43955989 Jurisprudenta CEDO Suport Curs

5/7/2018 43955989 Jurisprudenta CEDO Suport Curs - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/43955989-jurisprudenta-cedo-suport-curs 1/66

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN

JURISPRUDENŢA CEDO

Suport de curs pentru studenţii anului IV

ROXANA ALINA PETRARU



CUPRINS

Introducere ..................................................................................................................... 3Lecţia 1........................................................................................................................... 6

Dreptul la viaţă (art. 2) ................................................................................................... 6Lecţia 2......................................................................................................................... 11Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3)...................................................................................................................................... 11Lecţia 3......................................................................................................................... 15Interzicerea sclaviei şi a muncii for ţate (art. 4) ............................................................ 15Lecţia 4......................................................................................................................... 17Dreptul la libertate şi siguranţă .................................................................................... 17Lecţia 5......................................................................................................................... 20Dreptul la un proces echitabil (art. 6) .......................................................................... 20Lecţia 6......................................................................................................................... 25

Nicio pedeapsă f ăr ă lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul ladouă grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7) .......................... 25Lecţia 7......................................................................................................................... 29Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie (art. 12)...................................................................................................................................... 29Lecţia 8......................................................................................................................... 33Garantarea libertăţilor de gândire, conştiinţă şi religie, de exprimare, de întrunire şiasociere ........................................................................................................................ 338.1. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9) ................................................ 338.2. Libertatea de exprimare (art. 10) .......................................................................... 348.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) ...................................................... 37Lecţia 9......................................................................................................................... 41Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ......................................................................................................................... 41Lecţia 10....................................................................................................................... 50Procedura în faţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului............................................. 50Bibliografie: ................................................................................................................. 65

2



Introducere

CEDO între istorie şi actualitate

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi

Îndatoririlor Omului.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,

elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4

noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a

Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de

treisprezece protocoale adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi

şi libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Cur ţii puterea de a

emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea

de a-şi prezenta cauza în faţa Cur ţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective

de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a

restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea

noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Cur ţii al

persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte

Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la

procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare

Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor

Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol,

care include două proceduri specifice1 privind numărul de judecători care examineaza

cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o măsur ă

temporar ă până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.

1 - completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acumaceastă competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători);

- completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri v ăditîntemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazurierau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)

3



Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1

noiembrie 1998, data intr ării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul

cazurilor Cur ţii a crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme.

CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial

nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO,

încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr.

79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.

Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un

organ jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea

normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a

putea da efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejur ări specifice prin care a

trecut persoana care se consider ă victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile

CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa

raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce

consacr ă drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean.

Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi

aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Cur ţii. Din această cauză,

Corneliu Bîrsan afirmă că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale

adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de

convenţionalitate.

Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului,

Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv

jurisdicţia obligatorie a Cur ţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în

prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este

parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este

asigurată şi de Uniunea europeană, cu toate că problema ader ării Uniunii la sistemul

de protecţie stabilit de către Consiliul Europei r ămâne a fi deschisă. Din punct de

vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin mecanismul său de

control dezvoltat, care a f ăcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi

libertăţilor pe care le enunţă.

Executarea hotărârilor Cur ţii este un aspect al mecanismului instaurat de

Convenţie încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă

capitală. Dacă Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei

4



hotărâri individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul

unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului

Miniştrilor?2

Articolul 1 al Convenţiei consacr ă obligaţia de a respecta drepturile omului

de către părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor

statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum

“cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o

anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt

membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus

cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a

Drepturilor Omului.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie3 trebuie să fie

asigurată f ăr ă nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o

minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În caz de r ăzboi sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice

înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă4 de la obligaţiile prevăzute de

Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să

nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional5. Orice

înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe

secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele

care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul

general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în

vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.

Competenţa materială. Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de

protocoalele sale determină competenţa materială.

2 Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 20003 Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalit ăţ ii , consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia României:„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, f ără privilegii şi f ără discriminări”, se înf ăţisează cao regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declara ţ iei Universale a Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fieexaminat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial.4 Dispoziţia nu îng ăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din actelicite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.5 Articolul 15 al Convenţiei

5



Lecţia 1

Dreptul la viaţă (art. 2)

Art. 2 Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale

pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu

această pedeapsă.

Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane

şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şilibertăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţia României.

Conform art. 22 alin. (1), dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi

psihică ale persoanei sunt garantate.

Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu,

acest text nu are nicio legătur ă cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în

care o persoană alege să tr ăiască.

Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei

sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este

sancţionată cu această pedeapsă prin lege6. Moartea nu este considerată ca fiind

cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o

recurgere absolut necesara la for ţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulbur ări violente sau o insurecţie.

Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât

o obligaţie negativă- de a nu provoca moartea în mod intenţionat-, cât şi una pozitivă-

de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine

6 Protocolul 6- Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte să vârşite în timpde război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurileprev ăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului

general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză. Protocolul nr. 13 va interzice toatederog ările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

6



frecvent în analiza Cur ţii este cea de a desf ăşura o anchetă efectivă de îndată ce

autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul

cauzat de expunerea la radiaţii nucleare este o încălcare a unei obligaţii pozitive a

statului, cea a dreptului la un mediu sănătos, recunoscută prin prisma obligaţiei de a

proteja dreptul la viaţă. Curtea a sancţionat şi atitudinea pasivă a autorităţilor în cauza

Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei,

ucişi de soţul acesteia, în ciuda faptului că reclamanta a f ăcut repetate plângeri la

poliţia locală. În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit, în care o asociaţie a susţinut că

o campanie de vaccinare a populaţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu

un număr de decese şi că prin activitatea lor neglijentă autorităţile statului au încălcat

prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul că, dacă în cadrul unei asemenea

campanii, care are ca unic obiectiv protejarea sănătăţii întregii comunităţi prin

eradicarea unor boli infecţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite

că a existat, din partea autorităţilor, intenţia de a ucide.

Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru că o

persoană a fost omorâtă de către for ţele de securitate ale Statului în timpul unei

manifestaţii, în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei

operaţiuni de salvare a unor ostateci, Curtea a considerat că organizarea şi conduita

operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2. În cauza Nachova şi alţii c.

Bulgariei, Curtea a sancţionat comportamentul agenţilor statului care a rezultat în

moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaser ă de la locul unde

executau o pedeapsă pentru infracţiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la

arestarea membrilor for ţelor armate for ţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li

se reproşau infracţiuni minore. Arestarea victimelor în speţă a fost realizată de o

echipă de militari bine înarmaţi care nu au fost pregătiţi anterior în niciun fel cu

privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o

atenţionare privind necesitatea de a proteja viaţa. Victimele nu aveau nici un

antecedent de violenţă, iar la momentul faptelor nu erau înarmaţi şi nici nu aveau un

comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată, deşi agentul

statului avea asupra lui şi un pistol obişnuit. Din toate aceste circumstanţe, Curtea

europeană a ajuns la concluzia că recursul la for ţa letală a fost excesiv.

În cauza Kilinc ş.a. împotriva Turciei din 7 iunie 2005, reclamanţii au fost

părinţii, respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 întimpul efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipică,

7



diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului

militar. Încă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care însă

nu au condus la îmbunătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital.

La întoarcerea în unitatea militar ă, i-au fost încredinţate sarcinile obişnuite pentru un

recrut. La 15 mai 1995 a fost de gardă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În

aceeaşi zi s-a sinucis cu arma respectivă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind însă

achitat pe motiv că elementele constitutive ale delictului de neglijenţă nu erau

întrunite. De asemenea, acţiunea în daune interese a reclamanţilor a fost respinsă,

instanţa militar ă apreciind că incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat

că autorităţile militare au avut posibilitatea să anticipeze riscul ca recrutul să încerce

să îşi ia viaţa, având în vedere problemele sale de sănătate. Legislaţia turcă în materie

a fost apreciată de Curte ca insuficient de precisă cu privire la recrutarea persoanelor a

căror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnică şi nici cu privire la

responsabilitatea superiorilor în astfel de situaţii. Prin urmare, articolul 2 a fost

încălcat.

Prin hotărârea dată în cauza Gagiu c. României, Curtea a reamintit ca statele

au obligaţia de a proteja viaţa deţinuţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor

medicale în penitenciare, atunci când este cazul. În speţă, Curtea a constatat că starea

de sănătate a dlui. Gagiu, de la momentul începerii perioadei de detenţie, necesită o

supraveghere şi un tratament special. Curtea a constatat că vreme de mai mulţi ani, în

ciuda acestui fapt, până în 2001, reclamantul nu a fost tratat decât pentru o afecţiune

minor ă. Mai mult, după diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul fost dus într-o

celulă, unde a fost lăsat să moar ă, f ăr ă ca autorităţile penitenciare să intervină în vreun

fel. Curtea a mai subliniat că ancheta penală realizată s-a marginit să analizeze

tratamentul reclamantul din spital, f ăr ă a se apleca şi asupra unor neglijenţe grave ale

autorităţilor care trebuiau să asigure supravegherea medicală a reclamantului. De

aceea, Curtea a constatat că România a încălcat dreptul la viaţă al reclamantului.

Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Conven ţ ia americană

a drepturilor omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu

concepţia. Art. 2 din Conven ţ ia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că

dreptul la viaţă este garantat, f ăr ă a defini noţiunea de persoană şi de viaţă, f ăr ă a

defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci f ăr ă a preciza beneficiarii acestui

drept. Din această cauză, s-a pus problema dacă f ătul ar putea fi privit ca o persoană

8



în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având

drept la viaţă.

În cauza Vo contra Franţa, apreciind că nu există un consens european

asupra definiţiei ştiinţifice şi juridice a începutului vieţii, Curtea a renunţat să statueze

dacă art. 2 din Convenţie protejează dreptul copilului nenăscut de a se naşte şi trimite

la ampla marjă de apreciere recunoscută statelor. Aceeaşi trimitere la dreptul intern a

permis Cur ţii să statueze că embrionul nu se poate prevala de dreptul la viaţă în cauza

Evans contra Regatului Unit al Marii Britanii.

Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit că avortul în cea de-a zecea

să ptămână de sarcină, având scopul de a proteja sănătatea fizică şi mintală a mamei,

nu constituie încălcarea art. 2 CEDO (Evans contra Regatului Unit).

În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din

partea statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele

cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat

prelungirea artificială a vieţii, iar Olanda permite eutanasia din anul 2001.

Poziţia Cur ţii cu privire la acest aspect (Preety contra Regatului Unit) din

Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, nu poate fi interpretat ca acordând un

drept diametral opus, adică dreptul de a muri, fie de mâna unui ter ţ, sau cu asistenţa

unei autorităţi publice. În cauza menţionată, Curtea a considerat că refuzul

autorităţilor de a acorda o imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta

soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă soţia suferea

de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile

sale intelectuale. Jurisprudenţa acceptă ca o persoană să refuze un tratament de natur ă

să prelungească viaţa sau să o păstreze, precum şi administrarea unui tratament având

un dublu efect, adică uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul

secundar al scurtării speranţei sale de viaţă. În acest context, este utilă distincţia între

eutanasia pasivă şi cea activă. În cazul primei forme, o persoană este ajutată de o alta

sa moar ă, în timp ce a doua formă presupune refuzul persoanei de a mai primi

mâncare sau tratament. În cauza amintită mai sus, Curtea a considerat că o persoană

poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca

efect prelungirea vieţii sale.

Necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii. Aceasta

este o obligaţie procedurală a statului în exercitarea rolul său pozitiv în garantarearespectării articolului 2 al Convenţiei. Ancheta este necesar ă nu numai atunci când

9



recurgerea la for ţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci

şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei ter ţe persoane. Ancheta are rolul de a

determina vinovaţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin

asigurarea obţinerii probelor, independenţa organelor de anchetă, celeritate şi

diligenţă, etc. Jurisprudenţa a reţinut că această obligaţie a statului a fost încălcată în

cazuri ca: absenţa anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligenţei, raportul nu a fost

f ăcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuată o

reconstituire, deşi era necesar ă, nu au fost audiaţi unii martori oculari, etc.

Jurisprudenţa relevantă:

Vo c. Fran ţ ei (GC) (2004), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Pretty c. Regatului

Unit (2002), Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)

Întrebări:

1. Care sunt obligaţiile pozitive ale statelor în protecţia dreptului la viaţă garantat

de CEDO?

2. Citiţi şi comentaţi cauza Gagiu c. României (2009).

10



Lecţia 2

Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante

(art. 3)

Art. 3 Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante7.

Această dispoziţie are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei

şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept

internaţional, cu valoare de normă – jus cogens (normă imperativă). Acest dreptîntruneşte următoarele caractere:

• drept intangibil , nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici în

circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea naţională, ceea ce îl

diferenţiază de alte drepturi protejate de Convenţie;

• nu poate suporta derog ă ri în temeiul art.15 referitor la derogările în caz de

urgenţă;

• este un drept absolut , care subzistă, indiferent de comportamentul victimei şiindiferent de infracţiunea pentru a cărei săvâr şire este acuzată victima.

Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a f ăcut pe cale

jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat

cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor

sau pedepselor:

a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte

grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci,

intensitatea suferinţei, intenţie şi scopul determinat.

Pentru explicitarea noţiunii de tortur ă, Corneliu Bîrsan reia definiţia din

Conven ţ ia O.N.U .: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o

durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a

obţine de la ea sau de la o ter ţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru

un act pe care ea sau o ter ţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o

7 Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sautratamentelor inumane sau degradande

11



intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra

unei ter ţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de

discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent

al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlul oficial ori la

instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit.” Aşadar, tortura poate fi

deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a

intenţiei.

b) tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice

sau mintale.

c) tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică,

nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa

fizică sau morală.

În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005), reclamantul a sesizat CEDO

susţinând că a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor, cu ocazia unui

control rutier. Curtea a constatat că acesta a suferit r ăni uşoare la nivelul gâtului care

au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale.

Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave pe termen lung, drept pentru care

Curtea a apreciat că actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al

Convenţiei.

Datoria statului este de a veghea ca un deţinut să nu fi e supus unor rele

tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei positive de a proteja interesatul

împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi.

În general, obligaţia statelor în acest domeniu este una negativă, de abţinere.

Statele au însă şi o serie de obligaţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului

Unit (1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura

protecţia juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane

private. În speţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De

această obligaţie pozitivă a statului se leagă şi obligaţia de a efectua investigaţii

oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea contra

României, reclamantul a invocat faptul că a fost supus la rele tratamente din partea

colegilor din detenţie, Curtea a reţinut încălcarea art. 3, datorită faptului că

autorităţilor le revenea obligaţia de a lua măsurile complete în vederea evitării

materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului. Această obligaţie nutrebuie însă interpretată astfel încât să impună statelor o sarcină imposibilă de

12



realizare (excesivă). Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale reprezintă o

creaţie jurisprudenţială. Curtea a apreciat că art. 3 impune statelor obligaţia de a oferi

oricărei persoane private de libertate condiţiile de detenţie care să asigure respectarea

demnităţii umane, precum şi obligaţia de a lua măsurile concrete pentru ca executarea

unei pedepse, sau starea de arest preventiv să nu atragă suferinţe psihice sau /şi fizice

la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obişnuit o astfel de pedeapsă sau

măsur ă.

A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agenţilor statului în

cadrul controalelor sau raziilor efectuate de aceştia. Nu au fost considerate contrare

art. 3: aplicarea unui tratament medical unui deţinut împotriva voinţei sale în măsura

în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este

aplicat pentru a prezerva starea de sănătate fizică/mintală a reclamantului, hr ănirea

for ţată a unui deţinut dacă aceasta declarase că este în greva foamei. În cauza

Dumitru Popescu c. României, Curtea a admis că folosirea for ţei fizice de către

organele de poliţie la arestarea unei persoane poate fi justificată prin necesitatea

imobilizării acelei persoane, mai ales în situaţia în care persoana respectivă a opus

rezistenţă.

În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, aceasta este relativă

prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejur ări specifice fiecărei speţe, cum

ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri,

de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoana este lipsită de

libertate, folosirea for ţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de

comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu,

o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie.

Jurisprudenţă relevantă:

McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995), Paul şi Audrey Edwards c. Regatului

Unit (2002), Osman c. Regatului Unit (1998), Irlanda c. Regatului Unit (1978),

Cipru c. Turciei (2001), Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993), Pruneanu c.

Moldovei (2007), Weiser c. Austriei (2007), Salah c. Olandei (2006), Labita c. Italiei

(2000), Zyner Ozcan c. Turciei (2007), Kalashnikov c. Rusiei (2002), Ramirez

Sanchez c. Fran ţ ei (2006), Ciorap c. Moldovei (2007), Boicenco c. Moldovei (2006),

A c. Regatului Unit (1998), Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005), Price c. RegatuluiUnit (2001), Sawoniuk c. Regatului Unit (2001), Soering c. Regatului Unit (1989)

13



Întrebări:

1. Care este diferenţa între tortur ă şi tratamentul inuman aşa cum reiese din

jurisprudenţa CEDO?

2. Citiţi şi comentaţi cauza Barbu Anghelescu c. României (2005).

14



Lecţia 3

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)

Art. 4 1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute8.

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii.

Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi

munca for ţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoper ă formele de

sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care

interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care

trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe

civile. În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă de

altă persoană. În cazul muncii for ţate sau obligatorii, aservirea ţine de condiţiile în

care se prestează activitatea. Robia este o formă particular ă a sclaviei distingându-se

de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens,

fosta Comisie a statuat că “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii,

noţiunea de robie cuprinde şi pe aceea de a tr ăi pe proprietatea altuia şi

impobibilitatea de a-ţi schimba condiţia”, iar Curtea Europeană a precizat că “robia

reprezintă o formă deosebit de gravă a negării libertăr ţii”. În cauza Siliadin c.

Franţei, Curtea europeană a analizat situaţia unei minore care fusese adusă în Franţa

de către rude pentru a avea grijă de locuinţa şi copiii unei familii de cetăţeni francezi.

Minora a prestat această muncă timp de mai mulţi ani f ăr ă remuneraţie, f ăr ă a avea un

statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a

avut perioade de vacanţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele

vinovate de această situaţie au fost achitate. Curtea europeană a apreciat că reclamanta

fusese ţinută în sclavie şi a sancţionat faptul că dreptul penal francez nu incrimina în

mod precis şi eficace asemenea fapte.

Fosta Comisie a decis că obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru

societăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu

administraţia penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi

8 Vezi şi art. 39 din Constituţia României

15



cazul angajării voluntare, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în

armata britanică, f ăr ă posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de

ani9.

Nu se consider ă “muncă forţată sau obligatorie”:

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în

timpul în care se află în libertate condiţionată.

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă

serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este

recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa

sau bunăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a

considerat muncă for ţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an

în serviciul de sănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o

lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar această situaţie a relevant reale

ameninţări pentru viaţa oamenilor din acea regiune.

d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale. În

cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că

serviciul obligatoriu- juriul aşa cum există în Malta este unul dintre

"obligaţiile civice normale", prevăzute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La

fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca

unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă

for ţată sau obligatorie.


Siliadin c. Fran ţ ei (2005), Zarb Adami c. Maltei (2006), Van der Mussele c. Belgiei

(1983)

Întrebări:

1. Care este diferenţa dintre robie şi sclavie conform jurisprudenţei CEDO?

2. Propuneţi spre comentare o speţă care să aibă ca obiect dreptul ocrotit de art.

4.

9 Bîrsan, op.cit ., p. 260

16



Lecţia 4

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă10.

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este

inalienabil şi priveşte orice persoană, fie în libertate, fie în detenţie. În doctrină s-a

ar ătat că trebuie f ăcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie a

acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat că faptul de a obliga un

individ să r ămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita

posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi

potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hotărâre definitivă.

b. dacă a f ăcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru

nesupunerea la o hotarâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în

vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. În cauzaVasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi

pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii

reclamantei.

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a

săvâr şit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvâr şească o infracţiune sau să fugă după savâr şirea acesteia.

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educaţia sa sub

supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa

autoritătii competente;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită

o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a

unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat


17



condiţiile minimale de privare de libertate: alienaţia trebuie dovedită în faţa

autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă,

tulbur ările trebuie să aibă un carcater sau o amploare care să justifice

internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Cauza Van der

Leer c. Olandei (1990) este similar ă. În cauza Filip c. României, Curtea

europeană a considerat că internarea for ţată a reclamantului într-un spital

clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul că

reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminată, în temeiul deciziei

Parchetului şi f ăr ă avizul prealabil al unui medic expert.

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o

împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în

curs o procedur ă de expulzare ori de extr ădare.

Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Convenţiei consacr ă

obligativitatea informării oricărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă

pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse

împotriva sa. Curtea a ar ătat, însă, că o persoană nu trebuie să fie informată în mod

expres despre motivele arestării sale, dacă acestea sunt evidente în circumstanţele

date.

Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi adusă imediat în faţa

unui magistrat competent. Acesta are obligaţia de a-l asculta personal pe individual

adus în faţa lui şi de a se pronunţa asupra existenţei motivelor care justifică privarea

de libertate.

Orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata

acestui termen trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei. În cauza

Klamecki c. Polonia (2003) durata detenţiei provizorii de 2 ani, două luni şi 16 zile a

fost excesivă. În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durată a detenţiei

provizorii de la două luni la doi ani a fost considerată rezonabilă de Curte.

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să

introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen

scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună. Orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are

dreptul la reparaţii, în cazul în care încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 5 a creat

prejudicii. Această compensaţie este, de obicei, una financiar ă.

18




Guzzardi c. Italiei (1980), Engel ş.a. c. Olandei (1976), Amuur c. Fran ţ ei (1996),

Ignatov c. Rusiei (2007), Ječ ius c. Lituaniei (2000), Boicenco c. Moldovei (2006),

Drozd şi Janousek c. Fran ţ ei (1992), Ila şcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),

Bentham c. Regatului Unit (1996), Bouamar c. Belgiei (1988), De Wilde, Ooms şi

Versyp c. Belgiei (1971), Varbanov c. Bulgariei (2000), Enhorn c. Suediei (2005),

Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004), Chahal c. Regatului Unit (1996), Saadi c.

Regatului Unit (2006), Kerr c. Regatului Unit (1999), Hot Brogan ş.a. c. Regatului

Unit (1988), Aksoy c. Turciei (1996), Assenov c. Bulgariei (1998), Becciev c.

Moldovei (2005), Ş arban c. Moldovei (2005), Lietzow c. Germaniei (2001), Labita c.

Italiei (2000), Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005), Pantea c. România (2003)

Întrebări:

1. Care sunt garanţiile persoanelor private de libertate?

2. Comentaţi unul din cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate

conform art. 5.

3. Citiţi şi comentaţi cauza Pantea c. României (2003).

19



Lecţia 5

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un

termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial,

instituit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi

obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie

penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod

public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în

interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate

democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilorla proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în

virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă

prejudiciu intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât

timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.

În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat că într-o socitatedemocratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un

loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 4, par. 1 nu ar corespunde

scopului acestei dispoziţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân

timp ce al doilea şi al treilea nu se aplică decât în penal.

Articolul 6 consacr ă, deci, dreptul la un proces echitabil11, public12 şi într-

un termen rezonabil13, condus de o instanţă independentă şi impar ţială, instituită de

11 Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei 12 Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţă poate fi interzis presei şipublicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordiniipublice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sauprotecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de cătreinstanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselorjustiţiei. Acest principiu este consacrat şi de legea română. Potrivit art. 127 din Constituţie: „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prev ăzute de lege”. Dispoziţii similare se g ăsesc înscrise şi în art. 12 Lg.304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicităţii, şedinţele se ţin deregulă, la sediul instanţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar pentru fiecare şedinţă seintocmeşte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o listă cu procesele care se judecă în acea zi şi care se afişează cu

cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Principiul publicităţii cunoaşte însă şi excepţii, îng ăduite chiarde textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prev ăzute în art. 121 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. În ceea cepriveşte jurisprudenţa CEDO vezi cauza Bocellari şi Rizza c. Italia.

20



lege. Este statuat, deci, şi principiul celerităţii procedurilor judiciare, principiu în

aplicarea căruia rolul activ al judecătorului este determinat.

Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desf ăşur ării ritmice, operative,

dinamice a procesului, ceea ce asigur ă calitatea şi for ţa persuasivă a actelor sale

finalizatoare. Tribunal independent. Textul articolului menţionează importanţa

existanţei unui tribunal independent care să conducă procesul. Accesul la instanţă. În

cauza Weissman şi alţii c. România, neplata echivalentului sumei de 323.264 EUR

cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia.

Curtea a apreciat că suma în cauză, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu

era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia

financiar ă a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma

reprezentând obiectul litigiului. Această sumă a fost excesivă, motiv pentru care

reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul

lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în vedere circumstanţele speţei şi, în

special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza iniţială a

procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost dispropor ţionată şi astfel a adus

atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă. Statul nu a păstrat un echilibru

just între, pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar pe de

altă parte, interesul reclamanţilor ca o instanţă să le examineze cererea. Pentru aceste

motive s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

Prezumpţia de nevinovăţie. Prezumpţia de nevinovăţie se consider ă încălcată

când instanţa îşi exprimă opinia că persoana este vinovată înainte de terminarea

procesului. S-a decis că o campanie de presă împotriva unui acuzat poate leza

prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi se poate ajunge la sancţionarea celor

responsabili. Dreptul la tăcere. Prezumţia de nevinovăţie generează unul dintre

drepturile fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi

recunoaşte valoarea internaţională, fiind prevăzut expres în art. 14 din Pactul privind

Drepturile Civile şi Politice. Acest drept constă în posibilitatea oricărui acuzat de a nu

depune mărturie împotriva lui însuşi sau de a-şi recunoaşte vinovăţia. Deşi dreptul la

tăcere nu e prevăzut de CEDO, Curtea Europeană de la Strasbourg consider ă că acesta

poate fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind

aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinţei sale. Acest

13 Vezi Bodon c. Ungaria şi Kalovits c. Ungaria

21



drept, dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restricţiilor prevăzute de art. 10 (2), în

care se prevede în mod explicit că ingerinţa în exerciţiul dreptului la libertatea

expresiei este autorizată numai dacă ea este considerată necesar ă. De exemplu, Curtea

nu a considerat ca f ăcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanţilor de a

furmiza probe în privinţa cărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive

prin recurgerea la constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea

stabilirii alcoolemiei, prelevarea de ţesuturi în vederea realizării unor analize ăentru

stabilirea ADN-ului, etc.

Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în

mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apăr ării sale;

c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apăr ător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apăr ător, să poată fi asistat în

mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justi ţiei o cer 14.

Conform opiniei Cur ţii, dreptul la asistenţă judiciar ă gratuită, atunci când

interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra

singur , ci un drept independent.

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apăr ării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu în ţelege sau nu vorbeşte

limba folosită la audiere.

Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică

posibilitatea oricăreia dintre păr ţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii

care să nu o dezavantajeze în faţa păr ţii adverse. Acest principiu presupune şi

respectarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între

acuzator şi persoana în cauză, inclusive în privinţa comunicării pieselor aflate la

dosar.

Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c.

România, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize

contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei

14 Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede că:„în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiulîşi g ăseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r).

22



din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în

cadrul unui proces în care inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că

expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă

nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea

expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în

faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că

acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a

faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut

posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul

avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula

observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să

procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de

posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial,

Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat. Dreptul la

executarea hotărârilor judecătoreşti. Potrivit interpretării pe care o dă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din

CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată într-un termen

rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul păr ţii

câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu instaurează o

protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearcă să permită o realizare

concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei

În ceea ce priveşte materia penală, Curtea a stabilit drept criterii pentru a

determina natura penală a unei acuzaţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi

scopul şi severitatea acţiunii.


Brumă rescu c. României (1999), Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994),

Ocalan c. Turciei (2005), Allan Jacobson c. Suediei (2000), Fayed c. Regatului Unit

(1994), Pierre-Bloch c. Fran ţ ei (1997), Massa c. Italiei (1993), Vilho Eskelinen ş.a. c.

Finlandei (2007), Ferrazzini c. Italy (2001), Ziliberberg c. Moldovei (2005), Escoubet

c. Belgiei (1999), Airey c. Irlandei (1979), Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005), Croissant

c. Germaniei (1992), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin

c. Rusiei (2007)

23



Întrebări:

1. Care este conţinutul principiului egalităţii armelor?

2. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999).

3. Citiţi şi comentaţi cauza Ziliberberg c. Moldovei (2005).

4. Explicaţi noţiunea de drept la tăcere.

24



Lecţia 6

Nicio pedeapsă f ără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul

la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7)

6.1. Nicio pedeapsă f ără lege

Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului

naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă

decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei

persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost

comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de

naţiunile civilizate.

Art. 7 al Convenţiei consacr ă, deci, atât principiul legalităţii incriminării şi

pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivităţii legii penale mai severe.

Principiul legalităţii incriminării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o

acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsită, nu constituia o

infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional15. De asemenea, nu se poate

aplica o pedeapsa mai sever ă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvâr şirii

infracţiunii.

Principiul neretroactivităţii legii penale. O lege penală nu poate să

sancţioneze o faptă considerată, anterior intr ării sale în vigoare, ca ilicită. În cauza

Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a

fost încălcat. Curtea Europeană a constatat încălcarea acestei dispoziţii, de către

autorităţile române, sub aspectul aplicării extensive a legii penale, întrucât, pe de o

parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data săvâr şirii faptelor, nu

15 Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infracţiunea este fapta care reprezintă pericol social,să vârşită cu vinov ăţie şi prevazută de legea penală” şi art. 11 al Declaraţiei Universale a DrepturilorOmului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când

au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cucaracter penal.”

25



puteau fi judecate pentru corupţie decât faptele persoanelor desf ăşurând o activitate în

cadrul unei organizaţii publice, şi nu în cadrul unei societăţi comerciale private, iar pe

de altă parte, nu s-a putut demonstra existenţa unei jurisprudenţe accesibile şi

previzibile, prealabilă săvâr şirii faptelor de către reclamanţi, care să asimileze faptele

de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele ale funcţionarilor sau altor

salariaţi din unităţile „obşteşti”. În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a acordat

fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.


Brown c. RU (1998), Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni c. României (2007), Joric c.

Germaniei (2007)

6.2. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în faţa unei

instanţe naţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane

care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor oficiale.

Articolul 13 consacr ă dreptul la un recurs efectiv. Conform acestui

principiu, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au

fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci

când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor

lor oficiale. Curtea a ar ătat că garanţia articolului 13 nu merge până acolo încât să

impună existenţa unui recurs împotriva legilor statului. El garantează numai

recursurile împotriva modalităţilor de aplicare a legislaţiei interne. Termenul derecurs cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei violări a Convenţiei

este supus unei instanţe competente pentru a se obţine încetarea violării, anularea sau

modificarea actului, ori repararea pagubei. Această instanţă este obligatoiu să se poată

pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu16.

Nicio dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un

stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desf ăşura o activitate sau de a

îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de16 O autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13

26



Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea

prevăzute de Convenţie. Acesta este principiul interzicerii abuzului de drept şi este

consacrat în articolul 17 al Convenţiei17.

6.3. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

Articolul 3 al Protocolului 7 consacr ă dreptul la două grade de jurisdicţie în

materie penală. Acest principiu înseamnă dreptul oricărei persoane declarate

vinovate de o infracţiune de către un tribunal de a cere examinarea declaraţiei de

vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioar ă. Acest drept poate face

obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de

lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă

jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva

achitării sale.

Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este

acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs

o eroare judiciar ă, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări

este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia

cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi

este imputabilă în tot sau în parte. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit sau

pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvâr şirea infracţiunii pentru

care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi

procedurii penale ale acestui stat. Cu toate acestea, nu este împiedicată redeschiderea

procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori

recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de

natur ă să afecteze hotărârea pronunţată.


Klass ş.a. c. Germaniei (1978), Keenan c. Regatului Unit (2001), Powel şi Rayner c.

Regatului Unit (1999), Silver c. Regatului Unit (1983), Keenan c. Regatului Unit

17 Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau

un individ, un drept oarecare de a desf ăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugereadrepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestordrepturi şi libertati decât acelea prev ăzute de această convenţie.

27



(2001), Surmeli c. Germaniei (GC) (2006), Zeleni Balkani .c Bulgariei (2007), Conka

c. Belgiei (2002), Thlimenos c. Greciei (GC) (2000), Moldovan ş.a. c. României

(2005), Secic c. Croatiei (2007), Klass c. RFG (1979), Silver ş.a. c. RU (1983)

Întrebări:

1. Explicaţi conţinutul principiului neretroactivităţii legii penale.

2. Explicaţi conţinutul principiului legalităţii incriminării.

3. Citiţi şi comentaţi cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007).

28



Lecţia 7

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie(art. 12)

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o

măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi

prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejareadrepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 8 al Convenţiei consacr ă dreptul la respectarea vieţii private şi de

familie. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsur ă

care, într-o societate democratică, este necesar ă pentru securitatea naţională, siguranţa

publică, bunastarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,

protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

În concepţia instanţei europene, viaţa privată cuprinde, în primul rând,

integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând,

respectul vieţii private ar trebui să însemne dreptul individului de a stabili şi dezvolta

relaţii cu semenii săi, protecţia îmbinării vieţii personale cu cea socială a individului,

dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjur ător sănătos,

respectarea dreptului la viaţa familială, la corespondenţă, la domiciliu18.

Viaţa Familială. Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucur ă de

egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu

copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii

acesteia.

Conform Codului civil roman, părinţii aleg prenumele şi, când este cazul,

numele de familie al minorului, în condiţiile legii. Alegerea prenumelui de către

părinţi intr ă în cadrul noţiunii de „viaţă privată”, aşa cum este ea definită de art. 8 al

18 Bîrsan, op.cit ., p. 599

29



Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul ofiţerului de stare civilă

de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de

Convenţie. În legătur ă cu menţinerea unităţii vieţii familiale s-a pus problema

separ ării familiilor de str ăini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în

considerare şi necesitatea controlului imigr ărilor. Convenţia nu garantează niciun

drept pentru un str ăin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite ţări. Totuşi,

expulzarea unei persoane dintr-o ţar ă în care locuiesc rudele sale apropiate poate

constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat

de art. 8 par. 1 din Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei). În cauza Monory

c. României şi Ungariei, reclamantul a susţinut ca art. 6 a fost violat pentru că

autorităţile române au manifestat lipsă de diligenţă în a-i permite să-şi reîntâlnească

fiica a cărei custodie comună o deţinea şi care locuia cu mama sa în România. Curtea

a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupşa c.

România (2006) este similar ă.

Protecţia domiciliului şi a corespondenţei. Protecţia domiciliului persoanei

se extinde dincolo de încălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994),

Curtea a decis că poate exista o ingerinţă în dreptul persoanei la protecţia domiciliului

şi când există o poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sănătatea

rezidenţilor. În cauza Akdivar c. Turciei (1996), Curtea a constatat încălcarea acestui

drept şi a obligaţiei pozitive a statului în momentul în care casele reclamanţilor au fost

distruse şi arse în mod deliberat de către militari.

În privinţa corespondenţei scrise s-a pus accent pe corespondenţa deţinuţilor

care este supusă riscului de a fi interceptată sau cenzurată de către autorităţi. În acest

sens, s-a stabilit şi o prezumpţie de cauzalitate: dacă statul nu poate dovedi că

scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit, este încălcat art. 8. În ceea ce priveşte

ascultarea convorbirilor telefonice, Curtea a admis posibilitatea existanţei acestora

doar în cazurile în care acest act este necesar pentru apărarea ordinii democratice într-

un stat. Legea trebuie să prevadă expres care tipuri de infracţiuni permit o asemenea

ingerinţă din partea statului.

Dreptul la un mediu sănătos. Curtea a statuat în mod constant că, deşi

obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individual împotriva oricăror

ingerinţe din partea statului, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică este obligată

30



numai să se abţină de la orice asemenea ingerinţă19. El reclamă din partea statelor, pe

lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente

respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste

obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea

acestor drepturi. Sfera obligaţiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Convenţiei

este deosebit de largă. Dintre aprecierile Cur ţii pe acest articol amintim obligaţia

statului de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin

date personale, de a lua măsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea

producerii unor zgomote insuportabile, obligaţia de a garanta unei persoane

transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viaţa privată, în

special prin recunoaşterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.

În conformitate cu articolul 12, începând cu vârsta stabilită prin lege, barbatul

şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei

naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat că interdicţia temporar ă de a

se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divor ţat de trei ori pe parcursul a

optsprezece ani, care însă dorea să se căsătorească a patra oar ă – constituie o încălcare

a dreptului de a se căsători garantat de articolul 12.

Articolul 12 nu garantează dreptul de a divor ţa şi/sau pe acela de a te

recăsători (Johnston şi alţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor

ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a articolului 12

atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu

persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit

(1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit

(1998)), ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi

I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat

instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei, precum şi bulversările

dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii.

19 Cauza Moldovan şi alţii împotriva României, în Cazurile României la Curtea European ă a Drepturilor Omului , Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, p. 239

31




Johnston şi al ţ ii c. Irlandei (1986), Rees c. Regatului Unit (1986), Cossey c.

Regatului Unit (1990), Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998), Christine

Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi I. c. Regatului Unit, Niemetz c. Germaniei

(1992), Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996), Mousraquim c. Belgiei (1991), Cipru

c. Turciei (2001), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Ciorap c. Moldovei (2007),

Malone c. Regatului Unit (1984), Monori c. României şi Ungariei (2005), B. şi L. c.

Regatului Unit (2005), T ă tar c. România (2009)

Întrebări:

1. Citiţi şi comentaţi cauza Silvestru Cotleţ c. României (2005).

2. Folosind sursele bibliografice de la sfâr şitul cursului propuneţi spre comentare

alte trei speţe în care aplicarea art. 8 si a art. 12 este pusă în discuţia Cur ţii.

3. Comentaţi aspecte ale jurisprudenţei CEDO legate de dreptul la căsătorie.

4. Analizaţi conţinutul art. 5 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei.

32



Lecţia 8

Garantarea libertăţilor de gândire, conştiinţă şi religie, de exprimare, de întrunire şi asociere

8.1. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9)

Art. 9. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,

precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual

sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi

îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face

obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia

ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi

libertăţilor altora20.

Articolul 9 consacr ă principiul libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de

religie. Acest drept include libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor,

precum şi libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau

în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea

ritualurilor. Noţiunile de gândire, con ştiin ţă şi religie care apar în textul acestui

articol subliniează conţinutul şi sensul atribuit noţiune de libertate de gândire.

În cauza Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),

faptele reclamanţilor de a fi pătruns într-o clinică pentru avorturi, unde au început să

se roage în genunchi, pe coridoare, pentru a protesta împotriva avorturilor aureprezentat, în opinia Cur ţii, o manifestare a credinţei. În cauza Van der Dungen c.

Olandei (1995), Curtea a considerat că acţiunile reclamantului de a aborda, în

parcarea unei clinici pentru efectuarea avorturilor, pacienţii şi angajaţii, ar ătându-le

fotografii cu r ămăşiţele fetale şi încercând să îi oprească în intenţia de a realize un

avort, nu au fost bazate pe credinţă.


33



O altă problemă, destul de mediatizată în ultimii ani, a fost legată de purtarea

voalului islamic. În cauza Leyla Şahin c. Turciei (2005), Curtea a respins plângerea

cetăţenei Leyla Şahin, căreia în 1998 i s-a interzis accesul la un examen al Facultăţii

de Medicină din Istanbul, unde era studentă, pe motivul că dorinţa ei de a purta voalul

islamic contravine principiului laicităţii Republicii Turce. Leyla Şahin a atacat în

justiţie decizia Universităţii şi, după pierderea proceselor în Turcia s-a adresat CEDO.

În acest caz a fost respectat principiul propor ţionalităţii în cadrul marjei de apreciere

lăsate la aprecierea statului. În motivarea hotărârii de respingere a acţiunii

reclamantei, Curtea a reamintit că principiul laicităţii este unul din principiile

fundamentale ale statului turc şi că în Turcia există mişcări politice extremiste care

încearcă să impună întregii societăţi simbolurile lor religioase.

Păr ăsirea grupului din care o persoană face parte în temeiul convingerilor sale

religioase este un drept garantat de art. 9 al Convenţiei. Curtea a statuat în acest sens

în cauza Darbz c. Suediei (1990), considerând că statul nu poate oblige un individ să

cotizeze la o biserică de stat, prin plata unor taxes au în orice alt mod.


Kokkinakis c. Greciei (1993), Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei

(1998), Van der Dungen c. Olandei (1995), Leyla Ş ahin c. Turciei (2005),

Manoussakis şi al ţ ii c. Greciei (1996), Cipru c. Turciei (2001), Cha’are Shalom Ve

Tsedek c. Fran ţ ei (2000), Larissis şi al ţ ii c. Greciei (1998), Buscarini şi al ţ ii c. San

Marino (1999), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003), Kuznetsov c. Ucrainei (2003)

8.2. Libertatea de exprimare (art. 10)

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica

informaţii ori idei f ără amestecul autorităţilor publice şi f ără a ţine seama de

frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de

radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi,

poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute delege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

34



securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea

ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia

reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii

judecătoreşti21.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei f ăr ă

amestecul autorităţilor publice şi f ăr ă a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor

libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,

condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau

siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a

moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de

informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii

judecătoreşti.

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale

societăţii, una din condiţiile primordiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecărui

individ.

De exemplu, în cauza Caliskan c. TurciaHachette, CEDO a reamintit că

presa are anumite obligaţii şi responsabilităţi. Astfel, condamnarea în urma publicării

fotografiei cadavrului unei persoane ucise într-un atentat nu reprezintă o încălcare a

art. 10 din Convenţie. Pe de altă parte, prin hotărârea Flux c. Moldova (2007), Curtea

a reţinut încălcarea art. 10 din Convenţie stabilind condiţiile în care un jurnalist poate

fi tras la r ăspundere pentru acuzaţii def ăimătoare la adresa unui politician.

Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului

10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi

câştigaser ă procese de def ăimare în faţa tribunalelor naţionale. În cauzele Lingens c.

Austriei (1986)22, Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II)

(1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii

pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Fiecare dintre

21 Vezi şi art. 30 din Constituţia României22 “Libertatea dezbaterilor politice se g ăseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care domină Convenţia în întregime”.

35



politicieni au întreprins acţiuni de def ăimare în public a reclamanţilor, toate reuşindu-

le. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă

libertatea de exprimare prevăzută de articolul 10, iar Curtea Europeană a fost de

acord. Judecătorii de la Strasbourg nu au reţinut nici o încălcare a articolului 10 într-o

cauză în care statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat opiniile referitoare la o

persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori, considerând că recurgerea la

un asemenea limbaj nu se justifică nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care

interesează sau preocupă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urmări un

obiectiv social23.

Cea mai semnificativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul

10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979). În speţă, reclamanţii

pregătiser ă pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare

ştiinţifică şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să

comercializeze sedativul Talidomid ă . La momentul publicării s-a constatat (prin

intermediul mijloacelor independente de presă) că mulţi copii s-au născut cu

malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul

sarcinii. Unele familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un

compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică, altele erau încă în proces de

negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. Primind un

exemplar al articolului respectiv, compania farmaceutică a cerut judecătorului şi a

obţinut interzicerea publicării acestuia. Interdicţia a fost confirmată de către cea mai

înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă

cur ţii, aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri

judiciare aflate în curs. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa

era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi impar ţialităţii

autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit

să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale

imperioase” sau era „propor ţională cu scopul legitim urmărit”. Curtea a stabilit de

asemenea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui

subiect, chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătuiau conţinutul unui

litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mulţi factori determinanţi pentru decizia

sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă,

23 Vezi Tammer c. Estoniei (2001)

36



tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei, durata şi caracterul

prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un

compromis şi, în sfâr şit, marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Astfel,

Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeindu-l pe prezumţia că

interesul general este mai bine servit când publicului i se ofer ă cât mai multe

informaţii: “dacă mijloacele mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în

scopul unei bune administr ări a justiţiei, le revine totuşi obligaţia de a comunica

informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale, cât şi la acelea

referitoare la alte sectoare de interes public. Funcţia constă în a comunica publicului

care are dreptul de a primi comunicările respective.”


Lingens c. Austriei (1986), Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c.

Austriei (II) (1997), Castells c. Spaniei (1992), Handyside c. Regatului Unit (1976),

Feldek c. Slovaciei (2001), Schwabe c. Austriei (1992), Tammer c. Estoniei (2001),

Wabl c. Austriei (2000), Colombiani şi al ţ ii c. Fran ţ ei (2002), Incal c. Turciei (1998),

Ba şkaya şi Okçuo ğ lu c. Turciei (1999), Jersild c. Danemarcei (1994), Lehideux şi

Isorni c. Fran ţ ei (1998), Du Roy şi Malaurie c. Fran ţ ei (2000), Constantinescu c.

României (2000), Barthold c. Germaniei (1985), Dalban c. României (2000), Thoma

c. Luxembourgului (2001), News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei

8.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11)

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a seafilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri

decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi

prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia

drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri

legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelorarmate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

37



Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate

pentru apărarea intereselor sale. Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele

profesionale ale celor care ader ă la un sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia,

acţiune pe care statele contractante trebuie, în acelaşi timp, să o autorizeze24. Dreptul

de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate constituie un aspect particular al

libertăţii de asociere.

În cauza Organizaţia macedoneană unită Ilinden şi Ivanov c. Bulgariei

(2005), reclamanţii, Organizaţia macedoneană unită Ilinden (UMO Ilinden) şi

preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul

bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de întrunire

paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul că, în perioada

1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii să organizeze întruniri paşnice. În fapt,

UMO Ilinden este o asociaţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999

şi 2002-2004, aceasta a solicitat, f ăr ă succes, înregistrarea sa. Astfel, instanţele interne

au apreciat că statutul şi programul său sunt contrare unităţii naţiunii. Începând cu

anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri

comemorative, care au fost interzise de către autorităţile bulgare. Curtea a decis că a

existat o ingerinţă în exercitarea libertăţii de întrunire paşnică în ceea ce priveşte 12

întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de

ingerinţă relativ la alte trei evenimente din această perioadă. Trecând la analiza

ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevă zut ă de lege. În ceea ce priveşte scopul

legitim, s-a considerat că interdicţiile vizau protecţia intereselor menţionate de

Guvernul bulgar (protecţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului,

menţinerea ordinii publice la nivel local, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi

prevenirea infracţiunilor). CEDO a examinat această cauză şi în lumina hotărârii

pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden împotriva

Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat încălcarea

articolului 11 din Convenţie). Ea a remarcat că argumentele prezentate de Guvern

sunt, în mare parte, aceleaşi cu cele furnizate în trecut şi că nu sunt suficiente pentru

ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratică . Curtea

24 Vezi Scmidt şi Dahlstrom c. Suediei (1976)

38



a acordat importanţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate că autorităţile

bulgare nu au adus atingere libertăţii de întrunire paşnică a reclamanţilor, acestea au

fost oarecum reticente în privinţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva

unui grup de opozanţi. În consecinţă, unii dintre participanţii la întrunire au fost

victimele unor violenţe fizice din partea opozanţilor. În acest context, CEDO a

reamintit că o libertate de întrunire paşnică reală şi efectivă nu impune doar obliga ţ ii

negative ale statului, adică de a nu aduce atingere acestei libertăţi, ci şi obliga ţ ii

pozitive, şi anume luarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura

desf ăşurarea paşnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat că autorităţile

statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violenţă

îndreptate împotriva participanţilor la reuniune sau măcar pentru a limita amploarea

acestora. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a încălcat

articolul 11 din Convenţie.

Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o

încălcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în cazul în care

partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia

europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosperării) şi

alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe

motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul25 în Turcia şi să instaureze un

regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de

Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru

judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid

politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichidarea

drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu

poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri

preventive.


Kokkinakis c. Greciei (1993), Larissis ş.a. c. Greciei (1998), Mitropolia Basarabiei

ş.a. c. Moldovei (2001), Ezelin c. Fran ţ ei (1991), Vogt c. Germaniei (1995), Busuioc

25 Legea Sharia tradi ţ ional ă cuprinde printre altele: pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăiarea

mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau r ănirea grav ă se pedepseşte“ochi pentru ochi”. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui barbat, motivul principal fiind că femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.

39



c. Moldovei (2004), Flux nr. 3 c. Moldovei (2007), Dalban c. României (1999), Aydin

Tatlav c. Turciei (2006), Zakharov c. Rusiei (2006)

Întrebări:

1. Citiţi şi comentaţi cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979).

2. Citiţi şi comentaţi cauza Sabou şi Pîrcălab c. României.

40



Lecţia 9

Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia EuropeanĂ aDrepturilor Omului

9. 1. Drepturi ocrotite prin primul protocol adiţional

A. Protecţia proprietăţii

Protocolul nr. 1: articolul 1

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de

utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale

dreptului internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor

conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor

contribuţii sau amenzi.

Curtea a stabilit în nenumărate rânduri26 că art. 1 Protocolul 1 conţine trei

norme distincte: “prima, care se expune în prima teză a primului alineat şi care are un

character general, enunţă principiul repectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua

teză a aceluiaşi alineat, se refer ă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor

condiţii; a treia recunoaşte statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosinţa

bunurilor în conformitate cu interesul general.”

Articolul 1 se refer ă la protecţia proprietăţii27. Astfel, orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege

şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Statelor au dreptul de a adopta

legile pe care le consider ă necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a

amenzilor.

Definirea noţiunii de bun. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt

(obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se

26 Vezi cauza Străin şi alţii împotriva României 27 Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei, cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României

41



extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la

activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de

chirie28, sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor contractuale

sau pe necesitatea de a plăti prejudicii29. Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile

obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială30, o creanţă a

Statului31, etc. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece

drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intr ă sub protecţia acestui articol. La fel,

textul articolului nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii

ab intestat sau a liberalităţilor 32.

Restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare.

Na ţ ionalizarea este o formă a exproprierii însă are ca specific pe lângă trecerea silită

în proprietatea statului a terenurilor şi a construcţiilor, lipsa acordării unei despăgubiri

echivalente, existenţa unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronunţat

caracter politic, pentru adoptarea ei precum şi faptul că vizează mai degrabă decât

imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurisprudenţei în materie

conduce la reţinerea următoarelor principii:

1. Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun,

2. protecţia se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adică în privinţa

bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat “dreptul

de proprietate” asupra lor),

3. se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stă pânirea statului dacă cel

care formulează pretenţia este titularul lor actual, calitate ce i-a fost

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel

puţin o “speranţă legitimă” de redobândire a bunului în discuţie (în

materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil)

4. Curtea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la

evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire

la statul în cauză.

Aceste principii conduc la următoarea teorie: Conven ţ ia europeană nu

garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de că tre autorit ăţ ile

28 Vezi Mellacher şi alţii c. Austriei (1989) 29 Vezi Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994). 30 Vezi Vasilopoulou c. Greciei (2002) 31 Vezi S.A. Dangeville c. Franţei (2002) 32 Selejean-Guţan, Bianca, op.cit ., p. 209

42



statului înainte de intrarea în vigoare a Conven ţ iei cu privire la statul în cauză , decât

în mă sura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obliga ţ ie concretizat ă cel pu ţ in

într-o speran ţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale rezonabile.

Cele mai dese condamnări pe care le suportă România la CEDO sunt legate

tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viaşu c. României, Curtea

obligă statul roman să adopte un regim de calculare şi de plată a indemnizaţiilor de

despăgubire care să uşureze şi să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Cur ţii.

Limitările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong şi Lonnroth c.

Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce

priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri

luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi

legale. O măsur ă care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure

un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele

protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare

echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a

doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În

special, trebuie să existe un raport rezonabil de propor ţionalitate între mijloacele

folosite şi scopul vizat de orice măsur ă care privează o persoană33. Pentru a determina

dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă

reclamanţii să suporte o sarcină dispropor ţionată, trebuie să se ia în considerare

modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă,

Curtea a statuat deja că, f ăr ă plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului,

privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală

a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

împrejur ări excepţionale. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o

reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiar ă

poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe

nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din

Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii

judecătoreşti. Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica

33 cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995

43



nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor

fundamentale consacrate prin Convenţie34.


Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982), Marckx c. Belgiei (1979), Loizidou c.

Turciei (1996), Gustafsson c. Suediei (1996), Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987),

Beyeler c. Italiei (2000), Sfintele M ă nă stiri c. Greciei (1994), Gazgusuz c. Austriei

(1996), Stran Greek Refineries c. Greciei (1994), Pressos Compania Naviera SA ş.a.

c. Belgiei (1995), Van der Musele c. Belgiei (1983), Maurice c. Fran ţ ei (2005),

Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006), Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007),

Broniowski c. Poloniei (GC) (2004), Jahn ş.a. c. Germaniei (2005), Jelicic c. Bosniei

şi Her ţ egovinei (2006), Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)

B. Dreptul la instruire


Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea

funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va

respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în

conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Formularea negativă a dreptului la instruire confirmă faptul că păr ţile

Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze, pe

cheltuiala lor, sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut

determinat. Toate Statele membre ale Consiliului Europei au un sistem de învăţământ

general şi oficial. Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat să creeze un

asemenea sistem, ci numai să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia Păr ţilor

Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la

momentul dat35.

Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu

numai una în concordanţă cu cealalta, dar şi, mai ales, cu articolele 8, 9 şi 10 ale

34 Vezi motivarea Curţii în cauza Străin şi alţii împotriva României

35 Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 30/1994, România interpretează art. 2 din Protocolul adiţional laConvenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de înv ăţământ privat,altele decât cele stabilite prin legea internă.

44



Convenţiei. Dreptul parinţilor la respectarea convingerilor lor religioase şi filosofice

se grefează pe dreptul fundamental la educaţie iar prima frază a articolului 2 nu

distinge, aşa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua frază, între învăţământul

public şi cel privat. Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizează

protejarea posibilităţii unui pluralism educativ, esenţial prezervării „societăţii

democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Convenţie. Respectarea

convingerilor părinţilor trebuie să fie posibilă în cadrul unei educaţii capabile să

asigure un mediu şcolar deschis şi care favorizează includerea mai degrabă decât

excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credinţelor religioase sau a

originii etnice. Şcoala nu ar trebui să fie teatrul activităţilor misionare sau de

predicare; ea ar trebui să fie un loc de întâlnire al diferitelor religii şi convingeri

filosofice, în care elevii pot dobândi cunoştinţe cu privire la gîndurile lor şi tradiţiile

respective.

Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implică obligaţia

statului ca, achitându-se de funcţiile asumate în materie de educaţie şi învăţământ, să

vegheze ca informaţiile sau cunoştinţele din programele şcolare să fie difuzate într-o

maniera obiectivă, critică şi pluralistă. Ea îi interzice să urmărească scopul

indoctrinării ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi

filosofice ale părintilor. Aici se găseşte graniţa ce nu trebuie depăşită. Respectarea

convingerilor religioase ale părinţilor şi credinţele copiilor implică dreptul de a crede

într-o religie sau de a nu crede în nicio religie.


Cauza lingvistică belgiană (1968), Campbell şi Cossans c. Regatului Unit (1982),

D.H. ş.a. c. Cehiei (2006), Folgero ş.a. c. Norvegiei (2007), Valsamis c. Greciei

(1996), Cipru c. Turciei (2001)

C. Dreptul la alegeri libere


Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale

rezonabile, alegeri libere prin vor secret, în condiţii care asigură libera expresie a

opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.

45



Consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic, acest articol

este de o importanţă capitală. Dreptul la alegeri libere este un drept politic, considerat

ca drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. Dreptul la ageleri libere nu

este, însă, absolut. Statele pot impune unele condiţii pentru dreptul la vot şi dreptul de

a fi ales. În cauza PodKolzina c. Letoniei (2002), refuzul înscrierii reclamantei pe

listele de candidaţi pentru alegerule parlamentare pentru că nu cunoştea limba letonă

la un anumit nivel a constituit o violare a acestui articol.

În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977), Curtea nu a stabilit o încălcare a

articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea internă interzicea înaintarea

candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post oficial o perioadă mai mare de

trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în

cauza Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea

înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. În aceste

cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat că protecţia drepturilor ter ţilor la o

democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor

temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor, în

numele impar ţialităţii lor politice, nu este un mijloc nepropor ţional în raport cu scopul

vizat.


Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987), Matthews c. Regatului Unit (1999),

Gorizdra c. Moldovei (2002), Hirst nr. 2 c. Regatului Unit (GC) (2005), Zdanoka c.

Letoniei (GC) (2006), PodKolzina c. Letoniei (2002), Gitonas şi al ţ ii c. Greciei

(1977), Ahmed şi al ţ ii c. Regatului Unit (1998), Labita c. Italiei (2000), Sadak şi al ţ ii

c. Turciei (nr. 2) (2002)

9.2. Drepturi ocrotite prin Protocolul nr. 4 36

1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe

teritoriul statului al cărui cetăţean este.

36 Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963. A intrat în vigoare la 2 mai 1968. România a ratificatProtocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.

46



Articolul 1 consacr ă principiul interzicerii privării de libertate pentru

datorii: Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în

măsur ă să execute o obligaţie contractuală.

2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui

cetăţean este.

În conformitate cu articolul 2, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui

stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Orice

persoană este liber ă să păr ăsească orice ţar ă, inclusiv pe a sa. Singura restrângere a

acestor drepturi trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie perfect justificată de

interesele statului democratic.

Articolelele 3 şi 4 se refer ă la interzicerea expulzării propriilor cetăţeni,

respectiv la interzicerea expulzării colective a cetăţenilor str ăini37.

9.3. Drepturile ocrotite prin protocolul 7 38

1. Un străin care î şi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi

expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să

aibă posibilitatea:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) să ceară examinarea cazului său;

şi

c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a

uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în

paragraful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când această expulzare este

necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate

naţională.

37 Protocolul nr. 7 conţine garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini38 Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984. A intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. România a ratificatProtocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.

47



Primul articol al acestui Protocol conţine garanţiile procedurale în cazul

expulzărilor de străini. Astfel, un str ăin care îşi are reşedinţa în mod legal pe

teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate

conform legii şi el trebuie să poată să prezinte motivele care pledează împotriva

expulzării sale, să cear ă examinarea cazului său şi să cear ă să fie reprezentat în acest

scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate

de către această autoritate39.

Expulzarea colectivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui

înţeleasă ca orice măsur ă care aduce constrângeri str ăinilor, în calitate de grup, de a

păr ăsi o ţar ă, cu excepţia cazului în care o asemenea măsur ă este luată pe temeiul şi în

considerarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fiecăruia

dintre str ăinii care constituie grupul40.

Articolul 3 al Protocolului consacr ă dreptul la două grade de

jurisdicţie în materie penală.

Conform articolului 5 al Protocolului, soţii se bucur ă de egalitate în drepturi şi

în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce

priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.

9.4. Drepturile ocrotite prin protocolul 12 41

Protocolul nr. 12 interzice în mod general discriminarea bazată, în special,

pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice

altă situaţie.

39 Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea acestor drepturi, atunci când expulzarea este necesară îninteresul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională 40 Čonka c. Belgiei (2002) 41 Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000. A intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. România a ratificat Protocolulprin legea nr. 103 din 24 aprilie 2006, publicată in “Monitorul Oficial” nr. 375 din 2 mai 2006

48



Întrebări:

1. Comentaţi definirea noţiunii de bun în jurisprudenţa CEDO.

2. Care sunt principiile referitoare la restituirea bunurilor naţionalizate?

3. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999).

49



Lecţia 10

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

10.1. Componen ţ a Cur ţ ii

10.1.1. Judecătorii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înfiinţată prin Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului. Curtea se compune dintr-un număr de judecatori

egal cu cel al înaltelor păr ţi contractante42.

Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să

întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să

fie jurişti având o competenţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu

individual43, iar în cursul acestui mandat nu pot exercita nicio activitate incompatibilă

cu cerinţele de independenţă, de impar ţialitate sau de disponibilitate impuse de o

activitate cu caracter permanent.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentar ă în numele fiecărei înalte păr ţi

contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi

prezentaţi de înalta parte contractantă. Aceeaşi procedur ă este urmată pentru a

completa Curtea în cazul ader ării de noi înalte păr ţi contractante şi pentru a se ocupa

locurile devenite vacante.

Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi,

mandatele unei jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor

încheia la împlinirea a 3 ani.Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3

ani sunt desemnaţi prin tragere la sor ţi, efectuată de către secretarul general al

Consiliului Europei, imediat dupa alegerea lor. Pentru a asigura, în măsura

posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor la fiecare

trei ani, Adunarea Parlamentar ă poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioar ă,

să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să

42 În prezent sunt 46 de judecători, iar reprezentantul României este judecătorul Corneliu Bîrsan43 Nu reprezintă niciun stat

50



aibă o altă durată decât cea de 6 ani, f ăr ă ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie

mai mică de 3 ani.

Judecatorul ales în locul unui judecator al cărui mandat nu a expirat va duce la

sfâr şit mandatul predecesorului său. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei

împlinesc vârsta de 70 de ani. Judecătorii ramân în funcţie pâna la înlocuirea lor. Ei

continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.

Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi judecători

decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.

Înainte de începerea mandatului, fiecare judecător ales trebuie ca, la prima

reunire a Plenarei Cur ţii la care judecătorul asistă după alegerea sa sau, dacă este

nevoie, în faţa preşedintelui Cur ţii, să depună următorul jur ământ sau să facă

următoarea declaraţie solemnă: "Jur" - sau "Declar în mod solemn" - "că voi exercita

cu onoare, în mod independent şi impar ţial atribuţiile ce îmi revin ca judecător şi că

voi păstra secretul tuturor deliber ărilor 44."

Abţinerea şi recuzarea. Niciun judecător nu poate participa la examinarea

unei cauze:

(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie

conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie

apropiată personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare

dintre păr ţi;

(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei

păr ţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel

internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în

orice altă calitate;

(c) dacă desf ăşoar ă, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales

care continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 par. 3 al

Regulamentului, o activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională

incompatibilă cu independenţa sau cu impar ţialitatea sa;

(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin

acţiuni publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natur ă să

afecteze impar ţialitatea sa;

44 Articolul 3 al Regulamentului pentru organizarea ş i func ţ ionarea CEDO

51



(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,

independenţa sau impar ţialitatea sa.

Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl

informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la

examinarea acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită

asupra existenţei sau inexistenţei uneia dintre cauzele de recuzare enumerate mai sus,

Camera decide. Ea ascultă pe judecătorul în cauză, apoi deliberează şi votează în

absenţa lui. În scopul deliber ării şi votării asupra acestei probleme, judecătorul în

cauză este înlocuit de primul judecător supleant al Camerei. La fel se va proceda şi în

situaţia în care el a fost desemnat să facă parte din Camer ă ca judecător ad hoc.

Judecătorul ah-hoc. Dacă un judecător ales pentru un stat aflat în cauză este

indisponibil pentru Camer ă, se abţine sau este dispensat, sau în lipsa unui asemenea

judecător, Preşedintele Camerei invită acel stat să-i comunice, într-un termen de 30 de

zile, dacă intenţionează să desemneze pentru a participa la judecarea cauzei fie un alt

judecător ales, fie un judecător ad hoc, şi, în caz afirmativ, să indice, în acelaşi timp,

numele persoanei desemnate. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care persoana

astfel desemnată este indisponibilă sau se abţine.

10.1.2. Preşedinţia Curţii şi rolul Biroului

Plenara judecătorilor Cur ţii îşi alege preşedintele, cei doi vicepreşedinţi şi

preşedinţii de secţie pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să

nu depăşească durata mandatului lor ca judecători. De asemenea, fiecare secţie îşi

alege un vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care îl înlocuieşte pe preşedinte

în cazul în care acesta se află în imposibilitate de a îşi exercita funcţia.Alegerile reglementate se desf ăşoar ă prin vot secret; la el pot participa numai

judecătorii aleşi prezenţi. Dacă niciun candidat nu întruneşte majoritatea absolută de

voturi, se procedează la unul sau mai multe tururi adiţionale de scrutin, până când un

candidat întruneşte majoritatea absolută. La fiecare tur, judecătorul care a obţinut cel

mai mic număr de voturi este eliminat.

Preşedintele Cur ţii conduce lucr ările şi serviciile Cur ţii. El reprezintă Curtea

şi, în special, asigur ă relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei. Preşedintele prezidează şedinţele plenare ale Cur ţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului

52



de cinci judecători. El nu ia parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor,

decât dacă este judecătorul ales în numele unei păr ţi contractante aflate în cauză.

10.1.3. Grefa şi secretarii juridici

Curtea dispune de o gref ă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin

regulamentul Cur ţii. Atunci când se pronunţă în complet de judecător unic, Curtea

este asistată de raportori care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Cur ţii.

Ei fac parte din grefa Cur ţii.

Sarcina principală a Grefei constă în tratarea şi pregătirea în vederea deciziei a

cererilor menţionate de indivizi Cur ţii. Juriştii Grefei sunt repartizaţi în 20 de divizii.

Grefa este condusă de un grefier ales de plenul acesteia şi plasat sub

autoritatea preşedintelui Cur ţii.

10.1.4. Completele de judecători unici, comitete, Camere şi Marea Cameră

Pentru examinarea cauzelor deduse judecăţii Cur ţii, aceasta se constituie din

complete formate din judecător unic, comitete de 3 judecători45, Camere de 7

judecători46 şi Marea Camer ă, formată din 17 judecători47. Camerele Cur ţii constituie

comitete pentru o perioadă determinată48. La cererea Adunării generale a Cur ţii,Comitetul Miniştrilor poate să reducă la 5 numărul judecătorilor Camerelor, prin

decizie unanimă şi pentru o perioadă determinată. Judecătorul unic nu va examina nici

o cerere introdusă împotriva înaltei păr ţi contractante în numele căreia a fost ales.

Procedura de votare. Deciziile Cur ţii sunt luate cu majoritatea voturilor

judecătorilor prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine

din nou egalitate, votul Preşedintelui este preponderent. Deciziile şi hotărârile Marii

Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor care fac parte dinMarea Camer ă sau din Camer ă. Nu sunt admise abţineri în privinţa votului final

privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor. De regulă, votul se exprimă prin

ridicarea mâinii. Preşedintele poate să decidă de a se proceda la un vot nominal

deschis, în ordinea inversă precăderii. Orice problemă care urmează să fie supusă

votului trebuie formulată în termeni precişi.

45 Constituite pe o perioadă de 12 luni46 Sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni, pe baza sistemului rotaţiei47 Constituită pentru o perioadă de 3 ani48 Articolul 27 al Convenţiei, devenit 26 prin Protocolul nr. 14

53



Acordul tacit. Atunci când este necesar ă soluţionarea de către Curte a unei

probleme de procedur ă sau a oricărei alte probleme în afara reuniunilor programate,

Preşedintele poate da instrucţiuni ca un proiect de decizie să fie distribuit printre

judecători şi să fixeze acestora un termen pentru a formula observaţii. În absenţa

oricărei obiecţii din partea judecătorilor, propunerea este considerată adoptată la

expirarea acelui termen.

Fiecare comitet din 3 judecători este împuternicit, printr-o decizie umanimă, să

declare neadmisibilă o cerere individuală (sau să o scoată de pe rol) în cazul în care o

asemenea decizie poate fi luată f ăr ă o examinare suplimentar ă. Camerele din 7

judecători decid asupra admisibilităţii şi fondului cauzelor care nu au fost şterse de pe

rol de către un comitet, precum şi asupra admisibilităţii şi fondului cererilor

interstatale. Dacă o camer ă consider ă că cauza cu care a fost sesizată abordează o

problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau există riscul de a fi adoptată

o hotărâre în contradicţie cu o hotărâre adoptată anterior, ea se poate disesiza în

favoarea Marii Camere, cel puţin dacă o parte nu se opune. Un colegiu din 5

judecători din Marea Camer ă poate de asemenea examina – doar în baza dosarului

existent – cererile de trimitere în faţa Marii Camere depuse de către o parte într-un

termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii vizate pronunţată de către o camer ă.

Pentru a decide dacă trebuie sau nu să fie acceptată cererea, Marea Camer ă verifică

dacă cauza abordează o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenţiei sau a

protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Judecătorul ales din

partea unui Stat parte la litigiu este membru de drept al camerei şi al Marii Camere.

Judecătorul ales în numele unei înalte păr ţi contractante care este parte în

cauză este membru de drept al Camerei sau al Marii Camere. În absenţa sa ori în cazul

în care nu poate participa, va participa în calitate de judecător o persoană aleasă de

preşedintele Cur ţii de pe o listă prezentată în prealabil de către înalta parte

contractantă.

De asemenea, fac parte din Marea Camer ă preşedintele Cur ţii, vicepreşedinţii,

preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu regulamentul

Cur ţii.

Când cauza este transmisă Marii Camere în temeiul art. 43, nici un judecător

al Camerei care a pronunţat decizia nu poate să facă parte din Marea Camer ă, cu

excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului care a participat în numele înaltei păr ţi contractante interesate.

54



10.2. Procedura în faţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în

anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că

drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost

violate. Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state

europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4,

6, 7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Curtea poate cerceta numai plângeri

referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenţie şi

protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate

anula sau modifica deciziile lor.

Dreptul de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - C.E.D.O., este

garantat prin art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia dispozi ţ iile

constitu ţ ionale privind drepturile şi libert ăţ ile cet ăţ enilor vor fi interpretate şi

aplicate în concordan ţă cu Declara ţ ia Universal ă a Drepturilor Omului, cu pactele şi

cu celelalte tratate la care România este parte, în cazul existen ţ ei unor neconcordan ţ e

între acestea şi legile interne, au prioritate reglement ă rile interna ţ ionale, cu excep ţ ia

cazului în care legile interne con ţ in dispozi ţ ii mai favorabile.

Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele

care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se refer ă la evenimente

posterioare unei date determinate.

Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane

particulare sau a unor instituţii private49

.Fiecare stat contractant sau orice persoană particular ă care se consider ă

victima violării Convenţiei poate adresa direct Cur ţii de la Strasbourg o cerere,

invocând violarea de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate de

Convenţie.

Procedura unei plângeri adresate C.E.D.O. are două faze distincte:

1. În primă fază cererea este examinată în vederea stabilirii admisibilităţii sau

inadmisibilităţii acesteia. În ultima situaţie, plângerea nu va fi înregistrată.49 http://www.coe.ro/adress_ro.html

55



Condiţiile esenţiale ale admisibilităţii cererii sunt epuizarea căilor interne de

atac şi respectarea termenului de 6 luni.

Conform articolului 35 par. 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât

după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni

începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste

condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte. Dacă, de exemplu,

recursul a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competenţă

sau de procedur ă care poate fi imputată petentului, Curtea nu va putea examina

cererea. Curtea a decis în sensul că aceste termen începe să curgă nu din ziua deciziei

interne definitive, ci începând cu a doua zi după adoptarea ei. Lunile trebuie calculate

ca luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă. Termenul de sesizare a Cur ţii

este un termen procedural şi poate fi întrerupt, de exemplu prin prima scrisoare a

reclamantului în care acesta expune sumar obiectul. Atunci când se scurge un an f ăr ă

ca reclamantul să fi r ăspuns la o scrisoare care i-a fost adresată de gref ă, se

procedează la distrugerea dosarului.

Pe lângă condiţiile enumerate mai sus, cererea adresată Cur ţii trebuie să nu fie

anonimă, să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o altă cerere examinată anterior de Curte

sau cu o cerere care a fost supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă, să nu fie

în mod vădit nefondată sau abuzivă. Dacă statul contractant pârât înţelege să ridice o

excepţie de inadmisibilitate, el trebuie să o facă, în măsura în care natura excepţiei şi

circumstanţele o permit, în observaţiile scrise sau orale privitoare la admisibilitatea

cererii prezentate pe temeiul art. 5150 sau al art. 5451 din Regulament.

2. Dacă se stabileşte că plângerea este admisibilă se trece la faza a doua care

cuprinde înregistrarea plângerii. Curtea va pronunţa, în respectiva cauză, o

hotărâre.

50 Dacă una sau mai multe Părţi contractante aflate în cauză solicită aceasta sau Camera decide astfel, dinoficiu, este organizată o audiere pentru examinarea admisibilităţii cererii.51 1. Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul Curţii.

2. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document sau orice alt elementconsiderat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte observaţii scriseprivitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să răspundă la ele;(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.

3. Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea uneia din părţi, fie

din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revinpotrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fondridicate de cerere, afară dacă, în mod excepţional, Camera decide altfel.

56



Limbile oficiale ale Cur ţii sunt franceza şi engleza, dar în prima fază până la

admisibilitatea cererii, acestea pot fi redactate şi într-o limbă oficială a uneia din

păr ţile contractante, deci poate fi folosită şi limba română.

Din momentul în care cererea a fost declarată admisibilă, trebuie folosită una

din limbile oficiale ale Cur ţii, dacă preşedintele Marii Camere nu autorizează

folosirea în continuare a limbii în care a fost întocmită, în acest caz partea care a

solicitat autorizarea trebuie să asigure interpretarea sau traducerea în limbile engleză

sau franceză a observaţiilor orale sau scrise, şi să-şi asume şi cheltuielile ce rezultă

din aceasta.

Cererea trebuie completată cu exactitate şi întregime. Dacă există mai mulţi

reclamanţi, se vor da pentru fiecare dintre ei informaţiile cerute utilizând la nevoie o

filă separată. Dacă partea desemnează un reprezentant, acesta trebuie să fie consilier

juridic sau avocat, să fie o persoană abilitată să profeseze într-unul dintre statele păr ţi

la Convenţie şi să fie rezidentă pe teritoriul unuia dintre acestea, sau o altă persoană

agreată de Curte.

Faptele care constituie motivele plângerii, trebuie explicate clar, amănunţit şi

concis, urmărindu-se descrierea evenimentelor în ordinea în care s-au produs, cu

menţionarea datelor exacte. Atunci când faptele se refer ă la mai multe cereri distincte

(ex. mai multe ansambluri de cereri judiciare), trebuie prezentată fiecare cerere în

parte. Trebuie ar ătate cât mai precis posibil dispoziţiile Convenţiei care au fost

încălcate, sau când anumite ingerinţe în exerciţiul drepturilor pe care le garantează

sunt autorizate de Convenţie, trebuie explicat motivul pentru care se consider ă că

ingerinţa respectivă nu era autorizată.

Recursurile care s-au exercitat în faţa autorităţilor naţionale trebuie descrise în

mod complet, iar dacă un recurs nu s-a exercitat trebuie menţionat şi explicat de ce nu

a fost exercitat. Obiectul cererii trebuie să cuprindă ce se aşteaptă de la procedura care

se angajează în faţa Cur ţii, cu precizarea în linii mari, a pretenţiilor pe care le are în

vederea unei satisfacţii echitabile. Dacă cererea a mai fost supusă unei alte instanţe

internaţionale, trebuie ar ătate, în detaliu, procedurile urmate şi deciziile date,

ataşându-se şi o copie de pe acestea.

Reclamantul care nu doreşte ca identitatea sa să fie divulgată trebuie să

precizeze acest lucru şi să facă o expunere a motivelor ce poate justifica această

derogare de la regulile Cur ţii. Preşedintele Camerei poate autoriza anonimatul numaiîn cazuri excepţionale şi justificate.

57



Toate hotărârile şi documentele anexate cererii trebuie trimise în copii şi nu

originalele, întrucât acestea nu vor mai fi restituite. Curtea nu poate reţine nici o

cerere anonimă, sau dacă ea este, în mod esenţial, aceeaşi cu o cerere examinată

anterior de Curte, sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de

reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.

De asemenea Curtea declar ă inadmisibilă orice plângere, când o consider ă

incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau protocoalelor sale, în mod vădit,

nefondată sau abuzivă.

În cazul în care cererea nu este completată cu toate elementele, este posibil ca,

C.E.D.O. să nu înregistreze şi să nu examineze respectiva cerere. Curtea poate să

cear ă păr ţilor să-i supună orice informaţie referitoare la fapte, orice documente sau

orice alte elemente pe care le consider ă pertinente, şi să le invite să supună în scris

observaţii complementare.

Chiar înainte de a decide în privinţa admisibilităţii, Camera poate să decidă,

fie la cererea păr ţilor, fie din oficiu, obţinerea unei audienţe, păr ţile fiind invitate să se

pronunţe asupra problemelor de fond ridicate. Odată ce a decis să reţină o petiţie

individuală,

Curtea poate invita păr ţile să-i supună alte elemente de probă, precum şi

observaţii scrise. Aceste observaţii scrise sau documente nu pot fi depuse decât în

termenul fixat de preşedintele Camerei sau de judecătorul raportor, iar în cazul în care

nu se respectă acest termen, acestea nu vor fi adăugate la dosar, cu excepţia cazului în

care există o decizie contrar ă a preşedintelui Camerei.

Pentru calcularea acestui termen se ia în considerare data certificată a

expedierii documentului, sau, în lipsa acestuia, data primirii la Grefa.

Retrimiterea spre reexaminare. În sistemul Convenţiei anterior

modificărilor aduse de Protocolul nr. 11 din 1998 toate hotărârile instanţei europene,

indiferent dacă acestea erau pronunţate de o Camer ă sau de Marea Camer ă, erau

definitive. Modificările aduse prin Protocolul nr. 11 disting între hotărârile adoptate

de o Camer ă a Cur ţii şi cele care emană de la MAREA Camer ă. Potrivit ar. 44 par. 1

din Convenţie numai hotărârile pronuţate de Marea Camer ă sunt definitive. Potrivit

prevederilor art. 43 par. 1 din Convenţie, două sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite

pentru ca oricare din păr ţi să poată cere retrimiterea52 cauzei în care s-a pronunţat deja

52 Trimiterea, după Bîrsan, op.cit ., p. 536

58



pe fond o Camer ă, spre reexaminare în faţa Marii Camere: 1. cererea să fie f ăcută într-

un termen de 3 luni ce curge de la data pronunţării hotărârii Camerei, indiferent dacă

această pronunţare s-a f ăcut de preşedintele ei în şedinţă publică sau prin “afişarea” pe

site-ul de internet a Cur ţii şi 2. păr ţile să invoce anumite cauze excepţionale care

justifică o asemenea reexaminare a acelei cauze. Cererea în discuţie trebuie f ăcută

numai de păr ţi, nu şi de eventualii ter ţi intervenienţi în process, care au dobândit

această calitate în temeiul art. 36 din Convenţie. Prin cauze excep ţ ionale înţelegem, în

sensul Convenţiei, fie o cauză care pune o problemă gravă privitoare la interpretarea

ori aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau a Protocoalelor, fie o cauză care pune o

problemă gravă, de interes general.

La o dată decisă de preşedintele Cur ţii, cererile de retrimitere sunt examinae

de un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere. Din acest colegiu nu va face parte

niciun membru al camerei care a pronunţat hotărârea în acea cauză. Procedura nu este

contradictorie- partea care a solicitat redeschiderea nu este invitată să-şi spună

punctual de vedere. Colegiul nu admite redeschiderea procedurii decât în măsura în

care se consider ă că această cauză pune o problemă gravă de interpretare a

dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale. Decizia de admitere sau de respingere

a cererii de retrimitere nu se motivează. În ipoteza acceptării cererii, Marea Camer ă se

pronunţă printr-o hotărâre. Decizia de acceptare este transmisă păr ţii printr-o scrisoare

care, în cazul păr ţii care nu a solicitat retrimiterea, conţine şi cererea de retrimitere. În

cauza Cumpănă şi Mazăre c. României53 reclamanţii au susţinut că, prin

condamnarea la o pedeapsă penală însoţită de măsura de siguranţă a interzicerii pe

timp de un an a exerciţiului profesiei lor de jurnalişti pentru publicarea unui articol

def ăimător la adresa unor înalţi funcţionari locali, statul roman a încălcat respectarea

art. 10 al Convenţiei. O Camer ă a Cur ţii a decis cu majoritate de voturi că ingerinţa

statului nu a fost dispropor ţionată cu scopurile legitime urmărite de autorităţi. Marea

Camer ă, sesizată cu reexaminarea aceleiaşi cauze, a decis cu votul unanim al

judecătorilor că art. 10 a fost încălcat.

Hotărârile. O hotărâre prevăzută de art. 42 şi art. 44 ale Convenţiei cuprinde:

(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum

şi numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;

(b) data adoptării sale şi data pronunţării;

53 Vezi Bîrsan, op.cit ., vol II, p. 548

59



(c) indicarea păr ţilor;

(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor păr ţilor;

(e) expunerea procedurii;

(f) faptele cauzei;

(g) un rezumat al concluziilor păr ţilor;

(h) motivele de drept;

(i) dispozitivul;

(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;

(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;

(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.

Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la

hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau disidentă, fie o simplă

declaraţie de dezacord.

Curtea pronunţă toate hotărârile sale în franceză sau în engleză, cu excepţia

cazului când ea decide să pronunţe o hotărâre în ambele limbi oficiale.

Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată

citirii la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el.

Agenţii şi reprezentanţii păr ţilor sunt înştiinţaţi din timp cu privire la data acestei

şedinţe. Hotărârea este transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie

certificată păr ţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor ter ţilor

intervenienţi şi oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi

sigilat, este depus în arhivele Cur ţii.

Potrivit art. 44 par. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Cur ţii sunt

publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea

responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum

şi toate documentele pe care Preşedintele Cur ţii le consider ă utile pentru publicare.

Oricare din păr ţi poate cere interpretarea unei hotărâri în termen de un an de la

pronunţarea ei. Cererea este depusă la gref ă. Ea indică în mod precis punctul sau

punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerută. Camera

iniţială poate decide din oficiu să o respingă pe motivul că nici un temei nu justifică

examinarea ei. Dacă nu este posibilă reunirea Camerei iniţiale, Preşedintele Cur ţii

constituie sau completează Camera prin tragere la sor ţi. Atunci când Camera nu

respinge cererea, Grefierul o comunică celeilalte (celorlalte) păr ţi interesate,invitându-le să prezinte eventuale observaţii scrise, într-un termen stabilit de

60



Preşedintele Camerei. De asemenea, acesta din urmă stabileşte data audierii, atunci

când Camera a decis această. Camera statuează printr-o hotărâre.

Revizuirea hotărârii. În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi

putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la

pronunţarea hotărârii, nu era cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie

cunoscut de parte, aceasta din urmă poate, într-un termen de şase luni de la

cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei

hotărâri. Cererea trebuie să menţioneze hotărârea a cărei revizuire se cere, să conţină

indicaţiile necesare pentru a stabili întrunirea condiţiilor prevăzute de paragraful 1 al

prezentului articol şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document pe care se

întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la gref ă. Atunci când consider ă că nici

un motiv nu justifică examinarea ei, Camera iniţială poate decide, din oficiu, să

respingă cererea. Dacă nu este posibilă reunirea Camerei iniţiale, Preşedintele Cur ţii o

constituie sau o completează prin tragere la sor ţi. Când Camera nu respinge cererea,

Grefierul o comunică celeilalte (celorlalte) păr ţi interesate, invitându-le să depună

eventuale observaţii scrise într-un termen stabilit de Preşedintele ei. De asemenea,

Preşedintele Camerei stabileşte data şedinţei publice, atunci când Camera a decis

aceasta. Camera statuează printr-o hotărâre.

Rectificarea erorilor în decizii şi în hotărâri. Făr ă a prejudicia dispoziţiile

privitoare la revizuirea hotărârilor şi la reînscrierea pe rol a cererilor, erorile de scriere

sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi rectificate de Curte, fie din oficiu, fie la

cererea unei păr ţi, dacă o asemenea cerere este f ăcută în termen de o lună de la data

pronunţării deciziei sau a hotărârii.

Obligativitatea executării hotărârilor Curţii. Hotărârea definitivă a instanţei

europene este transmisă Comitetului Miniştrilor ai Consiliului Europei, învestit cu

prerogative supravegherii executării ei. În cadrul acestei supravegheri, Comitetul

Miniştrilor verifică mai întâi dacă s-a plătit satisfacţia echitabilă acordată de Curte, iar

apoi:

1. examinează dacă statul în cauză a adoptat măsurile individuale, în aşa fel încât

să înceteze încălcările constatate de Curte, iar partea lezată să fie repusă în

situaţia anterioar ă încălcării Convenţiei;

2. verifică dacă au fost adoptate măsuri de ordin general, cum ar fi amendamente

legislative, schimbări ale jurisprudenţei, etc.

61



Constatările în materie ale Comitetului Miniştrilor sunt cuprinse în două tipuri

de rezoluţii:

1. Rezoluţii interimare- în care Comitetul constată stadiul în care se află pe plan

intern procesul de executare al obligaţiilor amintite;

2. Rezoluţii finale- prin care Consiliul Miniştrilor constată că şi-a îndeplinit

atribuţiile.

Controlul politic al executării hotărârilor CEDO este asigurat şi de Adunarea

Parlamentar ă a Consiliului Europei. Prin Rezoluţia sa (2000)1226 din 28 septembrie

2000, după ce se arată că jurisprudenţa Cur ţii face parte integrantă din Convenţie,

Adunarea Parlamentar ă preconizează adoptarea mai multor măsuri de natur ă a

conduce la întărirea controlului executării de către statele contractante a hotărârilor

instanţei europene.

Avizele consultative. Curtea emite, la cererea Comitetului Miniştrilor al

Consiliului Europei, avize consultative asupra problemelor juridice privind

interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi la

probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în

titlul I al convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea

sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs

prevăzut în convenţie. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Cur ţii este

luată prin votul majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.

Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul

Miniştrilor este de competenţa sa, asa cum aceasta este definită de art. 47. Avizul

Cur ţii trebuie motivat. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a

judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alature acestuia expunerea opiniei sale

separate.

Reprezentarea în faţa Curţii. Păr ţile contractante sunt reprezentate de

agenţi, care pot fi asistaţi de avocaţi şi consilieri. Persoanele fizice, organizaţiile

neguvernamentale şi grupurile de particulari prevăzute de art. 34 al Convenţiei pot să

depună iniţial cererile fie ele însele, fie prin reprezentant. Odată cererea comunicată

Păr ţii contractante pârâte în temeiul art. 54 par. 2 (b) al Regulamentului, reclamantul

trebuie să fie reprezentat, afar ă de decizia contrar ă a Preşedintelui Camerei.

Reclamantul trebuie, de asemenea, să fie reprezentat la orice audiere decisă de

Camer ă, afar ă dacă Preşedintele acesteia îl autorizează, în mod excepţional, să-şisusţină cauza el însuşi, sub rezerva ca, la nevoie, să fie asistat de un avocat sau de un

62



alt reprezentant autorizat. Reprezentantul care acţionează pe seama unui reclamant

trebuie să fie un avocat abilitat să profeseze în oricare din Păr ţile contractante şi care-

şi are reşedinţa pe teritoriul uneia din ele, sau o altă persoană autorizată de

Preşedintele Camerei. În situaţii excepţionale, în orice moment al procedurii,

Preşedintele Camerei poate să decidă, atunci când consider ă că circumstanţele sau

conduita avocatului sau a altei persoane desemnate conform paragrafului precedent o

impun, că avocatul sau acea persoană nu mai poate să-l reprezinte sau să-l asiste pe

reclamant şi că acesta trebuie să-şi desemneze un alt reprezentant. Dacă

reprezentantul nu se poate exprima suficient într-una din limbile oficiale ale Cur ţii,

Preşedintele Camerei poate să-l autorizeze să folosească una dintre limbile oficiale ale

Păr ţii contractante.

Comunicările şi notificările adresate agenţilor sau avocaţilor păr ţilor se

consider ă adresate păr ţilor înseşi. Dacă pentru o comunicare, notificare sau citaţie

destinată altor persoane decât agenţii sau avocaţii păr ţilor, Cutea consider ă că este

necesar concursul guvernului statului pe teritoriul căruia produce efecte comunicarea,

notificarea sau citaţia, Preşedintele Cur ţii se adresează direct acelui guvern, pentru a

obţine facilităţile necesare efectuării acestor acte.

Asistenţa judiciară. Preşedintele Camerei, poate, după depunerea

observaţiilor de către înalta parte contractantă, în privinţa admisibilităţii cererii, sau

după expirarea termenului fixat în acest scop, ca, la cererea petentului sau din oficiu,

să acorde asistenţă judiciar ă acestuia, pentru apărarea cauzei sale.

Asistenţa judiciar ă se acordă în cazul în care aceasta este necesar ă bunei

desf ăşur ări a cauzei în faţa Camerei şi dacă petentul nu dispune de mijloace financiare

suficiente pentru a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor pricinuite de

susţinerea cauzei sale.

Pentru a stabili dacă petiţionarul are sau nu mijloace financiare suficiente,

pentru a face faţă cheltuielilor pricinuite de susţinerea cauzei sale, acesta este invitat

să completeze o declaraţie în care să se indice resursele sale, bunurile sale sub formă

de capital şi angajamentele financiare pe care le are faţă de persoanele aflate în

întreţinerea sa, sau orice altă obligaţie financiar ă.

Această declaraţie trebuie să fie certificată de autorităţile interne în drept.

Grefierul urmează să informeze păr ţile interesate cu decizia luată, şi cu stabilirea

mărimii onorarilor şi a sumei ce se va plăti cu titlu de cheltuieli.

63



Asistenţa judiciar ă poate acoperi în afar ă de onorarii, cheltuielile de deplasare

şi de sejur, ca şi alte cheltuieli f ăcute în avans, prezentate de petent sau de

reprezentantul său desemnat. Preşedintele Camerei poate retrage sau modifica, în

orice moment, beneficiul asistenţei judiciare. Curtea poate acorda o satisfacţie

echitabilă, atunci când declar ă că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor

sale şi dacă dreptul intern al statului respectiv nu permite decât o înlăturare

incompletă a consecinţelor acestei violări.

64



Bibliografie:

Cărţi şi studii de specialitate:

• ***, Ghidul Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului

• APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008

• Bîrsan, Corneliu, Conven ţ ia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe

articole, vol. I, vol. II , editura CH. BECK, 2005

• Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libert ăţ i fundamentale în jurispruden ţ a

CEDO, editura All Beck

• Dincă, R ăzvan, Cereri în fa ţ a CEDO: condi ţ ii de admisibilitate, All Beck,

2001

• Gomien, Donna, Ghid al Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului, Biroul

de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006

• Institutul Naţional al Magistraturii, Themis-Revista Institutului Naţional al

Magistraturii, Bucureşti.

• Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998

• Petraru, Roxana, Protec ţ ia drepturilor fundamentale ale omului în

jurispruden ţ a CEDO, editura Lumen, 2009

• Revista de Drepturile Omului

• Selejan-Guţan, Bianca, Protec ţ ia europeană a drepturilor omului, CH-BECK,

Bucureşti, 2008

• Sudre, Frederic, Drept European şi interna ţ ional al drepturilor omului,

Polirom, 2006

65



66

Jurisprudenţa CEDO:

• Hotărâri ale Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

• Hotărâri ale Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

• Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-

2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti

• Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2004-

2005, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti

• Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor,

Chişinău, 2000

• http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm

• http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp

• http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._special_projects/1_Case_L

aw.asp#TopOfPage - jurisprudenţa CEDO în diverse limbi

• http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN

• http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html - Jurisprudenţa Cur ţii

Consituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor omului

http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm


http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp


http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._special_projects/1_Case_Law.asp#TopOfPage


http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN


http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html

http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html






43955989 Jurisprudenta CEDO Suport Curs

Documents

Transcript of 43955989 Jurisprudenta CEDO Suport Curs