1

Tema: ,,Aspecte generale de organizarea a auditului”

1. Evoluţia istorică a auditului.

2. Definiţia şi obiectul auditului.

3. Tipuri de servicii de audit.

4. Caracteristica serviciilor de audit.

5. Caracteristica cadrului legislativ şi normativ a auditului în Republica Moldova.

6. Organizarea profesiunii de audit în Republica Moldova.

1. Evoluţia istorică a auditului.

Cuvîntul audit provine de la latinescul audio – a asculta, a audia. Activităţi de audit se

întîlneau la egipteni şi în Anglia pe timpul lui Carl cel Mare. Această funcţie a fost întîlnită în

diferite perioade istorice la diverse popoare sub diferite denumiri.

Auditorul se numeşte funcţionarul care trebuia să asculte dări de seamă a persoanelor

oficiale. Apariţia auditului este legată de divizarea intereselor celor ce se ocupă cu gestionarea

întreprinderii şi celor ce investise bani în această întreprindere.

Investitorii şi acţionarii nu putea şi nici nu dorea să se bazeze numai pe informaţia

financiară prezentată de conducătorişi contabilii întreprinderii. Existenţa multor cazuri de

faliment, înşălaciunea administraţiei a dus la creşterea riscului investiţiilor financiare. De

aceea pentru controlul corectitudinii informaţiilor pentru confirmearea dărilor de seamă se

invitau persoane de încredere. Principalele cerinţe înaintate către auditor erau sinceritatea şi

independenţa.

2. Definiţia şi obiectul auditului.

Există un şir de noţiuni ce definesc auditul. Economistul Şeremet afirmă că ,, Auditul

este o verificare independentă a dărilor de seamă contabile cu scopul de a exprima opinia

privind gradul de credibilitate a lor’’. Legea Republicii Moldova despre ativitatea de audit

nr.79 din 15 februarie 1996 defineşte auditul astfel ,, O activitate antreprenorială asupra

efectuărilor verificărilor independente cu scopul stabilirii autentităţii a rapoartelor finaciare şi

corespunderii operaţiilor financiar – economice cu legislaţia în vigoare şi prestarea altor

servicii ce nu îmbracă formă fizică.

SNA 110 defineşte auditul rapoartelor financiare astfel: ,, Verificarea indepentă a

rapoartelor financiare, a agenţiolor economici cu scopul de a-şi expune părerea referitor la

faptul că rapoartele financiare sunt pregătite sub toate aspectele cerinţelor stabilite cerute

acestor rapoarte. Drept obicei al auditului servesc toţi agenţii economici pe teritoriul R.M. şi

altor state în afară de BNM.

2

SNA 200 afirmă că obiectul şi principiile generale ale unui audit al rapoartelor

financiare determină că scopul auditului este exprimarea părerii auditorului la faptul că

rapoartele financiare a agenţolor economici corespund în toate aspectele cerinţelor stabilite.

3. Tipuri de servicii de audit.

Se disting mai multe tipuri de audit:

1) din punct de vederea al obiectivului şi a ariei de aplicabilitate avem:

auditul conformităţii care evaluează în ansamblu responsabilităţi financiare

administraţiei, auditează tranzacţiile financiare şi evaluază conformitatea lor cu normele în

vigoare, verifică controlul intern la întreprindere. Auditul onestităţii şi a caracterului adecvat

privind deciziile manageriale a întreprinderii;

auditul de atestare financiară ce are drept scop primirea opiniei asupra rapoartelor

financiare atestînd dacă aceste declaraţii prezintă corect situaţia financiară şi tranzacţiile

interne;

auditul performanţei ce constă în econmicitate, eficienţă, eficacitatea şi acoperă

activităţi economice şi administrative privind eficienţa utilizării resurselor umane, financiare,

examinarea sistemelor de informare privind indicatori de performanţă.

2) în funcţie de modul de organizare a activităţii de audit se definesc:

audit extern efectuat de profesionişti independenţi şi răspund nevoilor terţilor şi terţilor

întreprinderii entităţilor în ceea ce priveşte gradul de încredere acordat tranzacţiilor şi

situaţiilor financiare. Auditul extern este independent de conducerea entităţii auditare.

auditul intern ce verifică sisteme proprii de contabilitate şi de control intern. Îndrumă

conducerea pentru buna gestionare a fondurilor şi perfecţionarea activităţii.

4. Caracteristica serviciilor de audit.

Serviciile prestate de auditori sunt grupate în atestate (ce necesită prezentarea

raportului) neatestate (ce nu necesită prezentarea rapotului). La serviciile atestate prestate de

auditor se reflectă:

a) controlul corectitudinii cu volum de verificare mai mic decît pentru audit ce se bazează

frecvent pe analiza eficienţei controlului intern al clientului;

b) verificarea de revizuire ce se efectuează după o programă prescurtată, deoarece clientul

doreşte să prezinte utilizatorilor rapoarte financiare, dar să nu suporte cheltuieli legate de

exercitarea auditului;

c) proceduri convenite cu clientul, adică să verifice sectoare separate a evidenţei analitice a

firmei clientului:

3

restabilirea şi ţinerea evidenţei contabile, întocmirea rapoatelor financiare

planificarea fiscală, optimizarea impozitării, întocmirea declaraţiilor

servicii de consultanţă prestate nu numai în domeniul contabilităţii şi fiscalităţii ci şi a

sistemelor compiuterizate şi chiar selectarea cadrelor.

5. Caracteristica cadrului legislativ şi normativ a auditului în Republica Moldova.

În R.M. actele normative cu privire la activitatea de audit sunt reflectate

Legea R.M. cu privire la acitivitatea de audit nr.79 din 15 februarie 1996

Codul profesional de norme etice al contabilităţii şi audităţilor din R.M.

SNA întăriri de ministerul finanţelor elaborate în baza SNA 37

Activitatea de audit se efectuează în baza principiilor independente obiectivităţii şi

confidialităţii. Dacă firma de audit e înregistrată ca Societate pe Acţiuni, atunci 51 % din

acţiuni de drept de vot trebuie să aparţină auditorului.

Conform legislaţiei auditorul este obligat să informeze clientul despre încălcările

legislaţiei depistate şi să propună colectarea lor. În baza documentelor verificate auditorul

întocmeşte un act de verificare şi încheiere care e semnat de auditor. Conducerea clientului

face cunoştinţă cu conţinutul actului sub semnături. Copia actului se păstrează în organizaţia

de audit în decurs de un an, încheierea de audit se face în baza actului de verificare şi este un

document cu putere juridică.

Firma de audit poartă răspundere materială faţă de client şi de utilizatorii de

informaţiepentru prejudiciile cauzate în urma verificărilor necalitative şi nerespectarea

confidialităţii informaţiile dobîndite. Firma de audit nu poartă răspundere pentru

incorectitudinile documentelor primare ce iau fost prezentate pentru verificare de client.

Conflictele apărute dintre clint şi auditor se rezolvă conform legislaţiei sau în

instanţele de judecată.

SNA au ca scop de a concretiza metodele şi cerinţele de petrecere a auditului şi

determină:

scopul înţelegerii cu clientul

cunoaşetrea businessului clientului

determinarea riscului de audit

aprecierea sistemului controlului intern

întocmirea planului general şi de audit

proceduri de control asupra calităţii lucrului de audit

proceduri de încheiere de audit

4

6. Organizarea profesiunii de audit în Republica Moldova.

Istoria auditului în R.M. a început în anul 1991 o dată cu primirea legii nr.316 ,,

Despre organizarea serviciilor de audit din R.M’’ şi legea despre activitatea de audit din 1996.

Activitatea de audit este o activitate licenţiată. Licenţa se eliberează:

curtea de licenţă pentru efectuarea auditului general bancar şi companiilor de asigurări

comisia naţională a hîrtiilor de valoare pentru primirea licenţei firma de audit trebuie

să angajeze auditori certificaţi care au susţinut cu bine exemenele la comisia de atestare

pentru calificarea auditorului de pe lîngă ministerul finanţelor.

Principalele cerinţe înaintate către auditor sunt:

studiile

vechimea în muncă după specialitate

cunoaşterea limbii de stat

Pretendentul trebuie să aibă studii superioare în domeniul financiar – economic sau

drept, o vechime în muncă de 5 ani dintre care 3 ani neîntrerupţi în R.M în calitate de contabil

– şef, revizor, inspector, director economic, angajat de minister, profesor jurist.

Licenţa poate fi retrasă dacă se determină că auditorul a prestat servicii necalitative.

Activitatea de audit este coordonată de asociaţia auditorilor. Asociaţia auditorilor este

persoana juridică, iar resursele ei de funcţionare se formează pe seama cotizaţiilor firmei de

audit.

În Republica Moldova activează Asociaţia Contabililor şi Auditorilor Profesionişti

(ACAP) care promovează şi popularizează profesia de contabil şi auditor. Controlul asupra

efectuării profesiunii de audit este înfăptuită de direcţia de metologia evidenţei contabile şi

audit a Ministerul Finanţelor din Republica Moldova.

5

Tema: ,,Etica profesională a auditorului”

1. Condiţionarea necesităţii în norme etice.

2. Principii fundamentale eticii profesionale ale auditului.

3. Competenţa profesională a auditorului.

4. Independenţa şi obiectivitatea auditorului.

5. Rezolvarea conflictelor etice.

1. Condiţionarea necesităţii în norme etice

Orice profesie are nevoie de un cod etic, deoarece persoanele implicate să fie

cointeresate în încrederea din partea societăţii. Pentru auditori este foarte important ca clinţii

ce utilizează rapoartele financiare să aibă încredere în calitatea serviciului de auditat. Asupra

comportamentul auditorului cu scopul obţinerii serviciilor de audit la un nivel înalt se

influenţează sub anumite modalităţi:

- standartele de contabilitate de audit

- examene de calificare a audirorului

- pregătirea profesională permanentă

- răspunderea juridică

- codul eticii profesionale

Codul etic conţine formulări generale ce descriu modalităţile ideale de conduită şi

reguli ce determină modalităţile inadmisibile de conduită. În R.M codul etic a fost elaborat în

baza codului etic internaţional şi include 3 capitole:

Comportamentul a include reguli profesionale de comportament a auditorilor şi contabililor.

Comportamentul b conţine completări la regulile expuse la compartimentul A privind

compartimentul auditorilor în procesul activităţii de audit.

Comportamentul c conţine completări la regulile expuse la compartimentul A privind

compartimentul contabililor din statele de personal care sunt utilizabile auditorilor.

2. Principii fundamentale eticii profesionale ale auditului

Codul recunoaşte că obiectivele auditorilor sunt de a lucra la cele mai înalte standarte

de performanţă şi de a răspunde cerinţelor interesului public, aceste cerinţe impun satisfacerea

a 4 obiective de bază

credibilitatea în informaţie

profesionalismul

calitatea serviciilor

încrederea

6

Pentru a îndeplini aceste obiective auditorii trebuie să respecte următoarele principii:

a) integritatea, adică un auditor trebuie să fie sincer şi corect;

b) obiectivitatea, adică auditorul trebuie să fie corect dar să nu permită prejudicii;

c) componenţa profesională ce obligă auditorii să-şi menţină cunoştinţele la nivelul cerut de

clienţi;

d) confidenţialitatea ce trebuie să respecte auditorul privind informaţia dobîndită şi nu trebuie

să o utilizeze fără o autorizare clară;

e) comportamentul profesional într-o manieră conform cu buna reputaţie a profesiei;

f) standardele tehnice, adică auditorul este obligat să îndeplineacă sarcinile conform

standartelor.

3. Competenţa profesională a auditorului

Profesiunea de audit este foarte specifică şi necesită o calificare înaltă. Auditorii nu

trebuie să pretindă că au cunoştinţe sau au experienţă pe care nu le posedă. Competenţa

profesională poate fi împărţită în:

dobîndirea competenţei profesionale, adică se cere auditorului să aibă un nivel înalt de

educaţie generală urmată de o educaţie specifică şi o perioadă de practică în domeniu;

menţinerea compentenţei profesionale această cere cunoaşterea permanentă a

evoluţiilor în profesia contabilă iclusiv deciziile naţionale importante în contabilitate şi audit.

Componenţa profesională poate fi obţinută prin perfecţionarea cunoştinţelor frecventînd

cursurile, seminarile, schimbul de experienţă cu alţi expeditori, pregătirea independentă prin

studierea normelor şi literaturii de specialitate.

4. Independenţa şi obiectivitatea auditorului

Independenţa este trăsătura principală a profesiei de auditor asupra acesteia

influenţează factorii:

a) răspunderea juridică

b) suspendarea dreptului de auditor din motivul eticii profesionale

c) pierderea reputaţiei

Independenţa îşi are semnificaţie atunci cînd auditorul îşi exprimăopinia proprie

privind rapoartele financiare.Auditorul îşi pierde independenţa:

1. implicarea financiară în afacerea clientului şi anume

a) deţinerea unor interese financiare directe de la firma clientului (auditorul nu poate fi

acţionar, proprietar, fondator în firma clientului)

b) deţinerea unor interese financiare indirecte la firma clientului

7

c) primirea sau acordarea unor împrumuturi de la sau unui client cu funcţie de conducere în

unele companii ale clientului

2. oferirea altor servicii clienţilor auditaţi cînd un auditor prestează alte servicii pentru un

client trebuie să nu exercite funcţii de conducere

3. cînd onorariul e prea mare comparativ cu cel obişnuit trebuie analizată dependenţa firmei

de audit de acest client.

4. bunuri şi servicii dacă auditorul acceptă bunuri şi servicii de la un client aceasta

constituie o ameninţare asupra independenţei deasemenea o ospitalitate excesivă constituie o

ameninţare. Auditorul nu trebuie să accepte bunuri şi servicii oferite de client.

5. Asocierea îndelungată a auditorilor cu conducerea. Există pericol că o lungă implicare a

aceluiaşi individ în auditarea aceluiaşi client poate conduce la formarea unei legături strînse

ce poate fi privită ca o ameninţare a obiectivităţii şi independenţei. La exercitarea controlului

rapoartelor financiare auditorul nu are dreptul de a prezenta interesele unele din părţile

indicate, el trebuie sa-şi menţină independenţa.

5. Rezolvarea conflictelor etice

Auditorii trebuie să respecte confidenţialitatea chiar şi după terminarea relaţiei.

Confidenţialitatea trebuie respectată permanent cu excepţia cazurilor în care auditorul este

autorizat dacă există o obligaţie legală sau profesională ca de exemplu:

a) autorizarea a fost dată de client

b) cînd dezvăluirea e cerută prin lege

c) cînd există obligaţie profesională de a face dezvăluire pentru a proteja un auditor în

proces judiciar

Din cînd în cînd auditorii întîlnesc situaţii ce pot da naştere conflictelor de interese.

Auditorul trebuie să fie perment conştient de aceasta şi să fie atent la factori ce pot da naştere

la conflictele de interese. Factorii ce pot da naştere la conflicte de interese pot fi:

există pericolul presiunii din partea unei autorităţi superioare cind există relaţii

familiare sau personale ce duc la presinea auditorului

poate apărea o presiune de dublă loialitate atunci cînd auditorul trebuie să asculte de

superiorul său şi de standarte

apar conflicte cînd sunt publicate informaţii ironate care sunt în avantajul patronului

poate sau nu beneficia auditorul

Pentru rezolvarea acestor conflicte auditorul trebuie să respecte politicile stabilite de

către organizaţiile la cere sunt angajaţi. Dacă aceste politici nu rezolvă conflictul etic trebuie

de revăzut problemă cu superiorul erarhic, de solicitat consultanţă în mod confidenţial de la o

8

persoană independentă pentru a înţelege evoluţia situaţiei. Dacă conflictul etic mai există după

epuizarea tuturor posibilităţilor este posibil că auditorul să-şi dea demisia.

9

Tema: Planificarea auditului

1. Planificarea preventivă a auditului.

2. Semnificaţia şi riscul auditului.

3. Elaborarea planului general şi al programului de audit.

1. Planificarea preventivă a auditului

Orice verificare de audit se constituie din următoarele etape:

familiarizarea cu personalul şi planul de lucru

obţinerea şi documentarea informaţiei despre client

elaborarea planului de efectuare a verificării

efectuarea verificărilor privind seminificaţiile înregistrărilor temeinice

utilizarea procedeelor analitice

întocmirea raportului de audit

Înaintea acceptării unui nou client este necesar de a colecta date despre acest client

pentru a determina caracterul admisibil al propunerii acestuia. După posibilităţi se analizează

reputaţia acestui client în cercurile de afaceri, analizînd relaţiile cu auditorii precedenţi. Drept

sursă de informaţii pentru cunoaşterea clienţilor servesc jurişti locali, băncii, furnizorii şi

clienţi.

Informaţia despre client este utilizată pentru evaluarea riscului propriu şi riscul

controlului în baza cărora se elaborază planul de audit. Pe lîngă aceasta, auditorul acumulează

date despre mărimea şi organizarea întreprinderii, factorii ce influenţează asupra businessului

clientului, condiţiile de efecture a controlului intern sistemul evidenţei contabile şi altele.

2. Semnificaţia şi riscul auditului

Semnificaţia şi riscul sunt factorii importanţi ce trebuie luaţi în seamă la planificarea

auditului. Auditorul este obligat să determine dacă rapoartele financiare conţin denaturări

semnificative. Dacă auditorul depistează o eroare semnificativă acesta informează clientul

pentru a face corectări. Dacă clientul refuză să facă corectări, atunci auditorul îşi exprimă

opinia în rapoartele de audit. Auditorul trebuie să evalueze atent semnificaţia incorectitudinile

depistate. Incorectitudinile sunt semnificative dacă aceste sunt în stare să afecteze deciziile

utilizatorilor calificaţi. Dacă auditorul exprimă o opinie incorectă atunci intervine riscul

auditului. Această opinie incorectă constă în faptul că rapoartele financiare sunt în general

prezentate corect, iar aceasta nu-i adevărat şi invers ele sunt întocmite incorect, dar de fapt

sunt incorecte. Riscul auditului este riscul admisibil acceptabil a auditului ce constă în faptul

10

că auditorul poate să comită greşeli şi să deducă concluzii incorecte. În esenţă acest risc poate

fi examinat ca interacţiune a doi factori:

riscul existenţei a incorectitudinile semnificative în evidenţa contabilă

riscul că anumite incorectitudini semnificative existente în rapoartele financiare nu vor

fi depistate în cadrul verificării

Scopul final în organizarea auditului este limitarea riscului auditului pînă la un nivel

suficient de redus în cît nivelul încrederii să fie suficient de inalt. Cercetarea riscului se

efectuează la etapa planificării auditului şi anume atunci cînd se analizează esenţa

bussinesului şi ramurile de activitate:

relaţiile clientului cu auditorul precedent

profesionalismul şi onestitatea administraţiei

complexitatea operaţiunilor economică- financiară adică apare o dependenţă directă că

operaţiunile mai dificile au un nivel al riscului mai înalt.

3. Elaborarea planului general şi al programului de audit

Auditorul trebuie sa-şi planifice lucrul astfel ca procesul de audit. Să se efectueze cît

mai efectiv planificînd procesul de petrecere a auditului. Firma de audit trebuie să ţină cont de

principiul complexităţii, plenitudinii şi optimizării. Planul general de audit este descrierea

sferelor şi metodelor propuse spre efectuarea auditului. SNA 300 reflectă că la întocmirea

planului general, auditorul trebuie să ţină cont de astfel de probleme:

1. cunoaşterea businessului clientului;

2. înţelegerea sistemei evidenţei contabile şi sistemul controllui intern;

3. riscul şi semnificaţia;

4. caracterul timpul petrecerii şi volumul procedurilor de audit;

5. coordonarea, conducerea, observarea şi controlul (atragerea în grupul auditorului şi

altor specialişti).

SNA 300 nu dă un plan general model de audit ci dă posibilitatea ca fiecare firmă de

audit independent să-şi întocmească planul şi programul de audit. În planul general de audit să

fie indicat termenul şi graficul de petrecere a auditului. Reeşind din prectica firmei de audit

propune 2 tipuri de plan general de audit:

se bazează pe petrecerea pe cicluri de activităţi

se bazează pe articolele bilanţului contabil sau pe conturi

În plan se indică numărul şi calificarea auditorului atras în procesul de verificare şi

controlul conducătorului asupra îndeplinirii programului de audit. SNA 300 programa de

11

audit determină caracterul, perioada şi volumul procedurilor de audit planificate necesare

pentru îndeplinirea planului general. Programa de audit se întocmeşte sub formă de teste de

control sau sub forme de programe de proceduri de audit. Programa testelor mijloacelor de

control reprezintă acţiunile întreprinse pentru selectarea informaţiilor referitor funcţionării

sistemei controlului intern şi de evidenţă. Programele de audit trebuie să-şi găsească

oglindirea în standartele interne ale firmei de audit. În procesul auditului după necesităţi în

plan şi programă pot fi incluse întrebări adăugătoare ce necesită verificări.

12

Tema: Evaluarea riscului şi controlului intern

1. Rolul controlului intern in exercitarea controlului intern.

2. Testarea controlului intern.

3. Proceduri de testare selectivă.

4. Riscul de audit.

5. Aprecierea sistemului de controlului intern.

1. Rolul controlului intern in exercitarea controlului intern

Sistemul controlului intern prezintă totalitatea politicilor şi procedurilor adoptate de

conducere agentului economic în vederea asigurării activităţii economice eficiente, prevenirea

şi descoperirea cazurilor de fraudă precum şi pregătirea la timp a unei informaţii credibile.

Principalele evenimente ale controlului intern sunt:

- mediul controlului

- sistemul contabil

- proceduri de control

Mediul controlului ţine de atitudinea proprietarilor şi a conducerii organizaţiei de audit

cu privire la importanţa controlului intern pentru agenţi economici. Evenimente caracteristice

mediului controlului intern sunt politica şi sistemul managerial pentru perceperea importanţei

controlului intern. Structura organizatorică ce determină funcţionalitatea subdiviziunilor

organizaţiei verificate metodele de repartizare a responsabilităţilor şi obligaţiilor reflectate în

documente interne. Funcţiile auditului intern legate de serviciul de control şi de politica de

angajare a personalului. Deci la mediul controlului intern se referă modul în care acţionează

sistemul managerial si opreraţional.

Sistemul contabil cuprinde totalitatea regulilor şi înregistrările contabile ale agentului

economic. Verificarea contabilităţii clientului din parte auditului extern se efectuează prin

analizarea şi aprecierea a:

- aspectelor organizatorice şi metodologice a contabilităţii ce rezultă din politica de

contabilitate

- structura organizatorică a contabilităţii repartizarea obligaţiilor

- ordinea completării documentelor primere şi organizarea circulaţiei lor

- sistema înregistrării contabile şi reflectă datele din registre

- procesul întocmirii rapoartelor financiare

- mijloace de control prevăzute de contabilitate

13

Procedurile de control sunt elaborate în baza politicilor promovate de conducerea agentului

economic şi trebuie să atingă următoarele scopuri:

- separarea obligaţiilor personalului pentru a evita comitarea erorilor intenţionate şi

întîmplătoare

- documentarea şi evidenţa corectă a operaţiilor

- asigurarea păstrării activelor şi a înregistrărilor contabile

Pentru a putea motiva rolul sistemului controlului inern în exercitarea auditului extern sunt

necesare 2 condiţii:

1. reiese din obiectivele controlului intern care sunt verificarea autencităţii rapoartelor

financiare şi controlul utilizării resurselor intrepinderii conform planului elaborat de

administraţie.

2. depinde de eficacitatea activităţii controlului intern care poate fi justificată prin prezenţa

următoarelor elemente:

- sistemul de colectare a informaţiilor ce va permite relevarea erorilor comise

- sistemul de responsabilitate există nu permite colaboratorilor de a derula o tranzacţie

individuală de la început pînă la sfîrşit

- inventarierea se face regulat

- raportele financiare şi abaterile de la plan sunt analizate

2. Testarea controlului intern

Pentru planificarea şi executarea auditului se cere o examinare suficientă a sistemului

contabil de control intern pentru a identifica şi a înţelege. Mediul şi procedurile de control

intern, principalele operaţii economice caracteristice întreprinderii, metodologia înregistrării

contabile, mijloace tehnice utilizate de contabilitate.

Testarea controlului intern conform SNA 400 se efectuează pentru a obţine dovezi de

audit despre:

- măsura în care sistemul contabil şi controlul intern permite prevederea sau depistarea

greşelilor semnificative

- funcţionarea controaleleor interne pe parcursul perioadei raportate

- evaluarea riscului legat de control la un nivel mai redus, decît cel radical

Cunoaşterea sistemului contabil şi de control intern se face nu numai cu scopul de a

avea încredere în contorlul intern, dar şi pentru a examina posibilitatea executării a auditului.

Faptul în ce măsură conduce participă la controlul intern ne confirmă despre atitudinea

conducerii faţă de necesitatea eficienţei sistemului contabil. Se analizează structura

organizaţională a agentului economic să corespundă cu tipul de activitate.

14

Pentru înţelegerea controlului intern auditorul analizează operaţiunile obişnuite cît şi

cele neordinare. La planificarea auditului auditorul trebuie să înţelegă cum să funcţioneze.

Sistemul contabil şi de control intern pentru aceasta auditorul urmăreşte cîteva tranzacţii prin

întreg sistemul contabil. Proceduri de control trebuie să existe la fiecare etapă de prelucrare a

informaţiei contabile.

3. Proceduri de testare selectivă

Numărul de elemente ale soldului conturilor sau numărul tranzacţiilor termenul limitat

de exercitare a auditului nu permite aplicarea procedurilor de audit asupra setului total de date

de aceea auditorul recurge la selectare. SNA 530 propune ca auditorul să utilizeze 3 metode

de selectarea a elementelor pentru testare:

verificarea totală a elementelor (100%)

selectarea anumitor elemente

eşantionul de audit

Colectarea generală poate fi auditată prin selectarea anumitor elemente la selectarea

auditorului se bazează pe cunoştinţele obişnuite referitor la înţelegerea businessului clientului.

Auditarea soldurilor contului sau a grupului de tranzacţii se realizează prin aplicarea

eşantionului de audit asupra volumului eşantionului influenţează riscul inert (de neevitat)

riscul descoperirii. La aplicarea procedurilor de testare selectivă se ţine cont de examinarea şi

evaluarea rezultatelor eşationului. Riscul legat de eşattion poate fi redus prin majorarea

volumului eşationului. În funcţie de faptul dacă erorile dacă pot fi supuse sau nu exploatării

ele se clasifică în:

erori aberante (absurde) apărute în rezultatul unui evenimet izolat care se poate

reflecta numai în cazuri deosebite;

erori reprezentative tipice colectivităţii generale (ex: lipsa semnăturii persoanei

autorizate în unele factori constituie o dovadă despre posibilitatea existenţei fraudei).

La terminarea totalurilor denaturărilor (greselilor) se vor suma următoarele erori:

erori constante la auditarea elementelor cu sume mari;

erori aberante

erori extrapolare (în afară ale straturilor colectivităţii generale)

Toate acţiunile înfăptuite de compania de audit trebuie documentate.

4. Riscul de audit

Activitatea de audit ca orice activitate de business este supusă riscului numit risc de

audit. Riscul de audit referitor la existenţa denaturărilor semnificative în rapoaretele

15

financiare. Riscul de audit reprezintă probabilitatea că dările de seamă contabile ale agentului

economic pot conţine greşeli semnificative sau denaturări după publicarea lor sau auditorul

presupune că rapoartele financiare conţin erori semnificative cînd ele în realitate nu sunt.

Mărimea riscului de audit poate fi reflectată prin relaţia 0 < A < 1. Riscul zero

caracterizează încrederea deplină a auditorului în faptul că rapoartele financiare nu conţin

greşeli semnificative. Nivelul riscului de audit acceptabil nu trebuie să depăşească 5 – 10 %.

Riscul de audit are 3 componente riscul inerent, riscul controlului şi riscul nedescoperit.

Riscul inerent reprezintă riscul stabilit de auditor la care sunt supuse rapoartele

financiare greşelilor semnificative. Dacă stabilim legătura dintre riscul inerent şi riscul

nedescoperit şi plănuim numărul de dovezi, atunci riscul inerent e invers proporţional cu

riscul nedescoperirii (de ex: auditorul conchide la datoriile debitoriale riscul inerent e înalt,

deoarece mulţi clieţi nu vor achita conturile din pricina falimentului de aici rezultă că riscul

nedescoperirii e mic, dar cantitatea dovezilor e mare)

Riscul controlului reprezintă aprecierea eficienţei sistemului controlului intern de

către auditor şi posibilitatea de a preveni greşelile cu cît mai efectiv v-a funcţiona sistema de

control intern cu atît nivelel riscului va fi mai mic. Între riscul controlului şi numărul de

dovezi există o legătură directă.

Riscul nedescoperirii este riscul pe care îşi îl asumă auditorul în care el riscă de a nu

descoperii greşeli semnificative în rapoartele financiare utilizînd proceduri de audit admiţînd

că sistema controlului intern nu le v-a descoperi. Riscul nedecoperirii determină numărul de

dovezi pe care auditorul şi le planifică sa le adune. Apreciind riscul de control şi inerent

auditorul ia decizia despre nivelul nedecoperirii şi efectiv planifică volumul procedurilor în

esenţă. Cu cît mai înalt riscul inerent şi riscul de control cu atît mai multe dovezi trebuie să

primească auditorul la îndeplinirea procedurilor în esenţă.

5. Aprecierea sistemului de controlului intern

Conform SNA 400 auditorul trebuie să aprecieze sistemul contabil şi de control intern

la întreprindere. Firma de audit independent elaborează reguli şi metode pentru studierea şi

aprecierea sistemului controlului intern, îşi planifică procedurile, verificările de audit în

dependenţă de rezultat. Neajunsurile serioase din sistemul controlului intern depistate pe

parcursul verificării de audit şi recomandările privind înlăturarea lor...................auditorul le

reflectă în formă scrisă şi le prezintă conducerea clientului. Cunoaşterea evidenţei sistemului

contabil cuprind studierea, analiza şi aprecierea laturilor agentuli economic ca:

1. efectuarea operaţiilor în corespundere cu principiile generale acceptate de conducere;

2. accesul la active şi la înregistrările contabile numai a persoanelor sancţionate;

16

3. politica contabilă şi principiile generale a evidenţei contabile;

4. structura organizatorică care e răspunzătoare pentru evdenţa contabilă şi pregătirea

rapoartelor financiare;

5. organizarea pregătirii circulaţiei şi păstrării documentelor ce reflectă operaţiile

economice;

6. reguli de reflectare şi generalizare a informaţiilor economice în registre şi dări de

seamă;

7. mijloace de control prevăzute în unele sectoare ale sistemei de evidenţă,

Organizarea de audit în timpul verificării de audit e obligatoriu:

a) se verifice corespunderea organizării sistemei evidenţei contabile cu normele în vigoare

şi reflectă documentele de audit a factelor de încălcare;

b) cunoştinţa cu documentele interne a agenţilor economici verificat în ceea ce priveşte

organizarea sistemului controlului intern.

În conformitate cu SNA 400 auditorul trebuie să ia cunoştinţă cu sistema controlului intern

a clientului în 3 etape:

1. cunoştinţa generală a sistemului controlului intern unde auditorul ia decizia dacă se

poate baza în lucrul său pe sistema controlului intern al clientului dacă decizia a da, atunci el

apreciază gradul de încredere;

2. aprecierea primară a încrederii sistemului controlului intern ce se bazează pe

metodici şi proceduri pe care firma de audit le selectează independent, adică testarea

mijloacelor de control existente la întreprindere;

3. confirmarea existenţei şi aprecierea sistemei de control intern şi evidenţă contabilă

pentru care se utilizează următoarele forme:

testarea procedurilor speciale;

lista întrebărilor tip pentru a aprecia părerea conducerii şi a lucrătorilor din

contabilitate

întocmirea diferitor liste de control, scheme, grafice, liste de observaţii şi întrebările

conducerii.

Auditorul poate efectua verificarea în lanţ v-a urmării petrecerea cîtorva operaţii prin

toată sistema de evidenţă după aperecierea sistemului controlului intern e neefectiv. În

documentele sale auditorul reflectă înţelegerea sistemului controlului intern. Volumul

procedurilor cu scopul înţelegerii sistemul controlului intern depinde de complexitatea

businessului clientului şi controlului intern.

17

Tema 6: Proceduri de obţinere a dovezilor de audit

1. Examinarea documentelor.

2. Cercetarea înregistrărilor contabile.

3. Examinarea activelor.

4. Recalcularea.

5. Observarea.

6. Solicitarea şi confirmarea.

7. Proceduri analitice.

1. Examinarea documentelor

Opinia auditorului cu privire la autencitatea rapoartelor financiare să formuleze în baza

dovezilor de audit obţinute cu ajutorul procedurilor de colectare a lor. SNA 500 clasifică

procedurile de examinare în următoarele categorii:

examinarea activelor

cercetarea înregistrărilor

examinarea activelor

Sunt conoscute următoarele proceduri de examinare a documentelor:

verificarea corectitudinii perfectării formulelor ce constă în examinarea completării

rechizitelor. Această procedură permite auditorului să stabilească dacă datele din document

sunt aranjate conform cerinţelor de întocmire. La verificarea corectitudinii auditorul trebuie să

ţină cont de următoarele:

unele cerinţe de întocmire a documentelor sunt elaborate de organele de stat, iar altele

de agent economic

pentru fiecare gen de operaţie economică se foloseşte cîte un model de document

examinarea de fond este orientaă către descoperirea falsificărilor. Falsificarea poate fi

de 2 feluri:

1) intelectuală constă în ascunderea informaţiilor reale despre tranzacţia economică fară ca

textul sau cifrele să fie corectate. Această falsificare nu poate fi descoperită cu ajutorul

examinării de fond;

2) materială apare în rezulatul modificării conţinutului documentului prin ştergerea sau

corectarea informaţiilor

Examinarea formală a documentelor permite identificarea erorilor neintenţionate şi

intenţionate comise la contabilizarea tranzacţiilor neordinare. Neordinarea sunt acelea care nu

18

corespund domeniului de activitate ale întreprinderii şi contabili neavînd experienţă deseori

comit greşeli.

Verificarea logică se efectuează prin compararea datelor privind tranzacţia

documentată cu împrejurările în carea sa realizat. Această tehnică de control se aplică la

compararea datelor privind cantitatea de mărfuri înregistrată în factură cu cantitatea de marfă

ce poate fi transportată la ambalajul din factură sau conform capacităţii unităţii de transport.

Verificarea logică permite descoperirea fraudelor şi a tranzacţiilor suspecte.

Examinarea abaterilor constă în studierea devierilor de la prevederile actelor

legislative precum şi a devierilor de la venituri, cheltuieli şi consumuri planificate.

Verificarea economică ce scoate la iveală oportunitatea şi necesitatea operaţiilor

economice precum şi justeţea calculelor planificate.

La aprecierea necesităţii operaţiei economice se urmăreşte dacă operaţia înregistrată este

utilă şi eficient pentru întreprindere.

Verificarea încrucişată se efectuează prin compararea informaţiei din documentele

justificative cu cea din documentele de stocare şi cu înregistrările efectuate în registre vizînd

una şi aceeaşi operaţie.

Verificarea prin confruntare se bazează pe următoarea corelaţie

Soldul la începutul perioadei + intrările documentate trebuie să fie egală cu cheltuielile

documentate + soldul la sfîrşitul perioadei. Ambele solduri trebuie să fie determinate prin

inventariere.

2. Cercetarea înregistrărilor contabile

Înregistrarea contabilă numită adesea formula contabilă se bazează pe dubla

înregistrare ce presupune utilizarea simbolurilor conturilor şi respectarea principiile

contabilităţii la sistematizarea informaţiei din documentele justificative în registrele contabile.

Înregistrările contabile sunt cercetate cu ajutorul următoarelor proceduri de audit:

1. controlarea corectiunii formulelor contabile întocmite în registru contabilităţii;

2. verificarea corespunderii înscrierilor din registrele contabilităţii cu informaţia din

documentele justificative;

3. verificarea înregistrarii corecte în conturi a tuturor operaţiilor

4. verificarea exactităţii înregistrărilor făcute în contabilitate

Controlarea corectitudinii formulelor contabileîn registre unde se stabileşte dacă la

întocmirea formularelor contabile sau respectat principiile, regulile, metodele şi procedurile

indicate în politica de contabilitate. Se acordă o atenţie sporită înregistrărilor contabile

aferente operaţiunilor economice neobişnuite deoarece anume aici se strecoară erori.

19

Verificarea corespunderii înscrierea din registre contabile cu informaţie din

documentele justificative permit identificarea formulelor contabile care au fost întocmite de

cîteva ori în baza unuia şi aceluiaşi document.

Verificarea înregistrării corecte în conturi a tuturor operaţiilor se aplică pentru a

verifica dacă s-a întocmit documentele justificative pentru toate operaţiile economice precum

şi dacă toate aceste documente au fost înregistrate în documentele de stocare. Această

procedură se realizează prin recalcularea soldurilor şi rulajelor pentru fiecare cont analitic şi

sintetic de aceea ea se mai numeşte procedura de recalculare.

Verificarea exactităţii înregistrărilor în contabilitate care se realizează cu ajutorul

balanţei de verificare care este un procedeu specific metodei contabilităţii. Balanţa de

verificare asigură nu numai exactitatea înregistrării operaţii economice în conturi, dar şi

legătura dintre conturi sintetice şi rapoartele financiare, conturi sintetice şi cele analitice.

3. Examinarea activelor

Examinarea activelor permite colectarea dovezilor de audit cu privirea la existenţa şi la

plenitudinea activelor materiale, nemateriale şi financiare.

Examinarea existenţei constă în stabilirea dacă activul există la un moment dat la

întreprinderea controlată, iar în cadrul verificării plenitudinii se controlează dacă toate

activele sunt înregistrate în documentele contabile

Procedura de examinare a activelor mai este numită inventariere. În RM toţi agenţii

economici sunt obligaţi să respecte anumite reguli de organizare şi efectuare a iventarierii.

Examinarea cativelor se efectuează la locul de existenţă a lor prin determinarea exactă a

cantităţii fiecărui tip de activ. Se manifestă o atenţie deosebită asupre stocurilor evidenţa

analitică a cărora se ţine prin metoda globală valorică, deoarece că posibilitatea sustragerii

sunt mai mari din motivul că lipsurile şi plusurile pot fi compensate uşor.

Conform SNA 501 auditorul trebuie să ia parte la iventarierea stocurilor la o dată

ulterioară sau cel puţţin să observe efectuarea inventarului. SNA 501 recomandă:

1. efectuarea renumărărilor de control cînd cantitatea se determină prin numărare;

2. sporirea atenţiei auditorului dacă cantitatea fizică a stocurilor se determină prin

numărare aproximativă;

3. dacă inventarierea se efectuează concomitent în mai multe depozite auditorul trebuie

să asiste în acel depozit ce are un nivel mai semnificativ

4. să fie luate în considerare înstrucţiunile conducerii agentului economic cu privire la:

modul de colectare a listelor de inventariere;

proceduri de numărătoare se renumerotoare a stocului;

20

determinarea mărfurilor nevalabile învechite, rebutate ce aparţin persoanelor terţe;

mişcarea stocurilor de la un sector la altul;

livrea şi recepţionarea stocurilor înaite de după data încheierii perioadei de

gestiune;

verificarea listei de inventariere pentru a stabili dacă rezultatul numărării sunt

exact înregistrate în acest document.

Majoritatea procedurilor de examinare sunt specifice controlului intern în special

iventarierea activelor, întocmirea balanţei de verificare, verificarea reciprocă, examinarea

abaterilor etc.

Dacă astfel de proceduri lipsesc la întreprinderea auditată sau sunt ineficienţe auditorul

le va aplica în calitate de proceduri de obţinere a dovezii de audit pentru a confirma aspectele

calitative ale rapoartelor financiare. În cazul cînd unele sau majoritatea lor sunt apreciate fiind

eficiente la etapa evaluării preliminare a riscului legat de control, atunci auditorul le va studia

mai amănunţit şi va efectua în cadrul testării controlului intern. În dependenţă de starea

controlului intern, procedurile de control intern constattate lipsă sunt utilizate de către auditor

în calitate de proceduri de esenţă, iar celelalte apreciate la etapa evaluării riscului de control

ca procedurii ce ţin de eficienţa controlului intern.

4. Recalcularea

Recalcularea se aplică atît la atestarea controlului intern cît şi calcularea corectitudinii

rulajelor şi soldul conturilor, deoarece calculele din facturile fiscale sunt verificate de

colaboratorii controlului intern, din recalcularea sumei din acest document va permite

auditorului, stabilirea efectivităţii acestei proceduri a controlului intern. În acest caz

recalcularea va fi utilizată de auditor pentru a atesta controlul intern. Cu cît auditorul va avea

mai puţină încredere în sistemul contabil şi de control intern cu atît mai multe recalculări va

efectua la atestarea elemetelor eşationului. Recalcularea poate fi utilizată ca procedeu de

testare detaliată a tranzacţiilor şi soldurilor contabile pentru următoarele cazuri:

a) recalcularea sumelor aferente stocurilor;

b) verificarea calculelor din facturi comerciale;

c) examinarea extraselor din contul bancar;

Dacă în urma acestor proceduri au fost identificate erori de calcul corectarea lor presupune

anumite reguli şi anume:

1. în documente nu se permite ştersături şi răzături. Corectarea se face prin confirmarea

documentară cu semnătura persoanei ce semnează documentul cu indicarea datei corectării

21

2. greşelile pot fi corectate prin tăierea cu o linie în aşa fel încît să se poată citi ce a fost

greşit punîndu-se semnătura şi data cum sa menţionat

3. în documentele băneşti de casă şi bancare nu se admite nici o corectare, ele se

anulează pastrîndu-se, apoi se întocmeşte formular nou. Se acordă o atenţie sporită

documentelor neoficiale. Noţiunea de document neoficial se referă la documentele personale

ale gestionarului, adică acele documente care au fost eleborate şi întocmite de sine stătător de

gestionat pentru înregistrarea mai amănunţită despre operaţiile economice. Aceste documente

pot conţine unele date foarte utile privind plenitudinea, corectitudinea evaluării şi măsurării

operaţiilor economice contabile.

5. Observarea

Observarea constă în urmărirea procedurilor de control intern sau a proceselor

desfăşurate de alte persoane care nu necesită a fi documentate. Scopul procedurii de observare

este urmărirea procedurilor de control intern sau altor procese nedocumentate. Tipurile

principale de dovezi ce pot fi colectate prin proceduri de observare sunt:

1. dovezi de audit ce confirmă neajunsurile sistemei de organizare a activităţii de bază la

întreprinderi;

2. dovezi de audit cu privire la eficienţa măsurilor de asigurarea a interităţii mijloacelor

fixe şi stocurile de mărfuri şi materiale;

Observarea permite auditorului să stabilească dacă cantitatea stocurilor se detrermină

la întreprindere prin numărătoare, cîntărire sau alte forme. Observarea e binevenită şi la

obţinerea informaţiei despre gradul de asigurare a integrităţii proprietăţii întreprinderii prin

intermediul:

a) cercetării stării fizice şi a codiţiilor de păstrare a mijlocelor fixe neutilizate;

b) stabilirea cauzelor de întrerupere a funcţionării mijloacelor fixe;

c) studierea condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi materiale;

d) stabilirea eficienţei sistemului de sancţionare a ieşirilor de pe teritoriul întreprinderii;

e) cercetarea modului de gestionare a evidenţei operative a comenzilor şi livrărilor de

produse;

Drept proceduri de observare la care poate apela auditorul poate fi anchetarea

personalului întreprinderii, cronometrarea procesului de producţie, fotografierea unde se află

stocurile, urmărirea acţiunilor efectuate de persoana materială responsabilă observarea poate

fi utilizată la urmărirea procesului de colectare şi înregistrare a operaţiiloe economice în

documentarea justificativă, documentaţia de stocare şi în registrele contabile.

22

Practicienii recomandă utilizarea observării la identificarea înregistrărilor contabile

neobişnuite ce pot genera denaturării la contabilizarea lor. Se recomandă ca prin observări să

fie identificate formulele contabile în storno, deoarce în practică prin astfel de formule se

comit erori sau chiar fraude.

6. Solicitarea şi confirmarea

Pentru sistemele contabile şi de control intern solicitare şi confirmare prezintă

procedura de control care poate fi numită succind inventarierea creanţelor şi a datoriilor.

Această procedură de control se utilizează la iventarierea decontărilor cu instituţiile

financiare, cu bugetul, cumpărătorii, angajaţii întreprinderii şi debitori şi creditori. Solicitarea

şi confirmarea creanţelor se efectuează astfel debitorilor le sunt expediate extrase din contul

analitice de evidenţă a creanţelor care trebuie să le confirme sau dacă nu sunt de acord cu

acele din extras îşi notează obiecţiile pe versul extrasului şi îl expediază apoi întreprinderii

creditoare ce examinează veridicitatea creanţei. Solicitarea şi confiemarea este utilizată de

auditor la verificarea eficienţei procedurii de inventariere a creanţelor şi a datoriilor sunt

verificate de regulă cele mai semnificative solduri ale conturilor analitice de evidenţă a

creanţelor extrasele cărora sunt expediate de către auditor debitorilor pentru a le confirma încă

odată. Pentru a evita unele neîţelegeri cu debitorii ce confirmă repetat se recomandă pe verso

acestui extras să fie motivul confirmării repetate. Se petrece inventarierea avasurilor acordate

unde se examinează dările de seamă ale titularilor d avans pentru a stabili dacă cheltuielile

corespund destinaţiei se verifică deasemenea datoriile faţă de salariaţi concretizîndu-se

sumele şi cauzele apariţia acestor datorii. Procedura de solicitare şi confirmare de către ei a

datoriilor faţă de întreprindere. Explicaţiile personalului pot fi solicitate verbale sau în scris.

Auditorul acordă o atenţie deosebită amenzilor şi penalităţilor calculate de organele de

control. Solicitînd de la conducerea clientului auditat explicaţia privind cauza sancţionării.

Dacă litigile sau pretenţile în care este implicat agentul economic pot influenţa continuitatea

activităţii întreprinderii auditorul cere de la conducerea clientului să dezvăluie acest fapt în

rapoartele financiare.

7. Proceduri analitice

SNA 520 recomandă auditorului la utilizarea procedurilor analitice să ţină cont de

următoarele:

obiectivele procedurilor analitice şi gradul de siguranţă a rezulatelor acestora;

natura activităţii agenţilor economici;

accesul la informaţia finaciră şi nefinaciară;

23

credibilitatea informaţiile disponibile;

cunoştinţele acumulate în timpul auditului;

La etapa finisării auditorului poate aplica procedurile analitice pentru confirmarea

concluziilor formulate referitor la corespunderea rapoartelor financiare luate în ansamblu cît şi

referitor la businessului clientului. În prectică se utilizează proceduri de audit cu caracter de

esenţa ca analizele comparative ce constatau în compararea informaţiilor din perioada curentă

cu cea precedentă. Această procedură se utilizează la compararea indicatorilor financiari. Cu

ajutorul analizei comparative se scot la iveală abaterile semnificative dintre soldurile

creanţelor sau soldul rezervei privind datoriile dubioase. Deseori procedurile analitice

utilizează informaţii cu caracter de prognoză în cadrul analizelor previzionale se recomandă

să se stabilească dacă la prognoze sa ţinut cont de factori ce influenţează volumul vînzărilor şi

costul vînzărilor. Trebuie de remarcat că procedurile analitice nu pot fi utilizate în toate

cazurile de auditare a rapoartelor financire numai un audit cu experienţă poate profita de

aplicarea procedurilor analitice şi numai cazul auditării aceluiaşi client. În R.M din aceste

motive procedurile analitice sunt utilizate mai puţin decît alte ţări.

24

Tema 7: Auditul raportului financiar

1. Necesitatea auditului rapoartelor financiare.

2. Verificarea corectitudinii întocmirii bilanţuli contabil.

3. Verificarea activelor pe termen lung.

4. Verificarea mărfurilor şi materialelor.

5. Verificarea creanţelor.

6. Verificarea mijloacelor băneşti.

7. Verificarea capitalului propriu.

8. Verificarea datoriilor.

9. Verificarea rezultatului financiar.

1. Necesitatea auditului rapoartelor financiare

Informaţia privind structura şi situaţia financiară a întreprinderii este necesară pentru

emiterea ulterioară a unu raport de audit justificat privind autencitatea raportului financiar. La

verificările de audit privind activitatea economico – financiară a întreprinderii în calitate de

bază informaţională pentru auditorii sunt utilizaţi indicatorul raportului financiar, registrele şi

documentele primare. La verificarea rapoartelor financiare a necesar să fie respectate

următoarele condiţii:

- reflectarea completă pe perioadă de gestiune a tuturor operaţiilor economice, rezultatele

inventarierii, corespunderea datelor evidenţei sintetice şi analitice cu indicatori din rapoarte.

Rapoartele financiare pînă la prezentarea lor la destinaţie sunt examinate, aprobate şi

semnate de conducător şi de contabil-şef.

Responsabilitatea pentru veridicitatea, plenitudinea oportunitatea prezentării raportului

financiar o poartă conducătorul întreprinderii. La întocmirea raportului finaciar se ţine cont de

bazele conceptuale a SNC conform legislaţiei. Toate persoanele juridice de pe teritoriul R.M

cu excepţia instituţiilor bugetare întocmesc şi prezintă rapoartele financiare ce includ:

1) bilanţul contabil (forma nr.1);

2) raportul de profit şi pierderi (forma nr.2);

3) rapotul privind circulaţia capitalului propriu (forma nr.3);

4) raportul privind afluxul de mijloace băneşti (forma nr.4);

5) anexa la bilanţul contabil (forma nr.5);

6) anexa raportului privind rezultatele financiare (forma nr.6);

7) nota explicativă;

Verificarea rapoartelor se începe cu trecerea în revistă, se acordă o atenţie deosebită la

completarea informaţiilor generale ce conţine denumirea completă a întreprinderii conform

25

informaţiilor generale privind documentele de constituire şi genul de activiate. Genul de

activitate e necesar pentru a divizarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii pe

activităţi, apoi se verifică corectitudinea completării rapoatelor şi se determină acele

compartimente a evidenţei unde riscul de audit e mai semnificativ, adică unde crşte

probabilitatea fraudei şi a erorii în evidenţă. Ulterior se verifică corespunderea şi legătura

indicatorilor reflectaţi în diferite forme a raportului.

2. Verificarea corectitudinii întocmirii bilanţului contabil

Verificarea corectitudinii întocmirii bilanţului contabil are la bază următoarele

momente:

1) datele din articolul bilanţului la începutul perioadei trebuie să corespundă cu datele

bilanţului pentru perioada precedentă, dacă au modificări în bilanţ la începutul perioadei în

comparaţie cu anul precedent trebuie prezentate explicaţii;

2) datele reflectate în articolele bilanţului întocmit la sfîrşitul perioadei trebuie să fie

justificate prin inventariere;

3) sumele din bilanţ privind decontările cu organele financiare, instituţiile bancare trebuie

convenite cu acestea şi trebuie să fie identice;

4) datele bilanţului contabil final trebuie să corespundă rulajelor şi soldurilor din cartea

mare;

5) datele bilanţuilu la început şi la sfîrşitul anului trebuie să fie comparabilă, orice devieri ce

apar în metodologia formări unui şi aceluiaşi articol trebuie să fie explicat.

3. Necesitatea auditului rapoartelor financiare

În componenţa activelor pe termen lung intră:

active nemateriale;

active materiale pe termen lung;

active financiare pe termen lung

alte active pe termen lung

La verificarea acestora active incluse în bilanţ se ţine cont de 2 momente de bază:

o trebuie de convins dacă ativele sunt incluse corect în componenţa activelor materiale

şi nemateriale pe termen lung şi că ele existăă în realitate;

o e necesar de verificat corectitudinea evidenţei privind intrarea şi ieşirea activelor,

precum şi calcularea corectă a amortizării şi uzurii.

Se verifică existenţa efectivă a activelor nemateriale şi corespunderea datelor privind

componenţa lor la finele anului cu cele din anexa nr.5 pentru a se convinge că aceste active

26

într-adevăr se utilizează. Mijloacele fixe luate în chirii se supun verificării pentru a stabili

necesitatea arendării lor şi termenul de arendă. Intrarea mijloacelor fixe incluse în bilanţ se

verifică cu datele privind punerea lor în funcţiune cu actele de primire – predare şi alte

documente primare. Eşirea mijloacelor fixe se verifică justificare şi conţinutul proceselor –

verbale, piesele şi materialele obişnuite din lichidare predarea lor la depozit ţinînd cont de

valoarea probabilă ramasă. Examinînd documentele trebuie de convins că obiectele incluse în

acte într-adevăr au fost lichidate, deoarece practica posedă cazuri cînd unele obiecte vechi

care au fost lichidate continuau să funcţioneze, iar cele noi ce trebuiau să le înlocuiască se

sustrăgeau, se verifică exactitatea întocmirii documentelor primare din punct de vedere

economic şi juridic. Se verifică corectitudinea calcului uzurii şi a amortizării şi includerea

acestora în costuri şi cheltuieli. La verificarea reparaţiei mijloacelor fixe se ţine cont de tipul

reparaţiei curentă sau capitală se examinează corectitudinea includerii cheltuielilor în

componenţa cheltuielilor, cheltuielilor în funcţie de destinaţie sau în costul activului. Etapa

finală include examinarea informaţiei privind mişcarea acestor active în anexa bilanţului

forma nr.5 şi nota explicativă.

4. Verificarea mărfurilor şi materialelor

În componenţa de stocuri şi materiale conform SNC intră:

materiale

producţie nefinită

produse finite

mărfuri

omvsd

O deosebită atenţie se acordă operaţiilor înregistrate înainte şi după data efectuării

inventarierii, doarece aici se poate structura nereguli. Se verifică dacă lipsurile constatate la

inventariere au fost date la scăderi şi incluse în componenţa cheltuielilor, iar plusurile trecute

la intrări majorînd venitul. Auditorul urmăreşte ca nu cumva plusurile depistate să rămînă

neînregistrate cu scopul de a fi retrase sau de acoperi eventuale lipsuri. Lipsurile În limita

normei se înregistrează în baza deciziei conducerii se verifică dacă normele stabilite sunt

corecte ţinînd cont de natura bunurilor anontimp şi durată de păstrare. Drept surse pentru

verificarea înregistrării plenitudinii intrării stocurilor servesc evidenţele sintetice şi analitice a

conturilor 211, 213, 215, 216, 217.

Se verifică dacă la întreprindere se respectă regulamentul privind componenţa omvsd

modul de calculare a uzurii şi includerii în componenţa veniturilor şi cheltuielilor.

27

5. Verificarea creanţelor

Întreprinderea sistematic efectuează decontări cu cumpărătorii, clienţii, persoane

gestionare, buget şi alţi debitori. Organizarea corectă a contractului privind decontările duce

la întărirea disciplinei contractuale la micşorarea creanţelor la acelerarea mijlocelor circulante.

Verificarea creanţelor include verificarea facturilor comerciale (221); corecţii la creanţe

dubioase (222); avansuri acordate (224); decontări cu bugetul (225); creanţe cu personalul

(227); alte creanţe. Aceste conturi urmează a fi verificate referitor la corespondenţa soldurilor

incluse în bilanţ cu datele din cartea mare. Se verifică corespondenţa conturilor analitice şi

sintetice privind decontările cu bugetul şi instituţiile bancare sumele căroara trebuie să fie

identice şi convenite cu acestea. În caz de depistare a abaterilor auditorul propune corectări

care contabilul trebuie sa le introducă. Verificarea creanţelor încep cu analiza documentelor

ce reflectă inventarierea decontărilor. Iventarierea creanţelor constă în depistarea soldurilor

reflectate în documente provenienţa lor, termenul apariţiei şi realitatea acesteia. Pentru

obţinerea informaţiei despre situaţia creanţelor se utilizează confirmarea directă a sumelor din

partea clienţilor. În baza datoriilor ce figurează în bilanţ în sumă totală şi confirmate de

fiecare debitor sunt scoase la iveală creanţele cu termenul expirat. La examinarea corecţiilor

la datoriile dubioase se verifică dacaă reazerva creată se utilizează numai pentru casarea

creanţelor comerciale şi nu a altor tipuri de creanţe. Verificarea creanţelor legate de personal

se începe cu cercetarea soldurilor analitice şi stabilirea concordanţei cu contul sintetic 227. Se

verifică modul de respectare la întreprinderea regimul unde este stabilit ca avansurile spre

decontare se acordă persoanelor ce prezintă la termen dări de seamă privind utilizarea sumelor

de avans, se verifică dacă avansul nu se acordă persoanelor nescriptice (care nu fac parte din

organizaţie). Dacă avansurile au fost acordate pentru procurarea unor materile, se verifică

dacă cantitatea acestor valori materiale indicate în documentele primare au fost date la

depozit.

6. Verificarea mijloacelor băneşti

La verificarea corectitudinii reflectării în bilanţ a mijloacelor băneşti nu trebuie de

limitat, doar la compararea soldurilor din cartea mare cu datele din bilanţ. Se verifică seleactiv

corectitidinea ţinerii operaţiilor de casa şi a celor din contul curent nu mai puţin de 4 luni cu

participarea tuturor registrelor şi a documentelor primare. Se verifică modalitatea de păstrare,

utilizare şi evidenţă a mijloacelor băneşti, se verifică respectarea exactităţii întocmirii

documentelor privind operaţiunile de intrare şi eliberare a banilor. Auditorul determină dacă

la întreprindere se efectuează inventarierea mijloacelor băneşti în numerar. Prin intermediul

analizei şi verificării creanţelor neachitate se verifică evidenţa plăţilor pntru diferite sau

28

servicii dar nereflectate în contabilitate. Se verifică decontările ce se efectuează prin virament

care de asemenea nu exclud posibilitatea abuzurilor. Se verifică dacă nu cumva există

numerar primit de la bancă, dar neînregistrat.În numerar se verifică transferarea prin virament

pentru creanţele neexistente sau servicii acordate. În operaţiile de vînzare şi presatarea

serviciilor se verifică plenitudinea reflectării banilor intraţi în cont. Urmează a lua în

considerare faptul că înaintea întocmirii bilanţului contabil are loc reevaluarea tuturor

articolelor bilanţului ce conţin mijloce bănesti în valută străină. Se verifică corectitudinea şi

justeţea completării raportului privind fluxul de mijloace băneşti examinîndu-se dacă în

primul rînd dacă întreprinderea a divizat corect sumele mijloacelor băneşti pe tipuri de

activităţi, deoarece de corectitudinea divizării depind unii indicatorii ce ajung la utilizatorii

rapoartelor financiare şi care le permit să aprecieze influenţa tipurilor de activităţi asupra

situaţiei financiare. Se verifică corespunderea datelor reflectate în raport cu datele registrelor

de încasări şi plăţi.

7. Verificarea capitalului propriu

Deoarece în R.M îşi desfăşoară activitatea întreprinderea cu diverse forme de

proprietate apare necesitatea de a verifica corectitudinea ţinerea evidenţei mişcării surselor de

mijloace proprii adică, a capitalului propriu. În procesul verificării se ţine cont de competenţa

capitalului propriu care poate include capital statutar, capital suplimentar, capital secundar,

rezerve, profit nerepartizat. Se verifică corespunderea mărimii capitalului statutar din bilanţ cu

datele documentelor de constituire. Se verifică ca pe parcursul anului de gestiune modificarea

capitalului statutar în societăţile pe acţiuni să se facă cu hotărîrea adunării generalea

acţionarilor. Capitalul statutar poate fi majorat prin emisiunea suplimentară de acţiuni sau

mărirea valorii nominale a acţiunilor plasate în vînzare şi pe seama profitului nerepartizat.

Conform legislaţiei întreprinderea creează capitalul de rezevă ca o măsură de precauţie

pentru înlăturarea riscului în desfăşurarea normală a activităţii. La verificarea rezervelor se

ţine cont de următoarele momente:

1) rezervele se fac în corespundere cu documentul de constituire a întreprinderii din

contul profitului rămas la disspoziţia întreprinderii

2) mărimea rezervelor se face conform legislaţiei în dependenţă de forma organizatorică

– juridică şi conform statului

La verificarea profitului net se ţine cont de corectitudinea reflectării utilizării profitului

net şi a profitului nerepartizat ţinîndu-se cont de decizia proprietarilor. Se verifică

corectitudinea calculării devidentelor. Se verifică corespunderea sumelor din evidenţa

contabilităţii cu cele reflectate în raport privind capitalul propriu la care se ţine cont de

29

concordanţa datelor din raport şi bilant şi corectitudinea delimitărilor surselor de finanţareîn

propriu şi împrumutate.

8. Verificarea datoriilor

În contabilitate şi rapoartele financiare datoriile se divizează în:

datorii financiare;

datorii calculate;

datorii comerciale;

Soldurile neachitate la sfîrşitul anului privind creditele şi împrumuturile se reflectă în 4

articole ale bilanţului:

credite pe termen lung;

credite pe termen scurt;

împrumuturi pe termen lung;

împrumuturi pe termen scurt;

Pe parcursul verificării se stabileşte:

a) pentru ce scop a fost utilizat creditul şi dacă corespunde cu destinaţia;

b) plenitudinea şi oportunitatea stingerii creanţelor utilizate extrasele conturilor de la

bancă;

c) achitarea dobînzii şi corectitudinea trecerii dobînzii la cheltuieli;

d) legalitatea şi temeinicia acordării creditelor pentru diferite necesităţi;

e) corectitudinea ţinerii evidenţei contabile la conturile 411; 412; 511; 512;

f) concordanţa datelor acestor conturi cu datele cărţii mari şi bilanţul contabil;

Se verifică de asemenea datoriile comerciale în acest scop se confruntă soldurile

evidenţei analitice cu cel sintetic 521; 522; 523; cu cartea mare şi bilanţul contabil. Se verifică

operaţiunile de decontare cu fiecare furnizor confruntînd datele din documentele primare cu

registrele ce reflectă acumularea datoriilor pentru a stabili data şi caracterul fiecărei,

temeinicia preţului, plenitudinea luării la evidenţă a valorii materiale. Se verifică dacă la

întreprindere se respectă condiţia includerii în componenţa veniturilor a datoriilor nereclamate

la care a expirat termenul. Se verifică cum se reflectă actele normative privind calcularea

retribuţiilor, reţinerile din salariu. Se verifică datoriile faţă de buget, felurile de plăţi la buget,

exactitatea calculării, oportunitatea transferării şi determinarea motivelor privind sumele cu

termen expirat. Avînd în vedere că inspectoratul fiscal sistematic controlează starea

decontărilor la buget în procesul verificării. Se studiază temeinic actele de control întocmite

de inspecţia fiscală.

30

9. Verificarea rezultatului financiar

Raportul de profit şi pierderi se consideră una din cele mai importante, mai esnţiale

părţi ale raportului financiar. În baza acestui raport poate fi determinat coeficientul

rentabillităţii care nu asigură informaţia privind eficienţa activităţi întreprinderii. Pentru a

aprecia cum se desfăşoară activitatea întreprinderii în dinamică este necesar de a studia

coeficientul rentabilităţii nu numai pe perioada de gestiune, dar pe cîteva perioade. Sarcina

auditorului este dea verifica datele reflectate în raport şi corespunderea acestora cu datele din

registrele de evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor.

Rezultatele financiare reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli de aceea se

verifică dacă întreprinderea îşi respectă principiile:

1) cheltuieli şi venituri se reflectă în evidenţa în perioada de gestiune în care a avut loc

indiferent de momentul plăţii;

2) veniturile şi cheltuielile ocazionale de aceleaşi operaţiuni se reflectă în evidenţă

concomitent;

3) cheltuielile trebuie reflectate în evidenţă la momentul efectuării acestuia;

4) venitul se constată atunci cînd există posibilitatea de a obţine venitul;

La verificarea rezultatului financiar se analizează detaliat componenţa veniturilor şi

cheltuielilor reflectate în clasa 6 şi 7 de conturi. Se verifică repartizarea corectă a veniturilor şi

chetuielilor între perioada de gestiune. Profitul net al întreprinderiii se reflectă în contul 351,

de aceea trebuie de verificat corectitudinea formulelor contabile privind închiderea conturilor

de venit şi cheltuieli. Se verifică pe parcursul întocmirii rapotului trimestrial să nu fie închise

conturile de venit şi cheltuieli, deoarece în această perioadă rezultatul financiar se determină

fără întocmirea registrelor contabile.

31

Tema 8: Finalizarera auditului şi prezentarea raportului

1. Evenimente uterioare după finalizarea auditului.

2. Cerinţe principale raportului de audit.

3. Raport de audit fără menţiuni.

4. Raport de audit cu menţiuni.

5. Raport de audit negativ.

6. Raport de audit cu refuzul expunerii opiniei.

1. Evenimente ulterioare după finalizarea auditului

Evenimentele ulterioare sunt determinate ca evenimente sau afaceri care au evoluat

după data întocmirii raportului de audit care au afectat semnificativ indicatorii financiari

necesitînd corectarea lor. Evenimentele ulterioare sunt divizate în 2 categorii:

1) cele care necesită corectare (ajustare);

2) cele care nu au reflectare documentară, dar nu urmează a fi dezvăluite obligatoriu în

rapoartele financiare (neajustate);

Evenimentele ulterioare ajustate sunt acelea ce prezintă informaţii suplimentare

privind condiţiile existente la data întocmirii bilanţului contabil influenţează asupra

evaluărilor obţinute în procesul pregătirii rapoartelor financiare şi urmează a fi utilizate de

către conducere în aprecierea situaţiei economice. Rapoartele financiare la folosirea datelor de

acest gen urmează a fi corectate.

Exemplu: de evenimente ulterioare ajustate

a) hotărîrea judecăţii în privinţa unui litigiu care a avut loc după data întocmirii

rapoartelor financiare ce constă în recunoaşterea unei rezerve în schimbul prezentării de

informaţii la datorie contingentă;

b) recepţionarea de informaţii ulterioară după întocmirea rapotului financiar ce indică

faptul că un activ a fost depreciat în data întocmirii rapoartelor financiare sau ajustarea unei

pierderi din deprecierea anterioară recunoscută;

c) determinarea după data întocmirii rapoartelor financiare a costului activelor

achiziţionate în anul precedent;

d) descoperirea fraudei sau erorii după data întocmirii rapoartelor finaciare ce arată că

situaţiile financiare prezentate în rapoarte sunt incorecte;

Evenimentele ulterioare neajustate sunt evenimentele care nu obligă întreprinderea să

ajusteze valorile recunoscute ale indicatorilor din rapoarte financiare. Acete evenimente

urmează a fi reflectate în rapoarete financiare a anului corespunzător cînd s-au produs şi nu

necesită corectarea indicatorilor din anul de gestiune.

32

Exemplu

1) achitarea datoriei enorme;

2) procurarea întreprinderii;

3) pierderea în urma unui accident;

4) altele;

Există şi al 3 gen de evenimente ulterioare ce au avut loc la sfîrşitul anului şi care nu

necesită nici corectarea şi nici dezvăluirea în rapoartele financiare. Evenimentele ce nu au

influenţă asupra interpretării rapoartelor financiare nu trebuie dezvăluit, deoarece descrierea

lor poate aduce la conculzii greşite.

Exemplu

1) grevele;

2) schimbarea clienţilor şi a conducerii;

3) noi acorduri şi contracte;

4) alte;

Responsabilitatea auditorului pentru evenimentele ulterioare depinde de faptul dacă

acesta a avut loc pînă sau după întocmirea raportului de audit. Auditorii poartă răspundere

pentru căutarea unor date pe perioada dintre data întocmirii raportului de audit şi data cînd

sunt publicate raportul finaciar şi prezentate raportului de audit. Mulţi auditori consideră că ei

nu poartă responsabilitatea pe parcursul acestei perioade totuşi sunt obligaţi să nu ignore

informaţiile ce apare în vederea lor. Verificarea evenimentelor ulterioare presupune efectuarea

a 2 genuri de procedee:

1) includerea evenimentelor ce a avut loc în perioada ulterioară;

2) verificarea semnificaţiei evenimentelor ulterioare;

2. Cerinţe principale raportului de audit

În baza practicii internaţionale şi naţionale la finisarea lucrărilor sale auditorul

urmează să prezinte raportul de audit utilizatorului. Acesta reprezintă cea mai importantă

parte a procesului de audit, deoarece în raportul de audit se relatează activitatea auditorului şi

concluziile la care acesta a ajuns.

De aceea din punct de vedere a utilizatorului anume raportul de audit reprezintă

produsul activităţii auditorului. Evident rezultatele activităţii de audit sunt mai extinse însă

pentru clienţi acest rezultat constituie raportul de audit ce are semnificaţie legislativă a unui

document oficial. Standartele de audit înaintează un ivoc auditorului următor:

1) expunerea opiniei privind raportul financiar în general;

33

2) să declare că expunerea opiniei asupra raportului financiar nu-i posibilă şi de

prezentat motivul standartelor prevăd şi cer ca raportul de audit să fie mai mult sau mai puţin

uniforme.

Auditorul este obligat de asemenea să folosească în raportul său anumite combinaţii a

frazelor standart. Auditorul trebuie să refecte în text şi acele particularităţi a raportului

financiar a clientului care sunt confirmate sau dezminţite de el, deoarece în baza raportului

său diferiţi utilizatori vor lua decizii manageriale.

În dependenţă de posibilitatea sau de imposibilitatea confirmării autencităţii a

raportului financiar partea finală a raportului de audit este întocmită în una din cele 4 forme:

1) raport de audit fără menţiuni (pozitiv);

2) raport de audit cu menţiuni (condiţionat);

3) raport de audit negativ (advers);

4) raport de audit cu refuzul expunerii opiniei;

Elementele şi paragrafele raportului de audit, numărul lor, conţinutul şi formularea

sunt întrebările de bază ale teoriei auditului. În practică cel mai des raport de audit include

delimitările responsabilităţilor auditorului şi clientului se caracterizează volumul actvităţii

efectuate se include expunerea opinei auditorului privind corespunderea raportului financiar

cu principiile contabilităţii şi plenitudiii reflectării în ele a rezultatelor financiare anuale.

3. Raport de audit fără menţiuni

Raportul de audit fără menţiuni este de fapt raportul cu confimare absolută al

autencităţii rapoartelor financiare. El este întocmit în următoarele cazuri:

1) dacă contabilitatea întreprinderii introduce toate schimbările în evidenţă şi rapoartelor

financiare recomandate de auditor în procesul verificării;

2) dacă aceste schimbări sunt introduse în rapoarte financiare a perioadei supuse

auditorului;

3) dacă lipsesc circumstanţe sau obiective ce împiedică confirmarea absolută a autencităţii

a rapoartelor financiare, astfel de circumstanţe se referă reglementarea legislativă anumitor

întrebări ale activităţii financiar – economice şi în legătură cu această necesitate adresării în

organele administrării în organele administrării de stat pentru obligaţii corespunzătoare;

Auditorul trebuie să poarte o răspundere ridicată pentru conţinutul astfel de

documente. Elementele obligatorii ale raportului de audit sunt:

denumirea raportului;

adresatul;

paragraful introductiv;

34

paragraful domeniului de audit;

paragraful opiniei;

denumirea firmei de audit;

data eliberării raportului de audit;

denumirea raportului este stabilit că în practică documentele eliberate de auditor la finisarea

lucrărilor sale să posede titlu în care să fie cuvîntul independent;

adresatul se recomandă de a adresa raportul acţionarilor (pentru societăţile pe acţiuni) sau

participanţii (pentru forme de întreprinderi)

paragraful introductiv ce exercită 3 funcţii:

1) în primul rînd se constată că firma de audit a efectuat auditul;

2) în al doilea rind sunt enumerate rapoartele financiare care au fost supuse auditării se

menţionează datele întocmirii bilanţului şi perioadele de gestiune verificate sunt enumerate

denumirea acelor acte normative care au reglementat evidenţa contabilă sunt numite organele

ce le-au emis numărul şi datele publicaţiilor;

3) în al treilea rînd acest paragraf conţine segregarea responsabilităţilor aici se

menţionează că administraţia companiei este responsabilă pentru alegerea politicii economice

şi de contabilitate precum şi pentru luarea deciziilor de conducere privind perfectarea tuturor

operaţiilor economice. Această formulare clarifică că responsabilitatea pentru rapoartele

financiare supuse verificării o poartă administraţia clientului;

paragraful domeniului de audit unde se menţionează că auditorul a activat în corespundere

cu anumite cerinţe sau acte normative ce reglementează auditul se evidenţează sarcina

auditului de a primi un nivel suficient de certitudine privind constatarea incorectitudinilor.

Auditorul trebuie să confirme în scris dacă a acumulat dovezi suficiente pentru a expune

opinia privind autencitatea rapoartelor financiare verificate

paragraful opiniei ce joacă un rol de bază expunerea opiniei costituie funcţia de bază a

auditorului funcţia de confirmare însă nu o garanţie certă că absolut toate incorectitudinile

semnificative au fost depistate şi înlăturate în procesul de audit

semnături şi rechizite

data întocmirii raportului de audit care trebuie să coincidă cu finisarea de către auditor a

celor mai importante procedee

4. Raport de audit cu menţiuni

Raportul de audit ce confirmă autencitatea rapoartelor financiare cu menţiune şi

diverse paragrafe explicative urmează a fi numit rapoarte de audit cu menţiuni. Conform

practicii un astfel de raport se întocmeşte în următoarele cazuri:

35

1) dacă raportul financiar pe perioada verificată este deja aprobat de organul suprem al

administraţiei întreprinderii şi toate schimbările recomandate de auditori în procesul de audit

sunt semnificative pot fi introduse de către contabilitatea întreprinderii numai în perioada

curentă;

2) dacă incorectitudinile din rapoartele financiare descoperite de auditori în procesul de

audit sunt semnificative, însă nu prezintă pericolul falimentului;

3) dacă administraţia a acceptat concuziile incorectitudinile din raport precum şi-a

asumat responsabilitatea vizavi de corectarea înregistrărilor contabile în anul curent;

4) la existenţa altor circumstanţe obiective ce împiedici confirmarea absolută

autencităţii a raportului financiar. Este necesar de a sublinia un astfel de raport se prezintă în

cazul cînd auditorul este convins ca rapoartele financiare

5. Raport de audit negativ

Raportul de audit fără confirmarea autencităţii rapoartelor financiare poartă denumirea

de raport de audit negativ. El este întocmit mai rar şi în următoarele cazuri:

1) depistarea de către auditor a incorectitudinilor în rapoarte financiare (cîte odată chiar

şi nefinisarea corespunzătoare) care sunt în mare măsură semnificative şi determinante;

2) administraţia întreprinderii insistă că afirmările din rapoarte în general sunt corecte,

nu-i deacord cu concluziile de baza ale auditorului privind erorile şi incorectitudinile, refuză

categoric să corecteze înregistrările contabile corespunzătoare;

3) administraţia întreprinderii refuză să prezinte o parte considerabilă a documentelor

primare a documentelor contabile necesare pentru confirmarea rapoartelor financiare;

4) există alte circumstanţe obiective ce împiedică confirmarea nu numai fără menţiuni

ci şi cu menţiuni a rapoartelor financiare în special situaţiei care sunt numite limitări a

domeniului de audit de către circumstanţe;

O opinie negativă este utilizată numai atunci cînd auditorul consideră că situaţiile

financiare pe ansamble sunt semnificative ironate sau înşelatoare încît ele nu prezintă o

informaţie a poziţiei financiare. Raportul de audit negativ poate apărea numai în cazul în care

auditorul e informat după o investigaţie adecvată espre absenţa confirmării.

6. Raport de audit cu refuzul expunerii opiniei

Refuzul expunerii opiniei apare în cazuri speciale strict reglementate de regulă aceste

sunt situaţii neordinare eşite din comun cu consecinţe greu de prevăzut printre aceste cazuri

pot fi circumstanţe:

36

1) pierderea independenţei auditorului;

2) evenimente semnificative după data întocmirii bilanţului sau nesiguranţa situaţiei;

3) limitarea domeniului de audit de subiectul economic

Auditorul pînă la prezentarea unui astfel de raport urmează să verifice în cel mai

minuţios mod toate rezultatele activităţii efectuate şi chiar totalitatea circumstanţelor apărute

la clienţi pentru a se convinge în faptul că alte forme sau nici una din ele nu sunt aplicabile.