ade-sea d i n s u r s e de m i n a a doua. j P.

E U M E U [E U M A l OS], F i u d e regeajuns sc lav, Eumeu a fost cel mai c r e d i n c i o sd i n t r e s l u j i t o r i i l u i U l i s e . î n u m i l a s a îndelet-n i c i r e de porcar, a căutat t i m p de douăzeci dea n i — cît a d u r a t absenţa s t ă p î n u l u i său — să- ipăstreze b u n u r i l e ş i s-o a j u t e pe P e n e l o p a sărez i s te l a s o l i c i t ă r i l e p r e t e n d e n ţ i l o r . E l e c e lcare-l recunoaşte p r i m u l pe U l i s e , cînd acestaa debarcat în secret în Itaca. P. D.

E U P O L l S. Poet comic atenian din seco-l u l al V-lea [vezi C o m e d i e J ,

E U R I D I C E [ E U R Y D I K E]. E u r i d i c e ,soţia poetului m i t i c Orfeu, a fost muşcatăîntr-o zi de un şarpe şi a m u r i t . Neconsolat,Orfeu a plecat s-o caute în i n f e r n : graţie far-m e c u l u i cîntecelor sale a putut pătrunde pet ă r î m u l interz is a l u m b r e l o r ş i a o b ţ i n u t în-v o i a l a s-o readucă pe p ă m î n t pe E u r i d i c e , cuc o n d i ţ i a să nu se întoarcă înapoi s-o p r i v e a s c ă

228

fnalnte de a ieşi din infern. O legendă, carea ajuns populară abia t î r z i u , spune că Orfeu

η-a putut rezista dorinţei de a-şi revedea so-ţia. Lăsîndu-se înduplecat de rugăminţile Eu-

ridicei, contrariată de aparenta lui indi'ferenţă,

Orfeu s-a întors către ea prea devreme.

Hermes, călăuza sufletelor, a condus-o pe Eu.

ridice înapoi, în împărăţia morţilor. P. D.

E U R l P [E U R l P O S], în faţa oraşului

Halcis, Eubeea e despărţită de litoralul atic

printr-o str îmtoare a cărei lăţime nu depă-

şeşte 60 m ; se numea Eurip, loc temut din

cauza unui curent dublu care provoacă un v î r -

tej foarte violent.

E U R I P I D E [ E U R I P I D E S ] . Poet

tragic atenian (480—406), născut la Salam ina

chiar în anul vestitei bătălii navale. Aristofan

3 susţinut de mai multe ori că mama lui Euri-

pide vindea hasmaţuchi si alte legume în piaţă.

Totuşi, dacă ar fi provenit dintr-o familie să-

racă, cum ar fi putut să urmeze cursurile cos-

tisitoare ale sofiştilor şi să se consacre apoi

cu totul vocaţiei sale poetice l-a frecventat

pe Anaxagora si pe Socrate. Sespunecă a fost

însurat de două ori si că a fost nefericit în am-

bele căsnicii, ceea ce ar explica misoginismul

din piesele lui, dar Euripide a adus pe scenă

şi eroine minunate, ca Alcesta, Euadne (în

Rugătoarele) şi Laodamia (în Protest /o os, tra-

gedie pierdută). Pe de altă parte, multe pa-

saje din Medeea exprimă revendicări „femi-niste".

Euripide a debutat în teatru în 455, anul

morţii lui Eschil, la douăzeci şi cinci de ani.

A scris nouăzeci şi două de piese, dar η-a ob-

ţinut decît de cinci ori premiul î n t î i . Aristo-

fan, care îl parodiază şi î ş i bate joc de el fără

milă, ni-l prezintă ca pe un poet orgolios ş i

solitar, izolat de lume, închis în camera sa de

lucru, unde visează şi meditează toată ziua

..cu picioarele în aer", adică întins în pat. Se

pare că Euripide η-a luat de loc parte la viaţa

publică. Av înd un caracter posomorit şi ursuz,el trăia foarte retras. Nu era propriu-zis un

misogin, ci mai degrabă un mizantrop. Supă-rat că avea at î t de puţin succes, Euripide, caşi Eschil odinioară, a părăsit ingrata Atena,

preferind să trăiască în străinătate, în 408 a

plecat în Tesalia, apoi în Macedonia, la curtea

regelui Arhelaos. A murit la Pela în 406, anul

morţii lui Sofocle. A lăsat trei fii, dintre care

cel mai tînăr, pe care îl chema tot Euripide, a

fost şi el poet tragic.

Puţin apreciat în timpul v ieţ i i , Euripide a

cunoscut după moarte o glorie mai mare d e c î t

a celorlalţi doi mari tragici atenieni. Trage-

diile sale au fost adesea reluate si probabil de

aceea ni s-au păstrat de la Euripide nouăspre-

zece piese, mai multe decît aie lui Eschil şi

Sofocle la un loc. Acestea s înt următoarele1.

Alcesta (Alkestis) (438): Alcesta, soţia regelui

Admet din oraşul Fere, care e condamnat să

moară dacă nimeni nu consimte să i se sub-

stituie. Alcesta acceptă sacrificiul şi moare pe

scenă, înconjurată de soţ şi de copii. Heracles

însă, care soseşte tocmai în clipa aceea, o

răpeşte Geniului morţii (Tbanotos) şi o redă

lui Admet, care, deşi îndoliat, oferise lui He-

racles o generoasă ospital itate. /Medeea (431)

e capodopera lui Euripide prin descrierea ge-

loziei şi a caracterului neîmbl înz i t al eroinei.

Părăsită desoţul său lason, care îi datora viaţa

si cucerirea „Lîni i de aur", Medeea îş i omoară

copiii pe care îi avusese cu ei, ca să-l lovească

î n ce avea mai scump. Hipolit (Hippolytosj

(428): Hipolit, fiul lui Tezeu, acuzat pe ne-

drept de mama sa vitregă Fedra, care se îndră-

gostise de el, moare nevinovat. Racine a imi-

tat această tragedie în Fedra. Hecuba (Hekabe) :

După cucerirea Troiei, Hecuba, soţia lui Priam.

îş i vede fiica (Polixenia) jertfită de ahei

pe mormîntul lui Ahile. Ea se răzbună apoi

cu cruzime pe Polimestor, regele Traciei, care

îl omor îse pe fiul său Polidor. Andromaca

(Andromakhe) (420): Eroina e văduva lui Hec-

tor, devenită concubina lui Pirus, fiul lui

Ahile. A avut de la el un fiu, pe Molosos, pe

care Hermiona şi tatăl său Menelau vor să-l

ucidă; Peleu îi împiedică, iar Pirus e ucis de

Oreste. Racine s-a inspirat din această piesă

229

în Andromaco. Heraclizii (Herakleidai)'. Eu-risteu vrea să omoare pe fiii lui Heracles („He-raclizi i"), dar î i salvează Demofon, fiul luiTezeu si regele Atenei. Rugătoarele (418):elogiu adus Atenei şi fu i Tezeu, care sileştepe tebani să înapoieze cadavrele celor şaptecăpeteni i , pe care nu voiau să-i îngroape. Tro-ienele (415): dramatizarea groaznicelor scenece s-au petrecut la cucerirea Troiei: împăr-ţirea femeilor între învingători, sacr i f ic iu lPolixeniei, uciderea lui Astianax, incendie-rea oraşului. Electro (412): Euripide reia otemă tratată de Eschi! în Hoeforele şi de So-focle în Electro. Fiica lui Agamemnon, silităsă se mărite cu un ţăran, locuieşte la ţară;v ine Oreste, este recunoscut de sora sa şi oomoară pe Clitemnestra. Elena (Hélène) (412),piesă cu subiect paradoxal: Paris fuge Ia Troianumai cu fantoma adevăratei Elene, care fu-sese dusă în Egipt. Acolo o găseşte Menelaudupă războiul troian. Heracles furios', eroulî ş i sa lvează la început copi i i , pe care voia să-iomoare uzurpatorul Licos. Apoi, într-o crizăde nebunie provocată de Hera, îi omoară cum î n a lu i . ion: Ion, fiul lui Apolon şi al Creu-sei , abandonat la naştere, a devenit paznic(neokoros) la sanctuarul din Delfi. Creusa,crezîndu-l fiul soţului ei Xutos, caută să-lotrăvească, iar Ion încearcă s-o ucidă pe Cre-usa, î n c e l e d i n u r m ă ' f i u i ş i mama se recunosc.If i gen ia (Iphigeneia) m Taurida: fiica lui Aga-memnon η-a fost sacrif icată la Aul is, ci dusăde Artemis în Taurida (Crimeea), unde a de-venit preoteasa acestei zeiţe, în această func-ţie trebuie să ucidă pe toţi străini i nou-veniţi.Cînd îi sînt aduşi Oreste şi Piiade, Ifigenia îirecunoaşte la timp şi fuge cu ei. Oreste ("Ores-tes) (408): fiul lui Agamemnon, condamnat lamoarte pentru uciderea Clitemnestrei, punestăpînire pe palatul lui Menelau şi vrea s-oucidă pe Hermiona. Dar atunci apare un deusex machina, Apolon, care îi porunceşte s-o iade soţie. Feniciene/e: un fel de ,,rezumat" dra-matic al întregi i legende tebane. Ifigenia "inAulida: Ifigenia e sacrificată de ahei ca să ob-ţină un v înt prielnic pentru plecarea flotei,

dar Artemis pune în locul fetei o căprioară.Boconte/e, piesă religioasă şi mistică (sau di m.potrivă, cu tendinţe raţ ional iste?), care evocăstabil irea cultului orgiastic al lui Dionisos "nBeoţia: Penteu, regele Tebei, se opune nouluizeu şi e s f î ş i a t de bacante, printre care se aflăşi mama sa Agaue. Ciclopul, dramă s a t i r i c ă ,ce povesteşte şederea lui Ulise şi a tovarăşi-lor săi în peştera lui Polifem, ca în c întu l IXdin Odiseea; S i len şi fi i i s ă i Satir i i , care s î n tsclavi i Ciclopului, aduc în acest episod eroico notă burlescă. în sf î rş i t , Resus, a cărui au-tenticitate a fost contestată, probabil pe ne-drept: Resus e regele trac omorî t de Ulise înepisodul Doloniei (lHâda, c întul X). Au mairămas fragmente importante din multe al tepiese ale lui Euripide, mai ales din H i p s i p i l aşi din Antiopo.

Euripide a fost, cum spunea Aristotel, „celmai tragic" dintre poeţii dramatici. El s-a ju-cat efectiv cu nervii publicului, mai mult de-c î t Eschi l şi Sofocle, provocînd prin toate m ij-loacele groaza şi mila. în expunerea temei pie-selor sale, recurge la un procedeu comod, darartificial: prologul, adică monologul în ca-eun personaj din piesă sau un zeu povesteştesubiectul. Pentru deznodămînt Euripide a ape-lat mai des decît predecesorii săi la faciliideus ex machina. Euripide e marele pictor alpasiunilor, dragostea şi gelozia, concepute :_aforţe irezistibile, ce distrug orice sentimentde pudoare şi de milă. Prin aceasta Euripideanunţă poezia elenistică. Lirismul său are maimult graţie d e c î t forţă şi tinde cîteodată sprepreţiozitate sau dulcegării. Teatrul lui Euri-pide, mai puţin grandios decît cel a! luiEschil, mai puţin nobil decît cel al lui Sofocle,revelează o concepţie mai puţin pură despreartă. îndemînarea autorului dramatic iese preaclar la iveală Fi lozofia ş i retorica dăuneazăverosimilului , căci în nenumărate tirade Eu-ripide, elevul sofiştilor, îş i exprimă ideileprin gura personajelor. Dar creatorul Medeei,al Fedrei şi al Alcestei a fost cu toate acesteaun mare poet.

R, F.

230

nirea Europei. Metopâ a t e m p l u l u i G din Sçl inus.rca 460 — 450. Muzeul din Palermo. Foto L. V O T Mau.

E U R O P A [ E U R O P E ] . Europa, o t î -

nără prinţesă fenic iană, a fost răpită, p e c î n d se

juca cu p r i e t e n e l e s a l e p e plaja din Tir sau din

Sidon, de un taur miraculos, care nu era altul

decît Zeus. Straniul cuplu a traversat astfel

mări le şi a ajuns în Creta. Din această unire

s-au născut trei fi i : M i nos, Rad am an t şi Sarpe-

don. Fraţii fetei au plecat pe urmele ei şi astfel

Cadmos a ajuns pînă în inima Greciei, unde a

întemeiat Teba. P. D.

E U R O T A S. Acest f luviu care traversează

Laconia era vestit pentru apa sa rece. Se spune

că tinerii spartani se aruncau în el după exer-

ciţ i i le lor istovitoare şi ieşeau destul de flă-

m î n z i ca să mănînce cu plăcere faimoasa

„zeamă neagră", o m î n c a r e foarte picantă, a

cărei savoare nu era de loc apreciată de ceilalţi

greci. P. D.

E V A N T A I . Acest accesoriu a l toaletei

feminine era necesar într-o ţară at î t de caldă

şi de însorită ca Grecia. Evantaiul era o sim-

plă apărătoare cu mîner în formă de frunză

de palmier (codiţa servea drept mîner) sau

în formăde in imă; unele evantaie aveau formă

de cerc sau semănau cu o palmetă. Culoarea

era verde, albastră sau albă, citeodată aurie.

Aşa arătau evantaiele rigide (făcute, după cum

se pare, din bucăţele de lemn subţire) din

mîna femeilor elegante, reprezentate de fi-

gurinele de Tanagra, R. F.

E V E R G E T [ E U E R G E T E S]. Ever-

get era ceea ce numim azi un mecena ş i , în-

cepînd mai ales din epoca elenistică, everge-

tismul devine o adevărată instituţie. Genero-

zitatea este una din trăsături le caracterului

grec, un fel de glorie deşartă care-i face pe

oameni să-şi lege numele de un anumit act de

binefacere pentru comunitate. Pînă în zi lele

noastre, grecii bogaţi donează ţării lor un

s p i t a l sau un monument. Din secolul al IV-lea,

îmbogăţirea unor anumiţi cetăţeni prin co-

merţ sau industrie s-a produs paralel cu sără-

cirea cetăţilor.

Atena crease încă de mult sub forma

Jeiturgiilor" [vezi cuvîntul] un fel de ever-

getism impus.

Apoi, în mod spontan, în multe dintre sta-

tele lipsite de bani au început să se înmul-

ţească donaţiile pentru diverse fundaţii. Ge-

nerozitatea donatorului era răsplătită prin-

tr-un decret onorific, care îi decerna o coroa-

nă. Epigonii [vezi cuvîntul] ce-si disputau moş-

tenirea lui Alexandru cel Mare au început să

imite exemplul acestor persoane particulare,

cu scopul de a-şi atrage favoarea vreunei ce-

tăţi. M i j l o a c e l e materiale le permiteau să con-

struiască clădiri somptuoase, aşa cum au fost

Porticurile din Atena, care au păstrat numele

lui Atal şi al lui Eumene. P. D.

231

Detaliu de pe o amforă executată de Execias. Ah i le şi Aiax iuc înd zaruri. Circa 530 — 525. Muzeul Vat icanului .Foto Hirmer.

E X E C I A S . î n a doua jumătate a seco-

lului al Vl-lea, cam între 550 şi 520, Execias

străluceşte printre! cei mai de frunte pictori

de vase de Atica El este unul dintre ult imi i

mari artişti care au utilizat tehnica figurilor

negre, pe care de altfel a dus-o la apogeu. Una

dintre operele s a / e cele mai celebre înfăţi-

şează pe Uuse şi Aiax jucînd zaruri (Muzeul

Vatican). Nu poate fi uitată nici splendida

cupă păstrată la Munchen, care îl reprezintă

pe Dionisos într-o barcă cu catargul si verga

încărcate de struguri. P. D.

F A I S T O S f P H A I S T O S ] . Primul pa-

lat princiar a fost ridicat la Faistos, în sudul

Cretei, într-o epocă foarte îndepărtată. Ur-

mele sale, ca si ale edificiului care i-a urmat

imediat, s-au găsit sub ruinele celor două

mari palate care, din sec. al XlX-lea p î n ă în

sec. al XV-lea, au rivalizat cu cele din Cnosos.

Ambele palate, dintre care ai doilea e mai

frumos şi mai complet, s înt organizate şi con-

struite după principiile arhitecturale la modă

pe atunci î n Creta. Regăsim în primul r î n d

marea curte dreptunghiulară, cu o mare va-

rietate de încăperi pe două din laturile peri-

metrului: să l i de ceremonie si de locuit, lo-

curi de cult, dependinţe şi antrepozite pen-

tru provizii. La ultima formă constructivă a

palatului, admirăm propileele, care anunţă

pe cele din Grecia timpurilor istorice s i , spre

v.est, o scară somptuoasă, monumentală, care

duce la etaj. Ca si celelalte palate, cele de la

Faistos erau decorate cu picturi. p. D.

F A L E R O N [PH A L E R O N ] . înainte

de a fi amenajat ( în secolul al V-lea) Pireul ,

atenienii î ş i instalaseră portul în rada apro-

piatăde la Faleron. Săpături le au scos la iveală

urme ale aşezări i , datînd din secolele al νΊΙ-lea

şi al Vl-lea. De aici provin cî teva vase in-

teresante de la sfîrşitul perioadei geometrice.

232

Palatul din Faistos, Teatrul datînd din timpul primului palat. Sec. al XVIIl-lea.foto Hossfc,

Totuşi, locul acesta, atît de puţin apărat deatacurile duşmane, ca şi de v î n t u r i l e din larg,nu era potrivit pentru o flotă î n care atenieni iîş i puneau toate speranţele; de aceea a fostpărăsit. P. D.

F A M I L I E . Concubinajul se practica pescară largă şi avea uneori caracter stabil, darfamilia era constituită în mod normal princăsătorie [vezi cuvîntul]. în familiile înstăriteşi aristocrate, femeia trăia izolată în gineceu[vezi cuvîntul], dar în poporul de r înd obi-ceiurile erau probabil mai libere, iar spaţiulrestrîns făcea ca separarea sexelor în interio-rul unei case să fie în genere imposibilă. Băr-batul are toate drepturile; el este stăpînul,kyrios. El trăieşte mult în afara casei şi mă-nîncă de cele mai multe ori cu prietenii saucamarazii săi, cum se î n t î m p l a la Sparta, încadrul instituţiei numite syssitio. Cînd invităla el alţi bărbaţi, nevasta nici nu apare. To-

tuşi o soţie care se bucură de încrederea so-ţului este o adevărată stăpînă la ea acasă (des-poina). Ea ţ ine cheile cămării, ea suprave-ghează copiii şi sclavii domestici, mai multsaumai puţin numeroşi, în funcţie de starea mate-r ia iă a famil iei.

Famil ia ateniană pare să fi fost sol idă p înăîn timpul războiului peloponeziac (431—404),c înd obiceiurile au suferit mari schimbări.Bărbaţii fiind mereu la război sau ocupaţi cupaza zidurilor de apărare, soţi i le au fost ne-voite să aibă mai multă iniţiativă şi au re-nunţat apoi destul de greu la relativa inde-pendenţă pe care le-o adusese această peri-oadă de criză. Atunci atenienii au creat o nouămagistratură, funcţia de gineconom (gynaiko-nomos), cu atribuţia de a veghea î n numelecetăţii asupra conduitei femeilor. F a m i l i i l egreceşti nu erau de loc prolifice. Soţul î ş i gă-sea uşor satisfacţii sexuale în afara casei, lacurtezane [vezi cuvîntul] sau adolescenţi, sau

233

chiar acasă, cu servitoarele, care nu puteaurefuza nimic stăpînului si deveneau astfel con-cubinele lui. Pe de al ta part e, sărăcia sau egois-mul îi făcea pe atenieni să nu dorească săaibă multe guri d e hrănit. Teama de a micşoraaverea familiei prin împărţirea ei între moş-tenitori contribuia de asemenea la limitareade bună voie a naşterilor. Dacă perpetuareacultului familial părea asigurată prin pre-zenţa în cămin a unui băiat sau a doi băieţi,grecii se mulţumeau cu atît. Cînd un cap defamil ie murea fără descendenţă masculină,fiica sa (denumită epikleros, adică moşteni-toare unică) trebuia să secăsătorească cu rudacea mai apropiată, care devenea moşteni-toarea întregului patrimoniu familial şi astfelse evita stingerea cultului strămoşilor.

între soţ şi soţie nu exista de obicei preamultă intimitate şi dragoste, rostul căsăto-riei fiind în s p e c i a ! gospodărirea casei şi asi-

234

Bunic inti'nzînd un ciorchine de struguri nepoatei saleTeracotă din Beoţia. Secolul al Vi-lea. Museum of F'[nr.Arts, Boston.

gurarea unui moştenitor. Divorţul [vezi cu-v întul] era foarte uşor de obţinut pentru băr-bat, care avea dreptul să-şi repudieze s o ţ i a -e adevărat că, în acest caz, trebuia să-i îna-poieze dota, obligaţie care împiedica destulde des divorţul, în schimb, pentru femeie[vezi cuvîntul], divorţul era extrem de difi-cil, aproape imposibil. La Atena, soţiile ne-fericite nu aveau decît o singură scăpare: sămeargă la arhonte, singurul în măsură să apre-cieze gravitatea prejudicii lor suferite. Infi-delitatea evidentă a soţului nu constituia unmotiv suficient; numai lovi tur i le şi maltra-tarea, dacă erau stabilite prin anchetă, pu-teau decide pe magistrat să pronunţe di-vorţul.

Avortul era permis, cu condiţia ca tatălsă-şi dea asentimentul. Femeile de condi-ţie liberă nu puteau să avorteze fără con-simţămîntui soţului , iar sclavele fără permi-siunea stăpînului. Mai mult, tatăl familieiavea dreptul absolut de a abandona un nou-născut pe care nu voia să-l crească: copilul erapus într-un vas sau într-o oală de argilă, car e-iservea drept mormînt. Copiii nelegitimi erauexpuşi astfel în număr mai mare decît ceilalţi,şi fetele mai des decît băieţii.

La Atena, cînd un băiat era recunoscut detatăl său, la dnd-şase zile după naştere, avealoc sărbătoarea de famil ie numită amphidro-mia, care comporta o ceremonie de purificarepentru mamă şi pentru toate persoanele careavuseseră legătură cu naşterea (ceea ce le adu-sese într-o stare de impuritate). Apoi copilulera purtat în fugă în jurul vetrei (de aici şinumele amphidromia, adică „alergare în jur").De atunci înainte, nou-născutui făcea partedin familie şi nici tată) nu mai avea dreptu1

să se debaraseze d e e l . A z e c e a z i d e l a naştere,membri i fam i l iei se strîngeau din nou, de astădată pentru un sacr i f ic iu , urmat de un banchet.Atunci i se dădea copilului un nume. în ge-neral cel mai mare dintre băieţi primea nu-

mele bunicului dinspre tată. Limitarea naş-terilor, avortul şi abandonarea nou-nâscuţilor

au fost, mai mult decît epidemiile şi răz-boaiele, cauzele uligantropiei (scăderea popu la-tiei), care a pustiit Grecia în epoci le elenisticăşj romană şi a dus-o la decădere. La începu-tul secolului al Η-lea e.n., Plutarh va constatacă: ,.întreaga Eladă ar putea furniza cel multtrei mii de hopliţi, echivalentul contingen-tului trimis pe vremuri la Plateea (479) deun singur oraş, Megara". R. F.

F A R. D U R. I. Multe femei îş i epilau părulde prisos la flacără sau şi-l râdeau (briciulera un instrument al toaletei feminine, numasculine). Ele foloseau de asemenea creme,parfumuri [vezi cuvîntul] şi farduri, în Eco-nomicul lui Xenofon, Ishomah povesteşte căîntr-o zi a găsit-o pe tînăra sa soţie ,,fardatăcu ceruză, ca să aibă tenul mai deschis ca deobicei, şi vopsită cu orcanet, ca să pară mairoşie decît în realitate". Curtezanele [vezi cu-vîntul], pe lîngă că se fardau cu ceruză şiorcanet, î ş i scoteau în evidenţă ochii şi sprîn-cenele cu linii negre sau maro. R. F.

F E D R A [P H A l D R A]. Fedra este unadin eroinele legendelor greceşti preluate deteatrul modern. Fiică a legendarului Minos şia Pasifaei, ea s-a căsătorit cu Tezeu, care avea,din prima sa căsătorie cu Amazoana Antiope,un fiu (Hipolit). In tragedia Hipolit, care i-aservit ca sursă de inspiraţie lui Racine, Euri-pide povesteşte cum Fedra s-a îndrăgostit deHipolit în absenţa lui Tezeu. T înârul a rezis-tat avansurilor mamei sale şi atunci neferi-cita Fedra, torturată de dorinţe si de remus-cări, şi-a pus capăt zilelor, după ce I-a acuzatţ>e fiul său vitreg că ar fi încercat s-o seducă.Din secolul al l V-1 ea, această Fedra chinuităa inspirat pemai mulţi artişti. Se pune azi în-trebarea dacă la origine Fedra η-a fost cumva

o zeiţă, care a decăzut încetul cu încetul şi adevenit o simplă regină nefericită. P. D.

F E M E I E , în epocile minoică şi mice-ni ană, se pare că femei a se bucurade un statutegal sau aproape egal cu al bărbatului: în po-emele homerice, Elena, Andromaca, Hecuba,Penelopa, Nausicaa şi mama sa Arête auo mare libertate în purtare si în vorbire, iar

Femei torcind lină.Detaliu de pe un lecitatic decorat de picto-rul Amasis. Circa540-530. Metropoli-tan Museum of Art,

New York

b ă r b a ţ i i nu le socotesc cu n i m i c i n f e r i o a r e ,î n c e p î n d c u i n v a z i a d o r i a n a , care i n a u g u r e a z ăV î r s t a F i e r u l u i ( a p r o x i m a t i v s e c o l u l a l X i - l e a ) ,t o t u l se s c h i m b ă . H e s i o d este un m i s o g i n .Dar s i t u a ţ i a f e m e i i ne este cel m a i b i n e cunos-c u t ă pentru epoca c l a s i c ă .

T r e b u i e să d i s c u t ă m separat c a z u l Spar te i ,care în această p r i v i n ţ ă , ca şi în atîtea a l te le,c o n s t i t u i e o excepţie: f e te le făceau e x e r c i ţ i is p o r t i v e î n p u b l i c , c a ş i b ă i e ţ i i (a lergare,l u p t ă , a r u n c a r e a d i s c u l u i ş i a s u l i ţ e i ) . L ap r o c e s i u n i e le apăreau aproape g o a l e , înViata lui L i c u r g , P l u t a r h povesteşte: ,,Lace-d e m o n i e n e l e erau prea î n d r ă z n e ţ e ş i aveaufaţă de s o ţ i i lor o cutezanţă aproape bărbă-tească : aveau p u t e r i d e p l i n e î n casă, i a r înt r e b u r i l e p u b l i c e î ş i d ă d e a u părerea l i b e rîn c h e s t i u n i l e cele mai importante", înr e a l i t a t e , n e f ă c î n d parte n i c i d i n a d u n a r e( ' A p e i / o ) , n i c i d i n senat (Gerusia) ş i n e -a v î n d n i c i u n drept p o l i t i c , f e m e i l e spar-tane puteau să-ş i e x p r i m e părerea a s u p r at r e b u r i l o r s t a t u l u i doar î n p a r t i c u l a r , faţăde s o ţ i i lor .

La Atena şi în cele m a i m u l t e cetăţi, tablouleste comple t d i f e r i t . Statul nu recunoşteadecît p e cetăţeni i s ă i p r o p r i i ş i i g n o r a f e m e i l e ,aşa c u m i g n o r a pe s t r ă i n i , pe m e t e c i , pe s c l a v iş i p e c o p i i . A t e n i a n a n u d i s p u n e a d e p r o p r i asa persoană. Kyrios, d o m n u l ş i s t ă p î n u l e i ,avea a supra e i toate d r e p t u r i l e , în t i m p u r i l ecele m a i depărtate, el putea s-o omoare saus-o v î n d ă , fără să-i pese de n i m i c . O lege al u i Solon i n t e r z i c e a b ă r b a t u l u i să-şi v î n d ăf i i c a sau sora, în afară d e căzu l cînd s-ar dovedică a avut legătur i cu un bărbat î n a i n t e dem ă r i t i ş . Fetele aveau drept k y r i o s pe tatăll o r s a u , î n l i p s a a c e s t u i a , p e u n frate de s înges a j , dacă n-aveau f r a ţ i , pe r u d a cea m a i apro-pia tă î n l i n i e paternă. P e n t r u f e m e i l e m ă r i -tate, k y r i o s era soţu l . Dacă r ă m î n e a v ă d u v ă ,ateniana cădea d i n nou s u b autoritatea tată-l u i , care putea s-o recăsătorească d u p ă b u n u ls ă u p l a c . Tată! avea d r e p t u l s ă - ş i m ă r i t e f i i c an u n u m a i cît era î n v i a ţ ă , c i ş i p r i n tes tament,i a r m o ş t e n i t o r i i săi s e b u c u r a u d e a c e l a ş i

236

drept. Constatăm totuş i că u n e o r i p r i m u l soţ,ş t i i n d c ă v a m u r i , î ş i d e s e m n a s i n g u r succeso-r u l . F e m e i a a t e n i a n ă n u putea s ă apară î nfaţa i n s t a n ţ e l o r j u d e c ă t o r e ş t i , c i era repre-zentată p r i n k y r i o s . Cu toate acestea, sepoate s p u n e că a t e n i a n a , c h i a r dacă nu aren i c i un drept c i v i c , d i s p u n e totuşi de o „cetă-ţenie potenţ ia lă" , pe care o t r a n s m i t e f i i l o re i . L u c r u l acesta d e v i n e e v i d e n t î n c e p î n d m a ia l e s c u legea l u i P e r i c l e , care, î n 450, d e c i d ecă pent ru a f i cetăţean a t e n i a n e n e v o i e să f i if i u l u n u i cetăţean ş i a l u n e i f i i c e d e cetăţean.S i t u a ţ i a e oarecum a n a l o g ă p e n t r u p a t r i m o -n i u l f a m i l i a l , p e care f e m e i a n u-1 poate a d m i -n i s t r a , dar a c ă r u i d e p o z i t a r ă este adesea c o n -s i d e r a t ă . Aşa s e î n t î m p l ă c u f i i c e l e e p i k / e r o j ,a d i c ă o r f a n e l e ai căror taţi au m u r i t f ă r ă alăsa moştenitori de sex m a s c u l i n . Ca să asigu-r e t r a n s m i t e r e a a v e r i i ş i c o n t i n u i t a t e a c u l t u l u if a m i l i a l , legea o b l i g ă r u d a paternă cea m a iapropiată să ia în căsător ie pe f i i c a e p / k / e r o s .Dacă e î n s u r a t , poate d i v o r ţ a , c ă s ă t o r i n d u - ş isoţ ia cu a l t c i n e v a . Deci f e m e i a greacă este,d i n p u n c t de vedere l e g a l , o m i n o r ă perpetuă;c o n d i ţ i a sa j u r i d i c ă este abia cu p u ţ i n supe-r i o a r ă c e l e i d e s c l a v . M o r a v u r i l e î n g ă d u i a utotuş i f e m e i i căsătorite o a n u m i t ă l i b e r t a t ede a c ţ i u n e , e drept foarte l i m i t a t ă , ad ică înc ă m i n u l ei.

Fetele aveau la Atena o v iaţă m u l t m a imonotonă ş i m a i î n g r ă d i t ă decît l a Sparta.De r e g u l ă , ele stăteau i z o l a t e în apar tamen-t u l rezervat f e m e i l o r , n u m i t g i n e c e u [vezic u v î n t u l ] , l a adăpost de or ice p r i v i r e bărbă-tească, chiar şi de acele ale bărbaţi lor d i ncasă. Nu erau ţ i n u t e d u p ă g r a t i i sau porţiî n c u i a t e (cu excepţia n o p ţ i i p r o b a b i l ) , c i p r i nputerea de constr îngere a m o r a v u r i l o r . Pe dealtă parte, în vreme ce b ă i e ţ i i mergeau, înce-pînd de la şapte a n i , la ş c o a l a gramatistului,apoi la cea a citaristului şi a pedotribului (pro-fesorul de g imnast ică) , fetele nu pr imeau altăî n v ă ţ ă t u r ă decît aceea pe care le-o putea dam a m a sau doica, p r o b a b i l e le î n s e l e a n a l f a -bete. E u r i p i d e , care-şi modelează constante r o i n e l e d u p ă i m a g i n e a a t e n i e n e l o r d i n

Atena din Varvakeion. Copie romană după Atena Parte-nos (executată de Fidias în 438). Muzeul Naţ ional din

Atena. Foto S. //e/eizis.

timpul său, ne-o arată pe If lgenia (în Taurida)incapabilă să scrie singură o scrisoare. Divor-ţul [vezi cuvîntul] este uşor de obţinut c î n d;| vrea bărbatul, dar aproape imposibil cîndnumai soţia î l doreşte.

Scrierea lui Xenofon 0/konomikos (Econo-micul) dezvăluie stricta subordonare a femeiisi totodată relativa ei independenţă, cînd,măritată, conduce casa a cărei despoino (stă-pînă) este. Ea ia parte la cultul domestic şieste consors socrorum a soţului său. într-ade-văr, religia conferă femeii o demn i ţaţe pe car elegile c iv i le i-o refuză. Există la Atena o săr-bătoare a zeiţei Demeter, Tesmofor/o, rezer-vată matroanelor, de la care bărbaţii s înt cutotul excluşi. Femeile din pătura de mi j locnu ieşeau din gineceu decî t cu ocazia sărbăto-rilor familiale, a sărbătorilor cetăţii sau cîndaveau de făcut cumpărături personale. Eleerau totdeauna însoţ i te de o servitoare. Darpentru femeile din popor, obligate să-şicîşt ige existenţa, situaţia era cu totul alta.Oare locuinţele lor sărace erau destul demari ca să le permită izolarea în gineceu ?

în epoca sofişti lor, aceşti gînditori radical icare pun totul la îndoială, au început să aparăproteste contra condiţiei de inferioritate afemeilor, ca şi împotr iva celei a sclavi lor.Socrate şi mai mulţi d isc ipol i ai săi au pro-clamat egalitatea naturală a celor două sexe.în sfîrşit, războiul peloponeziac, care a ţinutaproape treizeci de ani, a grăbit evoluţiamoravurilor: bărbaţii fiind ocupaţi mereu cupaza fortificaţiilor sau plecaţi în expediţii,soţiile lor trebuiau să-i înlocuiască şi să aibămai multă iniţiativă.

în epoca elenistică, fetele au şcoli s p e c i a l epentru ele şi femeia ocupă un loc mult maiimportant în societate. Lucrul acesta se vedemai ales din papirusurile care ne-au păstratcontractele de căsătorie, de pi ldă cel citatde noi în articolul C o n t r a c t . R. F.

F E R E C R A T E [P H E R E K R A T E S].Poet comic atenian de la s f î r s i t u l seco-lului al V-lea [vezi C o m e d i e ] .

F I D I A S [P H E l D l A S]. Avem poateprivilegiul, unic în felul său, de a dispune deo copie a autoportretului lui Fidias, într-ade-văr, dacă îi dăm crezare lui Plutarh, marele

237

Copie romană a unuifragment din scutul Ate-nei Părtenos de Fidias,Lupta dintre un grec şi oamazoana. Muzeul din

Pireu. POÎO Α,τρα.

sculptor ar fi împrumutat propriile sale tră-sături grecului plin de ardoare de pe scutulAtenei Părtenos — păstrat pînă astăzi într-ocopie— : corpul este slab, musculos, capuldestul de mare, fruntea înaltă din pricinacheliei, iar faţa e încadrată de o bar bă rotun-dă. Tradiţia e incertă, dar nu neverosimilă.Am vrea s-o credem exactă, mai ales că desprepersonajul însuşi nu ştim aproape nimic,Fidias era atenian, fiul unui oarecare Harmi-des. S-a născut cam pe la 500. A început prina face pictură, dar şi-a cucerit foarte repedereputaţia ca sculptor. Pe la 470 a executatpentru plateeni statuia Atenei Areia, patroanalor: acest colos de 8 m avea corpul delemn aurit, iar capul şi membrele din mar-mură de Pentelic. A executat la Delfi un grupstatuar în amintirea lui Miltiade. A lucraişi la Eleusis; Apolon Tiberin şi Demeter dela Cherche/1 s înt considerate copii ale unoropere de Fidias. Materialele sale preferateerau bronzul, aurul şi fildeşul ; cele mai admi-

238

rate statui ale sale (Atena Părtenos şi Zeusdin Olimpia) erau hriselefantine.

Puţin după 450, Pericle l-a însărcinat să or-ganizeze marile lucrări plănuitede el pentruînfrumuseţarea Atenei. Se pare că Fidias nus-a mulţumit cu decorarea Partenonului, ci aproiectai în detaliu planul monumental alrestaurării Acropolei. Pentru sanctuarul deaici a executat el însuşi trei statui alezeiţei:una uriaşă de aur şi f i ldeş, plasată în interio-rul templului, o reprezenta pe Atena st îndîn picioare, victorioasă; celelalte două —de bronz — se înălţau în aer liber: AtenaPromahos, gigantică şi ea, părea că vegheaasupra oraşului, iar Atena Lemn/ană, de pro-porţii mai modeste, avea un aer mai blînd.

în 433 sau 432 Fidias a fost obligat s"i plecedin Atena, fiind acuzai de gestiune 'nstităa fondurilor de către duşmanii rtt uluipolitic de atunci, care încercau în felul i> tasă lovească în Pericle. în acea vremi λ

executat Fidias (pentru templul de v

Olimpia) statuia hriselefantină a lui Zeusaşezat pe tron: e a t î t de î n a l t ă (15 m),ţncî t , dacă zeul s-ar fi r id icat în picioare, ar fizdrobit-acoperişul templului. După părereacelor vechi, statuia era Capodopera lui F ' d i a ssi era păcat să mori fără să o vezi.

Toate aceste statui au dispărut de multesecole. Ceea ce a rămas din frontoanele şicele două frize ale Partenonului ne îngăduietotuşi să împărtăşim adm i rât i a greci lor pentrucel pe care îl considerau Sculptorul prinexcelenţă. Calitatea sa dominantă pare sim-plitatea în măreţie. Sigur pe s ine şi pegeniulsău, Fidias η-a trebuit să depună eforturipentru a impune lumii imaginea pe care şi-o

făcuse despre ea. Nobleţea sa înnăscută nu semanifestă prin solemnitate. F idias creeazăca şi natura î n s ă ş i , cu o bogăţie care uneorifrizează exuberanţa.

Fidias s-a înconjurat de o echipă numeroasă,pe care o cunoaştem mai ales graţie produc-ţiilor anonime ale sculptorilor de stele fune-rare, în privinţa celor mai buni d i s c i p o l i aisăi (Agoracrit, Alcamene, Calimah), putemghici, datorită unor copii de o autenticitatenesigură, că au avut un mare talent, dar n-auizbutit niciodată să se elibereze complet aenfluenţa personalităţi i copleşitoare a maes-

trului lor, c a r e ş i - a pus asupra lor o amprentădefinit ivă. P. D.

Figurina minoica. Haghia Triada.1400-1200, Muzeul din Hcracl ion

Foto Hass/a.

Figurina miceniană.Tirint.1400-1200.Muzeui Louvre.Foto Tel,

Figurină beoţiană.Teba.

Sfîrşitu! secolulu i al Vl-leMuzeul Louvre.

Foto Tel,

239

c

F I G U R I N E . Mult îna inte de a practicaarta statuară, popoarele care locuiau î n c ădin mileniul III coastele Mării Egée au făcutfigurine reprezentînd fie f i inţe cu formăumană, f ie animale. Chiar după ce imperiulroman î ş i impusese categoric supremaţiaasupra lumii mediteraneene, în aceleaşi locuricontinua producţia figurilor de dimensiunimici, lucrate cu o artă evident mai ra-finată, care răspundeau aceloraşi intenţii.Toate aveau o funcţie religioasă. Nu serveaudrept bibelouri şi nu erau expuse în vitrine,ca porţelanurile de Saxa ale colecţionarilorde astăzi, ci se puneau în morminte sau erauconsacrate în sanctuare. Primele reprezentauzeităţile protectoare ale defunctului sau î ş i

Figurină de la M i r i n a . începutu l s e c o l u l u i al l l - i e a . Mu.zeul Louvre. F o t o T e /

aminteau de v iaţa sa p ă m î n t e a s c ă . C e l e l a l t eerau ex-voto-uri oferite de poporul credin-cios unei divinităţi, drept mulţumire pentruo binefacere; puteau fi de asemenea văzutel î n g ă altarul c a s e i , exerci t înd o influentătutelară asupra fami l ie i . Şi unele şi altele nuse deosebeau de statui d e c î t prin format şipreţ; ca şi acestea d i n urmă, ele nu s î n t inspi-rate de o nevoie estet ică, ci de un sentimentreligios.

Cuvîntul f i g u r i n ă evocă în mintea noastrăimaginea statuetelor de lut ars, pe care lumeale numeşte cu termenul generic d e statuete d eîanagra — deşi Tanagra nu era decît un ate-lier ca multe altele. Din motive mai ales eco~nomice, majoritatea acestor „păpuşi", cum lenumeau grecii, s î n t din lut ars, dar există 51figurine de bronz, lemn şi piatră. Acestea dinurmă erau fireşte mai scumpe, f i indcă f iecarepiesă cerea o muncă aparte: nu se puteau uti-liza tipare, ca în cazul lutului ars sau al bron-zului. E l e s - a u r ă s p î n d i t m a i a i e s d i n epoca ele-nist ică, dar banalitatea cel or mai mul te dintreele şi st îngăcia execuţiei dovedesc că eraufăcute de meşteşugari cu pretenţii modeste.Dimpotrivă, printre f igurinele de lut ars segăsesc adevărate copodopere, indiferent deepoca î n care au fost executate.

Nu numai valoarea estetică ne intereseazăla aceste piese; ele furnizează documenteimportante pentru istoria rel igiei şi constituieadesea o sursă de informare asupra tipurilorutil izate în sculptura majoră, pe care leimită uneori cu f idel i tate. P. D.

F I L A C O P I [ P H Y L A K O P I ] . Oră

şei din insula Milo, una din cele mai vechaşezări populate din Ciclade. întemeiat îna-inte de sf î rş i tu l mi leniului I M , Fi lacopi a fostreconstruit mai î n t î i în prima jumătate a mile-niului II şi apoi încă o dată, în jumătatea adoua a aceluiaşi mileniu, î ş i datorează pros-peritatea comerţului cu obsidiana. Această

240

figurina de la M i r î n a . Secolul at ll-lea.British Museum. Foto H/rmer.

Afrodita. Figurină din lut ars. Epoca elenistică. MuzeulNaţional Arheologic de la Siracuza. Foto L. von Matt,

piatră servea pe atunci la fabricarea instru-

mentelor ascuţite şi a v îrfuruor de lance sau

de săgeată. Veneau să caute aici acest materi-

al preţios traficanţi din întreg bazinul Mării

Egee. De aceea nu e de mirare că, în ruinele

celui de-al doilea oraş, s-au găsit fresce care

poartă pecetea influenţei cretane şi careatestă

bogăţia locuitorilor. P. D.

F I L E M O N [ P H I L E M O N ] , Poet a l

Comediei Noi [vezi C o m e d i e ] .

F I L I P [ P H I L I P P O S ] A L II-L E A .Cea mai bună dovadă pe care o putem aduce

în s p r i j i n u l afirmaţiei că Alexandru cel Mare

era f iul legitim al iui F i l i p a l ll-lea ai Macedo-

niei — şi nu, cum sespunea, rodul unui adul-

ter s ă v î r ş i t de mama sa — este î n s u ş i geniul

lui Filip. Acesta, avînd în vedere misiunea

dificilă îndeplinită, poate chiar şi-a întrecut

f iu l , al cărui nume avea să-l eclipseze pe al

său.

Ajuns la putere la 23 de ani, ca regent al

nepotului său — pe care îl va îndepărta com-

plet de la tron — într-o ţară care tocmai sufe-

rise o grea înfrîngere şi se fărîmiţa, Filip a

ştiut în numai cîteva luni (359—358), prin

241

şiretenie şi violenţă, să reunifice Macedonia

şi să facă din ea un stat puternic. A reorgani-

zat armata, o armată care, deşi era în între-

gime naţională, folosea mercenari. Tot el

a creat faimoasa falangă, căreia Alexandru î i

datorează o parte din 'succesele sale.

Fi l ip al l l-lea a înţeles necesitatea de a des-

chide spre exterior porţile unei ţări pe care

geografia si caracterul barbar al locuitori lor

o sortiseră parcă izolări i , în acest scop tre-

buiau cucerite porturi cu acces la mare,

intr înd astfel în competiţ ie cu grecii (mai

ales cu atenieni i , atraşi de interese econo-

mice în regiunea muntelui Pangeu ş i . I a est

de golful Salonic). Cunoscîndu-şi bine vec in i i

— petrecuse trei ani la Teba, ca ostatec al

lui Epaminonda şi Pelopida — Fi l ip a ştiut

să-i manevreze, într-adevăr, fără să în t împine

nici o reacţie din partea Atenei, a pus mîna

în 357 pe Amfipolis şi din 356 pe Potideea.

Apoi şi-a continuat cucerir i le spre est, ocu-

pînd oraşul Crenides, fondat cu puţin îna inte

de tasieni (l-a dat numele său: F i l ip i ,

Philipooi).

F i l i p s-a îndreptat apoi spre Grecia pro-

priu-zisă.O intervenţie în treburile interne a l e

Tesal iei l-a dus, în 353, p înă la Termopile

ceea ce i-a permis să se amestece în polit ica

elenică. Fără să insiste totuşi şi fără a căuta

să pătrundă mai spre sud, el se întoarce spre

coasta de nord, cucerind (în 348) Ol intut

pe care-l distruge. Această v ictor ie adăugîn-

du-se la alte numeroase incidente, atenieni

se alarmează.

Dernostene, care arătase î n nenumărate r în-

duri pericolul ambiţiei macedonene, se stră-

duieşte, luptînd împotr iva r iva lu lu i său

Eschine, să-i facă pe concetăţenii săi să reac-

ţioneze energic. Dar Fi lip continuă să-şi conso-

lideze poziţ i i le, printr-o operă de subminare

lentă, dar sigură, O ambasadă ateniană, din

care făceau parte şi cei doi mari oratori

Eschine şi Demostene, nu reuşeşte, în 346,

să-l facă pe F i l ip să renunţe la ţ inuturile pe

care acesta pusese stăpînire. După c î ţ i v a a n ; ,

în care, fără să se declare stare de război, se

naşte între Atena şi Macedonia o osti l itate

surdă şi izbucnesc numeroase incidente, începe

faza finală a dramei (340). In cursul unei

expediţi i contra Bizanţului, F i l i p pune m î n a

pe 180 de nave ateniene, care navigau în apro-

pierea Bosforului. Această acţiune declan-

şează războiul. Atena reuşeşte să grupeze

contra adversarului său, într-o ligă, un marc

număr d e cetăţi , dar F i l i p , desemnat de amfic-

ţionii [vezi cuvîntul] drept conducător al une

campanii contra cetăţii nelegiuite Amfisa,

profită de această cal i tate ca să pătrundă mai

adînc î n Grecia şi să cucerească Elateea (339).

In 338 zdrobeşte pe atenieni si pe a l iaţ i i lor

la Cheroneea.

Această victorie făcea din F i l ip s tăpînul

Greciei. Regele macedonean distruge Teba,

dar se arată mărinimos cu alte state, l ă s î n -

du-l e o aparentă autonomie, le obligă numai să

se grupeze într-o confederaţie din care el

î n s u ş i nu făcea parte şi pe care o diri ja prin

intermediul altor persoane, domnind de fapt

peste întreaga Grecie. Tocmai se pregătea să

Tetradrahmă a lui Filip al INea a! Macedoniei. Circa356. Cabinetul de Medal i i , Paris.

242

lanseze această confederaţie contra perşilor,duşmanii ereditari ai Greciei, c înd, în 336,moare asasinat. Fiul său Alexandru va înfăptui,spre gloria Macedoniei, o operă atît de stră-lucit începută. P. D.

FI L l P [P H l L l P P O S] A L V-L E A.Sub domnia lui Filip al V-lea, Macedonia a cu-noscut unadin celemai înfloritoare perioade.Ajuns la tron în 220, la vîrsta de 17 ani,Filip, urmaşul lui Antigon Doson, şi-a petre-cut o mare parte a vieţii în războaie. A luptatîmpotriva ligii etoliene şi contra romanilor.Du pa ce a încheiat în 216 o alianţă cu H an i ba l,l-a lăsat pe acesta să atace pe romani în Italia,iar el i-a hărţuit în Iliria, pe care aceştia oocupaseră. Filip al \Mea a dus o activitateinteligentă şi eficace cînd în această parte aEuropei, cînd în Peloponez sau în Grecia cen-trală, unde a subvenţionat pe Arătos şi Ligaaheeană. în 206 şi 205, a dus tratative cu dife-riţii săi adversari în condiţii mai mult decîtonorabile, în continuare, a încercat să-şiimpună dominaţia asupra Mării Egée; aocupat în 201 insula Samos, a. asediat cetateaChios, apoi l-a atacat pe A1\l, după ce pă-trunsese în Anatolia pînă la Pergam şi pînăîn interiorul Cariei.

Romanii pornesc în anul 200 o mare ofen-sivă contra Greciei si în 197 înfrîng trupelelui Filip în Tesalia, la Cinoscefalai. Macedo-nia a fost obligată să renunţe de a mai inter-veni în Grecia, să plătească învingătorilor untribut greu şi să-şi piardă flota. Totuşi, înlupta contra ambiţiilor lui Antioh al IM-lea,Roma şi-a schimbat politica şi a încercat oreconciliere cu Filip. Acesta profită de împre-jurări ca să-şi reînceapă incursiunile în Greciaşi caută să-şi extindă regatul. Trădat de ro-mani, dezamăgit, Filip moare în 179, dupăce dăduse ordin ca fiul său cel mai mare săfie executat. P. D.

F I L I P [ P H I L I P P O S ] D I N O P U N T .Filozof şi astronom, elev al lui Platon,editează ultima lucrare a maestrului său,

Legi/e, pe care acesta, surprins de moarte, olăsase neterminată. E posibil ca Fi l ip dinOpunt să fie autorul tratatului Ep/nomis, unopuscul destinat să completeze tegi/e, alăturide care figurează în ediţiile moderne. Uniiatribuie lucrarea lui Platon însuşi. P.-M.S.

F l L l ST IO N [P H l L l S T IO N]. Me-dic al tiranului Dionisios din Siracuza, origi-nar din Locri, oraş din Magna Graecia. A fostdiscipolul lui Empedocle [vezi numele] şi aluat de la maestrul său teoria celor patruelemente. Insistînd asupra importanţei uneibune respiraţii pentru sănătate, a elaboratteoria suflului vital (pneuma), teorie care aexercitat ulterior o mare influenţă. Filistioneste autorul unui Tratat despre inimă, carefigurează în colecţia hipocratică. Se pare căPlaton a reţinut unele descrieri din acesttratat în Timaios. Filistion expune într-unmod remarcabil funcţionarea valvelor sig-moide. Dar el situează inteligenţa şi celelalteprincipii ale sufletului în ventriculul sting.

P.-M.S.

F I L O C R A T E [P H l L O K R A T E S].Filocrate trece aproape neobservat pe lîngăDemostene şi Eschine, cu care a fost trimisca ambasador, în 346, la Filip al Macedoniei.Totuşi tratatul încheiat atunci poartă numelesău, fiindcă el i-a determinat pe atenieni să-lratifice. E un tratat de compromis, fărăglorie, care sacrifică pefocidieni, cu toate căAtena le promisese că-i va apăra, şi care lasăîn suspensie cea mai mare parte a chestiunilordelicate. P. D.

F I L O C T E T [P H l LO K T E T E S].Filoctet a fost alături de Heracles în ult imelelui c l ipe. Acesta i-a cerut să aprindă rugul pecare voia să fie mistuit î n flăcări, !-a pus săjure că nu va da niciodată în vileag locul sinu-ciderii şi i-a lăsat arcul şi săgeţile sale. Filoc-tet a călcat jurămîntul şi legenda spune că deaceea a fost muşcat de un şarpe pe c î n d seîndrepta, împreună cu alţi conducători de

243

oşti, spre Troia. Din cauză că rana sa răspîndea

un miros pestilenţial, tovarăşii săi i-au aban-

donat peo insulă pustie, unde a rămas zece ani.

Apoi grecii au aflat printr-un oracol că, fără

ajutorul lui Filoctet, nu vor putea ocupa

oraşul lui Priam ; într-adevăr, pentru a cuceri

Troia trebuia să fii înarmat cu săgeţile lui

Heracies. Ul ise şi Diomede au fost trimişi în

căutarea lui ş i , prin mijloace care variază

după tradiţi i, au s f î rs i t prin a-l readuce în

tabăra aheeană, iar Mahaon, fiul lui Ascle-

pios, a reuşit să-i vindece rănile. P.D.

F I L O N [ P H I L O N ] D I N A L E -X A N D R I A . Filon a fost membru al

Comunităţii evreieşti din Alexandria ş i ,

un timp, preşedintele ei. Regina Berenice

fusese căsătorită prima oară cu unul din

nepoţii săi. în 39 e.n. s-a dus în ambasadă la

Roma, la împăratul Caligula, ca să obţină

pentru Comunitate scutirea de obligaţia de a

practica cultul imperial, împăratul Claudius

îi va satisface dorinţa în anul 41. Dispunem de

Filoctet rănit si abandonat pe in-s u l a Lemnos. A lătur i de el, arce;!şi săgeţ i le lăsate lui de Heracle-Detaliu de pe un /ec;£ at ic. C i r c .430 — 420. Metropolitan Museu"

of Art, New York

relatarea acestei mişuni redactată de î n s u ş '

Filon. Data morţii s a l e nu se ştie exact, iar

pentru naştere s-au propus date care variază

între ani i 40 ş i 13 î. e. n. Foarte legat de iuda-

ism, Filon avea si o vastă cultură elenică şi c-

sol idă formaţie f i tozofică. Opera sa e o sursa

preţioasă de informaţie, a t î t pentru sto ic ism,

c î t şi pentru riturile terapeuţilor, o secta

evreiască din Egipt, înrudită cu essenienii. în

lucrările sale, F i lon explică B i b l i a prin me-

toda alegorică si descrie etapele vieţ i i spiri-

tuale şi asceza sufletului, care se depărtează

α e rău şi se î n a l ţ ă către Dumnezeu pînă atinge

extazul. Teologia lui Fi Ion distinge mai multe

puteri d i v i n e , principala fiind Logos (cuvîn-

ţul). Traducere grecească a c u v î n t u l u i ebraic

dobor (cuvînt), Logos desemna o noţiune im-

portantă a doctrinei stoice: raţiunea produsă

de foc, care însufleţeşte lumea. Pentru Filon,

Logos-ul, Idee a Ideilo1- [vezi P l a t o n ] , e

principiul şi instrumentul creaţ : ei, care mar-

chează cu amprenta sa toate creaturi le.

P.-M.S.

244

Bust de bronz reprezentînd un f i lozof, gas it în mare.

Ungă Anticitera. Epoca e len is t ica. Muzeul Naţional din

Atena, Foto Spyros Mele czis.

F I L O X E N [ P H I L O X E N O S ] . Poet

liric, născut la Citera (435—380). Filoxen a

fost chemat în Sic i l ia de Dionisios cel Bătr în.

Acesta însă l-a trimis cur înd după aceea la

carierele latomiene din Siracuza, de unde a

reuşit totuşi să fugă. A murit în Efes. S-a

răzbunat pe Dionisios, fâc înd a luz i i necruţă-

toare la adresa t i ranului î n ditirambul său

cel rnai cunoscut [vezi P o e z i a l i r i c ă ]

numit Ciclopul. Aici el relua tema cîntulu i IX

din Odiseea, introducînd, ca s-o reînnoiască,

un element propriu: dragostea lui Polifem

pentru Nimfa marină Galateea, care î n s ă î l

respinge. R. F.

F I L O Z O F I E . Vechii greci au alcătuit

lista celor „şapte înţelepţi", oameni cu expe-

rienţă, celebri pentru anumite maxime

Ulterior s e v a face o dist incţ ie între „înţelepţi"

(sophoij, „sofişti", specializaţi în arta

argumentării, şi cei care se considerau nişte

simpli „prieteni ai înţelepciuni i" (philoso-

phai). Aici se află originea cuvîntulu i filozofie,care a ajuns foarte repede să denumească

orice concepţie mai mult sau mai puţin siste-

matică despre lume şi despre oameni. Primii

filozofi greci au fost milesienii, care au

căutat să determine substanţa lucrurilor.

„Mobilismului" lui Heraclit i se opune monis-

mul lui Parmenide din Eleea. în problema

relaţiilor dintre „Unu" şi „Multiplu", formu-

late atît de categoric de Heraclit. au propus

diferite soluţii: Democrit, care a dezvoltat

o concepţie atomistă, Anaxagora şi Empedo-

cle. In cadrul acestui curent Empedocle a

introdus ideea destinului sufletului, moştenită

de la Pitagora, Acestor teorii despre natură

Socrate le-a opus preocupări diferite. Con-

ştient de propria sa ignoranţă ş i d e ignoranţa

celorlalţi, el a fundamentat cu limpezime

filozofia morală şi a formulat imperativul

cunoaşterii de sine. învăţătura socratică a f ost

continuată în diverse feluri. Mai înt î i trebuie

amintită opera lui Platon, care opunea amo-

ralismului sofiştilor o doctrină morală înte-

meiată pe supremaţia absolută a B inelu i ,

care străluceşte în lumea Ideilor. Legislatorul

care se va ridica prin dialectică pînă la această

noţiune a Binelui va trebui să-şi impună

domnia asupra cetăţii. Aristotel reacţionează

contra inspiraţiei platonice, dar rămîne pu-

ternic influenţat de platonism şi elaborează

sistemul unei lumi dependente de un dumne-

zeu conceput ca gîndire care se gîndeşte pe

sine. Aristotel respinge Ideile separate, pe

caredealt fe l şi Platon le criticase, dar explică

realitatea ca expresie a formelor impuse

materiei. Altă dezvoltare a doctrinei socra-

tice o aflăm în mici le şcoli ai căror profesori

au suferit o puternică influenţă platonică.

Ele constituie izvorul marilor s isteme filozo-

fice apărute în epoca elenistică, cînd cuceri-

ri le lui Alexandru cel Mare au desfiinţat gra-

niţele dintre cetăţi. Ne referim la scepticis-

mul lui Piron şi ia epicureism, carese inspiră

245

din ideile lui Socrate, ale discipolilor săicirenaici şi ale lui Democrit. împotriva epi-cureismului se ridică doctrina stoică, cu Ze-non din Citium, urmatdeCleantessi Hrisipos.Stoicismul reia gîndirea lui Socrate, asociatăcu un element platonic şi colorată de tradiţiaşcolii megarice, de o filozofie cinică puri-ficată şi completată cu o fizică inspirată dinHeraclit. Acestor noi dogmatisme li se opunerelativismul susţinut de Noua Academie pla-tonică, condusă de Arcesilau şi Carneade.însuşi stoicismul evoluează; intelectualismulradical al lui Hrisipos e urmat de concepţiiledualiste ale lui Panaitios şi ale discipoluluisău Poseidonios, autorul unei sinteze noi şiputernice a cunoştinţelor din timpul său(„Stoicismul mediu", influenţat de ideile luiPlaton). La rîndul său, Academia se apropiede stoicism şi Cicero, care se arată influenţatde platonism, dar care a audiat si cursurilelui Poseidonios, e adesea foarte aproape destoicism. Stoicismul din Roma imperială,reprezentat prin Seneca, Epictet si Marc-Au-reliu, se preocupă mai ales de îndrumareaconştiinţei şi de autoexamiriarea operată defiecare individ.

Neoplatonismul, anticipat de Filon dinAlexandria, ajunge la o dezvoltare deplinăgraţie lui Plotin. Acesta, meditînd asupratextelor lui Platon, îl aduce pe cititor p î n ăla nivelul suprem al ,,Unului". El arată cumşi prin ce mijloace se poate coborî de la „Unu"la „Multiplu". Principalii urmaşi ai lui Plotinau fost Porfirios, lamblihos, Proclos si Da-mascius. Acesta din urmă, împreună cu cola-boratorii săi, se va refugia la curtea regeluiKhosroes l al Persiei, după ce împăratul lus-tinian a închis în 489 Şcoala din Atena, undeDamascius era profesor. P.-M. S.

F î N T î N I. Din cauza climatului secetos,alimentarea cu apă a fost totdeauna pentrugreci o problemă dificilă, mai ales în locurilefoarte populate. Puţurile şi rezervoarele fur-nizau foarte rar cantitatea necesară; de aiciimportanţa f înt în i lor în urbanism. Tiranii din

secolele al Vll-lea şi al Vl-lea şi-au cîşt igat omare popularitate în r înduri le cetăţenilor,aducînd pînă în inima oraşelor această apă,care înainte trebuia transportată de departe.Se citează cu admiraţie apeductul construitde Eupalinos la Samos, S a porunca lui Policrat:era un tunel ce traversa o c o l i n ă p e o lungimede aproape un kilometru; lăţimea şi înălţi-mea sa erau de 1,75 m şi prin e! trecea unjgheab de lut ars. Apeductul era adaptat cupricepere la denivelările terenului,, iar la ca-pătul său o reţea de canalizare d istr ibuia apaîn oraş. Mult mai t îrziu, la Pergam, ingineriilui Eumene al ll-lea, urmînd aceleaşi principii,au căutat surse de apă mult mai departe încă,în munţii aflaţi la mai bine de 25 km ; folosindpresiunea, au dus apa pînă în partea de sus acetăţii.

Deşi nu cerea totdeauna tot atîta price-pere, aducerea apei constituia un efort mare.De aceea nu e de mirare că existau funcţio-nari anume care vegheau la întreţinerea ş icurăţenia f în t în i lor si conductelor. Deoareceacest serviciu cerea o competenţă deosebităsi comporta responsabilităţi financiare, ate-nienii îi desemnau pe aceşti funcţionari prinalegere, şi nu prin tragere la sorţi.

Daca aducerea apei la dornici liu a fost prac-ticată probabil numai în cazuri excepţionaleşi numai într-o epocă tîrzie, in schimb f î n t î n apublică este un monument î n t î l n i t în toateoraşele şi î n toate sanctuarele. Unele arată caun portic uşor, din peretele căruia ies con-ductele, terminate în general printr-o gurăde leu sau prin alte figuri decorative; jetul deapă cade în recipientele aşezate pe pămînt.Altele au aspectul unui bazin săpat sub nive-lul solului, şi oamenii scufundau în el vaselep e c a r e v o i a u s ă leumple. Acest al doilea tip,deşi mai rar reprezentat pe monumentele fi-gurate, pare să fi fost cel mai obişnuit. Prin-tre fîntînile cele mai celebre pentru puritateaapei şi frumuseţea construcţiei, cităm f înt înalui Teogene de la Megara, f î n t î n a Pirene dela Corint (construită de Periandru) şi Castaliade la Delfi. La Atena era vestită Enneocrunos

246

/f înt îna cu nouă guri), numită mai î n t î i Cali-

roe ş i aie car ei ape, după spusele lui Tuddide,

întrebuinţate în riturile de căsătorie şierau

la ceriremoriii rel igioase. P. D.

F O C E E A [P H O K A l A]. Foceea, un

orăşel de pe coasta anatol iană, aşezat la nord

de Smirna, a avut o existenţă destul de scurtă.

jn 545 a fost cucerit de Cirus şi locuitori i au

părăsit în masă oraşul. Dar, în mai puţin de o

sută de ani, ei au avut o activitate at î t de in-

tensă, î n c î t s-a putut vorbi de o ta lasocraţ ie

foceeană la începutul secolului al Vt-lea. Foce-

enii au ajuns atunci p î n ă în Spania, pe coasta

Cadixuiui, dar expediţ i i le lor se îndreptau

mai ales spre Coasta de Azur şi valea Ronului.

Au întemeiat Masal ia (Marsi l ia de azi) şi tot

lor ii se datorează întemeierea oraşului Te-

line (Arles) şi probabil a multor altor oraşe

din Languedoc şi din regiunea Barcelonei,

poate chiar şi a Monaco-ului. Către 560 s-au

instalat pe ţărmul de răsărit al Corsicei, (a

A l a l i a (Aleria), cetate care le-a fost de un

real folos: c î n d perşii i-au alungat din ţinu-

tur i le lor, aici au căutat foceenii adăpost. De-

oarece activitatea lor continua, acest lucru î i

neliniştea pe etrusci si pe cartaginezi, care

i-au atacat si i-au î n v i n s la A l a l i a (535). Foce-

enii s-au refugiat de atunci la Rhegion, de

unde uni i au plecat să întemeieze cetatea

Eleea. P. D.

F O C l DA [P H O K l S], Gloria şi neno-

rocirea Focidei, o modestă provincie muntoa-

să, a fost existenţa sanctuarului de la Delfi.

Incidente care în altelocuri η-ar fi avut prea

mari consecinţe degenerau aici în „războaie

sacre", la care participau numeroase cetăţi,

dornice să-şi asigure influenţa asupra locului

s f î n t unde Apolon dădea oracole. Cu ocazia

celui de al treilea dintre aceste „războaie

sacre" (355—345) Fi l ip a intervenit pentru

prima oară pe faţă în Grecia. Cu tot curajul

lui filomelos şi Oinomarhos, focidienii au

fost zdrobiţi de armata macedoneană. P. D.

F O C IO N [P H O K l O N], în perioada

tulbure în care Macedonia înfăptuia cucerirea

Greciei, Focion a fost la Atena unul din cei

mai buni reprezentanţi ai partidului care do-

rea pacea, în momentul în care Demostene

caută să-şi împingă concetăţenii împotr iva lui

F i i i p , Focion propovăduieşte înţelegerea cu

el. După bătăi ia de (a Cheroneea (338), el este

însărc inat , împreună cu Eschine şi Demade,

să ducă tratative cu învingătorul. C înd se

anunţă moartea lui Alexandru cel Mare, ate-

nieni i se revoltă contra dominaţiei macedo-

nene, focion cere moderaţie şi, cu ocazia re-

pres iun i i , intervine pe lingă Antipater. De

aceea nu e de mirare că în 317 democraţii în-

torşi din exil cu ajutorul lui Poliperhon îl

Fintină. Detdiiu de pe o h i c / r / e a t i c a . 510, Brit ish Mu-seum .

247

condamnă la moarte sub acuzaţia de „cola-boraţionism". P. D.

F O R T I F I C A Ţ I I . Dacă trecem cu ve-derea urmele de fortificaţii rămase din epocaneolitici, cele mai vechi ziduri de incintă gre-ceşti cunoscute de noi au aparţinut oraşeloraheene. în timp ce în Creta, insulă aparentpaşnică, cetăţenii şi stăpîni i palatelor par săfi redus la minimum sistemul de apărare, laMicene, Tirint, Teba, Atena şi în orice aşe-zare omenească mai importantă, vedem ves-tigiile unor întărituri a căror putere ne sur-prinde: construite după procedeul numit ,,ci-clopean" (ziduri cu parament dublu, umplutela mijloc cu pietriş şi pămînt, făcute din blo-curi de piatră adesea enorme şi cioplite maimult sau mai puţin sumar. Rosturile dintreblocuri erau umplute cu pietricele. Nu exis-tau legături şi nici lianţi; ansamblul se men-ţinea datorită propriei s a l e greutăţi). Teh-nica era rudimentară, s-ar putea spune, darnu din lipsa de experienţă a zidarilor, căci laMicene anumite părţi a le zidăriei s î n t îmbi-nate cu grijă, în realitate, o construcţie deacest fel era economică, fiindcă suprima pro-cesul lent de cioplire, şi era suficientă în aceaepocă pentru a proteja pe locuitori de armeleşi atacul unui adversar care nu dispunea demaşini de război. De altfel nici nu poate fivorba de lipsă de experienţă, c înd remarcămla Tirint dispoziţia savantă a cazematelor şia pasajelor subterane, prin care asediaţii ajun-geau la porţi mascate în zidul de întărire, saucînd vedem sistemul de protecţie al porţilor,la care se ajungea prin nişte culoare neaco-periţe, unde atacantul era obligat să prezinte -apărătorilor flancul drept, care nu era apăratde scut.

Trebuie să se mai scurgă mult timp dupăinvazia doriana pînă să apară din nou fortifi-caţii în jurul cetăţii sau numai a acropolei.Desigur aceste locuri n-au rămas neapărate,dar la început locuitorii trebuiau să se mulţu-mească cu o împrejmuire de lemn, aşa cumau procedat, se pare, colonii din Păros c î n d

748

au ajuns la Tasos. Cu timpul au început saapară întărituri de piatră şi uneori din cără-mizi aşezate pe un soclu de piatră (de exemplula Gela, către s f î r ş i t u l secolului al IV-lea).

Pe cit e posibil incinta foloseşte reliefu!natural, urmîndu-i contururile; cînd î n t î l n e ş t eun pisc inaccesibil, se întrerupe, căci existenţazidului devine inutilă, în general, incinta estadeştul de lată, alcătuită din două ziduri para-lele cu umplutură de bolovani la mijloc. Une-ori rezistenţa ei materială este întărită prin-tr-o protecţie magică; la Tasos de pi ldă, doiochi mart apotropaici (care alungă răul) eraugravaţi în zid. Adesea zidul de apărare er?.flancat de turnuri, rotunde sau dreptunghiu-lare, de unde apărătorii loveau lateral pe duş.manii care încercau să treacă sau să dărîmezidul. Putem cita turnuri le, încă în bună starede la Eleuterai, fortăreaţa care proteja Aticape drumul dinspre Beoţia. O grijă particularăse dădea amenajării porţilor, care trebuiau săf ie bine instalate în punctele de unde plecaudrumurile de comunicaţie. Nu exista pod mo-bil, f i indcă cetăţile nu erau înconjurate deun şanţ, ca în Evul Mediu, în schimb se cunoşteau gardurile mobile cu ţepi de fier, care în-chideau intrarea în cetate. De obicei intrare;·era precedată de un culoar îngust, uneorioblic, care nu permitea adversarului să sedesfăşoare. Tot la Tasos, pe pereţii culoaruluerau sculptate, după moda hitită, imaginilezeilor protectori ai cetăţii (exemplul e unicîn Grecia).

Aşa cum se prezentau ş i , cel puţin p î n ă cînd ,în epoca elenistică, tehnica asedierii oraşelorffjoliorceticd) a făcut progrese enorme, for-tificaţii le greceşti erau suficiente pentru pro-iecţia oraşelor; duşmanii care voiau să punămîna pe un oraş trebuiau să conteze pe asediilungi, pefoametesau pe stratageme. P. D.

F R A T R I E [ P H R A T R I A ] . Fratriaeste în sinul triburilor primitive o grupare defamilie. Caracterul ei religios îi va asigura unstatut oficial p înă la mi j locul epocii c lasice,Cetăţenii î ş i aduc copii nou-născuţi la fratrie

si înscrierea tn fratrie înseamnă dobîndireaunei stări c iv i le. Dar din momentul în care,|a Atena şi în alte state, s-a instaurat un re-gim democratic, fratria şi-a pierdut impor-tanţa politică şi socială pe care o avuseseatîta timp cit familiile aristocrate ocupaserăprimul ioc în societate. P. D.

F R l G l A [P H R l G l A]. Aşezată în nord-vestul Asiei Mici, Frigia este o provincie încare influenţa elenică η-a reuşit niciodată săanihileze caracterul profund anatolian al po-pulaţiei. Pentru greci ea reprezenta Asia stra-nie şi barbară; ei numeau „frigiană" atît otonalitate muzicală care şoca pe tradiţiona-lişti, cit şi îmbrăcămintea colantă şi bonetabarbarilor. Tot din Frigia veneau, după cumspuneau atenienii, divinităţi le orientale de acăror concurenţă se temeau olimpienii dintimpul lui Aristofan şi Euripide. Arta frigiană,aşa cum o cunoaştem noi, poartă pecetea pre-decesorilor ei anatolieni, chiar atunci cînd afost practicată de meşteri elenizaţi. P. D.

F R I N E [ P H R Y N E ] , Frine nu esinguracurtezană din Grecia antică al cărei nume aajuns pînă la noi, dar ea este una dintre celemai cunoscute, at î t prin legătura pe care aavut-o cu sculptorul Praxitèle, cît şi prinanecdota care circula pe seama ei: fiindimplicată într-un proces de impietate, apă-rătorul ei Hiperide, ca să seducă pe judecă-tori, i-ar fi s m u l s hitonul exclamînd: „Poate

fi vinovată o asemenea frumuseţe?" şi ar ficîştigat astfel procesul.

Despre viata ei nu ştim mare lucru. Numeleei adevărat era Mnesarete, era originară dinTespiai (Beoţia) şi s-a stabilit la Atena pro-babil în 372, cînd patria ei a fost învinsă şiprădată. Frine a oferit unui sanctuar din ce-tatea ei natală statuia lui Eros, pe care i-ooferise Praxitèle, si statuia care o reprezentape ea î n s ă ş i . Dacă ea a servit drept modelpentru Afrodita din Cnid —ceea ce e îndo-ielnic — şi dacă portretul descoperit la Arleseste o copie după statuia ce o reprezenta, Fri-ne era o femeie de o frumuseţe maiestuoasă şisenină, capabilă să seducă prin formele salepline pe mediteraneenii insensibili la farme-cul formelor gracile. P. D.

F R I N I H O S [ P H R Y N I K H O S ] . Poettragic, predecesorul lui Eschil [vezi T r a -g e d i e ] ,

F U N E R A L I I . S-au descoperit destulemorminte din epocile minoică şi micenianăşi totuşi nu ştim de loc ceea ce se petrecea întreclipa decesului si înmormîntare. Se poate celmult presupune că obiceiur i ledescr iseîn / / / o d as înt aheene, dar — amănunt care trebuiesubliniat — ele nu se practicau decît la firneraliile personajelor importante. Imediatdupă moarte, corpul e spălat şi parfumat, apoiexpus pe un catafalc; în jurul lui, bocitori şibocitoare (majoritatea angajaţi anume pentru

Expunerea mortului. Placa funerara de teracotă. Circa 530. Muzeul Louvre.

249

ceremonie) se jeleau, cîntau elogii mortului(threnoi) şi î ş i smulgeau în mod ritual păruldin cap. După aceea, cadavrul era pus pe unrug şi ars. Dacă pregătirile urmau să durezemult, corpul era uns cu produse care înt î r-ziau putrefacţia (şi nu îmbălsămat), în onoa-rea defunctului se organizau jocuri, iar în-vingătorii primeau recompense bogate. Unbanchet închidea ceremonia.

In epoca greacă propriu-zisă, chiar c înd evorba de un personaj important, funerali i lesînt mai modeste. Din cînd în cînd se votaudecrete care interziceau famili i lor avute oriceceremonie care le-ar fi permis etalarea osten-tativă a bogăţiei. Mortul continua să fie expuspe catafalc şi să fie jelit, dar era repede dusla locul de veci (graba era justificată mai alesprin considerente de igienă). Se aruncau înmormînt şi se puneau pe el, în jurul stelei caremarca mormîntul, flacoanele (lecite, lekythoi)ce conţinuseră parfumul cu care fusese unscorpul. Stela, considerată nu numai ca un indi-cator al mormîntului, ci ca o piatră sacră cemarca graniţa dintre viaţă şi moarte, eraobiectul unui cult. Ea era unsă cu ulei şi pic-tată sau împodobită cu panglici. Urmaşii seduceau din cînd în cînd la mormînt şi depu-neau ofrande. P. D.

G A L A Ţ I I [G A LA T A I ] . La începutulsecolului al Ill-lea, civ i l izaţ ia greacă e ame-ninţat ă de unul dintre cele mai mari pericolepe care le-a cunoscut vreodată. Populaţii cel-tice venite din nord se revarsă spre MareaEgee şi , în 280, avangărzile lor pătrund înGrecia prin Termopile şi ajung la Delfi, undeetolienii reuşesc să le oprească. Un val degroază se abate asupra Greciei în faţa navaleiacestor barbari. Cînd sanctuarul lui Apolone salvat, învingătorii instituie drept recunoş-tinţă sărbătoarea anuală Soteriile (Soten'c).Aceşti galaţi (aşa îi rrumeau grecii), împinş ispre nord, se ciocnesc de armata lui Antioh I.Se instalează în regiunea dunăreană şi Tra-cia, unde trăiesc din comerţ şi meştesugărie.U n p r i n ţ d i n A s i a M i c ă , Nicomededin B iţi n ia,

apelează la ei pentru a-l ajuta să lupte contrafraţilor săi. Cetele de galaţi traversează He-I es pontul, devastează toate regiunile prin caretrec, atacă sau ameninţă oraşele de pe lito-ralul egeean de la Cizic p î n ă la Milet. Tot An-tioh l îi opreştedin nou, în 270, în faţa Sardes-ului, dar victoria sa nu izbuteşte să-i alungepe aceşti invadatori per iculoş i , care se fixeazădefinitiv în valea rîului Halis, numi ta de atunciGalatia. Galaţii rămîn o ameninţareconstantăpentru popoarele vecine, î n special pentruPergam, ai cărui suverani vor obţine asupralor cîteva victorii, pe care le vor comemoraprin ex-voto-uri splendide. P. D.

G A L E N [G A L E N O S ] . S-a născut la

Pergam, cam în 130 e.n. ş i , după ce a studiatlimbile, geometria, dialectica şi diferitele sis-teme filozofice, s-a apucat de medicină lav î rsta de 17 ani. A frecventat diversele ş c o l imedicale din Pergam, Smirna, Corint şi Ale-xandria, apoi s-a întors în oraşul său natal,unde i s-a dat î n grijă tratamentul medical algladiatorilor, în 162 a profesat la Roma. Dupăo călătorie de studii şt i inţ i f ice în Orientulapropiat, a fost numit, în 166, medicul luiCommodus, funcţie deţinuta în continuare ş idupă 180, c înd Commodus a devenit împărat.Treisprezece ani mai t îrz iu, revine la Pergam.împrejurările în care a murit au rămas obscu-re. Galen a tratat subiecte dintre cele mai di-verse, socotind că „un medic bun e filozof".Gîndirea sa s-a remarcat totdeauna prin cla-ritate. Considerat ca unul dintre cei mai marianatomişti ai antichităţii, a descoperit anu-miţi muşchi, a precizat natura arterelor şi ve-nelor, a analizat sistemul nervos. Descoperireanervilor recurenţi şi a rădăcinilor motriceşi senzit ive ale nervilor ar fi suficiente casă-i justif icegloria. Galen a pus bazelefiziolo-giei experimentale şi a demonstrat că centrulmişcării voluntare şi al sensibi l i tăţ i i estecreierul. Lucrările sa le (tratate de chirurgiefarmacologie, igienă, dietetică, eseurile defilozofie medicală) conţin idei împrumutatede la predecesori, critici violente, judecăţi

250

Heracles şi Cibele, pe carul tras de l e t , uptîndu-se cu Giganţii. Detaliu de pe fnza nordică a Tezaurului Sifnieni-lor de la Deif i. C i rca 525. Muzeul dm Delf t , foto H;rmer.

intransingente, dar Galen a reuşit totdeaunasă coordoneze elementele disparate, să cu-prindă totul într-o vastă sistematizare şi să

realizeze o operă constructivă. Scrierilesale,consirate alături de cele ale Corpus-ului h/po-crat/c drept cele mai importante din medicinaantichităţii, au jucat un rol esenţial în for-marea medicilor occidentali şi arabi mai binede un mileniu; astăzi ele s î n t însă preapuţin cunoscute. P. B.

G A N l M E D E [G A N Y M E D E S]. Ga-nimede era un tînăr foarte frumos, născutdintr-o familie de regi. Pe c înd păştea odatăturmele tatălui său, lingă Troia, a fost răpit deZeus (unii spun că de vulturul lui). De atuncia rămas printre zei, avînd funcţia de paharnic.

P. D.

G E [ G A I A]. Este o zeiţă foarte veche, dincare s-au născut (spune Hesiod) toate neamu-rile de zei: l-a născut pe Uranos (Cerul) şiapoi a avut cu el mai mulţi copii, printre care

şi pe Cronos, care şi-a detronat tatăl şi l-azămislit pe Zeus. Genealogii complicate ex-pl ică cum toate forţele naturii, binefăcătoaresau dăunătoare, provin din Ge, direct sau prinintermediul uneiasau al mai multor generaţiiGe (Gaia) ar e sanctuar e în diferite locuri : toatedatează din vremea în car e Ol im pi en i i nu se in-stalaserăîncăîn Grecia. Era înzestrată cu darulde a da oracole, dar şi l-a pierdut cu timpul, înfavoarea divinităţilor mai tinere. Apolon, deexemplu, este succesorul ei la Delfi. P. D.

G I G A N Ţ I I [G l G A N T E S], Nu tre-buie confundaţi cu Titanii. Giganţii erau fiiilui Uranos (Ceru!) şi ai Geei (Pămîntul). Abianăscuţi, i-au atacat pe Olimpieni, cărora auvrut să le uzurpe puterea. Victoria repurtatade zei asupra lor, cu destulă dificultate, estepoate episodul cel mai important din mitolo-gie. Gigantomahia (lupta cu Giganţii) e subiec-tul multor opere d e artă. C a s ă atace Ol i m pu l,Giganţii au pus unul peste altul doi dintrecei mai îna l ţ i munţi din Tesalia, Osaşi Pelion.

251

De acolo au început atacul, aruncînd cu pietre.Zeii nu i-ar fi putut învinge singuri pe giganţi,fiinţe de temut, cu aspect fioros — unii s î n treprezentaţi, de exemplu pe friza altaruluidin Pergam, ca nişte monştri cu şerpi în locde picioare —, căci nu puteau fi omorîţ idecît de m î n a unui muritor. De aceea Zeus l-achemat pe Heracles, ale cărui săgeţi îi uci-deau pe răniţi. La bătălie au luat parte toţizeii, fiecare cu armele lui specifice: Atena culancea, Zeus cu fulgerul, Poseidon cu triden-tul, Dionisos cu toiagul său magic (thyrsos),Eros cu arcul; Cibela î ş i asmute leii contraGiganţilor, iar Hefaistos fi arde cu o măciucădéfier incandescent. P. D.

G I M N A Z I U [G Y M N A S IO N]. Gim-naziul (derivat de la cuvîntul gymnos, adică„gol", fiindcă grecii se dezbrăcau completc înd făceau sport) e consacrat, ca si palestra[vezi cuvîntul], exerciţiiior fizice. E un ansam-blu de terenuri şi de clădiri mai mari, situatde obicei într-un loc plantat cu arbori, înafara oraşului, într-un gimnaziu ca şi în pa-lestră, existau în mod obligatoriu instalaţiihidroterapeutice şi de aceea era aşezat în ge-neral l îngă un r îu sau un izvor [vezi B ă ij. LaDelfi, gimnaziul unde se antrenau atleţii pen-tru Jocurile Pythice avea o piscină circularăcu un diametru interior de 9,70 m şl o adîn-cime de aproape 2 m, în care se înota, f î n t î n icu mici bazine dedesubt, un portic lung şi unxystos (galerie acoperită, cu o podea bine ni-velată destinată exerciţiiior). La Atena erautrei gimnazii mai cunoscute: Academia, Li-ceul si Cinosarges, situate nu prea departede oraş. Atenienilor l e p l ă c e a s ă s e p l i m b e l aAcademie: acest gimnaziu se afla la vest deoraş, dincolo de suburbia Ceramicului, aproapede demos-ul Colonos, unde s-a născut So-focle. Parcul lui Academos era o înt insă pă-dure sacră, pe care Hiparh, fiul lui Pisistrate,o împrejmuise cu ziduri. Cimon, în prima ju-mătate a secolului al V-lea, a adus aici apă,a plantat alţi arbori şi a îmbunătăţit instala-ţiile gimnaziului. Academia era dedicată ze-

iţei Atena; aici puteau fi văzuţi cei doispre-zece măslini sacri ai zeiţei, dar tot aici aveaualtare şi statui Hermes, zeul gimnaziilor, şiEros. zeul iubirii. Săpături recente au dat laiveală ruinele palestrei, fragmente din ziduiincintei şi un mic templu.

Faptul că Academia [vezi cuvîntul] a dat nu-mele său tuturor „Academiilor" de azi seexplică prin faptul că aici s-a instalat Platoncu discipolii săi în 387. în epoca sofişti lor, 'adică a savanţilor, a retorilor şi a f i lozofilor, }nu exista o instituţie de învăţămînt superior;astfel g imnazi i le au devenit locul de î n t î l n i r eal cercurilor intelectuale şi adevărate şcoliGimnazii le.greceşti prefigurează acele „cer;,tre culturale unde arhitecţii noştri, urbanişti ide azi, proiectează să găzduiască tot ce ţ ineîn acelaşi timp de cultura corpului şi a spiri-tului" (R . Martin). Aristotel a predat la Liceu[vezi cuvîntul], apoi filozofii c i n i c i s-au adunatla Cinosarges. Se pare că acest gimnaziufusese la început rezervat doar atenienilorcu s înge amestecat, născuţi dintr-un cetăţeangrec şi o femeie străină. R. F.

G I N E C E U [G Y N A l K E IO N]. Fe-meia greacă — ne referim la păturile mijlociiale populaţiei şi la nobil ime — ducea o viaţăizolată. Ea nu ieşea din casă decît cu ocaziaanumitor evenimente famil iale (nunţi, înrnor-mîntări), la sărbătorile religioase ale ce-tăţii (la Atena, sărbătoarea Thesmophoric. erarezervată fem eilor), pentru a cumpăra obiectede uz personal (îmbrăcăminte sau încălţă-minte) şi numai rareori pentru a-şi vizita prie-tenele, în toate aceste cazuri, este întovără-şită în mod obligatoriu de cel puţin o servi-toare, în casă, trăia într-o încăpere specială,numită gineceu (apartamentul femeilor).· Nutrebuie să ne închipuim că gineceu l avea uşileferecate (se încuiau numai noaptea) şi gratiila ferestre. Nu constrîngerea fizică, ci presi-unea moravurilor şi a opiniei publiceţinea fe-tele şi femeile ferite de privirile bărbaţi-lor — cei din casă inclusiv. Dacă locuinţa aremai multe etaje, gineceu l se află d e obicei sus,

252

Gineceu. Detaliu de pe u f) ei/netron decorat de pictorul din Eretr ia. Circa 420. Muzeul Naţional din Ater»a.

nu departe de thalamos (camera conjugală),cum se vede la casele din secolul al IV-lea,descoperite la Olint.

Femeiledin popor aveau desigur o mai marelibertate de mişcare, într-o locuinţă modestănici nu putea fi vorba degineceu. De altfel, în

gospodăriile sărace femela trebuia să comple-teze veniturile familiei, ca vînzătoare în piaţăsau lucrind ca zileră în afara casei. R. F.

G l T l A D A S. Personaj foarte caracteristicpentru Sparta epocii arhaice (secolul al VII-lea — al Vl-lea), c înd artiştii făceau cu pasi-une sculptură şi chiar poezie, cum e cazul luiGitiadas. Fiind cunoscut numai din texteliterare, egreu să-i definim stilul, în tradiţiagreacă, numele lui Gitiadas a rămas asociatcu plăcile de bronz cizelat care împodobeautemplul Atenei Halcioicos, de pe acropoleadin Sparta. Aceste reliefuri, din care nu s-aconservat nimic, reprezentau scene luate dinisprăvite lui Heracles, ale Dioscurilor, ale luiPerseu. Gitiadas practica şi meşteşugul tur-nării în bronz; lacedemonienii îi comanda-seră pentru sanctuarul d inAmic la i douătrepi-eduri de bronz, unul susţinut de o Artemis,

elălalt de o Afrodită. R.M.

G O R D I A N ( N o d u l g o r d i a n), ioraşul Gordion, din Frigia, se păstra un crce aparţinuse, conform legendei, întemeieţ-rului cetăţii, Gordias. Oiştea carului e-alegată cu un nod at î t de complicat, î n c î t panaimposibil de desfăcut. Se spunea că cel caeva reuşi să-i desfacă va ajunge stăpînul Asii,.Cînd a trecut prin Gordion, Alexandru atăiat nodul cu sabia. P.

G O R G l A S. Filozof şi retor (485—38)născut în S i c i l i a , la Leontinoi, Gorgias a fctelevul retorului T is ias; ca majoritatea soi-ţilor, a fost şi filozof. Profesînd un sceptic i HIradical în cartea sa intitulată Despre natLăsau nefiinţă el încerca să demonstreze ca: )nimic nu există; 2) dacă un lucru e x i ş i ,omul nu-l poate cunoaşte; 3) dacă un lucruecognoscibil, această cunoaştere nu poateficomunicată nimănui. Gorgias a fost celebumai ales ca retor. A scris un manual de elodnă(Tekhne) şi mai multe discursuri solem.-e(Pythikos, Olympikos), î n care se adresa gre-cilor adunaţi la sărbătorile de la Delfi suOlimpia şi le propovăduia unirea, înţelegereaşi pacea. A compus de asemenea un Disci'sfunerar, un Elogiu al Elenei şi o Apologie a ii

Palamede. Din aceste trei opere ne-au rămas

cîteva fragmente. Putem judeca -sti lul lui

Gorgias după aceste fragmente şi după amu-

zanta pastişă scr isă de Platon în dialogul Gor-

g/'os. Acest prinţ al sofiştilor a avut marele

merit de a fi creat o „proză artistică" melo-

dioasă şi subti lă. Fraza sa, mai scurtă, mai

puţin amplă decît aceea din perioada lui

Isocrate, are, datorită antitezelor studiate,

membre ritmice egale (pansa) şi rime sau

asonante interioare (bomoiote/euta) ; ea dă o

impresie de armonie şi de strălucire. Stilul

lui Isocrate, al lui Tucidide, precum şi al

multor altora datorează mult exemplului lui

Gorgias. R. F.

G O R G O N E L E [ G O R G O N E S ] . S er leau astfel trei monştri, dintre care unul

singur, Meduza, era muritoare. Aveau trup

de femeie, un cap fioros, cu şerpi în loc de păr,

iar din gură le ieşeau nişte dinţi asemănători

cu colţii de mistreţ. Ochii lor uriaşi pietri-

ficau pe oricine î i privea. Gorgonele circulau

prin aer cu ajutorul aripilor de pespate şi de

P e r s e u t ă i n d c ^ p u l M e d u ? e i . M e t o p ă de p e t e m p I u l C c i i n

Selinus. Circa 530. Muzeul din Palermo. Foto Hirmer

la glezne. Locuiau la capătul lumii, în extre-

mul occident. Perseu a ajuns p î n ă acolo

căutîndu-le ca s-o omoare pe Meduza. Ajutat

dezei şi profitînd de un moment c înd dormea,

eroul i-a tăiat capul. Din s îngele Meduzei

s-au născut Pegas, calul înaripat, şi cumplitul

Hrisaor. Tată le-a fost Poseidon, singurul zeu

căruia nu i-a fost frică să se unească cu un

asemenea monstru. Capul Meduzei a fost pus

de Atena pe egida pe care o purta în chip de

scut. P. D.

G R A N I C [G R A N l K O S]. Granic e

un rîuleţ d in Asia Mică, care se varsă în Mareade Marmara. Pe malur i le lui a obţinut Ale-

xandru cel Mare prima sa victorie contra

armatei persane (334).

G R A Ţ I I [K H A R l T E S]. Măritele, cu-

noscute mai mult sub denumirea de Graţii,sînt la origine nişte divinităţi ale naturii.

Destul de t îrziu li s-a atribuit rolul cîntat de

poeţii noştri din secolul al XVII-lea e.n. La

început ele domneau mai ales asupra ogoa-

relor şi vegetaţiei: erau divinităţi locale, al

căror număr — stabi l i t în cele din urmă la

trei — varia după regiune şi cel mai adesea

erau anonime (nu aveau fiecare c î t e un nume).

Drapate auster î n voaluri , cu o ţinută menită

să inspire respectul religios — aşa le vedem

reprezentate pe monumentele epocii clasice,

în schimb, în epoca elenistică, artiştii le

figurau goale şi în atitudini seducătoare.

P. D.

G R Ă D I N I . Cu mare greutate ş i numai

muncind fără preget reuşeau grecii să scoată

din pămîntul lor arid legumele şi fructele

necesare traiului. De aceea arta grădinăritu-

lui nu s-a putut dezvolta atîta timp c î t lumea

elenică s-a limitat la ţărmurile Mării Egee.

Descrieri le domeniilor lui Alcinou şi ale nim-

fei Cal ipso, din Odiseea, s înt exclusiv rodul

254

imaginaţiei poetice. Grădinile amenajate dinmotive rel igioase în anumite sanctuare, deexemplu, cele ale lui Academos de la Atenasau ale zeiţelor de la E leus is, trebuie să fifost foarte modeste. Cei c i ţ i va copaci carecreşteau în jurul casei lui Xenofon de la Schi-|us ' nu puteau fi decit o pal idă evocare amarilor parcuri (paradetsoi „paradisuri")admirate de istoric î n A s i a , cu ocazia expedi-ţiilor sale militare.

După campaniile lui Alexandru cel Mare,cuceritorii greci, imit înd pe suverani i perşi,au putut practica în Asia Mică horticultura,dezvoltînd o artă pe care au transmis-o maitîrziu romanilor: grădini mari, cu statui şiclădiri răsărind din mi j locul frunzişului, aşacum se vede în picturile pompeiene. P.D.

G R E C , G R E C I A . D e l a numele grai-lor, un trib obscur, aproape dispărut la înce-putul timpurilor istorice, romanii au der ivatcuvintele Graecus (grec) şi Graecia (Grecia).Cel puţin începînd din secolul a! VMI-lea,grecii î n ş i ş i î ş i spuneau Hellenes (Eleni) şi seconsiderau descendenţi i unui oarecare Helen,fiul lui Deucalion. Acest Deucalion ar fidomnit în timpuri legendare şi ar fi avut cafii pe Doros, strămoşul dorienilor, pe Eol,strămoşul eolienilor, şi pe Xutos. Din f i i iacestuia din urmă, Ion ş i Ah eu, s-ar trage ioni-enii şi aheii. Dar, după cum graii n-au ocupatdecî t o mică suprafaţă din Epir, tot aşa Eladapropriu-zlsă nu era d e c î t un d istr ict , pe careAristotel î! situează lîngă Dodona, iar Iliadaîn Tesalia. De fapt Grecia η-a fost niciodatăîn antichitate un stat, ca în z iua de azi , cu ocapitală, cu frontiere bine delimitate, cu unguvern central şi funcţionari t r imiş i în toatepunctele ţării. Grecia nu era n ic i măcar o fede-raţiede provincii parţial autonome, cu repre-zentanţi adunaţi într-un organism central ,care să decidă în anumite probleme de interesgeneral. Termenii Grecia sau Elada nu aveauo semnif icaţ ie pol i t ică, c i desemnau pentrucei vechi o comunitate semi-naţională,. semi-culturală, ale cărei caractere esenţiale consti-

tuiau civ i l izaţ ia greacă, între secolele alVl l l- lea şi al V l- lea, colonizarea a împrăştiatpe greci şi a răspîndit civilizaţia elenică dinstrîmtoarea Gibraltar p înă la Marea Neagrăşi pe coastele libaneze. Deşi nu alcătuiau ofederaţie polit ică, şi chiar atunci c înd seaflau în război unii cu alţi i, grecii se conside-rau membrii aceluiaşi grup etnic, net deosebitde „barbari", adică de non-greci. Grecii dinMarsi l ia ş i cei din Naucratis (în delta Nilului)se simt mai aproape unii de alţii decît deindigenii ce locuiau pe teritorii le învecinatecu ale lor.

Cuvintele greci şi eleni îş i păstrează aceastăsemnificaţie, în schimb Grecia devine destulde curînd denumirea teritoriului limitat deunde au roit colonizatorii: extremitateasudică a Peninsulei Balcanice, la sudul uneilinii care merge cam de la golful Voios p î n ăia golful Ambracia, La acest teritoriu conti-nental se adaugă insu le le din Marea Adriatică(Corfu, Cefalonia, Itaca, Zante), de la sudulPeloponezului (Creta) şi din Marea Egee (Spo-radele, Cicladele, Rodos). Acest teritoriurelativ mic era, î n c ă din timpurile cele maiîndepărtate, fragmentat într-o puzderie destate minuscule, f.iecare dornic să-şi păstrezeindependenţa, care trebuia apărată tot timpulde ambiţiile cetăţilor vecine. Deseori s-aexplicat această fragmentare excesivă prinstructura solului ; într-adevăr, muntele ocupăaproape 80% din suprafaţa Greciei (e vorbade prelungirea ramurii nord-vest-sud-est alanţului balcanic), în Grecia propriu-zisă,dacă nici un pisc nu atinge înă l ţ imea Olimpu·lui, lăcaşul zeilor (2911 m), î n ă l ţ i m i le maximefiind Parnasul (2487 m), Taigetu! (2404 m) şiCi lene (2375 m), în schimb lanţul muntos nucoboară decît în mod excepţional sub 1000 m.Marile frămîntări tectonice din era terţiarăn-au lăsat î n t r e munţi decî t puţine spaţi ipentru c î m p i i , şi acestea foarte mici (numaiBeoţia era ceva mai întinsă). Prăbuşirile deteren au fost î n s ă at î t de profunde uneori,î n c î t au lăsat să pătrundă apa mări i , din carerăsar insule, acoperite şi ele de munţi. Una

255

dintre aceste scufundări a tăiat în două î n s ă ş iGrecia Continentală, căci Peloponezul elegat de Peninsula Balcanică numai prinistmul Corint, lat abia de 6 km. Astfel insuli-ţele şi văile înguste constituie tot atîtea uni-tăţi teritoriale, despărţite între ele prin maresau prin bariere st încoase î n c ă mai greu detrecut. R î u r i l e s î n t puţine, scurte, în generalcu aspect de torente, cu un debit neregulat,improprii navigaţiei şi nu ajung să fertilizezesolul stîncos. Numai pantele mai l ine şi c îm-pii le răsplătesc efortul agricultorilor. Cerea-lele se cultivă puţin şi singurele culturi careaduc profit s în t v i ţa de vie şi măslinul. Dincauza solurilor sărace, nu se pot creste decîtcaprele şi mieii.

Nu e deci de mirare că locuitorii Grecieiau fost atraşi de activitatea mai rentabilă acomerţului si că uneori s-au expatriat masiv,răspîndind pînă departe limba, religia siobiceiuri le lor [vezi E l e n i s m ( C o m u -n i t a t e a e l e n i c ă ) ş i C i v i l i z a ţ i e ] .

G R E C I A M A R E [ M A G N A G R A E -C l A]. Marele val de colonizare care, încădin primul sfert al secolului al Vll l-lea, aîmpins pe greci dincolo de hotarele lor, s-aabătut din plin asupra Italiei meridionale şia lăsat acolo at î ţ ia emigranţi, î n c î t , spre sfîr-şitul secolului al Vi-lea, termenul de „GreciaMare" (Magna Graseia, în latineşte) era între-buinţat pentru a desemna întreaga regiunecare se întindea de la tocul p î n ă la v î r fu l„Cizmei", de-a lungul golfului Tarent şi alstnmtorii Messina. Ţinutul avusese o popu-laţi e red us ă p înă l a sos i r ea coloniştilor: aceştiaau izbutit să facă din sudul Italiei una dinzonele cele mai bogate din Mediterana occi-dentală ş i , în acelaşi timp, unul din focareleculturii elenice.

Totuşi îndrăzneţi i pionieri n-au debarcatde la început pe aceste tăr îmuri, ci la Cumae·lîngă actualul Napoli, apoi în S i c i l i a . Proba-bil în 743 halcidienii din Zânele, la cares-aualipit nişte mesenieni, au traversat strîm-toarea Messina şi au debarcat la Rhegion.

256

Mai tîrziu, colonişti originari mai ales dinmica provincie Ahaia, veniţi de astă datădirect din Peloponez, au întemeiat simultanoraşul Sybaris, într-o cîmpie insalubră, darfoarte roditoare, şi Crotona, pe un loc maisănătos şi mai uşor de apărat, dar mai puţinavantajos din punct de vedere economicPrimii veniţi au în lesni t venirea altora, fieca să sporească populaţia coloniilor, fie ca săcreeze altele noi. Astfel a luat fiinţă o confe-deraţie aheeană, care avea ca centru spir i tualsanctuarul zeiţei Hera Lacinia, în apropierede Crotona.

Dar nu numai pe ahei îi atrăgea o regiuneatît de bogată şi de apropiată de Grecia balca-nică. Către sfîrşitul secolului al Vlll-lea, fiiinelegitimi ai spartanilor, proveniţi din legă-turile soţi i lor lor cu periecii (perioikoi) întimpul primului război cu Messenia, au emi-grat masiv, au învins populaţia indigenă aiapigilor şi au întemeiat Tarentul. Pe de altaparte, ionienii din Colofon, alungaţi d i npatria lor de lidieni, s-au instalat la S i r i s ,iar locuitorii Locridei au fondat cam pe la680 o cetate cu numele d e Locri. î n mai puţinde o sută de ani au luat naştere şi alt; oraşe,dintre care unele, ca Metapont, erau sortitaunui viitor strălucit; în schimb alte aşezări,de mai mică importanţă, vor rămîne în obscu-ritate, ca de exemplu cele care erau situateîn interiorul ţării şi serveau doar ca locuride popas pe drumurile ce duceau spre coastaoccidentală şi în Campania. Toate la un locau ocupat un teritoriu continuu, fără nici oenclavă străină, căci indigenii fuseseră, devoie sau de nevoie, reduşi aproape la s c l a v i e .

Datele politice s înt deci, la prima vedere,aceleaşi ca în Grecia propriu-zisă: un marenumăr de state, toate greceşti, toate auto-nome, şi care mult timp nu se simt directameninţate de o putere barbară (deşi în nordse conturează umbra etruscilor). în fond,nimic nu pare să diferenţieze si tuaţ ia acesteiGrecii Mari de cea a Greciei propriu-zise.Locuitorii ei trec prin acelaşi gen de încer-cări şi greutăţi ca grecii din partea cealaltă

a Adriaticei: se luptă crunt între ei, se gru-pează în ligi efemere împotriva unei cetăţia cărei prosperitate îi deranjează. Puţin dupămijlocul secolului al Vl-lea, bogatul oraşSiris e constrîns să intre în confederaţia ahe-eană; Crotona e învinsă puţin mai tîrziu deLocri, dar în 511 triumfă asupra rivalei saleSibaris, distrugînd-o complet, în faţa acestorintrigi complicate, gelozii şi uri de proporţiireduse, ne vine în minte ceea ce se petrecea,în aceeaşi perioadă, în cetăţile greceşti. Dacătrecem la istoria internă, impresia e analogă.La fel ca în statele Greciei propriu-zise,vedem poporul ridicîndu-se împotriva nobili-lor si bogătaşilor; se instituie tiranii, care

sînt însă răsturnate mai curînd sau mai tîrziude revoluţii. Să nu ne lăsăm totuşi înşelaţide aceste asemănări: evenimentele pot fi deaceeaşi natură, dar în Italia de sud domneşteun climat care dă lucrurilor o amploare maimare, mai multă violenţă, într-o ţară în carecoloniştii nu duc lipsădespaţiu, unde tineretulnu e ţinut în frîu de o reţea detradiţii secula-re, unde agricultura este înfloritoare şi undeor aş el e cele m ai bogate, ca Sibaris, întreţin uncomerţ prosper Cu porturile îndepărtate,pretutindeni spiritul e mai liber, totul e maiuşor, mai vast. Aici, în Grecia Mare, se încear-că noi experienţe, se nasc iniţiative îndrăz-neţe. Primul legislator cunoscut, Zaleucos.a domnit peste Locri; la Crotona şi apoi înMetapont s-a desfăşurat aventura pitagori-ciană; Grecia Mare, împreună cu Sicilia, afost teatrul primelor încercări de urbanism.

Istoria acestui ţinut nu e independentă deistoria Greciei propriu-zise. Dacă, în modnormal, raporturile de prietenie sau de duş-mănie s înt mai frecvente între cetăţile de peacelaşi teritoriu, statele din estul Adriaticeiintervin foarte des în politica acestor „ita-lieni". Să amintim aici numai de rolul pe careAtena lui Periclea încercat să-l joace în penin-sulă, întemeind în 433 colonia Turioi, sau desimpatia arătată de tarentini pentru cauzaspartană în timpul războiului peloponeziac.Bineînţeles că mai ales Sicilia este implicată

î n treburile Greciei Mari, din cauza vecină-tăţii şi a comunităţii de interese în diferiteprobleme. După războiul peloponeziac, ra-porturile dintre Italia meridională şi Greciapropriu-zisă s înt departe de a fi rupte: invita-ţiile primite de Platon din partea tarentini-lor demonstrează cu prisosinţă că relaţii le cul-turale au rămas strînse. Dar în timp ce Gre-cia, înainte şi după cucerirea lui Alexandru,e nevoită să privească mai mult spre Orient,statele din jurul golfului Tarent vor trebui săse apere contra populaţiilor din Apenini, acăror agresivitate devenise ameninţătoare.Cetăţi l e greceşti nu opun cu destulă constanţăun front comun acestor adversari, a cărorforţă şi coeziune se afirmă: e adevărat că în392 se constituie o confederaţie italiotă.Membrii ei se angajau „să se ajute reciprocîn caz de violare a teritoriului lor de cătreiucanieni". Barbarii î ş i găsesc aliaţi în Sicilia,iar Dionisios al Siracuzei e gata să-i ajute.Totuşi această ligă, condusă de Arhitas dinTarent, puţin înainte de mijlocul secoluluial IV-lea, dobîndeşte un succes destul de im-portant ca să îndepărteze pericolul. Dar nudupă mult timp, dispărînd conducătorii,puterea ei slăbeşte. Cetăţile ameninţate dinnou fac apel la ajutorul Greciei. Singurulsprijin eficace l-au primit de la AlexandruMolosul, regele Epiruiui. După moartea lui,cam în 330, aceste cetăţi nu se mai găsesc înfaţa samniţilor, a lucanienilor sau a mesapi-lor, ci a unui adversar mult mai de temut:Roma. La început mocnită, lupta a izbucnitcurînd pe faţa. Pirus, regele Epiruiui, a pusmult timp în pericol prestigiul Romei. In celedin urmă Roma a ieşit învingătoare (în 272),punînd mîna pe Tarent: „Tarentul odatăînfrînt — spune istoricul Florus—, cine maicutează oare să r id ice capul ?" Şi într-adevărtoate oraşele greceşti din Italia meridionalăcad imediat în m î i n i l e romanilor.

Poate e paradoxal să susţii că, începînd dinmomentul înfrîngerii sale, Grecia Mare ajucat în istoria lumii rolul ei cel mai impor-tant. Totuşi prin contactul cu oraşele de

257

Gurnia, satul mincie

Circa 2000. Foto

H o s s / α .

acolo, prin arta şi c iv i l i zaţ ia lor, Roma s-ainiţiat în cultura elenică, pe care o va lăsamoştenire popoarelor de mai tîrziu. P. D,

G U R N I A . Situată pe malul golfului Mira-bello, pe coasta septentrională a Cretei,Gurnia a fost cîndva un oraş minoic, ale căruiruine se mai pot vedea şi azi. Era aşezată pe ocolină, iar casele erau construite în teraseamenajate în pantă. Două străzi paraleleerau pavate: agoraua a fost identificată şis-au găsit vestigi i le unui palat construit cugrijă, dar de o modestie care contrastează culuxul locuinţelor princiare de la Cnosos sauchiardelaMalia. Casele particulare se înghe-suiau între străzile principale şi străduţeleînguste, cu scări care urcau spre terase. Majo-ritatea caselor aveau, î n afară de cameraprincipală, uneori podită cu dale si ornamen-tată cu stuc, c î teva încăperi secundare. Nişteruine de scări dovedesc că au existat ş i case cuetaj. P. D.

H A D E S . Ca să evite pronunţarea acestuinume de temut, grecii î i spuneau adesea Plu-ton, adică „Bogatul".

Ca şi Zeus şi Poseidon, Hades este fiul luiCronos, şi c înd s-a făcut împărţirea puteriiîntre cei trei fraţi, lui i - a revenit RegatulMorţilor, rămînînd totuşi sub autoritateasupremă a lui Zeus. Hades locuieşte într-unpalat sub pămînt, alături de soţia sa Per-sefona, pe care a răpit-o odinioară de laDemeter. Persefona stă cu el sase luni din an,în lumea infernului. Hades veghează cu străş-nicie asupra infernulu i ; doar c î ţ i v a pr iv i le-giaţi (Heracles, Orfeu) au izbutit să-i î n c a l -ce voinţa şi să intre vii în lumea umbrelor,î m b l î n z i n d monştrii care păzeau intrarea(printre care Cerberul). De Ia Hades nimerinu aşteaptă nici o favoare; de aceea nu i s-auconsacrat temple, iar chipul său — un perso-naj cu barbă ş i în făţ işare severă — apare rarîn operele de artă.

P. D.

258

Hades si Persefona'domnind în infern. Placă votivă deteracotă d e l à Locri. Circa 470-450, Muzeu! d in Taranto.

Foto Léonard von Mou.

H A G H I A T R I A D A . La sud de mareacîmpie a Mesarei, în Creta, la o oarecare dis-tanţă de mare, se afla micul palat (vilă princi-ară ?) de la Haghia Triada. Se compunea dindouă clădir i aşezate în unghi drept, după unplan obişnuit în epoca minoică şi adaptat laspecificul local. Puţin mai departe este necro-pola, cu un mormînt cu cupolă. Numeroasepicturi, dintre cele mai interesante pentruarta minoiană, au fostgăsite la Haghia Triada.Tot de acolo provine celebrul sarcofag dealabastru, aie cărui scene cu figuri au datnaştere la multe interpretări diferite, toatenesigure. P.D.

H A L C l S [K H A L K l S]. Oraş situat înEubeea, în locul cel mai îngust al tumultuosu-lui canal Eurip, lat de 60 m, care desparteinsula de continent. Halcis şi rivala sa Eretrias înt oraşele cele mai importante ale acesteiinsule lungi, la fel de bogată în păşuni (unde

bogătaş. ι creşteau cai), ca şi în v i i , măsl ini şipăduri, intre cele două cetăţi au existat dis-

Sarcofag de ala-bastru, pictat,provenind de laHaghia Triada.Circa1450-1400,Muzeul din Hera-dion. Foto Has-

sio.

259

Palatu l ş i curtea de iaHaghia Triada. Seco-lul al XlV-lea. foto

Hass/o.

put e înverşunate ş i frecvente ş i , timp de aproa-pe o sută de ani, cîmpia Lelantină a fost cauzaunui război terminat abia în secolul al Vll-leacu victoria Halcisului. Acest oraş, al căruinume dovedeşte existenţa unei producţii de

bronz, a fost patria unor marinari îndrăzneţişi el se înscr ie printre primele cetăţi coloni-zatoare. Pionierii săi s-au îndreptat, începîndcu secolul al Vlll-lea, mai ales spre Tracia şiMacedonia, au populat regiunea care datoritălor s-a numit Caicidică [vezi cuvîntul], darau navigat şi spre vest, în Sici l ia unde au fon-dat oraşele Naxos şi Zânele. La sf îrş i tul seco-lului al Vl-lea, oraşul Halcis şi-a pierdut cutotul importanţa. P. D.

H A L I C A R N A S [ H A L I K A R N A S -S O S]. Halicarnasul a ajuns capitala Cariei(Asia Mică) abia în secolul al IV-lea. Aici adomnit Mausolos, pentru care s-a construitmonumentul funerar numit Mausoleion (mau-zoleu), considerat una din cele şapte minuni

ale lumii [vezi M a u s o l o s , M a u z o -I e u ].

H A N U R I . La marginea drumurilor (careerau simple drumuri de pămînt) erau aşezatehanuri, care ofereau călătorilor adăpost şimasă. In Broaştele lui Aristofan, Dionisos îlîntreabă pe Heracles care este drumul cel maibun spre Hades: „Pentru orice eventualitate,indică-mi cîrciumarii la care te-ai ospătat celmai bine cînd te-ai dus să-l cauţi pe Cerber;spune-mi şi porturile, brutăriile, locurile depopas, răspîntiile, f înt îni le, drumurile, cetă-ţile, locuinţele şi hanurile unde s î n t maipuţine ploşniţe". R. F.

H A R E S [K H A R E S], în a doua jumă-tate a secolului al IV-lea, Hares din Lindos afost elevul lui Lisip şi întemeietorul şcoli irodiene de sculptură, care a jucat un rol defrunte în perioada elenistică şi a avut o in-fluenţă considerabilă asupra artei elenistice

260

j romane. încă de la început, şcoala din Ro-dos, şi Hares în specia!, au arătat o predi-lecţie evidentă pentru gigantic şi emfază.Lisip însuşi sculptase pentru rodieni pe Helios,regele soarelui, stînd în picioare în cvadrigasa; Hares reia tema, î n ă l ţ î n d la intrarea înport un Hei/os monumental, înalt de 105 pi-cioare. Acesta este faimosul ,,Colos din Ro-dos", una dintre cele şapte minuni ale lumii.E greu să reconstituim acum atitudineazeului şi cu atît mai puţin st i lul sculptur i i ,deşi anumite apropieri au putut fi stabil ite cuunele sculpturi găsite la Pergam, mai ales cugrupurile statuare de pe friza altarului luiZeus, care amintesc de poziţia lui Helios.Ne putem face o idee despre stilul figurii cuajutorul unui cap uriaş găsit la Rodos, carepoate fi comparat cu unele efigii monetaredin secolul al I l l-lea. R.M.

M Ă R I T E L E [ K H A R I T E S ] veziG r a ţ i i .

H A R I T O N [ K H A R I T O N ] . Roman-cier grec, autorul Aventurilor lui Haires şiCaliroe [vezi R o m a n e ] .

H A R O N [K H A RON], Bătrînul Haron,înfăşurat neglijent într-un himation de culoareînchisă, cu o pălărie de călător pe părulrăvăşit, cu barba neîngrij ită şi cu un aerposac, era luntraşul care îi conducea pe morţipe malul celălalt al Aheronului, după ce pri-miseră onorurile funerare rituale. Dădea lao parte fără nici o milă pe ceilalţi, biete su-flete eh i nu i te, la fel şi pecei v i i , care nu aveauvoie să pătrundă în infern. Totuşi doi muri-tori au ajuns pînă acolo: unul a fost Heracles,care cu puterea sa excepţională l-a obligat peHaron să-l treacă Aheronul, iar celălaltOrfeu,pornit în căutarea Euridicei, care l-a convinsprin farmecul cîntecelor sale. P. D.

H A R P I I L E [H A R P Y l A l]. Divinităţideorigine orientală, răpitoare de suf lete;

aveau trup de pasăre ş i cap de femeie. Aceste

genii rele nu joacă un rol important în mito-logia greacă; răutatea lor se manifestă prins î c î i e i i dezagreabile; de exemplu, urmăresccu înverşunare pe nefericitul rege Fineus.De cî te ori voia să mănînce, Harpiile îi furaumîncarea sau o spurcau. P. D.

H E C A T E . Zeiţă străveche, cunoscută î nGrecia încă din secolul al Vil-lea. Seamănăbine cu Artemis, dar, cel puţin la origine,puterile ei par să fi fost mai înt inse, în seco-lul al V-lea, e venerată în special de femei,apoi devine patroana morţilor. Nu are aceleaşiatribuţii cu Persefona, ci prezidează apariţ iafantomelor şi vrăj i tori i le; pe ea o invocămagicienii. E reprezentată ţ in înd în mînănişte torţe şi întovărăşită de c î i n i şi de lupi.Puterea ei este de temut mai ales în timpulnopţii, la lumina tulbure a lunii, cu care seidentifică. A fost înfăţ işată adesea ca o femeiecu trei trupuri sau ca trei femei care stau unalîngă alta, cu spatele lipit de o coloană. Eraadorată mai ales la răscruci, unde se înăl ţaimaginea sa. P. D.

H E C A T E U [ H Ε Κ Α Τ Α Ι Ο S]. Istoric

şi geograf, născut cam pe ia 540, la Milet.Hecateu merită într-adevăr titlul de i s t o r i c ?Genealogii/e sale, deşi scrise în proză, seamă-nă cu un poem mitografic: aici se găsesc le-gendele lui Deucalion, ale lui Helen şi alefiilor să i , ale lui Heracles şi ale Heraclizi lor,precum şi ale unor eroi străini: Aigyptos,Cadmos, Danaos. Totuşi Hecateu s-a străduitsă discearnă, în tradiţi i le legendare, adevărulde ficţiune. Lucrarea lui începe astfel ; ,,Scriuaceste lucruri cum mi se par mai adevărate,fi indcă poveştile grecilor s î n t variate ş i , dupăpărerea mea, ridicole". Ca geograf însă,Hecateu e marele precursor al lui Herodot.Lucrarea sa Ocolul pdmintu/u/ cuprindea douăcărţi : Europa ş i As ia. Dar el vorbea şi de Libia,adică de Africa, considerată pe atunci cafăcînd parte din Asia. Această primă ,,geogra-fie universală", i lustrată de o hartă, se bazape numeroasele călător i i ale autorului şi de

261

fiu li

Ρπal V-

ele Priam irnplorîndAhiie să-i dea trupufu i său Hector. Sc/fos

al pictorului Brigos.mul pătrar al secolului

ea. KunsthistorischesMuseum, Viena.

asemenea, ca şi descrierile lui Herodot, peinformaţii culese ici şi colo ş i reproduse fărămult spirit critic. Ne-au rămas de la Hecateunumai cîteva fragmente. Herodot îl criticăşi-ţi bate joc de el, cu toate că a preluat dela el, fără a-l cita, numeroase pasaje Deexemplu, a copiat formula fericită „Egiptuleste un dar al Nilului", fără a indica sursa.

R. F.

H E C T O R . Cînd grecii au atacat Troia,ca s-o redobîndească pe Elena, cel mai valo-ros şi cel mai inteligent dintre adversarii lor,a fost Hector, în el îş i pusese toată nădejdeade a apăra ţara bătrînul său tată Priam, înel avea încredere poporul. Hector este eroultroian cel mai simpatic, cel mai uman. Eljoacă în Iliada rolul principal din tabăra tro-ienilor. Homer povesteşte că, înainte de a

.pleca în luptă, Hector s-a aplecat cu dragosteasupra soţiei sale Andromaca şi asupra prun-cului Astianax, fiul său. Pe Hector îl va pl înge

mama sa Hecuba mai mult decît pe ceilalţi.c înd va cădea sub loviturile lui Ahile. Ceamai grea luptă a avut-o cu Ahile: Hector l-aomorît pe Patrocle; c a să răzbune pe cel maiiubit prieten al său,'Ahi le a ieşit din cort ; înlupta dintre cei doi eroi zeii l-au sacrificatpe Hector şi Ahi le a î n v i n s . Ah^e a t î r î t înţărînă trupul duşmanului, lega· :e carul s ă ude luptă, ocolind de şapte on oraşul. A con-simţit să dea lui Priam cadavrul fiului său,ca să-i facă funeralii măreţe, numai după cebătrînul rege a venit încărcat de daruri să-lroage cu umilinţă pe trufaşul învingător.

P. D.

H E C U B A [H E K A B E]. Ca şi multealte personaje din mitologia greacă, Hecubaînseamnă pentru noi mai mult decît un simplunume, datorită tragicilor greci, Euripide înprimul r înd. Hecuba era soţia lui Priam şimama a numeroşi fii, dintre care cel mai ce-lebru a rămas Hector. Dintr-o s implă mamă

262

-(rama a făcut în secolul al V-lea imagineaDisperării, personificarea marilor nenorociri

rare p°* 'ov' ° femeie: sut> ochii ei s-a năruitregatul soţului său şi au pierit Priam si toţicopii' săi. Culmea nenorocirilor, Hecuba eciată lui Ul iseca sclavă. Dar îna intea plecări i ,scoate ochii iui Polimestor, care omorîse peunul din copiii ei; pentru fapta aceasta greciio ucid cu pietre. P. D.

H E F A I S T O S [ H E P H A I S T O S ] . C as i Ares, era f iul lui Zeus şi al Herei. Deşi s-abucurat de o mai mare popularitate decît fra-tele său, din alte puncte de vedere a fost maipuţin norocos. Era şchiop: după unii, Zeus,înfuriat că Hefaistos luase partea Herei în-tr-o ceartă conjugală, l-a aruncat din înaltulOlimpului; după alţii, dimpotrivă, s-a născutinfirm şi de aceea Hera l-a alungat departed e ea. l s-a hărăzitdrept nevastă Afrodita, ceamai frumoasă dintre zeiţe, dar ea l-a î n ş e l a tcu Ares. Hefaistos era zeul focului şi ocroteape muncitorii manuali. Fiind el însuşi fierar,î ş i ' petrecea timpul muncind din greu la nico-

vală, în căldură şi murdărie, în timp ce Areseste un zeu nefast, care nu sesimte bine decî tîn luptă, Hefaistos este un zeu binefăcător:stăpîn al focului, el i-a învăţat pe oamenimeşteşugurile, în ciuda înfăţişării sale vred-nice de milă, Hefaistos se bucura de recunoş-tinţa oamenilor mai mult decît alţii. P. D.

H E L E N O S. Unul din fiii lui Priam, fra-tele geamăn al Casandrei. Ca şi ea, are darulprofeţiei. După o legendă, Neoptolem l-arfi dus cu el în Epir, după cucerirea Troiei, şispre sf î rş i tu l vieţi i s-ar fi căsătorit cu Andro-maca.

H E L l A l A. Tribunal popular atenian, carejudeca tot felul de procese, afară de „proce-sele de sînge", adică omuciderile [vezi J u s-t i ţ i e].

H E L I C O N . Acest munte din Beoţia îş idatorează renumele faptului că era socotitsălaşul Muzelor. Numele său apare scris peun vas, alături de o s t î n c ă pe care şedea o

întoarcerea !ui Hefaistos în Olimp. Detaliu de pe o bidrie din Caere. Circa 530. Kunsthistorisches Museum,V i e n a .

263

Două muze pe mun-

tele Helicon. Detaliu

de pe un crater în

forma de c a h c i u de-

corat de pictoruι iul

Cho. Circa 440, Mu-

zeul Vat ican, foto·

Hirmer.

Muză. Aproape de Helicon se află Ascra,

patria lui Hesiod. Din coasta muntelui izvora

f înt îna Hipocrene, care hărăzea poeţilor in-

spiraţie. P. D.

H E L I O S . Helios nu este o divinitate

olimpică, ci aparţine neamului Titanilor. El e

Soarele, care, purtat în fiecare zi de un car

tras de patru cai, străbate cerul din ţinutul

indienilor pînă la ocean. Apoi se întoarce

într-un fel de cupă uriaşă, p înă la locul de

unde va răsări din nou a doua zi.

începînd din secolul al V-lea, art işt i i î l în-

făţişează adesea ca pe un om tînăr şi puternic,

imberb, cu capul încununat de raze. Stînd în

picioare în car, ţine în mî in i hăţurile atela-

jului său impetuos. P. D.

H E L I O D O R [H E L l O D O R O S]. Ro-

mancier grec care a trăit probabil în secolul

al I l l- lea e.n., autorul cărţii Et/op/cfl (Aithio-

piko) sau Aventurile lui Teagene şi ale Hari-

cleei [vezi R o m a n e ] .

H E R A. Este prima între zeiţe, în cal i tatea

de soţie a lui Zeus. E foarte probabil că cele

mai multe atribuţi i ale ei s î n t moştenite de

la zeiţa cretană care domnea asupra tuturor

fiinţelor v i i şi avea grija de vegetaţie. Foarte

repede, funcţii le sa le se împuţ inează; numai

cî teva rituri si denumiri locale mai amintesc

de vechea divinitate pe care a înlocuit-o trep-

tat. La Homer ş i , mai t î rz iu, î n texte şi pe

monumente, Hera apare în primul rînd ca pro-

tectoare a căsătoriilor şi ocrotitoare a fide-

lităţii conjugale. Căsătoria ei cu Zeus trecea

uneori prin momente d i f i c i l e şi Hera suporta

cu greu nenumăratele lui aventuri. Urmărea

cu o ură neobosită pe toate iubitele lui Zeus

(Io, Leto şi multe altele) si răzbunarea ei se

264

elios pe carul său. Detaliu de pe un /ec/t din secolul alV l - l e a . Metropolitan Museum of ΛΓΪ , New Y o r k .

abătea si asupra copiilor născuţi din aceste le-gături v inovate (cum s-a î n t î m p l a t mai a les

cu Heracles), Hera a avut doar patru copii şinici unul nu figura printre zeii cei mai im-portanţi: Ares, Hefaistos, Hebe (care, înOlimp, e un fel de slujitoare) şi I le i t ia, al căreiroi era să ajute femei le la naştere. Unul dinprincipalele episoade din v iaţa Herei se des-făşoară în Troada: Paris trebuie să decidă caree cea mai frumoasă dintre trei zeiţe, înfu-riată că Paris η-a ales-o pe ea, Hera se înverşu-nează contra troienilor şi ia partea grecilor.

P. D·

H E R A C L E S . U n bărbat gras, vlăguit ş ibuhăit, spr i j in i t într-o măciucă — aşa aratăHercule Farnese, statuia unanim cunoscută.Dar reprezentarea aceasta sculpturală nu nepoate da nici o idee, fie si caricaturală, deceea ce însemna pentru greci Heracles, singu-rul erou admirat de toţi (ionieni sau dorieni)fără rezervă. El personifica un ideal viril deforţă, curaj şi tenacitate, deşi asupra lui n-aexistat o concepţie unitară. Mult timp a fost— şi pentru mulţi a rămas totdeauna — atle-tul muşchiulos care (întocmai ca într-un film„western"), fără efort aparent, fără să cli-pească şi fără să i se c l intească un fir depăr, sugrumă un leu cu botul r î n j i ţ , taie cape-tele tentaculare ale hidrei sau poartă cu uşu-rinţă pe umeri masa enormă a mistreţului pecare l-a prins de viu. Adesea î n s ă acest atleti m p a s i b i l se preface într-un uriaş cumsecadeşi pitoresc, a. cărui v i ta l i tate se manifestă cu onaivitate totală ce provoacă zîmbetul: mîn-cău, crai, î ş i atacă duşmani i cu aceeaşi de-zinvoltură, dar cu altfel de pasiune, care a fostcomparată cu impetuozitatea rabela is iană. î lvedem părăsindu-si măciuca, r id ic înd şi î n v î r -tind în aer trupuri le duşmani lor săi, pe car e-ifoloseşte pentru a doborî pe perfidul BusirisTurbat de furie îndreptăţită sau stăpîn i t ,Heracles este de-a lungul întregii perioade

arhaice încarnarea forţei f iz ice, a unei forţecare se abate fără preget, aproape orbeşte,asupra tuturor monştrilor şi tuturor relelorcare ameninţă omenirea şi pe care destinuli le scoate în cale.

Apoi, c înd gîndirea greacă depăşeşte fazaadolescenţei, Heracles începe şi el să gîn-dească. Pe o metopă sculptată a templului dinOl impia, către 460, apare cu bărbia spri j inităîn pumni, oarecum nel in işt i t după prima savictorie, medit înd la încercăr i le care î l aş-teaptă; f iecare din munci le lui va fi de acumînainte în acelaşi timp o victorie asupra ad-versari lor şi asupra lui î n s u ş i , în consecinţă şiepisodul f inal al legendei sale î ş i va schimbasemnif icaţ ia, î n c ă de la început zeii î l socoti-seră demn să facă parte din adunarea lor; lacapătul unei cariere de performanţe atletice,militare si cinegetice, Heracles este admis înOlimp şi primeşte pe deasupra cel mai fru-mos dintre premiile decernate vreodată de

265

Hera.

Interiorul unei cupe aticec u fon d alb.Mijlocul secoluluial V-lea.Muzeul din Munchen.

Tînărul Heracles, elev slab iamuzică, lovind pe profesorui săuLinos. Cupă de Duris. Circa490-480. Muzeul din Munchen,

Foto Hirmer. -̂

un juriu divin — m în a ţin erei H ebe. începîndde la mijlocul secolului al V-lea, nemurireaeroului este mai puţin consecinţa victoriilorsale sportive, decît a curajului moral pe careîl dovedise, neeschivîndu-se niciodată şi cunici un risc de la luptele unde era în joc mîn-tuirea omenirii. Altădată zeii erau înfăţ işaţ iprimindu-l cu bucurie printre ei. De acumînainte un s imbol ism mai discret face din me-rele de aur din grădina Hesperidelor semnulnemuririi. Adunarea olimpiană dis pare şi He-racles triumfător devine egalul zeilor fărămoarte; aşezat în sf îrş i t la umbra paşnică a co-pacului miraculos, primeşte fructele pe carele căutase la mari depărtări. Din ziua în careaceastă recompensă supremă nu mai este răs-plata forţei fizice şi a isprăvilor fără seamăn,ci a efortului perseverent către perfecţiuneamorală, Heracles încetează de a fi o figurăpur fabuloasă ş i capătă pentru muritori o va-

loare exemplară. El este modelul ce trebuieimitat şi în acelaşi timp dovada că suferinţeleîndurate cu curaj ne poartă către nemurire,

începînd din secolul al IV-lea, accentulcade pe chinuri ş i pe apoteoza care le încunu-nează. Nimic nu mai este, ca altădată, uşorpentru erou. Pentru a-i sublinia meritele,slăbiciunile şi înfrîngerile, Euripideşi Sofocleîl arată pradă unei nebunii sîngeroase atuncic înd, orbit de destin, î ş i masacrează copi i i , ş ipovestesc cum moare chinuit de arsurilecămăşi i lui Nesos. Teocrit î i descrie copilă-ria. Circula o poveste î n care se arăta cumdragostea a făcut din el sclavul reginei Om-fale. în sfîrşit, către declinul civilizaţiei gre-ceşti, Glicon, autorul statuii Hercule Farnese,denaturînd o capodoperă pl ină de bărbăţiea lui Lisip, nu va mai vedea în el decît unbătrîn dezamăgit, secătuit de forţă fizică ş imorală.

266

Aceste t r a n s f o r m ă r i p r i n care trece perso-nalitatea l u i Heracles se pot u r m ă r i mai b inecu a j u t o r u l m o n u m e n t e l o r de artă p l a s t i c ădecît în texte: p r e t u t i n d e n i , s c u l p t o r i ş ipictori — m a i ales p i c t o r i i de v a s e — l - a ureprezentat pe cel m a i p o p u l a r erou grec (înscopur i educative şi re l ig ioase sau pentru asatisface un p u b l i c mereu d o r n i c să-l vadă),asa cum ş i - l i m a g i n a epoca lor . U n e o r i eimberb şi s t ră luc ind de o tinereţe eternă;m a i des e aproape matur , cu faţa încadratăde o barbă b i n e î n g r i j i t ă , cu capul şi c o r p u lînfăşurate î n p ie lea l e u l u i , p r i m a s a v i c t i m ă ;dar totdeauna e puternic ş i s u p l u . Alegereaepisoadelor şi f e l u l de a le concepe arată ceaspecte a le l u i Heracles erau m a i apreciateîn di fer i te epoci. Se constată astfel că u n adintre cele mai vechi i m a g i n i , datînd încă d i ns e c o l u l al V i l l - l e a , e aceea, atît de rară m a it î r z i u , a l u p t e i contra f i i l o r l u i M o l i o n , doigemeni care formau o s i n g u r ă creatură mon-struoasă, în s c h i m b textele cele m a i completesi mai explicite datează d i n epoca romană şie le ne dau asupra acestei legende o v i z i u n e

stereotipă, pe care s c r i i t o r i i , poeţ i i ş i c o m p i -latorii s-au străduit s-o facă coerentă.

î n s ă ş i populari tatea e r o u l u i a c o m b i n a t totf e l u l de poveşti ş i episoade cu o r i g i n i d i f e r i t e ,legate de b i n e de rău între ele. U n e o r iîn spatele l u i Heracles se ascunde zeuloriental Ghilgameş, ucigaşul monştrilor. Ve-c h i i greci î i a t r i b u i a u c a ţ i n u t nata l Beoţiaşi credeau în povestea că fusese s l u j i t o r u lu n u i pr inţ argian, descendent — ca şi Hera-c le s— d i n p e l o p o n e z i a n u l Perseu ş i că stră-bătuse l u m e a în l u n g ş i - n lat — toate acesteaf i i n d c ă f iecare p r o v i n c i e avea cîte u n Heraclesloca l , a le c ă r u i i s p r ă v i t r e b u i a u să se conto-pească, fără a-şi pierde strălucirea, în biogra-f i a a c e l u i a ca re era venerat de Greci a întreagă.

Se ş t i e că Heracles s-a născut d i n u n i r e a d i -v ină a Alcmenei şi a l u i Zeus. Povestea se cu-noaşte: A l c m e n a ş i-a î n ş e l a t fără să ş t ie băr-b a t u l , pe A m f i t r i o n , regele Tebei, cu Zeus,care luase înfăţ işarea s o ţ u l u i e i . Din aceastăîmpreunare d i v i n ă s-a născut Heracles. Cu-p r i n s ă de o gelozie pe care t i m p u l η-a poto-l i t - o , Hera a t r i m i s doi şerpi ca să omoare pe

ΙΓ-267

Heracles în leagăn, "în timp ce fratele săuvitreg, l f ic l es, fiul lui Amfitrion, urla de frică,Heracles a sugrumat cele două animale.Acest episod de succes în epoca elenistică (aservit drept temă şi lui Teocrit) se pare cănu s-a bucurat de nici o atenţie înainte deînceputul secolului al V-lea. Aceeaşi soartăa avut-o şi episodul educaţiei eroului, elevfoarte s lab al muzicianului Linos. P l ict is i tde lecţ i i le sale, Heracles l-aomorît, lovindu-lcu un scaun. Pînă pe la 475, pe reliefuri şipe vase tema favorită o constituie isprăvilelui Heracles, victoriile lui de tot felul. Fărăa rămîne unică, tema aceasta va fi ilustratădin plin şi mai tîrziu.

Pentru motive asupra cărora cei vechi nuse înţelegeau, Heracles a trebuit să asculte untimp de ordinele vărului său Euristeu, regeleArgolidei. Acest personaj odios l-a pus săexecute douăsprezece „munci": eroul a tre-buit să răpună leul din Nemeea, fără ajuto-rul săbiei, să taie nenumăratele capete, carecreşteau imediat la loc, ale hidrei din Lerna,să prindă de viu mistreţul de pe muntele Eri-mant şi căprioara neobosită şi sacră de pemuntele Cerineia, să doboare cu săgeata no-

rul de păsări de pe lacul Stimfalos, să cureţeîntr-o singură zi grajdurile iui Augias, regeleElidei (pentru aceasta, Heracles a deviat spregrajduri cursul r îu lu i Alfeu), să îmbl înzeascătaurul furios care pustia Creta şi iepele antro-pofage ale regelui Diomede, să se războiascăcu Amazoanele şi să ia centura reginei lor H i-polite, să lupte cu Gerion, un monstru cu treitrupuri, ca să pună mîna pe boii săi, să aducădin infern pe Cerber, care păzea regatul mor-ţilor şi, în s f î rş i t — aşa cum am mai s p u s — s ăcaute la celălalt capăt al lumii, dincolo d e „Co-loanele lui Hercules", adică de strîmtoareaGibraltar, merele de aur păzite de Hesperide.Fiindcă nu puteau fi uşor reprezentate sau,mai degrabă, fiindcă nu aveau prea mare tre-cere la public, c î teva din aceste munci au con-stituit foarte rar subiectul unor opere de ar-tă.Dimpotrivă altele s-au repetat la nesfîrşit:victoria asupra leului, precum şi întoarcerealui Hercules, cu mistreţul viu pe umeri (neşti-ind unde să-l pună, e gata să-l arunce în buto-iul unde se refugiase Euristeu, mort de frică).

Pe lîngă seria celor douăsprezece munci, pelîngă multele aventuri episodice, rămase me-reu în umbră, mai s î n t unele isprăvi, despre

Heracles sugrumîndleul din Nemeea,Deta! iu de pe o am-foră de Psiax. 520.Muzeul din Brescia.

Foto Hirmer.

268

Heracles trăgind cuarcul. Pe cap poartăpielea leulu, : din Ne-meea. Detaliu de pefrontonul estic altemplu Iu i zeiţe ι Afaia

din Egina. î n c e p u t u lsecolului al V - Î e a .Gliptoteca din Mun-chen. Foto L. 'on

Matt.

care textele nu vorbesc de loc, dar care s-aubucurat de o imensă popularitate, judecinddupă sculpturi şi picturi. Intr-o zi, furios că

oracolul Pythiei a refuzat să-i dea un răspuns,Heracles a încercat să fure „trepiedul sacru".A trebuit să intervină însuş i Apolon şi să i-lsmulgă cu forţa din mî ini . N-am fi bănuit im-portanţa acestei încăierări, dacă scena η-ar fi

fost ilustrată pe vase (pînă la începutul sec.al V-lea) şi pe frontonul sculptat al Tezauru-lui consacrat pe la 525 de sifnieni la Detf i . Lafel se înt împlă şi cu povestea Deianeirei.Dacă citim Trahinieriele lui Sofocle, înţele-gem popularitatea unor episoade cuprinse înpiesă şi reproduse frecvent de pictori: luptapurtată de Heracles cu zeul-fluviu Aheloos,pentru a cuceri mîna Deianeirei şi ucidereacentaurului Nesos, care a încercat s-o violezepe cînd o ajuta să treacă un r îu. Erau scene deviolenţă, care plăceau spiritului tineresc alGreciei arhaice şi conveneau mai bine arteifigurative decît anal iza psihologică, îndată ceîncepe să sepună accentul pe sentimentele lui

Heracles, literatura o ia îna intea sculpturiişi picturi i , care de fapt î ş i pierduseră carac-terul popular c înd i lustraţ i i le ceramice au în-cetat să existe. Nebunia eroului care î ş i ucidecopii i şi moare pe rugul construit de el în-suş i pentru a-şi curma suferinţele s î n t maibine cunoscute din textele lui Euripide şi So-focle, decît din imaginile care nu pot sugeradurerea si pasiunea. Reprezentările lui Hera-cles ca sclav al reginei Omfale nu s înt d e c î ti lustraţi i la operele poetice care preamăreautriumful iubiri i . Totuşi, alături de acest He-racles preţios sau chinuit, cum apare în lite-ratura destinată unui oublie inteligent şi ra-finat, se menţine pînă la sfîrşitul civi l izaţieielenice vechea figură populară a lui Heracles,,cel cu victorii strălucite", ca un magic adu-cător de noroc, invocat de oamenii umili, caprotector firesc în numeroase împrejurări.

P. D.

H E R A C L I D E [ H E R A K L E I D E S ]D I N P O N T. A fost elevul lui Platon, pe

269

care l-a suplinit la conducerea Academiei întimpul ultimei sale călătorii în S i c i l i a . J ignitcă la moartea lui Speusip (339) i s-a refuzatacest post, Heraclide s-a retras în oraşul săunatal, Heracleia Pontică. E autorul maimultor scrieri, din care ne-au parvenit numaifragmente. Uneori găsim în ele urmele uneiironii fanteziste, ce aminteşte de anumitemituri ale profesorului său. Ca psiholog, separe că a vrut să apere teoria platonică a su-fletului independent, folosind argumenteluate din experienţe de psihopatologie. Caastronom, ar fi pus în gura lui Hicetas, perso-naj din dialoguri le sale, o teorie heliocen-trică, menţionată ulterior de Cicero. A cunos-cut-o şi Copernic, cum mărturiseşte elînsuşi la începutul tratatului De revolutio-nibus orbium coe/est/um. P.- M. S.

H E R A C L I T [ H E R A K L E I T O S ] .Născut la Efes, în a doua jumătate a secolulual Vl-lea, dintr-o familie aristocratică, Hera-cl i t ar fi putut juca un rol politic importantdacă dispreţul său pentru democraţie nu l-arfi îndemnat să prefere meditaţia solitară.Şi aceasta pentru că efesienii îl alungaseră

pe prietenul său Hermodor, cel mai bunconcetăţean al lor, spunînd: ,,Nu vrem pe

cineva care să fie mai bun decî t noi; dacă seaflă printre noi vreunul, să se ducă în altăparte, la a l ţ i i . " Aroganţa, entuziasmul, ironiaşi pesimismul se manifestă cu egală strălucireîn aforismele sale în proză — fragmentedintr-o lucrare cu titlul probabil Despre uni-vers. Dispreţuind erudiţia zadarnică, Heraclitî ş i bazează cercetarea filozofică pe intuiţiaspeculativă. La originea tuturor lucrurilorel vede războiul : „Războiul este tatăl tuturorşi regele tuturor; din unii a făcut zei, dinalţi i oameni; din unii sclavi, din a l ţ i i oameniliberi. Homer greşea c î n d dorea ca războiulsă dispară dintre oameni şi dintre zei. El nuse gîndea că astfel se ruga pentru distrugereauniversului, căci, dacă rugăciunea lui ar fiascultată, totul ar dispărea." Dar pentruHeraclit acest conflict necesar al contrariilorînseamnă şi armonie; forţele opuse se limi-tează reciproc şi se unesc, ca forţele care ţinîncordată coarda arcului. La fel, în succesi-unea zi iei şi a nopţii forţele se compensează,d î n d naştere unui echil ibru, în consecinţă, sepoate concepe o unitate transcendentă a

Heracles luptîndu-secu zeul-fluviu Ahe-loos, în prezenţa De-ianeirei. Detaliu depe un crater atic dela mijlocul secoluluial V-lea. Muzeul

Louvre.

270

HermS d'" -Agorauaitalienilor de la De-

|oSr Se-oli.: ai ll-lea.

tuturor lucrurilor, un principiu etern şi oforţă care acţionează fără încetare. Nici unelement η-ar putea reprezenta această forţămai bine decît focul. „Această lume, scr ieHeraclit, aceeaşi pentru toate fiinţele, n-afăcut-o nici un zeu şi nici un muritor; ea aexistat totdeauna şi este şi va fi un foc mereuviu, aprinzîndu-se cu măsură şi stingîndu-secu măsură [...J Toate lucrurile se schimbă înfoc şi focul se schimbă în toate lucrurile, camărfurile în aur şi aurul în mărfuri." Acestfoc ,,veşnic viu" e de asemenea s imbolul miş-cării continue, al curgerii perpetue a lucruri-lor. Totul curge, nimic nu rămîne; scăldîndu-te în acelaşi rîu, te scalzi de fapt în alte ape.Astfel ajunge Heraclit la o morală ascetică(nu e bine ca omul să obţină tot ce doreşte),la o religie purificată, osti lă „negustorilor demistere" şi celor ce cred că se purifică „pătîn-du-se cu sînge, ca un om mîn j i t de noroi carear merge să se spele pe picioare în noroi",in sf î rş i t la o viziune ironică a contrastelordin univers, neînţelese de marea masă a muri-

torilor: pentru porci, noroiul valorează maimult decît apa limpede şi pentru măgari paiule superior aurului ; apa mării e cea mai purăş i cea mai impură, v i ta lă pentru p e ş t i , funestăpentru oameni etc. Heraclit e primul care aconceput cu at î ta forţă opoziţia contrariilorşi legea deveniri i care leagă aceste contrarii,s imultane sau succesive; rnai mult decîtoricare filozof din antichitate, Heraclit eprecursorul lui Hegel şi chiar al dialectici imarxiste. P. B.

H E R M E [H E R M A l ] . Cu termenulberme grecii desemnau un fel de borne dehotar cu cap de om. Originea lor e foarteveche. Aveau un soclu dreptunghiular, la mij-locul căruia apărea, foarte bine conturat, unorgan sexual m a s c u l i n ; sus, în părţi, douăieşituri dădeau impresia de braţe; la capăt,s t î l p u l se arcuia s c h i ţ î n d un bust, pe care seînălţa capul, la origine cel al unui zeu bărbos(Zeus, Hermes sau Dionisos). Areste imaginis impl i f icate străjuiau locurile p u b l i c e şi răs-

271