1. Aplicarea  legii  penale  mai  favorabile.  Reproducerea  unei  opere  fără consimţământul titulatului şi închirierea de mărfuri pirat ‐ pluralitate de infracţiuni.  Obiectul  material  al  infracţiunii  de  închiriere  de  mărfuri pirat ‐ jocurile pentru calculator. 

     Cuprins pe materii:  1. Drept penal. Partea generală. Aplicarea legii penale 

mai favorabile;                                            2.  Drept  penal.  Partea  generală.  Pluralitatea  de 

infracţiuni      3.  Drept  penal.  Partea  specială.  Infracţiuni     

prevăzute  în  legi  speciale.  Infracţiuni  privind drepturile de autor şi drepturile conexe. 

           Indice alfabetic:        1. Drept penal     ‐ Art. 13 Cod penal                                                     

2. Drept penal                                                      ‐  Pluralitatea de infracţiuni în cazul art. 142 lit. a şi 

art. 142 lit. b din Legea nr. 8/1996, nemodificată                   3. Drept penal 

  ‐   Obiectul material al  infracţiunii de  închiriere de mărfuri pirat  

                      art. 142 lit. a şi art. 142 lit. b Legea nr. 8/1996          1.  În  cazul  infracţiunilor  de  reproducere  şi  difuzare  a  unei  opere  fără consimţământul  titularilor  de  drepturi  săvârşite  sub  imperiul  Legii  nr.  8/1996 nemodificată pentru fapte judecate când erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 123/2005 este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile, conform Codului penal.             2. Prin dispoziţiile art. 142 alin. 1 lit. a şi b din Legea 8/1996 au fost incriminate 2  infracţiuni  distincte,  iar  nu  o  singură  infracţiune  cu  variante  alternative,  cele  2 infracţiuni având  laturi obiective distincte. Faptul că aceasta a  fost voinţa  legiuitorului rezultă şi din faptul că prin Legea nr. 285/2004 prin care s‐a modificat şi completat Legea nr. 8/1996, cele două infracţiuni prevăzute în art. 142 alin. 1 lit. a şi respectiv, art. 142 alin. 1  lit.  b din Legea nr. 8/1996  sunt  incriminate  în  articole distincte,  respectiv  art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996.            3.  Fapta  de    închiriere  de  jocuri  pe  calculator  fără  autorizarea  titularilor  de drepturi  constituie  infracţiune; variantele demonstrative ale  jocurilor pentru  calculator  pot  fi  descărcate  cu  titlu  gratuit,  însă  numai  cu  respectarea  anumitor  condiţii:  pot  fi utilizate doar pentru uzul personal, fiind interzisă exploatarea acestora în scop comercial, inclusiv  în  centrele  de  jocuri  pe  calculator.  Încălcarea  acestor  condiţii  constituie  tot utilizare neautorizată şi angajează răspunderea penală a inculpatului. 

                    Curtea de Apel Bacău, secţia penală,                               Decizia nr. 110 din 17.09.2008    Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 995/P/2005 s‐a  dispus  punerea  în  mişcare  a  acţiunii  penale  şi  trimiterea  în  judecată  a inculpatului E. D. H. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996, modificată, constând  în aceea că  în calitate de administrator  al  unei  societăţi  comerciale  a  reprodus  şi  oferit  spre  închiriere sisteme de operare  şi  jocuri pe  calculator,  fără  a  avea  licenţă de  exploatare.  În urma controlului efectuat la data de 19.07.2004 de lucrătorii de poliţie la sala de internet administrată de inculpat, s‐a constatat că pe cele 24 de calculatoare erau instalate sisteme de operare şi jocuri pentru care nu existau licenţe.    Prin sentinţa penală nr. 545/D din data de 6 noiembrie 2007, în temeiul art. 334  Cod  procedură  penală,  s‐a  dispus  schimbarea  încadrării  juridice  din infracţiunile  prevăzute  de  art.  1396  alin.  4  şi  art.  1399  din  Legea  nr.  8/1996, modificată, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 142 lit. a şi b din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 din acelali cod.   În baza art. 142 lit. a şi b din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal, şi cu aplicarea art. 74 lit. a şi art. 76 lit. e teza I din Codul penal a  fost  condamnat  inculpatul  E.D.H.  la  pedeapsa  de  2  luni  închisoare  cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe un termen de încercare de 2 ani şi 2 luni, în baza art. 81, 82 Cod penal.   Instanţa  de  judecată  a motivat  schimbarea  încadrării  juridice  a  faptelor reţinând  că  de  la  data  comiterii  infracţiunii  şi  până  la  judecarea  ei  dispoziţia legală  de  incriminare  a  suferit  numeroase  modificări,  cea  mai  favorabilă inculpatului sub aspect sancţionator fiind cea prevăzută de art. 142 lit. a şi b din Legea nr. 8/1996.   Prin decizia penală nr. 110 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău au fost admise apelurile declarate de procuror şi de inculpatul E.D.H. şi în baza art. 334 din Codul de procedură penală s‐a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996 în art. 142 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996 nemodificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod  penal  şi  art.  13  Cod  penal  şi  art.  142  alin.  1  lit.  b  din  Legea  nr.  8/1996 nemodificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2  şi art. 13 Cod penal.   În  temeiul  art.  142  alin.  1  lit.  a  din  Legea  nr.  8/1996  nemodificată,  cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi 76 alin. 1 lit. e  teza  I Cod penal  inculpatul E.D.H. a  fost condamnat  la pedeapsa de 1.000 RON amendă penală. 

  În  temeiul  art.  142  alin.  1  lit.  b  din  Legea  nr.  8/1996  nemodificată,  cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi 76 alin. 1 lit. e teza I Cod penal inculpatul E.D.H. a fost condamnat la pedeapsa de 1.000 RON amendă penală.   În baza art. 33  lit. a  şi art. 34  lit. c Cod penal s‐a dispus contopirea celor două  pedepse  în  pedeapsa  de  1.000  RON  care  a  fost  sporită  cu  500  RON rezultând în final o pedeapsă de 1.500 RON amendă penală.   În  baza  art.  81,  82  Cod  penal  s‐a  dispus  suspendarea  condiţionată  a executării acesteia pe un termen de încercare de 1 an.    Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel a reţinut că  în cauză, în mod  corect  prima  instanţă,  făcând  aplicarea  dispoziţiilor  art.  13 Cod  penal privind  legea  penală mai  favorabilă  şi  având  în  vedere  săvârşirea  faptelor  la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a dispus în conformitate cu prevederile art. 334 Cod procedură penală schimbarea încadrării juridice  din  art.  1396  alin.  4  şi  art.  1399  din  Legea  nr.  8/1996, modificată,  cu aplicarea art. 33  lit. a Cod penal,  în  infracţiunea prevăzută de art. 142  lit. a şi b din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal;  instanţa de fond a greşit însă reţinând o singură infracţiune continuată şi aplicând o singură pedeapsă  în  loc  să  reţină două  infracţiuni,  respectiv  infracţiunea prevăzută de 142 alin. 1  lit. a din Legea nr. 8/1996 nemodificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art.  13 Cod  penal  şi  infracţiunea  prevăzută  de  142  alin.  1  lit.  b  din  Legea  nr. 8/1996 nemodificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal.   Instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţiile art. 142 alin. 1  lit. a şi b din Legea  8/1996  au  fost  incriminate  2  infracţiuni  distincte,  iar  nu  o  singură infracţiune  cu  variante  alternative,  cele  2  infracţiuni  având  laturi  obiective distincte. Faptul că aceasta a fost voinţa legiuitorului rezultă şi din faptul că prin Legea  nr.  285/2004  prin  care  s‐a modificat  şi  completat  Legea  nr.  8/1996,  cele două infracţiuni prevăzute în art. 142 alin. 1 lit. a şi respectiv, art. 142 alin. 1 lit. b din Legea nr. 8/1996 sunt incriminate în articole distincte, respectiv art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996. 

Atât  cu  ocazia  judecării  cauzei  în  fond  cât  şi  în  faţa  instanţei  de  apel, inculpatul a  invocat  în apărarea sa  faptul că  jocurile  instalate pe calculatoare  şi închiriate  clienţilor  erau  variante  demonstrative  şi  se  puteau  descărca  de  pe internet cu titlu gratuit, astfel încât pentru reproducerea acestora nu era necesară licenţă sau autorizare din partea titularilor de drept.    Curte de Apel Bacău a dispus efectuarea unei expertize tehnice  în cauză,  care a stabilit că din cele 13 jocuri reproduse şi închiriate de apelantul inculpat, 9 au fost  identificate    în variante demonstrative sau gratuite (free). În raportul de expertiză  tehnică  se  precizează  că  „variantele  demonstrative  ale  diferitelor aplicaţii  (jocuri,  programe)  sunt  oferite  de  producătorii  acestora  în  scopul 

atragerii  publicului  şi  convingerii  utilizatorilor  de  a  achiziţiona  contra  cost varianta  completă. Variantele demonstrative  se  caracterizează,  în  general, prin utilizarea limitată în timp, limitarea numărului de opţiuni, etc. Însă acestea pot fi descărcate cu titlu gratuit doar cu respectarea următoarelor condiţii: 

‐ instalarea jocului doar pe un singur calculator; ‐ utilizarea doar pentru uzul personal la domiciliu sau pe un calculator 

portabil; ‐ este  interzisă utilizarea  în  scop comercial,  inclusiv  într‐un cyber‐cafe, 

centru de jocuri pe calculator sau altele de acest gen; ‐ se  pot  utiliza  în  condiţiile  de  mai  sus  dar  fără  a  aduce  atingere 

drepturilor de  autor, drepturilor  asupra mărcii  sau  altor drepturi de proprietate aferente.” 

În  raportul  de  expertiză  se  precizează  că  aceste  aspecte  rezultă  şi  din clauzele  contractelor  de  licenţă  pe  care  le  încheie  părţile  civile  cu  beneficiarii, concluzionându‐se  că  astfel de  jocuri  în variantă demonstrativă pot  fi utilizate doar pentru uzul personal, fiind interzisă exploatarea acestora în scop comercial, inclusiv în centrele de jocuri pe calculator.    

Ori  în  speţă,  din  probele  administrate  în  cauză  a  rezultat  că  apelantul inculpat a utilizat aceste  jocuri  în scop comercial,  fiind  închiriate clienţilor sălii pentru suma de 20.000 ROL/oră.   Prin Decizia penală nr. 736 din  3 martie 2009  Înalta Curte de Casaţie  şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.  

 Notă: 

  1. Decizia Curţii de Apel Bacău a  făcut o  corectă aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Codul penal, întrucât a ţinut seama de succesiunea actelor normative de modificare  a  Legii  nr.  8/1996  (  respectiv  Legea  nr.  285/2004  şi O.U.G.  nr. 123/2005)  care au  intervenit pe parcursul procesului penal,  între data  comiterii faptelor şi data pronunţării hotărârii. În speţă, la 19.07.2004, când a fost depistată activitatea  infracţională, erau  incidente dispoziţiile Legii nr. 8/1996 publicată  în Monitorul Oficial nr. 60 din 26 martie 1996, care a intrat în vigoare la 90 de zile de  la  data  publicării  ei  în  Monitorul  Oficial,  iar  la  6  noiembrie  2007,  data pronunţării  sentinţei,  erau  în  vigoare  dispoziţiile  O.U.G.  nr.  123  din  19 septembrie 2005.   Comparând  regimul  sancţionator  al  textelor  incriminatoare,  pentru  a determina legea mai favorabilă, se constată într‐adevăr că cel prevăzut în Legea nr.  8/1996  nemodificată  este mai  blând;  astfel,  potrivit  acestei  legi,  fapta  de  a reproduce integral sau parţial o operă, precum şi fapta de difuzare a unei opere fără consimţământul titularilor de drepturi constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 700.000 lei la 7 milioane lei, 

dacă nu constituie o  infracţiune mai gravă;  în plus, potrivit art. 144 din această lege,  în cazul  infracţiunii prevăzute  la art. 142  lit. a, acţiunea penală se pune  în mişcare  la  plângerea  prealabilă  a  persoanei  vătămate.  Potrivit  O.U.G.  nr. 123/2005 închirierea sau oferirea spre închiriere de mărfuri pirat se sancţionează cu  închisoare de  la 3 ani    la 12 ani,  iar reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor de calculator se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 4 ani sau cu amendă de la 10.000 RON la 40.000 RON.    Pe  cale  de  consecinţă,  este  evident  că  faptele  trebuiau  încadrate  în dispoziţiile art. 142 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 13 din Codul penal şi 142 alin. 1 lit. b din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod.    2.  În mod  corect  instanţa  de  apel  a  reţinut  existenţa  a  două  infracţiuni distincte, având  laturi obiective distincte, respectiv reproducerea neautorizată a unei opere,  în  formă continuată, prevăzută de art. 142 alin. 1  lit. a cu aplicarea art.  41  alin.  2 Cod  penal,  constând  în  reproducerea  pe  calculator  de  jocuri  şi programe fără licenţă şi difuzarea unei opere, în formă continuată, prevăzută de art. 142 alin. 1 lit. b cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, constând în închirierea către clienţii  sălii  de  internet  a  programelor  şi  jocurilor  instalate  şi  stocate  ilegal. Potrivit  dispoziţiilor  art.  14  alin.  2  din  Legea  nr.  8/1996,  nemodificată,  prin difuzare  se  înţelege  distribuirea  către  public  a  originalului  ori  a  copiilor  unei opere prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. 

3. Un  alt  aspect  soluţionat de  instanţa de  apel,  care prezintă un  interes teoretic  evident dar  şi  certe  implicaţii practice,  îl  reprezintă  împrejurarea dacă jocurile  pentru  calculator  în  variantă  demonstrativă  (free)  pot  constitui  obiect material al  infracţiunii de  închiriere de mărfuri pirat.  În mod  corect Curtea de Apel  a  reţinut  că  fapta  inculpatului  constituie  tot  utilizare  neautorizată  şi angajează răspunderea penală a acestuia. Apreciem  în mod deosebit rolul activ manifestat de  instanţă, care a dispus efectuarea unei expertize tehnice în cauză, probă  esenţială  în  dovedirea  caracterului  de mărfuri  pirat  al  jocurilor  pentru calculator în variantă gratuită.  

        

    

    

2.  Infracţiunea  de  distribuire  de  mărfuri  pirat  în  scop  comercial. Elemente constitutive.  Cuprins pe materii:  Drept penal. Partea specială.  

Infracţiuni  prevăzute  în      legi  speciale.  Infracţiuni privind drepturile de autor şi drepturile conexe. 

Indice alfabetic:         Drept penal Distribuirea mărfurilor pirat în scop comercial 

          art. 1396 alin. 2 şi 3, Legea nr. 8/1996 

  Fapta  de  distribuire  de  mărfuri  pirat,  săvârşită  în  scop  comercial,  constituie 

infracţiunea  prev.  de  art.  1396  alin.  2  cu  referire  la  alin.  3  din  Legea  nr.  8/1996, modificată. În textul de lege menţionat, legiuitorul a incriminat pe de o parte modalităţile concrete  constând  în  oferirea,  distribuirea,  deţinerea  ori  depozitarea  sau  transportul mărfurilor  pirat  de  către  orice  persoană  fizică  sau  juridică  care  îndeplineşte  condiţiile prevăzute  de  lege  pentru  a  răspunde  penal,  iar  pe  de  altă  parte  a  prevăzut  şi  o  altă modalitate  de  săvârşire  a  infracţiunii,  respectiv  de  comunicare  publică  la  punctele  de lucru ale persoanei  juridice a mărfurilor pirat,  folosind  termenul „precum  şi” pentru a distinge între cele două modalităţi.  

            Curtea de Apel Craiova, secţia penală,                            Decizia nr. 137 din 20.10.2008  Prin sentinţa penală nr. 107 din 17 martie 2008 pronunţată de Tribunalul 

Mehedinţi inculpatul H. V.  a fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru  săvârşirea  infracţiunii  de  realizare  de mărfuri  pirat  în  scop  comercial, prevăzută de art. 1396 alin. 1 lit. a şi alin. 3 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cp, art. 37 alin. 1 lit. a Cod penal, art. 74 lit. c raportat la art. 76 lit. c Cod penal. 

În baza art. 11 pct. 2  lit. a raportat  la art. 10  lit. a Cod procedură penală instanţa  l‐a  achitat  pe  inculpat  pentru  săvârşirea  infracţiunii  de  oferire, distribuire,  deţinere  ori  depozitare  sau  transport  al mărfurilor  pirat  în  scopul distribuirii,  precum  şi  deţinerea  acestora  în  scopul  utilizării  prin  comunicare publică la punctele de lucru ale persoanelor juridice prevăzute de art. 1396 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal. 

În  temeiul  art.  85  Cod  penal  a  anulat  suspendarea  condiţionată  a executării a două pedepse de câte 6 luni, respectiv de 2   ani închisoare, dispuse prin două  sentinţe  anterioare  şi  constatând  că  faptele pentru  care  inculpatul  a fost condamnat anterior sunt concurente cu faptele săvârşite în prezenta cauză a contopit cele 3 pedepse în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare. 

În baza art. 83 Cod penal a revocat beneficiul suspendării condiţionate  a executării unei pedepse de 1 an închisoare aplicată printr‐o sentinţă anterioară şi a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa rezultantă de 2 ani  închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 3 ani închisoare. 

A fost admisă acţiunea civilă şi inculpatul a fost obligat la plata a 3.296,45 lei  despăgubiri  civile  către  partea  civilă  Electronic  Arts  Inc.  şi  la  553  lei despăgubiri civile către partea civilă RO‐ACT. 

S‐a dispus confiscarea mărfurilor pirat realizate de  inculpat, şi anume 25 fonograme, 322 videograme tip DVD şi 82 discuri optice tip CD. 

În fapt s‐a reţinut că  la data de 14.01.2006  inculpatul H.V. a  fost depistat de organele de poliţie în timp ce comercializa în târg un număr de 453 CD‐uri şi DVD‐uri  conţinând  fonograme  şi  videograme  pirat.  Inculpatul  a  declarat  că  a achiziţionat  din  târg  CD‐uri  şi  DVD‐uri  pe  care  le‐a  utilizat  apoi  pentru multiplicarea acestora la domiciliu pe un calculator pe care în prezent nu îl mai deţine. 

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 1396 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 8/1996  instanţa de  fond a apreciat că aceasta nu poate  fi  reţinută  în  sarcina inculpatului,  cerinţa  esenţială  pentru  realizarea  elementului material  al  laturii obiective  a  infracţiunii  fiind  aceea  ca  inculpatul  să  realizeze  aceste  acţiuni  în cadrul  unui  punct  de  lucru  al  unei  persoane  juridice,  din  probele  dosarului nereieşind  că  acesta  ar  fi  acţionat  în  cadrul  unei  societăţi  comerciale  legal înfiinţată sau ca persoană fizică autorizată a efectua acte de comerţ individual ori în cadrul unei asociaţii familiale, conform legii. Drept urmare, a dispus achitarea inculpatului pentru această  infracţiune  în  temeiul art. 11 pct. 2  lit. a raportat  la art. 10 lit. a Cod procedură penală. 

Curtea de Apel Craiova prin decizia penală nr. 137 din 20 octombrie 2008 a  admis  apelul  Parchetului  de  pe  lângă  Tribunalul Mehedinţi,  a  desfiinţat  în parte sentinţa şi l‐a condamnat pe inculpat la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1396 alin. 2 şi 3 din Legea 8/1996 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal  şi art. 74  lit. c, art. 76  lit.  c Cod penal, menţinându‐se celelalte dispoziţii ale sentinţei. 

Instanţa  de  apel  a  reţinut  că  soluţia  de  achitare  a  inculpatului  pentru infracţiunea  prevăzută  de  art.  1396  alin.  2  şi  3  din  Legea  8/1996  este  greşită, întrucât  din  analiza  textului  de  lege  sus  menţionat  rezultă  că  legiuitorul  a incriminat pe de o parte modalităţile concrete constând  în oferirea, distribuirea, deţinerea ori depozitarea sau transportul mărfurilor pirat de către orice persoană fizică  sau  juridică  care  îndeplineşte  condiţiile  prevăzute  de  lege  pentru  a răspunde penal, iar pe de altă parte a prevăzut şi o altă modalitate de săvârşire a infracţiunii,  respectiv de deţinere  în  scopul  comunicării publice  la punctele de 

lucru ale persoanelor  juridice a mărfurilor pirat,  folosind  termenul „precum  şi” pentru a distinge între cele două modalităţi. 

Prin decizia penală nr. 347 din 2 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis  recursurile declarate de Parchetul de pe  lângă Curtea de Apel Craiova  şi  de  inculpatul H.V.,  a  casat  în  parte  decizia  recurată  şi  a  înlăturat aplicarea art. 83 Cod penal, stabilind ca  inculpatul să execute  în  final pedeapsa de 2 ani închisoare, menţinând celelalte dispoziţii. 

 Notă: Suntem de părere  că decizia Curţii de Apel este  legală  şi  temeinică, din 

interpretarea  art.  1396  alin.2  rezultând  că  pentru  realizarea  laturii  obiective  a infracţiunii  de  distribuire  de  mărfuri  pirat  nu  este  necesar  ca  activitatea infracţională  să  se  desfăşoare  în  cadrul  unui  punct  de  lucru  al  unei  persoane juridice,  ori  ca  inculpatul  să  fie  o  persoană  fizică  autorizată  a  efectua  acte  de comerţ. 

Semnalăm  însă un neajuns al hotărârilor menţionate, constatat cu privire la  corecta  calificare  juridică  a  faptelor:  instanţele  de  judecată,  reţinând dispoziţiile  art.  1396  alin.  2  din  Legea  nr.  8/1996,  nu  au  precizat  care  dintre activităţile  infracţionale  prevăzute  de  acest  text  legal  constituie  elementul material al  infracţiunii,  reţinând  în mod eronat oferirea, distribuirea, deţinerea, depozitarea şi transportul mărfurilor pirat, deşi în speţa analizată nu se regăseşte decât fapta de distribuire. Trebuie făcută distincţie între activităţile infracţionale prevăzute de art. 1396 alin. 2, acestea reprezentând elemente materiale ale unor unor infracţiuni distincte. 

                     

                                                                                                                                                                                    

           3. Acţiunea civilă. Calculul prejudiciului material.  Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Acţiune civilă 

 Indice alfabetic: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi 

speciale  Modalitatea de stabilire a prejudiciului material în cazul        infracţiunilor  de  realizare,  deţinere,  şi  depozitarea  în scopul distribuirii de mărfuri pirat; 

              art. 1396 alin. 6, Legea nr. 8/1996 

           Potrivit art. 1396 alin. 6 din Legea nr. 8/1996 în cazul săvârşirii oricăreia dintre 

faptele prevăzute la alin. 1‐4, calculul pagubei materiale se efectuează ţinându‐se seama de  mărfurile  pirat  identificate  în  condiţiile  prevăzute  la  alineatele  respective  şi  de preţul/unitate al produselor originale.  

                       Tribunalul Vaslui, secţia penală,                              Sentinţa nr. 94 din 14.02.2008  Prin sentinţa penală menţionată, inculpatul M.C. a fost condamnat la câte 

o  pedeapsă  de  2  ani  închisoare  pentru  săvârşirea  infracţiunii  de  realizare  în scopul distribuirii de mărfuri pirat prevăzută de art. 1396 alin. 1 lit. a cu referire la alin 3 din Legea nr. 8/1996  şi a  infracţiunii de deţinere, depozitare  în scopul distribuirii de mărfuri pirat prevăzută de art. 1396 alin. 2 cu referire la alin. 3 din aceeaşi lege   şi la o pedeapsă de 15 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de  reproducere  a  operelor  sau  a  produselor  purtătoare  de  drepturi  conexe prevăzută de art. 140 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, toate cu aplicarea art. 74 lit. a  şi art. 76  lit. c Cod penal. Ca urmare a aplicării art. 33  lit. a, s‐a dispus ca executarea pedepsei rezultante de 2 ani închisoare să fie suspendată condiţionat în baza art. 81 Cod penal pe un termen de încercare de 4 ani.  

În baza art. 118 lit. a şi b Cod penal s‐a dispus confiscarea de la inculpat a 251 CD‐uri originale folosite de inculpat la săvârşirea infracţiunilor şi confiscarea şi distrugerea a 97 CD‐uri pirat şi 737 DVD‐uri pirat, precum şi a unui sistem de calcul, a două imprimante, a unui scanner şi a unui dispozitiv tăietor folie plastic. 

S‐a admis în parte acţiunea civilă formulată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi a fost obligat  inculpatul  la plata sumei de 53.370  lei cu titlu de despăgubiri civile. 

În  fapt  s‐a  reţinut  că  în  cursul  lunii  februarie  2006  inculpatul  M.C., administrator  al  unei  societăţi  comerciale  având  ca  obiect  activitatea  de 

comercializare a  fonogramelor a expus spre vânzare CD‐uri pirat,  iar cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul acestuia au fost identificate produse şi tehnică ce indicau prezenţa unui adevărat atelier pentru realizarea de CD‐uri şi DVD‐uri pirat, coperte şi ambalaje pentru acestea (416 CD‐uri şi 737 DVD‐uri, majoritatea dintre ele fiind mărfuri pirat). Totodată cu ocazia percheziţiei efectuate în sistem informatic  au  fost  identificate  3.936  fişiere  în  format  mp3  conţinând  opere muzicale şi imagini de coperte pentru discuri optice. 

În ceea ce priveşte  latura civilă a cauzei  instanţa a  stabilit că prejudiciul cauzat Uniunii Producătorilor de Fonograme din România va fi calculat conform art. 1396 alin. 6 din Legea nr. 8/1996. 

Uniunea Producătorilor de  Fonograme din România  s‐a  constituit parte civilă cu suma de 67.560, 02 lei, echivalentul a 19.810 euro, având în vedere CD‐urile, DVD‐urile găsite la inculpat şi cele ce s‐ar fi putut confecţiona din muzica aflată în fişierele calculatorului găsit la domiciliul inculpatului. 

Potrivit art. 1396 alin. 6 din Legea nr. 8/1996 calculul pagubei materiale se efectuează ţinându‐se seama de mărfurile pirat identificate în condiţiile arătate la alin.  1‐4  şi  de  preţul/unitate  al  produselor  originale.  Instanţa  a  reţinut  că  la domiciliul inculpatului şi la magazinul său au fost găsite 416 CD‐uri originale şi piratate,  din  care  68 CD‐uri  originale  nu  fac  obiectul  infracţiunilor  reţinute  în sarcina  sa  şi  au  fost  restituite.  Din  relaţiile  primite  de  la  Media  Services  şi Universal Music România rezultă că preţul mediu al unui CD producţie internă şi internaţională este de 39 lei, iar a unui DVD este de 54 lei. Valoarea celor 348 CD‐uri este de 13.572  lei,  iar a celor 737 DVD‐uri este de 39.798  lei, prejudiciul total cauzat Uniunii Producătorilor de Fonograme din România  fiind de 53.370 lei.  

În acest context, Tribunalul Vaslui a admis numai în parte acţiunea civilă a Uniunii  Producătorilor  de  Fonograme  din  România  şi  a  obligat  inculpatul  să achite acesteia suma de 53.370 lei, cu titlu de despăgubiri civile. 

Prin decizia penală nr.  122 din  21.10.2008 Curtea de Apel  Iaşi  a  respins apelul inculpatului ca nefondat.  

Prin decizia penală nr. 122 din 20.01.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.  

 Notă:  Un  aspect  care  trebuie  subliniat  îl  constituie  rolul  activ  al  instanţei  de 

fond,  care  a  depus  toate  diligenţele  pentru  stabilirea  exactă  a  întinderii prejudiciului şi pentru corecta soluţionare a laturii civile a cauzei. 

Hotărârea  Tribunalului  Vaslui  este  criticabilă  însă  în  ceea  ce  priveşte temeiul  juridic în care s‐a dispus confiscarea produselor pirat, respectiv art. 118 lit.  a  Cod  penal.  Temeiul  de  drept  al  confiscării mărfurilor  pirat  realizate  în 

scopul  distribuirii  ori  puse  în  circulaţie  îl  constituie  art.  139  alin.  14  lit.  c  din Legea nr. 8/1996, potrivit  căruia  titularii drepturilor  încălcate pot  cere  instanţei de  judecată  să  dispună  scoaterea  din  circuitul  comercial,  prin  confiscare  şi distrugere, a copiilor efectuate ilegal. 

                                   

4. Reproducerea neautorizată pe  sisteme de  calcul a programelor pentru calculator.  Unitate  de  infracţiune.  Modalităţi  alternative  de  săvârşire. Închirierea de mărfuri pirat.  

 

Cuprins pe materii:   Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni privind drepturile de autor şi drepturile conexe. 

   Indice alfabetic:          Drept penal 

‐  reproducerea neautorizată pe  sisteme de  calcul  a programelor pentru calculator; 

           ‐ închirierea de mărfuri pirat.                  art. 1396 alin. 4, art. 1399 Legea nr. 8/1996, modificată 

                                                Infracţiunile prev. de art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996 sunt infracţiuni unice, ceea ce înseamnă că dacă o parte din actele materiale invocate iniţial ca intrând  în  conţinutul  lor  nu  vor mai  fi  reţinute,  pentru  acestea  nu  se  putea  dispune separat  achitarea,  pentru  că  unitatea  infracţiunii  nu  poate  primi  două  soluţii,  una  de condamnare pentru actele dovedite şi una de achitare pentru cele care nu au fost dovedite.   Instalarea,  stocarea,  rularea  sau  executarea,  afişarea  ori  transmiterea  în  reţea internă reprezintă modalităţi alternative de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 1399  din Legea nr. 8/1996, iar nu infracţiuni distincte.     

      Curtea de Apel Alba, secţia   penală,         Decizia nr. 4/A/2009 din 10.02. 2009 

   Prin sentinţa penală nr.238 din 15.09.2008 a Tribunalului Alba, inculpatul C.N.  a  fost  condamnat  la  o  pedeapsă  de  5  luni  închisoare  pentru  comiterea infracţiunii de închiriere a unor mărfuri pirat prevăzută de 1396 alin. 4 din Legea nr. 8/1996 (cu privire  la programele Windows XP Professional) cu aplicarea art. 74  lit.  a  şi  art.  76  alin.  1  lit.  c Cod  penal  şi  la  200  lei  amendă  penală  pentru săvârşirea  infracţiunii  de  reproducere  neautorizată  pe  sisteme  de  calcul  a programelor  pentru  calculator  prevăzută  de  art.  1399  din  Legea  nr.  8/1996  (pentru programele Windows XP Professional) cu aplicarea art. 74 lit. a şi art. 76 alin. 1 lit. c Cod penal. S‐a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 5 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani şi 5 luni.    În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 

art. 1396 alin. 4 şi  art. 1399  din aceeaşi lege (pentru 3 programe Microsoft Office, 1  program  Adobe  Acrobate  Distiler,  1  program  Adobe  Acrobate,  1  program Adobe Designer 7.0 şi 1 program Adobe PhotoShop CS2).   Inculpatul  a  fost obligat  la plata  sumei de  1.388  euro despăgubiri  civile către  partea  civilă Microsoft Corporation  şi  au  fost  respinse  celelalte  pretenţii formulate  de  această  parte  civilă  şi  au  fost  respinse  integral  pretenţiile  părţii civile Adobe Systems Incorporated.   Pentru  a  pronunţa  această  sentinţă  instanţa  a  reţinut  că  la  data  de 13.02.2007, cu ocazia controlului efectuat de organele de poliţie la sediul societăţii administrate de inculpat (sală de internet) s‐a constatat că pe cele 5 calculatoare erau  instalate  programe  fără  licenţă.  Astfel,  pe  fiecare  calculator  era  instalat programul Windows XP Professional, angajaţii societăţii prezentând licenţă doar în  ceea  ce  priveşte  un  singur  calculator,  iar  pe  celelalte  4  calculatoare  erau instalate  3  programe Microsoft Office,    1  program Adobe Acrobate Distiler,  1 program Adobe Acrobate, 1 program Adobe Designer 7.0  şi 1 program Adobe PhotoShop  CS2,  pentru  care  nu  au  fost  prezentate  licenţe.  Existenţa  acestor programe  s‐a  constatat  pe  baza  accesărilor  realizate  de  martorul  Ş.C.  care  a procedat  la efectuarea de capturi de ecran, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat de organele de poliţie.    Instanţa a reţinut că fapta inculpatului C.M. de a stoca în mod neautorizat programul Windows XP Professional pe un număr de 4 calculatoare, pe care le‐a închiriat  clienţilor  contra  sumei  de  1,5  RON/oră  întruneşte  elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 1399 şi art. 1396 alin. 4 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 33 Cod penal, faptele fiind în concurs real.   Cu  privire  la  celelalte  programe  instanţa  a  constatat  că  din  probele administrate  nu  rezultă  indubitabil  că  acestea  erau  stocate  la  momentul controlului. Astfel, au  fost avute  în vedere dispoziţiile art. 7  lit. a din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora programul de calculator constituie obiect al dreptului de autor,  iar  art.  72  din  aceeaşi  lege  stabileşte  că  protecţia  programului  pentru calculator  include  orice  expresie  a  unui  program,  programele  de  aplicaţie  şi sistemele de operare exprimate în orice limbaj. Rezultă aşadar că beneficiază de protecţie  programul  prin  conţinutul  său  efectiv  care  este  apt  de  a  fi  lansat  în execuţie, situaţie care nu se regăseşte în speţă.    Totodată, a respins cererea procurorului de schimbare a încadrării juridice în ceea ce priveşte  infracţiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr. 8/1996 sub aspectul  modalităţii  de  comitere:  din  instalare  (  aşa  cum  s‐a  reţinut  în rechizitoriu) în stocare. Tribunalul  a reţinut stocarea ca modalitate de comitere a infracţiunii de  reproducere neautorizată pe  sisteme de calcul a programelor de calculator, fiind confirmată de starea de fapt. În mod corect a motivat însă că în cauză  existând  o modalitate  alternativă de  săvârşire  a  infracţiunii,  cuprinsă  în 

acelaşi text de incriminare, nu se impune schimbarea încadrării  juridice, ci doar reţinerea  corectă  din  punct  de  vedere  al  laturii  obiective  a  modalităţii  de comitere.    Instanţa  a  respins  de  asemenea  şi  cererea  inculpatului  de  schimbare  a încadrării  juridice din  infracţiunile prevăzute de art. 1399  şi art. 1396 alin. 4 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 33 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 1399, în sensul de a i se reţine doar această din urmă infracţiune întrucât, raportat la  faptele  sale,  nu  se  poate  reţine  un  concurs  de  infracţiuni.  S‐a  susţinut  în motivarea cererii, pe de o parte, că  art. 1396 alin. 4 din Legea nr. 8/1996 se referă la produse pirat, nu  la programe de  calculator,  iar pe de  altă parte  că  în mod greşit  prin  rechizitoriu  s‐a  reţinut  închirierea  către  clienţi  a  programelor  de calculator,  ceea  ce  s‐a  închiriat  de  fapt  fiind  accesul  la  internet.  Tribunalul  a respins ca nefondată cererea cu motivarea că potrivit art. 143 din Legea nr. 8/1996 prin  închiriere  se  înţelege  punerea  la  dispoziţie  spre  utilizare  pentru  un  timp limitat  şi pentru un avantaj economic  sau comercial, direct  sau  indirect, a unei opere.  Inculpatul  a  pus  la  dispoziţia  clienţilor  acele  calculatoare  cu  cele  4 programe  Windows  XP  Professional  (care  reprezintă  sistemul  de  operare), programe care au fost folosite pentru orice operaţie pe calculator, inclusiv accesul la  internet,  acces  care  nu  era  posibil  fără  ele.  În  consecinţă,  există  fapte  de închiriere  a  unor  mărfuri  pirat  distincte  de  fapta  de  stocare  neautorizată  pe calculator a respectivelor programe.    De asemenea,  instanţa a mai reţinut că programele de calculator piratate reprezintă indiscutabil mărfuri pirat în sensul art. 1396 din Legea nr. 8/1996, care defineşte  noţiunea  de  marfă  pirat  ca  reprezentând  orice  copie,  indiferent  de suport,  realizată  fără  consimţământul  titularilor  de  drepturi  şi  care  sunt executate după un produs purtător de drepturi de autor sau de drepturi conexe. Ori, programele de calculator sunt produse purtătoare de drepturi de autor,  în acest sens pronunţându‐se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile nr. 6047 din 14.12.2007 şi 4782 din 16.10.2007 în speţe similare.    Prin decizia penală nr. 4/A/2009 din 10.02.2009, definitivă prin nerecurare,  Curtea de Apel Alba a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa cu privire la încadrarea juridică şi rejudecând, a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatului în  temeiul  art.  11 pct.  2  lit.  a  raportat  la  art.  10  lit. d din Codul de procedură penală. Au  fost menţinute  celelalte dispoziţii. La adoptarea  soluţiei  s‐a avut  în vedere următoara motivare: „În mod  judicios prima  instanţă a reţinut că nu s‐a dovedit  că  programele  Microsoft  Office,  Adobe  Acrobate  Distiler,  Adobe Designer 7.0 şi Adobe PhotoShop CS2 erau stocate în momentul controlului, aşa încât  cu  privire  la  aceste  programe,  actele  materiale  de  stocare  nu  intră  în conţinutul infracţiunilor prev. de art. 1396 alin. 4 şi art. 1399 din Legea nr. 8/1996. Aceste  infracţiuni  fiind  infracţiuni  unice,  dacă  o  parte  din  actele  materiale 

invocate iniţial ca intrând în conţinutul lor nu vor mai fi reţinute, pentru acestea nu  se putea dispune  separat achitarea, pentru  că unitatea  infracţiunii nu poate primi două soluţii, una de condamnare pentru actele dovedite şi una de achitare pentru  cele  care  nu  au  fost  dovedite.  În  speţă,  va  rămâne  dispoziţia  de condamnare pentru  actele dovedite,  iar pentru  celelalte,  în  contextul motivării trebuiau înlăturate fără a necesita şi o soluţie de achitare”.    Notă:   Constatăm  că  prin  decizia  Curţii  de  Apel  a  fost  remediată  o  situaţie  inacceptabilă din punct de vedere teoretic şi care poate crea o serie de neajunsuri în practică. Pluralitatea obiectului material al infracţiunii este de esenţa faptei de reproducere  de  programe  pentru  calculator  şi  nu  determină  o  pluralitate  de infracţiuni aflate în concurs, nici o infracţiune continuată, ci o singură infracţiune de bază, a cărei unitate infracţională nu poate fi scindată de instanţă, astfel încât nu  se  pot  pronunţa  soluţii  diferite  pentru  fiecare  dintre  programele  care constituie obiect material al infracţiunii.   Pe de altă parte, apreciem utile câteva precizări în legătură cu probele ce trebuie  administrate  pentru  dovedirea  săvârşirii  infracţiunii  prevăzută  de  art. 1399 din Legea nr. 8/1996, având în vedere situaţia din speţa prezentată. Pe de o parte, capturile de ecran care atestă existenţa programelor pirat, este necesar să fie efectuate cu ajutorul unor specialişti IT, pentru a fi corespunzătoare din punct de vedere tehnic şi pentru a fi utile  în procesul de probaţiune. Pe de altă parte, captura  de  ecran,  singură  nu  reprezintă  o  probă  suficientă  pentru  dovedirea infracţiunii  de  reproducere  neautorizată  pe  sisteme  de  calcul  a  programelor pentru calculator, fiind necesar ca aceasta să se coroboreze şi cu alte mijloace de probă (declaraţii de martori, constatări tehnico‐ştiinţifice, etc.). 

 Tot  în ceea ce priveşte  infracţiunile săvârşite prin  intermediul sistemelor informatice şi a probării acestora menţionăm şi decizia nr. 3681 din 13.11.2008 a Înaltei  Curţi  de  Casaţie  şi  Justiţie  care,  constatând  că  nu  sunt  cert  dovedite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului şi având în vedere   principiul „in dubio pro reo” a dispus achitarea  inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute  în sarcina sa de către instanţa de apel. Instanţa supremă  a  reţinut  totodată  că,  în  virtutea  principiilor  rolului  activ,  aflării adevărului  şi  prezumţiei  de  nevinovăţie,  organele  judiciare  aveau  obligaţia  să strângă probele necesare aflării adevărului, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.   

  

 

5.  Infracţiuni  privind  mărcile.  Infracţiunea  de  concurenţă  neloială  în   materia mărcilor 

 Cuprins pe materii:   Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în 

legi speciale. Infracţiuni privind mărcile.          

  Indice alfabetic:          Drept penal ‐ infracţiuni privind mărcile;              ‐ art. 86 alin. 1 din Legea nr. 84/1998,  infracţiunea de concurenţă neloială   

                                    art. 86 alin.1 Legea nr. 84/1998                                                     Fapta  de  punere  în  circulaţie  a mărfurilor  contrafăcute  constituie  infracţiunea prev. de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 11/1991 numai dacă comercializarea unor astfel de mărfuri  întruneşte cumulativ două condiţii şi anume: atingerea titularului mărcii şi inducerea  în  eroare  a  consumatorilor  asupra  produsului  sau  serviciului.  Fapta inculpaţilor care au oferit spre vânzare mărfuri contrafăcute, purtând mărci  identice cu mărci  înregistrate,  întruneşte doar prima  condiţie prevăzută de  textul  incriminator,  în sensul  că  aduce  atingere  titularilor  mărcilor;  nu  este  întrunită  însă  cea  de‐a  doua condiţie, privind  inducerea  în eroare a consumatorilor asupra produselor, atât  timp cât din probele administrate nu rezultă că  inculpaţii ar  fi prezentat bunurile  în discuţie ca fiind originale.                                                                                                

                                                               Curtea  de  Apel  Galaţi,       secţia penală, 

                                     Decizia nr. 25/A din 07.02. 2008    Prin  sentinţa  penală  nr.  464  din  5.11.2007  a  Tribunalului  Vrancea  s‐a dispus  condamnarea  inculpaţilor  N.V.  şi  P.D.  la  câte  o  pedeapsă  de  3  luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 83 lit. b din Legea nr. 84/1998  şi  la câte o pedeapsă de 6  luni  închisoare pentru săvârşirea  infracţiunii prevăzute de art. 5  lit. b din Legea nr. 11/1991. În temeiul art. 81 Cod penal s‐a dispus  suspendarea  condiţionată  a  executării  pedepsei  rezultante  de  6  luni închisoare pentru fiecare inculpat.    În baza  art.  118  lit.  f Cod penal  s‐a dispus  confiscarea de  la  inculpaţi  a următoarelor bunuri: 84 bucăţi treninguri marca Nike, 21 bucăţi treninguri marca Puma,  8  bucăţi  hanorace marca Nike,  2  treninguri Adidas,  1  bluzon  Puma,  1 

parfum  LaCoste,  2  parfumuri Carolina Herrera,  1  parfum Dolce&Gabana  şi  1 parfum Hugo.    În  fapt  s‐a  reţinut  că  inculpaţii  au  cumpărat  din  complexul  comercial „Europa”  din  apropierea  municipiului  Bucureşti  mai  multe  produse inscripţionate cu denumirea unor  firme de prestigiu, bunuri pe care  la data de 01.03.2007  le‐au  expus  spre  vânzare  în  faţa  societăţii  comerciale  pe  care  o administrau, ocazie cu care au fost depistaţi de organele de poliţie. S‐a reţinut că inculpaţii au  recunoscut  că produsele  respective  erau  contrafăcute,  ştiind acest lucru  din momentul  cumpărării  lor,  datorită  diferenţelor mari  de  preţ  faţă  de produsele originale.    Prin decizia penală nr. 25/A din 07.02.2008 Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile declarate de  inculpaţi  şi  în baza art. 83  lit. b din Legea nr. 84/1998 cu aplicarea art. 74  lit. a  şi c, art. 76  lit. e Cod penal  şi art. 63 alin. 3 Cod penal, a condamnat pe fiecare dintre inculpaţi la câte o amendă în cuantum de 600 lei.   În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală a  achitat  inculpaţii  pentru  săvârşirea  infracţiunii  prevăzute  de  art.  5  lit.  b  din Legea nr. 11/1991.             La adoptarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere următoarele:   În ceea ce priveşte săvârşirea  infracţiunii prevăzute de art. 5 alin. 1  lit. b din Legea nr. 11/1991 s‐a constatat că  fapta de punere  în circulaţie a mărfurilor contrafăcute  constituie  infracţiune  numai  dacă  comercializarea  unor  astfel  de mărfuri întruneşte cumulativ două condiţii, şi anume: atingerea titularului mărcii şi  inducerea  în  eroare  a  consumatorului  asupra  produsului  sau  serviciului.  În speţă,  inculpaţii  au  oferit  spre  vânzare  mărfuri  contrafăcute  purtând  mărci identice  cu  cele  înregistrate pentru produsele Puma, Nike  şi LaCoste,  instanţa considerând astfel că fapta acestora întruneşte doar prima condiţie prevăzută de textul incriminator, aducând atingere titularilor mărcilor. S‐a apreciat că nu este însă  întrunită  cea  de  –a  doua  condiţie,  privind  inducerea  în  eroare  a consumatorilor asupra produselor, având  în vedere că din probele administrate nu  rezultă  că  inculpaţii  ar  fi  prezentat  bunurile  în  discuţie  ca  fiind  originale. Dimpotrivă, preţurile  la care sperau să  îşi comercializeze marfa  în mediul rural sau  târguri erau net  inferioare  celor  la  care  se vând produsele originale, marfa fiind  destinată  unui  segment  al  populaţiei  cu  venituri  reduse,  neinteresat  de originea ori provenienţa produselor, ci de preţul scăzut, accesibil al acestora.    Aşadar,  nefăcându‐se  dovada  că  inculpaţii  au  urmărit  să  ascundă cumpărătorilor  faptul  că produsele  sunt  contrafăcute  şi  nici  că  ar  fi  întreprins vreo manoperă pentru inducerea în eroare a acestora, curtea de apel a considerat că  fapta  inculpaţilor  nu  întruneşte  elementele  constitutive  ale  infracţiunii prevăzute de  art.  5  alin.  1  lit. b din Legea nr.  11/1991, dispunând  achitarea  în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală. 

            În baza art. 84 alin. 1 din Legea nr. 84/1996 a dispus confiscarea în vederea distrugerii a 20  treninguri  şi a unui bluzon,  inscripţionate  cu marca Puma  şi a unui flacon de parfum purtând însemnul LaCoste.   A dispus confiscarea  în  folosul statului a 84 bucăţi  treninguri  şi 8 bucăţi hanorace  inscripţionate  cu  marca  Nike,  2  bucăţi  treninguri  inscripţionate  cu marca Adidas, 2  flacoane parfum purtând  inscripţia Carolina Herrera, 1  flacon parfum  purtând  inscripţia  Dolce&Gabana  şi  1  flacon  de  parfum  purtând inscripţia Hugo. A respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.                În apelul formulat de procuror s‐a solicitat schimbarea încadrării juridice din  infracţiunea  prevăzută  de  art.  5  alin.  1  lit.  b  din  Legea  nr.  11/1991  în infracţiunea prevăzută de art. 86 din Legea nr. 84/1998, susţinându‐se că Legea nr. 84/1998 este ulterioară şi are caracter special  în raport cu norma generală  la care se referă Legea nr. 11/1991, astfel  încât  în cauză sunt  incidente dispoziţiile art.  86  din  Legea  nr.  84/1998. Curtea  de Apel Galaţi  a  apreciat  că  schimbarea încadrării juridice nu se impune având în vedere că dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 84/1998  incriminează acte de concurenţă neloială diferite de cele  reţinute  în sarcina inculpaţilor. 

În  ceea  ce priveşte  confiscarea mărfurilor  contrafăcute,  curtea de  apel  a reţinut că această măsură este reglementată în legea specială (Legea nr. 84/1998), în  art.  84,  potrivit  căruia  titularii mărcii  pot  solicita  instanţei  judecătoreşti  să dispună măsura  confiscării  şi,  după  caz,  a  distrugerii  produselor  care  poartă mărci sau indicaţii geografice prevăzute la art. 83; în consecinţă, instanţa de fond a  făcut  o  greşită  aplicare  a  legii,  invocând dispoziţiile  art.  118  lit.  f din Codul penal. 

Prin decizia nr. 2236 din 20.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi  Justiţie a fost  respins  ca  nefondat  recursul declarat de Parchetul de pe  lângă Curtea de Apel Galaţi. 

În  recurs,  parchetul  a  solicitat  schimbarea  încadrării  juridice  din infracţiunea prevăzută de art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea prevăzută  de  art.  5  lit.  g  din  Legea  nr.  11/1991,  modificată  prin  Legea  nr. 298/2001.    Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  a  respins  această  solicitare  cu motivarea  că  s‐ar  încălca prevederile art. 6 din Convenţia Drepturilor Omului, dacă  s‐ar  admite  ca  de  abia  în  faza  recursului  să  se  reţină  încadrarea  juridică corectă, întrucât în acest mod inculpaţii s‐ar afla în situaţia de a nu fi fost corect informaţi asupra procedurilor formulate împotriva lor şi de a fi lipsiţi de calea de atac împotriva acestei decizii. 

Instanţa  supremă apreciază  că  în mod  corect  instanţa de apel a analizat infracţiunea  prevăzută  de  art.  5  lit.  b  din  Legea  nr.  11/1991,  astfel  cum  a  fost modificată  prin  Legea  nr.  298/2001  care  incriminează  punerea  în  circulaţie  de 

produse contrafăcute şi a pronunţat, corect, o soluţie de achitare, reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.  

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză nu s‐a solicitat şi nu  s‐a  procedat  la  extinderea  procesului  penal  şi  cu  privire  la  infracţiunea reglementată  de  art.  5  lit.  g  din  Legea  nr.  11/1991  în  condiţiile  art.  336  Cod procedură penală,  astfel  că nu  se poate  ajunge  la o  condamnare  a  inculpaţilor direct în recurs pentru o infracţiune ce nu a constituit obiectul actului de acuzare.              Revenind la încadrarea juridică a faptelor, reţinută în cauză de instanţele de judecată, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a analizat hotărârile atacate sub aspectul motivelor de recurs  invocate, arătând că  în mod corect  instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia şi expunând totodată motivele pentru care în recurs nu se poate dispune condamnarea pentru  infracţiunea prev. de art. 5  lit. g din Legea nr. 11/1991 sau cea prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, care nu au constituit obiectul actului de acuzare.               Notă:              Deciziile redate mai sus readuc în discuţie problema delimitării corecte în drept a  infracţiunii de concurenţă neloială, aşa cum este  reglementată  în Legea nr. 11/1991, de aceeaşi infracţiune incriminată în art. 86 din Legea nr. 84/1998.  

Potrivit  dispoziţiilor  art.  5  lit.  b  din  Legea  nr.  11/1991 modificată  prin OUG nr. 121/2003,  constituie  infracţiune  şi  se pedepseşte  cu  închisoare de  la 6 luni  la 2 ani sau cu amendă de  la 2.500  lei  la 5.000  lei punerea  în circulaţie de mărfuri  contrafăcute  şi/sau  pirat,  a  căror  comercializare  aduce  atingere titularului  mărcii  şi  induce  în  eroare  consumatorul  asupra  calităţii produsului/serviciului. 

Potrivit  dispoziţiilor  art.  5  lit.  g  din  Legea  nr.  11/1991 modificată  prin OUG nr. 121/2003,  constituie  infracţiune  şi  se pedepseşte  cu  închisoare de  la 6 luni  la 2 ani sau cu amendă de  la 2.500  lei  la 5.000  lei producerea  în orice mod, importul, exportul, depozitare, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri sau  servicii  purtând  menţiuni  false  privind  brevetele  de  invenţii,  mărcile, indicaţiile geografice, desenele sau modelele  industriale,  topografiile de circuite integrate,  alte  tipuri  de  proprietate  intelectuală  cum  ar  fi  aspectul  exterior  al firmei,  designul  vitrinelor  sau  cel  vestimentar  al  personalului,  mijloacele publicitare  şi altele asemenea, originea  şi caracteristicile mărfurilor, precum  şi cu  privire  la  numele  producătorului  sau  al  comerciantului,  în  scopul  de  a‐i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. 

Art. 5 alin. 2 prevede că prin menţiuni false asupra originii mărfurilor se înţeleg orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într‐o anumită localitate, într‐un anumit teritoriu sau într‐un anumit stat. 

Art.  86  alin.  1  din  Legea  nr.  84/1998  stipulează  că  orice  utilizare  a mărcilor  sau  indicaţiilor  geografice,  contrară  practicilor  loiale  în  activitatea industrială  sau  comercială,  în  scopul  de  a  induce  în  eroare  consumatorii, constituie un  act de  concurenţă neloială  şi  se pedepseşte  cu  închisoare de  la o lună la doi ani sau cu amendă de 15 milioane. 

În  speţa analizată, aşa  cum  s‐a precizat anterior,  inculpaţii au  cumpărat din complexul comercial Europa mai multe produse inscripţionate cu denumirea unor firme de prestigiu, bunuri pe care le‐au expus spre vânzare în cadrul firmei pe care o deţineau.  

Analizând această faptă din punctul de vedere al elementelor constitutive ale fiecăreia din cele trei infracţiuni de mai sus, se constată următoarele: art. 5 lit. b  din  Legea  nr.  11/1991  sancţionează  punerea  în  circulaţie  de  mărfuri contrafăcute, care aduce atingere titularului mărcii, săvârşită în scopul inducerii în  eroare  a  consumatorilor  asupra  calităţii  produselor.  Ceea  ce  caracterizează această  infracţiune  este  deci  o  calificare  a  intenţiei  făptuitorului  prin  scopul expres urmărit, acela al  inducerii  în eroare a consumatorilor  în ceea ce priveşte calitatea produselor. Din situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de  instanţele de judecată nu rezultă însă că inculpaţii ar fi întreprins vreo acţiune de natură să indice  urmărirea  unui  asemenea  scop,  expunerea  spre  vânzare  a  mărfurilor purtând mărci  identice  cu mărci  înregistrate nefiind  însoţită de nicio menţiune privind calitatea acestora. 

Considerăm  că  faptele  comise  de  inculpaţi  nu  se  circumscriu  nici elementului material al  infracţiunii prev. de art. 5  lit. g din Legea nr. 11/1991, esenţial  pentru  existenţa  acesteia  fiind  ca  mărfurile  să  poarte  menţiuni  false privind  mărcile,  originea  şi  caracteristicile  acestora  etc.,  cerinţe  care  nu  se regăsesc în activitatea infracţională desfăşurată de aceştia. 

Apreciem  că  fapta  descrisă  întruneşte  elementele  constitutive  ale infracţiunii  prev.  de  art.  86  din  Legea  nr.  84/1998.  Sub  aspectul  elementului material,  infracţiunea  se  poate  realiza  prin  acţiunea  de  utilizare  a  mărcilor contrară practicilor  loiale  în  activitatea  industrială  sau  comercială.  În doctrină, prin „practici  loiale” se  înţelege  respectarea  întrutotul a practicilor, obiceiurilor bazate  pe  încredere  din  activitatea  industrială  sau  comercială,  fără  a  încălca drepturile  comercianţilor  sau  ale  consumatorilor.  Considerăm  că  punerea  în vânzare a unor produse  ce poartă  fără drept  însemnele unei mărci  înregistrate reprezintă  o  astfel  de  utilizare  a  unei mărci  contrară  practicilor  loiale.  Pentru realizarea  elementului  material  al  infracţiunii  este  necesar  ca  făptuitorul  să urmărească  inducerea  în  eroare  a  consumatorilor,  legiuitorul  nespecificând  de 

această dată aspectul asupra căruia trebuie să poarte eroarea, ca în situaţia art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991. În consecinţă, apreciem că  inculpaţii, prin expunerea  de produse  care purtau  în mod neautorizat  însemnele unor mărci  înregistrate, despre  care  ştiau că nu  sunt originale, au urmărit  să creeze confuzie  în  rândul consumatorilor cu privire la originalitatea acestora.               Pe de altă parte, art. 86 din Legea nr. 84/1998 reprezintă o reglementare specială, pentru că prevede o formă de concurenţă neloială comisă prin utilizarea unei mărci sau indicaţii geografice, în raport cu art. 5 din Legea nr. 11/1991 care constituie reglementarea de bază a infracţiunii de concurenţă neloială şi se referă la  toate  obiectele  proprietăţii  industriale, motiv  pentru  care  considerăm  că  în cazul  concurenţei neloiale  în materie de mărci  se va aplica norma  specială din art. 86 al Legii nr. 84/1998.               Revenind la încadrarea juridică a faptelor, reţinută în cauză de instanţele de judecată, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a analizat hotărârile atacate sub aspectul motivelor de recurs  invocate, arătând că  în mod corect  instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia şi expunând totodată motivele pentru care în recurs nu se poate dispune condamnarea pentru  infracţiunea prev. de art. 5  lit. g din Legea nr. 11/1991 sau cea prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, care nu au constituit obiectul actului de acuzare.                  

  

   Articol pentru capitolul diverse/articole   

Aspecte controversate privind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 83 alin. 1 lit. b din Legea nr. 84/1998 

   

Prin  rechizitoriul  nr.  53/P/2006  al  Parchetului  de  pe  lângă Tribunalul Galaţi  s‐a  dispus  trimiterea  în  judecată  a  inculpatului  E.G.,  pentru  săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie de produse contrafăcute în forma continuată, prev. de art. 83 alin.1  lit.b din Legea nr. 84/19981 cu aplicarea art. 41 alin.2 din Codul penal. 

În  fapt  s‐a  reţinut  că  la  01.09.2005  şi  5.11.2005,  inculpatul  E.G., administrator al unei societăţi comerciale, a pus în circulaţie mărfuri contrafăcute constând în pantofi sport care purtau fără drept mărcile Puma, Adidas şi Nike. 

Astfel,  la  01.09.2005,  cu  ocazia  controlului  efectuat  la  standul  societăţii administrate de  inculpat, au fost descoperite expuse spre vânzare 40 de perechi de pantofi sport cu  inscripţia Puma, 90 de perechi purtând  inscripţia Adidas  şi 107 perechi purtând inscripţia Nike, care aveau preţuri cuprinse între 30 RON şi 65 RON. La 05.11.2005, s‐a procedat la efectuarea unui alt control la un punct de lucru aparţinând aceleiaşi societăţi,  fiind, de asemenea,  indisponibilizate 139 de perechi pantofi sport ce purtau inscripţia Puma,  162 de perechi de pantofi sport cu  inscripţia Adidas    şi 98 perechi pantofi  sport  cu  inscripţia Nike. Cu aceeaşi  1 ART. 83 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de 15 milioane lei: a) contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca; b) punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate; c) punerea în circulaţie a produselor care poartă indicaţii geografice care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a produsului. Săvârşirea de către un terţ a oricărui act prevăzut la art. 35 alin. 2, fără consimţământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracţiune de contrafacere. Nici un act din cele prevăzute la art. 35 alin. 2 nu constituie contrafacere, dacă a fost efectuat înainte de data publicării mărcii. O acţiune în contrafacere poate fi pornită de titularul mărcii numai după data înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor. Alineatul 5 *** Abrogat

ocazie  a  fost  descoperit  şi  ridicat  un  afiş  tip  A4  care  conţinea  menţiunea „produsele din magazin nu sunt originale sau a unor mărci înregistrate”. 

Părţile vătămate Nike International LTD,  Puma AG  Rudolf Dassler Sport  şi  Adidas  Solomon  AG  au  confirmat  că  produsele  indisponibilizate  nu  sunt autentice,  au  formulat  plângeri  împotriva  inculpatului  şi  s‐au  constituit  părţi civile  pentru  prejudiciile  suferite  cu  sumele  de  62.000  RON,  18.000  Euro, respectiv 25.000 RON. 

Prin  sentinţa  penală  nr.  239  din  07.05.2007, Tribunalul Galaţi  ‐  Secţia penală  a  dispus  achitarea  inculpatului  E.G.  pentru  săvârşirea  infracţiunii prevăzute de art. 83 alin.1 lit.b cu aplic. art. 41 alin.2 din Codul penal în temeiul art. 10 lit. d) Cod procedură penală ca urmare a lipsei unui element constitutiv al infracţiunii  imputate,  instanţa  considerând  că  fapta  comisă  de  inculpat  nu  a produs nici un prejudiciu titularilor mărcilor Puma, Adidas şi Nike. 

La  adoptarea  acestei  hotărâri  instanţa  a  avut  în  vedere  următoarele considerente: 

În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a recunoscut faptul că a pus în circulaţie pantofi sport purtând mărcile Puma, Nike şi Adidas şi  a  recunoscut  că  aceste  produse  nu  erau  originale  „deoarece  existau  mari diferenţe de calitate şi design” între aceste produse contrafăcute şi cele originale. În plus, inculpatul a mai arătat că pantofii contrafăcuţi erau vânduţi cu suma de 500.000  lei pe  când  cei originali  se vindeau  cu  sume de 8 ori mai mari. Tot  în apărarea  sa,  inculpatul  a  explicat  că  nu  a  intenţionat  să  inducă  pe  nimeni  în eroare cu privire la natura produselor expuse spre vânzare şi pentru a risipi orice dubiu a afişat  în magazin un anunţ care atenţiona potenţialii clienţi că pantofii sport nu sunt originali.2

Instanţa şi‐a însuşit acest punct de vedere în motivarea soluţiei, arătând că „inculpatul  ştia  că produsele pe  care  le pune  în  circulaţie nu  sunt  originale,  a adus la cunoştinţa cumpărătorilor acest aspect, astfel că nu a avut intenţia de a‐i induce  în  eroare  şi  nici  nu  i‐a  indus  în  eroare  pe  cumpărători  cu  privire  la calitatea  lor  şi  la originea acestor produse. Preţul mic  la  care  le‐a vândut  şi,  în general, aspectul acestor produse, calitatea lor inferioară, reflectată în calitatea şi culorile  materialelor  folosite,  designul  lor,  locul  în  care  este  situat  sediul magazinului  şi  calitatea  şi  a  celorlalte produse  comercializate  în  acel magazin, 

2 ART. 86 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice Orice utilizare a mărcilor sau indicaţiilor geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurenţă neloială şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de 15 milioane lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

relevă  faptul    că  inculpatul nu  a  indus  în  eroare pe  consumatori  cu privire  la calitatea produselor”. 

În  ceea  ce  priveşte  prejudiciul  produs  prin  comiterea  faptei  instanţa  a stabilit  că  acesta  nu  există.  Lipsa  prejudiciului material  a  fost  explicată  astfel: „Titularii  acestor mărci  nu  au  investit  resurse materiale  pentru  confecţionarea produselor contrafăcute, toate materialele fiind, în mod evident, furnizate de alte persoane  decât  titularii  mărcilor  înregistrate.  Deasemenea,  nu  au  înregistrat cheltuieli de producţie, întrucât nu le‐au confecţionat ei. Din aceste considerente, instanţa constată că nu se poate reţine existenţa vreunui prejudiciu material”. 

Lipsa prejudiciului moral a  fost argumentată prin aceea că prin „punerea în circulaţie, oferirea   spre vânzare, a produselor care poartă mărci  identice sau similare  cu mărcile  înregistrate „PUMA”, „NIKE”, „ADIDAS”,  inculpatul nu a  creat nici o confuzie în rândul cumpărătorilor, atâta timp cât acesta a făcut public faptul  că  aceste  produse  nu  sunt  originale  şi  nici  nu  aparţin  vreunei  mărci înregistrate.  Inculpatul  nu  a  produs  nici  un  prejudiciu  de  imagine  titularilor mărcilor înregistrate”. 

  

      

Împotriva  acestei  hotărâri Ministerul Public  a  formulat  apel,  însă prin decizia  penală  nr.  32/A/15.02.2008  a  Curţii  de  Apel  Galaţi  a  fost menţinută soluţia instanţei de fond. 

În motivarea soluţiei instanţa de apel a reţinut următoarele:  „Art. 35 din Legea nr. 84/1998 modificată prevede: „Înregistrarea mărcii 

conferă  titularului  său un drept  exclusiv  asupra mărcii. Titularul mărcii poate cere  instanţei  judecătoreşti  competente  să  interzică  terţilor  să  folosească,  în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului: 

b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind  identitatea  sau  asemănarea  produselor  sau  serviciilor  cărora  li  se  aplică semnul  cu  produsele  sau  serviciile  pentru  care  marca  a  fost  înregistrată,  ar produce  în  percepţia  publicului  un  risc  de  confuzie,  incluzând  şi  riscul  de asociere a mărcii cu semnul. 

În  raport de acest  text de  lege se cere ca semnul care seamănă cu marca înregistrată să producă  în percepţia publicului un risc de confuzie. Or  în speţă, nu se putea produce în percepţia publicului confuzia între mărfurile contrafăcute oferite de inculpat spre vânzare şi produsele originale, deoarece: 

1. Inculpatul prin afişul pus a adus  la cunoştinţa publicului că produsele nu sunt originale. 

2. Preţul mic al produselor contrafăcute oferite spre vânzare constituie de asemenea,  un  element  prin  care  publicul  în mod  lesne  nu  putea  să  confunde produsul contrafăcut cu produsul original. 

De asemenea, instanţa urmează a avea în vedere şi dispoziţiile art. 83 lit.b din Legea nr. 84/1998 care prevede „constituie  infracţiune punerea  în circulaţie fără  a  drept  a  unui  produs  purtând  o  marcă  identică  sau  similară  celei înregistrate şi care PREJUDICIAZĂ PE TITULARUL MĂRCII ÎNREGISTRATE”. 

Aşadar  legiuitorul a prevăzut două  condiţii  cumulative pentru existenţa infracţiunii.  Pe  de  altă  parte,  condiţia  punerii  în  circulaţie  fără  drept  a  unui produs  purtând    o  marcă  identică  sau  similară  celei  înregistrate  (condiţie realizată  de  către  inculpat  prin  oferirea  spre  vânzare  a  pantofilor  sport contrafăcuţi)  şi  care prejudiciază pe  titularul mărcii  înregistrate,  fiind    a doua condiţie pentru întrunirea elementelor  constitutive ale infracţiunii. 

Or  în  speţă,  această  a  doua  condiţie  nu  s‐a  realizat,  prin  activitatea  sa inculpatul neprejudiciind în nici un mod pe titularii mărcilor înregistrate PUMA, NIKE şi ADIDAS, deoarece: 

- prin anunţul pus la loc vizibil, inculpatul a dus la cunoştinţa publicului că produsele nu  sunt originale. Pe  cale de  consecinţă orice persoană  care  ar  fi vrut să achiziţioneze  un produs  original, citind acest anunţ şi cunoscând deci că pantofii sport nu sunt originali, nu ar fi cumpărat produsul contrafăcut; 

- datorită  preţului mic,  pentru  vânzare  a  produselor  contrafăcute,  aceste produse se adresează unui anumit segment de piaţă, respectiv a cumpărătorilor cu o putere redusă de cumpărare, care  în nici un caz nu ar  fi avut posibilităţile materiale să poată cumpăra un produs original, datorită diferenţei foarte mari de preţ  între  produsul  original  şi  produsul  contrafăcut.  Deci  şi  în  acest  caz  producătorii nu au fost prejudiciaţi în nici un mod prin activitatea desfăşurată de inculpat, deoarece prezumtivii cumpărători nu ar fi avut posibilităţile materiale să cumpere un produs original preferând să cumpere un produs cunoscând că este contrafăcut. 

În  raport  de  aceste  considerente,  curtea  apreciază  că  soluţia  primei instanţe este legală şi o menţine.” 

      

 Ministerul Public  a atacat  cu  recurs decizia  instanţei de  apel  solicitând 

Înaltei  Curţi  de  Casaţie  şi  Justiţie  condamnarea  inculpatului  E.G.  pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 83 alin.1 lit. b) din Legea nr. 84/1998.  

Prin decizia penală nr. 4074 din 09.12.2009 a  Înaltei Curţi de Casaţie  şi Justiţie,  recursul  a  fost  respins  ca  nefondat,  în  motivarea  hotărârii  instanţa reţinând următoarele: 

„Potrivit prevederilor art. 83 alin.1  lit.b din Legea nr. 84/1998, modificată şi  republicată,  constituie  infracţiune,  punerea  în  circulaţie,  fără  drept,  a  unui produs purtând marca identică sau similară celei înregistrate şi care prejudiciază pe  titularul  mărcii  înregistrate.  Ca  atare,  pentru  existenţa  infracţiunii,  s‐au prevăzut  a  fi  îndeplinite,  cumulativ,  două  condiţii:  punerea  în  circulaţie,  fără drept,  aceasta  fiind  realizată  în  cauză,  întrucât  s‐a    probat  că  inculpatul,  prin oferirea spre vânzare, a pantofilor sport contrafăcuţi, cunoştea că aceştia nu sunt originali, şi prejudicierea titularului mărcii, condiţie nerealizată. 

Din  actele  dosarului  rezultă  că,  aprovizionând  punctele  de  lucru  ale  firmei sale cu încălţăminte sport contrafăcută, aceasta fiind şi expusă la vânzare, inculpatul pentru a nu produce  în percepţia publicului confuzie  între mărfurile contrafăcute  şi cele originale, a expus,  la  loc vizibil, o  înştiinţare, astfel că orice persoană  avea  latitudinea  de  a  decide  dacă  cumpără  sau  nu  produsul achiziţionat  şi  oferit  de  el  la  vânzare:  nu  era  însă  îndatorirea  sa    să  îndrume eventualii cumpărători, să se îndrepte spre cumpărarea de articole originale, deci fapta  sa nu a prejudiciat  în vreun  fel pe deţinătorii  legali  ai   dreptului asupra mărcii  înregistrate, deci  inculpatul nu a privat cele  trei deţinătoare ale mărcilor înregistrate, de vreun folos sau de beneficii.”. 

  

      

Considerăm  că  soluţia  de  achitare  a  inculpatului  E.G.  dispusă  de Tribunalul  Galaţi  şi  menţinută  de  Curtea  de  Apel  Galaţi  şi  Înalta  Curte  de Casaţie şi Justiţie este greşită, fiind consecinţa unei grave erori de interpretare şi aplicare a reglementărilor în materia mărcilor.  

În  esenţă,  soluţia  de  achitare  se  întemeiază  pe  o  demonstraţie  juridică potrivit  căreia  utilizarea,  fără  drept,  a  unei  mărci  înregistrate  de  către  un comerciant,  altul  decât  titularul  mărcii,  nu  este  de  natură  să  producă  vreun prejudiciu  titularului  mărcii  atâta  timp  cât  comerciantul  uzurpator  al  mărcii încunoştinţează  publicul  cu  privire  la  faptul  că  mărfurile  pe  care  le comercializează  sunt  contrafăcute,  nefiind  în  realitate  produse  de  titularul mărcii. 

O  asemenea  concluzie  nu  numai  că  nu  poate  fi  acceptată,  dar  prezintă riscul real şi major de a submina efectiv regimul protecţiei mărcilor  înregistrate în România, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că această concluzie a fost însuşită fără rezerve de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

Mai înainte de a trece la analiza hotărârilor celor trei instanţe, considerăm necesare câteva precizări succinte privitoare la regimul juridic al mărcilor pentru a înlesni înţelegerea observaţiilor pe care le formulăm. 

Marca, înţeleasă ca semn susceptibil de reprezentare grafică care are rolul de  a  deosebi  produsele  sau  serviciile  unui  comerciant  de  cele  ale  celorlalţi comercianţi,  odată  înregistrată,  conferă  titularului  său  un  drept  exclusiv  de utilizare în activitatea comercială (art. 35 alin. 1). 

Dreptul la marcă este un drept absolut, opozabil oricărei persoane, fiecare individ având obligaţia general‐negativă de a  se abţine de  la orice manifestare prin care s‐ar putea aduce o  încălcare dreptului; este un drept  temporar dar cu vocaţie  de  perpetuitate;  este  un  drept  patrimonial,  marca  având  o  valoare economică, atât intrinsecă dar şi prin raportare la fondul de comerţ căruia îi este afectată. În legătură cu acest ultim aspect reamintim că fondul de comerţ, înţeles ca  ansamblul bunurilor mobile  sau  imobile,  corporale  sau  incorporale, pe  care comerciantul  le  afectează  desfăşurării  unei  activităţi  comerciale,  are  drept obiectiv  fundamental  obţinerea  de  profit.  Prin  urmare,  orice  atingere  adusă fondului de comerţ privit în ansamblu ori a unuia dintre elementele sale este de natură  să‐l  prejudicieze  pe  titular  prin  împiedicarea  sau  îngreunarea  atingerii scopului său de a deţine profit.  

Pentru  determinarea  consecinţelor  produse  de  încălcarea  dreptului  la marcă trebuie să se ţină seama în primul rând de un raţionament juridic simplu şi anume: orice  încălcare a unui drept subiectiv civil (aşa cum este şi dreptul  la marcă)  prejudiciază  întotdeauna  pe  titularul  său.  În  al  doilea  rând  trebuie analizate  principalele  funcţiile  pe  care  mărcile  le  îndeplinesc  în  activitatea comercială  şi consecinţele pe care  încălcarea dreptului  la marcă  le produce din această perspectivă: 

‐ funcţia de diferenţiere a produselor sau serviciilor: are rolul de a indica originea  acestora,  adică  provenienţa  lor  dintr‐un  anumit  fond  de  comerţ. Produsele contrafăcute ascund adevărata origine de provenienţă indiferent dacă se cunoaşte că ele sunt sau nu contrafăcute; 

‐ funcţia de garanţie a calităţii: are rolul de a asigura standardul de calitate al produselor  acelei mărci pe piaţă,  standard  care, plasând produsul  respectiv într‐o  ierarhie  a  pieţei,  conferă mărcii  respective  valoare,  prestigiu.  Produsele contrafăcute  contribuie  la  discreditarea  şi  degradarea mărcii  prin  diminuarea valorii mărcii  şi  afectarea  imaginii  comerciantului  întrucât  sub  aspect  calitativ acestea pot fi inferioare comparativ cu produsele originale; 

‐  funcţia  de  reclamă:  are  rolul  de  atragere  a  clientelei  spre  produsele mărcii respective  şi spre comercianţii care oferă consumatorilor aceste produse. Atracţia  conferită  de  prestigiul  sau  notorietatea  mărcii  duce  la  vânzarea produselor chiar dacă  în cele din urmă clientul constată că aceste produse sunt contrafăcute. Bunăoară achiziţionarea unui  ceas marca Rolex  cu  câteva  sute de euro de către un client care cunoaşte că nu este vorba de un produs original, se explică  prin  faptul  că  în  acest  fel  consumatorului  i  se  înlesneşte  accesul  la 

prestigiul,  reputaţia,  notorietatea mărcii  respective,  la  care  altfel  nu  ar  fi  avut acces.               Una dintre explicaţiile date proliferării contrafacerii este aceea că mărcile de prestigiu  (căci numai acestea  sunt  contrafăcute)  sunt dorite de  consumatori pentru  „virtuţile”  pe  care  le  sugerează  şi  care  le‐au  adus  celebritatea  (lux, eleganţă,  exactitate,  eficienţă,  siguranţă,  fiabilitate,  etc.)  indiferent  de  calitatea reală  a  produselor  pe  care  sunt  aplicate,  „virtuţi”  cu  care  clienţii  vor  să  se legitimeze.               Articolul 83 alin. 1  lit. b din Legea nr. 84/1998 prevede că „punerea  în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă  identică sau similară cu o marcă  înregistrată pentru produse  identice  sau  similare  şi  care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate” constituie infracţiune.              Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale a căror bună desfăşurare este condiţionată de recunoaşterea şi protejarea dreptului  la marcă  prin  asigurarea  titularului  său  a  prerogativei  de  utilizare exclusivă  în  activitatea  comercială  a  mărcii  înregistrate  pe  care  o  deţine  şi împiedicarea  oricăror  acte  neautorizate  de  uzurpare  a  mărcii  de  către  alţi comercianţi.  Aşadar,  prin  această  reglementare  se  asigură  o  protecţie  prin mijloace penale titularului dreptului la marcă. În niciun chip acest text de lege nu urmăreşte  în  principal  protejarea  consumatorului  final  al  unui  produs  de manoperele  dolosive  prin  care  se  urmăreşte  inducerea  în  eroare  cu  privire  la provenienţa ori calitatea produselor oferite spre vânzare, pentru simplul motiv că legiuitorul nu a avut această intenţie. Mai exact, nu a avut această intenţie cu acest text. Asigurarea protecţiei consumatorilor împotriva actelor de inducere în eroare  cu privire  la  originea produselor prin utilizarea  frauduloasă  a mărcilor (inclusiv  contrafacere)  formează  obiectul  infracţiunii  prevăzute  de  art.  86  din Legea nr. 84/1998.           Obiectul material al acestei infracţiuni este format din produsul, marfa pe care este aplicată o marcă  identică sau similară cu o marcă  înregistrată, pentru produse identice sau similare.   În  speţa  analizată,  inculpatul  a  vândut produse  care purtau denumirile Puma, Nike şi Adidas, aşadar mărci identice cu mărcile înregistrate Puma, Nike şi Adidas, mărci aplicate pe pantofi  sport, deci pe produse  identice  cu  cele ale mărcilor înregistrate. În niciun caz nu ne aflăm în situaţia unor mărci similare cu mărcile  înregistrate  şi nici  aplicate pe produse  similare. Această distincţie  este esenţială  întrucât condiţiile  în care se asigură protecţia unei mărci sunt diferite după  cum  contrafacerea  mărcii  protejate  se  face  cu  o  marcă  identică  pentru produse identice sau cu o marcă similară.  

În cazul utilizării unui semn identic cu marca înregistrată pentru produse identice  cu  cele  pentru  care marca  a  fost  înregistrată,  legea  asigură  protecţia 

mărcii înregistrate fără a mai fi necesară condiţia existenţei unui risc de confuzie, deoarece,  prin  forţa  lucrurilor,  confuzia  este  implicită  în  cazul  utilizării  unui semn  identic  pe  aceeaşi  categorie  de  produse  de  către  diferiţi  comercianţi.  În acest sens este explicit art. 35 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 84/1998 dar şi art. 16 din Acordul TRIPS.3

Când  uzurparea  unei  mărci  se  face  printr‐un  semn  similar  cu  marca înregistrată, produse identice sau similare (ipoteză care nu se regăseşte în speţă) protecţia  mărcii  este  asigurată  sub  condiţia  dovedirii  existenţei  riscului  de confuzie în percepţia publicului ( art. 35 alin. 2 lit. b din Legea nr. 84/1998). 

În  legătură  cu  riscul  de  confuzie  dintre  marca  înregistrată  şi  cea contrafăcută trebuie subliniat că acest risc trebuie să fie doar unul posibil fără a fi necesar să se producă efectiv. Este suficient ca semnul care contraface marca să aibă aptitudinea de a produce confuzie  în raport cu marca  înregistrată şi nu să  

31) ART. 35 Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului: a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul; c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu. În aplicarea alin. 2, titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; c) importul sau exportul produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate. 2) ACORD din 15 aprilie 1994 privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (TRIPS) ART. 16 Drepturi conferite 1. Titularul unei mărci de fabrica sau de comerţ înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica orice terţi acţionând fără consimţământul sau sa utilizeze în cadrul operaţiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare celor pentru care marca de fabrica sau de comerţ, este înregistrată în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de confuzie. În cazul de folosinţa a unui semn identic pentru produse sau servicii identice, existenta riscului de confuzie va fi prezumată. Drepturile descrise mai sus nu vor aduce prejudiciu nici unui drept anterior existent şi nu vor afecta posibilitatea pe care o au Membrii de a subordona existenta drepturilor fata de folosinţa.

inducă  în  eroare  efectiv  orice  consumator  care,  într‐un  fel  sau  altul,  intră  în contact cu produsul contrafăcut.  

Elementul  material  al  infracţiunii  analizate,  constând  în  “punerea  în circulaţie”,  trebuie  înţeles  în sensul de  introducerea  în circuitul comercial, pe o anumită piaţă naţională, regională, locală a unor produse contrafăcute precum şi a oricăror alte operaţiuni comerciale subsecvente cu aceste produse şi nu doar în sensul  strict  de  vânzare  efectivă  către  un  consumator.  Astfel,  va  constitui infracţiunea de punere  în circulaţie de produse contrafăcute  fapta de vânzare a unor  asemenea  produse  de  către  „producător”către  distribuitorii  regionali  ori vânzările  succesive  între  comercianţi. Considerăm  că  aceasta  este  interpretarea corectă întrucât textul urmăreşte să împiedice introducerea în circuitul comercial a mărfurilor  contrafăcute,  deci  a  oricăror  operaţiuni  cu  acestea,  şi  nu  numai vânzarea efectivă către consumatori.  

Urmarea  imediată  a  infracţiunii  prevăzută  de  art.  83  alin.  1  lit.  b)  din Legea  nr.  84/1998  constă  în  producerea  unui  prejudiciu  titularului  mărcii înregistrate. 

Prejudiciul  este definit  în  teoria generală a dreptului  ca  fiind  consecinţa negativă suferită de  titularul unui drept subiectiv ca urmare a  încălcării acestui drept.  În  cazul  infracţiunii  analizate,  pentru  a  stabili  dacă  o  faptă  concretă  a produs sau nu un prejudiciu, trebuie stabilit în primul rând dacă există un drept la marcă recunoscut  titularului,  iar  în al doilea rând este necesar să se constate dacă  fapta  comisă  a  produs  o  consecinţă  negativă  titularului  dreptului mărcii înregistrate, mai exact dacă i‐a fost încălcat dreptul de utilizare exclusivă a mărcii în activitatea comercială.  

În privinţa primului aspect, verificarea  existenţei dreptului  la marcă, nu există  niciun  fel  de  dificultate,  fiind  suficient  să  se  constate  că  titularul  are înregistrată marca pe numele  său  ori  aceasta  face parte din  categoria mărcilor notorii.  

Cât  priveşte  aprecierea  încălcării  dreptului  la  marcă  trebuie  făcută distincţia  între  punerea  în  circulaţie  a  unui  produs  purtând  o marcă  identică,  pentru produse  identice  cu  cele pentru  care marca  a  fost  înregistrată, pe de  o parte  şi punerea  în  circulaţie  a unui produs purtând  o marcă  similară, pentru produse  identice  sau  similare.  Distincţia  este  esenţială  întrucât  legea  califică aceste două categorii de fapte drept  încălcări ale dreptului  la marcă dar această apreciere este supusă unor condiţii diferite. Astfel, în primul caz dreptul exclusiv la marcă este încălcat şi titularul său prejudiciat prin simpla utilizare a unui semn identic  cu  marca  înregistrată,  pe  produse  identice.  Titularul  pierde  astfel posibilitatea de a‐şi marca şi individualiza exclusiv propriile produse în circuitul comercial  cu  semnul  ce  i‐a  fost  recunoscut  ca marcă  înregistrată,  iar produsele sale îşi pierd distinctivitate de vreme ce pe piaţă între produsele autentice şi cele 

contrafăcute există identitate atât sub aspectul semnului mărcii cât şi a categoriei de  produse. Art.  35  alin.  2  lit.  a)  califică  drept  încălcare  a  dreptului  la marcă utilizarea unui semn identic cu o marcă înregistrată, pentru produse identice. 

Întrebarea  care  se  ridică,  din  perspectiva  art.  83  alin.  1  lit.  b)  este următoarea:  dovada  prejudicierii  titularului mărcii  este  realizată  odată  ce  s‐a făcut dovada punerii  în  circulaţie  a produselor purtând o marcă  identică  cu o marcă  înregistrată,  pentru  produse  identice?  Sau  în  plus  este  necesară  şi dovedirea  distinctă  a  prejudicierii  titularului?  Considerăm  că  odată  dovedită fapta de încălcare a dreptului la marcă, prin forţa lucrurilor, se asigură şi dovada prejudicierii  titularului,  pentru  că  orice  încălcare  a  dreptului  la  marcă  prin punerea  în  circulaţie  de  produse  purtând  o  marcă  identică  cu  o  marcă înregistrată,  pentru  produse  identice,  este  întotdeauna  păgubitoare  pentru titular. A susţine contrariul înseamnă a admite că pot fi situaţii când o asemenea faptă poate produce beneficii titularului, ori nu îl afectează în niciun fel, ceea ce este absurd atâta vreme  cât dovada  încălcării dreptului  la marcă a  fost  făcută. Dovada  care  trebuie  făcută  în  plus  şi  în mod  distinct  în  acest  caz,  este  cea  a întinderii prejudiciului şi nu a existenţei sale.  

În  cel de‐al doilea  caz,  când  fapta  constă  în punerea  în  circulaţie a unui produs  purtând  o  marcă  similară  cu  o  marcă  înregistrată,  pentru  produse identice sau similare,  legea mărcilor nu mai califică această  faptă prin ea  însăşi drept  o  încălcare  a  dreptului  la marcă  ci  impune  o  condiţie  suplimentară  şi anume  existenţa  riscului  de  confuzie  produs  în  percepţia  publicului.  Aceasta înseamnă că, spre deosebire de cazul anterior, în această ipoteză, simpla punere în circulaţie a unor produse care poartă o marcă similară cu o marcă înregistrată, nu mai este păgubitoare prin ea însăşi, ci este necesară dovedirea producerii unui prejudiciu  titularului. Dovada  prejudicierii  titularului  se  va  face  indirect  însă prin dovedirea  riscului de  confuzie  între marca  similară  cu marca  înregistrată. Prin  urmare,  punerea  în  circulaţie  de  produse  purtând  o marcă  similară  cu  o marcă  înregistrată nu prejudiciază pe  titularul mărcii decât  în  cazul  în  care  se face dovada existenţei riscului de confuzie. 

 În concluzie, deşi reglementarea art. 83 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998, prin modul de redactare, sugerează că existenţa infracţiunii este condiţionată de dovada  prejudicierii  titularului  mărcii,  atât  în  cazul  punerii  în  circulaţie  de produse  purtând  o  marcă  identică  cu  o  marcă  înregistrată,  pentru  produse identice  cu  cele pentru  care marca a  fost  înregistrată,  cât  şi  în  cazul punerii  în circulaţie  a  unor  produse  purtând  o marcă  similară  cu  o marcă  înregistrată, pentru  produse  identice  sau  similare,  aşa  cum  am  arătat,  condiţia  existenţei prejudiciului vizează de fapt doar cea de‐a doua ipoteză.  

  

      

În ceea ce priveşte sentinţa penală nr. 239 din 07.05.2007 a Tribunalului Galaţi apreciem că în mod greşit s‐a dispus achitarea inculpatului E.G., trimis în judecată pentru punerea  în  circulaţie de pantofi  sport  care purtau,  fără drept, semne identice cu mărcile înregistrate Puma, Adidas şi Nike, considerându‐se că fapta inculpatului nu i‐a  prejudiciat pe titularii mărcilor. În susţinerea punctului său de vedere instanţa a arătat că titularii mărcilor înregistrate nu au suferit nici un prejudiciu întrucât inculpatul nu i‐a indus în eroare pe cumpărători cu privire la adevărata origine a produselor, aducându‐le acestora la cunoştinţă că pantofii sport în cauză nu erau originali. 

Speţa  analizată  priveşte  punerea  în  circulaţie  de  produse  purtând  fără drept o marcă  identică cu o marcă  înregistrată pentru produse  identice cu cele pentru  care marca  a  fost  înregistrată.  Aşa  cum  am  arătat,  o  asemenea  faptă constituie, potrivit art. 35 alin. 2 lit. a), o încălcare a dreptului exclusiv la marcă, şi  deci  prejudiciază  pe  titular,  prin  simpla  sa  comitere  datorită  riscului  de confuzie  pe  care  îl  produce  în  percepţia  publicului,  risc  de  confuzie  care  este prezumat  de  lege.  Existenţa  infracţiunii  nu  este  condiţionată  de  inducerea  în eroare  a  cumpărătorilor,  aşa  cum  a  arătat  instanţa,  ci  de  producerea  unui prejudiciu, a cărui existenţă este implicită câtă vreme s‐a făcut dovada încălcării dreptului  la marcă.  Pentru  determinarea  cuantumului  prejudiciului  suferit  de titularii  mărcilor  înregistrate  instanţa  trebuia  să  ia  în  calcul  în  primul  rând consecinţele  negative  suferite  de  aceştia  prin  degradarea  valorii  mărcilor  şi afectarea  prestigiului  titularilor  ca  urmare  a  faptului  că  inculpatul  a  pus  în circulaţie produse  contrafăcute  inferioare  sub  aspect  calitativ  şi  ca design  şi  la preţuri de până  la  8  ori mai mici  comparativ  cu  cele  ale produselor  originale, cum însuşi inculpatul a declarat. În al doilea rând instanţa trebuia să constate că prin  comercializarea  produselor  contrafăcute  inculpatul  a  procedat  la exploatarea ilicită a mărcilor înregistrate PUMA, ADIDAS, şi NIKE în activitatea comercială  desfăşurată  prin  încălcarea  drepturilor  exclusive  ale  titularilor, obţinând astfel beneficii materiale.  În nici un caz nu poate fi acceptată motivarea instanţei privind lipsa de prejudiciu în patrimoniul titularilor mărcilor prin aceea că „titularii acestor mărci nu au investit resurse materiale pentru confecţionarea produselor contrafăcute, toate materialele fiind, în mod evident, furnizate de alte persoane  decât  titularii  mărcilor  înregistrate.  Deasemenea,  nu  au  înregistrat cheltuieli de producţie, întrucât nu le‐au confecţionat ei.” 

Prin decizia  penală nr. 32/A/15.02.2008 Curtea de Apel Galaţi a menţinut soluţia  de  achitare  a  instanţei  de  fond  pentru  aceleaşi  raţiuni.  În  motivarea soluţiei, instanţa debutează prin invocarea art. 35 alin. 2 lit. b) din Legea 84/1998 fără a sesiza că acest  text nu este aplicabil  în cauză pentru simplul motiv că se 

referă la mărci similare ( care prezintă o anumită identitate sau asemănare) cu marca  înregistrată  şi nu  la mărci  identice  cu marca  înregistrată,  aşa  cum  este cazul faptei inculpatului.  În continuare, instanţa a arătat că nu s‐a produs nici un risc  de  confuzie  în  percepţia  publicului  între  mărfurile  contrafăcute comercializate de  inculpat  şi produsele originale  întrucât  inculpatul a avertizat cumpărătorii că produsele în cauză nu sunt originale.  

Două  observaţii  sunt  necesare.  În  primul  rând  inculpatul  a  încălcat dreptul  la marcă  prin  folosirea  unui  semn  identic  cu  o marcă  înregistrată  şi pentru aceeaşi categorie de produse, caz  în care  legea prezumă  în mod absolut existenţa  riscului de  confuzie.  În această modalitate de  încălcare a dreptului  la marcă nu este necesară dovedirea existenţei  riscului de confuzie  şi nici nu este admisă posibilitatea dovedirii contrariului.  

În  al  doilea  rând  din  modul  în  care  este  utilizată  sintagma  „risc  de confuzie în percepţia publicului” în motivare rezultă că instanţa o asimilează cu inducerea  în eroare a cumpărătorilor,  întrucât se arată că,  în speţă, nu se putea produce  în percepţia publicului confuzia  între mărfurile contrafăcute oferite de inculpat spre vânzare şi produsele originale, deoarece inculpatul, prin afişul pus, a adus la cunoştinţa publicului că produsele nu sunt originale.  

 Aşa  cum  s‐a  arătat,  riscul  de  confuzie  în  percepţia  publicului  dintre marca  înregistrată şi cea contrafăcută  trebuie să  fie doar unul posibil, potenţial, fără a  fi necesară producerea  efectivă a unei  confuzii. Este  suficient  ca  semnul care contraface marca  înregistrată să aibă aptitudinea de a produce confuzie  în raport cu marca  înregistrată şi nu să    inducă  în eroare efectiv orice consumator care,  într‐un fel sau altul,  intră  în contact cu produsul contrafăcut. Concluzia se desprinde din chiar formularea folosită de textul de lege, care cere să existe „risc de confuzie”  şi nu  inducerea efectivă  în eroare a consumatorilor. De asemenea, riscul de confuzie trebuie să existe şi se apreciază în raport de confuzia pe care ar putea să o producă  la nivelul pieţei produsului  respectiv,  în  rândul publicului, pornind  de  la  producţia,  transportul,  depozitarea,  distribuirea,  expunerea, reclama, achiziţia şi utilizarea produselor contrafăcute şi nu în raport de confuzia în  care  s‐ar  putea  afla  un  cumpărător  anume.  Şi  în  acest  caz,  textul  de  lege menţionează  explicit  că  riscul de  confuzie vizează percepţia publicului  şi nu a consumatorului individual. 

Prin decizia penală nr. 4074 din 09.12.2009 a  Înaltei Curţi de Casaţie  şi Justiţie, recursul parchetului a fost respins ca nefondat, instanţa reţinând că prin fapta  comisă  inculpatul  nu  a  produs  în  percepţia  publicului  confuzie  între produsele contrafăcute şi cele originale şi pe cale de consecinţă titularii mărcilor PUMA,  ADIDAS  şi  NIKE  nu  au  fost  prejudiciaţi.  În  motivare  se  arată  că inculpatul  tocmai „pentru a nu produce în percepţia publicului confuzie  între mărfurile contrafăcute şi cele originale, a expus, la loc vizibil, o înştiinţare, astfel 

că orice persoană avea  latitudinea de a decide dacă  cumpără  sau nu produsul achiziţionat şi oferit spre vânzare” 

După  cum  se  observă  şi de  această dată  riscul de  confuzie  în percepţia publicului  este  confundat  cu  producerea  efectivă  a  unei  confuzii  în  rândul consumatorilor  iar  concluzia desprinsă de  instanţă  este  aceea  că  titularul unei mărci protejate nu este prejudiciat atâta timp cât consumatorul nu este indus în eroare ci este pus în temă că i se oferă produse contrafăcute. 

În concluzie, suntem de părere că prin utilizarea frauduloasă a unor mărci identice  cu  mărci  înregistrate  pentru  produse  identice  cu  acelea  pentru  care marca a fost înregistrată, riscul de confuzie este prezumat de lege şi prejudiciază întotdeauna  pe  titularii  mărcilor.  Întinderea  prejudiciului  suferit  de  părţile vătămate  care  s‐au  constituit  părţi  civile  nu  trebuie  confundată  cu  existenţa prejudiciului, acesta producându‐se automat prin încălcarea dreptului la marcă.   Florin Plopeanu, procuror PÎCCJ, biroul de  combatere  a  infracţiunilor DPI