DISCIPLINA: INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Tematica orelor:

1. Formarea Comunităţii Europene. Cadrul instituţional UE

2. Integrarea economică la nivel mondial

3. Piaţa Europeană Comună.

4. Politica Agricolă Comună

5. Politica în domeniul concurenţei

6. Politica monetară comună

7. Spaţiul Schengen

8. Politica de vecinătate a UE

9. Evoluţia relaţiilor RM-UE

10. Relaţiile economice Republica Moldova - UE

Tema : FORMAREA UNIUNII EUROPENE. CADRUL INSTITUŢIONAL AL UE.

1. Noţiuni introductive

2. Construcţia UE

3. Instituţiile UE

4. Premise şi criterii de aderare la UE

5. Simbolurile UE

1.Termenul de „integrare” provine de la cuvîntul latin –integro- a integra, respectiv integrasio, ceea ce

înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau a constitui un întreg, a restabili, a

întregi.

Integrarea economică presupune eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state, bariere

care, la rîndul lor, pot fi definite ca reprezentînd orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează

mobilitatea factorilor de producţie.

Frontieră economică - orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau potenţială a bunurilor,

serviciilor şi factorilor de producţie, a fluxurilor de comunicaţie este relativ scăzută.

Integrare economică internaţională (europeană) este un proces istoric condiţionat de dorinţa şi

necesitatea a 2 sau mai multe ţări de a se uni şi a forma un spaţiu unic economic, o piaţă unică, mai eficientă

şi mai productivă.

Uniunea Europeană (UE) este o familie de ţări europene democratice, care s-au angajat să colaboreze

pentru pace şi prosperitate. Nu este un Stat care are menirea de a înlocui statele existente. Statele Membre au

pus bazele unor instituţii comune cărora le-au delegat parţial autoritatea astfel încît hotărîrile privind

aspectele specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic la nivel european. Această alocare

de autoritate mai este denumită şi “integrare europeană”.

*2*

UE este o comunitate statală economică, politică, de securitate şi de apărare formată la ora actuală

din 28 state membre care îşi realizează interesele comune prin intermediul unor politici, programe şi proiecte

comunitare. Pentru a înţelege mai bine o serie de aspecte care au contribuit la construcţia UE, formînd una

din cele mai mari puteri comerciale a lumii, vom menţiona principalele etape ale procesului de construcţie

europeană.

Pe arena internaţională după al doilea război mondial apăreau doi mari actori – URSS şi SUA, iar

Europa de Vest, descalificată pentru competiţia de supremaţie în lume, începe a se manifesta prin crearea

unor organizaţii de cooperare, care au şi stat la baza creării comunităţilor europene.1

Dar, un rol suprem în construcţia europeană îl are contribuţia lui Jean Monnet şi Robert Schuman.

1 În domeniul economic, la 16 aprilie 1948 a fost constituită Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) de către

statele europene ; peste 12 ani de funcţionare OECE, devine OCED (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare). În

plan militar, în baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 a fost

creată Uniunea Europei Occidentale, din care făceau parte Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Belgia, Olanda, Luxemburg,

Germania, Italia, ulterior Spania şi Portugalia, iar în final Grecia. Prin Tratratul de la Washington din 4 aprilie 1949 se creează

NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Pe baza tratatului de la Londra din 9 mai şi intrat în vigoare la 3 august

1949 statele cu „un regim democratic pluralist şi ataşate protecţiei drepturilor omului” au creat Consiliul Europei.

În mod real, pentru dezvoltarea potenţialului militar, cele mai strategice resurse sunt resursele energetice.

Jean Monnet fiind şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării în Franţa, propune crearea unui organism

supranaţional care ar administra producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei. Astfel la 9 mai 1950,

Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe francez a lansat declaraţia inspirată de Jean Monnet prin care

Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Această declaraţie,

denumită ulterior şi Declaraţia Schuman devine „piatra fundamentală a construcţiei europene”. Declaraţia

prevedea patru principii care vor sta şi la baza formării UE:

- asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;

- acţiuni comune ale Franţei şi Germaniei. Reconcilierea istorică;

- asigurarea cooperării între naţiunile europene;

- convergenţa intereselor popoarelor europene;

Iniţiativa franceză a fost susţinută de Germania, şi pe urmă şi de Italia, Belgia Olanda şi Luxemburg.

Astfel, la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului cu termenul tratatului de 50 de ani. La 25 martie 1957, cei „şase” semnează la Roma Tratatul

privind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul privind Comunitatea europeană a energiei

atomice (EURATOM) intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958. În aceeaşi zi cu semnarea tratatelor de la Roma,

a fost semnată şi Convenţia cu privire la unele instituţii comune în domeniul controlului politic şi în cel

jurisdicţional, după mai multe modificări, conform Tratatului de la Bruxelles (8 aprilie 1965), numit si

tratatul de fuziune, are loc unificarea instituţiilor executive şi legislative, înfiinţînd un singur Consiliu şi o

Comisie Unică pentru a obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al personalului.

Totodată cele trei comunităţi CECO, CEE, EURATOM, fuzionează, formînd Comunitatea Europeană. La

1-2 decembrie 1969 are loc întîlnirea la nivel înalt la Haga unde cei „şase” iau în discuţie aprofundarea

integrării şi extinderea Comunităţilor. Astfel, la 1 ianuarie 1973 are loc prima extindere a Comunităţilor. În

istoria UE, de la crearea primei comunităţi (CECO) şi pînă în prezent s-au produs 7 valuri de extindere:

1.Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii- 1973

2. Grecia- 1981

3. Spania şi Portugalia- 1986

4. Austria, Finlanda şi Suedia- 1995

5. Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta- 2004

6. România, Bulgaria -2007

7. Croaţia - 2013

În această perioadă au avut loc modificări la nivel instituţional şi normativ. Au fost create noi

instituţii şi organisme comunitare: Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană ş.a

În 1986 este semnat Actul Unic European (AUE) care intră în vigoare la 1 iulie 1987, şi se referă la

„transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană”, iar la 7 februarie 1992 la Maastricht, se

semnează Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), unul din cele mai importante documente din istoria

UE, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fiind modificat (în 1997 şi intrat în vigoare în 1999) prin

Tratatul de la Amsterdam. În 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa, care prevede crearea unei

Constituţii europene, care nu a fost acceptata de toate statele membre (Franţa şi Olanda împotrivă), ceea ce a

dus la semnarea în 2007 a unui nou tratat, care să înlocuiască textul Constituţiei respinse, Tratatul de la

Lisabona, numit iniţial Tratatul de Reformă, intrat în vigoare în iunie 2009.

În concluzie, putem menţiona că fiecare eveniment din procesul de construcţie europeană a avut

locul şi rolul său în crearea UE de astăzi. UE este o comunitate statală, economică, politică, de securitate şi

de apărare, formată din 28 state membre, care realizează în comun o serie de sarcini specifice prin

intermediul politicilor şi programelor comunitare.

Scopul UE este cooperarea în domeniul politic, economic şi social între statele membre.

Obiective UE:

1. să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în 1993, moneda

unica a fost lansată în 1999);

2. să afirme identitatea UE pe scenă internaţională şi mondială, prin ajutorul umanitar către ţările ce nu sunt

membre, politica externă şi de securitate comună;

3. să introducă cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează cu un număr

de drepturi civile şi politici a cetăţenilor europeni);

4. să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie ( legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular

de libera circulaţie a persoanelor);

5. înfiinţarea şi consolidarea dreptului comunitar, legislaţia UE existente (corpul legislaţiei adoptate de către

instituţiile europene împreună cu tratatele fundamentale);

6. să formeze un spaţiu economic unic, echilibrat fără frontiere interne, formarea uniunii economice

monetare unice, şi stabilirea unui tarif vamal unic extern;

*3*

UE este o organizaţie internaţională condusă prin intermediul unor instituţii supranaţionale, către

care cele 28 de state membre deleagă o parte din suveranitate şi putere de decizie în propriile afaceri interne.

Cu toate acestea, UE are atributele unui stat - instituţii cu puteri legislative şi executive, juridice comune,

monedă unică, drapel, imn.

La etapa actuală, funcţionarea UE se bazează pe cîteva instituţii cheie: Parlamentul European,

Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene şi Curtea de Conturi. Pe lîngă acestea mai funcţionează şi organisme financiare, organisme

consultative, organisme inter-instituţionale, organisme descentralizate ale UE, care fac posibilă activitatea şi

funcţionalitatea acestui complex instituţional comunitar,

Consiliul European a fost formal recunoscut în Actul Unic European în 1986 şi este numele dat

întîlnirilor la nivel înalt ale şefilor de state sau guverne membre a UE. În cadrul Consiliului European se

reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului

European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate

comună ia, de asemenea, parte la reuniuni. În mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an,

prezidate de un preşedinte permanent. Dacă este nevoie, preşedintele poate convoca o reuniune specială.

De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.Consiliul European are un dublu rol –

stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile

care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel.Deşi poate influenţa stabilirea

agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.. Tratatul de la Lisabona, intrat în

vigoare în 2009, prevede funcţionarea Consiliului ca instituţie comunitară, propunînd funcţia de Preşedinte

permanent al Consiliului European (ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate de către şefii de stat şi de

guvern) care prezidează şi va dirijează activitatea acestuia.

Parlamentul European ( www.europarl.europa.eu ) este singura instituţie a UE ai cărei membri din

1979 sunt aleşi direct de către cetăţenii Statelor Membre. În cadrul UE, puterea legislativă este deţinută de

către Parlament şi Consiliul UE. Deputaţii europeni sunt aleşi pe un mandat de cinci ani. Numărul de

mandate este repartizat pe ţări în funcţie de numărul populaţiei. Parlamentarii sunt organizaţi în grupuri

politice şi nu în delegaţii naţionale. Aceştia aleg din rîndul lor un preşedinte pentru un mandat de doi ani şi

jumătate. Parlamentul European se reuneşte în plen la Strasbourg cîte o săptămînă în fiecare lună. Unele

reuniuni plenare au loc şi la Bruxelles. Parlamentul European este considerat ca cel mai mare angajator de

traducători, datorită faptului că UE are 24 de limbi oficiale2 şi lucrările Parlamentului, dar şi traducerea

tuturor documentelor se asigură în toate aceste limbi. Pentru asigurarea transparenţei în activitatea sa, dar şi

pentru a oferi cetăţenilor Comunităţii cît mai multă informaţie despre cea mai reprezentativă instituţie

europeană, în fiecare stat membru se găseşte cîte un birou de informare a Parlamentului European.

Cei 751 de deputaţi reprezintă cele peste 500 de milioane de cetăţeni ai UE. Deputaţii sunt aleşi din

cinci în cinci ani de către alegătorii din cele 28 de state membre.

Parlamentul European are trei mari funcţii:

1. legislativă: Adoptarea legilor europene ( împreună cu Consiliul UE)

2.de control: supraveghetorul al celorlalte instituţii europene, in special al Comisiei Europene.

Parlamentul are dreptul de a aproba sau de a respinge numirea comisarilor.

3. bugetară: Parlamentul, împreună cu Consiliul împarte puterea asupra bugetului European. La sfîrşitul

procedurii, Parlamentul adoptă sau respinge bugetul în întregimea sa.

Parlamentul European are trei sedii: la Luxemburg (sediul Secretariatului General), la Strasbourg

(unde au loc sesiunile plenare, la care participa toţi membrii Parlamentului European) si la Bruxelles (unde

au loc întîlnirile comitetelor si unele sesiuni plenare).

Comisia Europeană. În prezent Comisia Europeană(www.ec.europa.eu) are 28 de membri, cîte un

comisar din partea fiecărui stat membru. Comisarii sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani şi îşi exercită funcţia

independent, în interesul general al Uniunii. Procedura de alegere a membrilor Comisiei este următoarea:

2 Cele 24 de limbi oficiale ale UE sunt: bulgara, ceha, daneza, olandeza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca,

irlandeza, italiana, letona, lituaniana, malteza, poloneza, portugheza, romвna, slovaca, slovena, spaniola, suedeza, croata, ungara

guvernele Statelor Membre, de comun acord, propun preşedintele Comisiei care este aprobat de Parlament.

Preşedintele propus, în urma discuţiilor cu Statele Membre, alege membrii Comisiei. Consiliul adoptă lista

celor propuşi şi o înaintează Parlamentului. Parlamentul, în urma interviurilor cu fiecare candidat, votează

întreaga echipa.

Comisia Europeană este cea mai mare instituţie a UE din punct de vedere al efectivului său de

angajaţi. Personalul Comisiei este organizat în Directorate Generale (DG) şi servicii. Comisia se întruneşte

săptămînal la Bruxelles, unde este şi sediul instituţiei, deşi are unele birouri şi la Luxemburg. Comisia are

reprezentanţe în statele membre şi cca 120 de Delegaţii şi oficii în întreaga lume.

În calitate de organ executiv al UE, Comisia implementează politicile europene, gestionează bugetul

UE şi programele adoptate de Parlament şi Consiliu. În vederea eficientizării lucrului Comisiei, Tratatul de

la Lisabona prevede reducerea numărului comisarilor. Astfel, după 2014, Comisia să fie compusă dintr-un

număr de comisari care vor reprezenta două treimi din numărul de state membre. Numărul final al acestora

va fi adoptat de Consiliu, iar comisarii vor fi numiţi prin rotaţie din toate Statele Membre astfel încît acestea

sa fie reprezentate în mod corect.

Principalele funcţii ale Comisiei sunt:

1.Sa facă propuneri legislative Consiliului si Parlamentului

2.Sa implementeze politicile si bugetul Uniunii

3.Sa aplice legea europeana (împreună cu Curtea de Justiţie)

4.Sa reprezinte Uniunea Europeana pe plan internaţional.

5. să gestioneze bugetul UE

Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova a fost inaugurată pe 6 octombrie 2005.

(www.delmda.ec.europa.eu)

Consiliul UE mai este denumit şi Consiliul de Miniştri şi este format din miniştrii statelor membre.

Membrii Consiliului sunt responsabili în faţa Parlamentului statului din care vin. Componenţa variază în

funcţie de subiectele abordate, astfel întrunirile fiind la nivel de miniştri de ramură (de exemplu, afaceri

externe, mediu, transport etc.), iar întîlnirea poarta denumirea subiectului în cauza (de exemplu daca

miniştrii de transport se întîlnesc pentru a discuta probleme aferente acestui domeniu, consiliul se va numi

Consiliul pentru Transport). Toate reuniunile sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine

preşedinţia UE în momentul respectiv, care se transferă de la o ţară la alta, odata la 6 luni, conform unui

grafic stabilit pînă în anul 2020.

Consiliul de Miniştri alături de Parlament îndeplineşte funcţia legislativă adoptînd mai multe tipuri de acte

ca: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

Consiliul Uniunii Europene îndeplineste cîteva funcţii principale:

1.Adoptă legislaţia europeană – împreună cu Parlamentul, în majoritatea domeniilor

2.Coordonează politicile economice ale statelor membre

3.Incheie înţelegeri la nivel internaţional

4.Aprobă, împreună cu Parlamentul, bugetul European

5.Dezvoltă Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

6.Coordonează cooperarea tribunalelor şi forţelor poliţieneşti naţionale în probleme de criminalitate.

Preşedinţia este deţinută de fiecare stat membru pentru o perioadă de 6 luni prin rotaţie, care este responsabil

în această perioadă de organizarea şi prezidarea reuniunilor.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) îşi are sediul la Luxemburg şi este o instituţia care

veghează respectarea dreptului comunitar. Curtea are dreptul de a judeca litigiile de drept comunitar între

statele membre, instituţii, societăţi comerciale şi persoane fizice. CJCE are în componenţă 28 de judecători,

cîte unul din fiecare stat membru şi 9 avocaţi generali numiţi de către statele membre de comun acord,

pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. CJCE este constituită din trei instanţe:

Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989 şi are la momentul actual în componenţa sa 28 de

judecători numiţi pe o perioadă de 6 ani, şi se ocupă în special de cazuri aduse în faţa instanţei de către

persoane fizice, companii sau unele organizaţii, precum şi de cazuri legate de concurenţă.

Tribunalul Funcţiei Publice a fost creat în 2004, ataşat Tribunalului de Primă Instanţă, este compus

din 7 judecători şi judecă litigii între UE şi funcţionarii săi.

Curtea Europeană de Conturi. Deşi înfiinţată în 1975, Curtea Europeană de Conturi a devenit

instituţie a UE după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993. Este formată din

28 de membri, specialişti în domeniul finanţelor, cîte unul din fiecare stat membru, numiţi pe o perioadă de

şase ani cu posibilitatea reînnoirii mandatului de către Consiliul UE. Preşedintele Curţii este ales de către

membrii acesteia pe o perioadă de 3 ani. Curtea de Conturi are funcţia de verificare a conturilor şi a

execuţiei bugetului UE, de control financiar al instituţiilor şi organismelor care aparţin de UE. Sediul acestei

instituţii se află la Luxemburg.

(cîteva din) PRINCIPALELE ORGANISME ALE UNIUNII EUROPENE:

Organisme specializate:

Ombudsman (Avocatul poporului) www.ombudsman.europa.eu

Organisme financiare:

Banca Centrală Europeana www.ecb.eu

Banca Europeana de Investiţii www.eib.europa.eu

Organisme consultative:

Comitetul Economic şi Social European www.eesc.europa.eu

Comitetul regiunilor www.cor.europa.eu

Organisme descentralizate ale UE (Agenţii)

Agenţia Europeană de Mediu www.eea.europa.eu

Organisme de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală

Europol www.europol.europa.eu

Toate aceste instituţii şi organisme asigură şi asistă în general activitatea UE şi fac să funcţioneze cu succes

unul din cele mai complexe şi mai mari sisteme instituţionale existente în lume.

*4*

UE, un proiect preponderent cu conţinut economic, care a evoluat şi a atins şi alte domenii ale vieţii

socio-economice, culturale, ştiinţifice etc, a început să fie agreat şi să devină atractiv şi pentru celelalte state

europene. Astfel, putem vorbi despre începutul întregului proces care îl numim – Extinderea Uniunii

Europene, problemă abordată de statele fondatoare încă din Tratatele de la Roma, unde se vorbeşte despre

voinţa clară de a crea premisele unei uniuni cît mai strînse a popoarelor europene, fiind chemate şi celelalte

state europene, dar oficial acest proces a fost pus in discuţie la Haga, 1969.

Conform DEX-ul extinderea înseamnă „a face să ocupe, sau a ocupa un spaţiu mai mare decît cel iniţial; a

se lărgi ca sferă de acţiune; a se întinde, a se mări”, termenul provenind de la latinescul extindere care

înseamnă - întindere. Prin aceasta înţelegem că valorile, principiile şi mecanismele de lucru ale

comunităţilor de state cum au fost CEE şi EUROATOM să fie extinse ca sferă şi areal de acţiune, prin

acceptarea includerii în cadrul acestor „comunităţi” şi a altor state europene, care doresc şi acceptă să

lucreze după aceleaşi principii şi „reguli de joc”, extinzînd spaţiul asupra căruia se vor realiza obiectivele

fixate iniţial de „comunitatea fondatoare”, însă cu posibilitatea de a adăuga elemente care vin în susţinerea

interesului comun. Aderarea la UE, are la bază unele premise:

Apropierea nivelurilor de dezvoltare economică şi gradul de maturitate a economiei de piaţă a ţărilor

ce vor să se integreze.

Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor comune şi a relaţiilor

economice din punct de vedere istoric

Probleme şi interese comune, ale ţărilor ce vor să se integreze, în toate domeniile, economic, politic,

social ş.a

Daca statele satisfac aceste premise, atunci un prim pas al integrării la UE, este procesul de aderare care

înseamnă „a deveni parte la un tratat; a deveni adept la ceva cunoscîndu-i şi împărtăşindu-i

principiile”(DEX). Pentru ca un stat să poată adera la UE trebuie să întrunească unele criterii, astfel la

Consiliul European de la Copenhaga, din 1993 s-au stabilit o serie de criterii, numite criteriile de la

Copenhaga, pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al Uniunii Europene:

a) criteriul politic: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, respectarea

drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

b) criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face

faţă concurenţei pe piaţa internă a UE;

c) acceptarea acquis-ului comunitar: capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv

adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene.

Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor

membre ale UE, alcătuit din legislaţia primară (tratele comunităţii cu toate modificările şi completările, care

reprezintă cadrul constituţional UE) şi legislaţia secundara (directive, regulamente, decizii, recomandări,

adoptate de instituţiile comunitare în baza tratatelor.)

Într-un articol separat al Tratatului CE, a fost reglementată şi procedura privind aderarea noilor

membri. În conformitate cu acesta, orice stat european are dreptul să ceară de a deveni stat membru,

înaintîndu-i o cerere către Consiliu, care decide în unanimitate de voturi, după ce a primit în prealabil avizul

Comisiei. Dacă opinia Comisiei este pozitivă, Consiliul decide, prin vot în unanimitate, dacă i se acordă ţării

respective statutul de ţară candidată, şi tot atunci sau ulterior la un alt Consiliu se stabileşte data începerii

negocierilor de aderare.

La ora actuală, statele ce deţin statutul de ţară candidată sînt: Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, Turcia, Muntenegru, Serbia și Albania. Islanda, grav afectată de criza financiară din 2008, a

solicitat aderarea la UE în 2009. Negocierile de aderare au fost suspendate în 2013, chiar la cererea acestei

țări. Țări potenţial candidate: Kosovo, Bosnia şi Herţegovina.

Integrarea la UE, presupune un şir de masuri de ajustare a politicilor naţionale din toate domeniile la nivelul

şi cerinţele politicilor UE.

*5*

Uniunea Europeană ca structură, unde se regăsesc 28 de state, şi-a identificat şi creat în procesul

evoluţiei sale elemente distinctive care au devenit simboluri ale popoarelor europene şi factori importanţi ai

identităţii valorilor europene. Aceste simboluri semnifică aspiraţia de convieţuire în armonie şi pace între

popoarele europene, completînd şi nu substituind simbolurile naţionale.

Steagul UE

Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea

popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă

perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955.

Întîi, el a fost folosit de Consiliul Europei, iar începînd cu 1986 el este adoptat şi de UE, fiind utilizat de

către toate instituţiile Uniunii Europene.

Imnul UE

Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca “Odă bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de

Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al

Uniunii Europene. Melodia simbolizează împărtăşirea unor valori comune, idealurile de libertate, pace şi

solidaritate care stau la baza UE.

Moneda Euro

Moneda euro a luat naştere – 1 ianuarie 1999, iar de la 1 ianuarie 2002 Euro a intrat în circulaţie în

paralel cu moneda naţională a statelor participante la zona Euro. Din cele 28 state, doar 19 (Zona euro) au

adoptat euro ca moneda oficială. La ora actuală din zona Euro fac parte 18 state (Austria, Belgia, Finlanda,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia, Spania, Cipru, Malta,

Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania). Reprezentarea grafică a monedei Euro simbolizează leagănul

democraţiei greceşti de la litera grecească epsilon şi prima literă din cuvîntul Europa. Cele două linii

paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.

Sloganul UE

Sloganul UE „Unitate prin diversitate” a fost folosit pentru prima dată în anul 2000 şi este rezultatul

unui concurs la care au participat cu diferite propuneri cca 80 000 de tineri. Acest slogan reflectă ideea că

statele membre, acum 28, dar pe viitor mai multe, care deşi au istoria, limba, tradiţia sa, totuşi ele au şi

valori comune datorită cărora popoarele Europei pot convieţui armonios.

Ziua Europei

Ziua de 9 mai 1950 este considerată o piatră de temelie a istoriei construcţiei europene, prin lansarea

Declaraţiei lui Robert Schuman, ca urmare, la 1985 cînd Comunitatea Europeană era formată doar din zece

state, s-a hotărît ca 9 mai să devină un simbol european – Ziua Europei. În fiecare an atît la nivelul statelor

membre cît şi la nivel comunitar se organizează o serie de evenimente consacrate acestei sărbători. Această

sărbătoare în Republica Moldova a început să fie celebrată din 2007, prin diverse activităţi la Chişinău,

Cahul, Bălţi şi în alte localităţi ale ţării, de către Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova,

Centrele Pro-Europa, şi alte organizaţii/instituţii pro-europene.

Cetăţenia europeană şi uniformizarea actelor de identitate tot sunt considerate simboluri ale UE.

TEMA : INTEGRAREA ECONOMICĂ LA NIVEL MONDIAL ŞI EUROPEAN

1. Teorii şi forme ale integrării economice internaţionale

2. Tendinţele integraţioniste în economia mondială şi europeană

1. Activitatea la nivel microeconomic este condiţionată de fenomene şi procese care au loc la nivel

mondoeconomic. Cunoaşterea caracteristicilor mediului economic internaţional, a principalelor tendinţe ale

pieţii mondiale reprezintă condiţia de bază a succesului în afaceri.

Mondoeconomia sau economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale ale statelor lumii care

se află în interdependenţă. Economia mondială se bazează pe un sistem amplu de interdependenţe

economice internaţionale, în cadrul căruia interesele şi problemele economiilor naţionale se întrepătrund.

Interdependenţele economice internaţionale reprezintă relaţiile de cooperare reciproc avantajoase între state

suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru progresul fiecărei economii naţionale. Una din

trăsăturile caracteristice esenţiale ale economiei mondiale contemporane - Integrarea economică

internaţională. IEI este un proces istoric condiţionat de dorinţa şi necesitatea a 2 sau mai multe ţări de a se

uni şi a forma un spaţiu unic economic, o piaţă unică, mai eficientă şi mai productivă.

În procesul de integrare economică la nivel internaţional se cunosc următoarele teorii:

1.Teoria uniunii vamale

Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai căror membri se angajează reciproc sa nu impună nici un

fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă aplicînd un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum şi

o legislaţie vamală comună.

2. Teoria uniunii economice şi monetare

Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice. Economistul

Balassa distinge 5 etape (forme) ale integrării economice internaţionale:

a. Zona Economică de Liber Schimb. Ţările care o constitue decid să aboleze taxele vamale şi restricţiile

cantitative dintre ele. In acelaşi timp faţă de ţările din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o

politică comercială proprie. Astfel de organizaţii sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb(AELS),

Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA), Acordul Nord American de Liber Schimb(NAFTA),

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud Vest (ASIAN), Asociaţia Latino Americană de Integrare (ALADI)

b. Uniunea Vamală (UV). Ţările care o constitue decid sa evite taxele vamale si restricţiile cantitative

dintre ele , dar au o politică vamală şi un tarif vamal comun faţa de ţările terţe. Dintre grupările regionale

care pot fi considerate in prezent uniuni vamale fac parte: Pactul ANDIN, PIATA comuna a Americii

Centrale, Piaţa Comuna a Ţărilor Caraibelor, Sistemul Economic Latino American ş.a

c. Piaţa comuna sau unică e o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a

factorilor de producţie, circulaţia celor 4 libertăţi: mărfuri, servicii, capital şi persoane.

d. Uniunea economică şi monetară - ea adaugă la caracteristicile pieţei comune şi armonizarea politicilor

economice în domeniul economic şi adoptarea politicii monetare: întroducerea monedei unice şi a

instituţiilor financiare unice. (ex:UE – singura organizaţie integraţionistă la această etapă.)

e. Integrarea economică totală - implică unificarea politicilor din toate domeniile: sociale, monetar-

fiscale, economice ş.a , crearea de instituţii supranaţionale de administare, gestionare şi control (exemplul

UE).

3.Teoria Uniunii Politice

TUP prevede integrarea statelor şi la nivel politic prin crearea unor instituţii legislative şi executive comune,

politica externă şi de securitate comună, politica comună în domeniu juridic şi al afacerilor interne. (ex: UE)

*2*

Procesul de IEI a determinat formarea unor noi centre de putere economică care exercită o influenţă tot

mai mare asupra raportului de forţă din lumea contemporană. La etapa actuală există cîteva centre

integraţioniste de putere economică care influenţează real asupra tuturor regiunilor şi economiilor ţărilor

lumii. Aceste grupări de state s-au unit în dependenţă de mai multe criterii: situarea geografică, nivelul de

dezvoltare economică, interese comune, resurse naturale ş.a. La nivel mondial aceste grupări au fost

clasificate în dependenţă de factorul geografic, formînd Zona Americană, Zona Asia- Africană şi Zona

Europeană.

Zona Americană

Zona americană este prima mare zonă de integrare economică mondială, care are ca scop în primul rînd o

economie mondială integrată mai mult decît una regionalizată, scop primordial al Statelor Unite ale

Americii. La nivelul acestei zone cunoaştem următoarele organizaţii cu o economie integrată:

Integrarea Economică Nord Americana - Comunitatea de Comert Liber Nord American- NAFTA

La 12 august 1992 SUA, Canada şi Mexic au semnat Acordul de Comerţ Liber Nord American, intrat în

vigoare la 1 ian. 1994.

Principalele direcţii de activitate NAFTA:

*Comerţul cu bunuri şi materiale

*Comerţul cu servicii

*Investiţii directe de capital liberalizate

Principalele obiective NAFTA:

*Liberalizarea comerţului şi facilitarea investiţiilor externe-directe pe continentul Nord-American

*Printre sectoarele relevante se numărau: automobilele, piesele auto şi textilele

*Promovarea competiţiei loiale

*Creşterea oportunităţilor de investiţii în teritoriul părţilor

*Recunoaşterea şi protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe teritoriul fiecărei ţări semnatare

*Stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale în regiune

Integrarea economica în America de Sud şi Caraibe. Asociatia Latino-Americana(ALADI)

Componenţa ALADI: 12 state de pe continentul Latino-American:

Argentina, Bolivia, Brazilia, Cili, Mexic, Peru, Uruguai, Paraguai, Venezuela, Cuba, etc, care sau unit la 12

august 1980, avînd ca obiective principale:

*Preferinţe tarifare regionale pentru produsele originare din statele membre

*Acorduri regionale pe domenii între toate statele membre

*Acorduri parţiale pe domenii între două sau mai multe state membre.

Piata Comuna Sudului (MERCOSUR)

Componenţa MERCOSUR: 4 state Argentina, Brazilia, Uruguai şi Paraguai care la 26 martie 1991 au

semnat Tratatul de constituire a pieţei comune din Sud.

Obiectivul primordial al tratatului a fost:

*asigurarea liberii circulaţii a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie

*evaluarea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune

*coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale, armonizarea legislaţiei în diverse domenii

Alte org. din zona americana: Grupul Andin sau Comunitatea Andina de Naţiuni , Piaţa Comuna Central-

Americana(PCCA)

Zona Asia:

Asociatia natiunilor din tarile din asia de sud-est (ASIAN) s-a constituit în anul 1967, avînd ca

membri: Brunei, Combodjia, Filipine, Indonezia, Malaysia, Laos, Singapore, Thailanda, Vietnam ,

Noua Guinee.

Principalele obiective ASIAN:

* accelerarea progresului economic

*creşterea stabilităţii în regiune

*Promovarea cooperării între ţările membre

Cooperarea economică ASIA PACIFIC (APEC) s-a constituit în noiembrie 1989. Componenţa

organizaţiei APEC cuprinde 21 membri : Australia, Brunei, Canada, Cili, China, Coreea de Sud,

Filipine, Hong Kong, Malaysia, Mexic, Noua Zeelanda, Taiwan, Tailanda, Singapore, SUA, Peru,

Rusia, Vietnam.

Principalele obiective:

*promovarea colaborării economice multilaterale

*în special în domeniul comerţului

*în domeniul investiţiilor dintre ţările membre şi alte regiuni ale globului.

Zona Europeană

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO)

Comunitatea economică europeană (CEE)

Comunitatea folosirii energiei atomice (EURATOM)

Uniunea Europeană(UE)- cea mai superioară formă de integrare economică

Asociaţia Europeana de Liber Schimb- AELS

AELS – este o organizaţie interguvernamentală cu sediul la Geneva, constituită prin semnarea convenţiei de

la Stockholm la 03 mai 1960. Componenţa iniţială era: Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria ,Elveţia,

Portugalia, Marea Britanie, Finlanda, Liechtenstein, Islanda, ca membri cu drepturi depline din care 6

membri au ieşit din AELS şi au intrat în CEE, rămînînd : Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenştein.

Obiectivele AELS:

1. Contribuţii la stabilitatea creşterii economice, stabilitatea financiară, folosirea raţională a resurselor

2. Contribuţii la lărgirea comerţului mondial şi lichidarea barierilor comerciale

3. Dezvoltarea comerţului între ţările membre în condiţiile concurenţii de bună credinţă

4. Contribuţia asigurării de ocupaţie a populaţiei

In comerţ sunt eliminate toate taxele vamale dar se păstrează taxele vamale externe cu terţii

Spatiul Economic European.(SEE)

Acordul cu privire la spaţiul economic european a fost semnat în 1992 la Luxemburg între CEE şi AELS. În

prezent SEE, are 31 de state membre ( UE-28) şi AELS(3), Elveţia refuzînd intrarea în SEE.

Obiective SEE:

1. libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor;

2. acordul politic în sfera economică, cercetarii ştiiţifice, consumului, mediului înconjurător , politicile

sociale şi învăţămîntul;

3. importul unor tipuri de producţie agro-alimentare.

Bibliografie:

1. Dandiş Nicolae, Extinderea şi Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, 2008

2. Abecedar European, Agenţia Monitor Media

3. Curs de integrare europeana, www.regielive.ro

4. www.europa.eu

5. www.europa.md

TEMA: PIAŢA COMUNĂ EUROPEANĂ

1. Istoricul creării Pieţei Comune

1.2 Direcţii de dezvoltare

2. Piaţa internă a Uniunii Europene

2.1.Libera circulaţie a mărfurilor

2.2 Libera circulaţie a serviciilor

2.3 Libera circulaţie a capitalului

2.4 Libera circulaţie a forţei de muncă

1.Piaţa comună este zona în care libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciile, persoanelor și capitalului

este deplină.

Încă, semnarea Tratatului de la Roma, 1957 care a stat la baza creării CEE, prevedea crearea unei pieţi

comune între statele semnatare. Acest tratat prevedea :

Crearea unei pieţe comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge un obiectiv mai înalt,

acela al “unei dezvoltări economice armonioase şi al creşterii standardului de viaţă al cetăţenilor din

statele semnatare”.

Pentru a realiza un asemenea obiectiv, aşa cum se arată în art. 9 al tratatului,

”Comunitatea se va baza pe o uniune vamală”, ceea ce este similar înlăturării taxelor vamale şi

instituirea unui tarif vamal extern şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe.

Conform Tratatului această uniune trebuia realizata pînă în 1970, adică în 12 ani. Procesul de înlăturare a

tarifelor vamale și fiscale a fost accelerat și s-a încheiat cu 2 ani mai devreme, adică în 1968.

Crearea şi consolidarea pieţei unice a condus la necesitatea elaborării unui nou cadru juridic. Astfel, în 1985

este semnată ”Cartea Albă”, care conţinea peste 300 de măsuri e urmau a fi puse în practică pentru a realiza

o adevărată piaţă internă europeană.

În 1986, este semnat Actul Unic European, care aduce unele modificări la Tratatul de la Roma şi prevede că

pînă la 1 ianuarie 1993 să fie desăvîrşit procesul de unificare al pieţelor. Astfel, de la 1 ianuarie 1993, în

Europa există o Piaţă unică, fără graniţe, şi are ca scop: de a spori eficienţa economică prin reduceri de

costuri, de a face bunurile mai competitive prin reduceri de preţuri, de a crea mai multe locuri de muncă,

mai multe posibilităţi de opţiune pentru cumpărarea de bunuri şi servicii, de a oferi mai multe şanse privind

dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai multă bunăstare economică.

Realizarea unei pieţe comune presupune:

Să fie elaborate reguli privind circulaţia liberă a celor patru libertăţi: bunuri, servicii, capital,

persoane

Permanenta ajustare şi adaptare la schimbări.

Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a pieţelor naţionale,

la formarea unei adevărate pieţe interne/unice.

Piaţa unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.

Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective să fie înlăturate

Îndepărtarea barierilor duce la:

o mai mare bogăţie, un nivel mai ridicat de învăţămînt şi formare profesională şi o mai mare

mobilitate între ţările UE;

costuri ale utilităţilor mai scăzute;

o gamă mai largă şi calitativ superioară de bunuri şi servicii pentru consumatori;

pieţe de capital mai eficiente, care să ducă la o creştere economică mai rapidă şi la crearea de locuri

de muncă;

mai puţină birocraţie de înfruntat de către micile întreprinderi.

1.2 Direcţii de dezvoltare a pieţii comune:

Piaţa Internă se bazează pe reguli şi legi comune: legile la nivel comunitar sunt obligatorii pentru toţi

– firme şi persoane fizice - , avînd un efect direct;

directivele trebuie să fie preluate în legislaţia naţională şi create structurile necesare aplicării

acestora. Impactul va depinde de măsura în care directivele sunt transpuse în legislaţia naţională.

protecţia împotriva dumping-ului

întărirea politicii comerciale comune în privinţa protecţiei împotriva practicilor comerciale ilicite;

reguli comune privind importul, incluzînd modificări care să permită Comisiei fie să limiteze

perioada de valabilitate a documentelor de import, fie să schimbe regulile de import al produselor

care prin cantităţi mari sau prin condiţiile favorabile importatorilor ar putea constitui o ameninţare

care să prejudicieze grav producătorii comunitari.

*2*

Piaţa unică are următoarele beneficii :

Oamenii circulă liber în spaţiul comunitar;

Mărfurile nu mai sunt reţinute ore sau zile întregi la graniţă;

Posibilitatea de alegere oferită consumatorului este vastă;

Serviciile transfrontaliere se dezvoltă rapid (asigurările, bunurile imobiliare,

transporturile şi turismul);

Capitalurile circulă uşor în cadrul pieţei unice.

2.1 Libera circulaţie a mărfurilor

Eliminarea taxelor vamale între ţările membre CEE nu însemna deplina libertate de circulaţie a bunurilor.

Reglementările fiscale (în special TVA), diferite atît ca nivel, cît şi ca modalitate de percepere, acţionau ca

veritabile bariere comerciale şi făceau în continuare necesar controlul la frontieră. La acestea se adăugau

normele tehnice, sanitare, interzicerea publicităţii pentru produsele importate, subvenţiile şi preferinţa

naţională şi alte reglementări care anulau beneficiile eliminării taxelor vamale. Piaţa unică implica, aşadar, în

plus faţă de uniunea vamală, suprimarea controlului vamal la frontierele interne, eliminarea barierelor tehnice

şi armonizarea legislaţiilor fiscale.

Barierele tehnice se referă în principal la standarde.Tratatul de la Roma prevedea eleborarea şi

aplicarea unor norme şi standarde de producţie şi calitate comune la nivel european. Un factor pozitiv în

armonizarea standardelor l-a jucat faptul că ţările integrate în UE aveau un nivel de dezvoltare economic

apropiat. Recunoaşterea standardelor de calitate între ţările membre UE, în practică înseamna următoarele:

Reguli echivalente, certificate de control, testări şi analize efectuate de un organ recunoscut oficial de

toate statele membre.

O întreprindere care a obţinut autorizaţia de a produce conform standardelor europene, va putea să-şi

vîndă bunul pe tot teritoriul UE.

Un bun care este produs şi ambalat conform descrieirii avînd pe ambalaj şi marcajul necesar (CE) pot

fi importate în orice ţară a UE şi nu există nici o restricţie legislativă pentru interzicerea acestui import.

Standardele ecologice sînt foarte importante datorită faptului că protejarea mediului este o problemă

globală, iar cetăţenii europeni sînt implicaţi în activităţi de protejare a mediului, astfel un produs de

calitate trebuie să răspundă la nevoile consumatorilor, dar fără a dăuna mediului.

UE a elaborat reguli pe care le aplică peste tot în comunitate, indiferent dacă firma este de origine

comunitară sau necomunitară.

Un rol important l-a avut aplicarea principiulul recunoaşterii reciproce, potrivit căruia, orice produs

care îndeplineşte normele în vigoare în ţara de origine, poate să circule liber în toate ţările Comunităţii. În

paralel cu aplicarea acestui principiu, Comunitatea a demarat un proces amplu de uniformizare a normelor

tehnice existente la nivelul statelor membre. În vederea restricţiilor cantitative, UE are o politică comună faţă

de terţi, între statele memebre eliminîndu-se orice fel de bariere cantitative.

Alături de celelalte trei libertăţi, libera circulaţie a bunurilor a impulsionat creşterea productivităţii şi a

competitivităţii economice a firmelor şi a avut următoarele avantaje:

Activitatea pieţii unice a dat posibilitatea creşterii schimburilor comerciale între statele membre şi dintre

statele membre şi statele terţe;

S-a ameliorat cadrul concurenţial;

A permis îmbunătăţirea procesului de gestionare a importului de produse naturale;

A permis standartizarea şi dezvoltarea raţională a tuturor regiunilor UE prin introducerea cotelor de

producţie şi de realizare;

Se efectuează controlul şi conducerea asupra monopolului.

2.2 Libera circulaţie a serviciilor

În ţările dezvoltate domeniul serviciilor este unul din domeniile primordiale ale economiei, serviciile

constituind în jur de 60 % din PIB. La moment serviciile acoperă 25% din volumul comerţului mondial.

Liberalizarea în anumite sfere a serviciilor a fost mai dificil de realizat, fiindcă era direct legată cu

circulaţia K. Astăzi, serviciile din domeniul bancar continue să fie supravegheate din cauza că au efecte

directe asupra altor sectoare economice. UE a început să liberalizeze mai larg serviciile în cadrul progresului

de formare a pieţii interne.

Serviciile financiare au un loc aparte în ansamblul domeniului serviciilor, întrucît reprezintă aproximativ 7%

din PIB-ul UE. Dezvoltarea acestora are un impact puternic asupra creşterii economice prin scăderea

costurilor tranzacţiilor, posibilităţile sporite de diversificare a riscurilor şi alocarea mai eficientă a resurselor.

Tratatul de la Roma şi directivele elaborate ulterior au impus anumite cerinţe în ceea ce prveşte

instituţiile financiare implicate în libera circulaţie a serviciilor financiare:

doar instituţiile de credit autorizate pot primi fonduri şi alte depozite de la populaţie.

Nivelul minim al K iniţial al unei bănci era stabilit la 5 mln ECU (Sistem Monetar European- monedă

sintetică, nu era pusă în circulaţie, dar faţă de ECU erau stabilite ratele de schimb ale monedelor

europene.)

Înfiinţarea de filiale bancare se realiza pe baza unei singure licenţe, obţinute de banca –mamă, în ţara

de origine.

2.3 Libera circulaţie a capitalului

Libera circulaţie a K, a fost prevăzută încă în Tratatul de la Roma, însă spre deosebire de circulaţia mărfurilor,

procesul de liberalizare a K, a avut loc lent şi treptat.

Primele doua directive în acest sens (1960, 1962) aveau în vedere mişcarea K sub formă de investiţii

directe, credite comerciale pe termen scurt şi comerţul cu acţiunile cotate la bursă. În esenţă, libera circulaţie a

capitalului presupune :

investiţii directe - construirea de întreprinderi în diferite ramuri;

plasamente de portofoliu (titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur);

depozite bancare în străinătate.

Primele ţări care au acceptat liberalizarea K au fost: Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, cărora în 1979 se

alătură Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, şi în 1985- Danemarca.

În general aspectele mai importante ale liberii circulaţii ale capitalului se regăsesc în următoarele

particularităţi:

Orice investitor poate investi în orice ţară şi în orice regiune a spaţiului comunitar fără plăţi adiţionale;

Serviciile financiare, adică investiţiile directe sau indirecte nu vor fi supuse taxării duble în spaţiul

comunitar, în condiţiile în care ele provin dintr-un stat membru, nu şi din unul terţe;

În cadrul UE există libera circulaţie a resurselor financiare a cetăţenilor, însă ele pot fi îngheţate sau stopate,

în cazul cînd se presupune sau se demonstrează că ele ar avea legătura cu grupările teroriste internaţionale

sau cu grupările criminale.

2.4 Libera circulaţie a forţei de muncă

Dezideratul liberei circulaţii a persoanelor a existat încă de la constituirea CEE, iniţial legat doar de

lucrători şi familiile acestora, ulterior extinzîndu-se la toate categoriile de cetăţeni.

Art.18 al tratatului de la Roma, prevede că: ”Orice cetăţean din statele membre UE are dreptul de a circula şi

de a locui liber pe teritoriul statelor membre.”

Primele măsuri în această direcţie datează din 1964, prin acordarea dreptului de practică în oricare ţară

membră pentru deţinătorii profesiilor liberale (medici, farmacişti). Esenţială pentru libera circulaţie a forţei de

muncă este posibilitatea de echivalare a studiilor, iar pentru a înlesni acest proces, Comunitatea a introdus, în

1985, principiul recunoaşterii reciproce a diplomelor. Astfel, o diplomă universitară obţinută în oricare stat

membru în urma a cel puţin trei ani de studiu este recunoscută în întreaga Uniune.

Cetăţenii Europeni :

Pot călători în oricare dintre ţările UE (fără controlul paşaportului, fără declaraţie vamală sau control

vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin biroul de imigrări).

Pot opta pentru a-şi stabili rezidenţa şi pentru a munci în oricare din ţările UE.

Au dreptul de a vota şi de a candida în alegerile municipale în ţara în care şi-au stabilit rezidenţa.

Interesele lor, cînd se află în străinătate, sunt apărate de ambasada oricărei ţări a UE.

Orice cetăţean european are dreptul de a adresa plîngeri instituţiei numite avocatul poporului

(ombudsman) din cadrul Parlamentului European, dacă acesta consideră că nu a fost tratat

corespunzător de către autorităţile naţionale sau comunitare.

Liberalizarea circulaţiei persoanelor include doua noţiuni:

Mobilitatea profesională- pe baza unui document, certificat care confirmă capacităţile sale

profesionale, personale poate activa în orice stat membru.

Mobilitatea socială- muncitorul şi familia sa au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului în care au

permis de rezidenţă, de a beneficia de toate serviciile sociale.

Astfel, libertatea de mişcare a persoanelor în calitate de forţă de muncă şi de factor de producţie - presupune:

libertatea de mişcare a lucrătorilor, inclusiv a liber-profesioniştilor;

o anumită politică a ocupării forţei de muncă;

calificarea profesională;

condiţiile de muncă;

protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de muncă;

libertatea de asociere, de informare, consultarea şi participarea angajaţilor la procesul de luare a

deciziilor;

la tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor;

la protecţia socială

Uniunea Europeană face în continuare eforturi pentru a asigura libera circulaţie a forţei de muncă prin

programele comunitare de învăţare a limbilor străine, încercarea de armonizare a sistemelor de securitate

socială etc.

Tema : POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

1. Apariţia PAC şi principalele motive de existenţă ale acesteia

2 .Mecanisme de sprijinire PAC

3. Reforma PAC: necesităţi şi noi orientări

1.În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării economiei naţionale

fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securităţii alimentare, în creşterea economiei pe

ansamblu şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost primele politici economice

puse în practică de diverse state.

Politica Agricola Comuna (PAC) este politica europeana care beneficiază de cea mai mare cotă din

bugetul Uniunii Europene şi este strategia care a pus Europa pe propriile picioare după cel de-al doilea război

mondial. Nu numai cota bugetară face PAC una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, ci şi

numărul mare de oameni şi vastul teritoriu cărora se adresează în mod direct.

PAC este, de asemenea, una dintre politicile europene pentru care cea mai mare parte din suveranitate este

transferata la nivelul UE. Aceasta înseamnă că actorii instituţionali implicaţi în gestionarea PAC sunt Comisia

Europeana, Parlamentul European şi Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit. Puterea legislativă rămîne la

nivelul Consiliului, dar deciziile în ceea ce priveşte PAC se iau cu majoritate calificată.

Necesitatea implementării PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor '50, unde societatea fusese

profund marcată de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicînd astfel aprovizionarea cu

alimente. PAC a fost politica comună cea mai importantă şi unul din elementele esenţiale ale sistemului

instituţional al Uniunii Europene.

Agriculturile europene, chiar şi cele mai moderne pentru acele timpuri (Marea Britanie, Olanda,

Danemarca), erau puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar conceptul de produse

„fitosanitare” practic era ignorat. Agricultura ţărilor membre se prezenta sub forma exploataţiilor fermiere mici

de care îngrijea o familie şi nu asigura cantitatea necesară de produse pe piaţa alimentară, iar din punct de

vedere concurenţial produsele europene erau slabe în comparaţie cu cele din SUA.

Politica agricolă comunitară s-a dorit a fi într-un astfel de context soluţia pentru atingerea a 3 categorii

de obiective:

1. Obiective economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea

producţiei şi a productivităţii;

2. Obiective sociale – asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori şi preţuri rezonabile

pentru consumatori.;

3. Obiective politice - garantarea securităţii alimentare.

Pentru a realiza toate aceste obiective trebuia luat în considerare faptul că ţările membre prezentau

nivele diferite de dezvoltare a agriculturii. Trebuia concepută o astfel de strategie încît fermele mici să fie

unificate sau să lucreze mai eficient iar statul să ajute agricultorii (prin acordare de subvenţii) în ceea ce priveşte

practicarea de către aceştia a progresului tehnic.

În scopul asigurării populaţiei cu hrană necesară cele 6 ţări fondatoare ale UE au convenit crearea unei

pieţe comune pentru produsele agricole dar cu condiţia promovării unei politici agricole comune de garantare

a aprovizionării cu elemente necesare la preţuri rezonabile pentru cumpărători. Folosirea unei politici în

domeniul agriculturii s-a prevăzut în primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii prezentau în

momentul semnării tratatului de la Roma 25% din populaţia activă. Caracteristica principală a Europei

agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare şi a metodelor de gestiune şi a politicilor.

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii

Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate cele 3 categorii de obiective. De aceea,

în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întîlnit la Stresa (Italia) pentru a

se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole.

Deşi au fost duse multe discuţii pe baza PAC, primele acţiuni concrete în domeniu au fost realizate după criza

agricolă de la începutul anilor ’60. PAC a intrat în vigoare din 1962. Efectiv, PAC a început să funcţioneze din

1964, cînd s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor.

Anul 1962 este considerat anul lansării Politicii Agricole Comune. Începînd cu acest an, agriculturii i

se acordă o atenţie primordială.

Efectele sau urmările favorabile aşteptate în urma constituirii PAC erau:

- reducerea costurilor de producţie;

- creşterea productivităţii fermelor;

- asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare;

- creşterea rolului agriculturii UE în cadrul exportului internaţional.

Art. 38 al Tratatului de la Roma prevedea următoarele „Piaţa comună cuprinde agricultura şi comerţul cu

produse agricole”. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul ca şi

produsele de primă transformare aflate în raport direct cu acestea.

Pe baza articolului dat şi altor prevederi din Tratatul de la Roma, la baza PAC au fost puse următoarele

3 principii determinante:

1. Unicitatea pietei care înseamnă că la nivel comunitar se constituie o singură piaţă agricolă în cadrul căreia

produsele circulă liber, iar preţurile sunt unice.

2. Preferinţa comunitară – în comerţul de produse agricole sunt preferate produsele comunitare; pentru

produsele din afara UE cumpărătorii fiind obligaţi să plătească un suprapreţ;

3. Solidaritate financiară – astfel statele membre, participă împreună la constituirea resurselor pentru bugetul

agriculturii precum şi la ansamblul de cheltuieli PAC. Ca instrument de realizare a acestui principiu a fost

constituit Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – FEOGA.

-2-

Mecanisme de sprijinire PAC: Obiectivele tratatului de la Roma privind agricultura au fost posibil de

realizat prin crearea unui sistem - Organizarea Comună a Pieţilor. Sistemul OCP cuprinde treptat 91% din

producţia agricolă, avînd mecanisme specifice pentru fiecarea piață.

Elemente definitorii ale OCP sînt:

1. unicitatea pieţii prin determinarea preţurilor comune;

2. garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;

3. un sistem de protecţie la graniţă a pieţii europene pentru asigurarea preferinţei comunitare.

Politica Agricolă Comunitară este realizată prin cîteva instrumente:

1.protecţia pieţii interne prin sistemul de taxe;

2.administrarea preţurilor la nivel comunitar;

3.subvenţii pentru produsele exportate;

4.perfecţionarea structurilor de comercializare;

5.acordarea plăţilor compensatorii în cazuri de situaţii excepţionale.

Unul din mecanismele de bază prin care s-a realizat PAC a constitut-o un sistem de preţuri bine determinat

pentru toate ţările membre, care servesc ca regulatori pe piața liberă. La începutul fiecărui an Consiliul fixează

trei categorii de preţuri ale produselor agricole:

- preţul indicativ (de bază sau orientare) reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că

se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal, pe piaţa

comunitară.

- preţul iniţial reprezintă preţul minim la care pot fi vîndute produsele importate. Este stabilit astfel încît să-i

incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. În cazul în care preţurile

importurilor sunt inferioare preţurilor de bază, acestea sunt taxate. De exemplu, dacă se importă grîu canadian, la

un preţ inferior preţului de bază, se va percepe o taxă vamală suplimentară (prelevarea la import) egală cu

diferenţa între preţul de bază şi preţul produsului importat.

- preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele

membre va cumpăra eventualele excedente (surplusuri) şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care

fermierii îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.

-3-

Reforma PAC: necesităţi şi noi orientări: Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de

unificare a preţurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr,

orez, plante oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi

legume, vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre

şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor.

Aplicarea acestor măsuri a determinat curînd efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au

încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grîu, unt şi carne de vită), care la rîndul ei s-a

transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole.

În ultimul deceniu al sec. XX, reforma PAC nu mai putea fi evitată. Sistemul de preţuri care funcţiona

pînă atunci a favorizat acumularea unor stocuri mari de produse agricole. În acelaşi timp progresul tehnic în

agricultură, le-a permis producătorilor să mărească randamentul producţiei, însă cererea din partea

consumatorilor europeni a înregistrat o mică descreştere.

Anume aceasta a condus UE să reorienteze producţia sa agricolă spre export fapt care necesită

cheltuieli adăugătoare din bugetul UE.

În acest context în 1992, UE lansează reforma PAC. Fără a afecta principiile de bază ale PAC,

schimbările aduse de reformă vizau reducerea cheltuielilor de producţie şi sprijinirea agricultorilor care într-

adevăr au nevoie de ajutor. Prin reforma dată, dispozitivul major nu se mai bazează pe sistemul de preţuri ci pe

sprijinirea veniturilor agricultorilor.

Obiectivele majore ale reformei PAC erau:

menţinerea UE în rîndul producătorilor şi exportul de produse agricole prin creşterea competitivităţii

fermierilor europeni;

reducerea ofertei de produse agricole în dependenţă de cererea de pe piaţă;

susţinerea prin plăţi compensatorii directe doar a celor agricultori care activează într-un sector rentabil dar au

nevoie de un ajutor pentru a-şi dezvolta potenţialul;

încurajarea fermierilor de a nu-şi părăsi terenurile;

protecţia mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al zonei rurale.

Un alt domeniu foarte important în care a avut de cîştigat consumatorul european este calitatea produselor.

Prin anumite reguli şi principii, comunitatea europeană susţine acei producători care furnizează pe piaţă produse

de calitate superioară.

O atenţie deosebită s-a acordat organismelor modificate genetic (66% din populaţia UE consideră aceste

produse periculoase pentru sănătate). Anume din aceste considerente au fost stabilite reglementări stricte în ceea

ce priveşte informaţia de pe etichetele produselor care conţin organismele modificate genetic sau alte substanţe

rezistente la antibiotice.

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începînd cu anul 2000, sub numele de

Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de

susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la

Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a

reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabile, competitive,

repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.

Acest document stabileşte perioada 2000-2006 ca termen pentru realizarea unui model agricol european.

Acest model trebuie să fie « simplu şi verde », cu consumatori satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu agricultori

competitivi şi cheltuieli minime.

Agenda 2000 a stabilit 3 direcţii prncipale după care trebuia să se ghideze politica agricolă UE :

1. întărirea sectorului agricol şi forestier;

2. ameliorarea competitivităţii sectorului rural;

3. protejarea mediului.

Modelul european a fost astfel conceput încît să păstreze nivelul cîştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora

prin intermediul organizării comune a pieţei şi plăţilor compensatorii.

TEMA : POLITICA MONETARĂ A UE

1. Zona euro, componenţă, criterii, avantajele şi dezavantajele monedei euro

2. Bugetul UE, principiile elaborării bugetului

Toate statele membre ale UE fac parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM), care poate fi

considerată o etapă avansată a integrării economice bazate pe o piaţă unică. UEM presupune coordonarea

strînsă a politicilor economice şi fiscale, iar în cazul ţărilor care îndeplinesc anumite condiţii presupune şi

existenţa unei politici monetare unice şi a unei monede unice – euro. În termeni practici, UEM înseamnă:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi deficitul public

O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE)

Moneda unică şi piaţa unică

Euro este moneda unică adoptată (pînă în acest moment) de 19 state membre ale Uniunii Europene care,

împreună, formează zona euro. Introducerea monedei euro în 1999 a reprezentat un pas important pentru

integrarea europeană. A fost, de altfel, şi unul dintre succesele sale majore: cetăţeni europeni din cele 18 ţări

folosesc moneda unică şi se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce şi alte ţări vor adopta

moneda euro.

În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state membre. La

început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operaţiuni de plată care nu implicau

bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în timp ce vechile monede, considerate subunităţi ale

euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost

introdus sub formă de bancnote şi monede. Euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două ţări

(Danemarca şi Regatul Unit) au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul

(majoritatea noilor state membre şi Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei

unice. În momentul în care le vor îndeplini, monedele lor naţionale vor fi înlocuite de euro.

ŢĂRILE MEMBRE ALE ZONEI EURO

1999 BELGIA, GERMANIA, IRLANDA, SPANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG,

OLANDA, AUSTRIA, PORTUGALIA ŞI FINLANDA

2001 GRECIA

2002 Introducerea bancnotelor şi monedelor euro

2007 SLOVENIA

2008 CIPRU, MALTA

2009 SLOVACIA

2011

2014

ESTONIA

LETONIA

2015- LITUANIA

Toate statele membre ar trebui să introducă moneda euro, însă doar atunci cînd economia lor este

pregătită. De aceea, ţările care au aderat la UE în 2004 şi în 2007 intră treptat în zona euro. Danemarca şi

Regatul Unit, pe de altă parte, nu utilizează această monedă datorită unor acoduri politice speciale. Pentru

aderarea la Zona Euro, fiecare stat membru trebuie să întrunească cîteva criterii, numite şi criterii de

convergenţă. Acestea sunt:

1. Stabilitatea preţurilor: Statele membre trebuie să realizeze un grad ridicat de stabilitate a preţurilor la

bunuri şi servicii;

2. Rata dobînzilor: Rata medie de inflaţie trebuie să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale

media primelor 3 state care înregistrează cele mai bune performanţe economice.

3. Deficitele: Deficitul nu trebuie să depăşească 3% din PIB.

4. Stabilitatea ratei de schimb: Rata de schimb a valutei naţionale trebuie să fie stabilă pentru cei doi ani

anteriori.

5. Datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;

Faptul că o mare parte a Uniunii are euro ca monedă naţională a fost de un real folos în timpul crizei: a

permis UE să reacţioneze la criza creditelor într-un mod coordonat şi a oferit mai multă stabilitate. De

exemplu, BCE a putut reduce rata dobînzilor pentru întreaga zonă euro, evitîndu-se fixarea de către fiecare

ţară a propriei rate de schimb. În prezent, băncile europene pot să acorde sau să primească împrumuturi de la

alte bănci în aceleaşi condiţii. Peste 60% din cetăţenii UE folosesc zilnic euro. Moneda unică prezintă

avantaje pentru toţi: costurile de schimb valutar în cazul călătoriilor sau al tranzacţiilor comerciale efectuate

în zona euro au dispărut; în cele mai multe cazuri, costurile asociate plăţilor transfrontaliere au dispărut sau

au scăzut dramatic; consumatorii şi întreprinderile pot compara mai uşor preţurile, ceea ce stimulează

concurenţa. Adoptarea monedei unice pentru statele membre UE poate aduce şi alte avantaje, dar şi

dezavantaje:

Dintre avantajele monedei unice mai putem menţiona:

Creşterea concurenţei;

Impunerea aceloraşi norme şi activităţi bancare (acordarea de credite şi depozite băneşti)

Reducerea costurilor tranzacţiilor;

Reducerea riscului financiar;

Rate mai scăzute ale dobînzii;

Stabilitatea preţurilor.

Dintre dezavantajele monedei unice putem menţiona:

Costurile legate de trecerea la moneda unică;

Creşterea costurilor sociale;

Creşterea preţurilor care trebuie să atingă media europeană.

Odată cu apariţia monedei euro, responsabilitatea politicii monetare a revenit Băncii Centrale

Europene (BCE), entitate independentă creată în acest scop, şi băncilor naţionale ale statelor membre care au

adoptat euro. Împreună, acestea formează Eurosistemul. Statele naţionale sunt obligate după aderare la

Uniunea Monetară sau chiar în perioada de admitere, să-şi coordoneze în totalmente politicile sale valutare

şi financiare cu cele comunitare. În caz de microcrize economice, catastrofe naturale sau alţi factori obiectivi

sau subiectivi, statele membre vor ajuta statul care a avut de suferit cu scopul ca criza dată să nu se extindă

în spaţiul comunitar.

Zona euro constituie, în sine, o garanţie pentru stabilitatea preţurilor. BCE fixează ratele dobînzilor de

referinţă la niveluri menite să menţină inflaţia în zona euro sub 2%, pe termen mediu. De asemenea,

gestionează rezervele valutare ale UE şi poate interveni pe pieţele de schimb valutar pentru a influenţa cursul

de schimb al euro. Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de bancnote

euro de către băncile naţionale ale ţărilor din zona euro. Responsabilitatea privind producerea şi punerea lor în

circulaţie revine băncilor naţionale. Volumul de monede emise de către statele membre din zona euro este

aprobat anual de către BCE, iar monetăriile naţionale sunt însărcinate cu producerea acestora.

Principalul organ care supraveghează elaborarea şi implimentarea politicilor comunitare,este Comisia UE.

Ea are dreptul să propună Consiliului UE, excluderea unui stat din spaţiul monetar comunitar. Banca

Centrală Europeană, prin intermediul Comisiei UE are posibilitatea de a :

Avertiza un stat în cazul în care acesta a încălcat parţial sau total una din obligaţiile sale;

De a sancţiona în cazul în care un stat încalcă sistematic îndatoririle sale faţă de comunitate.

Bancnotele au acelaşi desen în toate ţările din zona euro. Monedele au un desen comun pe o faţă şi un desen

specific fiecărui stat pe cealaltă. Simbolul monedei euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, totodată,

este şi prima literă a cuvîntului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat

simbolizează stabilitatea. Diferitele forme, culorile contrastante şi elementele în relief ajută populaţia –

inclusiv persoanele cu deficienţe de vedere – să recunoască diversele tipuri de bancnote euro. Există

bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 de euro. Acestea includ o serie de elemente de securitate precum

filigranul, firul de siguranţă şi folia cu hologramă, care au scopul de a preveni falsificarea şi de a ajuta la

recunoaşterea bancnotelor autentice.

De asemenea, au fost elaborate specificaţii tehnice avansate pentru monedele euro în aşa fel încît să

fie extrem de greu de reprodus prin mijloace ilegale, în special monedele de 1 şi 2 euro. Cele opt tipuri de

monede variază ca dimensiune, culoare şi grosime în funcţie de valoare, respectiv 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de

cenţi, 1 euro şi 2 euro.

Pe lîngă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi din punct de

vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o monedă

stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobînzilor reduse, contribuind la soliditatea finanţelor

publice. De asemenea, moneda unică este un complement logic al pieţei unice, a cărei eficienţă creşte.

Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa preţurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în

mişcare mecanismele economiei europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe

scena internaţională. Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor

economice externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de pe piaţa

valutară.

În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru cetăţenii Uniunii un simbol

tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce mai mîndri, pe măsură ce zona euro se

extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre actuale şi viitoare.

*2*

Bugetul UE este finanţat din surse care includ 1% din venitul naţional brut al fiecărui stat membru.

Acest buget este orientat către domenii foarte diferite, cum ar fi creşterea nivelului de trai în regiunile mai

sărace sau garantarea siguranţei alimentare. În mare parte, bugetul european este consacrat măsurilor menite să

îmbunătăţească viaţa cetăţenilor şi comunităţilor din UE. Se au în vedere, în special, regiunile mai puţin

dezvoltate şi grupurile sociale defavorizate, dar şi măsurile destinate să creeze mai multe locuri de muncă şi să

genereze creştere economică în UE. Din bugetul UE sunt finanţate diverse activităţi, de la dezvoltare rurală şi

protecţia mediului, până la promovarea drepturilor omului şi asigurarea protecţiei la frontierele externe.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul sunt instituţiile care au un cuvânt de spus în stabilirea şi alocarea bugetului.

Însă Comisia şi statele membre răspund de cheltuirea efectivă a fondurilor.

Bugetul comunitar este îndreptat şi pentru :

1. Buna funcţionare administrativă şi tehnică a instituţiilor UE.

2. Acoperirea financiară a politicilor comunitare.

3. Ajutoare financiare UE acordate statelor terţe.

4. Participarea la operaţiuni militare şi operaţiuni postconflict.

In bugetul UE se regăsesc nu numai contribuţiile statelor membre, ci şi taxele vamale de import

aplicate produselor provenind din afara Uniunii şi un procent din taxa pe valoare adăugată percepută de

fiecare ţară, astfel UE are un buget autonom şi veniturile sale provin din trei surse mari:

a) taxele vamale percepute la frontierele externe ale UE asupra produselor importate din ţările

terţe

b) resurse proprii din TVA percepută de fiecare ţară UE (0.3%-2014)

c) cotă proporţională din Produsul Naţional Brut (PNB) al statelor membre

Bugetul UE este completat si de alte venituri (penalizari, dobinzi dobînzi şi penalităţi pentru întîrzierile la

plata obligaţiilor faţă de bugetul UE; penalităţile achitate de către firme pentru încălcarea unor reglementări

comune, impozitele pe salariile angajaţilor din instituţiile UE; diferite venituri din operaţiunile

administrative ale instituţiilor UE; surplusurile din anii financiari anteriori.

Deciziile privind stabilirea şi alocarea bugetului UE se iau în cadrul unui proces democratic. Comisia

Europeană stabileşte anual priorităţile pentru fiecare program şi domeniu politic, dar Parlamentul European

şi Consiliul Uniunii Europene sunt cei care decid asupra planificării cheltuielilor pentru anul următor. După

cheltuirea bugetului, Comisia trebuie să prezinte Parlamentului European un raport privind modul în care au

fost utilizate fondurile europene. De asemenea, cheltuielile fac obiectul unui raport elaborat de Curtea de

Conturi Europeană. Comisia Europeană este responsabilă de execuţia bugetului pe parcursul întregului an

bugetar. Fondurile trebuie cheltuite în cursul anului pentru care au fost prevăzute. Cu anumite condiţii,

acestea pot fi amânate în anul următor.

Principiile elaborării proiectului bugetar :

1. Unitate – ceea ce presupune că toate veniturile şi cheltuielile tutror instituţiilor comunitare sunt văzute

în ansamblu.

2. Universalitate-veniturile acoperă toate cheltuielile

3. Anualitate – bugetul UE este adoptat anual reieşind din perspectivele financiare multianuale.

4. Transparenţa – toate etapele elaborării şi documentele finale sunt prezentate publicului larg. Varianta

finală este publicată în jurnalul oficial UE, unde sunt traduse şi autorizate în toate limbele UE.

5. Echilibrul – în procesul elaborării trebuie de luat în calcul toate veniturile şi cheltuielile UE, astfel încît

să nu existe sectoare neacoperite.

6. Unitatea de cont – toate cheltuielile şi veniturile UE se calculează exclusiv în euro.

7. Gestionarea bugetară – este atribuită Parlamentului UE şi Curţii de Conturi.

Procedura de adoptare a bugetului comunitar :

1. Anual, toate instituţiile UE trebuie să elaboreze un proiect în care să fie prevăzut expres cheltuielile şi

veniturile acestora. Proiectul dat va fi prezentat Comisiei UE pînă în data 1 iulie.

2. În baza acestor proiecte, Comisia elaborează un anti proiect în care sunt prevăzute cheltuielile şi

veniturile UE pentru 1 an bugetar, la fel Comisia UE are dreptul să propună modificări, raţionalizări şi

adaosuri.

3. Anti proiectul Comisiei se prezintă Consiliului pînă în data de 1 septembrie. Consiliul folosind metoda

codeciziei împreună cu Parlamentul, discută şi se pronunţă asupra proiectului dat în prima lectură. Pînă la

data de 5 octombrie trebuie să aibă loc cel puţin o şedinţă.

4. Consiliul votează prin majoritatea calificată anti proiectul, acesta transformîndu-se în proiect bugetar.

5. Proiectul bugetar este transmis Parlamentului european care în maxim 45 de zile trebuie să se pronunţe

asupra proiectului.

În cazul reîntoarcerii proiectului la Consiliu, acesta are la dispoziţie 15 zile pentru a propune un nou

proiect. Dacă Consiliul prin majoritatea calificată acceptă modificările, proiectul se reîntoarce în

Parlament. Parlamentul are la dispoziţie 15 zile pentru a se pronunţa asupra noului proiect prin :

-repspingere ;-adoptare ; -amendament.

TEMA: SPAŢIUL SCHENGEN ŞI POLITICA VIZELOR.

1.Istoricul apariţiei Spaţiului Schengen

2. Componenţa Spaţiului Schengen

3.Politica vizelor Schengen

Unul din principalele argumente sau motive, pentru care cetăţenii europeni au încă rezerve faţă de

extinderea UE, este teama de a fi invadată piaţa muncii din statele membre cu forţă de muncă din noile state

care aderă, datorită condiţiilor şi nivelului de dezvoltare economică mai înalt în UE. Un alt motiv ar fi o

imagine nu prea bună creată în UE de unii imigranţi din est şi din alte state ale lumii. Un factor deosebit de

important în asigurarea securităţii comunitare şi realizării politicii externe comune este existenţa unei

strategii clare şi eficiente în domeniul circulaţiei persoanelor în interiorul şi exteriorul UE, managementului

frontierelor externe a UE, vizelor şi migraţiei. Practic, libertatea circulaţiei persoanelor este una din cele

patru libertăţi fundamentale prevăzute în Tratatul de la Roma din 1957 privind crearea Comunităţii

Economice Europene (CEE), şi rămîne un element esenţial în definirea spaţiului comunitar.

Realizarea în practică a acestui deziderat a cunoscut mai multe etape şi eforturi din partea, atît a

instituţiilor comunitare în evoluţia lor, cît şi din partea statelor membre, care treptat, după aprofundarea

integrării economice dar şi politice au conştientizat necesitatea de a-şi elimina gradual frontierele interne a

Comunităţii, presupunînd suprimarea treptată a controalelor şi vizelor între state. Un pas important în

crearea unei zone comune de libertate, securitate şi justiţie, „în procesul consolidării şi întăririi Uniunii

Europene şi în ridicarea profilului instituţiilor sale, nu numai pe plan intern în relaţia cu cetăţenii europeni,

dar şi pe plan extern, în relaţia cu ţările candidate” a fost crearea Spaţiului Schengen.

Delimitarea acestui spaţiu cu reguli specifice privind libertatea de circulaţie a persoanelor, care

reprezintă de fapt un proces, s-a început la 14 iunie 1985 cînd reprezentanţii a 5 state (Republica Federală

Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda) din 10 cîte avea Comunitatea Europeană la acel moment,

au semnat în localitatea Schengen din Luxemburg un Acord, numit – Acordul Schengen. Acordul prevede

abolirea treptată a controlului vamal comun acestor ţări semnatare.

Acest Acord compus din 2 titluri şi 33 de articole, fixează obiective sau mai degrabă „norme-sarcini”

care trebuiau realizate de cele cinci state, însă fără a indica acţiunile şi măsurile concrete la această etapă. De

aceea se cerea adoptarea unui alt document ca mecanism de implementare a Acordului. Acest lucru s-a

realizat prin semnarea tot în localitatea Schengen, la 19 iunie 1990, de către aceleaşi state, a Convenţiei cu

privire la implementarea Acordului Schengen, fiind un document mai detaliat şi cu caracter interstatal.

Obiectivele acestui document, reies din măsurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui

spaţiu comun de securitate şi justiţie şi prevăd:

- armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a

cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

- problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune solicitantul

azilului);

- probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;

- cooperarea poliţiei;

- cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.

La moment din Spaţiul Schengen fac parte 26 ţări: Germania, Franţa, Italia, Olanda, Luxemburg,

Belgia, Grecia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia,

Lituania, Estonia, Malta, Spania, Portugalia, Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (chiar dacă nu sînt

membre UE). Două din statele UE: Regatul Unit şi Irlanda au decis sa nu aplice în totalitate acquis-ul

Schengen, dar colaborează cu statele membre Schengen în anumite domenii. În afara Spaţiului Schengen

este România, Bulgaria, Cipru si Croatia, care încă nu satisfac în totalitate criteriile de aderare la Schengen.

Pentru a adera la spaţiul Schengen, ţările trebuie să îndeplinească o serie de condiţii prealabile, ca

de exemplu, să fie capabile:

• de a-și asuma responsabilitatea controlării frontierelor externe ale spaţiului Schengen

în numele celorlalte state care fac parte din acesta și a eliberării vizelor uniforme de scurtă ședere (vize

Schengen);

• de a coopera eficient cu alte state care fac parte din spaţiul Schengen pentru a menţine un nivel

ridicat de securitate, după eliminarea controalelor la frontierele interne;

• de a aplica ansamblul de norme Schengen, cum ar fi normele privind controalele la

frontierele terestre, maritime și aeriene, eliberarea vizelor, cooperarea poliţienească și protecţia datelor cu

caracter personalde a se conecta la Sistemul de Informaţii Schengen și de a-l utiliza.

Ţările candidate fac obiectul unei evaluări menite să asigure că acestea aplică în mod corect normele

Schengen.

Pentru statele nemembre pentru circulaţia în spaţiul Schengen e nevoie de viză. Principalele tipuri

de viză Schengen pot fi:

1) Viza de tranzit în aeroport (Tip “A”). Este necesară cetăţenilor unor state terţe care călătoreşte

spre un alt stat terţ, dar care aterizează sau transbordează într-un aeroport al Spaţiului Schengen. În timpul

aterizării sau transbordării, persoanele respective trebuie să rămînă în zona internaţională de tranzit a

aeroportului fără a intra pe teritoriul statului Schengen respectiv;

2) Viza de tranzit (Tip “B”). Această viză este eliberată persoanelor care urmează să tranziteze

teritoriul unui sau mai multor state Schengen înainte de a continua călătoria într-un stat terţ. Acest tip de

viză poate fi eliberat pentru unul, două sau, în circumstanţe excepţionale, cîteva tranzite. Durata fiecărui

tranzit nu poate depăşi cinci zile;

3) Viza de scurtă şedere (Tip “C”). Această viză este eliberată pentru una, două sau multiple

călătorii. Perioada ei de valabilitate variază. Ea permite şederea ce nu depăşeşte 3 luni pe parcursul unei

perioade de 6 luni.

Statele care nu sunt membre Schengen, utilizează aceleaşi trei tipuri principale de viză. Existenţa însă

a unei vize unice, a impus elaborarea unei liste cu state ce aveau nevoie de viză, aşa numita „lista neagră”, şi

cele care nu aveau nevoie de viză, aşa numita „lista albă”, la acestea adăugîndu-se lista statelor care aveau

un acord special cu unele state membre UE, aşa numita „lista gri”.

Toate statele membre Schengen dispun de un Sistem Informaţional Schengen. Sistemul

Informaţional Schengen permite ca în mod operativ informaţia să poată ajunge la oricare punct de frontieră

externă a acestui spaţiu, pentru a identifica şi reţine eventual persoane puse sub urmărire internaţională, sau

de a refuza viza Schengen persoanelor cu interdicţie de a întra în careva din statele membre a spaţiului

Schengen.

Dialogul dintre UE și Republica Moldova privind vizele, în cadrul căruia se examinează condițiile de

eliminare a vizelor pentru cetățenii Republicii Moldova care călătoresc în UE, a fost lansat la 15 iunie 2010.

Planul de acțiuni privind liberalizarea regimului de vize (PALRV) a fost prezentat autorităților moldovene

de către Comisie la 24 ianuarie 2011. Planul de Acţiuni este structurat în compartimente distincte:

(1)armonizarea cadrului legislativ în domeniul justiţiei şi afacerilor interne la normele şi standardele UE; (2)

implementarea acţiunilor necesare îndeplinirii condiţiilor UE pentru stabilirea unui regim de călătorie fără

vize în UE pentru cetăţenii Republicii Moldova.

După mai multe runde de negocieri, începând cu 28 aprilie 2014 cetățenii moldoveni pot călători fără

vize spre 26 de țări din Spațiul Schengen, cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei.

Statele membre ale UE care vor aplica regimul liberalizat de vize sînt:

statele membre ale UE ce fac parte din spaţiul Schengen: Portugalia, Spania, Franţa, Germania, Belgia,

Luxemburg, Olanda, Italia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Grecia, Polonia, Slovacia, Slovenia,

Ungaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Estonia şi Malta.

statele membre ale UE, care nu deţin statutul deplin de stat membru Schengen (cele care nu sînt parte

componentă a spaţiului Schengen fără graniţe interne): la moment: Cipru, Croaţia, România şi Bulgaria.

Regimul liberalizat de vize este valabil şi pentru statele asociate ale spaţiului Schengen: Islanda,

Liechtenstein, Norwegia şi Eleveţia.

Ce acte urmează a fi prezentate la graniţă?

În afară de paşaportul biometric la graniţă mai pot fi solicitate următoarele acte:

biletul de avion (tur retur) în caz de joncţiuni;

dovezi de finanţare (de exemplu: bani cheş, cecuri de călătorie, cărţi personale de credit, burse precum şi

scrisori de garanţie şi invitaţie);

dovezi privind cazarea;

scrisoarea de invitaţie în cazul călătoriilor cu scop de vizită şi participare la conferinţe;

confirmări de la instituţiile de învăţământ în cazul vizitelor de studii;

datele de contact ale persoanei gazdă;

se recomandă deţinerea asigurării medicale.

Ce se poate întâmpla în cazul în care am depăşit perioada de 90 de zile (fără a fi în posesia unui

permis de şedere sau a unei vize pentru şederi de lungă durată) sau desfăşor o activitate lucrativă fără

a avea permis de muncă?

Şederea cetăţeanului moldovean care va depăşi perioada de 90 de zile în spaţiul Schengen (fără a fi

în posesia unui permis de şedere sau a unei vize pentru şederi de lungă durată), va fi considerată ilegală fapt

ce va duce la interdicţia intrării în spaţiul Schengen.

Desfăşurarea unei activităţi lucrative în spaţiul Schengen fără a fi în posesia unui permis de muncă este la fel

ilegală, (chiar dacă perioada de 90 de zile nu va fi depăşită) şi poate atrage după sine interdicţia de intrare în

spaţiul Schengen.

Persoanele care nu detin pasaport biometric pot solicita o viza. În R. Moldova (Chişinău) există un

centru comun de eliberare a vizelor pentru citeva state Schengen. La acest centru pot apela cetăţenii

R.Moldova care solicită viză pentru următoarele state:Austria, Belgiei,Croaţia,Regatului

Danemarcei,Republica Elena, Elveţia,Estonia, Finlanda,Letonia, Luxemburg,Regatul Norvegiei, Slovacia,

Slovenia, Suedia,Regatul Olandei şi Ungariei.

TEMA: POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE

1. Istoricul apariţiei PEV

2. Ţări incluse în PEV

3. Implementarea PEV

Procesul de extindere al UE a cunoscut mai multe etape, iar parcurgerea acestora a evidenţiat factori

şi obiective noi în abordarea relaţiilor dintre statele membre şi cele candidate, potenţial candidate şi vecinii

acestora. Fiecare etapă a politicii de extindere, cu fiecare val în care noi state au aderat la Comunitatea

Europeană, a adus şi noi vecini, care nu sunt doar ca state vecine a ţării recent aderate, ci devin state vecine a

unei comunităţi cu legislaţie comunitară şi cu „reguli de joc” comune.

Relaţiile între UE şi alte state, fie sunt vecine directe sau nu, se construiesc în baza principiilor de

prietenie şi relaţii paşnice, suveranitate şi respectare a integrităţii statelor, recunoscute la nivel european şi

internaţional.

Poziţia faţă de vecinii UE în contextul procesului de extindere, dar şi rolul acestora în avansarea

integrării statelor aderate, a generat discuţii şi preocupări ale factorilor de decizie la nivelul Comunităţii în

tot procesul de construcţie europeană. Cu toate acestea, preocupările în acest sens au cunoscut un impuls

deosebit odată cu extinderea UE spre Est şi cu cît frontiera dintre Statele membre şi cele nemembre a crescut

substanţial. Pe lîngă aspectul geografic, un rol deosebit în formularea unor propuneri vizavi de statele vecine

l-a avut factorul economic care invoca decalaje mari pe diferiţi indicatori între statele UE (cele 15) şi cele 10

aderate în 2004. Pornind de la ideea că politica de extindere a UE îşi propune şi să promoveze stabilitatea şi

prosperitatea dincolo de frontierele UE, în 2002 a fost lansată o amplă dezbatere la nivel european privind

elaborarea unei politici de vecinătate într-un context nou cu mai multe state membre. Ideea unei politici mai

active a UE faţă de noii vecini, alţii decît Rusia, cum ar fi Ucraina şi Moldova, a fost propusă pentru prima

dată în 2002, de miniştrii de externe ai Marii Britanii şi Suediei, deoarece Ucraina şi Moldova alături de

Rusia şi Belarus, urmau să devină vecini direcţi ai Uniunii după aderarea Poloniei şi României.

Într-o scrisoare din ianuarie 2002 a lui Jack Straw către Josep Piquй acesta afirmă că „în trei ani

Ucraina şi Belarus vor fi la frontiera UE – cu toate problemele legate de criminalitatea transfrontalieră, trafic

şi imigraţie ilegală. Moldova nu va fi un vecin al UE decît mai tîrziu […] ... (după aderarea Romвniei, atunci

neştiindu-se exact data aderării acestui stat. ), dar ea se confruntă deja cu o sărăcie zdrobitoare, importante

probleme sociale şi o emigraţie masivă”. Viziune împărtăşită atunci, de altfel, de mai multe state din Europa

Centrală. Anume această iniţiativă, care constata nişte realităţi geopolitice, economice şi sociale la frontiera

UE, este considerată de mai mulţi cercetători că ar fi condus eventual la apariţia Politicii Europene de

Vecinătate (în continuare PEV).

Extinderea a lăsat însă în afara hotarelor UE circa 385 de milioane de locuitori ai statelor din vecinătatea

imediată. Interdependenţa politică şi economică dintre UE şi statele vecine este o realitate. Capacitatea UE

de a oferi securitate, stabilitate şi prosperare cetăţenilor săi nu poate fi concepută fără existenţa unor relaţii

de bună vecinătate cu statele vecine. Proximitatea geografică oferă posibilităţi de a dezvolta comerţul şi

investiţiile transfrontaliere, dar şi de a elimina ameninţările transfrontaliere – de la terorism la poluarea

aerului.

*2*

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) lansată în 2003 reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor

dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare.

Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea

cooperării cu statele vecine UE lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui

„cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.

Politica Europeană de Vecinătate nu oferă statelor vecine vizate perspectiva aderării la UE, ci permite o

relaţie privilegiată cu vecinii şi o mai bună focalizare a eforturilor în domenii de importanţă vitală pentru

apropierea statelor vizate de standardele europene.

Obiectivul principal al politicii europene de vecinătate este împărţirea beneficiilor UE cu ţările vecine,

ceea ce va contribui la consolidarea stabilităţii, securităţii şi bunăstării tuturor.

Printre beneficiile oferite de PEV se numără cele ce ţin de dezvoltarea economică şi socială precum şi

obţinerea posibilităţii de acces pe piaţa internă şi integrarea în cadrul altor alte politici europene:

Educaţia, pregătirea profesională şi tineretul;

Cercetarea;

Probleme de mediu;

Cultura;

Politica audio-vizualului;

Politica europeană de vecinătate îşi propune să prevină apariţia unor noi decalaje între Uniunea

Europeană extinsă şi vecinii săi, oferindu-le acestora din urmă posibilitatea de a participa la diferite activităţi

ale UE, printr-o cooperare mai strвnsă în domeniile politic, economic şi cultural, precum şi în materie de

securitate.

În domeniul politic, este preconizată intensificarea dialogului politic cu UE şi asistenţa din partea acesteia

pentru consolidarea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept. De asemenea

se aşteaptă o colaborare mai strînsă în domeniul politicii externe şi de securitate. Scopul acestei colaborări

este promovarea priorităţilor de politică externă a UE, ca de exemplu, eficientizarea activităţii instituţiilor

internaţionale multilaterale, şi combaterea factorilor comuni de insecuritate – terorismul, activităţile de

contrabandă, crima organizată, conflictele nesoluţionate etc.

În domeniul economic, obiectivele PEV sînt consolidarea relaţiilor comerciale preferenţiale, sporirea

asistenţei tehnice şi financiare, participarea graduală într-o serie de programe şi politici UE, dar şi

participarea la piaţa internă a UE prin aproximarea legislativă şi integrarea graduală a reţelelor de transport,

energetice şi de comunicare.

Pentru realizarea acestor obiective, statele vecine vor trebui să facă un efort susţinut şi coerent de

realizare a unei serii de reforme complexe. Beneficiile însă vor fi considerabile – reformele structurale vor

duce la rate de creştere sporite; un climat macroeconomic îmbunătăţit şi liberalizarea comerţului vor

favoriza mai multe investiţii străine directe, iar reformele politice vor contribui la consolidarea instituţiilor şi

proceselor democratice din aceste state. În scurt timp, statele vor deveni mai eficiente şi mai capabile să

ofere un nivel mai înalt de trai cetăţenilor săi. Aprofundarea relaţiilor politice şi economice dintre UE şi noii

vecini după această schemă va duce la proiectarea stabilităţii şi prosperităţii din interiorul UE asupra

vecinătăţii imediate. Ca urmare va beneficia atît UE (stabilitate şi pace la hotare), cît şi statele vizate – vor fi

nişte state mai democratice şi mai bine echipate să facă faţă provocărilor globalizării. PEV nu va înlocui

relaţiile actuale dintre UE şi statele vecine, ci va duce la consolidarea cadrului juridic şi instituţional care

guvernează aceste relaţii la momentul actual (în cazul RM, Acordul de Parteneriat şi Cooperare şi instituţiile

create în baza acestuia).

UE şi-a definit în cadrul PEV-ului pe vecinii săi atît cei din Est cît şi din Sud, după criterii

determinate, bazîndu-se evident pe nivelul de implementare în aceste state a reformelor democratice,

economice şi sociale, dar şi aspiraţiile şi şansele acestora de apartenenţă la UE. Astfel obiectivele PEV-ului

trebuie în mod real să fie bazate pe:

- relaţii comerciale preferenţiale şi deschiderea pieţelor;

- extinderea pieţei interne şi a structurilor regulatorii;

- asigurarea migrării legale şi a liberei mişcări a persoanelor;

- intensificarea cooperării în vederea prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii comune;

- sporirea implicării politice a UE în prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor de criză;

- integrarea reţelelor de transport, energetice şi de telecomunicaţii, precum şi extinderea ariei europene

de cercetare;

- promovarea drepturilor omului, cooperării culturale şi a înţelegerii reciproce;

- crearea unor noi instrumente pentru promovarea şi protecţia investiţiilor;

- sprijinirea în vederea integrării în sistemul comercial mondial;

- găsirea unor noi surse de finanţare;

Astfel, statele vecine ale UE, incluse în Politica de Vecinătate Europeană sînt:

În Est: Moldova, Ucraina, Belarus

Uniunea Europeană şi Rusia au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin

crearea celor patru spaţii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg Rusia din

luna mai 2003.

În Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan

În Zona Mediterană: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea

Palestiniană.

Atingerea acestor scopuri urma să se facă prin definirea împreună cu ţările vecine vizate a unui set de

priorităţi ce vor fi notate în Planuri de Acţiune, care reprezintă documentul politic-cheie în dezvoltarea

relaţiilor dintre UE şi vecinii săi. Planurile de acţiune ale ţărilor vecine se află în centrul PEV. Acestea sunt

documente politice care stabilesc obiectivele strategice ale cooperării dintre ţările vecine şi UE. Planurile de

Acţiune urmau să aibă la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului,

inclusiv drepturile minorităţilor; supremaţia legii; o bună guvernare; promovarea unei bune relaţii cu vecinii;

respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării durabile. Un alt obiectiv al Planurilor de Acţiune

a fost declarată apropierea în politica externă a partenerilor. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi statele vecine cu

care Uniunea Europeană va semna Planurile de Acţiune va depinde totalmente de modul în care statul vecin

va împărtăşi efectiv valorile comune citate mai sus. De asemenea, planurile de acţiune conţin o listă globală

de priorităţi fixate de comun acord pentru ţările respective şi UE. Una dintre priorităţile majore este

stimularea creşterii economice prin îmbunătăţirea condiţiilor care fac posibile investiţiile durabile şi

creşterea productivităţii.

În Planurile de Acţiuni urma să fie definit un set de priorităţi, a căror atingere se va solda cu o apropiere

de UE. Aceste priorităţi acoperă mai multe domenii:

– dialogul politic – include probleme cum ar fi: lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de

distrugere în masă, rezolvarea conflictelor regionale;

– politica economică şi socială - se va promova participarea într-un număr de programe UE, precum şi

îmbunătăţirea interconexiunii şi a legăturilor fizice cu UE (transport, energie etc.);

– comerţ - se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în concordanţă cu principiile OMC şi standardele

UE;

– justiţie şi afaceri interne - o mai apropiată cooperare în domenii precum: managementul frontierelor,

migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinţe umane, droguri şi arme, crima organizată,

spălarea banilor precum şi criminalitatea economico-financiară.

Planurile de Acţiuni vor fi diferenţiate, astfel încвt să reflecte stadiul existent al relaţiilor UE cu fiecare

ţară în discuţie. Trasarea Planului de Acţiuni pentru fiecare stat-vecin va depinde de necesităţile şi

capacităţile acestuia, în consideraţie fiind luate interesele ambelor părţi. De asemenea se va ţine cont şi de

următoarele circumstanţe:

Poziţia geografică;

Situaţia economică;

Nivelul de dezvoltare a relaţiilor UE – statul vizat;

Reformele în derulare.

Planurile de Acţiune au ca marjă definită de timp o perioadă de 3-5 ani. Există posibilitatea ca odată cu

îndeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiune, actuala generaţie de acorduri bilaterale să fie

înlocuite cu o formă nouă de parteneriat privilegiat, reprezentată de „Acordurile Europene de Vecinătate”.

PEV prevede posibilitatea stabilirii unor parteneriate foarte apropiate dintre statele vecine şi UE, aşa

încît statele vecine să poată beneficia de „tot în afară de instituţiile” UE . Însă profunzimea şi gradul de

ambiţiozitate ale acestor parteneriate va depinde de progresul înregistrat de statele partenere în domeniul

reformelor politice şi economice.

Importanţa politicii europene de vecinătate este menţionată şi în Strategia europeană de securitate din

decembrie 2003. Aceasta reiterează interesul UE de a avea nişte vecini bine guvernaţi şi prosperi. „Vecinii

care sînt angajaţi în conflicte violente, statele fragile în care proliferează crima organizată, societăţile

nefuncţionale ... toate creează probleme pentru Europa”, se spune în strategie. Astfel, UE îşi va putea

asigura propria securitate doar prin extinderea cooperării economice, politice şi de securitate cu aceste state

şi prin transformarea acestor state în unele mai prospere, mai democratice şi mai capabile să îşi asigure

propria securitate.

*3*

Realizarea PEV are loc în două etape. Prima etapă presupune stabilirea în strînsă colaborare cu

statele vecine a unei agende de reforme realiste; la cea de-a doua etapă UE oferă asistenţă pentru realizarea

acestora.

La prima etapă, cea de stabilire a unui cadru de reforme, UE încheie cu statele vecine Planuri de

Acţiune individuale în cadrul PEV. Acestea sînt nişte documente politice elaborate în comun de către

ambele părţi şi care consacră angajamentul acestora de a respecta valorile comune şi normele internaţionale

şi de a realiza o serie de reforme politice şi economice. Planurile de acţiuni acoperă o serie de domenii de

acţiune: dialogul şi reforma politică, relaţiile comerciale şi măsurile de pregătire a partenerilor pentru

participarea graduală la piaţa internă a UE, precum şi la politicile comunitare în domeniul afacerilor juridice

şi interne, energiei, transportului etc. Planurile de acţiuni sînt individualizate, adică adaptate la necesităţile şi

capacităţile statului partener şi la interesele comune şi se concentrează asupra unui număr de priorităţi-cheie.

Amploarea relaţiilor UE cu vecinii va depinde de măsura în care aceştia vor demonstra în practică

ataşamentul faţă de angajamentele asumate.

La etapa a doua, cea de asistenţă pentru reforme, statele partenere vor primi asistenţă tehnică şi

financiară din partea UE pentru continuarea proceselor de reforme şi integrare. După 2007 programele de

asistenţă (TACIS în cazul Moldovei) au fost înlocuite printr-un program nou – Instrumentul European de

Vecinătate şi Parteneriat (IEVP). Asistenţa prin IEVP a fost acordată pentru necesităţile prioritare ale

statelor partenere şi pentru implementarea obiectivelor planurilor de acţiuni.

Pentru perioada 2007-2013, în bugetul UE s-au prevăzut pentru ţările PEV cca 12 miliarde EUR, ceea ce

reprezintă o creştere cu cca 32 % în termeni reali comparativ cu perioada bugetară precedentă.

De ce participă Moldova la Politica Europeană de Vecinătate?

Republica Moldova, de rînd cu alte state din fosta Uniune Sovietică – Ucraina, Belarus, Georgia,

Azerbaidjan şi Armenia, este unul din statele participante la PEV. După aderarea României la Uniunea

Europeană, preconizată pentru 1 ianuarie 2007 Moldova va deveni vecin direct cu UE, un aşa-zis „nou

vecin” al Europei. Acest lucru a determinat statele UE să atragă mai multă atenţie proceselor care au loc în

RM şi problemelor de ordin politic, economic, social cu care se confruntă RM la momentul actual, deoarece

aceste probleme sînt potenţiale surse de instabilitate atît pentru Moldova, cît şi pentru restul UE. Problema

transnistreană capătă o importanţă deosebită în relaţiile RM-UE datorită numeroaselor riscuri de securitate

pe care le comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat la o distanţă de doar 100 de km de hotarul UE

după aderarea Romвniei. Pe de altă parte, participarea Moldovei la PEV se înscrie în eforturile mai largi de

realizare a obiectivului strategic de integrare europeană a statului nostru. PEV deschide noi perspective

pentru dezvoltarea unor relaţii mai strînse cu UE şi pentru apropierea Moldovei de modelul politic şi

economic european. Participarea la PEV ne va aduce mai multe beneficii – participarea la piaţa unică şi alte

politici comunitare, asistenţă tehnică şi financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi pentru

vize etc. În plus, PEV prevede un sprijin mai mare din partea UE în procesul de reglementare transnistreană,

un obiectiv urmărit de autorităţile de la Chişinău de mai multă vreme.

Parteneriatului Estic: La 7 mai 2009 în cadrul Summit-ului Parteneriatului Estic de la Praga, a fost

lansat oficial Parteneriatul Estic (PE) cu scopul ambiţios de a pune în aplicare o asociere politică şi integrare

economică între UE şi partenerii săi răsăriteni. Tarile incluse in PE: Armenia, Azerbaidjan, Belarus,

Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Principalul obiectiv al Parteneriatului estic este de a crea

condiţiile necesare pentru a accelera asocierea politică şi aprofundarea integrării economice dintre Uniunea

Europeană şi ţările partenere interesate. Obiectivele Parteneriatului Estic:

Politic şi economic, să apropie ţările partenere de UE.

Promovarea securității, stabilității şi a bunei guvernări.

Facilitarea parteneriatului între organizaţiile societăţii civile cu guvernele partenere.

Încurajarea contactelor între oameni prin liberalizarea regimului de vize pe termen llung, pe bază

individuală şi în condiţiile stabilite.

Îmbunătăţirea securității energetice.

Promovarea reformelor în diverse sectoare şi protecţie a mediului ambiant

Tema: Evoluția relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

1. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM

2. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova

3. Acordul de Asociere UE-RM

Odată cu proclamarea independenţei, 27 august 1991, a început procesul extrem de complex de

edificare a statalităţii RM. Unul din elementele-cheie ale acestui proces a constat în formularea intereselor

naţionale ale tînărului stat pe plan extern, definirea şi realizarea politicii externe a RM. Spre deosebire de

statele baltice, care de la bun început au optat clar pentru aderarea la Comunitatea Europeană (CE) şi Alianţa

Nord-Atlantică (NATO), autorităţile de la Chişinău şi-au propus dezvoltarea unor relaţii mutual avantajoase

pe toate planurile. În relaţiile cu Comunitatea Europeană, RM a moştenit cadrul juridic al relaţiilor dintre CE

şi URSS – un Tratat de Comerţ şi Cooperare care acorda URSS statutul de cea mai favorizată naţiune în

relaţiile comerciale cu CE în schimbul angajamentului primei de a continua reformele politice şi economice.

În plus, în 1991 Moldova a devenit beneficiară a programului CE de Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea

Statelor Independente (TACIS). Includerea Moldovei în programul TACIS a fost un prim semnal al politicii

diferenţiate pe care CE urma să o poarte vizavi de statele baltice (incluse într-un program de asistenţă

conceput special pentru statele cu o perspectivă clară de aderare, PHARE) şi RM, care aderase de curînd la

Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Astfel, în timp ce statele baltice şi o serie de state central şi est-europene semnează Acorduri

Europene cu CE, ale căror finalitate era aderarea acestor state la CE, Moldovei, de rînd cu alte state din CSI,

îi este propus un Acord de Parteneriat şi Cooperare – un tratat bilateral axat mai mult pe relaţiile economice

şi comerciale dintre CE şi statele partenere şi care nu prevedea accederea acestora la CE. Abia după

semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre UE şi RM în 1994, autorităţile de la Chişinău

încep să atragă tot mai multă atenţie UE şi să formuleze tot mai clar opţiunea europeană a RM. Astfel, în

1995 Parlamentul de la Chişinău a adoptat o declaraţie de politică externă în care califica semnarea APC

drept un prim pas spre integrarea europeană a RM. În decembrie 1996, nou-alesul Preşedinte Petru

Lucinschi adresează un mesaj oficial Preşedintelui Comisiei Europene, Jaques Santer, în care formulează

dorinţa Moldovei de a deveni membru asociat al UE pînă în 2000, deziderat reiterat într-un alt mesaj oficial

al Preşedintelui Lucinschi în octombrie 1997. Odată cu victoria relativă a forţelor pro-europene în alegerile

parlamentare din 1998, integrarea europeană începe să devină o temă dominantă a discursului politic

autohton. După criza financiară din Rusia, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament,

votează în 1998 o hotărîre care stipula că orientarea spre integrarea europeană d evine “obiectiv strategic

major al ţării”.În paralel, aderarea la UE este declarată obiectivul strategic al Moldovei în Concepţia Politicii

Externe pentru 1998 – 2002 adoptată de noul guvern.

1. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM semnat în 1994, a intrat în vigoare abia

în iulie 1998, pentru o perioadă de zece ani. APC creează cadrul juridic şi instituţional pentru relaţiile dintre

Moldova şi UE. Obiectivele principale ale APC sînt următoarele:

a. Continuarea dialogului politic;

b. Promovarea comerţului şi investiţiilor;

c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural;

d. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a finaliza

tranziţia la economia de piaţă.

APC reiterează valorile comune împărtăşite de către părţi şi care stau la baza parteneriatului dintre UE şi

RM: democraţia, statul de drept, drepturile omului, economia de piaţă etc. Atenţia principală este acordată

relaţiilor comerciale şi cooperării economice. UE şi Moldova îşi acordă reciproc statutul de cea mai

favorizată naţiune în schimburile comerciale şi limitează posibilitatea impunerii unor restricţii la importuri şi

exporturi. APC prevede posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE şi Moldova în cazul în care

Moldova înregistrează progrese în reformele de piaţă. APC mai prevede armonizarea legislaţiei Moldovei cu

cea a UE şi instituţionalizarea dialogului în domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor

instituţii comune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova compus din membri ai

Consiliului European şi ai Comisiei Europene, pe de o parte, şi din membri ai Guvernului Republicii

Moldova, pe de altă parte, şi se întruneşte o dată pe an. Acesta este asistat de către Comitetul de Cooperare,

la care participă înalţi funcţionari şi care îşi duce activitatea în cadrul a cinci subcomitete. În plus, este creat

Comitetul Parlamentar de Cooperare pentru promovarea dialogului politic la nivel parlamentar. În perioada

următoare intrării în vigoare a APC are loc o activizare vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul

european, în special în vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, eforturi

încheiate cu succes în 2001, cînd Moldova aderă la această iniţiativă. Participarea la Pact este văzută de

autorităţile moldovene drept o posibilitate de a include Moldova în Procesul de Stabilizare şi Asociere al UE

pentru Balcanii de vest, o „scurtătură” pentru procesul de aderare a RM la UE. În paralel, pe plan intern se

conturează tot mai mult consensul politic din Moldova cu privire la opţiunea europeană a statului nostru,

exprimat printr-un document-apel cu privire la integrarea europeană semnat de 25 de formaţiuni politice, în

mai 2000, şi un Apel către preşedintele ţării, din iunie 2002, semnat de o serie de partide politice şi

organizaţii neguvernamentale care revendică crearea unei Comisii naţionale pentru integrarea europeană şi

elaborarea unei strategii de integrare europeană a RM. De la sfîrşitul anului 2002, autorităţile moldovene

purced la crearea cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM:

Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană (CPIE),

Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, cînd Moldova fusese deja

invitată să participe la Politica Europeană de Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o

Concepţie de integrare a RM în UE. Peste cîteva luni, la Chişinău se află în vizită Comisarul European

pentru Extindere Gunter Verheugen, care prezintă autorităţilor moldoveneşti priorităţile strategice şi

principiile de bază ale PEV. Verheugen invită autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan individual de

acţiuni, care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile şi problemele RM şi care va defini obiectivele

cooperării RM cu UE. În acelaşi timp, Verheugen constată că politica de vecinătate a UE nu presupune

aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu închide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre

ţările vecine”.

În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acţiuni UE – RM desfăşurate pe

parcursul anului 2004, acesta este aprobat de către Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de

către părţi la 22 februarie 2005.

Obiectivul strategic al integrării europene este reiterat şi de către nou-alesul Preşedinte al Republicii

Moldova, Vladimir Voronin, în discursul său de învestitură din 7 aprilie 2005, care a chemat la consolidarea

tuturor forţelor politice şi a societăţii în vederea atingerii acestui scop. În plus, programul de activitate al

Guvernului pentru 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” proclamă integrarea europeană şi

realizarea Planului de Acţiuni UE – RM drept priorităţi fundamentale ale activităţii noului Guvern, de rînd

cu dezvoltarea economică durabilă social orientată şi reintegrarea ţării. Prin decret prezidenţial, Ministerul

Afacerilor Externe este transformat în „Ministerul AfacerilorExterne şi Integrării Europene”, iar funcţia

ministrului de Externe este promovată la rangul de viceprim-ministru. Astfel, în momentul intrării în vigoare

a PA, RM este un stat care defineşte clar obiectivul de integrare europeană drept obiectiv naţional

fundamental: acest obiectiv este sprijinit printr-un consens politic intern fără precedent, există un cadru

instituţional intern cuprinzător pentru realizarea obiectivului în cauză, iar circa 65% din cetăţenii RM sînt în

favoarea aderării RM la UE. Oportunitatea şi urgenţa realizării acestui deziderat este cu atît mai mare în

contextul regional favorabil existent la momentul actual: România va deveni membru al UE în 2007 sau

2008, iar autorităţile ucrainene alese în urma revoluţiei „oranj” din 2004 şi-au exprimat clar dorinţa de a

adera la UE şi de a continua reformele politice şi economice necesare pentru realizarea acestui deziderat. În

aceste condiţii, APC – acord semnat în 1994, care pune accentul pe relaţiile economice şi comerciale dintre

UE şi RM şi care, important, nu recunoaşte aspiraţiile europene ale RM – este un acord care în mare parte nu

corespunde actualei conjuncturipolitice interne şi regionale. În februarie 2005 acesta nu a fost înlocuit, ci

suplimentat prin Planul individual de Acţiuni UE – RM, care acoperă golurile din APC reieşind din

realităţile actuale şi acordă mai multă substanţă şi urgenţă prevederilor din APC.

2. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova

Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezintă un document politic încheiat între UE şi Republica Moldova

şi care stabileşte programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005 –

2008. PA nu înlocuieşte cadrul contractual actual dintre UE şi RM, care rămîne a fi Acordul de Parteneriat

şi Cooperare (APC), ci îl complementează pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă procesului de

reforme economice şi politice stipulate în APC. Astfel, PA nu este doar o hartă de parcurs pentru apropierea

RM de UE şi realizarea obiectivului strategic de integrare europeană, ci şi un program de reforme politice şi

economice interne pe care autorităţile moldoveneşti s-au angajat să le realizeze.

PA a fost semnat la 22 februarie 2005 pentru un termen de trei ani. Planul prevede intensificarea relaţiilor

politice, de securitate, economice şi culturale şi „împărtăşirea responsabilităţii pentru prevenirea

conflictelor şi reglementarea acestora”, unul din obiectivele principale ale PA fiind sprijinirea de către UE a

eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean. Planul prevede o serie de perspective noi pentru

dezvoltarea relaţiilor de parteneriat dintre UE şi RM:

a. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin participarea RM la piaţa internă a UE şi la

politicile şi programele UE;

b. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme de dialog politic;

c. Angajamentul ferm al UE de a sprijini soluţionarea conflictului transnistrean;

d. Convergenţa legislativă, deschiderea economică, reducerea barierelor comerciale;

e. Asistenţă financiară sporită pentru realizarea acţiunilor propuse în PA;

f. Posibilitatea participării RM la programe culturale, educaţionale, ştiinţifice, ecologice ale UE etc.;

g. Sprijin pentru armonizarea legislaţiei RM la acquis-ul comunitar

h. Stabilirea unui dialog în domeniul vizelor şi posibilitatea acordării RM a unor facilităţi cu privire la

vize etc.

PA prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare:

1. Dialogul şi reforma politică;

2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;

3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială;

4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;

5. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu înconjurător, cercetare, dezvoltare şi inovaţie;

7. Contacte umane.

Structura PA este foarte asemănătoare cu criteriile de aderare la UE, cunoscute şi ca criteriile de la

Copenhaga (vezi tema 1)

Astfel, deşi PA nu presupune aderarea RM la UE, măsurile prevăzute în PA vor ajuta RM să se

apropie de criteriile de aderare şi deci să fie un stat mult mai pregătit pentru demararea procesului de aderare

la UE la finele realizării PA în 2008. În acelaşi timp, PA face referinţă la un set de obiective prioritare:

a. Eforturi susţinute în vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului transnistrean;

b. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

c. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii de exprimare;

d. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului judecătoresc;

e. Reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale, combaterea sărăciei;

f. Îmbunătăţirea climatului investiţional prin îmbunătăţirea climatului de afaceri şi lupa împotriva corupţiei;

g. Instituirea unui sistem eficient şi cuprinzător de gestionare a frontierei pe toate sectoarele frontierei RM,

inclusiv pe segmentul transnistrean;

h. Lupta împotriva crimei organizate, inclusiv a traficului de fiinţe umane;

i. Gestiunea fluxurilor migraţionale.

Observăm că, deşi, într-o perspectivă mai îndelungată, RM trebuie să întreprindă măsuri în toate cele şapte

domenii largi de acţiune ale PA, acţiunile prioritare vizează rezolvarea unui set de probleme-cheie existente

la momentul semnării PA şi care trezesc cea mai mare îngrijorare din partea UE. Aceste probleme reprezintă

deopotrivă obstacole importante pentru procesul de democratizare şi dezvoltare economică a RM existente

la momentul actual, dar şi surse majore de insecuritate şi instabilitate atît pentru RM, cît şi pentru restul

Europei. Se pare aşadar că în perspectiva apropiată aceste priorităţi vor constitui obiectul relaţiilor dintre UE

şi RM, iar credibilitatea opţiunii europene a RM va depinde de voinţa şi coerenţa de care vor da dovadă

autorităţile RM în soluţionarea acestor probleme prioritare.

Asistenţă tehnică şi financiară din partea UE pentru implementarea PA în 2005–2006 în valoare de 42

milioane de Euro în cadrul programului TACIS.

3.Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană

Un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană (AA) este un tratat internațional între Uniunea

Europeană (UE) și o țară din afara UE, cu scopul de a crea un cadru larg de cooperare între părţi. De obicei,

domeniile incluse în AA se referă la relaţiile politice, comerciale, sociale, culturale și de securitate.

În iunie 2008 a expirat termenul de zece ani prevăzut pentru APC, existînd necesitatea substituirii acestui

acord cu altul. În acest context, pe 12 ianuarie 2010, Republica Moldova și Uniunea Europeană s-au angajat

în negocierea unui document ambiţios – Acordul de Asociere – care să înlocuiască APC. Paralel, autorităţile

europene au negociat și, la finele anului 2010, au definitivat cu Guvernul Republicii Moldova Planul de

Acţiuni în domeniul liberalizării regimului de vize, care conţinea patru blocuri importante: securitatea

documentelor; imigraţia ilegală; ordinea publică și securitatea; relaţiile externe și drepturile fundamentale. O

parte a viitorului acord de asociere se referea la stabilirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și

Cuprinzător (ZLSAC), care urma să intre în vigoare conform formulării diplomatice europene – „atunci cînd

vor fi întrunite condiţiile relevante“ Republica Moldova a fost invitată la summitul UE de la Vilnius, care a

avut loc pe 28-29 noiembrie 2013, să parafeze Acordul de Asociere, semnat pe 27 iunie 2014 la Bruxelles și

ratificat cîteva zile mai tîrziu, pe 2 iulie de către RM și pe 13 noiembrie 2014 în Parlamentul European.

Bibliografie

1. Dandiş Nicolae, Extinderea şi Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, 2008

2. Abecedar European, Agenţia Monitor Media

3. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană —Republica Moldova Ghid. Proiect realizat de ADEPT şi EXPERT-

GRUP,2006

4. Bîrsan, M., Integrarea economica europeana, Vol. I, Introducere în teorie si practica, Carpatica, Cluj-Napoca,

1995

5. L.Tsoukalis „Noua economie europeană - revizuită”, Chişinău, 2000;

6. M.Bîrsan. „Integrarea economică europeană” (I), Cluj-Napoca, 1995;

7. E.Postică. „Economia U.E.”, Chişinău, 2002;

8. L.Coman-Kund. „Construcţia şi extinderea U.E.”, Galaţi, 2005;

9. www.europa.eu

10. http://www.undp.md/border/Pol_vecin_ue.html

11. www.gov.md

12. www.europa.md

13. http://www.mfa.gov.md

14. www.e-democracy.md