CAPITOLUL I

ŞTIINŢELE JURIDICE CA SISTEM ŞI METODELE SPECIFICE DE CERCETARE A ACESTUIA

1.1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

1.1.1. Consideraţii generale asupra sistemului ştiinţelor sociale

În limbajul comun, prin ştiinţă se înţelege „totalitatea cunoştinţelor

acumulate de omenire în decursul vremurilor”1; într-o altă definiţie, ştiinţa

reprezintă un “ansamblul cunoştinţelor dobândite”2. Ştiinţa se caracterizează prin

trei trăsături esenţiale: a) este o cunoaştere raţională, adică fundamentată şi

critică; b) se caracterizează prin coeziunea ei sistemică, fiind un ansamblu

ordonat de cunoştinţe; c) are un obiect determinat, care dă specificul fiecărei

ştiinţe.

Ca fenomen social, ştiinţa trebuie privită atât ca un sistem de cunoştinţe

(imagine statică), cât şi ca un sistem generator de noi valori spirituale (imagine

dinamică).

1 Definiţie conţinută în DLRM, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958;2 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 1075;

1

Ştiinţele, în general, se clasifică în ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate

şi ştiinţe despre gândire.

Ştiinţele despre societate, la rândul lor, pot fi3:

a) ştiinţe de tip nomoteic, ce au ca obiect activităţile umane şi îşi propun

să stabilească legile şi relaţiile corespunzătoare ( economia, politologia,

psihologia, sociologia, etc.);

b) ştiinţele care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţele

istorice);

c) ştiinţa care studiază aspectele normative ale activităţii umane (ştiinţele

juridice, etica);

d) cercetarea epistemologică a ştiinţei4.

1.1.2. Locul ştiinţei dreptului în ansamblul ştiinţelor

Pentru a plasa ştiinţa dreptului în ansamblul ştiinţelor, trebuie să ne

referim la două trăsături esenţiale ale obiectului său: a) dreptul este un fenomen

social, un produs al vieţii în societate şi b) obiectul ştiinţei juridice are caracterul

unei reguli, al unei norme a acţiunii generale5. Pornind de la aceste trăsături,

deducem că ştiinţa dreptului aparţine grupului ştiinţelor despre societate, şi

anume subgrupului ştiinţelor normative, care au la bază ideea de finalitate şi

caută ceea ce trebuie să fie, nu fapte, ci soluţii.

Ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă în dublu sens: este o ştiinţă cu

privire la norme (studiază faptul normativ), dar şi o ştiinţă ce degajă o linie de

conduită.

3 Clasificare preluată din Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. “Actami”, Bucureşti, 1997, p.6;4 Epistemologia reprezintă o disciplină filosofică ce studiază statutul teoriilor ştiinţifice. Din punct de vedere etimologic, ea înseamnă “discurs despre ştiinţă” (din grecescul logos, discurs şi episteme ştiinţă); în limbile moderne, este folosită ca sinonim al filosofiei ştiinţei (n.a.);5 Dogaru, I, Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.9;

2

Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un

anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale, cel al participării oamenilor la

circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele

ce decurg de aici. Ea are legătură cu celelalte ştiinţe normative (teologia, morala

şi etica), dar şi cu ştiinţele pozitive (ştiinţele politice, sociologia, economia,

psihologia, antropologia, lingvistica, medicina, etc.).

1.1.3. Caracteristicile ştiinţei juridice6

Ştiinţa dreptului prezintă o serie de trăsături caracteristice şi anume:

1. Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă; ocupându-se de

comportamentele umane în societate, ea este strâns legată de celelalte

ştiinţe despre om şi societate;

2. Dreptul este indisolubil legat de istorie, el este prin esenţa sa evolutiv,

dinamic, nici o normă neputând fi înţeleasă pe deplin decât făcând

recurs la istorie;

3. Dreptul este o ştiinţă critică; caracterul critic este cel care dă ştiinţei

dreptului caracterul său normativ;

4. Dreptul este o ştiinţă practică; cunoştinţele sale au valoare doar dacă

sunt orientate către aplicarea lor practică;

5. Ştiinţa juridică nu este universală, se ataşează de regulă studierii unui

sistem social determinat;

6. Ştiinţa juridică este parte integrantă a sistemului juridic; ea contribuie

la explicarea dreptului (ca sistem de norme) pentru a fi cunoscut şi

înţeles de toţi, pentru a nu deveni ficţiune pură.

6 Aşa cum sunt prezentate în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op. cit., p. 19-20;

3

1.1.4. Structura sistemului ştiinţelor juridice

Sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din următoarele:

Teoria generală a dreptului7

Ştiinţele juridice de ramură

Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele participative (auxiliare dreptului)

Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele juridice particulare

caracteristice fiecărei ramuri a dreptului, criteriul lor de departajare şi organizare

fiind cel al obiectului şi metodei specifice de reglementare, identic cu cel care stă

la baza împărţirii sistemului dreptului în ramuri de drept.

Dreptul unui stat există sub forma unui sistem alcătuit din norme şi

instituţii juridice grupate în diferite ramuri: dreptul constituţional, dreptul civil,

dreptul administrativ, dreptul penal, etc. Lor le corespund, în planul ştiinţelor

juridice, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului civil, ş.a.m.d. Sistemul

ştiinţei dreptului are ca element de bază sub-sistemul ştiinţelor juridice de

ramură, dar nu se reduce la acesta.

Ştiinţele juridice istorice. În categoria ştiinţelor juridice istorice intră

ştiinţele care studiază istoria dreptului dintr-o anumită ţară (de exemplu, istoria

dreptului românesc), dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală

a dreptului) şi cele care studiază doctrinele juridice, marile curente şi şcoli de

drept.

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de

vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric

al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte 7 Problematica legată de Teoria generală a dreptului ca parte a sistemului ştiinţelor juridice va fi studiată pe larg în secţiunea următoare (n.a);

4

organic cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se

impune studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul

roman constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline

are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a

unor concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea

rând, fără a cunoaşte evoluţia lor istorică, instituţiile de drept nu pot fi înţelese în

toată plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul

naţional al dreptului românesc.

Cercetarea istoriei dreptului este, de asemenea, importantă întrucât scoate

în evidenţă ideea de progres juridic, precum şi existenţa unor legi ale apariţiei,

devenirii sau dispariţiei unor forme de drept strâns legate de legile generale ale

dezvoltării sociale.

Ştiinţele participative (auxiliare). Fără a face propriu-zis parte din

sistemul ştiinţei dreptului, aceste discipline sunt indispensabile cunoaşterii unor

fenomene juridice sau corectei aplicări a normelor juridice. Din această categorie

fac parte: 1. sociologia juridică; 2. logica juridică; 3. psihologia juridică; 4.

medicina legală; 5. criminalistica; 6. criminologia şi altele.

1. Sociologia juridică

5

Raporturile dintre sociologie şi drept au cunoscut o multiplicare crescândă

în cadrul unor schimburi permanente, interferenţiale, între domeniile lor de

cercetare. Extinderea modernizării şi urbanizării în majoritatea ţărilor lumii,

diversificarea structurii şi domeniilor vieţii sociale au determinat o creştere

corelativă a reglementărilor juridice, ceea ce a impus necesitatea studierii, atât de

către specialiştii dreptului, cât şi de către sociologi, a raporturilor complexe

dintre societate şi drept, a rolului dreptului ca instrument de reglementare a

conduitei individuale şi de transformare a vieţii sociale.

Dacă sociologia încearcă să explice sociabilitatea indivizilor şi

predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor lor, dreptul traduce într-un limbaj

tehnic normativ relaţiile şi acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale, prevede

ceea ce trebuie să se întâmple în societate.

Prin metode ce-i rămân specifice (observaţia, chestionarul, interviul,

sondajul de opinie, ancheta sociologică), sociologia juridică îmbrăţişează

următoarele domenii: a) domeniul creării dreptului; b) domeniul cunoaşterii

legilor de către cetăţeni şi organele de stat; c) domeniul poziţiei subiecţilor

raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare; d) domeniul

cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului; e) domeniul limitelor

reglementărilor juridice, al raporturilor dintre sfera reglementărilor juridice si

extrajuridice, al fenomenelor juridice şi metajuridice de influenţare a conduitei

cetăţeneşti8.

Temele de cercetare sociologică sunt foarte variate, dintre ele putând

aminti: investigaţii cu caracter de expertiză legală, investigaţii cu privire la

reintegrarea socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale, documentări

solicitate de organe cu competenţă normativă şi altele.

8 Popa, N., op.cit., p. 39;

6

Regulile de conduită reprezintă fapte sociale ce pot fi cunoscute şi

explicate prin metoda inductivă specifică sociologiei. Faptele cercetate de

sociologia juridică sunt substratul şi materia dreptului. Aplicarea şi chiar crearea

dreptului trebuie să fie fundamentate pe realitate, deci trebuie să recurgă la

cercetarea sociologică a acesteia. Sociologia poate oferi impulsul iniţial pentru

perfecţionarea sistemului juridic. Sunt bine cunoscute rezultatele unor cercetări

care au stat la baza unor măsuri legislative precum: legislaţia şi vârsta

adolescenţei, conceptul de faptă antisocială, şi altele.

2. Logica juridică

Logica juridică a fost definită drept “studiul gândirii juridice discursive în

toată întinderea acesteia, adică în toate operaţiile ei intelectuale pe care le

conferă în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului”9.

Obiectul logicii juridice este reprezentat de normele juridice, dar nu doar în

ele însele, ci în procesul intelectual al creării, interpretării şi aplicării lor.

Logica juridică s-a născut şi fiinţează din momentul în care oamenii au

început să-şi prefigureze ideea de Justiţie ca expresie a raţionalităţii

co-existenţei lor. Realitatea ei a fost, mai întâi, una de facto şi mult mai târziu a

devenit şi una de jure. În efortul lor de a-şi rândui, deci raţionaliza, poziţia lor în

lume şi raporturile lor cu această lume, oamenii au simţit nevoia de a-şi clarifica

şi reglementa raporturile dintre ei înşişi. Dacă au învăţat să “se suporte reciproc”,

mai degrabă dintr-un instinct comun al nevoii de supravieţuire, oamenii au ajuns

mult mai greu la găsirea suportului raţional al acestei co-existenţe, trecând mereu

prin experienţa tragică a interminabilelor stări conflictuale. Această luptă

continuă a omului cu natura, cu viaţa, cu semenii săi, chiar cu el însuşi, s-a

purtat nu numai cu mijloace fizice, ci şi cu instrumentul cel mai de preţ care-i

9 Kalinowski, G., De la specificite de la logique juridique, citat de Popa, N., op.cit., p.27;

7

stătea mereu la dispoziţie, tăcut, dar de o forţă încă inimaginabilă la începuturi:

propria lui minte.

Descoperirea de sine a omului întru raţiune a durat totuşi mult. Ea continuă

şi astăzi. Primele reglementări juridice ale relaţiilor dintre oameni au însemnat şi

primele încercări de a le întemeia raţional, de a le interpreta şi aplica în funcţie

de marea diversitate de interese. Existau şi există mereu atât interese comune, cât

şi interese diferite şi opuse. În contextul spectrului atât de larg al intereselor nu

este de mirare că oamenii au încercat şi încearcă mereu să “traducă” ( la propriu

şi la figurat ) ceea ce este reglementat de către ei înşişi şi totuşi atât de greu de

acceptat tot de către ei. Fie că au făcut-o, fie că o fac şi o vor face mereu, cu

voie sau fără de voie, oamenii vor căuta (şi vor găsi !) justificări ale acestor

“traduceri”, uneori atât de “personale”...

Actul de naştere propriu-zis al logicii juridice s-a “înregistrat” în momentul

în care s-a comis şi prima abatere de la lege, care a necesitat şi prima “cerere de

socoteală”, dar şi prima “dare de socoteală“. Raţiunea şi-a dezvăluit astfel şi

perversitatea, capacitatea ei de-a se întoarce împotriva ei însăşi: raţiunii

respectării unei anumite ordini în viaţa în comun a oamenilor i s-a contrapus

raţiunea încălcării acestei ordini. Astfel, logica s-a depăşit pe ea însăşi...

Valoarea logicii juridice pentru drept şi pentru ştiinţa dreptului rezidă atât

în faptul că ea explică raţionamentele juridice, cât şi în faptul că este un vector al

criticii sistemului juridic, dezvăluindu-i ilogismele şi contradicţiile interne10.

. Întrucât obiectivul logicii îl constituie condiţiile de validitate de îndeplinit

în ordonarea reciprocă a conţinuturilor de gândire şi gândirea juridică este

juridică raportată la cel ce gândeşte acţiunea juridică, la cel ce mânuieşte

concepte, categorii juridice, nu numai în aplicarea dreptului, ci şi în cunoaşterea

10 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 23;

8

şi elaborarea lui, rezultă că obiectivul logicii juridice este gândirea juridică, mai

precis, validitatea juridică.

Alături de validitate respectiv corectitudine logică în sens fundamental,

generic, există, prin urmare, şi o validitate în sens special, şi anume validitatea

juridică, în cazul dreptului. În acest context, problemele ce se pun se desfăşoară

pe două axe principale: a) accepţiunile speciale ale acestei validităţi speciale care

este validitatea juridică; b) nivelele de validitate ale normelor juridice.

Există cinci accepţiuni ale validităţii juridice11:

a) o lege sau o reglementare legală este validă prin faptul că este în

vigoare, nu a fost abrogată;

b) o lege sau o reglementare juridică este validă, în raport cu un anumit caz

sau o anumită situaţie, dacă şi numai dacă:

1. se aplică în acel caz (acea situaţie sau cauză, respectiv speţă );

2. este relevantă pentru a evalua şi, eventual, a găsi o soluţie la

respectivul caz sau speţă;

c) o reglementare (act juridic) produsă de o anumită instituţie juridică este

validă dacă acea instituţie are competenţa producerii ei; invers, va fi nevalidă

dacă producerea ei nu decurge din competenţele acelei instituţii;

d) o anumită decizie este validă dacă există o bază legală pentru a lua acea

decizie; respectiva decizie va fi nevalidă dacă nu există a asemenea bază legală.

e) două legi sau reglementări juridice sunt reciproc valide în raport cu o

anumită speţă dacă acestea nu implică sau generează comportamente ce se

exclud reciproc; ele vor fi reciproc nevalide în caz contrar. În acest sens se poate

discuta despre constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unor articole de

lege, legi în întregul lor, ş.a.m.d., dacă şi numai dacă constituţionalitate

înseamnă validitate juridică, respectiv, neconstituţionalitate înseamnă

11 Bieltz, P., Logică juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998, p.43;

9

nevaliditate juridică. Dacă cele două legi, reglementări, etc., nu îndeamnă la

comportamente ce se exclud reciproc, atunci ele (şi comportamentele generate)

nu sunt reciproc logic-inconsistente.

Există anumite relaţii ierarhice într-un sistem de norme juridice:

a) o normă “inferioară” (lex inferiori) trebuie să satisfacă anumite condiţii

impuse de normă “superioară” (lex superiori), care, la rândul său satisface

condiţiile unei norme de nivel mai înalt, ş.a.m.d., până la nivelul normelor

constituţionale (în cazul unui stat de drept);

b) normele de ultim nivel sunt condiţionate numai de cerinţa organizării

unitare şi consistente a sistemului respectiv de norme juridice, evident, dacă

privim lucrurile exclusiv din perspectiva logico-juridică. Spre exemplu, în

România există cel puţin trei nivele de validitate, de “sus” în “jos”:

1. Constituţia României;

2. Legile organice;

3. Legile ordinare.

3. Psihologia juridică

Psihologia intervine pe multiple planuri în analiza fenomenului

juridic: în filosofia dreptului, unde serveşte la elucidarea bazelor şi resorturilor

non-raţionale ale vieţii juridice; în dreptul penal, în cazuri care pun probleme de

psihopatologie, fiind vorba de a decide în ce măsură făptuitorul poate fi

responsabil, având exerciţiul facultăţilor sale mentale, sau responsabilitatea poate

fi exclusă datorită unor maladii psihice; de asemenea, orice practician trebuie să

uzeze de aprecieri psihologice când cântăreşte o mărturie ori intenţia culpabilă

sau voinţa internă reală într-un act juridic. Munca anchetatorului, pe lângă

componentele strict tehnice, implică o serie de aspecte psihologice, subiective,

foarte importante pentru succesul în profesie. Este cunoscută caracterizarea

10

anchetatorului care ar trebui să aibă înţelepciunea proverbială a biblicului

Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică a lui

Pasteur şi inventivitatea lui Edison.

4. Medicina legală

Din însăşi denumirea ei, reiese că medicina legală este o disciplină

medicală care are conexiuni cu ştiinţele juridice. Ea şi-a pus, încă de la

începuturile ei, cunoştinţele în slujba justiţiei, evoluând în paralel cu evoluţia

dreptului, căruia i-a pus la dispoziţie datele cele mai recente de care a dispus în

fiecare etapă a dezvoltării medicinii şi biologiei.

Expertizele medico-legale sunt solicitate pentru soluţionarea unor cauze

care interesează dreptul penal (punând la dispoziţia justiţiei datele ştiinţifice,

obiective, referitoare la starea sănătăţii, vătămarea unei persoane sau moartea

acesteia, putând să aducă probe care înlătură caracterul penal al faptei), dreptul

civil (rezolvând probleme legate de discernământul unor persoane în întocmirea

testamentelor, a diverselor contracte sau în interdicţia exercitării unor drepturi

civile), dreptul familiei (rezolvarea problemelor legate de contractarea sau

desfacerea unei căsătorii, cercetarea sau tăgada paternităţii) şi altele.

5. Criminalistica

Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar care

însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi

procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării

persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale12.

12 Stancu, E., Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10;

11

Criminalistica are o importanţă deosebită întrucât, în condiţiile unei erupţii

infracţionale, în cele mai diverse şi mai neaşteptate zone sociale, legiuitorul şi

mai ales justiţia se pot opune crimei numai printr-o reacţie sigură şi fermă,

apelând la procedeele ştiinţifice moderne, prin care să combată eficient actele

criminale. Numai astfel poate fi consolidată ordinea socială, fără de care un stat

de drept nu poate exista.

6. Criminologia

Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în

scopul prevenirii şi combaterii acestuia13. Ea studiază atât cauzele criminalităţii

(personalitatea infractorului şi mediul său social), cât şi metodele şi mijloacele

auxiliare crimei, alături de metodele de combatere şi eliminare a criminalităţii.

1.1.5. Teoria generală a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei

dreptului

Fenomenul juridic este unul complex, el nu se limitează nici la formele

consecutive de drept (din perspectivă istorică), nici la formele dreptului pozitiv

dintr-o ţară sau alta; de aceea, cercetarea fenomenului juridic nu se poate

restrânge la acestea, el tinde spre globalizare, spre crearea unor concepte şi

categorii de maximă generalitate.

Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale

dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului, care realizează, de fapt, o

introducere de principiu în drept. Aici sunt elaborate concepte precum cel al

dreptului, normei juridice, izvorului de drept, raportului juridic, etc., plecând de

la datele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi de cele istorice

13 Nistoreanu, Gh., Păun, C., Criminologie, Ed. “Europa Nova”, Bucureşti, 1996, p.34;

12

Mircea Djuvara arăta ca Teoria generală a dreptului “are un obiect formal,

nu material, […], ea studiază numai forma, indiferent de conţinutul însuşi al

relaţiunei juridice”14.

Metoda Teoriei generale a dreptului este generalizarea bazată pe studiul

fenomenului juridic; Teoriei generale a dreptului îi este proprie atât perspectiva

filosofică (studiul necesităţii şi posibilităţii principale a dreptului), cât şi

perspectiva propriu-zis ştiinţifică (studiul cauzelor concrete, a modului istoric

determinat al apariţiei şi formelor de manifestare a fenomenului juridic).

Denumirea de Teorie generală a dreptului este de dată relativ recentă;

înainte, această disciplină era numită “enciclopedie juridică” sau “enciclopedia

dreptului”, scoţându-se astfel în evidenţă locul acesteia în ansamblul ştiinţelor

juridice. Această enciclopedie trebuie să cuprindă permanenţele dreptului, să

studieze “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul

acesta ce este esenţialul dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi

manifestaţiunile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice”15.

În prezent, Teoria generală a dreptului se regăseşte în toate planurile de

învăţământ din ţările europene, şi aceasta datorită profundului său caracter

formativ. Ea contribuie la crearea unei adevărate “mentalităţi juridice” în rândul

studenţilor printr-o abordare principială orientativă, o vedere unitară şi esenţială

asupra permanenţelor dreptului.

1.2. METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A

FENOMENULUI JURIDIC

14 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 6;15 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930, p.11;

13

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “metodă” vine de la grecescul

“methodos”, care înseamnă “cale”, “drum”, dar şi “mod de expunere”16. Deci

prin metodă înţelegem un mod de cercetare, un sistem de reguli sau principii de

cunoaştere a realităţii, în termeni mai generali, un procedeu folosit pentru a

atinge un anumit scop.17 Metodologia reprezintă ansamblul metodelor folosite

într-o anumită ştiinţă, al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale

legi şi principii ale ştiinţei respective sau, cu alte cuvinte, studiul principiilor şi

proceselor raţionale şi experimentale care trebuie să ghideze un demers ştiinţific.

Între diversele trepte metodologice (generală, particulară, singulară) se stabilesc

raporturi complexe.

“O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului reclamă o

metodologie corespunzătoare pe baza căreia să se realizeze o înţelegere

ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei

conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea”18.

Metodologia juridică a fost definită ca “sistem al acelor factori de relativă

invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect

raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul

cunoaşterii fenomenului juridic”19. Factorii de relativă invarianţă sunt în acest

caz principiile, normele sau criteriile metodologice şi ei formează conţinutul

metodologiei juridice; obiectul metodologiei juridice îl constituie raporturile,

legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode înainte, în timpul sau după

încheierea actului de cercetare ştiinţifică.

16 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 679;17 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 677;18 Popa, N., op.cit., p. 23;19 Popa, N., Răducanu, A., Quelque considerations sur la notion de la methodologie juridique, Analele Univ. Bucureşti, 1983, p. 34;

14

Metodele folosite în prezent în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic

sunt: a) metoda logică; b) metoda comparativă; c) metoda istorică; d) metoda

sociologică şi e) metodele cantitative.

a) Metoda logică înglobează un ansamblu de procedee şi operaţiuni

specifice menite să surprindă structura şi dinamica sistemului juridic al unei

societăţi; dreptul fiind o ştiinţă deductivă, la baza folosirii metodei logice stă

silogismul.

b) Metoda comparativă se aplică în studiul sistemelor de drept ale

diverselor state, al trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora.

Metoda este cu atât mai utilă cu cât, în prezent, asistăm la dezvoltarea fără

precedent a legăturilor dintre state pe plan economic, cultural, politic.

Comparaţia ajută la construirea tipologiilor juridice şi a clasificărilor, furnizarea

de informaţii legiuitorului în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme

de drept sau în documente juridice internaţionale.

c) Metoda istorică. Ea contribuie la dezvăluirea şi explicarea

evenimentelor trecute, a regularităţilor ce-şi exercită influenţa asupra dreptului şi

determină modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomii specifice ale

instituţiilor juridice. Dreptul, în general, reflectă nivelul dezvoltării culturale al

unei societăţi, dar, pe de altă parte, acumulează şi reziduuri tradiţionale care se

propagă astfel de la un popor la altul; dacă vorbim însă de acelaşi popor, dreptul

se propagă de la o epocă la alta, determinând un proces de contaminare juridică.

d) Metoda sociologică aplicată în drept dă o perspectivă nouă studiului

realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea

influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, o influenţă din partea acestuia.

Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului, definindu-l ca un fapt

social, şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului

15

asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a

fenomenului social.

e) Metodele cantitative s-au impus în cercetarea ştiinţifică juridică datorită

nevoii de a conferi acestei cercetări noi valenţe, în strânsă legătură cu necesităţile

practice. Vorbim astăzi despre jurometrie, informatică juridică (ale cărei

cercetări sunt orientate spre elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa

legislativă sau a precedentelor judiciare, evidenţa criminologică, etc.), ce au

meritul de a contribui la perfecţionarea reglementărilor juridice, al sporirii

eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a

dreptului.

16

CAPITOLUL 2

NOŢIUNEA DREPTULUI

2.1. ETIMOLOGIE

Termenul “drept” este de origine latină, de la “dirigo” care, în sens figurat

însemna, printre altele, “a ordona”, “a potrivi”; de la “dirigo” a derivat adjectivul

“directus” (“direct”) care a dat naştere în limba română cuvântului “drept”.

Limba latină cunoştea însă şi cuvintele “jus”, cu sensurile de “drept (personal)”,

“normă de drept”, “lege”, “dreptate”, “autoritate”, şi “justitia”, ce însemna

“dreptate”, “spirit de dreptate”, care s-a transformat în limba română în “just”,

“justiţie”20.

Cuvântul “drept” este folosit în mai multe accepţiuni. În primul rând, el

înseamnă ştiinţa dreptului, înţeleasă ca un “ansamblu de idei, noţiuni, concepte

şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi

20 Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;

17

gândit”21. O altă accepţiune este cea de drept subiectiv, respectiv facultatea unui

subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anume interes,

legalmente protejat. Spre deosebire de dreptul subiectiv, dreptul obiectiv,

conceput ca un ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o

tehnică a convieţuirii umane destinate să apere societatea de excese şi care

îmbină necesitatea şi libertatea. Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un

stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu,

obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire prin constrângere statală.

Cuvântul “drept”, ca adjectiv, este asociat aprecierilor de natură morală

(pedeapsă dreaptă, om drept, etc.).

Peisajul lingvistic al acestui domeniu este completat şi de termenul

“juridic”, folosit fie ca adjectiv (raport juridic, act juridic), fie ca substantiv,

desemnând un “fenomen complex care funcţionează pe un fundal social,

constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane”22.

2.2. PROBLEME LEGATE DE DEFINIREA DREPTULUI

Definirea dreptului, deşi foarte dificilă, este necesară. Încercările de a da o

definiţie corespunzătoare dreptului au fost numeroase. Romanii au început prin a

defini dreptul prin referire la categorii ale moralei: “jus est ars boni et aequi”23

(Celsus).

S-a încercat o definire a dreptului prin esenţa sa, care presupune a găsi ceea

ce este permanent, stabil şi definitoriu pentru realitatea numită drept, substratul

universal al juridicului. Giorgio del Vecchio spunea, în acest sens, că dreptul

21 Popa, N., op.cit., p.44;22 Popa, N., op.cit, p46;23 “Dreptul este arta binelui şi a echităţii” (n.a.);

18

pozitiv este “un fenomen comun tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor, altfel

spus, un produs necesar al naturii umane”24. Rezultă că omul nu este doar un

animal social sau politic, ci şi unul juridic.

Definiţia “per genus proximus et differentiam specificam” 25 s-a dovedit, de

asemenea insuficientă, trebuind a fi completată cu o abordare dintr-o altă

perspectivă metodologică. Dificultatea a constat tocmai în găsirea genului

proxim şi a diferenţei specifice adecvate, de multe ori definiţiile obţinute nefiind

ale dreptului, ci ale normei juridice, care este doar o parte a sistemului dreptului.

O altă tendinţă a fost aceea a combinării între noţiunea de drept, ca

fenomen, şi cea a ideii dreptului, a finalităţii acestuia. Au existat, de asemenea,

definiţii explicative şi constructive ale dreptului.

Concluzia care se desprinde de aici este că, pentru a da o definiţie adecvată

dreptului, acesta trebuie privit din mai multe perspective concomitent.

Ca fenomen, dreptul poate fi definit ca “un ansamblu de reguli publice de

conduită, generale şi abstracte, având ca fundament coeziunea grupului social şi

fiind susceptibilă de regulă de sancţiune, care, structurând ansamblul raporturilor

intersubiective, asigură coexistenţa libertăţilor într-o societate organizată”26.

Din această definiţie rezultă principalele caracteristici ale dreptului ca

fenomen:

a) dreptul este un ansamblu de reguli de conduită;

b) regulile juridice vizează exteriorizarea conştiinţei;

c) regulile juridice sunt reguli publice;

d) regulile juridice sunt reguli generale şi abstracte,

e) regulile juridice tind să constituie un sistem juridic;

24 Giorgio del Vecchio, Philosophie du droit, Paris, 1953, în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 31;25 Prin gen proxim şi diferenţă specifică (n.a.);26 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.42;

19

f) regulile juridice sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin

constrângere statală;

g) dreptul asigură o mediere între libertăţi.

2.3. ESENTA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

“Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor

interne necesare, relativ stabile care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l

fixează într-o clasă de fenomene adiacente”27.

A determina esenţa dreptului înseamnă deci determinarea calităţilor interne

ale acestuia, dintre care se desprinde în primul rând calitatea juridică a voinţei şi

interesului. Voinţa are o dublă semnificaţie: voinţa generală (a unor grupuri

sociale sau a întregii societăţi) determinată de anumite interese generale şi care

se exprimă în cutume sau legi şi voinţa individuală, care se manifestă în procesul

aplicării dreptului. Jean Jacques Rousseau face, în “Contractul social”, o

distincţie între cele două forme ale voinţei. El spune: “Este adeseori o mare

diferenţă între voinţa tuturor şi voinţa generală, aceasta nu priveşte decât

interesul comun, cealaltă are în vedere interesul privat şi nu este decât suma

voinţelor particulare; scădeţi din acestea năzuinţele opuse care se compensează şi

va rămâne, ca rezultat, voinţa generală.”28

Voinţa generală oficializată (voinţa juridică) constituie esenţa dreptului; ea

este exprimată în legi şi apărată de stat.

Dreptul are însă şi o raţiune practică, are legătură cu interesele

fundamentale ale structurilor sociale de bază şi ale indivizilor, fiind mult mai

eficient în comparaţie cu alte ansambluri de norme.

27 Popa, N., op.cit., p.73;28 Rousseau, J.-J., Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 81;

20

Conţinutul dreptului este reprezentat de “ansamblul elementelor, laturilor şi

conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale ce reclamă

oficializarea şi garantarea pe cale etatică”29. Componenta dominantă a

conţinutului dreptului este reprezentată de sistemul normelor juridice, dar nu

numai. Cercetarea actuală a conţinutului dreptului este marcată de tendinţa

explicării şi conceperii dreptului în sensul cuprinderii în acesta nu numai a

factorilor normativi, ci şi a celor sociali.

Forma dreptului desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său

de exteriorizare. Se poate vorbi de o formă internă a dreptului (care este chiar

interacţiunea ramurilor, gruparea normelor pe instituţii şi ramuri) şi o formă

externă, care se referă la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului

(izvoarele dreptului), fie la modalităţile de sistematizare a legislaţiei (codificări,

încorporări); tot aici sunt incluse şi procedeele specifice tehnicii juridice.

2.4. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI30

Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: a)

cadrul natural; b) cadrul social-politic şi c) factorul uman. Ei îşi exercită

influenţa asupra aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic).

a) Cadrul natural

Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul

geografic, factorii demografici, biologici, etc., acţiunea lor fiind întotdeauna

corelată cu un interes social.

29 Popa. N., op.cit., p. 78;30 Vezi Popa, N., op.cit., p.63-72;

21

Influenţa mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile

legislative care urmăresc protecţia mediului31 (cum ar fi combaterea poluării) sau

care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite componente ale cadrului

fizic (spaţiul aerian, marea teritorială).

Factorul demografic influenţează, de asemenea, reglementările juridice. Se

cunosc măsuri legislative ce urmăresc scăderea natalităţii32 sau, dimpotrivă,

creşterea acesteia33.

Legea leagă producerea unor consecinţe juridice şi de diverse împrejurări

naturale (naştere, moarte, calamităţi naturale, curgerea timpului).

b) Cadrul social-politic

Evoluţia istorică a fenomenului juridic evidenţiază caracterul corelat al

acţiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul,

culturalul, etc.

Factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii) predomină în

ansamblul elementelor ce alcătuiesc sistemul social. Dreptul economic permite

ajustarea la cerinţele economice în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.

Dreptul trebuie să garanteze proprietatea şi să reglementeze concurenţa.

Dreptul este influenţat şi de structurile organizatorice ale societăţii, nu doar

cele politice oficiale, ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele

politice, care reprezintă structuri sociale nestatale. Ele influenţează într-o

manieră din ce în ce mai făţişă jocul politic, luarea deciziilor.

c) Factorul uman

Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate,

reglementând comportamentul acestuia în cadrul unor categorii diverse de

31 Spre exemplu, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în M.Of. nr. 70/2000, modificată şi completată prin OUG nr. 91/2002;32 Astfel de măsuri au fost luate, spre exemplu, în China;33 Spre exemplu, Decretul nr. 770/1966 cu privire la întreruperea cursului sarcinii, publicat înB.Of. nr. 60/1966, abrogat prin Decretul-Lege nr. 1/1989;

22

raporturi sociale, modelând şi stimulând acele comportamente adecvate valorilor

generale ale societăţii.

Dreptul reprezintă un model cultural al cărui specific constă în propunerea

(şi chiar impunerea) unui model de conduită considerată utilă din punct de

vedere social.

Dimensiunea umană se referă în primul rând, la drepturile fundamentale ale

individului, drepturi care garantează egalitatea între oameni, posibilitatea

manifestării nestingherite în temeiul demnităţii şi libertăţii. El creează, de

asemenea, cadrul politic şi jurisdicţional în care omul să-şi poată valorifica

interesele legitime.

Pe de altă parte, instituţia răspunderii este astfel reglementată încât, pe

lângă restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere şi omul, reintegrarea socială

a celui ce a încălcat norma de drept.

Dimensiunea umană a dreptului are în prezent tendinţa să se

internaţionalizeze prin cooperarea statelor în materia drepturilor esenţiale ale

omului.

2.5. ORIGINEA ŞI APARIŢIA DREPTULUI

Dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii şi de

particularităţile acesteia pe fiecare treaptă a dezvoltării ei. Problema care se pune

este de a determina dacă dreptul este veşnic, intrinsec omului, sau a apărut doar

într-un anumit moment al evoluţiei istorice.

Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în

societate şi că orice societate ori colectivitate umană, în general, are nevoie de

organizare, ordine şi disciplină, în care scop apar anumite reguli de conduită,

23

norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într-un anumit mod

interesele lor.

Romanii susţineau că acolo unde este societate, există şi drept şi invers (ubi

societas ibi jus; ubi jus ibi societas), afirmând astfel că dreptul, ca şi societatea,

sunt veşnice. Tot în acest sens se pronunţă şi adepţii Şcolii Dreptului Natural, al

cărei principal reprezentant este Hugo Grotius. Ei pornesc de la ideea lui

Aristotel, că omul este un animal social (zoon politikon), are nevoia instinctivă

de a trăi în societate, dublată de nevoia de a crea norme.

Ideile Dreptului Natural îi influenţează şi pe legiuitorii Revoluţiei franceze

de la 1789, care afirmau că există un drept universal, imuabil, care nu este

altceva decât raţiunea naturală care guvernează toţi oamenii. Astfel, dacă ne

imaginăm dreptul ca fiind echivalent oricărei reguli de conduită, el există din

momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.

În societăţile arhaice, concomitent cu primele faze de organizare în familie,

gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme rudimentare, ce

s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii, şi în respectarea cărora era

interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli aveau un caracter complex, fiind

puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era

dată atât de motivaţii interne moral-religioase, cât şi de măsurile sancţionatorii

luate de colectivitate şi conducerea acesteia.

Normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se

stadiului dezvoltării sociale. Între aceste norme se poate aprecia că apar şi

germenii dreptului, ai normelor juridice, care încep să se distingă de celelalte

norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii respectării lor prin

recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce se conturează şi ea ca ceva

distinct.

24

Dintr-un alt punct de vedere, care afirmă că dreptul nu poate exprima decât

nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică, trebuie să

admitem că el a apărut mult mai târziu, în condiţii social-istorice determinate,

odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca

şi în antichitatea greco-romană.

Este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor

criterii de comportament, astfel încât comunitatea să se păstreze, să nu fie pusă

sub semnul întrebării chiar existenţa sa. Vechile norme ale comunităţilor

gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradiţii, ele erau nemijlocit integrate în viaţa

ginţii şi, chiar dacă au cunoscut un proces de deformare, ele se impuneau prin

faptul că reprezentau ceea ce era considerat interesul general al comunităţii.

Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus

la apariţia unor situaţii calitativ noi. Cerinţele care exprimau interesele grupărilor

conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii,

ele trebuiau introduse, impuse, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a

statului. Această putere enormă a statului de a crea dreptul, de a garanta

realizarea lui trebuie însă limitată de anumite principii: echitatea, asigurarea

drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, etc.

Evoluţia dreptului este în mod firesc împletită cu cea a formelor sale de

exprimare; primele legiuiri apar în Orientul Antic: Codul lui Hamurabi

(Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China). În Europa sunt

consemnate documentar Legile lui Lycurg (Sparta secolelor X-IX îHr.), Legile

lui Dracon şi Solon (Atena, secolele VI-V îHr.), Legea celor XII Table (la

romani, secolul V îHr.), Legea Salică (la franci, secolele V-VI dHr.).

25

CAPITOLUL 3

DREPTUL ŞI STATUL

3.1. APARIŢIA STATULUI

Etimologic, cuvântul “stat” provine de la latinescul “statius” care, iniţial,

însemna o stare de repaus; romanii mai foloseau şi termenul “civitas,

semnificând cetate, stat, precum şi “res publica”, aproximativ cu acelaşi înţeles.

La greci, noţiunea de stat era desemnată de “polis”. Expresia “statio” apare

pentru prima dată în lucrarea lui Nicollo Machiavelli, “Principele”, în strânsă

legătură cu constituirea unităţii statale. Însă numai în secolul al XVII-lea ideea

de stat este tot mai mult folosită, iar termenul ca atare a început să pătrundă în

toate limbile.

În prezent, termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni:

a) statul este mai întâi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile

locale (regiuni, oraşe, etc.);

b) statul desemnează de asemenea guvernanţii, pentru a-i diferenţia de

guvernaţi; în acest sens statul se distinge de societatea civilă;

26

c) statul desemnează o societate politică organizată.

Apariţia statului, ca principală instituţie politică a societăţii, s-a produs cu

cel puţin şase milioane de ani în urmă. Însă, aşa cum arată Simion Bărnuţiu,

“întrebarea despre originea statului nu este istorică, ci filosofică”34. Ce

interesează este nu când a apărut statul, ci de ce. Această întrebare a generat

nenumărate răspunsuri, dar nici unul concludent, iar dezbaterile privind originea,

natura, funcţiile şi formele statului continuă şi astăzi în cercurile de specialişti

din domeniul politologiei, sociologiei, ştiinţelor juridice.

Hegel vedea statul drept o idee care transcende teritoriul, populaţia,

regulile sociale şi nu are decât existenţă conceptuală. Ideea de stat este cea care

comandă titularilor puterii cum să exercite această putere.

O altă concepţie care îşi are originile în Evul Mediu şi care este

sistematizată apoi de Thomas Hobbes, John Locke şi Jean Jacques Rousseau este

cea contractualistă. Teoria contractului social porneşte de la ideea că oamenii s-

au aflat la început într-o stare de natură, presocială, ce presupune libertatea

necondiţionată a fiecăruia. Trecerea de la această stare, la starea socială se face

printr-un contract social (un acord voluntar al indivizilor), prin care indivizii

renunţă la o parte din libertatea lor în favoarea corpului social, în schimbul

siguranţei oferite de acesta. Acest pact capătă un fundament juridic, iar statul

apare ca un produs al voinţei indivizilor.

Engels dezvoltă în lucrarea sa “Originea familiei, a proprietăţii şi a

statului” (1884) o altă ipoteză, cea a claselor sociale. Societatea lor era concepută

ca măcinată de contradicţii pe care nu le poate rezolva singură şi are nevoie de

un cadru impus din afară care să creeze şi să menţină ordinea, şi acest cadru este

statul. El apare astfel ca un instrument al luptei de clasă.

34 Bărnuţiu, S., Dreptulu naturale publicu, Iaşi, Tipariulu Tribunei Române, 1870, p. 11-12, citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 84;

27

Au mai fost formulate şi alte teorii care încercau să explice geneza statului.

Astfel, spre exemplu, politologul Filner susţine concepţia patriarhală potrivit

căreia statul a luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului derivă din

puterea părintească; Eugen Duhring şi Oppenheimer susţin teoria violenţei,

conform căreia statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în

care tribul învingător îşi subordona tribul învins. Au mai existat teoria

organicistă (în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a

asigura funcţionalitatea organismului social), rasistă (statul există pentru că o

rasă trebuie să domine o altă rasă), etc. Toate aceste teorii, chiar dacă conţin o

parte de adevăr, sunt în realitate unilaterale, mai mult, unele au fost formulate

într-un anumit context istoric, reprezentând anumite mobiluri ideologice.

Oricum, apariţia statului nu trebuie separată de apariţia grupului social care

este capabil să producă reguli general obligatorii şi să le aplice prin constrângere.

3.2. DEFINIREA STATULUI

Statul, prin natura sa, este mai mult decât teritoriu şi populaţie, aşa cum s-

ar putea afirma dacă privim lucrurile superficial. El este, în primul rând, o

structură a ideilor, apare pentru că omul gândeşte şi structurează rodul acestei

gândiri; această structură se caracterizează prin autonomie şi voinţă proprie35.

Hegel pornea în definirea statului de la voinţă; el spunea: “Statul, ca

realitate a voinţei substanţiale pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară

înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine. Unitatea aceasta

substanţială îşi este scop sieşi, absolut, neclintit, în care libertatea are dreptul ei

35 Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 92-97;

28

suprem, după cum acest scop ultim îşi păstrează îndreptăţirea în faţa indivizilor,

a căror supremă datorie este ca ei să fie membri ai statului.”36

Deşi susceptibilă a fi criticată, întrucât nu operează clar distincţia între

planul existenţei individuale şi cel al existenţei structurale şi, de asemenea,

consideră statul ca un scop în sine, o putere legitimă prin ea însăşi, definiţia

aduce o abordare interesantă a noţiunii de stat, şi anume necesitatea ca statul să

fie definit şi altfel decât considerându-l un simplu fapt istoric.

“Statul este aşadar structura ideilor în cadrul grupului social-uman, apărut

ca o nevoie în procesul apariţiei gândirii logico-conceptuale, structură ca are

existenţă reală, de sine stătătoare în planul său existenţial, o voinţă şi o conştiinţă

proprii, ce se manifestă ca autoritate suverană, bazată pe legitimarea sa în

conştiinţa indivizilor.”37 Această abordare filosofică a statului nu este însă

suficientă, ea trebuie coroborată şi cu abordarea sociologică şi, bineînţeles,

juridică.

Din punct de vedere sociologic, statul reprezintă un grup uman, fixat pe un

teritoriu determinat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată spre

un bine comun, este stabilită şi menţinută de către o autoritate dotată cu putere

de constrângere.

Din punct de vedere juridic, statul este o construcţie juridică, făcută cu

scopul de a împlini idealurile poporului, independent de indivizii care acţionează

în numele lui.

3.3. CONŢINUTUL STATULUI

36 Hegel, G.W., Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 277-278, în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.97;37 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.98;

29

Teritoriul. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol,

ape şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căruia un stat îşi

exercită suveranitatea sa exclusivă. Se observă că, din punct de vedere juridic,

accepţiunea de teritoriu este mult mai cuprinzătoare decât înţelesul geografic al

acestui termen. Teritoriul capătă semnificaţia unui criteriu politic; statul îşi

stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi structurează aparatul şi îşi dimensionează

suveranitatea în legătură cu un anumit teritoriu.38

Populaţia. Prin populaţie se înţelege totalitatea persoanelor care locuiesc

permanent pe teritoriul statului şi care sunt legate între ele printr-o cetăţenie

comună. Legătura de cetăţenie este legătura juridică dintre populaţie şi puterea

de stat. Pe teritoriul unui stat se mai pot afla persoane care nu fac parte din

populaţia acelui stat şi anume: cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie (apatrizi),

persoane cu dublă cetăţenie.

Forţa publică (puterea de stat). Pentru prima dată, distincţia dintre

autoritate şi putere s-a făcut la Roma. Puterea (potestas) era a poporului, iar

autoritatea o avea Senatul. Puterea, ca atribut al statului, este identificată cu

forţa, fiind, de altfel, denumită şi forţă publică sau putere de stat.

Principalele trăsături ale puterii de stat sunt:

1) Puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează

prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, şi obligaţia celui care le primeşte

de a se supune acestei comenzi;

2) Puterea de stat este o putere politică;

3) Puterea de stat este o putere organizată, în sensul că ea se desprinde de

persoana care o exercită;

38 Popa, N., op.cit., p 99;

30

4) Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii,

dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor

concrete;

5) Puterea de stat este unică, deţinând monopolul constrângerii, numai ea

are puterea să folosească constrângerea, dispunând în acest sens de un aparat

specializat;

6) Puterea de stat are vocaţia globalităţii; ea se aplică în societate asupra

tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii;

7) Puterea de stat este suverană; aceasta desemnează caracterul puterii de

stat de a fi supremă în interiorul statului şi de a fi independentă în exterior în

raport cu alte state.

Dintre toate aceste trăsături se distinge în mod clar suveranitatea, dreptul

statului de a conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state. Ea are două

aspecte, suveranitatea internă şi cea externă.

Suveranitatea internă priveşte puterea de comandă a statului în interior şi

se materializează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în

urmărirea aplicării lor în practica socială. Nici o altă putere socială nu este

superioară puterii statului, de aceea această latură a suveranităţii se mai numeşte

şi supremaţia puterii de stat.

Suveranitatea externă se referă la comportamentul statului în raporturile

sale cu celelalte state. Statul îşi organizează relaţiile internaţionale fără nici un

amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state şi ţinând

seama de principiile dreptului internaţional. Ea mai este denumită şi

independenţa sau neatârnarea puterii de stat.

Exercitarea puterii de stat, organizarea acesteia aparţin statului; în planul

activităţii statale are loc o separare a puterilor în putere legislativă, executivă şi

judecătorească. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de comunicare între ele sau

31

instaurarea unei stări de independenţă absolută a acestora. Ele trebuie să fie

distincte, dar să coopereze şi să se integreze armonios în sistemul social-politic

de organizare socială. Or este tocmai rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal

de funcţionare a fiecărei puteri, să confere stabilitate şi siguranţă acestui sistem.

Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi fixează un sistem de instituţii care

dau expresie concretă puterilor publice şi al căror mod de funcţionare, de

repartizare a competenţelor şi de atribuire a unor prerogative specifice este

conţinut în lege.

3.3. FORMA STATULUI

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii,

structura internă şi externă a acestui conţinut. Laturile componente ale formei de

stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat (forma de organizare) şi

regimul politic.

A. Forma de guvernământ se referă la exercitarea puterii prin intermediul

organelor de stat, la împărţirea competenţei între ele. Din punct de vedere al

formei de guvernământ, statele sunt republici sau monarhii, ce au cunoscut în

istorie caracteristici extrem de numeroase.

B. Forma de organizare sau structura de stat reprezintă împărţirea internă

a statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi

raporturile dintre stat considerat ca întreg şi părţile sale componente. Statele se

împart în state simple (unitare) şi compuse (federative).

Statul simplu (unitar) se caracterizează prin faptul că are o singură

constituţie, un singur rând de organe supreme, care îşi exercită competenţele lor

pe întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie, aceast având o

singură cetăţenie.

32

Statul federativ (compus) este constituit din două sau mai multe state

membre care în limitele şi în condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei îşi

transferă o parte dintre atribuţiile lor suverane în favoarea statului compus şi dau

astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce îl compun. Statele componente

îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane. Statul

federativ este caracterizat prin:

1) Existenţa unei constituţii a federaţiei;

2) O legislaţie comună a statelor federative;

3) Organe legiuitoare, administrative şi de justiţie la nivelul federaţiei;

4) Populaţia are două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia

statului federat;

5) Fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie şi o legislaţie

proprie, sub rezerva respectării constituţiei statului federativ.

C) Regimul politic reprezintă amsamblul metodelor şi mijloacelor de

conducere a societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la

modul concret în care un stat asigură şi garantează drepturile subiective. Din

acest punct de vedere vorbim de state cu regimuri politice democratice şi state cu

regimuri politice autocratice.

Democraţia ca formă de guvernare şi tip de funcţionalitate a regimului

politic se caracterizează prin faptul că puterea aparţine poporului, prin pluralism

politic, promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aplicarea

principiului majorităţii, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Sub aspectul

modului se manifestă democraţia şi regimul democratic în regimul pluralist

deosebim: regimul parlamentar, regimul prezidenţial şi regimul mixt.

La polul opus se situează regimurile totalitare (autoritare sau dictatoriale)

în care statul se manifestă ca un organ dominator, el intervine în toate domeniile

vieţii sociale, căutând să domine şi să dicteze totul. Aceste regimuri

33

nedemocratice nu recunosc pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul

separaţiei puterilor, drepturile şi libertăţile fundamentale.

3.5. RELAŢIA ÎNTRE STAT ŞI DREPT

Raportul între stat şi drept, şi mai precis, existenţa unui anume antagonism

între ele a peocupat multă vreme diferitele şcoli de filosofie juridică, iar

răspunsurile au fost diferite, adepţii doctrinei dreptului natural susţinând

existenţa unui antagonism între stat şi drept, care reflectă antagonismul dintre

autoritate şi libertate. Ei susţin că dreptul înseamnă mai mult decât dreptul

pozitiv şi este anterior şi superior organizării statale. Pe de altă parte,

pozitivismul juridic a încercat să instituie un echilibru între stat şi drept prin

reducerea dreptului la dreptul pozitiv.

Acest antagonism nu este însă firesc. Statul nu poate exista ca stat decât

atâta timp cât exprimă ideea dreptului, atâta timp cât conştiinţa sa politică este

reflexul conştiinţei sociale, cu alte cuvinte, atâta timp cât este expresia

conştiinţei morale a justiţiei, aşa cum trăieşte ea în societate. Statul este limitat

prin drept, dar dreptul nu trebuie văzut ca un obstacol în calea iniţiativei statale,

el trebuie să împiedice doar excesele în această direcţie.

Statul edictează normele juridice, care exprimă voinţa statală sau atribuie

normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept juridicitatea, le validează,

asigurând prin forţa sa coercitivă aplicarea lor. Fără garanţia forţei publice, a

constrângerii statale, dreptul şi-ar pierde specificul şi eficacitatea în raport cu alte

modalităţi de reglementare socială.

34

Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cât şi asupra persoanelor este

reglată de voinţa statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a

menţinerii lor în sfera dreptului pozitiv, a oportunităţii modalităţilor de abrogare,

precum şi asupra relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţia şi

teritoriul unui stat. Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul

cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice.

Dreptul, văzut ca ansamblu de norme juridice, este un instrument

indispensabil pentru puterea statală când aceasta doreşte să ia decizii obligatorii

pentru cetăţenii unui stat. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi

legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de

armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor

sociale, de promovare a justiţiei sociale şi a progresului social.

3.6. STATUL DE DREPT

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la

sfîrşitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăşi expresia

"stat de drept" – "Rechtsstaat"- apare pentru prima dată în terminologia juridică

germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – "Etait et droit"-, pentru

ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii

fiecărei limbi: "Estado de dereche" în spaniolă, "Stato di dirito" în italiană, etc.

Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea

categoriei "Rechtsstaat" este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în

care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea

transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept39.

39 Lazăr, C., Teoria generală a dreptului, la www.idd.euro.ubbcluj.ro;

35

Statul de drept reprezintă statul în care puterea este limitată prin protecţia

libertăţilor individuale, prin supremaţia naţiunii şi reducerea competenţelor

statului. Fundamentul statului de drept îl constituie afirmarea unei primordialităţi

a individului în cadrul societăţii care presupune menţinerea statului într-o postură

de instrument afectat realizării de sine a individului, netransformarea statului şi

nici a dreptului într-un scop în sine. În centru construcţiei statului de drept stau

drepturile omului.

În altă ordine de idei, statul de drept are în conţinutul său o înţelegere

consensualistă a democraţiei. El nu trebuie să aibă o voinţă proprie, distinctă de

cea a naţiunii, ci doar trebuie să o traducă pe aceasta în termeni juridici.

În ceea ce priveşte raportul dintre statul de drept şi societatea civilă se

poate afirma că intervenţia statului în activităţile sociale trebuie să aibă un

caracter minimal şi subsidiar, doar în măsura în care trebuie să asigure libertatea

şi egalitatea membrilor societăţii, respectul drepturilor fundamentale ale acestora

prin neintroducerea unor discriminări juridice.

În statul de drept, în principiu, se produce o juridicizare completă a vieţii

socilae şi se obţine prin aceasta o atenuare a puterii; ea pierde caracterul de

constrângere directă, aceasta fiind înlocuită cu o constrângere a cărei utilizare

corectă este garantată de normă.

Pentru ca toate deziderate afirmate mai sus să fie efective, trebuie

îndeplinite două condiţii esenţiale:

1. structura ordinii juridice;

2. controlul jurisdicţional.

1. Structura ordinii juridice

Statul de drept se caracterizează printr-o ordine juridică ierarhizată, în care

normele sunt legate între ele intr-un tot organic, necontradictoriu; orice normă îşi

sprijină existenţa şi validitatea pe o normă superioară. Această ierarhizare este

36

făcută în scopul limitării puterii; diferitele organe ale statului nu pot acţiona

decât în baza unei abilitari juridice.

2. Controlul constituţional

Statul de drept presupune, pe de o parte, controlul legilor. Controlul

jurisdicţional al actului administrativ se realizează prin intermediul instanţelor

judecătoreşti sau prin intermediul unor instanţe administrative. Controlul

legalităţii actului administrativ consfinţeşte poziţia juridic-subordonată a

administraţiei, care este o condiţie esenţială a statului de drept.

Controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor asigură limitarea

puterii instituite şi implică, bineînţeles, un judecător cât mai independent de

puterea politică.

Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o formă superioară de

organizare socială şi politică, dar prezintă şi o serie de aspecte vulnerabile:

a) posibilitatea inflaţiei legislative;

b) posibilitatea întârzierii elaborării normelor juridice în raport cu

dinamica vieţii sociale;

c) rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;

d) organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii şi

existenţa erorilor judiciare;

e) folosirea abuzivă a puterii judecătoreşti, etc.

3.7. ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII

EUROPENE

3.7.1. Consideraţii preliminare

37

După schimbarea regimului politic în decembrie 1989, România s-a

apropiat de Comunităţile Europene încă din primii ani. Acest proces a cunoscut

următoarele momente importante:

1991 a intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare

1993 s-a semnat Acordul european de asociere a României la

Comunităţile europene

1995 depunerea Cererii de aderare a României la Uniunea Europeană,

împreună cu Strategia naţională de pregătire a aderării

România a început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană

în anul 2000, an în care a deschis 9 capitole de negociere şi a închis

provizoriu 6 capitole de negociere din cele 31.

Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti ce reglementările

comunitare reprezintă unul dintre criteriile fundamentale ale aderării.

Armonizarea legislaţiei este o obligaţie juridică ce decurge din Acordul

European de asociere România-Uniunea Europeană. Armonizarea legislaţiei

naţionale cu acquis-ul comunitar este, în acelaşi timp, şi o condiţie fundamentală

a succesului în derularea procesului de negocieri pentru aderare.

Iniţial, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu dreptul Uniunii

Europene s-a derulat pe baza Programului Naţional de Aderare a Românie la

Uniunea Europeană. Începând cu anul 2003, acest program a fost înlocuit cu alte

documente programatice interne ale României, urmărind, în mod esenţial,

îndeplinirea cerinţelor exprimate de Comisia Europeană în Raportul de ţară pe

anul 2002. În luna ianuarie 2004, Guvernul României a aprobat Programul

legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României la Uniunea

Europeană, care cuprinde 82 de măsuri esenţiale în procesul de integrare.

Ulterior, s-a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege)

pentru aderarea la Uniunea Europeană pe semestrul II al anului 2004, care

38

a vizat, în special, adoptarea actelor normative de armonizare pe următoarele

criterii şi domenii:

A. Criteriul politic:

- reforma administraţiei publice (adoptarea Legii privind Statutul aleşilor

locali; adoptarea legii privind statutul special al funcţionarului public denumit

manager public);

- protecţia copilului (adoptarea Legii privind promovarea adopţiei naţionale);

- drepturile omului (sprijinirea tinerilor din mediul rural);

B. Capacitatea asumării obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene

(pe capitole de negociere):

- libera circulaţie a mărfurilor (siguranţa alimentelor, produsele cosmetice,

liberalizarea comerţului cu produse agricole transformate etc.);

- libera circulaţie a persoanelor (organizarea şi finanţarea rezidenţiatului,

stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală);

- libera circulaţie a serviciilor (societăţile de asigurare şi supravegherea

asigurărilor, falimentul societăţilor de asigurări, activitatea bancară);

- libera circulaţie a capitalurilor (adoptarea Legii privind cooperativele

agricole);

- dreptul societăţilor comerciale (simplificarea formalităţilor la înregistrarea

societăţilor comerciale etc.);

- concurenţa (ajutoarele de stat, zonele defavorizate etc.);

- agricultura (înfiinţarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură,

Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală; instituirea sistemului de garanţii

privind importul şi exportul de produse agricole etc.);

- politica în domeniul transporturilor (circulaţia pe drumurile publice,

introducerea tarifelor de utilizarea a reţelei de drumuri etc.);

- impozitarea (modificarea şi completarea Codului fiscal);

39

- politica socială şi ocuparea forţei de muncă (informarea şi consultarea

salariaţilor, egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, adoptarea Legii privind

exercitarea profesiei de asistent social);

- întreprinderile mici şi mijlocii (adoptarea Legii privind organizarea şi

funcţionarea cooperaţiei);

- educaţie, formare profesională şi tineret (formarea profesională a adulţilor,

adoptarea Legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului

Naţional de Formare Profesională a Adulţilor);

- politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale (regimul

concesiunilor, contractele de parteneriat public-privat, serviciile publice de

gospodărie comunală, serviciile publice de salubrizare a localităţilor etc.);

- protecţia consumatorilor (protecţia la încheierea executarea contractelor la

distanţă a serviciilor financiare);

- justiţie şi Afaceri Interne (adoptarea legilor privind organizarea şi

funcţionarea poliţiei judiciare; poliţiei comunitare pentru ordine publică la

nivelul comunităţilor locale; protecţia vieţii private în domeniul comunicaţiilor

electronice; ratificarea unor tratate în materie penală adoptate în cadrul

Consiliului Europei; organizarea şi funcţionarea parchetelor militare, statutul

militarilor, jandarmilor şi poliţiştilor de frontieră angajaţi pe bază de contract,

protecţia civilă, siguranţa naţională, regimul paşapoartelor etc.);

- relaţii externe (ratificarea Protocolului la Acordul dintre România şi SUA

privind încurajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor);

- Politica Externă şi de Securitate Comune (adoptarea Legii privind regimul

sancţiunilor aplicate de Uniunea Europeană şi a Legii privind transpunerea în

legislaţia internă a unor Poziţii comune adoptate de Uniunea Europeană);

- control financiar (modificarea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de

Conturi);

40

Un aspect important cu privire la procesul de armonizare legislativă este

acela al traducerii acquis-ului comunitar. Responsabilitatea pentru aceasta

acţiune revine Institutului European din România, care este coordonat de

Ministerul Integrării Europene40 şi de Parlamentul României, pentru ca, în

ianuarie 2007, aceasta să dobândească statutul de membru al Uniunii Europene.

Dintre clauzele de salvgardare stabilite în capitolul 31, având în vedere

timpul rămas până la data aderării, şi angajamentele asumate de România, care

trebuie monitorizate de Comisie, Uniunea Europeană a propus o clauză de

salvgardare specifică (valabilă şi pentru Bulgaria), potrivit căreia, dacă în urma

monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de România şi, în

special, a rapoartelor de monitorizare, rezultă clar că stadiul adoptării şi

implementării acquis-ului indică riscul că România nu este pregătită să facă faţă

condiţiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul,

acţionând în unanimitate şi pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide

amânarea datei de aderare cu un an, până in ianuarie 2008.

De asemenea, s-a stabilit şi o clauză de salvgardare valabilă doar pentru

România, care poate fi activată cu majoritate calificată (majoritatea statelor din

Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel putin 62% din populaţia

Uniunii) şi care poate duce la amânarea cu un an a datei aderării, dacă nu se

respectă angajamentele din capitolele Justiţie şi Afaceri Interne şi Concurenţa.

3.7.2. Cadrul instituţional de aderare a României la Uniunea Europeană

Pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană s-au creat mai

multe instituţii, unele comune România - Uniunea Europeană şi altele naţionale.

40 De exemplu, In anul 2001, s-au tradus 58.000 pagini standard de Jurnal Oficial al Comunitiifii europene ~i s-au revizuit 8.000 pagini standard care au fost transmise autoritatilor comunitare competente la inceputul anului urrnator; In anul 2002, s-au tradus 10.000 de pagini standard ~i au fost revizuite 30.000 pagini. Numarul total al paginilor revizuite la sfiir~itul anului 2002 a fost de peste 45.000 de pagini standard; la sfar~itul anului 2003, numarul total de pagini standard s-a ridicat la 80.000, din care 15.612 au fost revizuite final

41

• Instituţiile comune au fost înfiinţate prin Acordul european de asociere.

Acestea sunt:

- Consiliul de asociere;

- Comitetul de asociere;

- Comitetul parlamentar de asociere.

• La nivel naţional s-au înfiinţat următoarele instituţii:

- Ministerul Integrării Europene;

- Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană;

- Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE;

- Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană;

- Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii publice;

- Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor comunitare.

- Misiunea permanentă a României pe lângă UE;

- Institutul European din România.

3.7.2.1. Instituţii comune Uniunea Europeană - România

Consiliul de asociere

Supraveghează realizarea Acordului. El este alcătuit din: membri desemnaţi

ai Guvernului României; membri ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei

Europene şi funcţionează potrivit propriilor reguli procedurale.

Preşedinţia este asigurată pe rând de către un membru al Guvernului şi un

membru al Consiliului.

Consiliul de asociere se întruneşte cel putin o dată pe an şi la lucrările sale

poate participa, în calitate de observator, reprezentantul Băncii Europene de

Investiţii.

42

Rolul Consiliului de asociere este de a examina orice problemă aparută în

cadrul Acordului, precum şi oricare altă problemă bilaterală sau internaţională de

interes comun.

Consiliul de asociere poate lua decizii obligatorii pentru Părţi, în domeniile

prevăzute de Acord, poate face recomandări şi soluţiona diferende.

Comitetul de asociere

A fost înfiinţat pentru a asista Consiliul de asociere în îndeplinirea sarci-

nilor sale. Este format din reprezentanţi ai Guvernului României şi reprezentanţi

ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Europene, la nivel de funcţionari

superiori şi pregătşte şedinţele Consiliului de asociere. Consiliul de asociere

poate delega Comitetului oricare din prerogativele sale.

Comitetul parlamentar de asociere

Reprezintă instituţia-forum, în cadrul căreia parlamentarii români şi cei

europeni se pot întâlni şi schimba idei cu privire la procesul de pregătire a

aderării. Reuniunile Comitetului parlamentar de asociere se încheie prin

adoptarea unui document final cu valoare politică (de recomandare).

3.7.2.2. Instituţii naţionale pentru pregătirea aderării României la Uniunea

Europeană

Ministerul Integrării Europene este principala autoritate a administraţiei

centrale de specialitate cu atribuţii exclusive în domeniul fundamentării şi

coordonării procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană,

precum şi în conducerea negocierilor de aderare. În prezent, Ministerul Integrării

Europene funcţionează în baza H.G. nr. 402/2004.

43

Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană are drept obiectiv

principal asigurarea coordonării procesului de pregătire pentru aderare, în planul

pregătirii sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei de

comunicare internă şi externă.

Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană este organul

operativ de lucru care coordonează, analizează şi dezbate documentele elaborate

de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană şi

discută orice alte probleme legate de bunul mers al procedurilor de pregătire a

aderării.

Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE a fost

înfiinţată prin H.G. nr. 273/200141 şi se ocupă în special de elaborarea

documentelor de poziţie şi a dosarelor de fundamentare a acestora, conduce

procesul de negociere, coordonează procesul de urmărire a îndeplinirii

angajamentelor asumate de România prin procesul de negociere, şi altele.

Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii

publice au fost înfiinţate în scopul descentralizării procesului de integrare

europeană, prin angajarea responsabilităţii organelor administraţiei publice

centrale de specialitate şi ale reprezentenţilor Guvernului în teritoriu.

Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor

comunitare funcţionează pe lângă Ministerul Integrării Europene, ca organism

cu rol consultativ, fără personalitate juridică, preşedintele acestuia fiind ministrul

integrării europene.

Misiunea permanentă a României pe lângă UE a fost înfiinţată pentru

reprezentarea permanentă a României la Uniunea Europeană. Între funcţiile

diplomatice pe care le îndeplineşte, Misiunea permanentă are şi atribuţii

specifice procesului de integrare a României în Uniunea Europeană.

41 Publicată în M.Of.nr. 120/9.03.2001;

44

Institutul European din România este o instituţie publică aflată sub

autoritatea Ministerului Integrării Europene şi are ca principale atribuţii

efectuarea de studii pntru elaborarea elementelor de fundamentare a politicii în

domeniul integrării europene, contribuie la aplicarea politicilor construcţiei

instituţionale pentru integrare, promovarea spiritului şi valorilor comunitare,

coordonarea traducerii acquis-ului comunitar în limba română şi a legislaţiei

române în limbile de lucru ale Uniunii Europene.

45

CAPITOLUL 4

PRINCIPIILE DREPTULUI

4.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ROLUL PRINCIPIILOR

DREPTULUI. IMPORTANŢA PRACTICĂ A STUDIERII

ACESTORA

Principiile de drept sunt acele idei conducătoare ale conţinutului tutror

normelor juridice, idei ce au atât un rol constructiv, cât şi unul valorizator pentru

sistemul de drept42.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “principiu” vine de la latinescul

“principium”, care înseamnă obârşie, început, element fundamental. Un principiu

se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, generalizare de fapte

experimentale; atunci când generalizarea acoperă o totalitate a acestor fapte

experimentale suntem în prezenţa unui principiu general. Principiile generale ale

dreptului îmbrăţişează un mare număr de cazuri concrete, ele rezumă fie

42 Popa, N., op.cit., p.112;

46

aprecierile individuale ale realităţilor jurdice, fie elementele lor de drept sub

forma unor definiţii.

Principiile dretului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare,

generale, ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituţie

sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale

promovate. Avem în vedere aspecul normativ pentru că, în ultimă instanţă,

principiile sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină

seama atât în elaborarea dreptului, cât şi în aplicarea sa.

Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie

filosofică, politică, socială (principiul separaţiei puterilor, pincipiul pluralismului

politic) sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic (principiul

legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat, etc.).

Principiile de drept se clasifică în principii generale ale drepului, principii

fundamentale de ramură şi principii ale unor instituţii ale dreptului.

Rolul principiilor de drept este subliniat mai ales în relaţia specifică

procesului de creaţie legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale în

momentul în care construieşte soluţii juridice care să satisfacă necesităţile vieţii.

Principiile de drept contribuie însă în mod hotărâtor şi la cunoaşterea unui sistem

juridic. Ele reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept căruia i se asigură

astfel unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei

forţe asociative.

Studierea principiilor generale ale dreptului are, pe lângă covârşitoarea

importanţă teoretică, şi evidentă utilitate practică. În primul rând, principiile de

drept trasează linia directoare pentru sistemul juridic, ele exercită o acţiune

constructivă, de orientare a activităţii legiuitorului. Pe de altă parte, ele au rolul

lor şi în administrarea justiţiei. Aplicarea legii trebuie făcută atât în “litera”, cât

şi în “spiritul” ei, ori principiile de drept alcătuiesc chiar “spiritul legii”. În

47

cazuri determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglmentare atunci

când, într-o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul soluţionând

cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.

4.2. PREZENTAREA ANALITICĂ A PRINCIPIILOR

GENERALE ALE DREPTULUI

4.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Acest principiu reprezintă premisa existenţei statului de drept.

Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, astfel, cucerirea pe

cale legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii.

În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea

duratei sale, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa

suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite

de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o

democraţie.

Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinaţiile sale

calitative în raport de ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale specifice

într-o etapă dată.

4.2.2. Principiul libertăţii

Principiul libertăţii se referă la persoana umană şi este cosubstanţial

acesteia; el are în vedere, bineînţeles, persoana umană considerată liberă. El este

sursa tuturor drepturilor individuale consemnate, în cadrul tuturor statelor, în

acte juridice fundamentale, cum sunt constituţiile. Libertatea este una singură,

dar căile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă, libertatea

48

cuvântului, libertatea presei, etc. Aceste forme de exprimare a libertăţii au un

corespondent în diversele drepturi ale individului prevăzute în constituţii şi

apărate în reglementările legale subsecvente constituţiei.

Dreptul nu vizează însă decât o libertate-relaţie, deci o libertate limitată şi

de aici contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi

regulile de circumstanţă ale dreptului pozitiv. Principiul libertăţii umane rămâne

un ideal dupa care se ghidează toate preceptele dreptului pozitiv.

Limitarea libertăţilor în societate nu poate depăşi totuşi un anumit prag,

pentru că nu este permisă de sentimentul libertăţii individuale, concepută în

sensul său absolut. Atunci când se atentează la libertate, societatea în ansamblul

său acţionează ca un individ. Constituţiile au tocmai rolul de a limita cât mai

mult efectele dreptului pozitiv în raport cu libertatea considerată ca principiu

suprem. Ele asigură existenţa libertăţilor într-o societate dată, pornind de la ideea

că libertatea unui individ încetează acolo unde începe libertatea celorlalţi.

În planul realizării efective a libertăţii sociale, rolul dreptului se

materializează în îngrădirea unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place,

în neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autorităţilor politice faţă de grupările

non-conformiste şi înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în

calea asigurării şanselor de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.

C. Principiul echităţii şi justiţiei

Principiul echităţii şi justiţiei are un sens preponderent social, el reglând

raporturile dintre oameni prin realizarea unui anumit echilibru între interesele

individuale şi cele comune.

Cuvântul “echitate” vine de la latinescul “aequitas” care înseamnă

potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire. La romani cuvântul “aequitas” capătă

49

sens apropiat dreptului. În general la jurisconsulţii Romei ”aequitas” apare ca

scop şi ideal al dreptului, Celsus definind dreptul ca “ars boni et aequi”43.

Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea leguitorului, cât şi

activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.

Justiţia vizează relaţiile externe dintre oameni, deosebindu-se de o morală

internă ce caracterizează individualitatea umană. Ea reprezintă acea stare ideală a

societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi

împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa,

justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai

importante relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală

menită a asigura armonia şi pacea socială.

În decursul timpului, justiţia a fost concepută în mod diferit. Astfel,

conform teoriei aristotelice despre justiţie, aceasta este de două feluri:

comutativă (ce priveşte raporturile dintre particulari, în care dreptatea este un fel

de egalitate) şi distributivă (ce are în vedere raporturile dintre colectivitate şi

indivizi şi se aplică la sfera bunurilor posedate în comun atunci când acestea se

distribuie proporţional cu rangul, meritele şi aportul fiecăruia). Spre exemplu, în

cazul succesiunii, când moştenitorii sunt trataţi după numărul lor, dar şi după

calitatea lor. Astfel, dacă din cei trei fii ai lui de cuius unul a decedat lăsând doi

copii, moştenirea se va împărţi proporţional între cei patru moştenitori, în sensul

că cei doi fii vor lua câte o treime, cei doi nepoţi urmând să-şi împartă treimea ce

s-ar fi cuvenit tatălui lor.

43 “Arta binelui şi echităţii” (n.a.);

50

de cuius

A B C

1/3 1/3 1/3

A1 A2

1/6 1/6

A –fiu decedat

B, C – fii în viaţă

A1, A2 – fiii lui A, nepoţii lui de cuius

La romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezând la

baza justiţiei acel “honeste vivere”44.

Morala creştină influnţează conţinutul ideii de justiţie prin crearea unei

întregi metafizici teologice bazate pe justiţia divină. Există o ierarhie a legilor: în

vârful piramidei se plasează legile eterne, divine, care dau conţinut legilor

naturii, la baza piramidei stând legile omeneşti (dreptul pozitiv).

Kant concepe justiţia ca un scop în sine, pe când Montesquieu consideră că

justiţia este o luptă.

În lucrarea sa “La giustizia” Giorgio del Vecchio subliniază faptul că ideea

de justiţie are un dublu aspect; ea constituie o schemă logică a juridicităţii şi

prezintă totodată o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor umane. Justiţia este

44 “A trăi cinstit” (n.a.);

51

o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă

de o ierarhie de valori.

Unii autori contemporani vorbesc despre justiţie legală, care sesizează

obligaţiile datorate de toţi membrii colectivităţii faţă de stat (spre exemplu, plata

impozitelor).

Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor social-politice din

societate. În statele democratice contemporane se vorbeşte de justiţia socială,

care este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept.45

D. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii este subordonat pricipiului justiţiei, aceasta din urmă

înglobând în sine toate celelalte principii care conduc la coeziunea socială.

În “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” principiul egalităţii este

aşezat lângă acela al libertăţii, pentru că “nu poate exista egalitate decât între

oameni liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită

juridic”46.

Principiul juridic al egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod

egal, ceea ce înseamnă că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora

nu trebuie să fie discriminatorie. Dacă nu avem în vedere acest aspect şi

considerăm că egalitatea presupune egalitate de avere sau nivelare a

conştiinţelor, vom observa că principiul egalităţii va duce la distrugerea

coeziunii sociale şi, în loc să aducă dreptate, el poate degenera în acte de

injustiţie socială47. 45

I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p.75;

46 Popa, N., op.cit., p.121;47 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.81;

52

Jean Jacques Rousseau afirmă că “forţa lucrurilor tinde întotdeauna să

distrugă egalitatea, trebuie ca forţa legilor să tindă s-o menţină”48. De aici

rezultatul că nimeni nu este mai presus de lege; supunerea tuturor în faţa legii

este un principiu fundamental, care îşi găseşte expresia în egalitate şi libertate.

E. Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a

individului în procesul integrării sociale. Înţeleasă ca dimensiune a agentului ce

reglementează întregul său comportament, responsabilitatea nu poate fi redusă

doar la nivel moral (aşa cum s-a susţinut la un moment dat), ci există o corelaţie

a tuturor formelor de responsabilitate (morală, politică, juridică).

Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin responsabilităţile pe care le

are de a interveni “post festum”, moment în care sancţiunea se impune; el are

posibilitatea ca, prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea

unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija

asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând

deci fenomenul responsabilităţii).49

Principiul responsabilităţii, legat de principiul libertăţii, este un principiu

fundamental al dreptului deoarece rezultă nemijlocit din voinţa liberă care este

temeiul dreptului; “toate determinările dreptului sunt determinaţii ale voinţei,

începând cu proprietatea, schimbul, faptele ilicite şi terminând cu societatea

civilă şi statul”50. Principiul responsabilităţii se va găsi la toate nivelurile

activităţii juridice.

48 Rousseau, J.J., Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157;49 Popa, N., op.cit., p.82;50 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.82;

53

Viaţa în societate, din punct de vedere juridic, înseamnă acceptarea

coexistenţei voinţei mele libere cu alte voinţe libere. Încălcarea acestui precept

conduce la răspundere.

4.3. PRINCIPII FUNDAMENTALE DE RAMURĂ

Principiile generale ale dreptului nu există în mod abstract, ci au legătură

cu reglementările din ramurile de drept, constituie fundamentul principiilor de

ramură.

Ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii specifice, din

care cităm cu titlu de exemplu:

a) în dreptul civil51:

1. principiul proprietăţii;

2. principiul egalităţii în faţa legii civile;

3. principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale;

4. principiul ocrotirii drepturilor subiective civile şi al garantării lor.

b) în dreptul penal52:

1. principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor;

2. principiul legalităţii, incriminării şi pedepsei;

3. principiul umanitar;

4. principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de

pericol social;

5. principiul egalităţii în faţa legii penale;

51 Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p.29; Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.32;52 I. Pascu, Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 12;

54

6. principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală.

4.4. PRINCIPII ALE UNOR INSTITUŢII DE DREPT

Fiecare instituţie juridică (privită ca un grup de norme juridice care

reglementeză o anumită relaţie socială) poate fi caracterizată prin acţiunea unor

principii proprii, concordante cu cele ale ramurii de drept şi în dezvoltarea

acestora.

Acţiunea lor este circumscrisă la una, două sau mai multe instituţii juridice

aparţinând unei ramuri de drept. Raportându-ne la ramura dreptului civil, putem

cita cu titlu de exemplu: principiul forţei obligatorii a contractelor (“pacta sunt

servanda53”); principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii privind forma

actului juridic civil (“res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse

potest”54); principiul ocrotirii bunei credinţe (în materia drepturilor reale);

principiul răspunderii civile; principiul proximităţii gradului de rudenie (în

materie succesorală).55

În urma analizării principiilor se impun câteva concluzii. În primul rând, o

bună cunoaştere a unui sistem juridic nu poate să nu pornească de la examinarea

modului în care principiile sunt reflectate în acel sistem. De asemenea, în

contextul marilor transformări economice care au loc în prezent, principiile

dreptului apar şi ca supape care asigură deschiderea sistemului dreptului,

legătura sa cu realitatea; în perioade de transformări profunde, principiile

generale trec pe primul plan.

53 “Învoielile trebuiesc respectate” (n.a.);54 “Lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător nici de folos altora” (n.a.);55 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 33;

55

CAPITOLUL 5

FINALITATEA ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI

5.1. FINALITATEA DREPTULUI

Scopul social al dreptului (finalitatea sa socială) este binele comun, realizat

prin regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţii oamenilor în cadrul

unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.

Elementele formale ale binelui comun sunt: ordinea socială şi justiţia.

Ordinea socială nu poate fi negată, ea creează individului necesitatea

fundamentală, de care depinde chiar existenţa sa, necesitatea de a trăi în ordine.

Justiţia reprezintă elementul dinamic al binelui comun, ea face ca ordinea să fie

acceptată şi, la rândul său, ordinea face ca justiţia să fie dorită. Cu alte cuvinte,

ordinea este “justiţia solidificată”56.

5.2. FUNCŢIILE DREPTULUI

Funcţiile dreptului (de la latinscul “functio” ce înseamnă “muncă”,

“deprindere”, dar şi “aducere la îndeplinire”) sunt subordonate scopului social al

dreptului. Aceste funcţii pot fi definite ca “acele direcţii (orientări) fundamentale

ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem

56 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 63;

56

al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului, precum şi instanţele sociale

special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului)”57.

Probleamtica funcţiilor dreptului a fost tratată în mod diferit, de pe poziţiile

considerării dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social şi al

asigurării coexistenţei libertăţilor în societate.58

5.3. PREZENTAREA ANALITICĂ A FUNCŢIILOR

DREPTULUI

A. Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a

organizării social-politice

Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, cel al organizării sociale,

asigurând cadrul de funcţionare legală a acestuia. Ne referim aici la organizarea

şi funcţionarea puterilor publice, instituţiilor politice fundamentale, la

mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice.

B. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

fundamentale ale societăţii

Dreptul, ca instrument al controlului social, previne dezorganizarea,

defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale, garantând astfel

ordinea constituţională. El stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale

prin sistemul său de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, prevenind

manifestarea unor excese individuale sau sancţionându-le dacă este cazul.

Norma de drept este o cale pentru realizarea unor valori ocrotite de lege.

57 Popa, N., op.cit., p. 131;58 Popa, N., op.cit., p. 12-13;

57

C. Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ este un act de conducere socială, legea, în forma ei cea mai

generală, fiind forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore.

În primul rând, mobilurile ce pun în mişcare activitatea legiuitorului sunt

esenţialmente legate de nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor

interumane; dreptul este astfel determinat de scopuri ce se impun acţiunii. În al

doilea rând, ca efect al aplicării normelor de drept, se produce o modificare a

realităţii sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a

raporturilor sociale, forma raporturilor juridice, cu toate consecinţele ce derivă

de aici.

D. Funcţia normativă

Dreptul nu este un scop în sine, el este destinat să asigure subordonarea

acţiunilor individuale faţă de o conduită tip.

Nici un proces de evoluţie, adaptare sau integrare în societate nu se poate

desfăşura haotic, ci într-un cadru reglementat, normat; dreptul are o poziţie

specifică în ansamblul celorlalte forme normative, deoarece acoperă cele mai

importante relaţii sociale şi astfel ne apare şi ca un mijloc eficace de organizare

şi conducere socială.

58

CAPITOLUL 6

NORMA JURIDICĂ

6.1. PRELIMINARII

Omul este angrenat într-o activitate continuă, generată fie de necesitatea

asigurării celor necesare traiului, fie de considerente morale, fie de influenţa

mediului înconjurător şi, în mod firesc, intră în legătură cu alţi oameni, cu

interesele şi preocupările lor. Se creează astfel între oameni o multitudine de

relaţii, de o extremă diversitate şi care, în totalitatea lor, formează viaţa socială.

O acţiune umană poate fi definită ca o “transformare sau mutaţie indusă

deliberat de un agent sau fiinţă umană în cursul firesc al evenimentelor, prin care

se obţine o stare finală sau un produs ce satisface anumite trebuinţe sau nevoi

umane istoriceşte determinate”59.

Nici o persoană nu este îndreptăţită ca prin acţiunile sale destinate

satisfacerii unor interese care îi sunt proprii, să prejudicieze interesele legitime

ale altor persoane. Cât timp activitatea omenească nu afectează interesele

legitime ale altor persoane sunt realizate acţiuni licite, în caz contrar vorbind de

acţiuni ilicite.

Prin natura ei, activitatea umană este normată, în sensul că nu se poate

desfăşura neorganizat, fără să se subordoneze unor scopuri sau criterii

59 Popa, C., Dimensiuni ale conduitei umane, perspectiva praxiologică, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 14, în Popa, C., op.cit., p. 138;

59

prefigurate într-un sistem de principii şi norme. Sistemele de norme preexistă60

deciziei şi conduitei efective a individului. “Normele apar ca factori

circumstanţiali ai acţiunii, ce influenţează atitudinile şi deciziile, scopurile şi

aspiraţiile”61. Aşa cum am arătat, diversitatea relaţiilor sociale determină

existenţa unei multitudini de norme sociale între care există o strânsă relaţie,

numeroase forme de colaborare: norme etice, obişnuielnice, tehnice, politice,

religioase şi juridice.

Societatea umană funcţionează după nişte norme şi principii şi orientează

comportamentul oamenilor.

Termenul de “normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe:

juridice, economice, politice, sociologice, tehnice.

De la început trebuie să facem o distincţie între normele sociale şi normele

tehnice.

(1) Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită

de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca

social acceptabilă. Normele sociale sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a

voinţei acestuia.

(2) Norma tehnică are în vedere cerinţa comportamentului uman faţă de

natură. Normele tehnice se întemeiază pe legile naturii şi au un caracter obiectiv,

deci nu depind de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, dar le poate şi

trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect. Un exemplu de normă

tehnică este prelucrarea pământului în conformitate cu normele agrozootehnice;

sau normele de folosire a unei maşini, a unui agregat sau utilaj tehnic. Fără

60 Popa, C., Dimensiuni ale conduitei umane, perspectivă praxiologică, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 14 în Popa, N., op.cit., p. 138; 61 Popa, C., op.cit., p. 26, în Popa, N., op.cit., p.141;

60

respectarea normelor tehnice nu se poate obţine rezultatul dorit. În societatea

modernă industrializată şi computerizată folosirea şi respectarea normelor

tehnice cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să

se poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme

tehnice au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi

norme sociale juridice. De exemplu, domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al

transportului şi telecomunicaţiilor etc.

Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele

mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor sociale este obiectiv

necesară, nici o societate neputându-se lipsi de ele, o societate anomică, adică

fără norme de comportare, fiind de neînchipuit.

Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi

dezvoltării societăţii, crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice

în societatea contemporană. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în

mod mecanic, în mod automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin

liberul lor arbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, este relativ

în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea concomitentă şi

a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului

cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se

împace cu libertatea fiecăruia.62

Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitare reciprocă a

voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, tot dreptul este acela care face

corectivul necesar, care aplică sanţiunea atunci când individul a ales o conduită

contrară normei sociale.

62 Lazăr, C., Teoria generală a dreptului-Note de curs, www.idd.euro.ubbcluj.ro;

61

Din acest ansamblu de norme sociale se detaşează normele juridice care,

prin conţinutul lor, fac posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor membrilor

societăţii.

6.2. NOŢIUNEA DE NORMĂ JURIDICĂ

Definiţia normei juridice este făcută în general prin referire la regula de

conduită, îmtrucât în marea lor majoritate normele conţin reguli de

comportament, atribuie drepturi şi stabilesc obligaţii corelative, fixează praguri

de comportament şi sancţiuni pentru cei ce le neglijează sau se comportă în

dispreţul acestui comportament.63

Normele juridice pot însă cuprinde, în afara normelor de conduită, şi alte

prevederi: principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni legali,

descrierea unor instituţii, etc., conţinutul normelor juridice putând fi deci mai

cuprinzător decât regula de conduită propriu-zisă. Spre exemplu, Titlul I din

Constituţia României64, intitulat “Principii generale”, defineşte caracteristicile şi

principiile fundamentale ale statului român, arătându-se că România este stat

naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, este un stat de drept,

democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul

politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului

român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Tot aici se

arată că forma de guvernământ a statului este republica65, faptul că statul se

organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă,

63 Popa, N., op.cit., p.52;64 Republicată în M.Of. nr 767 din 31 oct. 2003;65 Art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

62

executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale66 şi, de

asemenea, se fac referiri cu privire la suveranitatea statului, teritoriu, egalitatea

între cetăţeni, pluralismul politic, relaţiile internaţionale, etc.

De altfel, multe coduri sau legi încep printr-un capitol intitulat “Principii

generale” sau “Dispoziţii generale”, care stabilesc anumite principii ce

guvernează toată materia, toate celelalte norme trebuind aplicate şi interpretate în

lumina acestor principii.

În ceea ce priveşte definiţiile sau explicarea unor termeni legali, putem da

exemplu Codul familiei, care defineşte rudenia67, sau Codul penal unde în art.

140-154 găsim lămurirea înţelesului unor termeni. Aceste definiţii au şi ele

caracter normativ, întrucât interpretarea normelor care sunt în relaţie cu aceste

concepte trebuie să ţină seama de sensul ce li s-a dat prin definiţia din norma

respectivă.

Într-o definiţie, norma juridică reprezintă “o regulă generală, impersonală

şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială,

regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin

constrângere”68.

6.3. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

66 Art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată;67 Potrivit art. 45 C.fam., “Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un descendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.”;68 Pop, N., op.cit., p.159;

63

A. Norma juridică are caracter general şi impersonal

Generalitatea şi impersonalitatea normei presupun că ea nu se adresează

indivizilor în concret, ci unui proiect de individ, unui om ideal ce reprezintă, în

optica majorităţii şi a statului, individul bun.

Caracterul general şi impersonal al normei juridice necesită unele nuanţări.

Astfel, faptul că norma juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea

se aplică de fiecare dată pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. Există

norme juridice care se aplică numai pe anumite arii teritoriale (unităţi

administrativ-teritoriale, zone de frontieră) sau care vizează doar anumite

categorii de subiecte ( căsătoriţi, funcţionari publici, comercianţi).

În aceeaşi ordine de idei, generalitatea şi impersonalitatea unei norme

juridice nu presupun descrierea tuturor cazurilor şi nici a tuturor situaţiilor în

care se poate afla un subiect. Norma juridică conţine un model abstract pentru un

agent posibil al acţiunii sociale şi care are în vedere o generalizare de relaţii şi o

medie de comportament.

În sfârşit, există norme juridice care reglementează drepturi şi obligaţii

pentru organe unipersonale, spre exemplu Preşedintele României, întrucât nu se

are în vedere persoana care la un moment dat ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.

B. Norma juridică are caracter tipic

Această trăsătură a normei juridice rezultă din generalitatea normei. Norma

de drept realizează o acţiune de valorizare a modelelor de societate posibile şi de

orientare a comportamentelor individuale şi de grup către realizarea unui anumit

tip de coexistenţă.69

69 Popa, N., op.cit., p.156;

64

Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi

obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice, în

mod generic. Norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a

conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard funcţie de care o anumită

conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu de apreciere nu are

un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate

cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine din societatea dată, valori al căror

conţinut cunoaşte o evoluţie şi se modifică de la o societate la alta, de la o

perioadă istorică la alta, se află într-o legătură organică cu dezvoltarea istorică.

Prescriind o conduită tipică, generică, norma este menită să se aplice, în

principiu, la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de normă trebuie

să fie respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le

are în vedere, iar dacă ele nu apar, ea nu se aplică.

Subordonarea faţă de conduita tip prevăzută în norma juridică reprezintă o

cale importantă de socializare a individului, de învăţare a modului social de

existenţă.

C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv

Norma juridică are în vedere numai raporturile intersubiective, nu este doar

o prescripţie general-abstractă şi tipică, ci imaginează omul în raport cu semenii

săi.

Viaţa socială cere fiecărui individ să fie concesiv, să se plieze pe

obiectivitatea vieţii în comun, ceea ce implică o permanentă limitare reciprocă

faţă de celelalte subiecte, o obligaţie posibilă a unui subiect faţă de altul.

Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent

în relaţie, putând astfel vorbi de caracterul bilateral al normei de drept ( care este

prezent chiar şi atunci când, pe baza normelor juridice, iau naştere acte juridice

65

unilaterale, de exemplu testamentul, întrucât şi în acest caz sunt vizate relaţii,

legături, chiar dacă nu imediat).

D. Norma juridică este publică70

Pentru ca un conportament tipic prescris să poată fi urmat,el trebuie adus la

conoştinţă destinatarilor săi, trebuie deci făcut public. Voinţa leguitorului este

astfel transpusă într-un text şi acesta este publicat.

E. Norma juridică este obligatorie

Obligativitatea normei juridice vine în primul rând din legitimarea ei la

nivelul conştiinţelor71. Norma juridică instituie prevederi care nu sunt lăsate la

liberul arbitru al subiectul; el sunt impuse acestuia printr-o varietate de

modalităţi.

Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia, astfel încât

ea urcă până la imperativ în dreptul public (penal, administrativ) şi coboară până

la permisiv în dreptul privat (civil,comercial).

Norma juridică se bucură, spre deosebire de toate celelalte norme sociale,

de exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de traducere în viaţă, chiar şi prin

constrângere). De asemenea, normele de drept se aplică imediat (din momentul

intrări în vigoare), continuu şi necondiţionat.

Obligativitatea normelor de drept este o trăsătură intrinsecă a tuturor

normelor juridice, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de

forţa juridică a actului în care sunt cuprinse (ca drept pozitiv), de câmpul

aplicabilităţii lor sau de frecvenţa aplicării lor în viaţă.

70 Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.238;71 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.238;

66

6.4. SRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică reprezintă elementul primar al sistemului de drept, prin care

mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Legiuitorul descrie în norma juridică o

anumită conduită (un complex de drepturi şi obligaţii), conduită cerută

subiectului în anumite circumstanţe (împrejurări) în legătură cu care este fixată şi

a anumită formă de reacţie (sancţiune). Toate acestea alcătuiesc elementele

normei juridice, denumite şi structura normei juridice.

Structura normei juridice poate fi abordată din două puncte de vedere, unul

intern (alcătuirea logică a normei) de reprezintă structura logico-juridică a

normei, şi unul extern (modul de exprimare a elementelor logice ale normei în

cadrul ordinii juridice), caz în care vorbim de structura tehnico-legislativă.

A. Structura logico-juridică a normei juridice

Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi

stabilă a normei. Norma juridică are o structură trihotomică tipică ce cuprinde

ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Modelul oricărei norme juridice ar puta fi formulat în felul următor:

În cazul în care … (ipoteza) … atunci trebuie …(dispoziţia) … altfel …(sancţiunea) … .

Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe

trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că:

"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi

(ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă

construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare

67

a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1,

concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."

a) Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau

sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (soţ, copil,

tutore) sau subiectul poate fi caracterizat în mod generic (persoană fizică,

persoană juridică, etc.). Condiţiile de aplicare a normei juridice pot consta într-o

stare de drept (căsătoria), stare de drept (deces, sustragerea unui bun) sau un

amestec al celor două (spre exemplu, în cazul falsului intelectual, care poate fi

săvârşit de un funcţionar-stare de drept-care modifică un înscris-stare de fapt).

Ipoteza normei juridice poate fi determinată (când stabileşte exact

condiţiile de aplicare a dispoziţiilor; spre exemplu, în cazul art. 1365 C. civ. Care

reglementează rezoluţiunea vânzării, ipoteza este “dacă cumpărătorul nu plăteşte

preţul”, iar în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, urmaş

sau invaliditate, prin lege se prevăd absolut toate condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată în una dintre aceste categorii şi a i

se stabili cuantumul pensiei), relativ determinată (când conţinutul concret al

împrejurărilor, descrise generic, este lăsat la aprecierea organului de aplicare; de

exemplu, în art. 113 C.pen. se prevede că “dacă făptuitorul, din cauza unei boli

ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,

prezintă pericol pentru societate” se poate lua împotriva lui măsura de siguranţă

a obligării la tratament medical) sau subînţeleasă (în acest caz, ea nu este

formulată expres, dar rezultă din conţinutul reglementării; asemenea norme se

întâlnesc în special în dreptul penal, în cazul în care dispoziţiile privind abţinerea

de la săvârşirea unei activităţi au un caracter atât de general încât nu este

necesară nici o altă precizare referitoare la conţinutul abţinerii; spre exemplu, în

cazul infracţiunii de omor, art. 174 C.pen., se prevede numai că cel care ucide

68

este pedepsit în limitele prevăzute de lege, subînţelegându-se că interdicţia de a

ucide are un caracter general).

b) Dispoziţia stabileşte conduita ce trebuie respectată în prezenţa stării

descrise de ipoteză, drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile

sociale. Ea cuprinde comandamentul normei.

Dispoziţia poate să impună o conduită (spre exemplu, o obligaţie de a

repara un prejudiciu), să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte

(de exemplu, de a nu conduce un vehicul sub influenţa alcoolului, de a nu fura,

etc.) sau poate să permită o anumită activitate (spre exemplu, „dobânditorul unui

fond de comerţ va putea să continue activitatea...”, potrivit art. 38 din Legea nr.

26/1996 privind Registrul comerţului).

La rândul său, dispoziţia poate fi determinată (când conduita prevăzută este

cerută în mod categoric de lege; spre exemplu, art. 30 din Codul familiei

stabileşte că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt,

de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, orice convenţie contrară este

nulă”), relativ-determinată (în cazul în care stabileşte mai multe variante de

comportament între care subiectul poate opta liber; spre exemplu, art. 1365

C.civ., care dispune că „dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate

cere rezoluţiunea vânzării”; vânzătorul poate să ceară sau nu rezoluţiunea

vânzării; alte exemple în acest sens sunt cuprinse în Codul familiei, în sensul că,

potrivit art. 40 alin. 1, soţii se pot înţelege, cu ocazia divorţului, asupra păstrării

numelui dobândit cu ocazia căsătoriei sau art. 36, care spune că la desfacerea

căsătoriei bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă

soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa

judecătorească) sau subînţeleasă (spre exemplu, art. 185 C.proc.pen. prevede că

atunci „când pentru exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un

69

anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi

nulitatea actului făcut peste termen; dispoziţia, ce cuprinde obligaţia de a

respecta termenul, nu este formulată expres).

c) Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile

nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de

stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite

(sancţiune pozitivă, recompensă).72

Dreptul se caracterizează prin sancţiuni formale73, prin reacţie organizată

statală faţă de comportamentul care lezează ordinea socială.

Acest element poate lipsi din structura logică a normei juridice, în situaţia

normelor „cu dispozitiv pur”74. Este cazul normelor constituţionale (care instituie

puterile statului) sau al multor norme din dreptul internaţional public.

Sancţiunile pot fi determinate (când stabilesc în mod cert întinderea

consecinţelor; spre exemplu, în materia contractului de vânzare-cumpărare, dacă

în momentul vânzării, lucrul vândut era pierdut în tot, vinderea este nulă, potrivit

art. 1311 C.civ.), relativ-determinate (cînd întinderea consecinţelor este lăsată la

aprecierea interpretului, legea stabilind un maxim şi un minim, de exemplu,

închisoarea de la 1 la 5 ani), alternative (când organul de aplicare poate opta între

două tipuri de sancţiuni; spre exemplu, închisoare sau amendă penală) şi

cumulative (când organul competent poate aplica în acelaşi timp două sancţiuni;

spre exemplu, închisoare şi interzicerea unor drepturi).

După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi civile, disciplinare,

administrative, financiare, penale.

72 Popa, N, op.cit., p. 163;73 Spre deosebire de sancţiunile neformale (morale, satirice, religioase) care nu sunt proprii dreptului;74 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.163;

70

După natura lor, sancţiunile pot fi privitoare la patrimoniul persoanei

(amenda), privitoare la drepturi (decăderea din drepturile părinteşti), privitoare la

acte (nulităţile), privitoare la persoană (privarea de libertate).

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune întotdeauna

structurii logice a acesteia. Datorită mijloacelor de exprimare, putem întâlni

norme care sunt cuprinse în mai multe articole ale aceluiaşi act normativ sau

chiar în acte normative diferite.

Acest lucru îi determină pe unii specialişti din domeniul ştiinţelor juridice

de ramură să susţină o construcţie atipică a normei juridice din ramura

respectivă. Astfel, s-a spus că norma constituţională ar fi în general lipsită de

sancţiune, neţinându-se seama de faptul că sanCţiunea implicită a încălcării

oricărei norme constituţionale este neconstituţionalitatea actului. De asemenea,

există autori care consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică,

şi anume ele conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în

interzicerea unei conduite anume, iar sancţiunea constă în pedeapsa ce urmează

să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei.

Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte

structura internă şi stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă

formează structura externă şi dinamică a acesteia.

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-legislativă a normei

juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii

logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă.

Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine

stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre,

71

regulament, statut, etc. Acest act normativ este, la rândul său, structurat pe

capitole, secţiuni, articole.

Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine,

în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu

o regulă de conduită. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de

conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei.

Pentru a stabili conţinutul nomei cu toate elementele sale logico-juridice este

necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu ocazia

aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte

normative.

6.5. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice se poate face în funcţie de o multitudine de

criterii şi are nu numai o semnificaţie teoretică, ci şi una practică.

A. Clasificarea după criteriul ramurii de drept (respectiv al obiectului

rglementării şi al metodei de reglementare)

În funcţie de acest criteriu se disting norme juridice de drept constituţional,

de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, etc.

B. Clasificarea după criteriul forţei juridice a actului normativ

Se deosebesc norme juridice cuprinse în legi (actul normativ elaborat de

Parlament, cu forţă juridică supremă) şi anume legi constituţionale, legi organice

şi legi ordinare, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe şi în acte normative

elaborate de organele administrative locale.

72

C. Clasificarea după criteriul structurii logice

În funcţie de acest criteriu deosebim norme juridice complete şi

incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul

normativ în care sunt publicate, toate părţile constitutive (ipoteză, dispoziţie,

sancţiune). Normele incomplete nu au toate elementele constitutive şi din acest

motiv fac referire şi se completează cu reglementări prevăzute fie în acelaşi act

normativ, fie în alte acte normative. Ele se subclasifică în norme cadru (în alb) şi

norme de trimitere sau de referire.

Normele în alb urmează a se completa cu dispoziţii din acte normative ce

urmează să apară ulterior. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 281 C.pen.

care incriminează infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii şi care

dispune: “exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru

care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele

legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se

sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte”. Această normă urmează a se

completa deci cu prevederile diferitelor legi speciale ulterioare la care face

referire textul, legi care reglementează exercitarea a diferite profesii sau

activităţi.

Normele de trimitere sau de referire se completează cu norme din acelaşi

act normativ sau din acte normative existente. Spre exemplu, art. 212 C.pen. care

incriminează pirateria face trimitere în alin. 2 la art. 182 C. pen. care

incriminează vătămarea corporală gravă. Sau art. 255 C.pen. care incriminează

darea de mită, face referire la art. 254 C.pen., care incriminează luarea de mită.

D. Clasificarea după criteriul sferei de aplicare

73

După sfera aplicării lor, normele juridice se clasifică în norme generale

(care se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-

un domeniu sau într-o ramură de drept, ele reprezentând dreptul comun pentru o

întreagă sferă de reglementare; spre exemplu, unele reglementări din dreptul

civil), norme speciale (care sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii şi derogă

de la dreptul comun) şi norme de excepţie (care completează normele generale

sau speciale, fără ca exepţia să aducă atingere ordinii de drept; spre exemplu,

Codul familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani pentru bărbat şi

16 ani pentru femeie, excepţia constând în faptul că pentru motive temeinice se

poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani).

Normele speciale şi cele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare.

E. Clasificarea după gradul de precizie şi de specialitate

În raport de acest criteriu, normele juridice sunt de drept strict şi simple

directive (sau standarde).

Normele de drept strict sunt de strictă interpretare; spre exemplu, legea

fiscală care determină strict care sunt veniturile impozabile şi care este întinderea

impozitului.

Directivele (standardele) reprezintă criterii de judecare a acţiunilor

subiectului. Spre exemplu, regula bunei credinţe, standardul unui bun “pater

familias”, concurenţa loială, etc.

F. Clasificarea după modul de reglementare a conduitei

În raport de acest criteriu, normele sunt imperative (onerative şi

prohibitive), dispozitive (permisive), supletive şi de recomandare.

a) Normele imperative sunt cele ce se impun de o manieră absolută

tuturor celor cărora li se adresează; de la ele nu se poate deroga sub nici o formă.

74

În mod tradiţional sunt imperative normele interesând ordinea publică, normele

privind bunele moravuri, regulile de protecţie (cele care instituie un regim

favorizator pentru anumite categorii defavorizate, precum minorii, alienaţii, etc.)

şi regulile privind siguranţa publică.

Normele imperative pot fi la rândul lor onerative (cer subiectului să

săvârşească o anumită acţiune; spre exemplu, şoferul care comite un accident

este obligat să transporte victima la spital) şi prohibitive (interzic subiectului o

anumită acţiune; spre exemplu, de a se căsători sub o anumită vârstă).

b) Normele dispozitive (permisive) sunt acelea care, fără a obliga sau

interzice în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul

să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria apreciere. Putem

exemplifica cu dreptul părţilor dintr-un proces de a uza de căile de atac (apel

recurs, căi extraordinare de atac) împotriva unei hotărâri judecătoreşti nelegale şi

netemeinice.

c) Normele supletive reprezintă o categorie de norme permisive. În ipoteza

în care persoana nu a ales singură conduita în limitele stabilite de lege, norma

supletivă este aceea care stabileşte reglementarea ce urmează a se aplica. De

exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei, dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui pe

care urmează să-l poarte, legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea

căsătoriei.

d) Normele de recomandare doar recomandă o conduită subiecţilor, pe

care aceştia pot să o urmeze sau nu. Ele se întâlnesc rar în sistemul nostru de

drept. Un exemplu ar fi art. 5 al HG nr. 945/199075 privind privind inventarierea

şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, în care se spune: “Se

recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de

către unităţile cooperatiste şi obşteşti.”75 Publicată în M.Of. nr. 100 din 15 august 1990; în prezent această hotărâre de guvern este abrogată prin HG nr. 474/1999;

75

G. Clasificarea în raport de finalitatea sancţiunii

Potrivit acestui criteriu, normele juridice sunt punitive (nerespectarea

normei este însoţită de o pedeapsă) şi stimulative (garantează conformarea prin

stabilirea unei recompense; de exemplu, sponsorizarea unei activităţi culturale,

sportive, etc., duce la diminuarea impozitului).

76

CAPITOLUL 7

IZVOARELE (SURSELE DREPTULUI)

7.1. NOŢIUNEA GENERALĂ DE IZVOR DE DREPT.

CLASIFICARE

În general, prin izvor de drept se înţelege modalitatea specifică de

exprimare a conţinutului dreptului, în cadrul unui sistem de drept în diferite

epoci şi ţări.

Noţiunea de izvor al dreptului (sau sursă a dreptului) se foloseşte în teoria

generală a dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură în mai multe accepţiuni.

Într-o primă clasificare, izvoarele de drept se împart în izvoare de drept în

sens material şi izvoare de drept în sens formal76. Izvoarele materiale ale

dreptului (izvoarele reale) sunt realităţi exterioare acestuia, care determină

acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile

practice (în cazul obiceiurilor). În această categorie intră factorii de configurare a

dreptului (cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman), dreptul natural şi

raţiunea umană, conştiinţa juridică. Izvoarelor formale ale dreptului le este

caracteristică a anumită formă exterioară, ele fiind denumite şi forma de

exprimare a normei de drept.

76 Popa, N., op.cit., p. 190;

77

Într-o altă accepţiune77 sursele dreptului sunt: a) surse materiale

(autorităţile abilitate să creeze dreptul); b) surse formale (formele de exprimare a

dreptului); c) izvoarele documentare (publicaţiile oficiale care cuprind textul

autentic al actelor de legislaţie, precum Monitorul Oficial în România) şi d)

surse reale ale dreptului (realităţile exterioare sistemului juridic care îi determină

conţinutul concret).

În literatura juridică au fost emise diferite teorii cu privire la clasificarea

izvoarelor formale ale dreptului. Astfel, în funcţie de izvorul material al normei

deosebim surse naţionale, internaţionale şi surse străine (ataşate ordinii juridice a

unui alt stat). O altă clasificare este în surse publice (edictate de autoritatea

publică) şi surse autonome (de exemplu regulamentele de ordine interioară ale

instituţiilor). În funcţie de sursa formală, izvoarele pot fi scrise (directe şi

indirecte78) şi nescrise. După criteriul ierarhiei normelor, sursele pot fi suverane,

subordonate şi subsidiare. S-a vorbit de asemenea de izvoare creatoare (care

creează norme noi) şi interpretative, de izvoare potenţiale şi actuale, izvoare de

constituire şi de calificare.

Din cele prezentate reiese cu claritate faptul că studiul izvoarelor dreptului

a preocupat şi continuă să preocupe gândirea juridică, având nu doar o

semnificaţie teoretică, ci şi una practică, în procesul creaţiei juridice şi cel al

aplicării şi realizării dreptului. În continuare ne propunem să analizăm pe scurt

izvoarele formale impuse de evoluţia de până acum a dreptului, şi anume:

cutuma, jurisprudenţa şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi

actul normativ.

77 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 123-125;78 Sunt considerate izvoare directe actele normative (legea, hotărârea) deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, câtă vreme obiceiul sau actele organuzaţiilor nestataşe, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică; ele au valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat. (n.a);

78

7.2. EXAMINAREA IZVOARELOR FORMALE ALE

DREPTULUI

A. Cutuma (obiceiul juridic)

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără

îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a

voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive, de convieţuire

umană găsim unele reguli, care nu sunt impuse, în mod expres, dar de fapt sunt

respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin respectarea constantă a

unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate.

Lato sensu, prin cutumă se înţelege tot ansamblul normelor juridice

degajate din practica socială fără intervenţia legiuitorului (obiceiul juridic şi

jurisprudenţa). Stricto sensu, cutuma reprezintă obiceiul juridic, un uzaj social

constant şi uniform, conştientizat ca obligatoriu la nivelul grupului social. Pentru

a fi percepută ca izvor de drept, cutuma trebuie să se caracterizeze prin repetiţie

(reluare, multiplicare), durată, constanţă şi claritate, la care se adaugă şi un

element psihologic, şi anume să fie concepută de colectivitate ca necesară,

obligatorie, de natura dreptului. Încetarea aplicării unei cutume se produce în

acelaşi mod, dar cu efect invers, prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în

limbaj juridic se cheamă desuetudine.

Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţă juridică

acelora pe care le consideră utile consolidării ordinii de drept;

b) de receptare şi tolerare a acelora care prin semnificaţia şi importanţa lor

nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor

nu contravin ordinii de drept;

79

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de

puterea de stat.79

Trebuie să consemnăm aici faptul că nu toate cutumele care îndeplinesc

condiţiile de mai sus devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui obicei din

sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat

de două momente importante: a) fie că statul, prin organele sale legislative,

sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l încorporează într-o formă oficială (aşa

cum este cazul art. 548, 600, 607, 970, etc. din Codul civil, care fac trimitere la

obiceiurile locale sau generale); fie că obiceiul este invocat de părţi, ca normă de

conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă

juridică.

Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului.

Primele norme juridice nu au fost altceva decât transformarea unor obiceiuri în

norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost:

răzbunarea sângelui, “legea” talionului şi răscumpărarea. De altfel, primele acte

normative scrise ale societăţii în stadiul ei iniţial erau culegeri ale obiceiurilor

preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii noii societăţi.

Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi

Evului Mediu. Chiar dacă în epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el

se menţine într-o măsură considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în

fostele colonii, astăzi state independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un

izvor al dreptului maritim datorită specificului formării normelor comerţului

maritim, în special ale activităţilor portuare. Cutuma continuă să fie un izvor al

dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic

tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.

79 Lazăr, C., Teoria generală a dreptului-Note de curs, www.idd.euro.ubbcluj.ro;

80

Pentru a uşura cunoaşterea obiceiului au apărut în special în Evul Mediu

diferite categorii scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial,

fie ca opere ale unor jurişti, având un caracter privat. Exemple de culegeri:

“Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda svabă”

(Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui

Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua

jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru

recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea

să fie citite anual în adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor.

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac,

care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos

maiorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi

apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicum

sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul

românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul

populaţiei româneşti atât în ţările române, cât şi la românii din statele din jur

(Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti

feudale, jus valachicum este recunoscut drept obiceiul pământului, ceea ce

consfinţeşte legătura acestui drept cu populaţia românească şi cu terioriul pe care

era ea aşezată. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova

(1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă. Obiceiul

pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca

condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui

Caragea” (1818).

În prezent, obiceiul (sub forma uzanţelor) joacă încă un rol important în

dreptul public (dreptul constituţional şi dreptul internaţional public); în dreptul

privaz este susţinută opinia că apelul la obicei nu poate fi făcut decât în limitele

81

legii. În orice caz, nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care ar

conţine o regulă contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care

ar abroga o lege în vigoare (în principiu).

Proba cutumei se poate face prin orice mijloc de probă.

B. Jurisprudenţa şi precedentul judiciar. Jurisprudenţa (practica

judiciară) este alcătuită din „totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

către instanţele de toate gradele”80, sau, într-o altă definiţie, „autoritatea care se

degajă din precedentele judiciare”81.

În dreptul anglo-saxon, precedentul este autoritatea pe care o poate avea o

decizie judiciară în cazurile analoge celui în care a fost pronunţată. Dacă în

materia respectivă există drept legal, precedentul are valoarea de sursă

interpretativă a dreptului; dacă însă nu există lege, sau ea este insuficientă,

judecătorul creează drept, iar autoritatea deciziei sale este generală,

asemănătoare autorităţii legii.

Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar (statutary law),

alcătuit din actele Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun

(common law) alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi cutumele consfinţite

de ele. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat nu

un simplu interpret al legii, ci o autoritate care stabileşte cutuma, iar hotărârea sa,

cel puţin în cazul instanţelor superioare, constituie un precedent obligatoriu în

viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci pentru toate instanţele inferioare.

Astfel, judecătorul creează dreptul (judge made law).

În sistemul de drept romano-germanic, deşi la început jurisprudenţa a fost

considerată izvor de drept, în prezent ea nu mai are această valoare. Rolul

judecătorului este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Potrivit 80 Popa, N., op.cit., p.205;81 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 133;

82

art. 4 C.civ, „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, pe cale

de dispoziţii generale sau de reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. De

asemenea, potrivit regulilor de drept din ţara noastră, un judecător nu este, în

general, legat de hotărârea pronunţată de un alt judecător într-o cauză similară şi

nici chiar de propriile sale hotărâri anterioare. În fixarea jurisprudenţei în

România, un rol important revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are

dreptul să tranşeze conflictele dintre instanţele inferioare, astfel încât dreptul să

se aplice în mod unitar.

Rezerva faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept jurisprudenţei

este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor în stat, crearea legilor fiind

prerogativa organelor legiuitoare.

C. Doctrina (ştiinţa juridică) cuprinde interpretările, analizele,

investigaţiile pe care specialiştii dreptului le realizează asupra fenomenului

juridic.

Valoarea doctrinei diferă de la un sistem de drept la altul. În dreptul

musulman doctrinei i se recunoaşte valoarea de izvor de drept. În sistemul

romano-germanic (ca de altfel şi în celelalte sisteme de drept, cu excepţia celui

musulman), doctrina nu este izvor de drept, dar are un rol decisiv în procesul de

sistematizare şi de creare a dreptului (prin propunerile de lege ferenda făcute în

urma analizei critice a sistemului legislativ).

E. Contractul normativ este un gen de contract care nu priveşte în mod

nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate, ca participanţi la un

raport juridic (aşa cum este el înţeles în dreptul civil, potrivit art. 942 C.civ), ci

are în vedere reglementări cu caracter generic. În această calitate, el este un izvor

al dreptului pozitiv.

83

Contracte normative întâlnim în dreptul constituţional (în materia

organizării şi funcţionării structurii federative a statelor), în dreptul internaţional

public (sub forma tratatului), în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă).

Este de menţionat aici tendinţa actuală de standardizare a numeroase operaţii

juridice prin „contractele tip” sau „contractele de adeziune”, unde părţile se

mulţumesc cu acceptarea şi individualizarea lor.

F. Actul normativ are, în prezent, cea mai mare importanţă în sistemul

izvoarelor dreptului.

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice

învestite cu competenţă normativă (Parlament, Guvern, organe ale

administraţiei) care cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi

realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a statului.

Sistemul actelor normative este compus din legi, hotărâri şi ordonanţe ale

Guvernului, regulamente şi ordine ale miniştrilor, decizii ale organelor

administrative locale; locul central în acest sistem îl deţine legea, actul normativ

elaborat de Parlament, care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Celelalte

acte normative trebuie să se subordoneze legilor.

Legea se distinge prin trei trăsături specifice:

a) are o procedură aparte de elaborare;

b) are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte normative putând

avea şi caracter individual);

c) legea are competenţă de reglementare primară şi originară (relaţiile

sociale trebuie să-şi găsească reglementarea în primul rând în

conţinutul legilor).

84

În ierarhia legilor, pe primul plan se situează legile constituţionale (cele de

revizuire a Constituţiei), urmate de legile ordinare (potrivit art. 72 din Constituţia

României).

În ceea ce priveşte celelalte categorii de acte normative, ele vor fi studiate

în detaliu în cadrul cursului de drept constituţional şi drept administrativ.

7.3. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Cel mai important criteriu de clasificare e criteriul forţei juridice a

normelor dreptului comunitar astfel, având cinci categorii de izvoare:

A. Izvoare primare (principale sau originare)

B. Izvoare derivate (secundare)

C. Norme ce provin din angajamentele externe ale CE

D. Izvoare complementare

E. Izvoare nescrise

A. Izvoare primare/originare

Formează dreptul primar european şi sunt următoarele:

1) tratatele institutive:

Tratatul de la Paris (CECA –1952)

Tratatele de la Roma (CEE si EURATOM – 1958)

2) tratatele modificatoare:

Actele prin care s-au pus bazele institutiilor comune:

a) Conventia cu privire la anumite institutii comune, semnata şi intrată în

vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma;

85

b) Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru

Comunităţi şi Protocolul unic cu privire la imunităţi şi privilegii, semnate la

Bruxelles, la 8 aprilie 1965 şi intrate în vigoare la 1 iulie 1967;

c) "Tratatele bugetare", cu privire la creşterea puterii financiare a

Parlamentului European, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat in

vigoare la 1 ianuarie 1971) şi la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1

iunie 1977);

d) Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuţiilor

financiare prin resurse proprii Comunităţilor, fondată pe articolele 2692 din

Tratatul instituind C.E. şi 173 din Tratatul instituind C.E.E.A., intrată în vigoare

la 1 ianuarie 1971, înlocuită ulterior prin Decizia nr. 24 din 31 decembrie 1998;

e)Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentanţilor

Adunării prin sufragiu universal direct, fondată, în special, pe articolul 190 din

Tratatul instituind C.E.4, intrată în vigoare la 1 iulie 1978;

Actele de aderare care adaptează şi completează tratatele anterioare:

a) Actele cu privire la aderarea la Comunităţile europene a Regatului

Danemarcei, a Irlandei şi a Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie

1972, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;

b) Actele cu privire la aderarea Republicii Elene la Comunităţi, din 24 mai 1979,

intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;

c) Actele cu privire la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugheze, din

12 iunie 1985;

d) Actele cu privire la aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a

Regatului Suediei, din 24 iunie 1994.

3) tratate "compozite"

86

Actul unic european, semnat la Luxemburg şi la Haga, la 17 şi 28

februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987,

Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie

1992

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997

Tratatul de de modificare a Tratului privind Uniunea Europeană, a

Tratatelor care instituie Comunităţile Europene şi a unor Acte conexe,

semnat în februarie 2001, la Nisa.

Sunt izvoare ale dreptului comunitar şi au un caracter compozit. Ele nu

constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în masura în

care acestea, prin dispoziţiile pe care le conţin, modifică Tratatele comunitare (de

exemplu, Titlurile II, III, IV, VII din Tratatul de la Maastricht). In schimb,

celelalte dispoziţii, în special cele care sunt înscrise laTitlurile V, VI, care

corespund pilonilor doi şi trei, fac parte, în cel mai fericit caz, din categoria

dreptului comunitar complementar.

Tratatul de la Paris a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani.

Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru a durată nedeterminată, ceea ce

exprimă dorinţa autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil.

Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de denunţare

a Tratatului şi nici o procedură de excludere a unui stat.

Curtea de justitie a subliniat caracterul definitiv al limitării drepturilor

suverane ale statelor. Insă, nu se peate imagina situaţia în care unui stat care

doreşte să se retraga din Comunităţi să i se opună caracterul definitiv al

angajamentelor sale, iar retragerea să se poată interveni numai pe baza unui

acord încheiat între statele membre.

87

In realitate, amploarea efectelor concrete ale participarii statelor membre

la Comunităţi apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor

comunitare.

In lipsa unei definiţii a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra

Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudenţă în ceea ce

priveşte noţiunea de "teritoriu comunitar".

Teritoriul comunitar, la care, adeseori, face referire Curtea de Justitie a

Comunitătilor Europene, apare ca fiind un teritoriu funcţional, cu o geometrie

variabilă, potrivit competenţelor comunitare.

Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele membre

acţionează în câmpul de competenţe atribuite Comunităţilor europene.

B. Izvoare derivate

A)Regulamentul

Este similar legilor din dreptul intern

Este obligatoriu în toate elementele sale, adică atât cu privire la scopul final

propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele prin intermediul cărora se poate

ajunge la îndeplinirea scopului final; orice aplicare incompletă e interzisă

Se adresează subiectelor de drept intern din toate statele membre

B)Decizia

Este obligatorie pentru destinatarii desemnaţi

Decizia, asemănător regulamentului şi spre deosebire de directivă, e obligatorie

în toate elementele sale, adică atât cu privire la scopul final, cât şi cu privire la

formele şi mijloacele prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea ac.

scop; orice aplicare incompletă e interzisă

Spre deosebire de regulament şi asemănător directivei, e obligatorie pt.

subiectele de drept intern din anumite state membre, ca regulă generală

88

C)Directiva

Spre deosebire de regulament, cunoaşte tehnica legilor cadru completate cu

decrete de aplicare; directiva e obligatorie numai cu privire la scopul final

propus, lăsând la dispoziţia statelor membre posibilitatea de a folosi acele forme

şi mijloace pe care le consideră oportune

Este obligatorie, dar numai pentru subiectele de drept intern din anumite state

membre, ca regulă generală, pentru că, ca excepţie, aceeaşi directivă se poate

adresa şi subiectelor de drept intern din toate statele membre, dar, în ac. caz, ac.

lucru se specifică/precizează în conţinutul ei

D)Recomandările şi avizele

Nu sunt izvoare derivate în sensul celor de mai sus, adică acestea nu ţin, nu

leagă, nu obligă, şi au numai un rol orientativ pt. conduita subiectelor de dr.

cărora li se adresează

C. Norme care provin din angajamente externe ale Comunităţilor europene

Fac parte din categoria izvoarelor de drept internaţional şi sunt acorduri,

convenţii încheiate de CE cu alte subiecte de drept internaţional, în temeiul

calităţii lor de subiect de drept internaţional

Nivelul pe care îl ocupă ac. norme în ansamblul ordinii jur. internaţionale e un

nivel inferior izvoarelor primare, dar superior izvoarelor derivate

Clasificare:

1) acordurile încheiate de comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţii

internaţionale

2) actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale

Comunităţilor.

3) unele tratate încheiate de statele membre ale comunităţilor cu statele terţe

89

4) angajamente externe

D. Izvoare complementare

Sunt acele norme ce se găsesc în câmpul şi în prelungirea izvoarelor primare; fac

parte atât din categoria izvoarelor de drept intern, cât şi din categoria celor de

drept internaţional

Cu privire la izvoarele complementare, distingem 3 situaţii:

1) materii ce sunt reglementate exclusiv la nivelul CE, fiind de competenţa

exclusivă a ac.; în cazul ac. materii, orice amestec, sub aspectul reglementării, e

interzis

2) materii ce sunt în competenţa exclusivă a statelor membre ale CE; orice

amestec din partea CE e interzis, fiind considerat încălcare a tratatelor

institutive/modificatoare

3) materii guvernate de competenţa concurentă a CE şi a statelor membre, sub

aspectul reglementării, caz în care dacă există conflict, prioritatea aparţine

dreptului comunitar european

Clasificare:

1) Convenţia comunitară

2) Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor

membre reunite în Cadrul Consiliului

3) Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor

4) Dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară

E. Izvoare nescrise

metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie

principiile generale de drept ale statelor membre şi tehnice.

90

91

CAPITOLUL 8

TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

8.1. PRELIMINARII

Elaborarea unei legi nu poate fi considerată ca o activitate oarecare de

stabilire a unor reguli, ca un scop în sine, întrucât, întotdeauna, actul normativ

constituie unul din mijloacele fundamentale prin care se reglementează, în cadrul

activităţii statale, întregul mecanism economico-social. Actul de voinţă exprimat

prin actul normativ trebuie obiectivat prin prisma realităţilor şi cerinţelor

societăţii, deoarece numai în felul acesta este absorbită de mediul social şi va

trece proba importantă a impactului cu viaţa pe care şi-a propus să o

reglementeze, astfel că îşi va putea exercita pe deplin funcţia sa de ordonare a

unui anume segment al vieţii sociale.

Punctul de plecare în elaborarea unui act normativ îl constituie fie existenţa

unui gol legislativ, determinat de apariţia unor reguli noi, a căror reglementare

este absolut necesară, fie a unor imperfecţiuni ale legislaţiei în vigoare,

determinate de transformările intervenite în realităţile sociale sau de orice alte

cauze.

Actul normativ este rezultatul activităţii desfăşurate de organe specializate,

abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente, cu competenţă normativă, adică

cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie82. Aceste organe

poartă denumirea de organe legiuitoare (sau „legiuitorul”).

82 Popa, N., op.cit., p.215;

92

Activitatea acestor organe este jalonată, pe de o parte, de anumite reguli de

tehnică juridică şi, pe de altă parte, de finalităţile generale impuse de buna

funcţionare a mecanismului social. Elaborarea unui act normativ necesită în

primul rând activităţi prealabile, al căror scop este desprinderea din realitatea

socială a soluţiilor care urmează a fi încorporate în propunerea de reglementare.

Este de asemenea necesară o amplă activitate de documentare în vederea

stabilirii elementelor definitorii ale viitoarelor reglementări, care să elimine

elementele de incertitudine şi de hazard. În prezent, dezvoltarea fără precedent a

relaţiilor sociale face ca sarcina organelor legislative să fie din ce în ce mai

dificilă, atât sub aspectul receptării comandamentelor sociale, cât şi sub aspectul

aprecierii acestora şi al perfecţionării tehnicii juridice.

8.2. NOŢIUNEA DE TEHNICĂ JURIDICĂ

Tehnica juridică reprezintă un proces complex, care cuprinde ansamblul de

mijloace, procedee şi artificii prin care necesităţile vieţii sociale capătă formă

juridică şi se realizează în cadrul convieţuirii în societate sau, cu alte cuvinte, cel

ce normează transmite în forme logice ideea dreptului existentă la un moment

dat în conştiinţa colectivă şi prin care se realizează normele astfel edictate83.

Realitatea de la care se porneşte este modul în care conştiinţa socială 84,

libertăţile trebuie să coexiste, iar metoda de a da formă juridică acesteia este nu

doar un act de voinţă, ci şi unul de cunoaştere.

Latura teoretică a procesului legislativ a preocupat întotdeauna pe jurişti,

problema cea mai importantă fiind de a stabili dacă dreptul este un „dat” în afara

oricărei elaborări umane sau este „construit de om”. Răspunsurile la această

83 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 216-217;84 Conştiinţa socială desemnează ansamblul reprezentărilor, mentalităţilor, cunoştinţelor, ideilor, concepţiilor oamenilor şi în care se reflectă viaţa ei materială;

93

întrebare au fost diferite, dar, aşa cum de exprima J. Dabin, „oricare ar fi modul

de formare sau de formulare a dreptului, acesta nu valorează, din punct de vedere

ştiinţific, decât prin suma de raţiune juridică pe care o cuprinde”85.

În procesul elaborării normativ-juridice trebuie să se vorbească de unitatea

acţiunii ştiinţifice şi tehnice. Ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită

intervenţia legiuitorului (deci inclusiv „dat”-ul dreptului, dreptul natural, acel

fond de adevăruri morale şi economice, acel standard de justiţie care creează

validitatea obiectivă a unui sistem juridic şi obţine adeziunea subiecţilor la

acesta), iar tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine

posibilă, prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului.

8.3. NOŢIUNEA TEHNICII LEGISLATIVE

Între tehnica juridică şi tehnica legislativă există un raport ca de la întreg la

parte, tehnica legislativă fiind o parte constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită

dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă

corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice86.

Legiferarea cunoaşte două mari momente:

a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare

juridică;

b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii, în

funcţie de conştiinţa juridică a societăţii87.

Activitatea de legiferare se desfăşoară în concordanţă cu politica legislativă

care, ca parte a politicii juridice88, stabileşte tehnicile şi metodele de a atinge

85 Dabin, J., Theorie generale du droit, Bruxelles, 1969, p. 53, citat de Popa, N., op. cit., p. 220;86 Popa, N., op.cit., p. 221;87 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, vol. II, p.563;88 Politica juridică cuprinde ideile directoare care determină orientarea dreptului în procesul elaborării, dezvoltării şi aplicării sale. Concepută ca o ştiinţă şi ca o artă, politica juridică este capacitatea de a concepe şi formula ideile

94

finalităţile sistemului juridic, modelul de societate pa care puterea publică şi-l

propune ca scop.

8.4. PRINCIPIILE LEGIFERĂRII

La baza acţiunii de legiferare stau anumite principii:

a) principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor

juridice;

b) principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;

c) principiul corelării sistemului actelor normative;

d) principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea

normativă.

a) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice asigură corespondenţa necesară între fapt şi drept, evidenţiind

necesitatea unui studiu aprofundat al realităţii.

Acest studiu trebuie să cuprindă, în principal, descrierea situaţiilor de fapt

ce urmează a fi transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor de valoare cu

privire la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate şi care se

găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea,

anticiparea efectelor posibile ale viitoarelor reglementări, costul social al

proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa; toate acestea conduc, de regulă,

la fundamentarea unor prognoze legislative pe termene scurte, medii sau lungi.

În realizarea acestui studiu se apelează la organisme juridice de specialitate.

directoare care determină această orientare a dreptului; Pescatore, P., op.cit., p. 232, în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 220;

95

b) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica

dreptului contribuie la ordonarea raporturilor sociale, la garantarea securităţii şi

siguranţei juridice a acestore, la asigurarea unui sentiment de relativă stabilitate.

Produsul activităţii de legiferare trebuie să aibă o relativă autonomie, să fie

rezistent la presiunile modificatoare. Legiuitorul trebuie să ţină dreptul în

echilibru, asigurând stabilitatea firească a relaţiilor sociale reglementate juridic.

c) Principiul corelării sistemului actelor normative impune legiuitorului

să ţină seama de exitenţa corelaţiilor dintre diferite categorii de acte normative,

să ia în consideraţie implicaţiile unei noi reglementări asupra sistemului de drept,

inclusiv eventualele conflicte de reglementări.

d) Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea

normativă. Destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu diferite nivele

culturale, iar aplicarea normelor juridice poate să se facă uneori cu dificultate.

Legiuitorul trebuie să ţină seama de aceste aspecte şi să elaboreze norme care să

prevină apariţia acestor impedimente, prin alegerea unei forme exterioare

adecvate a reglementării (de care depinde valoarea şi forţa ei juridică), prin

alegerea modalităţii reglementării juridice (imperativă, dispozitivă, permisivă,

etc.) şi a procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.

8.5. ETAPELE PROCESULUI DE ELABORARE A ACTELOR

NORMATIVE

Elaborarea actelor normative presupune, în general, parcurgerea

următoarelor etape:

a) Iniţierea proiectului de act normativ, care aparţine celor care au

dreptul de iniţiativă legislativă (de a propune un proiect de lege în dezbaterea

96

Parlamentului). Potrivit art. 73 (1) din Constituţia României republicată,

iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui

număr de cel puţin 100 000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi

manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert

din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în Municipiul Bucureşti

trebuie să fie înregistrate cel puţin 5 000 de semnături în sprijinul acestei

iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele

fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

b) Dezbaterea proiectelor actelor normative are loc în formele stabilite

de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.

c) Adoptarea actului normativ, precedată de votarea sa, în condiţiile art.

74-76 din Constituţia României. Odată votată legea, ea este adoptată.

d) Promulgarea legii, pe care o face Preşedintele României în cel mult 20

de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere o

singură dată reexaminarea legii. Promulgarea este un act prin care se recunoaşte

că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat de cele două

Camere, iar pe de altă parte, se dă dispoziţie ca legea să fie publicată în

Monitorul Oficial al României.

8.6. PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV

Actele normative au o structură determinată, alcătuită din:

a) expunerea de motive;

b) titlul actului normativ;

c) preambulul;

d) formula introductivă;

97

e) reglementarea propriu-zisă (corpul textului);

f) anexele;

g) semnătura;

h) locul, data semnăturii şi numărul actului normativ;

i) decretul de promulgare.

a) Expunerea de motive însoţeşte unele acte normative de o deosebită

importanţă şi cuprinde o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care

au impus elaborarea acestuia şi a finalităţilor urmărite;

b) Titlul este elementul de identificare a actului normativ. El poate fi

exprimat fie într-o formă substantivizată („Legea apelor”), fie într-una

descriptivă („Lege privind..”, „Lege cu privire la...”);

c) Preambulul conţine expunerea principiilor de filosofie politică, socială,

juridică ce au determinat intervenţia legiuitorului. Preambulul nu este

obligatoriu, el se regăseşte doar în conţinutul actelor normative de importanţă

deosebită;

d) Formula introductivă arată temeiul constituţional sau legal al adoptării

actului normativ, precum şi normele de competenţă ale organului emitent;

e) Reglementarea propriu-zisă (corpul textului) cuprinde următoarele

tipuri de dispoziţii:

1. dispoziţii generale, ce cuprind determinarea scopului, obiectului şi

sferei reglementării, alături de definirea unor noţiuni cu care legea

operează;

2. dispoziţii de conţinut, ce cuprind regulile ce stabilesc drepturi şi

obligaţii, ce stipulează un anumit comportament;

98

3. dispoziţii procedurale şi penalităţi ce stabilesc procedura de urmat

pentru aplicarea reglementării şi consecinţele nerespectării

obligaţiilor impuse;

4. dispoziţii finale ce se referă la data intrării în vigoare, la abrogarea

unor legi anterioare, etc.;

5. dispoziţii tranzitorii ce rezolvă anumite aspecte ale conflictului de

legi în timp.

f) Anexele sunt adăugate uneori corpului propriu-zis al actului normativ şi

fac corp comun cu acesta, având aceeaşi valoare juridică;

g) Semnătura se realizează conform regulilor de procedură proprii;

h) Locul, data semnăturii şi numărul actului normativ completează

semnătura; numărul întregeşte titlul pentru identificarea actului, stabilind ordinea

în care actele normative de acel tip au fost adoptate în timpul anului respectiv;

i) Decretul de promulgare însoţeşte legile, învestindu-le cu putere

executorie şi dispunând publicarea în Monitorul Oficial.89

8.7. ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI

NORMATIV

Elementul structural al actului normativ îl reprezintă articolul. De regulă, el

cuprinde o dispoziţie normativă de sine-stătătoare, dar există şi situaţii când mai

multe articole alcătuiesc o normă de drept. Totodată, diversele componente ale

structurii logice a normei juridice pot fi regăsite în articole diverse; se pot folosi

şi norme de trimitere.

89 În privinţa părţilor constitutive ale actului normativ vezi Popa, N., op.cit., p. 233-234; Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 224-226;

99

Articolele se identifică prin cifre arabe, iar enumerările ce se fac în cadrul

unui articol sunt punctate de regulă prin litere (a, b, c, ...). El poate fi alcătuit din

unul sau mai multe alineate, care de regulă nu se numerotează, dar există şi

excepţii. În situaţia în care, după apariţia unui act normativ, se introduc articole

noi fără să se modifice numărătoarea iniţială, se folosesc indici.

Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele se pot grupa

în secţiuni, capitole, titluri, cărţi şi părţi.

8.8. CATEGORII ŞI CONSTRUCŢII JURIDICE

În analiza principiilor legiferării am arătat că, pentru a fi eficient, un act

normativ trebuie să fie accesibil şi realizat cu economie de mijloace. O cerinţă

esenţială în acest sens o reprezintă alegerea adecvată a procedeelor de

conceptualizare şi a limbajului normei.

Această cerinţă priveşte în mod nemijlocit construcţia normei, cuprinderea

în normă a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul

juridic. Fiind rezultatul unui proces de abstractizare, norma juridică operează în

mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii, etc.90

A. Categorii juridice elementare

a) Conceptele91 juridice pot fi primare (reprezentări ale unor realităţi

extrajuridice, de exemplu naştere, deces) şi construite (create pentru a satisface

nevoile specifice ale sistemului juridic, de exemplu act juridic, contract),

90 Popa, N., op.cit., p. 229;91 Din punct de vedere filosofic, conceptul reprezintă o formă de cunoaştere în care se constituie rezultatele abstractizării; din punct de vedere logic, numele de concept este întrebuinţat pentru acele noţiuni care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte şi care se disting de alte noţiuni printr-un mare grad de generalitate. Cu alte cuvinte, conceptul este „ceea ce” cunoaştem despre un lucru şi corspunde esenţei sale sau „cel prin care” cunoaştem un lucru, adică un semn care îl defineşte; Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 174;

100

determinate sau indeterminate. Ele pot fi utilizate cu sensuri diferite de la o

ramură de drept la alta.

b) Definiţiile lămuresc conţinutul esenţial al conceptelor într-o expresie

sintetică. Ele pot fi legal (cuprinse în textul actelor normative), doctrinale şi

jurisprudenţiale.

c) Procedeul cifrajului constă în utilizarea unor precizări cifrice în

textul legii, pentru determinarea duratei, a întinderii anumitor drepturi şi

obligaţii, a pedepselor, etc.;

d) Enumerările pot fi exemplificative sau limitative. Enumerările

exemplificative ilustrează un principiu general, iar interpretarea lor este

extensivă; enumerările limitative epuizează conţinutul principiului general pe

care îl detaliază şi primesc întotdeauna o interpretare strictă. Natura limitativă

sau exemplificativă a enumerării trebuie să rezulte cu claritate din modul

redactării textului.

e) Tipologiile şi clasificările

Tipologia reprezintă un procedeu prin care legiuitorul alege din

diversitatea relaţiilor posibile anumit tipuri curente, cu excluderea tuturor

celorlalte (de exemplu, pedepsele penale, contractele).

Clasificarea constă în operaţia logică pe care legiuitorul o face pentru

a subsuma anumite grupe de situaţii unor categorii generale cărora să le aplice un

regim strict (de exemplu, clasificarea bunurilor, a nulităţilor, etc.).

B. Prezumţiile, ficţiunile şi construcţiile juridice

Prezumţiile sunt definite în art. 1199 C.civ. drept: „consecinţele ce

legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Ele pot

fi legale sau judiciare.

101

Ca procedeu de tehnică legislativă, prezumţia poate fi integrată normei

sau poate afecta modalitatea de motivare a regulii. În primul caz, legiuitorul

stabileşte o regulă substituind un concept greu de definit printr-o dispoziţie

cifrică; spre exemplu, majoratul înseamnă maturitate de gândire, care este greu

de definit şi atunci se recurge la o prezmţie bazată pe o constatare statistică,

aceea că la 18 ani persoana este matură.

A doua modalitate este întâlnită în cazul normelor interpretative; prin

indicii exterioare se trage concluzia că părţile au avut o anumită atitudine

subiectivă; spre exemplu, în cazul prezumţiei de acceptare a succesiunii (art. 689

C.civ.), dacă moştenitorul face un act pe care nu l-ar putea face decât în calitate

de moştenitor, se presupune că el a acceptat succesiunea.

Ficţiunile reprezintă un procedeu prin care se consideră un fapt sau o

situaţie juridică în mod diferit de cum este în realitate, în vederea deducerii

anumitor consecinţe juridice determinate. Este cazul, spre exemplu, al

considerării copilului conceput ca născut, în vederea considerării sale ca

succesor.

Construcţiile juridice reprezintă ansamblul metodelor utilizate de

doctrină şi jurisprudenţă pentru a elabora anumite teorii sau sisteme doctrinale

ori jurisprudenţiale. Suntem în prezenţa unor construcţii juridice atunci cînd

vorbim de nulităţi sau de revocarea actelor administrative.

102

CAPITOLUL 9

SISTEMUL DREPTULUI

9.1. PRELIMINARII

Când vorbim despre drept, nu trebuie să înţelegem o simplă coexistenţă

accidentală a unui număr mai mare sau mai mic de norme juridice, ci un sistem,

o reţea de relaţii cu o anumită organizare şi ierarhizare. Normele juridice

aparţinând unei anumite sociatăţi sunt, în esenţa lor, unitare, deoarece sunt

elaborate în conformitate cu principiile constituţionale pe care le dezvoltă. Ori,

pincipiile constituţionale se află într-o reală unitate din punctul de vedere al

concepţiei care a stat la baza edictării lor, dar şi sub aspectul modului în care au

fost elaborate şi redactate.

În această lumină, sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat şi

logic, care implică relaţia întreg-parte. Ansamblul normelor juridice cuprinde

relaţii fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are

o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitatea, aplicabilitatea, exprimă

interdependenţa dintre normele juridice, formează un tot care nu se reduce la

părţile sale componente. Caracteristica sistemului constă în prezenţa obligatorie

a unei structuri comune, care reuneşte elementele componente. În cadrul unităţii

dreptului, normele juridice se repartizează potrivit unor criterii ştiinţifice, în

grupe distincte, cunoscute în literatura juridică sub denumirea de instituţii

juridice sau ramuri de drept.

103

Studierea sistemului de drept prezintă importanţă teoretică şi practică.

Astfel, cunoaşterea temeinică a structurii acestui sistem face posibil ca

autoritatea legiuitoare, precum şi celelalte autorităţi îndreptăţite, în limitele

prevăzute de lege, să elaboreze reguli obligatorii de conduită, să procedeze la

completarea unor lacune din dreptul pozitiv, să elimine normele de drept

perimate şi să asigure echiibrul dreptului pozitiv, armonia dintre normele de

drept în vigoare, pe de o parte, şi instituţiile şi ramurile de drept, pe de altă parte.

În acelaşi timp, cunoaşterea acestui caracter unitar al sistemului legislativ asigură

o corectă interpretare şi aplicare a regulilor de conduită.

9.2. INSTITUŢIILE JURIDICE

O singură normă de drept, izolată, nu poate reglementa complet o anumită

relaţie socială, de aceea ea „cooperează” cu alte norme care privesc aceeaşi

relaţie. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme

juridice o formează instituţia juridică, care apare astfel ca un ansamblu de norme

juridice care reglementează relaţii sociale apropiate.

Dintre definiţiile care s-au dat instituţiei juridice în literatura de

specialitate, două ne reţin atenţia. În concepţia lui Nicolae Popa, instituţia

juridică reprezintă „o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătaore

unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale înrudite,

după metoda de reglementare specifică ramurii respective”92. Această definiţie

evidenţiază faptul că finalitatea instituţiei juridice este subordonată finalităţii

ramurii căreia îi aparţine, precum şi ideea că metoda de reglementare a relaţiilor

sociale specifică instituţiei juridice este aceeaşi cu metoda de reglementare

caracteristică ramurii din care instituţia respectivă face parte.

92 Popa, N., op.cit., p. 244;

104

O altă definiţie care ne-a atras atenţia este cea propusă de Ion Dogaru, D.C.

Dănişor şi Gh. Dănişor, potrivit căreia „instituţia juridică este un sistem

proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, constituit în jurul unei

finalităţi particulare, subordonată finalităţii sistemului juridic”93.

Această definiţie prefigurează principalele trăsături ale instituţiei juridice:

a) instituţia juridică este un sistem de norme, nu este doar o totalitate, ci un

întreg, care adaptează faptele sociale în funcţie de finalitatea propusă;

b) instituţia juridică este un sistem durabil care se referă la instituţia însăşi

şi nu la faptele sociale care-i servesc drept bază. Durabilitatea instituţiei vine din

drept, iar dispariţia insituţiei juridice poate fi determinată numai de dispariţia

genului de relaţii sociale pe care le reglementează;

c) instituţia juridică are o finalitate proprie, subordonată finalităţii ramurii

de drept din care face parte şi care, la rândul său, este subordonată finalităţii

sistemului de drept în ansamblul său;

d) insituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale, cea ce

nu înseamnă însă că relaţiile sunt neapărat distincte de altele (spre exemplu,

căsătoria nu se deosebeşte de concubinaj în fapt, doar dreptul le face distincte);

e) instituţia juridică reprezintă o totalitate ierarhizată, într-o instituţie

juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul

direct al finalităţii instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem.

9.3. RAMURILE DREPTULUI

Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.

Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile

93 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 250;

105

dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice de

reglementare şi a unor principii comune.94 Spre exemplu, ramura dreptului

constituţional, civil, penal, administrativ, financiar, comercial, etc.95

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc

principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării de stat,

sistemil, principiile de organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum

şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. El

se referă la organizarea administraţiei de stat, la raporturile ce se stabilesc între

diferitele organe administrative şi între ele şi alte organe de stat, precum şi la

modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate organele

administraţiei de stat.

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează activitatea financiară a organelor de stat, întocmirea bugetului,

perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale

statului, creditul, asigurările, etc.

Criteriile de delimitare a ramurilor dreptului sunt: obiectul reglementării

juridice, respectiv relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice din

ramura respectivă şi care, putem spune, este criteriul prioritar; metoda de

reglementare, modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul

respectivelor relaţii sociale; principiile comune ramurii de drept. Obiectul

reglementării juridice şi principiile comune ramurii de drept constituie criterii

obiective, pe când metoda de reglementare este un criteriu subiectiv.

94 Popa, N., op.cit., p. 243;95 Vezi şi Ceterchi, I., Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 112-114;

106

Această împărţire a sistemului de drept în ramuri, deşi artificială, prezintă

în special o importanţă metodologică pentru activitatea didactică şi de cercetare

ştiinţifică şi pentru construirea unei bune tehnici legislative.96

Spre ilustrare, ne propunem să analizăm comparativ două ramuri de drept

prin prisma criteriilor de diferenţiere enumerate mai sus.

A. Dreptul civil este definit ca „acea ramură care reglementează raporturi

patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice

aflate pe poziţii de egalitate juridică”97. Obiectul de reglementare îl reprezintă

deci relaţiile sociale cu conţinut patrimonial şi relaţiile sociale personale,

nepatrimoniale. Metoda de reglementare este cea a egalităţii (echivalenţei)

părţilor.

B. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este

format din „totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care

stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile

şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti

împotriva persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai

importante valori sociale ale statului de drept”98. Obiectul dreptului penal îl

reprezintă relaţiile de apărare socială ce pot fi: relaţii de cooperare sau de

conformare faţă de exigenţele vieţii sociale şi relaţii de conflict sau de

contradicţie. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor.

În ceea ce priveşte principiile comune caracteristice celor două ramuri de

drept, facem trimitere la cele arătate în capitolul „Principiile dreptului”.

Sistemul de drept caracteristic unei anumite societăţi nu este static, ci

cunoaşte un amplu proces evolutiv. O tendinţă a acestei evoluţii, sesizată în

literatura de specialitate, este aceea a apariţiei unor ramuri noi (spre exemplu,

96 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 260;97 Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 25;98 Pascu, I., Drept penal, partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 7;

107

dreptul asigurărilor), ceea ce dovedeşte în mod incontestabil dependenţa

sistemului dreptului de evoluţia relaţiilor sociale. De asemenea, este demnă de

semnalat tendinţa de autonomie pe care o capătă anumite eglementări în măsura

în care sunt chemate să dea expresie principiilor unor discipline ştiinţifice

moderne.

9.4. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar dacă se încadrează

într-un sistem legislativ şi dacă se subordonează finalităţii acestuia.

Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative

aflate într-o stare de reală şi acută interferenţă.99

A sistematiza actele normative înseamnă tocmai a le înscrie într-un astfel

de sistem. Această activitate se impune pe de o parte datorită necesităţii

cunoaşterii mai facile a reglementărilor şi, pe de altă parte, nevoii de a

preîntâmpina sau elimina contradicţiile între diversele acte normative.

Sistematizarea actelor normative cunoaşte două forme principale:

încorporarea şi codificarea.

a) Încorporarea este o formă iniţială (inferioară) de sistematizare şi constă

în simpla reunire sistematică, pe baza unei scheme logice, a unor texte legale

disparate.

Criteriile utilizate pot fi alfabetice, cronologice, ramuri de drept sau

instituţii juridice. În reaşizarea acestor încorporări nu se aduc modificări

materialului normativ, ci doar se corectează eventualele erori materiale sau

greşeli gramaticale.

99 Popa, N., op.cit., p. 236;

108

Încorporarea poate fi oficială (colecţii de legi, decrete, hotărâri publicate

periodic, realizate de organe de drept) sau neoficială (îndrumare legislative

realizate de persoane particulare).

b) Codificarea reprezintă o formă superioară de sistematizare, prin cearea

unui act normativ nou (cod), ce cuprinde norme juridice aparţinând aceleiaşi

ramuri de drept sau unei părţi importante a acesteia.

Activitatea de codificare implică mai multe etape:

1. identificarea materialului normativ incident relaţiilor sociale specifice ce

urmează să fie reglementate prin cod;

2. prelucrarea materialului normativ prin îndepărtarea normelor perimate,

completarea lacunelor, introducerea unor norme noi, ordonarea logică a

materialului normativ şi utilizarea unor mijloace moderne de tehnică legislativă;

3. adoptarea legii de sinteză conform procedurii stabilite pentru legile

organice.

Deşi are forma juridică a unei legi, codul este un act legislativ unic, cu o

organizare internă aparte în care normele juridice se succed logic, după un sistem

bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept respective. Orice

cod trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, integralitate în expunere,

logică, caracter practic şi un stil adecvat.

Astfel, Codul civil cuprinde:

1. reguli generale aplicabile întregului drept civil;

2. reguli generale aplicabile obligaţiilor;

3. reguli generale aplicabile contractelor;

4. reguli speciale aplicabile diferitelor contracte.

Codul penal este divizat în Partea generală (care cuprinde reguli generale)

şi Partea specială (ce cuprinde reguli speciale pentru fiecare infracţiune). Pentru

109

reglementarea unei situaţii juridice concrete se aplică de regulă diferite norme, ce

aparţin unor niveluri diferite de abstractizare.

9.5. DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT

Separarea celor două tipuri de drept există încă de la începuturile dreptului

şi cum era şi normal, romanii au fost primii care au definit cele două tipuri de

drept: „publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad

singulorum utilitate pertinent” care în traducere aproximativă ar fi că: „dreptul

public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când

serveşte interesele individului în parte”.

Împărţirea romană a dreptului în drept public şi privat este încă de

actualitate, din mai multe considerente:

a) Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale

dreptului public. În decursul timpului noţiunile drept privat nu au cunoscut mari

modificări de la romani până în prezent.

b) Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de

dreptul privat. Această afirmaţie face referire la faptul că pentru a putea fi în

postura de subiect al dreptului public persoana în cauză trebuie să aibă capacitate

de exerciţiu, cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele

drepturi ce decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte condiţii

suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie, etc.

c) Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că

întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate publică,

iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin

această afirmaţie se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de drept

public care, bucurându-se de prezumţia de legalitate are caracter obligatoriu şi

executoriu, fiind în general unilateral. Pe de altă parte în dreptul privat părţile se

110

află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului

egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a

consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în ce

priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce

presupune bilateralitate.

d) Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de redactare a

conţinutului normelor juridice se înregistrează importante distincţii după

cum norma aparţine dreptului public sau privat. În cele două sfere, publică

respectiv privată normele diferă radical. Pentru dreptul public ele sunt

imperative, rigide, impun o anumită conduită, pe când în dreptul privat ele sunt

permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea

acestora.

Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat, această

diferenţiere având la bază diferite alte criterii, printre care cele mai importante

sunt criteriul interesului şi cel al situaţiei voinţei individuale.

Conform criteriului interesului, suntem în prezenţa dreptului public atunci

când interesul apărat prin norma juridică este general, şi în prezenţa dreptului

privat atunci când interesul apărat prin norma juridică este particular, propriu

unei persoane sau unui grup restrâns.

Potrivit celui de-al doilea criteriu, dreptul privat apare ca egalitar, el

sprijină voinţa autonomă a individului, iar normele sale nu sunt de regulă

imperative; dimpotrivă, dreptul public se relevă ca fiind inegalitar, el se exprimă

prin acţiunea unilaterală a guvernanţilor, iar normele sale sunt imperative; toate

regulile sale sunt de ordine publică.

Indiferent care este criteriul folosit pentru realizarea distincţiei între dreptul

public şi dreptul privat, există o serie de caractere distinctive ale celor două

branşe ale dreptului, care au o deosebită valoare teoretică şi practică.

111

Pe de altă parte, nu se pot ignora interdependenţele ce există între cele două

domenii; dreptul public domină tot mai mult deptul privat, care la rândul său

exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar în interiorul dreptului

privat se simt influenţe reciproce între diferite ramuri.

Dreptul civil este dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de orice

ramură de drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai

flexibile decât cele ale dreptului civil în anumite materii şi aceste formule îşi

extind influenţa lor asupra dreptului civil.

În dreptul public este evident că domină dreptul constituţional.

Ramurile dreptului ce intră în componenţa dreptului public au ca obiect de

reglementare: relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice,

distribuirea competenţelor în stat, forma statului (dreptul constituţional);

organizarea puterii executive la nivel central şi local (dreptul administrativ);

apărarea socială împotriva faptelor infracţionale ce pun în pericol ordinea de

drept (dreptul penal); relaţiile de muncă şi de protecţie socială (dreptul muncii);

relaţiile financiar-bancare (dreptul financiar); relaţiile ce privesc buna

desfăşurare a procesului judiciar (dreptul procesual civil şi penal).

Ramurile ce intră în componenţa dreptului privat reglementează relaţiile

sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particularii

(dreptul civil, dreptul comercial, etc.).

9.6. DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN

Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional public şi drept

internaţional privat.

112

Dreptul internaţional public reprezintă „totalitatea normelor juridice create

de state (şi alte subiecte de drept internaţional) pe baza acordului de voinţă

exprimat în tratate şi alte izvoare de drept în vederea reglementării raporturilor

dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor

de bunăvoie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către

state în mod individual sau colectiv”100.

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

român, art. 11 din Constituţia României prevede în alin. (1) că statul român se

obligă să îşi îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din

tratatele la care este parte, iar potrivit art. 11 alin. (2) tratatele ratificate de

Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Tot în această ordine de

idei, în art. 20 alin. (2) din Consituţie se prevede că dacă există neconcordanţă

între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,

cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai

favorabile.

Dreptul internaţional privat reprezintă totalitatea normelor care

soluţionează conflictele de legi ori conflictele de jurisdicţii, precum şi cele

privind condiţia juridică a străinului.101

Soluţionarea conflictului de legi constă în determinarea legii aplicabile

atunci când raportul juridic este susceptibil să fie reglementat de legile mai

multor state.

A soluţiona un conflict de jurisdicţii înseamnă a determina ţara ale cărei

instanţe sunt competente să soluţioneze litigiul privind un raport juridic cu

100 Dobrescu, D., Năstase, A., Coman, F., Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 51;101 Pricopi, A., Toma, D., Fuerea, A., Drept internaţional privat, Ed Paco, Bucureşi, 1995, p.7;

113

elemente de extraneitate, în situaţia în care instanţe a două sau mai multe ţări par

a fi chemate să soluţioneze un litigiu.

Condiţia juridică a străinului constă în totalitatea normelor juridice care

stabilesc drepturile şi obligaţiile pe care le are străinul, persoană fizică au

juridică, cu alte cuvinte capacitatea sa de folosinţă.

9.7. DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL

COMUNITAR

Dreptul Uniunii Europene-dreptul comunitar-este calificat ca fiind o

specie sui generis a dreptului în general. El reprezintă totalitatea normelor

juridice comunitare incontestabile, care reglementează activitatea instituţiilor

Uniunii Europene, acţiunile şi politicile acesteia şi ale statelor membre. Este

identificat de multe ori prin sintagma acquis comunitar, acquis european sau

doar acquis102 şi este structurat pe 30 de capitole, fiecare reprezentând un

domeniu distinct de reglementare, dar şi de negociere pentru statele care îşi

depun candidatura de aderare la Uniunea Europeană.

Dreptul comunitar, ca instrument de bază al construcţiei europene pe baza

metodei supranaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de dreptul internaţional

public. Aceste aspecte ar fi următoarele:

- Specificul elaborării normelor comunitare. Este bine cunoscut că, la nivel

internaţional, nu există o autoritate legiuitoare suprastatală şi că normele juridice

internaţionale sunt adoptate, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convenţională, prin

acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional, în special statele. Prin

urmare, subiectele dreptului internaţional sunt creatoare, destinatare şi apărătoare

102 Ceea ce a fost obţinut, recunoscut şi nu poate fi contestat; ansamblu de cunoştinţe, avantaje, drepturi, etc. ; a se vedea Le petit Larousse, dictionnaire encyclopedique, 1995, şi Dicţionarul francez-român, Ed. Ştiinţifică, 1972 ;

114

ale normelor juridice internaţionale. Dreptul comunitar, numai sub aspectul

adoptării tratatelor institutive şi a celor modificatoare, eventual a Constituţiei

pentru Europa, care va fi tratatul fundamental al Uniunii Europene, acceptă

modalitatea de adoptare specifică dreptului internaţional public, adică având ca

fundament acordul de voinţă al statelor. Spre deosebire de această situatie,

dreptul comunitar este fundamentat şi pe izvoare care emană de la instituţiile

Uniunii Europene, în special de la legislativul acesteia, concretizat în

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.

- Obiectul de reglementare al dreptului comunitar. Dreptul internaţional

public reglementează relaţiile dintre subiectele sale, în special statele; dreptul

comunitar are o sferă mult mai largă de reglementare care vizează inc1usiv

raporturi dintre persoanele fizice sau juridice, publice sau private, din interiorul

statului. Este adevărat că multe norme de drept internaţional reglementează

aspecte cu privire la persoanele particulare mai ales în domeniul drepturilor

omului. Aceasta nu înseamnă că dreptul internaţional ar reglementa relaţii dintre

aceste persoane, ori dintre ele şi state, ci relaţiile dintre state şi alte subiecte de

drept internaţional, cu privire la statutul acestor persoane. Cu alte cuvinte,

participarea persoanelor particulare la raporturi de drept internaţional este una

mediată de stat, în sensul că numai în măsura în care statul acceptă regu1ile

respective, pot avea o asemenea poziţie (de exemplu, posibilitatea persoanei

fizice de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului). În spaţiul juridic al

Uniunii Europene, dreptul comunitar reglementează raporturi dintre persoane

private fără a fi necesară medierea de către statele membre.

- Izvoarele dreptului internaţional public sunt tratatul internaţional şi cutuma,

ca izvoare principale. Dreptul comunitar este fundamentat şi pe alte izvoare,

proprii numai acestuia, deosebit de complexe. Este drept, sistemul complicat al

izvoarelor dreptului comunitar urmează a fi serios reformat în conformitate cu

115

prevederile Proiectului Constituţiei pentru Europa, dar şi aşa, acestea se vor

deosebi fundamental de cele ale dreptului international public.

- Subiectele dreptului comunitar sunt: Uniunea Europeană; statele membre ale

acesteia; instituţiile Uniunii şi persoanele particulare; fizice sau morale care au

reşedinţa sau sediul legal pe teritoriul Uniunii. Subiectele dreptului internaţional

public sunt: statele, organizaţiile interguvernamentale şi popoarele care-şi

exercită dreptul la autodetenninare. Persoanele particulare, fizice sau juridice, nu

sunt recunoscute ca având personalitate juridică internaţională. Chiar dacă se

discută despre calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi (persoane

fizice, organizaţii particulare, omenirea în ansamblul ei), deocamdată, dreptul

internaţional nu le recunoaşte decât în mod excepţional o anumită poziţie în

raporturile internaţionale.

- Dreptul comunitar este un drept aplicabil direct în statele membre ale

Uniunii Europene; dreptul internaţional public este un drept coordonator, ceea

ce înseamnă ca normele de drept internaţional public sunt obligatorii numai

pentru subiectele care le-au acceptat. Dreptul comunitar, în elaborarea lui aplică

principiul democratic al supunerii minorităţii faţă de majoritate (chiar faţă de o

dublă majoritate), rareori unanimitate. Spre deosebire, dreptul internaţional

public aplică doar principiul consensului; o regulă de drept internaţional public

nu poate fi impusă unui stat fără acordul lui de voinţă.

- Justiţia comunitară, concretizată în Curtea de Justiţie, Tribunal şi, în

perspectivă, tribunalele specializate, are un caracter obligatoriu în spaţiul

Uniunii Europene. În dreptul internaţional public nu există o justiţie

internaţională cu competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului

internaţional public. Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă facultativă

stabilită chiar de Statutul ei. Este adevarat că există şi excepţii de la această

particularitate a dreptului internaţional. De exemplu, Curtea Europeană a

116

Drepturilor Omului. Există chiar o tendinţă de creare a unor instanţe

internaţionale cu competenţă generală şi obligatorie. De exemplu, adoptarea la

Roma, la 17 iulie 1998, a Statutului Curţii Penale Internaţionale, cu competenţă

generală de a judeca cele mai grave infracţiuni internaţionale.

- Ordinea juridică în cadrul Uniunii Europene este mult mai elaborată decât

cea internaţională. Dreptul comunitar nu poate fi pus sub semnul întrebării, aşa

cum se mai întâmplă cu dreptul internaţional public şi această constatare este

categoric o consecinţă a particularităţilor enunţate anterior.

9.8. RAPORTUL DREPT COMUNITAR-DREPT NAŢIONAL

Aplicarea imediată, directa şi prioritară a dreptului comunitar reprezintă

principiul fundamental al ordinii juridice a Uniunii Europene.

Dreptul comunitar este aplieat imediat, pentru că tratatele institutive, dar

şi cele modificatoare au fost incluse în dreptul naţional, în special prin

dispoziţiile constituţionale. În consecinţă, şi celelalte dispoziţii comunitare

adoptate de instituţiile Uniunii Europene au aplicare imediată, chiar dacă statele

pot adopta măsuri naţionale de aplicare, ca o competenta executivă şi nu

decizională. Din perspectiva intrării în vigoare a Constituţei Europei (noiembrie

2006), aplicarea directă a dreptului Uniunii devine principiu constituţional.

Dreptul comunitar este aplicat direct, pentru că nu sunt necesare alte acte

naţionale (de ratificare, de transformare sau de introducere) pentru a pune în

aplicare izvoarele comunitare. Prin urmare, judecătorii, dar şi justiţiabilii, pot

invoca direct dreptul comunitar, atât în aplicarea verticală, cât şi în cea orizontală

a acestuia. Este evident că dispoziţiile comunitare, pentru a fi aplicabile direct,

117

trebuie să răspundă unor criterii precum claritatea, precizia şi, mai ales,

neafectarea de condiţii.

Dreptul comunitar este aplicat cu prioritate, pentru că altfel ar dispărea

raţiunea lui de a fi - realizarea constructiei europene prin unitatea ordinii juridice.

De altfel, pornind de la metoda supranaţională, statele membre ale Uniunii

Europene au acceptat "regula jocului" potrivit căreia au transferat unele

competenţe decizionale (legislative) către instituţiile europene. A lipsi dreptul

comunitar de prioritate în raport cu dreptul intern, în domeniile transferului de

suveranitate, ar însemna abandonarea filozofiei construcţiei comunitare, ca

integrare automată a dreptului comunitar în ordinea juridică naţională.

Statele membre ale Uniunii Europene consacră chiar prin Legile lor

fundamentale aplicarea acestui principiu. Chiar şi în Romania, ca ţară cu statut

de candidat la aderarea în Uniunea Europeană, Constituţia revizuită în anul 2003,

tocmai din nevoia pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi

din punct de vedere constituţional, precizează în art. 148:

,,(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul

transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în

comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se

face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu

majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate

faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului

de aderare".

9.9. MARILE SISTEME DE DREPT

118

Dreptul, ca fenomen social, a cunoscut o importantă evoluţie şi poartă

amprenta epocilor istorice pe care le-a parcurs.

Pornind de la existenţa dinamică a dreptului, ştiinţa juridică încearcă să

ordoneze şi să clasifice pe anumite categorii, tipuri sau familii dreptul existent

de-a lungul istoriei.

În prezent se poate vorbi de existenţa a patru mari sisteme (familii) de

drept:

a) marea familie romano-germanică (cunoscută şi sub denumirea de

sistemul romano-germanic, continental sau latin) se caracterizează prin

descendenţa sa romană şi prin forma de exprimare ( legi şi tendinţe de

codificare). În general, se consideră că sistemele juridice de tradiţi romano-

germanică se clasifică în: sisteme care cunosc o mai pronunţată influenţă

franceză ( au ca model Codul civil francez de la 1804, spre exemplu în Belgia,

Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania); sistemul germano-elveţiano-italian (bazat

pe Codul civil german, introdus în Grecia, Italia, Elveţia); sistemul ţărilor

nordice (sisteme de tradiţie romanistă cu puternice influenţe germanice şi de

common law)

b) familia sau sistemul anglo-saxon, specific Angliei, SUA, Australiei,

Indiei, Noii Zeelande şi altor ţări care au adoptat sistemul englez; această familie

se caracterizează prin preeminenţa formei necodificate, cutumiare şi

jurisprudenţiale. Există şi drept scris, care nu reprezintă însă o parte importantă a

reglementărilor. Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: a) Common

Law, alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (precedente

judecătoreşti); b) Equity, alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior

unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea

discrepanţelor dintre regulile de common law; c) Statutary Law, ce reprezintă

ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege.

119

c) familiile sau sistemele de drept filosofice sau religioase, tradiţionale,

în care se încadrează sistemul islamic, hindus şi cel chinez tradiţional Din acest

ansamblu se desprinde familia dreptului musulman, care a fost iniţial integrată

organic doctrinei religioase a islamului. În prezent se fac eforturi de modernizare

a dreptului musulman, dar instituţiile sale rămân în continuare tradiţionale

Sursele principale ale sistemului juridic musulman sunt Coranul şi Sunna.

Evoluţia dreptului musulman este sigurată prin ijtihâd (jurisprudenţa), giyâs (un

fel de analogie folosită nu pentru interpretare, ci pentru a crea regului) şi ijmâ

(sursa de drept care se formează prin acordul unanim al doctorilor legii islamice).

e) familia dreptului socialist care se mai aplică pe scară din ce în ce mai

restrânsă în ţări din fosta URSS, China, Cuba, Vietnam.

120

CAPITOLUL 10

REALIZAREA DREPTULUI

10.1. PRELIMINARII

Dreptul nu este un scop în sine, nici produsul unei voinţe subiective, ci o

realitate instrumentală, supusă realizării unui scop, ceea ce înseamnă că el se

modifică odată cu modificarea scopului social, adică ori de câte ori binele comun

se recristalizează la nivelul conştiinţei colective. Rezultă de aici că a vorbi de

realizarea dreptului înseamnă a vorbi despre îndeplinirea scopului, a finalităţii

sale, adică a binelui comun.

Realizarea dreptului constituie un proces de mare complexitate care se

desfăşoară în funcţie de o serie de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor

politice, a organizării statale, tipul de relaţii economice, gradul de civilizaţie şi

cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale. În acelaşi timp, ea implică în cel

mai înalt grad personalitatea fiecărui individ al cărui comportament este

reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate să respecte sau

nu prevederile legale.

Ca un ansamblu de norme practice, dreptul are valoare normativă, el

enunţând „ceea ce trebuie, nu ceea ce este”103. În primul rând, finalitatea sa se

atinge prin educarea indivizilor, a destinatarilor normei, lucru care este însă

destul de dificil, dată fiind diversitatea gradului de cultură şi de înţelegere a

acestora. Însă, din păcate, norma de drept este, prin natura ei, pasibilă de a fi

103 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 345;

121

încălcată, de aceea atingerea finalităţii dreptului trebuie să implice şi o acţiune de

constrângere din partea statului, care să asigure restabilirea ordinii prin

sancţionarea individului. Nu trebuie să înţelegem de aici că statul îndeplineşte

doar funcţia de constrângere. Dimpotrivă, el are şi o funcţie preventivă, chiar

stimulativă, sancţionând în mod pozitiv pe cei care respectă regulile de drept.

Existenţa şi realizarea dreptului apar astfel drept condiţii ale ordinii

publice, în care se înscrie ordinea de drept, care reprezintă desfăşurarea întregii

vieţi sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice.

10.2. NOŢIUNEA REALIZĂRII DREPTULUI

Realizarea dreptului poate fi definită drept „un proces prin care normele

generale şi abstracte se concretizează într-un anumit tip de societate prin

conformarea conduitei subiecţilor faţă de prescripţiile lor şi printr-un ansamblu

de acţiuni menite să asigure aplicarea acestora în vederea binelui comun”104.

În fapt, realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de

conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă. Ea implică participarea

unor subiecte multiple (cetăţeni, autorităţi ale statului, alte instituţii), precum şi

asigurarea acelui cadru organizat care permite acestor subiecte sa-şi valorifice

deplin şi fără nici un obstacol, prerogativele legale.

Ideal ar fi ca dreptul să se realizeze fără a fi necesară nici o constrângere

exterioară, ceea ce presupune ca individul să atingă un grad înalt de conştiinţă,

iar dreptul să fie perfect raţional. Or, dreptul pozitiv este departe de a fi raţional,

el depinde de condiţiile sociale. Din acest punct de vedere, se poate afirma că

dreptul presupune doar o ridicare a mediei de înţelegere şi de conformare faţă de

normă.

104 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 347;

122

Rolul statului în acest proces constă în a acţiona în vederea ierarhizării

valorilor sociale în scopul obţinerii unui anumit tip de ordine şi al determinării

unui număr semnificativ de indivizi să se conformeze acesteia.

10.3. FORMELE REALIZĂRII DREPTULUI

Din cele arătate până acum se desprinde concluzia că dreptul se realizează

prin două forme concrete:

1) prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către subiecţii de

drept;

2) prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

1) Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor

legale de către subiecţii de drept

Cea mai simplă modalitate o reprezintă realizarea normelor prohibitive.

Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin aceste norme este suficient ca

persoanele vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise şi astfel

prohibiţia, interdicţia stabilită de legiuitor, a fost realizată.

Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea normelor depinde, în

primul rând, de modul în care se impune la nivelul conştiinţei colective o

anumită ierarhizare a valorilor şi intereselor. Are loc o conştientizare a binelui

comun, a scopului social, pe care indivizii îl percep ca pe natura lor şi, de aceea,

se conformează prescripţiilor normative.

Cea de-a doua cauză care duce la realizarea dreptului prin respectarea şi

executarea prescripţiilor juridice este teama de constrângere. Pentru ca

sancţiunea să-şi atingă scopul, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:

123

a) să poată fi aplicată;

b) subiectul de drept să aibă suficientă educaţie pentru a înţelege justeţea

sancţiunii în cazul în care încalcă norma;

c) însemnătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obţinute prin

încălcarea normelor de drept să nu fie disproporţionată faţă de cele obţinute prin

conformare.105

O a doua modalitate de realizare a dreptului poate fi constatată în cazul

normelor juridice permisive şi onerative în situaţia în care cetăţenii şi subiectele

colective de drept trebuie să îşi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi

care se concretizează în elaborarea de acte individuale, în temeiul unor acte

juridice, fără însă a fi nevoie de încheierea unui act scris, într-o formă oficială, şi

nici de participarea organelor de stat (de exemplu, îndeplinirea obligaţiilor

cotidiene prevăzute de Codul familiei de către soţi, sau cumpărarea unui produs

dintr-un magazin).

Pentru ca dreptul să fie respectat de către cetăţeni, acesta trebuie să

cunoască regulile sale, iar statul trebuie să ia măsurile ce se impun în vederea

popularizării actelor normative şi aducerii lor la cunoştinţa generală.

Problematica juridică trebuie să fie tradusă într-un limbaj accesibil.

Ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai

bogată decât cealaltă formă (aplicarea dreptului), dar din punctul de vedere al

tehnicii juridice, actiivtăţile implicate în realizarea ei sunt relativ mai simple, se

pot desfăşura şi în fapt (fără încheierea unui act scris, fără îndeplinirea unor

condiţii de fond sau de formă mai speciale), dar, bineînţeles, sunt compatibile şi

cu realizarea prin crearea şi desfăşurarea unor raporturi juridice.

105 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 350;

124

2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele de stat competente

Pentru a fi în prezenţa unei ordini juridice, statul trebuie să fie capabil nu

doar să creeze norme, ci şi să determine realizarea lor efectivă, atât prin acţiuni

care să stimuleze subiecţii să se conformeze voluntar normelor, cât şi prin

organizarea constrângerii instituţionalizate efective. Aplicarea dreptului de către

stat implică două tipuri de acţiuni: stimulative şi represive.

10.4. NOŢIUNEA APLICĂRII DREPTULUI

În esenţă, aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem

de acţiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor

normelor de drept.106

Aplicarea dreptului este nemijlocit legată de naşterea unui raport juridic în

care întotdeauna o parte este un organ de stat ce-şi exercită prerogativele potrivit

cu competenţa ce-i este rezervată prin lege.

Organele de stat se manifestă ca purtătoare ale puterii de stat, iar prin

intermediul actelor de aplicare sunt concretizate drepturile şi obligaţiile unor

subiecţi în cadrul raporturilor juridice determinate (respectiv constatarea acestora

şi nicidecum restabilirea ordinii de drept încălcate şi aplicarea sancţiunilor

normei de drept.

Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific, actul de

aplicare, care are aceeaşi esenţă ca şi actul normativ, dar se deosebeşte de acesta

prin următoarele:107

106 Popa, N., op.cit., p. 258;107 Popa, N., op.cit., p. 261-263;

125

a) poate fi emis de orice organ al statului şi, în limite determinate, chiar şi

de organizaţii nestatale;

b) are caracter individual, concret determinat;

c) este elaborat în mod diferit de la o ramură la alta şi, chiar în cadrul

aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta;

d) are un conţinut, un scop şi o finalitate deosebită;

e) îşi epuizează efectele printr-o singură executare;

f) apare întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului;

g) devine obligatoriu, în principiu, în momentul comunicării lui părţilor

interesate;

h) controlul legalităţii sale poate fi un control ierarhic sau unul

judecătoresc.

10.5. ETAPELE APLICĂRII DREPTULUI

Indiferent dacă actul de aplicare este administrativ sau judiciar, activitatea

de aplicare presupune anumite etape:

1) determinarea stării de fapt;

2) alegerea şi interpretarea normei de drept;

3) elaborarea şi emiterea actului de aplicare;

4) executarea actului de aplicare.

1. Determinarea stării de fapt, ale cărei probleme principale constau în

realitatea şi proba faptelor, este prima etapă în activitatea de aplicare. Verificarea

şi clasificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de către organul de aplicare

126

numai în lumina ipotezei uni norme juridice, deci se vor reţine doar acele

împrejurări care au relevanţă în cauză (faptele juridice).108

Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul, sfera

aspectelor faptice fiind foarte diversă.

2. Alegerea normei juridice (critica normei), corecta încadrare juridică a

stării de fapt, conferă actului de aplicare trăsături de legalitate.

În vederea unei calificări juridice corespunzătoare, organul de aplicare

îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile: nominalizarea normei juridice,

verificarea autenticităţii sale, a forţei sale juridice, a acţiunii sale şi a raporturilor

sale cu alte norme juridice, determinarea conţinutului exact al normei.

Interpretarea normei de drept reprezintă un moment important în această

etapă şi constă din operaţiuni de lămurire şi concretizare a conţinutului regulii de

drept cuprinsă în norma ce urmează a reglementa raportul respectiv.109

3. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare

Aceste două operaţiuni reprezintă rezultatul unui demers raţional şi al unei

manifestări de voinţă din partea organului de stat, realizat în baza legii şi în

vederea aplicării sale la un caz concret.

Actele de aplicare apar într-o varietate de forme: ele trebuie să respecte

anumite condiţii de formă, studiate pe larg atât de dreptul administrativ, cât şi de

dreptul procesual civil şi penal.

4. Executarea actului de aplicare

108 Vezi explicaţiile de la capitolul “Raportul juridic”;109 Pentru mai multe amănunte facem trimitere la capitolul “Interpretarea normelor juridice” al lucrării de faţă;

127

De multe ori, actul de aplicare este executat de bunăvoie de către subiecţii

de drept vizaţi de acesta. În lipsa conformării voluntare, statul este îndreptăţit să

treacă la aplicarea acestuia prin constrângere.

10.6. DELIMITAREA DOMENIULUI DE APLICARE A

DREPTULUI

Coordonatele fundamentale ale aplicării (acţiunii) normelor juridice sunt:

timpul, spaţiul şi persoana, la care se adaugă şi dimensiunea sistematică.110

10.6.1. Aplicarea în timp a dreptului

Legea ( norma juridică) este aplicabilă, atâta timp cât este în vigoare, adică

între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare; deducem, deci că

trei sunt aspectele care conturează domeniul de aplicare în timp a normelor

juridce: a) intrarea în vigoare a legii; b) acţiunea normei şi c) ieşirea din vigoare

a normelor juridice.

a) Intrarea în vigoare a legii

Intrarea în vigoare a legii determină momentul începând cu care ea devine

aplicabilă. Norma devine obligatorie, în principiu, de la data aducerii ei la

cunoştinţa publică, întrucât nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă pe care

nu ar putea-o cunoaşte.

În România legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării ei în

Monitorul Oficial111, ceea ce asigură certitudinea cu privire la data intrării în

vigoare. Există însă şi excepţii: astfel, există legi care prevăd în textul lor un

110 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.360;111 Potrivit art. 78 din Constituţia României, republicată;

128

termen de la împlinirea căruia intră în vigoare (ca o dată ulterioară publicării sau

după trecerea unei perioade de timp); spre exemplu, art. 511 din noul Cod penal

prevede: „Prezentul Cod intră în vigoare la un an de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I.”. De asemenea, ordonanţele de urgenţă

ale Guvernului intră în vigoare după depunerea lor spre dezbatere în procedură

de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în

Monitorul Oficial al României, potrivit art. 114, al. (5) din Constituţie.

Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru

destinatarii săi: nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo

censetur ignorare legem), odată ce ea a fost publicată şi a intrat în vigoare. Se

admit totuşi două excepţii de la această regulă:

1. atunci când o parte a teritoriului rămâne izolată de restul ţării printr-o

cauză de forţă majoră, situaţie în care necunoaşterea poate fi obiectivă;

2. în materia convenţiilor, atunci când o persoană încheie un contract

necunoscând consecinţele pe care le face să decurgă din acesta, ea poate cere

anularea contractului pentru eroare de drept112.

b) Acţiunea în timp a normelor juridice

Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este activă, ea

acţionează pentru viitor, acţiunea sa fiind guvernată de două principii:

1. principiul neretroactivităţii legii;

2. principiul neultraactivităţii legii.

1. Principiul neretroactivităţii legii presupune neaplicarea ei unor situaţii

juridice ale căror efecte au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii

anterioare; el este consacrat ca atare în art. 1 din Codul civil: ”Legea dispune

112 Popa, N., op.cit., p. 177;

129

numai pntru viitor, ea n-are putere retroactivă”, precum şi în art. 11113 din Codul

penal: „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu

erau prevăzute ca infracţiuni”.

Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de

stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de

raţiunea prezenţei normei în viaţa socială.

De la acest principiu există însă şi excepţii:

Legea penală mai favorabilă şi legea dezincriminatoare

Art. 15 al. (2) din Constituţia României prevede: „Legea dispune numai

pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile”;

excepţia este de asemenea consacrată în Codul penal în art. 12114, care spune că

legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt

prevăzute de legea nouă (legea dezincriminatoare), şi în art. 13115, care dispune

că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea mai favorabilă.

Raţiunea pentru care legea dezincriminatoare şi legea penală mai favorabilă

retroactivează rezidă în ideea de umanism care străbate întregul nostru drept şi

care este conformă cu idealul de justiţie.

Legea interpretativă

Prin lege interpretativă se înţelege o lege care precizează sensul unei legi

anterioare obscure; ea face corp comun cu legea interpretată, deci, în principiu,

retroactivează.

Legile de competenţă şi procedură

113 În noul Cod penal, această dispoziţie este cuprinsă în art. 5 alin. (1);114 În noul Cod penal, această reglementare este cuprinsă în art. 5 alin. (2) Teza I;115 Art. 6 alin. (1) în noua reglementare;

130

Regulile de competenţă şi procedură stabilite printr-o lege nouă se aplică

nu numai cauzelor viitoare, ci şi cauzelor deja deduse judecăţii, aflate pe rol

înaintea intrării lor în vigoare.

Retroactivitatea expresă116

Această formă a retroactivităţii rezultă chiar din textul normei juridice,

legiuitorul prevăzând expres că legea se va aplica retroactiv.

2. Principiul neultraactivităţii legii implică faptul că o lege veche nu-şi

poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare.

Şi de la acest principiu există excepţii:

Situaţiile contractuale în curs

Ele rămân, în principiu, reglementate de legea veche, pe baza principiului

libertăţii contractuale, însă judecătorul poate deroga de la ea dacă interesul social

pe care îl afirmă astfel este atât de imperios încât să justifice afectarea stabilităţii

convenţiilor.

Legea penală temporară

Potrivit art. 16 Cod penal „Legea penală temporară se aplică infracţiunii

săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau

judecată în acel interval de timp”.117

c) Ieşirea din vigoare a normelor juridice

Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin patru modalităţi:

1) abrogarea;

116 În prezent, retroactivitatea expresă prezintă doar interes didactic, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale (n.a.);117Art. 9 alin. (1) C.pen., în noua reglementare;

131

2) căderea în desuetudine;

3) ajungerea la termen;

4) caducitatea.

1. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept

datorată intrării în vigoare a unei norme noi. Abrogarea unui act normativ nu

poate fi făcută decât printr-un act ce are în ierarhia normelor juridice aceeaşi

poziţie sau o poziţie superioară.

În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului ce face abrogarea,

ea poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o

modificare explicită a voinţei organului abrogator de a scoate din vigoare norma

juridică; ea este directă atunci când în cadrul dispoziţiilor finale ale legii noi se

prevăd în amănunt dispoziţiile anterioare abrogate şi indirectă atunci când se

precizează doar generic că dispoziţiile contrare legii se abrogă.

Abrogarea tacită (implicită) este acea formă a abrogării care nu rezultă

dintr-o manifestare expresă de voinţă a organului abrogator, ci din adoptarea

unei norme contrare celei existente.

Dacă luăm în considerare criteriul întinderii abrogării, ea poate fi totală

(când este scos din vigoare întregul act anterior) şi parţială (atunci când doar

anumite dispoziţii ale actului normativ îşi încetează forţa obligatorie, celelalte

rămânând în vigoare).

Trebuie făcută o deosebire între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă

o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă, pe

care însă nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.

132

2. Căderea în desuetudine este situaţia în care, deşi formal, o normă

juridică este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care

au generat apariţia sa, ea nu se mai aplică întrucât a încetat temeiul normei (ratio

legis). Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte

normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o

justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale

vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de

trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări

ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai

corespund nevoilor realităţii.

3. Ajungerea la termen. Anumite legi prevăd chiar în textul lor momentul

ieşirii din vigoare. Există legi care prin natura lor sunt temporare (de exemplu,

legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe), altele capătă acest caracter

prin voinţa legiuitorului (spre exemplu, Decretul Lege nr. 60/1990 privind

pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, care s-a aplicat pe o durată de

6 luni, începând cu 1 martie 1990).

4. Caducitatea intervine atunci când dispar relaţiile sociale (circumstanţele

de fapt) reglementate prin norma de drept respectivă.

10.6.2. Aplicarea în spaţiu a legii

Principiul care domină materia aplicării legii în spaţiu este cel al

teritorialităţii, potrivit căruia legea se aplică în limitele teritoriului statului al

cărui legislativ a edictat-o Acest principiu se bazează pe ideea suveranităţii

statale.

133

În statele unitare, aplicarea legii în spaţiu nu ridică probleme deosebite; în

principiu, actele normative ce emană de la organele centrale se aplică pe întregul

teritoriu, iar cele care emană de la organele unităţilor administrativ-teritoriale, în

limitele unităţii respective.

În cazul statelor federale primează principiul preeminenţei legii federale (în

caz de conflict între legea federală şi cea a unui stat federat se aplică cea

federală), dar au existat şi excepţii.

În cazul conflictelor de legi aplicabile unor raporturi juridice cu elemente

de extraneitate în dreptul internaţional privat, se face apel la normele conflictuale

care determină legea aplicabilă. La noi acest lucru este reglementat de Legea nr.

105/1992.

Există şi excepţii de la principiul teritorialităţii: fie legea naţională nu se

aplică pe teritoriul statului anumitor bunuri ori persoane, fie legea română se

aplică şi în afara teritoriului naţional.

Efectul extrateritorial al normei juridice poate apare fie pe baza autonomiei

de voinţă a părţilor (în dreptul internaţional privat), fie independent de voinţa

acestora; astfel, legea penală are uneori aplicare extrateritorială; potrivit art. 4

Cod penal, legea română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului

României, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o

cetăţenie, îşi are domiciliul în România (principiul personalităţii legii penale);

art. 5 alin. 1 Cod penal prevede că legea română se aplică infracţiunilor săvârşite

în afara teritoriului României contra securităţii statului român sau contra vieţii

unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale

sau sănătăţii unui cetăţean român, chiar atunci când faptele sunt săvârşite de

către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe

teritoriul României (principiul realităţii legii penale); în sfârşit, art. 6 alin. 1 Cod

penal prevede că legea română se aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute

134

la art. R alin. 1 Cod penal dacă: a) fapta este incriminată şi de legea penală a ţării

unde a fost săvârşită şi b) făptuitorul se află în România (principiul universalităţii

legii penale).

Legea română nu se aplică pe teritoriul României unor bunuri şi persoane,

fiind vorba aici de sediile misiunilor diplomatice şi de personalul diplomatic,

precum şi alte excepţii prevăzute de lege.

10.6.3. Aplicarea legii asupra persoanelor

Aşa cum am arătat în capitolul dedicat analizei normei juridice, aceasta

este generală şi impersonală, chiar dacă nu întotdeauna se adresează tuturor

subiectelor de drept. La baza aplicării normei juridice stă principiul egalităţii; în

conformitate cu art. 16 alin. (1) din Constituţia României, „cetăţenii sunt egali în

faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări”.

În principiu, toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor

statului respectiv, dar există şi excepţii, aşa-numitele privilegii şi imunităţi, care

pot fi de drept intern şi de drept extern.

Privilegiile de drept intern sunt cuprinse în art. 84 alin. (2), 69 alin. (1),

108 din Constituţie şi se referă la membrii Parlamentului, la Preşedintele

României şi la membrii Guvernului.

Privilegiile de drept internaţional sunt apanajul personalului diplomatic sau

consular, în temeiul Convenţiei de la Viena din 1963.

Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim juridic aparte. Sunt

cunoscute trei forme de reglementare a acestuia:

1) regimul naţional, ce constă în recunoaşterea unei egalităţi în drepturi

între cetăţeni şi străini (cu excepţia drepturilor politice);

2) regimul special, care constă în acordarea pentru străini a unor drepturi

nominalizate în acorduri internaţionale sau în legislaţia naţională;

135

3) regimul instituit prin clauza naţiunii celei mai favorizate, în temeiul

căreia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela

conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat; clauza are o

natură contractuală, acest regim fiind consacrat în acorduri bilaterale.

10.6.4. Aplicarea dreptului în ordinea sistematică

Sistemul de drept este, aşa cum am arătat, un ansamblu de reguli aflate într-

un raport de subordonare ierarhică.

Astfel, dacă o normă vine în conflict cu o alta, situată pe o poziţie

superioară în ierarhie, se va aplica cea de-a doua.

De asemenea, dacă o normă specială vine în conflict cu o normă generală,

se va aplica prima dintre ele (cu condiţia ca ambele să fie pe aceeaşi poziţie în

ierarhia normelor), potrivit adagiilor specialia generalibus derogant118 şi

generalia specialibus non derogant119.

O problemă interesantă se ridică atunci când o normă generală este

ulterioară unei norme speciale. Potrivit principiului efectului imediat al legii noi,

ar trebui să se aplice norma generală; potrivit principiului specialia generalibus

derogant, ar trebui să se aplice cea specială. Uneori această problemă este

rezolvată chiar de către legiuitor, în dispoziţiile tranzitorii, dacă nu, se analizează

fiecare caz în concret.

118 Legea specială derogă de la legea gnerală (n.a.);119 Legea generală nu derogă de la legea specială (n.a.);

136

CAPITOLUL 11

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

11.1. NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA INTERPRETĂRII

NORMELOR JURIDICE

137

Un moment de cea mai mare importanţă în procesul realizării dreptului îl

reprezintă interpretarea normelor juridice, ce presupune cunoaşterea cu exactitate

a conţinutului prevederilor lor. În materie de interpretare, bibliografia juridică

este deosebit de generoasă, toate lucrările de specialitate scoţând în evidenţă

conţinutul bogat al acestei operaţiuni juridice, semnificaţiile momentelor sale

succesive, formele şi metodele specifice de interpretare.

În esenţă, interpretarea normelor juridice poate fi definită drept o

operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei norme juridice, în

scopul aflării şi explicării înţelesului real al acesteia, potrivit voinţei

legiuitorului.

Interpretarea este o operaţiune constant necesară în cadrul oricărui proces

de aplicare a legii, în vederea determinării şi precizării principiului aplicabil unei

situaţii, folosind un ansamblu de procedee specifice, sau, cu alte cuvinte,

„interpretarea înglobează ansamblul operaţiunilor necesare pentru a face regulile

de drept susceptibile de a fi aplicate în cazul concret”120. Rezultă de aici că

această operaţiune logico-raţională de interpretare a legii se caracterizează printr-

o finalitate practică, reprezentată nu doar de clarificarea normei juridice, ci şi de

stabilirea compatibilităţii acesteia cu o anumită situaţie de fapt.

Necesitatea interpretării este justificată în primul rând de generalitatea

normei juridice, dar şi de specificitatea limbajului juridic, de dinamica

finalităţilor dreptului şi de contradicţiile interne ale sistemului juridic, sistem

care prezintă în mod necesar lacune.121

a) Generalitatea normei. Legea conţine reguli de conduită generale,

abstracte şi obligatorii pe care oamenii, destinatarii legii, trebuie să le respecte.

120 Pescatore, P., Introduction a la science du droit, Centre Universitaire de L’Etat, Luxembourg, 1978, p. 326, citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.379;121 Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 380-382;

138

Indiferent cât de clară ar fi legea, ea nu poate să prevadă toate cazurile concrete

la care urmează să se aplice, deci operaţiunea de interpretare este necesară în

cadrul oricărui proces de aplicare a normelor juridice.

b) Specificitatea limbajului juridic. Crearea şi aplicarea normelor juridice

este în esenţă un fapt de comunicare şi, pentru a avea eficacitate practică (pentru

a fi cunoscută şi înţeleasă), ea trebuie să fie exprimată în limbajul uzual.

Limbajul folosit într-un text de lege este prezumat a fi utilizat în sensul

uzual. Când legiuitorul utilizează termenii într-un alt sens decât cel obişnuit, el

este obligat să-i definească. Prin această definiţie stipulativă, termenii sunt

reformulaţi pentru a corespunde voinţei legiuitorului. Spre exemplu, termenul

teritoriu înseamnă în limbajul uzual întindere de pământ delimitată prin hotare,

pe care se exercită o anumită autoritate, iar în sensul legii penale, potrivit art.

142 C.pen., el înseamnă întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere,

cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi

spaţiul aerian al acesteia; o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi

dacă este comisă pe o navă ori aeronavă română (art. 143, alin. 1 C.pen122.).

c) Dinamica finalităţilor dreptului. Este bine cunoscut faptul că, în

prezent, societatea omenească evoluează într-un ritm alert şi, de regulă, dreptul,

al cărui proces evolutiv este mai lent, se adaptează greu la schimbarea extrem de

rapidă a ordinii sociale şi, mai ales, a celei economice. Norme deja existente sunt

chemate să construiască o ordine socială de multe ori diferită de cea care le-a

generat şi, în acest caz, interpretul este cel care reorientează norma în raport cu

noua finalitate a dreptului.

d) Contradicţiile interne ale sistemului juridic. În orice sistem juridic

pot apare contradicţii între dispoziţiile aceluiaşi act normativ, între dispoziţiile

cuprinse în diferite acte normative şi între dispoziţiile unor acte normative şi

122 Art. 10 alin. (3) în noua reglementare

139

principiile generale ale dreptului123, apariţia acestor contradicţii având o

cauzalitate multiplă. Rolul interpretării este de a elimina aceste contradicţii în

conformitate cu principiul ierarhizării normelor juridice, care rezolvă conflictul

între două norme, dând dreptul judecătorului să lase neaplicată o dispoziţie în

favoarea alteia, situată pe o poziţie superioară în ierarhie.

e) Lacunele legii. Interpretarea are misiunea să acopere lacunele legii, care

nu este perfectă; judecătorul este obligat să soluţioneze orice cauză dedusă

judecăţii prin găsirea unei norme aplicabile, iar în lipsa uneia exprese, prin

recurgerea la principiile generale ale dreptului. Astfel, oricărei situaţii de fapt îi

va corespunde în ordinea juridică o normă pe care o va reglementa. Potrivit art. 3

din Codul civil, „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu

prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca

culpabil de denegare de dreptate”.

11.2. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În procesul interpretării nu se pot da reguli stricte, care să conducă în mod

automat la o interpretare corectă. Doctrina şi practica aplicării dreptului au

relevat însă o serie de principii, cu grad de generalitate diferit, ce au un rol

important în interpretarea normelor juridice.

1. Legea trebuie interpretată în litera şi spiritul ei, ţinându-se seama de

voinţa legiuitorului şi urmărindu-se o înlănţuire logică a faptelor şi a aprecierilor

juridice.

2. Orice interpretare trebuie să se facă subiectum materiam, adică în

conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia

juridică şi ramura de drept unde aceasta se găseşte.123 Dogaru, I., Elemente de teorie generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p. 227;

140

3. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie (ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Spre exemplu, în cazul art. 45

alin. (3) din Constituţia României nu se face distincţie între minorul sub 14 ani şi

cel între 14 şi 18 ani; în aceeaşi ordine de idei cităm şi art. 14 alin. 1 din Decretul

nr. 31/1954, care precizează: „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la

acela dintre părinţi la care acesta locuieşte statornic”.

4. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio este

strictissimae interpretationis). Această regulă se poate aplica spre exemplu

pentru stabilirea sensului exact al art 142 din Codul familiei care se referă la

punerea sub interdicţie judecătorească: „Cel care nu are discernământ pentru a se

îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi

pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii”.

Între regulă şi excepţie există un raport exprimat prin adagiile specialia

generalibus derogant124 şi generalia specialibus non derogant125.

5. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,

au prioritate reglementările internaţionale.

În materia contractelor există de asemenea o serie de reguli generale de

interpretare:

a) prioritatea voinţei părţilor;

b) contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte ce ţin

de natura însăşi a contractului;

c) interpretarea coordonată a clauzelor contractului;

124 Legea specială derogă de la legea gnerală (n.a.);125 Legea generală nu derogă de la legea specială (n.a.);

141

d) clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce un

efect juridic (art. 978 C.civ), potrivit principiului actus interpretandus

est potius ut valeat quam ut pereat;

e) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul

contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au

propus a contracta;

f) când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un

exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul

exemplului.

11.3. FELURILE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În teoria dreptului s-au cristalizat mai multe forme ale interpretării

normelor juridice, clasificarea făcându-se în funcţie de trei criterii:

a) în funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) distingem între

interpretarea oficială şi neoficială.

Interpretarea oficială este obligatorie şi este făcută de o autoritate publică

(fie organul care a emis norma de drept, fie organele care aplică norma).

Interpretarea oficială se subclasifică astfel în interpretare autentică (atunci când

provine de la organul emitent al normei cu caracter de lege), judiciară sau

cauzală (când este făcută de un organ judecătoresc) şi administrativă (când se

face de către un organ al administraţiei).

142

Interpretarea neoficială nu este obligatorie şi este făcută de o persoană

particulară.

b) în funcţie de metoda de interpretare deosebim: interpretarea

gramaticală, interpretarea logică, interpretarea sistematică, interpretarea

istorică şi interpretarea teleologică;

c) în sfârşit, în funcţie de rezultatul interpretării, distingem între

interpretarea literală (declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea

restrictivă.

11.3.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială a normelor juridice

A. Interpretarea oficială

Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de către

autorităţile publice care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice,

fie în procesul aplicării lor.126 Ea poate fi autentică, judiciară şi administrativă.

a) Interpretarea autentică este cea care emană de la însuşi legiuitorul,

într-o formă generală şi obligatorie. Ea reprezintă interpretarea unui act de

legislaţie de către autoritatea care a emis actul originar; organele care emit acte

normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative

126 Popa, N., op.cit, p. 274;

143

interpretative. Actul interpretativ are acelaşi efect cu actul originar, deci este

general şi obligatoriu.

Actul interpretativ face corp comun cu actul interpretat şi se aplică de la

data intrării în vigoare a actului interpretat. Efectele interpretării autentice sunt

aşadar retroactive.

b) Interpretarea judiciară (cazuală) este realizată de către judecător în

procesul de aplicare a legii la un caz concret; ea este întotdeauna o interpretare

de caz.127 Interpretarea dată are forţă juridică obligatorie numai pentru cauza

respectivă şi doar faţă de participanţii la această cauză.

Interpretarea judiciară are un caracter complex, nefiind doar o aplicare

imediată, mecanică a normei, ci şi o refacere a ei. Aşa cum s-a arătat, sistemul

juridic în vigoare are o serie de lacune, determinate în primul rând de faptul că

situaţiile concrete sunt mult prea diverse pentru ca o construcţie logică să le

poată cuprinde. Astfel, judecătorului îi revine obligaţia, impusă de dreptul

obiectiv însuşi, de a completa aceste lacune, ceea ce îi conferă de drept puterea

de a crea dreptul Această putere creatoare este limitată însă la caz, ea neavând

generalitatea legii.

Instanţele sunt libere şi suverane în interpretarea normelor juridice,

judecătorul fiind supus doar legii şi propriei conştiinţe. Ele nu au de suportat nici

un amestec din afara sistemului judiciar atunci când interpretează legea, nici din

partea puterii executive, nici din partea puterii legislative şi, pe de altă parte, sunt

libere de orice imixtiune din interiorul sistemului judiciar, nefiind obligate să

ţină seama de interpretarea dată de jurisdicţiile superioare şi nici de propria

interpretare.

c) Interpretarea administrativă este cea făcută de organele administraţiei

cu prilejul organizării şi executării în concret a legii. Această formă de

127 Popa, N., op.cit., p. 275;

144

interpretare are un caracter specific, nefiind nici autentică, nici o interpretare de

caz.

B. Interpretarea neoficială (doctrinală) este cuprinsă în principal în

operele ştiinţifice (în doctrină). Ea nu are forţă obligatorie, însuşirea sau

respingerea sa fiind lăsată la latitudinea organului de aplicare a legii.

Interpretarea facultativă se regăseşte şi în pledoaria avocatului, analiza

cauzei pe care o reprezintă putând fi luată în considerare de instanţă sau putând fi

respinsă (atât acceptarea, cât şi respingerea interpretării apărătorului netrebuind a

fi motivate de către judecător).

Deşi nu are forţă juridică obligatorie, interpretarea neoficială, mai ales cea

doctrinală, a exercitat întotdeauna o imensă influenţă asupra dezvoltării

dreptului.

11.3.2. Interpretarea gramaticală, logică, sistematică, istorică şi teleologică

A. Interpretarea gramaticală

Interpretarea gramaticală are ca obiect stabilirea sensului normei juridice

prin analiza sintactică şi morfologică a textului ei, precum şi printr-o analiză de

vocabular (prin stabilirea sensului termenilor cuprinşi în enunţ).

Analiza gramaticală a textului normei juridice constă în stabilirea sensului

cuvintelor, a modului de folosire a acestora în text (dacă legiuitorul le foloseşte

în accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică).

Când legiuitorul renunţă la sensul uzual al termenilor, el precizează noua

semnificaţie într-o definiţie legală (stipulativă). De multe ori legiuitorul defineşte

chiar în conţinutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, dă definiţii

unor instituţii. Interpretul trebuie să ia în consideraţie înţelesul specific al unor

145

termeni pentru norma din ramura de drept la care se raportează în momentul în

care rezolvă cauza (penală, civilă, etc.).

Interpretarea gramaticală implică analiza propoziţiilor sub aspectul

legăturii dintre cuvinte şi analiza sintactică a frazei. O atenţie deosebită se acordă

conjuncţiilor, întrucât concluziile la care conduce utilizarea lor sunt diferite. Spre

exemplu, dacă textul spune că o faptă se pedepseşte cu închisoare de la ... la ... şi

interzicerea unor drepturi, ne aflăm în faţa unei pedepse cumulative; dacă textul

spune că o faptă se pedepseşte cu închisoare sau amendă, ne aflăm în faţa unei

pedepse alternative. Tot pe baza unei interpretări gramaticale se ajunge şi la

stabilirea sensului real al art. 13 din Decretul nr. 31/1954128: „Domiciliul unei

persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală.” Şi

anume: dacă persoana fizică are o singură locuinţă statornică, aceea este

domiciliul său, dacă persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său

este acolo unde are locuinţa principală. Concluzia aceasta se desprinde din

folosirea în text a particulei sau.

B. Interpretarea logică

Metoda logică de interpretare constă în folosirea procedeelor logicii

formale generale, a raţionamentelor inductive sau deductive, a procedeelor

demonstraţiei pentru desluşirea înţelesului normelor.129

În utilizarea metodei logice de interpretare, interpretul se foloseşte de o

serie de argumente ale logicii formale.

a) Argumentul „per a contrario” (qui dicit de uno, negat de altero). Acest

argument valorifică regula potrivit căreia, atunci când se afirmă ceva, se neagă

contrariul sau, cu alte cuvinte, se întemeiază pe legea terţului exclus (în cazul

128 Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în B.Of. nr. 8/1954;129 Dogaru, I., op. cit., p. 396;

146

noţiunilor contradictorii, doar una poate fi adevărată, cealaltă fiind cu necesitate

falsă, fiind exclusă o treia posibilitate).

Spre exemplu, în art. 72 alin. (2) din Constituţia României se arată că legile

constituţionale sunt cele de revizuire a Costituţiei şi în alin. (3) se enumeră

domeniile care se reglementează prin lege organică; rezultă, per a contrario, că

toate celelalte domenii sunt reglementate prin legi ordinare.

De asemenea, în art. 5 din Codul civil se arată că: „nu se poate deroga prin

convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi

bunele moravuri”; per a contrario, se poate deroga, prin convenţie sau act

unilateral, de la legile celelalte, care nu interesează ordinea publică şi bunele

moravuri (evident, dacă nu este vorba de norme imperative).

Valoarea practică a acestui argument este relativă, el trebuind să fie utilizat

cu circumspecţie, căci nu tot ceea ce nu este interzis expres este permis

întotdeauna.

b) Argumentul „a fortiori” constă în aceea că raţiunea plicării unei norme

juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în

norma respectivă.

Astfel, dacă dreptul de proprietate (care este cel mai important drept real,

poate fi dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un

dezmembrământ al acestui drept-usus, fructus, etc.).

c) Argumentul „a majori ad minus” (cine poate mai mult, poate şi mai

puţin). Un exemplu putem găsi în cadrul dreptului penal, în cazul infracţiunii de

însuşire a bunului găsit. Astfel, potrivit art. 216 C.pen.130, constituie infracţiunea

de însuşire a bunului găsit „fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit

autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său”.

În acest caz, legea penală permite celui ce a găsit un bun să nu-l predea timp de

130 Art. 259 în noua reglementare;

147

10 zile, fără ca fapta să constituie infracţiune, dar, implicit permite şi mai puţin

(găsitorul putând preda bunul şi înainte de scurgerea celor 10 zile).

De asemenea, este admis că dacă procurorul poate introduce orice acţiune

civilă, cu excepţia celor personale (art. 45 C.proc.civ.), cu atât mai mult el va

putea cere judecarea unui proces civil în lipsa părţilor, situaţie în care, în lipsa

cererii procurorului, procesul s-ar suspenda (art. 242 alin. 1 teza 2 C.proc.civ).

În istoria dreptului, acest principiu a cunoscut o singură excepţie, când se

putea face mai mult, dar nu se putea face mai puţin. Este vorba de drepturile pe

care le avea femeia măritată asupra imobilului dotal, înainte de Justinian. Ea

putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil

cu efecte mai restrânse decât vânzarea.131

d) Argumentul „a minori ad majus” care semnifică faptul că dacă legea

interzice mai puţin, implicit ea interzice şi mai mult. Astfel, în cazul infracţiunii

de furt (art. 208 C.pen.132) legea pedepseşte luarea unui bun mobil din posesia

sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe

nedrept, deci, implicit, va sancţiona şi luarea mai multor bunuri, în aceleaşi

condiţii.

e) Argumentul „ad absurdum” (al reducerii la absurd) constă în stabilirea

adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice.

Interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice,

în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii. Această

interpretare se poate aplica art. 28 din Codul familiei: „Soţii sunt obligaţi să

poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Dacă soţii s-au învoit să

poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea

căsătoriei, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale

administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.” Dacă, prin absurd, unul 131 Popa, N., op.cit., p. 281;132 În noua reglementare furtul simplu este încriminat în art.249 Cpen.;

148

dintre soţi ar cere schimbarea numelui fără consimţământul celuilalt soţ, ar fi

încălcate dispoziţiile art. 26 C.fam., care dispune: „soţii hotărăsc de comun acord

în tot ce priveşte căsătoria”, or numele „priveşte căsătoria” şi s-ar ajunge astfel la

o concluzie contrară legii.

f) Argumentul „a pari” are ca temei că pentru situaţii identice soluţia

juridică trebuie să fie aceeaşi. Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe

cale de analogie. Acest argument este folosit pentru completarea lacunelor legii.

Astfel, dacă se face apel la normele dreptului scris, suntem în prezenţa analogiei

legii, iar dacă se apelează la principiile generale ale dreptului, suntem în prezenţa

analogiei dreptului.

C. Interpretarea sistematică

Metoda sistematică priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei

juridice prin încadrarea sa în economia actului din care face parte sau prin

raportarea sa la economia altor acte normative.

Pentru ca metoda sistematică să fie eficientă, interpretul va trebui să

stabilească locul normei supuse interpretării în cadrul sistemului dreptului

pozitiv şi chiar raportul acesteia cu principiile fundamentale ale dreptului,

apartenenţa normei la o anumită ramură de drept, dacă norma supusă interpretării

este generală sau de excepţie (raportată la actul normativ în care este prinsă),

dacă actul normativ este general sau special, precum şi locul normei juridice

supuse interpretării în cadrul articolului, secţiunilor, capitolelor, cărţii, părţii sau

titlului din lege.133

Spre exemplu, normele juridice din partea specială a Codului penal n-ar

putea fi aplicate corespunzător voinţei legiuitorului dacă n-ar fi permanent

raportate la normele juridice conţinute în partea generală a Codului.

133 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 395;

149

D. Interpretarea istorică

Metoda istorică urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea în

consideraţie a ceea ce se cheamă occasio legis, împrejurările social-juridice care

au stat la baza elaborării legii.

Interpretul va apela la documente, va cerceta lucrările preparatorii ale

actului normativ, expunerile de motive, interpretările, amendamentele propuse,

reacţiile din presa vremii, etc.

Utilizând această metodă, interpretul va putea desprinde motivul practic

care a inspirat o anumită reglementare, scopul reglementării, etc., cu alte cuvinte,

voinţa legiuitorului care a edictat norma.

E. Interpretarea teleologică

Această metodă de interpretare desluşeşte sensul unei norme juridice

neclare prin luarea în considerare a scopului legii, a raţiunii ei (ratio legis), care

mai este denumită şi „spiritul legii”.

Interpretul trebuie să sesizeze clar această raţiune a legii, să-şi dea seama

care este rezultatul social sau politic pe care legea îl urmăreşte, care sunt

abuzurile pe care doreşte să le împiedice sau interesele pe care doreşte să le

protejeze. Spre exemplu, normele juridice cu privire la adopţie trebuie

interpretate ţinând seama că adopţia se face în interesul adoptatului.

11.3.3. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

A. Interpretarea literală (declarativă)

Este întâlnită când se constată că textul interpretat exprimă exact ceea ce

legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege.

150

De o asemenea interpretare s-a bucurat, în practica judiciară, art. 845

C.civ., care dispune: „valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie

dreaptă cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită

în porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii.

Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreaptă care a

consimţit la aceste înstrăinări.”

B. Interpretarea restrictivă

Apare atunci când în urma operaţiunii de interpretare se constată că legea

spune mai mult decât a voit legiuitorul, cu alte cuvinte formularea este prea largă

faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

Astfel, o interpretare restrictivă trebuie dată art. 1 alin. 2 din Legea nr

31/1990 care dispune: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt

persoane juridice române”, în sensul că priveşte doar societăţile comerciale

înfiinţate potrivit acestei legi.

C. Interpretarea extensivă

Apare atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai

puţin în raport cu intenţiile legiuitorului; textul trebuie extins şi asupra unor

cazuri care nu se încadrează în litera textului.

Spre exemplu, cităm cazul art. 21 din Decretul nr. 31/1954, care

reglementează ceea ce în doctrină se numeşte comorienţi astfel: „În cazul în care

mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă

una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. În ultima vreme

este larg împărtăşită opinia potrivit căreia textul este aplicabil şi în cazul în care

151

moartea a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se putea

stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia.134

CAPITOLUL 12

RAPORTUL JURIDIC

12.1. PRELIMINARII

În accepţiunea comună, prin raport se înţlege o relaţie, o legătură între

diferiţi termeni.

DLRM atribuie termenului de raport mai multe sensuri dintre care, pentru

lucrarea de faţă, prezintă interes următoarele:

1. legătura între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni

pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili;

134 Vezi Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 56;

152

2. o legătură între două sau mai multe persoane, instituţii.

Dintre aceste accepţiuni, dreptul o reţine pe cea de „legătură între două sau

mai multe persoane ... sau instituţii”, deci are în vedere doar oamenii, priviţi

individual, ca persoane fizice, sau colectiv, ca persoane juridice, deoarece sunt

susceptibile de a avea voinţă.

Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale care se află sub incidenţa

reglementărilor juridice. Studiul raporturilor juridice subliniază aspectele

sociologice ale mecanismului de reglementare juridică, raporturile de drept fiind,

înainte de toate, raporturi sociale în care intră oamenii. Pentru ca un raport

juridic să se nască şi să se desfăşoare este necesară existenţa unor premise şi

anume: norma juridică, subiectele de drept (ambele fiind premise generale,

abstracte) şi faptele juridice în sens larg (premisă specială, concretă).

12.2. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC

A. Norma juridică reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui raport

juridic, în care îşi găseşte principalul mijloc de realizare. Ea defineşte faptele

care au valoare juridică, precum şi caracterul licit ori ilicit al acestora, cu alte

cuvinte defineşte domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul unor

raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acţioneze într-un anumit

fel.135

Raportul juridic este principalul mijloc de realizare a dreptului, dar nu

unicul. În prezent, tot mai mulţi autori sunt de părere că există norme care se

realizează fără a se naşte raporturi juridice. Este vorba aici de normele care

reglementează aşa-numitele drepturi absolute şi universale (opozabile erga

omnes) şi de normele prohibitive. Drepturilor opozabile erga omnes le

135 Popa, N., op.cit., p. 286;

153

corespunde obligaţia generală şi negativă ce incumbă tuturor celorlalte subiecte

de a nu face nimic de natură a împiedica exercitarea lor de către titulari. În

această categorie intră, spre exemplu, drepturile personale nepatrimoniale şi

drepturile reale. Normele prohibitive impun abstenţiuni de la săvârşirea unor

fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Aceste norme se realizează prin faptul

că cetăţenii se abţin de la săvârşirea acţiunilor interzise, că numai încălcarea lor

duce la apariţia raportului juridic, moment în care, se înţelege, menirea normelor

juridice prohibitive nu a fost realizată. Tot pe această linie, se vorbeşte, în

dreptul penal şi administrativ, de existenţa a două categorii de raporturi juridice:

de conformare şi de conflict. Raportul juridic de conformare reprezintă

respectarea de bunăvoie sau de teama unei pedepse a conduitei prescrise de

norma de drept, iar raportul juridic de constrângere reprezintă relaţia în care se

concretizează pedeapsa. Această clasificare a dat naştere în prezent unor

controverse.136

Oricum, raportul juridic constituie modalitatea cea mai frecventă prin care

energia normelor de drept se întrupează în viaţa socială.137 În ansamblul

premiselor ce condiţionează raportul juridic, norma juridică exercită rolul

fundamental.

B. Subiectele de drept. Aşa cum precizam în deschiderea acestui capitol,

doar oamenii (priviţi individual, ca persoane fizice, sau colectiv, ca persoane

juridice) pot avea voinţă (voinţa juridică fiind esenţa dreptului) şi pot intra în

raporturi juridice. În consecinţă, existenţa subiectelor de drept este o premisă

generală, abstractă şi indispensabilă unui raport juridic. Studiul aprofundat al

136 Pentru mai multe amănunte, a se vedea Pascu I., Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei

Şaguna”, Constanţa, 2002; Iorgovan, A., Drept administrativ, Bucureşti, 1993, p. 152-154; Popa, N., op.cit.,

p.287;137 Popa, N., op.cit., p. 288;

154

subiectelor de drept, văzute de astă dată ca elemente ale raportului juridic, vor fi

analizate în detaliu în secţiunea „Elementele raportului juridic”.

Premisele enunţate până acum sunt suficiente pentru existenţa raportului

juridic abstract. Pentru existenţa însă a unui raport juridic concret sunt necesare

cele două premise de mai sus, plus o împrejurare de care legea să condiţioneze

naşterea unui astfel de raport, respectiv un fapt juridic.

C. Faptele juridice în sens larg. Faptul juridic reprezintă o împrejurare

care are efecte juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice.

Lato sensu, prin fapt juridic se înţeleg atât acţiunile omeneşti, săvârşite cu

sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele, faptele

naturale.

Stricto sensu, prin fapt juridic de desemnează numai faptele omeneşti

săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (efecte ce se produc prin

efectul legii) şi faptele naturale.

Aşa cum am văzut, acţiunile omeneşti pot fi săvârşite cu intenţia de a

produce efecte juridice (numite şi acte juridice) sau fără. În prima categorie

putem include, cu titlu de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-

cumpărare, iar în a doua, vătămarea integrităţii corporale a unei persoane din

neglijenţă sau imprudenţă.

Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc

independent de voinţa omului şi de care legea leagă naşterea de raporturi juridice

concrete (spre exemplu, naşterea, moartea, cutremurele, inundaţiile, etc.).

Faptul juridic în sens larg este sinonim cu noţiunea de izvor al raportului

juridic concret.

Uneori, raportul juridic ia naştere pe baza unui singur fapt juridic, dar

realizarea conţinutului acestui raport juridic se îndeplineşte în condiţiile în care,

155

la faptul juridic deja apărut se adaugă un nou fapt juridic sau mai multe (spre

exemplu, în dreptul penal, la comiterea infracţiunii, ca prim fapt juridic, se

adaugă alte fapte: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii

penale, pronunţarea sentinţei, executarea pedepsei, reabilitarea). Alteori, pentru

naşterea unui raport juridic nu este suficient doar un singur fapt juridic, ci o

multitudine de fapte (de exemplu, repartizarea unei suprafeţe locative implică

decizii ale organelor administrative, încheierea contractului, etc.).

12.3. DEFINIREA RAPORTULUI JURIDIC

Raportul juridic este definit ca „acea legătură socială, reglementată de

norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi

determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii

statale”138.

12.4. TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

A. Raportul juridic este un raport social, se stabileşte întotdeauna între

oameni. Desfăşurarea relaţiilor sociale reglementate de normele juridice, în

conformitate cu prevederile acestora, dă naştere unei ordini sociale specifice,

ordinea juridică.

B. Raportul juridic este un raport de suprastructură, ce se poate

manifesta într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale,

putând exista şi ca o creaţie a normei de drept (spre exemplu, raporturile juridice

138 Popa, N., op.cit., p. 289;

156

procesuale). În acest cadru, dreptul reglementează raporturi politice, raporturi din

sfera vieţii culturale, familiale, etc.

C. Raportul juridic este un raport voliţional, sau mai bine zis, dublu

voliţional, întrucât în cadrul lui se întâlnesc două voinţe: voinţa statală,

exprimată în norma de drept, care consacră drepturile şi obligaţiile

participanţilor, şi voinţa subiectelor.

Uneori, în momentul naşterii unui raport juridic, predomină una sau alta

dintre aceste voinţe. În ramura dreptului civil, al familiei, etc., majoritatea

raporturilor juridice se nasc pe baza actului de voinţă individual. În alte ramuri,

precum dreptul administrativ, penal, etc., esenţială este voinţa de stat, exprimată

în norme de drept.

D. Raportul juridic este un raport valoric, în el îşi găsesc concretizarea

valorile esenţiale ale societăţii.

E. Raportul juridic este o categorie istorică. Fiecare tip de organizare

socială generează raporturi juridice proprii, ce au la bază un tip aparte de relaţii

sociale. În decursul istoriei, raporturile juridice variază, se dezvoltă, în legătură

directă cu evoluţia generală a societăţii.

12.5. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

Sub aspect structural, raportul juridic este alcătuit din trei părţi constitutive

şi anume:

a) subiectele raportului juridic;

b) conţinutul raportului juridic;

c) obiectul raportului juridic.

157

Aceste elemente numai împreună sunt de natură a configura raportul juridic

şi, în lipsa unuia dintre ele, nu se poate vorbi de existenţa raportului juridic.

12.5.1. Subiectele raportului juridic (subiectele de drept)139

Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie

grupaţi în forme organizate. Ele se clasifică în subiecte individuale (persoane

fizice) şi subiecte colective (persoanele juridice, statul, organele statului).

Subiectele raportului juridic pot fi active şi pasive.

1. Persoana fizică

Persoana fizică este fiinţa umană privită din punctul de vedere al capacităţii

sale de a fi subiect de drept. Ea apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza

de participare cea mai largă.

Fiinţa umană este considerată ca fiind o persoană fizică, deci cu

personalitate juridică, doar dacă este în viaţă. Personalitatea juridică este

dobândită la naştere şi încetează la moarte.

Existenţa persoanei fizice poate fi pusă sub semnul întrebării în cazul

dispariţiei acesteia, neştiindu-se cu certitudine dacă este în viaţă sau nu. Legea a

avut însă în vedere şi această situaţie, prevăzând posibilitatea declarării

dispariţiei unei persoane pe cale judecătorească şi, de asemenea, cea a declarării

morţii persoanei fizice, în anumite condiţii. Declararea judecătorească a morţii

produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică, respectiv încetarea personalităţii

juridice.140

139 Noţiunile de subiect al raportului juridic şi subiect de drept sunt considerate ca sinonime de majoritatea auorilor care se ocupă de studiul raportului juridic. (n.a.)140 Pentru mai multe amănunte vezi art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954;

158

Probleme interesante se ridică şi în cazul persoanelor alienate, care nu-şi

pierd personalitatea juridică, ci numai capacitatea de a-şi exercita singure

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.

Pentru a fi recunoscută ca persoană în sens juridic şi pentru a putea intra în

raporturi juridice, persoana fizică trebuie să poată fi identificată în societate.

Atributele de identificare a persoanei fizice sunt cetăţenia, numele, domiciliul,

codul numeric personal, starea civilă.

Cetăţenia reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează

legătura politico-juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia

persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii

care constituie statutul sau condiţia sa juridică”141

Numele reprezintă „acel atribut de identificare a persoanei fizice care

constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin

cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”142. Stricto sensu,

prin nume se înţelege numele de familie (numele patronimic); lato sensu, prin

nume se desemnează numele de familie şi prenumele.

Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o

individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie

juridică”143. În art. 13 din Decretul nr. 31/1954 se precizează că „domiciliul

persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”.

Acest mod de identificare a persoanei fizice este completat prin noţiunea de

reşedinţă (locuinţă temporară a persoanei fizice).

Starea civilă este mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin

indicarea calităţilor având această semnificaţie”144, cum ar fi: căsătorit sau

necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, din căsătorie, din afara căsătoriei, etc.141 Filipescu, I.P., Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 32;142 Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşit, 1993, p. 316;143 Beleiu, Gh., op.cit., p. 327;144 Beleiu, Gh., op.cit., p. 335;

159

Capacitatea juridică

Omul, ca subiect de drept, participă la raporturile juridice ca titular de

drepturi şi obligaţii în baza recunoaşterii acestei calităţi de către normele de

drept. Această aptitudine juridic recunoscută poartă denumirea de capacitate

juridică, sub cele două aspecte ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă

Art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 defineşte capacitatea de folosinţă

drept „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.

Capacitatea de folosinţă înfăţişează următoarele caractere juridice: a)

legalitatea145 (nu poate fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale);

b) generalitatea (este o aptitudine generală şi abstractă a omului de a avea toate

drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, potrivit art 5 alin 2 din Decretul nr.

31/1954); c) inalienabilitatea146 (nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în

parte, şi nici obiect de înstrăinare); d) intangibilitatea147 (nu i se pot aduce

limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege); e) egalitatea, consacrată

expres în art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954148, în Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia pentru drepturile copilului, etc.

şi f) universalitatea149 (este recunoscută, atribuită tuturor oamenilor).

Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la

moartea acesteia (fizică sau declarată printr-o hotărâre judecătorească). De

145 Vezi art. 4 alin. 1 din decretul nr. 31/1954:”Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”; art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Persoana fizică are capacitate de folosinţă…”; 146 Art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: ”Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă.”; 147 Potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă … decât în cazurileşi condiţiile prevăzute de lege”;148 Art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: “sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”;149 Decretul nr. 31/1954 dispune în art. 4 alin. 1: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. 1: “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”;

160

asemenea, sunt recunoscute şi drepturile copilului, potrivit art. 7 alin. 2 din

Decretul nr. 31/1954, care spune că: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la

concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”.

Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în aptitudinea omului de a avea

toate drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege şi are două laturi: latura activă

(aptitudinea omului de a avea drepturi) şi latura pasivă (aptitudinea persoanei

fizice de a avea obligaţii).

În anumite cazuri legea prevede anumite îngrădiri ale capacităţii de

folosinţă a persoanelor fizice, fie cu caracter de sancţiune (penală sau civilă), fie

cu caracter de protecţie (incapacităţi).

Capacitatea de exerciţiu

Capacitatea de exerciţiu este definită drept „acea parte a capacităţii juridice

a omului care constă în aptitudinea acestuia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice”150.

Capacitatea de exerciţiu se caracterizează şi ea prin legalitate, generalitate,

inalienabilitate, intangibilitate şi egalitate.

Capacitatea de exerciţiu are trei ipostaze: a) lipsa capacităţii de exerciţiu; b)

capacitatea de exerciţiu restrânsă; c) capacitatea de exerciţiu deplină.

Sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu minorii sub 14 ani şi alienaţii ori

debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu

restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani; capacitatea de exerciţiu deplină

caracterizează majorii şi femeia căsătorită înainte de 18 ani.

Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte deci la data când persoana devine

majoră şi încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte), prin

punerea sub interdicţie judecătorească sau prin desfiinţarea căsătoriei înainte ca

femeia să fi împlinit 18 ani.

150 Vezi art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954;

161

2. Persoanele juridice

Potrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 este persoană juridică orice

organizaţie „care are o organizare de sine-stătătoare şi un patrimoniu propriu

afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.

Elementele constitutive ale personalităţii juridice ale persoanei juridice

sunt deci: organizarea de sine-stătătoare, patrimoniul propriu distinct, afectat

realizării unui scop propriu determinat, în acord cu interesul general.

Capacitatea juridică a persoanei juridice este alcătuită tot din capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, care încep amândouă de la data când

persoana juridică dobândeşte personalitate juridică în condiţiile legii şi încetează

concomitent la data încetării persoanei juridice însăşi, tot în condiţiile legii.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice are un caracter juridic specific

faţă de cel al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi anume specialitatea ei,

vare constă în posibilitatea de a avea doar acele drepturi şi obligaţii care se

circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,

adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost

înfiinţată.

Exercitarea drepturilor, precum şi asumarea şi exercitarea obligaţiilor

persoanei juridice, prin încheierea de acte juridice, se realizează de către

organele de conducere ale persoanei juridice.

Din categoria persoanelor juridice putem enumera societăţile comerciale,

întreprinderile, regiile autonome, companiile (participante la raporturi de drept

privat), instituţiile, organele statului (în anumite condiţii), organizaţiile nestatale.

Persoanele juridice de drept privat se identifică prin denumire, sediu,

naţionalitate, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, cod fiscal, telefon,

marcă, emblemă, etc.

162

Denumirea persoanei juridice este acel mijloc de identificare a subiectului

colectiv de drept care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această

semnificaţie, în condiţiile legii.

Sediul indică locul stabilit, în condiţiile legii, unde se desfăşoară activitatea

persoanei juridice.

Naţionalitatea indică apartenenţa la un anumit stat.

3. Statul

Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice

interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional.

În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept în raporturi de drept

constituţional, de drept penal, succesoral, civil (ca persoană juridică, în

conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954).

În dreptul internaţional, calitatea de subiect de drept a statului se

întemeiază pe suveranitatea sa.

4. Organele statului

Învestite cu competenţă (prin Constituţie şi legile de organizare şi

funcţionare a fiecărei categorii de organe şi a fiecărui organ în parte), organele

statului participă ca purtătoare ale autorităţii statale într-un domeniu sau altul,

cum ar fi: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii, asigurarea

constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept, etc.

În anumite categorii de raporturi juridice, care nu privesc în mod nemijlocit

realizarea competenţei lor, dar se află, într-un fel sau altul, în legătură cu acestea,

organele statului pot să apară şi ca persoane juridice.

12.5.2. Conţinutul raportului juridic

163

Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor subiecţilor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii

prevăzute de normele juridice.

Dreptul subiectiv este prerogativa concedată unei persoane de către ordinea

juridică şi garantată pe căi de drept, de a dispune de o valoare care îi este

recunoscută ca aparţinându-i, fie ca a sa, fie ca datorată.151 Atunci când titularul

dreptului subiectiv este o autoritate, vorbim de competenţă.

Dreptul subiectiv prilejuieşte titularului său (persoană privată, fizică sau

juridică) o seamă de posibilităţi: să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său,

să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat, să solicite

apărarea dreptului său pe cale statală, în cazul în care a fost încălcat.

Drepturile subiective se clasifică în absolute şi relative, în raport de modul

de determinare a subiecţilor obligaţi să respecte dreptul subiectiv. Este absolut

dreptul subiectiv opozabil erga omnes, care trebuie să fie respectat de toţi ceilalţi

(sfera persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminată); drepturile relative se

caracterizează prin aceea că subiectul obligat este determinat de la bun început.

Oricărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă.

Obligaţia juridică reprezintă măsura dreptului subiectiv şi constă în a

respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv sau

competenţa altuia, sub ameninţarea unei constrângeri juridice. Obligaţiile pot fi

de tip activ (a da, a face) sau de tip pasiv (a nu face).

12.5.3. Obiectul raportului juridic

Prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularul

dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului

151 Pescatore, P., citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 290;

164

juridic şi la care este obligat subiectul pasiv, cu alte cuvinte, conduita pe care

părţile o datorează în conformitate cu dispoziţiile legii.

CAPITOLUL 13

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

13.1. NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Deşi noţiunea de răspundere juridică este de o importanţă capitală, nu

putem spune că în prezent dispunem de o teorie care să analizeze şi să explice pe

deplin această noţiune. Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept,

legiuitorul are întotdeauna în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să

se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele; în acelaşi timp, însă,

legiuitorul are de fiecare dată în atenţie şi violarea normei prin conduite

neconforme. Răspunderea este un fapt social şi se rezumă la reacţia organizată,

instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă. Ea este

întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-şi poate face dreptate

165

singur. În acest fel, există garanţii ferme că scopul răspunderii, acela de a

conserva sistemul realităţii sociale, se poate realiza.

Mult timp s-a considerat că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât

categoria de răspundere, că el nu poate acţiona decât după ce s-a săvârşit fapta

periculoasă, reducându-se astfel dreptul la dreptul penal şi confundându-se

răspunderea cu sancţiunea. Însă răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiuni

diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

Răspunderea se apropie şi de responsabilitate, ca principiu fundamental al

dreptului, prin faptul că orice subiect de drept trebuie să răspundă de actele sale,

asumându-şi consecinţele angajamentelor pe care şi le ia sau ale nerespectării

unor obligaţii juridice.

Răspunderea juridică este o componentă esenţială a oricărei forme de

organizare socială, deosebindu-se de răspunderea politică, ce nu este neapărat

angajată datorită unor încălcări ale dreptului şi nu atrage întotdeauna consecinţe

juridice precise, tangibile.

Răspunderea juridică se materializează întotdeauna sub forma unor

obligaţii juridice şi a unor drepturi corelative precise, chiar dacă nu întotdeauna

evaluabile precis în daune-interese, deci răspunderea juridică ne apare ca un

raport juridic.

Răspunderea juridică poate fi definită ca „un complex de drepturi şi

obligaţii conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii

unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin

aplicarea sancţiunilor juridice”.152

Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce,

răspunderea juridică apare ca o formă agravată a răspunderii sociale.

152 Popa, N., op.cit., p. 322;

166

Indiferent de forma pe care o îmbracă răspunderea juridică, există unele

principii comune tuturor formelor de răspundere, şi anume: legalitatea

răspunderii, principiul răspunderii pentru vină, principiul răspunderii personale,

prezumţia de nevinovăţie, principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de

gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii sale, etc.

13.2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Formele răspunderii juridice de diferenţiază în funcţie de ramurile de drept

cărora le sunt caracteristice, asigurând cadrul juridic care permite aplicarea

sancţiunii şi constrângerii statale.

În continuare vom analiza succint principalele forme ale răspunderii

juridice şi anume: răspunderea juridică cu caracter politic, răspunderea civilă,

răspunderea penală, răspunderea administrativă şi răspunderea disciplinară.

A. Răspunderea juridică cu caracter politic

Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor.

Această răspundere a aleşilor este parţială şi fragmentară, necomparându-se cu

alte forme de răspundere în ceea ce priveşte decizia.

B. Răspunderea civilă

Dreptul civil distinge între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea

civilă delictuală.

167

Răspunderea contractuală incumbă debitorului unei obligaţii contractuale

de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acelei obligaţii,

executarea ei cu întârziere sau în mod necorespunzător, întrucât această

executare îi este imputabilă.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 998-1003 Cod civil,

făcându-se distincţie între răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru

fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina

edificiului.

C. Răspunderea penală

Răspunderea penală este definită ca un „raport juridic penal de

constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o

parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează

dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor,

de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l

constrânge sa o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru

fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicabile, în vederea restabilirii ordinii de

drept şi restaurării autorităţii legii.”153

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul dominant

care guvernează forma de răspundere este cea al legalităţii infracţiunilor şi

pedepselor, potrivit căruia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală

pentru fapta care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca

infracţiune (nullum crimen sine lege) şi, pe de altă parte, persoanei care a

săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege

153 Pascu, I., Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 217;

168

pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile prevăzute de lege (nulla poena sine

lege).

D. Răspunderea administrativă (a puterii publice)

Această formă de răspundere presupune o responsabilitate a statului faţă de

proprii săi cetăţeni pentru prejudiciile cauzate de actele puterii publice şi poate fi

angajată în două modalităţi: fie statul este supus regulilor dreptului comun în

materia răspunderii, el apărând în faţa propriilor instanţe judecătoreşti ca orice

subiect de drept, fie se creează un sistem specific, al răspunderii administraţiei

publice, distinct de răspunderea civilă, şi un sistem special de instanţe de

contencios administrativ, distincte de instanţele judecătoreşti ordinare.154

E. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară este angajată prin încălcarea de către funcţionarii

publici a obligaţiilor de serviciu. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se

sancţionează cu:

a) avertisment scris;

b) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu

poate depăşi 10 zile lucrătoare;

c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei

în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

e) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de

conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă155.

154 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 442-443;155 Potrivit art. 264 alin. (1) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în M.Of. nr. 72/2003;

169

13.3. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru a fi angajată în oricare din formele sale, este necesară îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiţii ale răspunderii juridice: a) conduita ilicită; b)

vinovăţia şi c) legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu sau rezultatul

periculos.

a) Conduita ilicită reprezintă un comportament (acţiune sau inacţiune)

care nesocoteşte o prevedere legală.

Nerespectarea prescripţiei cuprinse într-o normă de drept prezintă pericol

social, aduce atingere ordinii de drept, perturbând echilibrul vieţii sociale.

Conduita ilicită poate îmbrăca forme diferite: forma infracţiunii156, forma

contravenţiei, forma abaterii disciplinare şi forma cauzării de prejudicii, criteriul

de delimitare fiind gradul diferit de pericol social.

b) Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de

fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.

Vinovăţia îmbracă un aspect intelectiv (facultatea psihică a omului de a-şi

da seama de semnificaţia socială a faptelor sale şi de rezultatele acestora) şi

volitiv (ce constă într-un proces psihic de conducere conştientă a acţiunilor în

vederea obţinerii unui anume rezultat).

Vinovăţia îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia, la rândul ei, este

directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui

prin săvârşirea acelei fapte) şi indirectă (atunci când făptuitorul prevede

rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).

În ceea ce priveşte culpa, se cunosc şi aici două modalităţi: imprudenţa (când

făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că

156158 În noul Cod penal, care va intra în vigoare în 2005, infracţiunile se împart în crime şi delicte;

170

el nu se va produce) şi neglijenţă (când autorul nu prevede rezultatul faptei sale,

deşi trebuia şi putea să-l prevadă).

c) Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este legătura de

determinare în baza căreia prejudiciul cauzat este consecinţa directă a

comportamentului ilicit.

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere

trebuie să determine cu toată precizia legătura cauzală, ţinând seama de

circumstanţele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează

producerea acţiunii, consecinţele acesteia şi să înlăture elementele accidentale,

condiţiile care s-au suprapus lanţului cauzal şi au putut să accelereze sau să

întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

13.4. LIMITELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Ideea unei răspunderi generalizate, deşi ar corespunde pe deplin moralei

sociale, nu este întotdeauna transpusă în practică, existând anumite limite în

angajarea răspunderii juridice, limitări impuse fie de prevederile legale, fie de

anumite lacune ale sistemului de drept.

Astfel, în dreptul constituţional se cunosc limitări ale răspunderii şefului

statului, ale membrilor Parlamentului; în dreptul internaţional vorbim de

imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici şi a funcţionarilor

internaţionali; asemenea limitări întâlnim atât în dreptul civil (răsfrângându-se

asupra celor ce nu au exerciţiul deplin al facultăţilor mentale, fie datorită vârstei,

fie datorită stării sănătăţii), cât şi în dreptul penal. Caracterul lucrării de faţă nu

ne permite o analiză detaliată a tuturor acestor limitări ale angajării răspunderii

171

juridice. Acest lucru urmează a fi realizat pe larg în cadrul studiului disciplinelor

juridice de ramură.

13.5. SANCŢIUNEA

Termenul „sancţiune” este utilizat în limbajul juridic în funcţie de ramura

de drept; spre exemplu, în dreptul penal, el înseamnă „pedeapsă”, dar

accepţiunea termenului poate fi mult mai largă; în drept, când spunem

„sancţiune”, spunem de asemenea realizarea regulii juridice, ca şi a

prerogativelor consacrate şi protejate. Trebuie, de asemenea, făcută o diferenţiere

între sancţiune ca o consecinţă a violării regulilor juridice şi sancţiunea legii de

către statul suveran. De asemenea, trebuie să distingem sancţiunea de

constrângere.

În drept cunoaştem mai multe tipuri de sancţiuni157: sancţiuni civile,

sancţiuni autonome şi private, sancţiuni penale, sancţiuni administrative şi

sancţiuni internaţionale.

a) Sancţiunile civile pot să se refere la materia actelor private (nulitatea,

inopozabilitatea, rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea), a drepturilor patrimoniale

(daune-interese, sancţiunea drepturilor reale şi a obligaţiilor) şi a drepturilor

personale şi familiale (daune-interese, publicarea unor decizii în presă, decăderea

din drepturile părinteşti, etc.).

b) Sancţiunile autonome şi private nu sunt admise decât cu importante

restrângeri şi întotdeauna supuse controlului judiciar, la cererea celui interesat.

Din această categorie menţionăm sancţiunile statutare şi regulamentare şi

sancţiunile convenţionale (sau clauzele penale).

157 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 446-449;

172

c) Sancţiunile penale sau pedepsele sunt dominate de principiul legalităţii

(nulla poena sine lege).

Sistemul pedepselor cuprinde pedepse principale (detenţiunea pe viaţă,

închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda penală), pedepsele

complementare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară), care se aplică

numai pe lângă o pedeapsă principală, şi pedepse accesorii.

În afară de pedepse, sistemul sancţiunilor de drept penal mai cuprinde şi

măsuri educative (specifice minorilor) şi anume mustrarea, libertatea

supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut

medical-educativ158; măsuri de siguranţă, menite să prevină fenomenul

infracţional (obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de

a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie,

interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de a reveni în locuinţa

familiei pe o perioadă determinată, expulzarea străinilor şi confiscarea specială).

d) Sancţiunile administrative ţin de dreptul public, unele fiind comune cu

dreptul privat (nulitatea, inopozabilitatea, daune-interese, etc.), altele apropiindu-

se mai mult de dreptul penal (sancţiunile contravenţionale)

e) Sancţiunile internaţionale reprezintă încă un deziderat, ele nefiind

organizate şi eficiente. Din această categorie putem enumera: ruperea relaţiilor

diplomatice şi economice, embargoul, intervenţii armate, etc.159

158 În noua reglementare, măsurile educative sunt: mustrarea, libertatea sub supraveghere, libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.159 Pentru mai multe amănunte referitoare la sancţiuni a se vedea şi Barac, L., Elemente de teoria dreptului, Ed. All beck, Bucureşti, 2001, p. 185-242;

173

CAPITOLUL 14

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL

14.1. PRELIMINARII

Legile de drept material recunosc şi garantează persoanelor fizice şi

juridice o serie de drepturi subiective, cărora le corespund obligaţii corelative.

Ideal ar fi ca întreaga viaţă socială, sub toate aspectele ei, să se desfăşoare cu

respectarea legilor, astfel încât drepturile subiective să fie realizate şi obligaţiile

îndeplinite fără a fi nevoie de intervenţia forţei coercitive a statului. Din păcate

însă, este imposibil ca participarea oamenilor la viaţa socială să nu dea naştere la

diferende, la litigii.

Prin situaţie litigioasă sau contencios (de la latinescul „contendere”, a fi în

litigiu) se înţelege un dezacord între două sau mai multe părţi asupra drepturilor

şi obligaţiilor reciproce. Cu alte cuvinte, contenciosul este „ansamblul litigiilor

juridice, al modalităţilor prin care se soluţionează contestaţiile juridice cu privire

la realizarea drepturilor subiective”160. Atunci când în litigiu se află particularii,

vorbim de contencios civil sau comercial; când una dintre părţi este un serviciu

public administrativ şi litigiul se naşte în urma adoptării unui act administrativ

necorespunzător sau refuzului administraţiei de a rezolva o cerere referitoare la

160 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 407;

174

un drept recunoscut de lege, vorbim de contencios administrativ; când este vorba

de a contesta legea însăşi, vorbim de contencios constituţional.

Uneori litigiul apărut se rezolvă printr-un compromis tacit, fiecare dintre

părţile implicate în raportul antagonic renunţând la o parte din pretenţiile proprii;

compromisul în viaţa curentă constituie o practică socială.

Există şi modalităţi nejurisdicţionale de soluţionare a diferendelor ce apar

şi în care compromisul este conştientizat, formulat (conciliere, mediere, arbitraj).

Spre exemplu, în dreptul procesual civil în această categorie se înscriu în primul

rând dispoziţiile art. 1704 Cod civil, care consacră tranzacţia ca un contract prin

care părţile preîntâmpină un proces ce poate să se nască (în cazul în care

procesul este deja început, suntem în prezenţa unei tranzacţii judiciare

reglementate de art. 271-273 Cod civil); este vorba apoi de concilierea prevăzută

de Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă (atât

cea directă, cât şi cea organizată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei). Procesul, odată început, se poate stinge prin tranzacţie judiciară,

menţionată mai sus, sau prin împăcare (art. 618 alin. 2 Cod proc.civ).

Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, contenciosul este soluţionat prin

intermediul procedurilor jurisdicţionale. Instanţele judecătoreşti pot avea însă şi

atribuţii în lipsa unui litigiu juridic, atunci când face aplicarea unor proceduri

necontencioase. Spre exemplu, instanţele au atribuţii de publicitate imobiliară

(Legea nr. 36/1995), înregistrează partidele politice (Legea nr 27/1996,

modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 3/1996), se ocupă de încuviinţarea

adopţiei (Legea nr. 11/1990), etc. Tot de competenţa instanţelor sunt şi

contractele judiciare, prin care instanţele dau forma unei hotărâri judecătoreşti

unui contract intervenit între părţi. În general, aceste contracte îmbracă forma

unei hotărâri de expedient, prin care se consfinţeşte o tranzacţie judiciară, dar ele

pot interveni şi în materia renunţării la judecată sau pot privi formele judecăţii.

175

14.2. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE ŞI PROCESUL

14.2.1. Acţiunea în justiţie

Acţiunea în justiţie poate fi calificată drept o putere legală, o cale de drept

sau un mijloc juridic care permite agenţilor publici sau particularilor să se

adreseze justiţiei pentru a obţine respectarea dreptului, angajarea răspunderii şi

sancţiunea, în cazul încălcării dreptului.161 În funcţie de natura dreptului pe care

tinde să-l protejeze, a răspunderii pe care tinde s-o angajeze şi a sancţiunii pe

care tinde s-o realizeze, acţiunea poate fi civilă, penală, în contencios

administrativ.

A. Acţiunea civilă a fost definită drept „ansamblul mijloacelor procesuale

prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil,

prin recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat,

ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege”162. Acţiunea civilă este prototipul

acţiunii în justiţie şi nu se confundă cu cererea de chemare în judecată. Cererea

de chemare în judecată este numai una din formele de manifestare a acţiunii, şi

anume aceea prin care se declanşează procesul civil, deoarece constituie actul de

învestire a instanţei. Elementele proprii ale acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi

cauza.

Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care îndeplinesc condiţiile

necesare pentru exercitarea acţiunii civile (afirmarea unui drept actual,

capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi interesul) şi între care s-a legat

161 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 415;162 Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p 250;

176

raportul juridic dedus judecăţii. Au calitatea de parte şi persoanele sau organele

care nu sunt implicate în raportul de drept material litigios, dar cărora legea le

recunoaşte în mod expres posibilitatea să exercite acţiunea, de exemplu

procurorul, în condiţiile art. 45 C.proc.civ.

Obiectul acţiunii este reprezentat de protecţia unui drept subiectiv sau a

unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.

Cauza reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă

sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a

afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale

care au determinat partea să acţioneze.163

B. Acţiunea penală reprezintă calea de drept ce are ca scop să asigure

tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului (persoana care a săvârşit

o infracţiune şi care este parte în procesul penal întrucât împotriva ei s-a pus în

mişcare acţiunea penală). Acţiune a penală este exercitată de Ministerul Public în

numele şi interesul societăţii. Subiect activ poate fi doar statul, iar subiect pasiv

al raportului juridic de drept procesual penal este inculpatul. În anumite condiţii

precis determinate de lege, acţiunea penală se pune în mişcare doar la plângerea

prealabilă a părţii vătămate.

C. Acţiunea în contencios administrativ. Potrivit art. 48 din Constituţia

României „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul

legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins ori a

interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele

exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.” Legea organică ce

163 Definiţia aparţine lui E. Herovanu, citat de V.M. Ciobanu în op.cit., p. 263;

177

reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 29/1990, modificată

prin Legea nr. 59/1993 şi care precizează că orice persoană fizică sau juridică,

dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act

administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i

rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa

instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea

dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Calitatea de reclamant poate aparţine oricărei persoane fizice sau juridice

care se consideră vătămată într-un drept al sau recunoscut de lege, dar acţiunea

poate fi promovată şi de autoritate publică (de exemplu, prefectul poate cere

instanţei anularea actelor administraţiei publice locale). Calitatea de subiect

pasiv al acţiunii în contencios o are orice autoritate administrativă. Există şi acte

administrative care nu pot fi anulate pe calea contenciosului administrativ, aceste

excepţii fiind limitativ prevăzute de Legea nr. 29/1990.

14.2.2. Procesul

1. Procesul civil reprezintă modalitatea specifică prin care se înfăptuieşte

justiţia, sau, cu alte cuvinte, „activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,

organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de

către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau

stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a

hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii

prevăzute de lege”164. Procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea

silită.

164 Ciobanu, V.M., op.cit., p. 148;

178

Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată care

învesteşte instanţa competentă şi sfârşeşte prin rămânerea irevocabilă a hotărârii

pronunţate asupra litigiului. Ea cunoaşte mai multe etape:

etapa scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştiinţează reciproc asupra

pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi

administrate;

etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, ce cunoaşte, de regulă, mai

multe termene;

etapa deliberării judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.

În acest moment s-a finalizat judecata în prima instanţă, de fond, dar partea

nemulţumită poate declanşa etapa apelului; după pronunţarea hotărârii în apel

este posibil să intervină etapa recursului şi, în sfârşit, poate exista şi o etapă a

căilor extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în

interesul legii şi recursul în anulare).

Faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse

în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri

executorii, în măsura în care debitorul nu-şi exercită de bună voie obligaţia.

2. Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege desfăşurată

într-o cauză penală de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor

persoane. Ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi

în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au

săvârşit, în aşa fel ca prin aceasta să se asigure ordinea de drept, precum şi

apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Procesul penal cunoaşte şi el mai multe faze:

Faza urmăririi penale prin care se înţelege activitatea desfăşurată de

organele de urmărire penală pentru strângerea şi verificarea probelor necesare cu

179

privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea lor în judecată.

Faza judecăţii care cuprinde de asemenea judecata în primă instanţă, care

poate fi urmată de apel, recurs sau etapa căilor extraordinare de atac.

Faza punerii în executare a hotărârilor penale, în care se pun în execuţie

sancţiunile penale aplicate prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă şi

irevocabilă (pedepse principale, complementare, măsuri de siguranţă, dispoziţii

civile).

143.MODALITĂŢI NEJUDICIARE DE SOLUŢIONARE A

LITIGIILOR

Tranzacţia este un contract prin care părţile pun capăt unui litigiu născut

sau previn unul posibil; potrivit art. 1711 C.civ., tranzacţiile au între părţile

contractante puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Concilierea constă în obţinerea unui acord între părţi în cursul procedurii,

graţie intervenţiei unui terţ, în general un judecător. Concilierea se aplică atât în

dreptul intern (în caz de divorţ, în cazul conflictelor colective de muncă), dar şi

în dreptul internaţional.

Medierea se aseamănă cu concilierea, tinzând să găsească o soluţie uni

diferend fără intervenţia unei decizii judiciare, dar mediatorul are un rol mai

activ, căci el este cel care caută elementele unui acord pe care să-l propună

părţilor şi care să poată face posibilă rezolvarea diferendului.

Arbitrajul constă în a supune un litigiu, prin acordul părţilor, deciziei

uneia sau mai multor persoane alese de ele, care dau o soluţie obligatorie pentru

180

părţi. Se observă deci că arbitrajul are o structură mixtă (jurisdicţională şi

contractualistă).

181