Universitatea de Stat ”B. P. Hasdeu” din Cahul Facultatea...

Universitatea de Stat ”B. P. Hasdeu” din Cahul

Facultatea de Economie, Inginerie și Științe Aplicate

Catedra Finanțe și Evidență Contabilă

Note de curs la disciplina

„ Finanțe publice”

Autori: Podbeglîi Anatolie

Tema 1. Conceptul şi funcţiile finanţelor

1. Necesitatea existenţei şi evoluţia istorică a finanţelor.

In condiţiile primei faze a societăţii omeneşti, numită de majoritatea cercetătorilor

istorici comuna gentilică, nu exista proprietate privată, împărţirea societăţii in pături, stat,

organe de constrângere şi altele. Deci nu era necesitate de a căuta mijloace materiale pentru

funcţionarea autorităţilor publice.

La o anumita etapă de dezvoltare a forţelor de producţie, s-au produs două diviziuni

mari ale muncii: divizarea agriculturii in două ramuri - cultivarea plantelor şi vităritul, şi

desprinderea de la agricultură a meşteşugăriei. In urma acestor diviziuni sociale a muncii, a

crescut productivitatea ei, ce a condus la apariţia surplusului de produse folosit pentru

schimb. Schimbul de produse a căpătat treptat caracter regulat. în procesul schimbului de

mărfuri a apărut echivalentul general - banii. Aceste procese, paralel cu altele, au contribuit la

apariţia proprietăţii private asupra vitelor, pământului, altor mijloace de producţie şi asupra

roadelor muncii. O dată cu dezvoltarea producţiei, din comună s-a separat familia

individuală.

Iniţial, in comuna gentilică predomina gospodăria naturală, dar deja la stadiul ei

superior au căpătat dezvoltare relaţiile marfă - bani. La diferite popoare In calitate de bani se

foloseau diverse obiecte: pene de păsări, scoici, fildeş, sare, grâu, vite, diamante, aur etc.

In perioada de descompunere a societăţii primitive acumulările de bunuri, pe de o

parte, şi marea necesitate a lor, pe de alta parte, a condus la apariţia împrumutului, care iniţial

exista sub formă de camătărie. De regulă săracii împrumutau la bogaţi. La început

împrumuturile erau naturale, dar o dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă - bani tot mai frecvent

au început să capete formă bănească. Aceasta, de fapt, a condus la o nouă diviziune a muncii

- apariţia negustoriei (comerţului). După cea de a treia diviziune a muncii se lărgeşte

circulaţia bănească, se începe baterea monedelor, capătă răspândire împrumuturile

cămătăreşti. Cămătăria, la rândul său, a contribuit la descompunerea orânduirii primitive.

După cum se vede, marfa, banii şi creditul au apărut in faza superioară a orânduirii primitive.

De rând cu dezvoltarea forţelor de producţie, schimbului şi proprietăţii private, apar

surplusul de produse şi surplusul de muncă. Aceasta a creat condiţii pentru exploatarea

muncii străine şi diviziunea societăţii in grupe sociale. Apare necesitatea de organe de

constrângere şi conducere, in aşa mod, la un anumit grad de dezvoltare a omenirii, a apărut

prima societate organizată şi dirijată de o autoritate publică - suitul sclavagist, care a

substituit orânduirea primitivă.

Societatea s-a dispersat in grupe mari - stăpâni de sclavi şi sclavi. In afara lor, existau

ţărani liberi şi meşteşugari. Insă, in urma dezvoltării şi extinderii producţiei sclavagiste,

ţăranii şi meşteşugarii treptat se ruinau şi, din cauza datoriilor, completau rândurile sclavilor

sau al lumpenilor . Munca avea caracter vădit forţat. Stăpânul de sclavi însuşea integral pro-

dusul, in afară de partea absolut necesară - sclavului pentru existenţa sa. Exploatarea era

aspră şi grosolană după forma.

Puterea publică, care sta asupra societăţii, avea impus in obligaţiunile sale de către

grupurile sociale dominante anumite funcţii in domeniul ordinii publice, apărării, organizării

etc. Exercitarea funcţiilor enumerate necesitau cheltuieli publice. Acoperirea lor â generat

căutarea diferitelor surse de venituri publice şi forme de prelevare a lor in posesiune

guvernatorilor si, in cele din urmă, apariţia relaţiilor social-economice cu conţinut nou.

Aşadar, paralel cu apariţia statului apare o nouă grupă de relaţii economice,

necunoscute până atunci - relaţiile financiare.

Prin urmare, la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane - după apariţia

banilor şi organizarea societăţii in formă de stat - relaţiile de producţie sau completat cu o

nouă formă - relaţiile financiare. Aceste relaţii sunt rezultatul legăturilor stabilite şi

interacţiunilor produse între puterea publică şi supuşii săi în vederea procurării şi utilizării

mijloacelor necesare pentru exercitarea funcţiilor proprii statului.

2. Conceptul despre finanţele publice

În vorbirea curentă, ca şi în literatură de specialitate, se folosesc mai multe expresii

făcînd parte din familia cuvîntului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe,

finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.

Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al X1X-lea - al X1V-lea se

foloseau expresiile finatio, financias şi financia precuniaria, în sensul de "plată în bani". Cu

vremea, cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul,

operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile

băneşti. În zilele noastre, persoanele neavizate identifică frecvent noţiunea de finanţe cu

aceea de bani, venituri în bani, resurse băneşti.

Trebuie remarcat însă că nici concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sînt la unison.

Astfel, economiştii consideră finanţele ca fiind, după caz:

a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti prelevate

la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, mijloace de acoperire

a cheltuielilor administraţiei centrale de stat şi ale colectivităţilor locale etc.);

b) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare,

subvenţii şi alte pîrghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul influenţează activitatea

economică);

c) metode de gestionare a banului public (forme şi metode de administrare şi utilizare

a resurselor financiare ale statului);

d) act juridic (actul de dispoziţie autoritară sau contractuală prin care se preia la dispoziţia

statului o parte din produsul intern brut, în scopul realizării funcţiilor şi sarcinilor statului)

sau

e) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice de

resurse băneşti şi repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

În aceste interpretări accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care autorii o

consideră mai semnificativă, mai concludentă, mai importantă pentru caracterizarea acestora.

În realitate, între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii

nevoilor sociale, modalităţile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse,

instrumentele prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a

resurselor financiare publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea există

legături strînse. O anumită latură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la înţelegerea

complexităţii fenomenelor financiare.

De-a lungul anilor, concepţiile despre finanţe au evaluat continuu. În această evoluţie

se conturează două etape distincte: prima corespunde, în linii generale, capitalismului

premonopolist, iar a doua - epocii imperialismului. Concepţiile din prima etapă sînt

considrate clasice, iar cele din etapa următoare - moderne.

Concepţiile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală predominantă în perioada

capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în

conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer, urmărindu-se evitarea oricărei

intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera

concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Activitatea economică trebuie să rămână

apanajul întreprinderilor private, orice participare a statului la viaţa economică fiind

considerată contraindicată. Statul trebuia să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând:

- menţinerea ordinii interne;

- apărarea ţării;

- întreţinerea de relaţii diplomatice,

iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum.

Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept

cerinţă fundamentală a bunei gestiuni, cheia de boltă a finanţelor publice.

În această etapă, a statului-jandarm, în care prevala doctrina liberalismului economic,

preocuparea specialiştilor era orientată cu precădere spre problemele procurării resurselor

necesare statului, utilizării lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii

de plătitori, contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a

bugetului, respectării anumitor reguli care ţin de disciplina financiară şi de buna gestionare a

fondurilor, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.

În secolul al XX-lea, şi mai cu seamă după marea criză economică mondială din

1929-1933, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-

providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte sensibil sfera preocupărilor. În legătură cu

activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit

căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze

procesele economic, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le

limiteze efectele negative.

Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sînt un simplu mijloc de asigurare a

acoperirii cheltuielilor sale de administraţie, ci înainte de toate un mijloc de intervenţie în

economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul

cărora statul poate să intervină în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor

economice, a relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la studiul mijloacelor de acoperire a

cheltuielilor publice, obiectul cercetări se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a

statului prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor

Vorbind despre finanţe este necesar să facem distincţie între finanţele publice şi cele

private. Expresia de finanţe publice este asociată cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi

alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria

acestora; finanţele private sînt asociate cu întreprinderile economice, băncile şi societăţile de

asigurare private, în legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau

acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările şi reasigurările de bunuri,

persoane şi răspundere civilă.

Finanţele publice sînt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în

timp ce finanţele private sînt puse în slujba realizării de profit de către întreprinzătorii

particulari.

Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a

întreprinderilor private urmează regulile dreptului comercial.

3. Obiectul de studiu şi metode de cercetare

Obiectul de studiu al „Finanţelor publice” trebuie să ia în considerare omul,

trebuinţele şi preferinţele acestuia, determinările sociale la care el este supus. Din acest

considerent „Finanţele publice” este o ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a

cercetărilor efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în practica financiară. În

acest context se poate vorbi de caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi ca rezultat

apariţia unei ştiinţe care utilizează fondurile publice;

Trebuie deci să subliniem că obiectul de studiu al „Finanţelor publice” în linii

generale îl constituie:

1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea

transferurilor cu scop social.

2. Veniturile publice, ce au ca sursă principală impozitarea.

3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.

Studiind „Finanţele publice”, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acestea formează expresia

fenomenelor politice şi sunt determinate de acestea.

În teoria economică conţinutul economic al “Finanţelor publice” este abordat în mod

diferit:

1. Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul – “paznic de noapte”,

deci, funcţia principală este – apărarea ţării. Finanţele publice aveau ca scop

asigurarea resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, şi cea mai

principală problemă era menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile

bugetare.

2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii băneşti ce apar în procesul

exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist

prin intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice.

Procesul democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările Occidentale a

contribuit la evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat

într-o forţă aflată la dispoziţia întregii societăţi avînd ca scop asigurarea şi

desfăşurarea normală a activităţii economico- sociale.

3. Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul este

chemat să influenţeze viaţa economică în mod direct.

În felul acesta, conţinutul „Finanţelor publice” depăşeşte sfera raporturilor legate de

asigurarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile statului.

Finanţele statului nu mai sunt legate numai de îndeplinirea funcţiilor de apărare a

statului şi menţinerea administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter social şi

economic.

Maurice Duverge face o sinteză a asemănărilor şi deosebirilor dintre concepţiile

clasice şi cele moderne privind finanţele publice. El consideră ştiinţa finanţelor ca o ştiinţă

economică şi politică. După Maurice Duverge finanţele publice „reprezintă o ştiinţă

economică deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat pentru a interveni în domeniul

economic. Acestea constituie o ramură a ştiinţei politice deoarece foloseşte tehnici financiare

pentru a interveni nu doar în domeniul economic, dar şi social(egalizarea veniturilor),

intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice sau educative) şi chiar politic(fonduri

secrete)”. [Finances publiques Presses Universitaires de France, Paris, 1978,p. 26-27].

Toate aceste opinii vin să arate, că „Finanţele publice” reprezintă o ştiinţă

independentă cu obiect propriu de studiu; o ştiinţă de hotar ce studiază economicul, politicul,

juridicul, socialul relaţiilor şi raporturilor umane.

Astfel, conceptul contemporan „Finanţe publice” include:

Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu

nerambursabil.

Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp

determinată, pentru o anumită dobîndă (creditul).

Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în

schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment

aleatoriu (asigurări) etc.

Conceptul contemporan al Finanţelor publice nu mai presupune un simplu mijloc de asigurare

a acoperirii cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie.

4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale.

Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice cît şi cu

cele sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel

constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, prelevările de resurse

băneşti la fondurile publice se fac prin constrîngere, fără contraprestaţie şi cu titlu

nerambursabil. Din această cauză aceste relaţii trebuiesc reglementate juridic sau să

îmbrace o formă juridică: lege, act, decret etc.

Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului administraţiei

centrale se face într-o ordine clar stabilită, implicînd un număr mare de funcţionari publici.

Toate aceste faze ale procesului bugetar într-un stat de drept sînt deasemeni reglementate prin

lege. Faptul că operaţiile financiare capătă o reglementare juridică, face ca finanţele publice

să se plaseze “în epicentrul” activităţii administraţiilor publice, ne face să considerăm această

disciplină atît economică cît şi de drept.

Există o legătură strînsă între finanţele publice şi ştiinţele politice. Instrumentele

financiare servesc deseori nu numai pentru intervenţia în domeniul economic, dar şi cel social

şi politic. Legătura dintre finanţele publice şi ştiinţele economice este şi mai strînsă, în

deosebi aceasta se referă la finanţele întreprinderii, management, ştiinţele de profil monetar şi

bancar, economia politică.

Deci, finanţele publice este o disciplină ce se intercalează cu ştiinţele economice, juridice,

sociale şi politice. Datorită acestui fapt finanţele publice reprezintă o disciplină ce e studiată

atît de studenţii facultăţilor economice, cît şi cele de drept.

5. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă.

Finanţele publice au apărut şi există pentru realizarea unor obiective concrete, care

nu pot fi realizate pe altă cale sau cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc destinaţia

socială prin funcţiile care le exercită:

1. funcţia de repartiţie;

2. funcţia de control.

1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea

acestora.

Constituirea fondurilor financiare, prima fază a funcţiei de repartiţie, se

înfăptuieşte prin prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor

pentru asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi veniturilor întreprinderilor

publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi

etc. La construirea fondurilor financiare participă practic toţi agenţii economici rezidenţi,

precum şi persoane nerezidente: întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital

privat sau mixt, instituţii publice, populaţia ect. Cea mai mare parte a resurselor financiare îşi

au izvorul în PIB şi într-o măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din

străinătate. De asemeni la constituirea fondurilor financiare cea mai mare parte revine

resurselor cu titlu nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste

fonduri e completată de resursele împrumutate atît din interior cît şi din exteriorul ţării. De

fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia statului,

concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse persoane juridice şi persoane

fizice.

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor.

Repartizarea mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii,

pe baza anumitor tehnici în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuiesc finanţate,

deoarece cererea de resurse financiare este, de regulă, mai mare ca oferta.

Distribuţia resurselor financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind:

învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţe,

apărarea naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe

beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia sau distribuţia fondurilor se face în scopul

acoperirii cheltuielilor privind: plata salariilor, procurării de materiale, plata serviciilor,

acordarea subvenţiilor, transferuri către persoanele fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare),

investiţii capitale ect.

Redistribuirea mijloacelor prin funcţia de repartiţie are consecinţe cu caracter

economic şi social. Prin repartiţie se redistribuie o parte din venitul naţional sectorului

neproductiv zonelor geografice defavorizate, persoanelor socialmente vulnerabile ect. Funcţia

de repartiţie a finanţelor contribuie la înlăturarea inegalităţii existente între diferite categorii

de cetăţeni. Ca şi finanţele publice, funcţia de repartiţie a acesteia are caracter obiectiv, pe

cînd procesul propriu – zis de redistribuire are un caracter subiectiv, ce depinde de

capacitatea factorilor de răspundere, de a lua decizii adecvate, de situaţia social – economică

din ţară, de orientarea forţelor politice ect.

2. Funcţia de control a finanţelor publice.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de

resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este

interesată în asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor obşteşti, dirijarea resurselor

respective, luînd în consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive, maximizarea

eficienţei utilizării resurselor financiare ect.

Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul naţional, de aceia apare

necesitatea pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartiţiei

şi utilizare a acestor fonduri. Funcţia dată presupune şi controlul riguros asupra păstrării şi

utilizării gospodăreşti a bunurilor proprietate de stat. Pentru a împiedica folosirea neraţională

a resurselor materiale, de muncă, financiare pentru a preveni risipa şi chiar însuşirea ilicită a

activelor publice, este necesar ca statul să exercite un control sistematic şi organizat asupra

sectorului public al economiei.

Deci, funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la

repartiţia acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi

instituţiile publice utilizează resursele de care dispun. Funcţia de control este legată de funcţia

de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează şi modul

de utilizare a resurselor.

Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi

consumului.

În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul

acestora, repartizarea între beneficiari ect.

În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public, se manifestă

asupra întreprinderilor publice. Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de

producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.

În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec

de la producător la consumator ect.

În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor

economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi

consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie ect.

Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti, controlul financiar este, deasemeni, un

control nemijlocit de bani.

Controlul financiar public se exercită de organele specializate: Ministerul Finanţelor, Banca

Naţională a Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, Direcţiile de

finanţe ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern organe specializate ale

ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat, etc.

Funcţiile finanţelor publice

Finanţe publice

Funcţia de repartiţie Funcţia de control

Se produce distribuţia PIB

între Guvern şi persoanele

fizice şi juridice, constituirea

şi folosirea fondurilor

finanţelor publice.

Se înfăptuieşte verificarea

exactităţii şi oportunităţii

vărsămintrelor în fondurile

băneşti, utilizări întemeiate şi

eficiente ale acumulărilor

băneşti.

Datoria însuşirilor pe care le posedă şi funcţiile pe care

le exercită finanţele publice fac posibilă efectuarea

proceselor de repartiţie valorică şi aprecierea

corespunderii lor legilor economice şi actelor normative

în vigoare.

Tema 2: Mecanismul financiar

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea

acestuia.

2. Pîrghiile economico – financiare.

3. Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

4. Norme reglementării juridice privind activitatea financiară.

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului

economic.

Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de

reglare a activităţii economico – sociale.

Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare

a activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce

se derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.

Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:

1. economia centralizată, socialistă.

Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi

instrumente de reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip de

mecanism îl prezintă –planul unic cu caracter obligatoriu în execuţie.

Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi

formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituirea

fondurilor; de distribuire şi de utilizarea lor.

2. economia de piaţă.

Care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism bazat pe

adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.

În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu

doctrinele economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în

economie, se presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare

pentru reglarea activităţii social – economice.

Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar –

monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.

Elementele structurale ale mecanismului financiar:

1. fondurile financiare;

2. pîrghiile financiare;

3. metode administrative de gestiune financiară;

4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor;

5. dreptul financiar.

Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism

financiar considerat la nivelul unei ţări, semnifică totalitatea fondurilor băneşti financiare ce

se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare

directe şi indirecte.

Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate, avem:

Fonduri financiare

Public Privat

- fonduri bugetare,

- fonduri extrabugetare;

- fonduri speciale

constituite la dispoziţia

organelor de stat centrale

sau locale;

- fondurile de asigurare;

- fondurile de creditare;

- fondurile financiare ale

întreprinderilor cu capital

de stat.

- fondurile întreprinderilor cu

capital privat;

- fondurile de asigurare create de

întreprinderile private;

- fonduri de creditare private.

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

Fonduri financiare

1. centralizate administrate la

nivelul macro sau mediu

economic.

2. descentralizate administrate la

nivelul microeconomic.

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile pot fi:

Fonduri financiare

de consum

social

de investiţii

de consum

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare, pot

fi:

Fonduri financiare

destinate să satisfacă nevoi de

consum curent.

destinate înlocuirii sau creşterii

activelor fixe sau finanţării

investiţiilor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare constituite se

pot distinge:

Fonduri financiare

aflate la dispoziţia statului; la

dispoziţia administraţiei centrale

de stat,

- administraţiei locale de stat,

întreprinderilor de stat,

instituţiilor financiar – bancare de

stat, instituţiilor operative de stat.

la dispoziţia agenţilor economici

privaţi

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

I. Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin

determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,

stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,

surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:

- bugetul de stat;

- bugetul administraţiei centrale;

- bugetul unităţilor administrativ teritoriale;

- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;

- devize de cheltuieli a instituţiilor publice;

- planuri de casă

Metode de previziune financiară.

a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt

reflectate veniturile şi cheltuielile.

b) metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele

şi normativele de cheltuieli.

Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de

amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.

II. Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor

juridice ce reglementează activităţile financiare.

Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi

utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi

instituţiilor de stat şi asupra respectării reglamentărilor financiar – contabile de către regiile

autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea

obligaţiunilor acestora faţă de stat.

2.Pîrghiile economico – financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica

mecanică(forţa care dă impuls).

Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară, cu

ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi

determinate sau al membrelor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui

obiectiv anumit, sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.

În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pârghiile

financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea

obişnuită a mecanismului respectiv.

În ţările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale

orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pârghii

economico financiare. Se apelează:

1. la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor, inclusiv

stimularea întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiţii sau atragerea de capital

străin.

2. la măsuri şi la practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de

capitalizare ca şi scutirea impozitului pe profit a părţii de profit destinat investiţiilor.

3. subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzelor la

împrumuturile bancare.

Pârghiile financiare pot fi:

a. Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice, se are în

vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi

tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului. Sau elaborat

variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări dezvoltate, în

principal pe aceste pârghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de către

stat.

Impozite şi taxe se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în

plan intern, cît şi în plan extern.

Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea

lor au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică şi de

restructurare şi modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea

importului de materii prime pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice.

Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor

individuale cu cele naţionale: (împrumuturi, subvenţii, investiţii, transferuri, burse, pensii,

indemnizaţii)

b. Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:

- profitul;

- rentabilitatea;

- preţ, tarif, cost;

- rata dobînzii;

- curs valutar;

- cursul hîrtiilor de valoare;

- amenzi, penalităţi;

- amortizare;

- sisteme de fonduri.

3.Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

Instituţiile şi organele cu atribuţii în sfera activităţii financiare reprezintă o altă

componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar

bancar.

Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct

îndeplinind atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare, începînd de la

derulare şi încheind cu controlul efectuărilor.

Organele cu funcţii în domeniul finanţelor publice

Atribuţiile financiare ce revin diferitelor instituţii şi organe pot fi:

I. Atribuţiunile Parlamentului:

a. Dezbaterea şi aprobarea programelor de guvernare , incluzînd şi componenţa

financiară a acestor programe.

b. Legiferarea activităţii financiare începînd cu aprobarea legii finanţelor publice.

c. Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii financiare publice, între

care cele privitoare la:

- sistemul de impozite, taxe şi contribuţii, care sunt numai de competenţa acestuia,

atunci cînd sunt destinate bugetului administraţiei centrale.

- legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere

civilă.

- legiferarea instituţiilor financiare publice, inclusiv a celor de control financiar;

(Parlamentul asigură şi controlul asupra bugetului de stat în faza de închidere a

exerciţiului bugetar).

II. Atribuţiunile Guvernului:

a. Elaborarea proiectului bugetului administraţiei centrale şi definitivarea proiectului

de buget prezentat Guvernului de Ministerul Finanţelor.

b. Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat

c. Obligaţia de a prezenta Parlamentului atît proiectul de buget în faza supunerii spre

aprobare, cît şi a contului de închidere.

d. Organizarea şi răspunderea de desfăşurarea execuţiei prevederilor bugetare,

prezentînd propuneri de revizuire a prevederilor bugetare.

e. Analiza periodică a situaţiei financiare a ţării şi luarea de măsuri pentru asigurarea

echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

III. Ca organ financiar nespecializat se distinge şi Ministerul Muncii cu sfera asigurărilor

sociale.

Instituţiile

Nespecializate Specializate

Legislative Executive La nivel

macroeconomic

La nivel

microeconomic

Parlamentul,

Consiile

Municipale,

Raionale,

Orăşăneşti,

săteşti.

Preşedinte,

Guvern,

Primăriile

Banca Naţională, Bănci

Comerciale, Companii de

Asigurare, Ministerul Finanţelor

cu toate elementele structurale la

nivel central şi în plan teritorial,

organe de control financiar şi în

primul rînd Curtea de Conturi,

Inspectoratele Fiscale, CNA

Compartimentele

financiare din structura

organizatorică a

întreprinderilor şi

instituţiilor private şi de

stat

IV. Atribuţiunile financiare ale organelor locale: elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor

locale.

V. Ministerul Finanţelor exercită administrarea în sfera finanţelor publice şi are preocupare

directă în a elabora şi urmări execuţia prevederilor bugetare aprobate.

a. Organizarea, coordonarea şi elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a

bugetului administraţiei centrale de stat. Din acest punct de vedere, Ministerul

Finanţelor emite normele ce reglementează modul de desfăşurare a lucrărilor

privitoare la întocmirea proiectului bugetar şi după definitivarea acestuia la nivelul

său prezintă acest proiect spre aprobarea Guvernului.

b. Participă împreună cu Banca Naţională la elaborarea balanţei financiar monetare şi

valutare a ţării.

c. Efectuează studii de oportunitate privitoare la investiţii şi asigură cadrul normativ

privind derularea activităţii financiare, inclusiv la contabilitatea agenţilor

economici.

d. Elaborarea şi adaptarea pe parcurs a sistemului cu pîrgii economico financiare cu

satabilirea cadrului de funcţionare a acestora în cadrul mecanismului financiar.

e. Organizarea şi exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat.

f. Fundamentează şi propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv

modul de acoperire a deficitului bugetar şi de gestionare a datoriei publice.

g. Gestionează participarea statului cu capital la diferite societăţi comerciale, inclusiv

la societăţi mixte, şi exercită supravegherea financiară a agenţilor economici cu

capital de stat.

VI. Băncile se constituie într-o reţea de instituţii specializate în efectuarea activităţii

financiar-valutare, constituind un sistem bancar. În centru se situează Băncile de

Emisiune sau Naţionale. Această structură a sistemului bancar este considerată Bancă

Centrală de Stat, care asigură supravegherea activităţii tuturor băncilor.

a. Ca atribuţiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară.

b. Banca Naţională poartă răspunderea pentru reglementarea activităţii privind

circulaţia monetară, creditarea bancară şi operaţiile valutare, colaborînd cu

Ministerul Finanţelor.

c. Posibilitatea efectuării de operaţiuni de scontare sau reescontare a efectelor de

comerţ (primeşte de la băncile comerciale efecte şi le acordă acestora credite în

baza lor; cambia).

d. Acordă credite băncilor comerciale şi instituie obligaţia de constituire a rezervelor

de către băncile comerciale.

VII. Băncile comerciale ca verigi ale aparatului financiar bancar acţionează ca:

a. Intermediari financiari în economie.

b. Efectuează operaţiuni cu plăţi şi încasări, operaţiuni de creditare a agenţilor

economici, desfăşurînd operaţiuni bancare pe teritoriul naţional şi extern.

c. Primesc şi administrează depozite de disponibilităţi băneşti ale persoanelor fizice

sau juridice.

d. Efectuiază operaţiuni de creditare în monedă naţională sau valută, operaţiuni de

scontare a efectelor comerciale prezentate de agenţii economici şi operaţiuni de

vînzare – cumpărare a titlurilor de credit emise de stat.

VIII. Instituţiile de asigurare – activitate de asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă:

a. Organizează şi desfăşoară operaţiunile financiare în raport cu persoanele fizice şi

juridice cu care încheie contracte de asigurare.

b. Emite reglementările interne privind organizarea şi efectuarea asigurărilor,

inclusiv stabilirea primelor de asigurări şi categoriile de acordare a despăgubirilor.

IX. Compartimentele financiare de la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor cu caracter

operativ, atît din sfera activităţilor materiale şi ne materiale îndeplinesc

atribuţiuni financiare legate de:

a. Organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor băneşti, financiare la acest nivel.

b. Obligaţia elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli sau altor tipuri de buget

c. Urmăresc îndeplinirea obligaţiilor financiare ale fiecărei instituţii şi realizarea

creanţelor financiare ale acestora.

4. Norme reglementării juridice privind activitatea financiară

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui

cadru reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi financiare.

Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatoriu

de respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.

Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii

administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice

şi sociale pentru domeniul lor de activitate.

Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut

de participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor.

Asemenea norme şi reglementări vizează:

Instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare.

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de

funcţionare a acestora.

Regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice.

Sistemul de pârghii economico-financiare.

Regimul dobînzii.

Relaţiile valutare la care participă agenţi economici sau statul.

În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie

să ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu - se în reglementările

care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.

O condiţie indispensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din

activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu

efecte negative.

Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită

intervenţia statului. Este vorba de:

Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;

Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim,

acordarea ajutorului de şomaj ect.

Intervenţia statului pe piaţa monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist

sau deflaţionist);

Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la

fondurile publice, garantarea unor credite ect.);

Reglementările de natură financiară formă de legi, hotărâri, regulamente, ect.,

emise de Parlament, Guvern, Ministere sau alte organe de stat.

Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele

financiare în Republica Moldova sînt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de

stat, Legea cu privire la sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public

de asigurări sociale, Legea privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare,

Legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat ect.

Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă

aplicabilitate, care nu admit soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite

organe de stat trebui să existe o concordanţă deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile,

regulamentele, trebuie să fie astfel redactate încât să nu mai necesite norme tehnice ori

instrucţiuni de aplicare.

În cazul apariţiei de conflicte dintre organele autorităţii administrative – ministere,

prefecturi, primării şi persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea

impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor

financiare publice, desfăşurarea controlului financiar, ţinerea evidenţei, administrarea

patrimoniului public etc. este necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare a

litigiilor apărute.

Tema 3: Politica financiară

1. Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.

2.Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice.

3.Politica financiară în domeniul veniturilor publice.

1. Conceptul de politică financiară

Conceptul de largă circulaţie “politică” este voluminos şi multilateral. Există diferite

tratări ale noţiunii “politică”. Cea mai răspândită este ceea care explică noţiunea prin acţiune,

activitate. În forma cea mai generală şi mai simplă se poate spune că “politică” este o

activitate de realizare a intereselor într-un anumit domeniu.

În domeniul economic, autorităţile publice promovează politica lor, ce diferă de

politica în alte domenii, mai cu seamă după metode şi scopuri. Principalele obiective

economice şi sociale ale autorităţilor publice, mijloacele şi măsurile aplicate în vederea

realizării lor sunt stabilite în programele de activitate ale Guvernelor. Acest program

defineşte obiectivele sociale, economice şi de altă natură care trebuie să fie realizate,

mijloacele şi măsurile aplicate în acest scop.

Politica economică a autorităţilor publice este orientată la:

– ritmul creşterii economice;

– direcţiile şi volumul investiţiilor de capital;

– dimensiunile consumului;

– relaţiile dintre sectorul public şi cel privat;

– indicele preţurilor şi tarifelor;

– nivelul şomajului;

– evoluţia salariilor, pensiilor, burselor;

– acţiunile social-culturale;

– protecţia socială ş.a.

Realizarea obiectivelor prevăzute presupune asigurarea cu resurse financiare necesare,

intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor şi instrumentelor economico-financiare

prin intermediul instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.

Principala componentă a politicii economice este politica financiară.

Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor,

instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru

influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor

macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului şi indeplineşte

un rol important în traducerea în viaţă a programelor de dezvoltare economică, promovare a

progresului tehnic şi ştiinţific, formare profesională, recalificare şi reincadrare în muncă a

şomerilor, ocrotire a sănătăţii populaţiei, protecţie socială, dezvoltare a culturii, asigurare a

echilibrului ecologic, apărare naţională. Dacă politica economică a statului şi-a propus ca

obiective dezvoltarea cu precadere a ramurilor de vîrf ale industriei, introducerea progresului

tehnico-ştiinţific în economie, participarea mai largă a ţării la diviziunea internaţională a

muncii, accelerarea ritmului de creştere economică, atunci şi politica financiara trebuie să

acţioneze în aceiaşi direcţie. Autorităţile publice trebuie să acorde sprijin financiar în condiţii

nerambursabile pentru crearea infrastructurii necesare sau pentru modernizarea unor

întreprinderi de stat de interes naţional, fără resurse financiare proprii; să creeze cadrul

organizatoric şi juridic adecvat pentru acordarea de credite pentru producţie şi investiţii, din

fondurile publice şi private, întreprinderilor viabile, indiferent de forma lor de proprietate; să

încurajeze cercetarea stiinţifică, să acorde facilităţi agenţilor economici (fiscale) care

organizează şi finanţează singuri asemenea proiecte; să protejeze interesele producătorilor

autohtoni împotriva concurenţei străine neloiale şi să sprijine întreprinzătorii naţionali să

pătrundă pe pieţele străine cu ajutorul instrumentelor fiscale, vamale şi valutare.

Atingerea obiectivelor stabilite reclamă importante resurse financiare din partea

statului. Insuficienţa resurselor poate să constituie un handicap serios în realizarea

programelor sociale, economice, etc. Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi

dirijarea resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările

financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale,

într-o etapă determinată, constituie componente ale politicii financiare a acesteia.

Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele partidelor de la putere şi de

contribuţiile interne şi internaţionale specifice fiecărei perioade. Politica financiară diferă de

la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, de gradul de dezvoltare economic, de

resursele naţionale de care dispune, de orînduirea socială, de metoda de conducere a

economiei şi de alţi factori.

Principalele domenii de manifestare ale politicii financiare sunt următoarele:

– emisiunea monetară;

– cursul valutei naţionale;

– creditul şi dobânda;

– cheltuielile publice;

– resursele financiare publice;

– balanţa de plăţi externe;

– privatizarea şi naţionalizarea;

– asigurările şi asistenţa socială;

– asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă ş.a.

Politica financiară urmăreşte patru scopuri macroeconomice principale:

ocuparea forţei de muncă, stabilirea preţurilor, o rată adecvată a schimbului valutar şi

o rată a creşterii economice.

Politica financiară are două componente principale: politica monetar-creditară şi

politica bugetar-fiscală.

Politica monetar-creditară, ca parte integrală a politicii financiare, reprezintă

activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea

realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general adecvat în

economie.

Politica monetar-creditară este elaborată şi promovată de Banca Centrală (Banca

Naţională) a ţării. Fiind unicul organ împuternicit prin lege cu funcţiile de realizare a politicii

monetar-creditare, Banca Naţională independent de alte verigi ale puterii executive, pune în

funcţie instrumentele politicii monetar-creditare (operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtiilor de

valoare emise de Guvern; rata dobânzii; rata rezervelor obligatorii; cursul valutar etc.).

Aceste instrumente, cu anumite particularităţi, condiţionate cu tradiţii, preferinţe etc.

sunt folosite în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă.

Operaţiunile pe piaţa deschisă reprezintă cumpărarea-vânzarea de către Banca

Centrală a hârtiilor de valoare emise de Guvernul ţării şi urmăreşte scopul măririi sau

reducerii cantităţii de bani în circulaţie. Acest instrument este pe larg folosit în SUA, mai

puţin în ţările europene occidentale.

Analizând impactul pe care îl au operaţiunile pe piaţă deschisă asupra scopurilor

politicii financiare putem conchide:

1) Cumpărarea hârtiilor de valoare guvernamentale conduce la creşterea ofertei de

bani, care la rândul său conduce la descreşterea ratei (scădere) de şomaj, însă persistă

pericolul de creştere a preţurilor (inflaţie). Situaţia dată este caracteristică politicii monetare

expansioniste.

2) Vinderea hârtiilor de valoare ale guvernului conduce la diminuarea ofertei de bani,

rata dobânzii creşte, rentabilitatea investiţiilor în producţie scade; pe fondul stabilităţii

preţurilor creşte şomajul.

Alt instrument de realizare a politicii monetar-creditare este rata dobânzii bancare.

Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: a) atragerea de noi depuneri, b)

contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi c) procurarea de resurse creditare de la

Banca Centrală. Ultima sursă este cea mai importantă cantitativ şi cea mai dirijabilă atât

administrativ, cît şi economic. De aceea Banca Naţională, stabilind rata dobânzii la resursele

creditare acordate băncilor comerciale la un anumit nivel, indică de nivelul dobânzii din

economie.

În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia

creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca Naţională.

Prin mecanismul licitaţiei, procurând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vânzare,

Banca Naţională influenţează rata dobânzii bancare.

Efectele modificării ratei dobânzii de asemenea pot fi observate analizând piaţa monetară:

1) scăderea ratei dobânzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei, pe fondul unei

anumite tendinţe de creştere a preţurilor;

2) creşterea ratei dobânzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de

creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de

stagnare.

Al treilea instrument important de realizare a politicii monetare este modificarea ratei

rezervelor obligatorii.

Pe parcursul dezvoltării activităţii bancare s-a stabilit ordinea, care ulterior a fost

confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele bancare şi mijloacele primite din

alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală. Această cerinţă în primul rând, contribuie

la asigurarea băncii şi protejarea intereselor clientelei. În al doilea rând Banca Centrală,

mărind sau micşorând rata rezervelor obligatorii, de fapt, influenţează direct volumul

creditelor acordate de băncile comerciale şi, ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de

bani.

Instrumentele descrise mai sus sunt aplicate de băncile centrale pe pieţele de valori, de

cele de credit şi monetar-creditare interne. Însă, deseori băncile centrale evoluează în calitate

de participant al tranzacţiior pe pieţele valutare, schimbând propria monedă naţională pe alte

monede naţionale sau internaţionale. Cu cît economia ţării este mai deschisă, cu atât această

activitate a Băncii Centrale pe plan internaţional este mai importantă pentru economie.

Politica bugetar-fiscală, ca parte integrală a politicii financiare, reprezintă

activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în

scopuri de micro- şi macroeconomie şi de obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvernul ţării, prin organele

sale specializate, cum este Ministerul Finanţelor, care pune în aplicaţie instrumentele politicii

bugetar-fiscale. Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt:

veniturile (impozitele şi taxele) şi cheltuielile publice (transferurile şi achiziţii

guvernamentale).

Politica bugetar-fiscală se realizează nemijlocit prin procurarea şi utilizarea resurselor

pentru satisfacerea necesităţilor publice. Aceste activităţi constituie un proces de redestribuire

a produsului intern brut.

2. Politica în domeniul cheltuielilor publice

Politica în domeniul cheltuielilor publice are drept scop stabilirea nivelului acestor

cheltuieli, definirea obiectivelor care trebuie atinse prin efectuarea diferitor categorii de

cheltuieli, determinarea eficienţei lor, sa precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie

folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar..

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea parametrilor cantitativi ai

acestora, şi anume ai nivelului şi ai structurii.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total

exprimat în monedă naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora.

Volumul total al cheltuielilor publice, prevăzut pentru anul de plan, comparativ

cu cel realizat iî perioada anterioară, arată tendinţa de creştere, menţinere sau

diminuare al efortului financiar al statului.

Comparaţia este utilă şi concludentă dacă cheltuielile sunt exprimate în preţuri

constante, altfel ea este deformată de fenomenul inflaţionist. Ponderea cheltuielilor în PIB

arată cît din acest produs este preluat de colectivitatea naţională şi utilizat pentru satisfacerea

nevoilor sociale. Experienta arată că între gradul de dezvoltare

economică al unei ţări şi marimea cheltuielilor publice ale ei, există o corespondenţă

(directă).

O preocupare de cea mai mare însemnatate a organelor de decizie, în domeniul politicii

financiare a statului, trebuie să fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societăţii în limita

resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional. Nici o societate nu trebuie să consume mai

mult decît produce.

Transpusă pe plan financiar, această cerinţă presupune menţinerea cheltuielilor publice

în limita resurselor ce pot fi mobilizate în condiţii normale, pe plan intern, fără să se recurgă

la emisiune banească ori la credite externe. Apelul la emisiune banească fără acoperire duce

la deteriorarea puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populaţiei, iar

contractarea de credite externe pentru consum determină creşterea datoriei externe şi a

poverii financiar-valutare a ţării.

La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la

nevoile sociale ce trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilirea

corectă a opţiunilor şi priorităţilor influenţează ritmul creşterii economice, gradul de

satisfacere a nevoilor de trai, materiale şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi

obşteşti.

În condiţiile economiei de piaţă, politica financiară a statului va trebui să asigure:

realizarea obiectivelor de politică economică naţională: stimularea progresului tehnic şi

ştiinţific în toate ramurile economiei naţionale, sprijinirea dezvoltării economice a tuturor

regiunilor ţării, asigurarea ocupării forţei de muncă, încurajarea iniţiativei, creativităţii şi

competitivităţii, menţinerea stabilităţii monedei naţionale.

realizarea obiectivelor de politică socială: ridicarea nivelului de instruire şi cultura al

populaţiei, formarea profesională a forţei de muncă, creşterea numărului specialiştilor cu

pregatire superioară, îmbunataţirea asistenţei medicale şi sociale, asigurarea condiţiilor

necesare pentru educaţie fizică sport şi petrecerea timpului liber, protecţia mediului

înconjurator, imbunatatirea calitatii vietii in general.

buna functionare a institutiilor chemate sa asigure ordinea publica, democratia,

respectarea drepturilor omului, apararea tarii, dezvoltarea relatiilor cu celelalte state,

satisfacerea celorlalte nevoi obstesti.

In perioada de tranzitie, politica financiara va trebui sa sprijine procesul de restructurare

de ramura a economiilor si intreprinderilor prin stimularea acelora care se angajeaza in

sporirea productiei utile societatii, cu performante ridicate, eficiente si competitive pe plan

international; restrictionarea marilor consumatori de materii prime, combustibili si energie.

La repartizarea venitului naţional este imperios necesar sa se asigure un raport judicios

intre investitiile cu caracter productiv si cele cu destinatie neproductiva sau indirect

productiva, intre consumul individual si cel social.

Faptul ca resursele financiare sunt limitate, iar destinațiile sunt concurențiale,

reclamă utilizarea lor în condiții de maximă eficiență. Interesează atît eficiența economică

a fondurilor utilizate, cît și eficacitatea socială a fiecarui buget cheltuit pentru învățămînt,

sănătate, cultură, etc.

Politica financiară trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței tuturor

cheltuielilor.

3. Politica financiară în domeniul veniturilor publice. Politica în domeniul resurselor financiare publice are drept scop stabilirea volumului

şi provenienţei resurselor ce pot fi procurate de stat, metodele de prelevare a mijloacelor la

fondurile financiare publice, obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale respective.

Volumul resurselor financiare, de care are nevoie statul pentru exercitarea

funcţiilor şi sarcinilor sale, este determinat de cuantumul cheltuielilor publice aferente

perioadei respective. Mărimea resurselor financiare, pasibile de a fi mobilizate la fondurile

publice, este cu atât mai mare, cu cît mai puternic este dezvoltată economia naţională a ţării

respective, iar activitatea desfăşurată de agenţii economice – mai eficientă.

Cuantumul resurselor financiare transferate la fondurile publice depinde nu numai de

gradul de dezvoltare economică a ţării, dar şi de modul de satisfacere a necesităţilor sociale,

adoptat de autorităţile publice. Spre exemplu, învăţământul sau ocrotirea sănătăţii gratuită şi

garantată de stat, evident va conduce la un necesar financiar exagerat, iar suportarea

cheltuielilor cu caracter social direct de beneficiarii acestora, de agenţii economici, de

fundaţii etc. diminuează necesităţile financiare publice.

Metodele de transferare a mijloacelor la fondurile financiare publice includ mai multe

elemente, cum ar fi:

1) provenienţa resurselor financiare;

2) dimensionarea veniturilor publice;

3) tipul de instrumente de prelevare etc.;

În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare, organele de decizie au două

alternative, fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan

national, fie sa apeleze la resursele externe, ce pot fi atrase din afara. Nu poate fi vorba de o

optiune care sa se bazeze exclusiv pe resursele straine, ci numai de completare a resurselor

interne cu resurse externe.

In orice ţară satisfacerea nevoilor sociale trebuie sa se bazeze în primul rand pe forţele

sale proprii şi numai în subsidiar pe mijloace străine.

Resursele financiare interne provin în proporţii diferite din sectorul public şi privat

sau de la populaţie, în dependenţă de structura proprietăţii şi veniturile din economie.

Organele de decizie pot trata agenţii economici în: 1) mod egal, indiferent de forma de

proprietate, sau 2) preferenţial ce ar favoriza o anumită formă. În primul caz, la venituri egale

contribuţia financiară este egală, iar în al doilea caz, este relativ mai mică pentru sectorul

privilegiat. Diferenţierea contribuţiei mai poate fi făcută şi în funcţie de forma juridică a

întreprinderii (individuală, societate cu forma juridică limitată, societatea pe acţiuni, regie

autonomă, instituţie publică etc.), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramură

(industrie, construcţie, agricultură, transport etc.), zona, în care este amplasată unitatea

(geografică, economică), rezidenţă (în ţară sau în străinătate)şi alte criterii.

Obiectivele principale pe care le are politica în domeniul veniturilor publice constau

în formarea resurselor financiare publice şi influenţarea proceselor economice şi sociale prin

instrumentele fiscale. Aplicând impozitele şi taxele, efectuând modificări în elementele lor,

guvernul urmăreşte scopuri macroeconomice, cum ar fi:

- stabilirea echilibrului general economic;

- creşterea economică;

- frânarea inflaţiei;

- controlul şomajului.

Prin mecanismele fiscale, se realizează anumite scopuri şi la nivel microeconomic:

- stimularea agenţilor economici la efectuarea de investiţii productive;

- crearea de noi locuri de muncă;

- ridicarea nivelului calitativ şi al competitivităţii produselor;

- participarea mai largă în circuitul economic internaţional etc.

Impozitele pot fi folosite de asemenea, ca instrumente de realizare a unor obiective de ordin

social, igienic, demografic sau de altă natură.

Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele

neconcordanţe ce apar între volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile

publice si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea. (problema echilibrului

financiar)

Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar,

pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contracteaza imprumuturile de stat, evitand

apelul la emisiunea monetara care provoaca fenomene inflationiste. In situatia cand

autoritatile considera deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc in mod

deliberat pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si veniturile publice, acestea folosesc

deopotriva emisiunea monetara si imprumuturile de stat.

Contractarea de împrumuturi ridică multiple probleme de politică financiară: din ce

resurse se ramburseaza, pentru ce scopuri vor fi folosite, pe ce termen si in ce conditii se

contracteaza, daca este insotit de conditii economice, politice, militare, etc.

De acestea depinde reusita actiunii de contractare a imprumutului, efortul financiar

reclamat de rambursarea acesteia si plata dobanzilor aferente, eficienta actiunii finantate pe

seama imprumutului.

Politica financiara presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmarite intr-un

domeniu sau altul, precum si mijloacele pentru atingerea acestora, dar si analiza critica a

rezultatelor obtinute prin promovarea sa in vederea corectarii eventualelor carente,

neajunsuri, greseli ivite sau comise pe parcurs.

Tema 4: Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

2. Clasificarea cheltuielilor publice.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice. Factorii care influenţează

nivelul cheltuielilor publice.

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

Utilizarea resurselor financiare ale statului pentru realizarea programelor guvernamentale

de activitate în domeniul social, economic şi de altă natură se reflectă în cheltuielile publice.

Sub aspect economico-social, fiind o parte componentă a finanţelor, cheltuielile

publice reprezintă relaţiile realizate prin bani, care se manifestă între autorităţile publice, pe

de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării

resurselor financiare publice la exercitarea funcţiilor statului.

Cheltuielile publice sunt influenţate de condiţiile politice concrete în care se

efectuează, de forma de proprietate predominantă în economie, de gradul de dezvoltare a

economiei şi altele.

Complexitatea funcţiilor statului contemporan a condus la diversificarea cheltuielilor publice,

perfecţionarea metodelor de optimizare şi dimensionare pe obiective şi beneficiari.

Cheltuielile publice au o natură eterogenă. Dacă sunt judecate după efectul lor în viaţa

social-economică atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate în trei grupe:

cheltuieli negative;

cheltuieli pozitive;

cheltuieli neutre.

Cheltuielile negative sunt un consum efectiv si definitiv de venit national si nu au

un efect ulterior asupra viitorului PIB. Sunt reprezentate de cheltuielile cu intretinerea

aparatului de stat, intretinerea si dotarea armatei, dobanzile platite la imprumuturile externe

ale statului etc. Se mai numesc si cheltuieli reale.

Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atat in domeniul economic cat si dintre cele

realizate in domeniul social-cultural, si care au efecte mai indepartate sau mai apropiate

asupra cresterii economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse

investitii efectuate de stat, subventionarea anumitor activitati ale agentilor economici etc. In

domeniul social-cultural cheltuielile pozitive sunt cele care, intr-un fel sau in altul,

influenteaza cresterea economica viitoare , chiar daca efectele lor nu imbraca o forma

materiala in viitorul imediat: cheltuielile pentru invatamant sau cele din domeniul sanatatii.

Cheltuielile neutre nu reprezinta un consum efectiv de PIB, dar nu au nici o

influenta asupra cresterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli sociale,

dobanzile aferente datoriei publice interne etc.

În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale (după

provenienţă):

a) cheltuieli bugetare - sunt acoperite din bugetul administraţiei centrale şi bugetele unităţilor

administrativ-teritoriale;

b) cheltuieli din bugetul asigurărilor sociale - se suportă din Fondul Social;

c) cheltuieli din fonduri extrabugetare - sunt acoperite din resursele financiare publice

constituie în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale;

d) cheltuieli din fonduri speciale - sunt acoperite din fonduri cu destinaţie gestionate de

guvern sau un alt organ public.

Destinaţia cheltuielilor publice generează o structură a lor pe două componente:

1. avans de produs intern brut, reprezentînd cheltuieli ale instituţiilor publice pentru formarea

brută de capital;

2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentînd orice alte cheltuieli ale instituţiilor

publice, numite în mod obişnuit şi curente sau de funcţionare.

Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, adică acestea din

urmă sunt parte a celor dintâi şi le include numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din

bugetele locale / intermediare şi din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le

includ pe acestea şi în plus pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile

autorităţilor / instituţiilor internaţionale sau din veniturile proprii obţinute de instituţiile

publice.

Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea acestora pe destinaţii şi

beneficiari rezultă din necesitatea acoperirii nevoilor publice.

2. Clasificarea cheltuielilor publice.

Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese şi din faptul că fiecărei categorii de

cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare resurselor financiare.

De asemenea, procedeele de analiză a nivelului şi dinamicii cheltuielilor publice necesită

aprecierea lor nu numai în total, dar şi componente.

Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai

frecvent în teoria şi practica financiară şi statistica contemporană se folosesc următoarele

tipuri de clasificări: a) administrativă; b) economică; c) financiară; d) clasificarea folosită de

organismele O.N.U. etc.

CLASIFICAREA ADMINISTRATIVĂ bazată pe instituţiile prin care se efectuează

cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc. Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din

faptul că asigură o repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă bine ierarhizată şi care

permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a legăturilor lor

"pe verticală". Dezavantajul rezidă în aceea că structura administrativă suferă modificări

relativ dese, ceea ce îngreunează analizele comparative în dinamică; de pildă, un oraş /

instituţie este subordonat azi unui raion / minister, iar mâine altuia, astfel încât dinamica

cheltuielilor trebuie ajustată în cazul unei analize a evoluţiilor plurianuale.

CLASIFICAREA ECONOMICĂ are în vedere influenţa pe care o exercită asupra

economiei diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mei multe

variante.

Una împarte cheltuielile publice în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi

cheltuieli curente (cu caracter de funcţionare şi întreţinere).

Cheltuielile de capital sau de investiţiei se efectuează pentru procurarea bunurilor

de folosinţă îndelungată (localuri pentru şcoli şi spitale, clădiri, edificii, tehnică, inclusiv

militară etc.) ce contribuie la crearea şi modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice. Ele

cuprind cheltuieli de personal (salarii, contribuţii la asigurări sociale, premii etc.), cheltuieli

materiale pentru prestarea de servicii şi întreţinere (manuale, medicamente, materiale pentru

reparaţie etc.), transferuri (subvenţii, pensii, indemnizaţii, burse etc.)

Altă variantă a clasificării economice împarte cheltuielile publice în cheltuieli ale

serviciilor publice (administrative) şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei contraprestatii

aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu (munca unui funcţionar, o reparaţie

efectuată de un meşter), plata unor mărfuri furnizate etc.

Cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă trecerea unor

sume de bani de la buget la dispozitia unor:

persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi, şomeri etc.), în care caz cheltuielile au

caracter social pentru că au în vedere susţinerea / sprijinirea lor ca indivizi făcând

parte din categorii sociale defavorizate sau cu handicap;

administraţii locale (raion, municipiu, oraş, sat), în vederea completării resurselor lor

financiare, în care caz au caracter mixt (şi social, şi economic);

altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de subvenţii (de

costuri, de export, de restructurare, de redresare fmanciară etc.), în care caz au

caracter economic.

CLASIFICAREA FINANCIARĂ se efectuează în dependenţă de momentul şi modul

în care cheltuielile publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele

categorii: a) cheltuieli definitive; b) cheltuieli temporare; c) cheltuieli virtuale sau posibile.

Cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe, astfel încât sting

angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv / acţiune. De pildă, plata salariilor

angajaţilor unui spital public sau virarea unei sume în contul unei lucrări de investiţie la o

primărie..

Cheltuielile temporare, de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie, cum ar fi

acordarea de împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezentînd cheltuieli care se pot declanşa numai

condiţionat de producerea unui eveniment / risc. De exemplu: garanţii de stat (statul va

suporta cheltuieli numai în măsura în care cel garantat nu îndeplineşte anumite clauze /

condiţii pe care şi le-a asumat faţă de cel faţă de care statul a garantat) sau cheltuieli din

rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar unor zone calamitate).

CLASIFICAREA FOLOSITĂ DE INSTITUŢIILE SPECIALIZATE ALE O.N.U. are la

bază două criterii principale: funcţional şi economic.

Clasificarea O.N.U. după criteriul funcţional grupează cheltuielile publice pe acţiuni

şi obiective: servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni

economice, servicii comunale; alte cheltuieli.

Clasificarea O.N.U. a cheltuielilor publice după criteriul economic cuprinde

următoarele grupe: cheltuieli care reprezintă consumul definitiv de venit naţional; dobânzi

aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea brută a

capitalului (investiţii brute şi stocuri materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale;

transferuri de capital.

În practica financiară cea mai largă aplicare a căpătat-o clasificarea cheltuielilor

publice după destinaţia lor. Această grupare este pusă la baza clasificărilor bugetare în

majoritatea absolută a ţărilor lumii.

Clasificarea bugetară este gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi

cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa

contabilă bugetară de stat.

Clasificarea cheltuielilor bugetului este complexă. Potrivit necesităţilor practice ale

programării bugetare şi evidenţei contabile bugetare, clasificarea cheltuielilor bugetare

cuprinde gruparea funcţională, care enunţă capitole şi paragrafe de cheltuieli, şi clasificarea

economică, ce reflectă articole de cheltuieli limitative, admise pentru finanţe.

În cea mai generală formă clasificarea cheltuielilor publice după destinaţia lor

prevăzută în bugetul de stat poate fi reprezentată în felul următor:

– cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;

– cheltuieli pentru acţiuni şi obiective economice;

– cheltuieli pentru serviciile publice generale;

– cheltuieli pentru apărare.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sunt:

a) volumul anual al cheltuielilor publice (indicator absolut);

b) ponderea cheltuielilor publice în PIB(indicator relativ);

c) cheltuielile publice medii pe un locuitor

Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în unităţi

monetare naţionale.

Ponderea cheltuielilor publice în PIB de determină prin raportarea volumului anual

al cheltuielilor publice la produsul intern brut din anul respectiv şi se exprimă în %:

G

PG=----- x 100%,

Y

unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;

G – volumul anual al cheltuielilor publice;

Y – produsul intern brut

Indicatorul PG poate fi calculat atât pentru totalul cheltuielilor publice, cât şi pentru

fiecare categorie în parte.

Acest indicator permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de

dezvoltare economică şi socială a fiecărei ţări la fiecare etapă.

El este unul din indicatorii cei mai frecvent utilizaţi pentru evaluarea nivelului

cheltuielilor publice: Cu ajutorul lui se obiectivizează estimările şi se asigură

comparabilitatea datelor din diferite ţări şi diferite perioade.

De asemenea, anume în baza acestui indicator se poate judeca despre tendinţele în

evoluţia reală a cheltuielilor publice.

Este normal ca indicatorul dat să se stabilească la 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în

interesul public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea

ascendentă a economiei.

Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului

anual al cheltuielilor publice la numărul de locuitori

G

Gml = ------

Nl , unde:

Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;

Nl – numărul locuitorilor ( în ţară, oraş, etc.)

Cheltuielile publice medii pe un locuitor, ca şi în cazul indicatorilor precedenţi, pot fi

determinate în volumul global şi pe categorii, pentru întreg teritoriul ţării sau pentru o

anumită zonă.

Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice din punct de vedere cantitativ şi

calitativ o are structura lor. Structura în general este prezentarea pe componentele unui

obiect integral. În cazul cheltuielilor publice, structura lor este reprezentată de ansamblul

categoriilor de cheltuieli publice concrete.

Din punct de vedere cantitativ, structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea

specifică (ponderea) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor.

Acest indice poate fi calculat prin formula:

Gi

SGi = -------- x 100%, , unde:

Gt

SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;

Gi – cheltuieli publice de categoria I;

Gt – cheltuieli publice totale;

i – categoria de cheltuieli concrete.

Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se

apelează la indicatorii de dinamică. În acest scop se utilizează indicii creşterea nominală şi

creşterea reală a cheltuielilor publice exprimată în mărimi absolute şi în mărimi relative.

Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor

exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia :

DG1/0 = G1 – G0, , unde :

DG1/0 - creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1)

faţă de perioada de referinţă (0) ;

G1 şi G0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.

Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv

situaţia, deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sunt caracteristice

oscilaţiile preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar şi chiar fenomene negative cum ar fi criza,

inflaţia etc., ce modifică monede ca unitate de măsură a valorii şi, ca rezultat, deformează

tabloul economic.

Pentru corectarea influenţelor determinate de modificare preţurilor, este necesară

exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.

Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în

preţuri constante, poate fi determinată conform formulei :

DG1/0 =G1 – G0 , unde

DG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada

0 ;

G1 şi G0 - cheltuieli publice reale, respectiv în perioada 1 şi 0.

Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

G1

IG1/0 = ------- x 100%, (3.3.4), unde

G0

IG1/0 - indicele creşterii nominale a cheltuielilor publice

Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

G1

IG1/0 = ---------- x 100%, (3.3.5), unde

G0

IG1/0 - indicele creşterii reale a cheltuielilor publice

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ NIVELUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Tendinţa generală de creştere a cheltuielilor publice determină importanţa cunoaşterii

factorilor care influenţează nivelul cheltuielilor publice generale.

Se poate face o delimitare a acestora în următoarele 7 categorii:

1. Factori demografici sunt materializaţi prin creşterea numerică a populaţiei, modificarea

structurii acesteia pe vârste şi categorii profesionale. Această evoluţie produce ca efecte

economice, majorarea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, ordine publică,

cultură etc. şi implicit creşterea cheltuielilor legate de sporirea numărului de locuri de muncă

în sectorul public.

2. Factori economici care caracterizează dezvoltarea economiei, modernizarea acesteia sau

nondezvoltarea, stagnarea acesteia. În funcţie de aceste două scenarii posibile şi cheltuielile

publice sunt influenţate.

3. Factori sociali care acţionează în funcţie de intensitatea măsurilor de protecţie socială pe

care le promovează factorii de decizie legislativi şi executori.

4. Urbanizarea, ca regulă generală, duce la creşterea cheltuielilor publice, atât prin creşterea

fiscalităţii pentru asigurarea veniturilor, cât şi prin crearea şi dezvoltarea centrelor urbane,

precum şi prin finanţarea unor utilităţi publice specifice mediului urban.

5. Factori militari, determină creşterea cheltuielilor publice în corelaţie cu politica statului în

context internaţional privitoare la angajarea unor conflicte armate sau numai la dimensiunile

structurilor armatei

6. Factori de ordin istoric care influenţează prin transmiterea de la o perioadă la alta a

nevoilor sporite de cheltuieli sau de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori. Tot

istoric poate influenţa şi fenomenul inflaţionist.

7. Factori politici care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii statului

contemporan, la concepţia politică asupra funcţiilor statului.

Tema 5 : Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale

1.Caracteristica generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale.

2.Cheltuielile publice pentru învăţămînt.

3.Cheltuielile publice pentru sănătate.

4.Cheltuielile publice pentru cultură şi artă.

1.Caracteristica generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale.

Notiunea ampla de “social-cultural” ne conduce la: invatamant, sanatate,cultura,

religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret; asistenta sociala, alocatii, pensii,

ajutoare si indemnizatii.

Referitor la necesitatea efectuarii cheltuielilor de natura “social-culturale” putem

afirma ca dezvoltarea unei societati depinde in cea mai mare masura de modul cum ea stie sa-

si organizeze activitatea in vederea infaptuirii programului din domeniul respectiv. Ca atare,

invatamantul, sanatatea, cultura, religia etc. nu pot fi lasate la voia intamplarii. Fiecare

membru al societatii trebuie sa fie constient de importanta dublului rol ce-l are, si anume, cel

de contribuabil si cel de beneficiar al realizarilor din domeniile amintite mai sus.

Satisfacerea nevoilor cu caracter social repezinta o componenta importanta a politicii sociale

a statelor si presupune folosirea pe scara larga a resurselor financiare publice in scopul

inbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei, a calitatii fiecarui individ.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in America si Europa a aparut o doctrina politica

referitoare la sisteme de interventie in directia satisfacerii nevoilor fundamentale ale

cetatenilor sub denumirea de Welfare state (stat-providenta). “Statul- providenta este

reprezentat de modul de organizare a unei societati care garanteza membrilor un maxim de

protectie sociala si securitate economica cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor si

contributiilor sociale” Statul bunastarii actioneaza în trei directii principale:

- Garantarea unui venit minim pentru toti membrii societatii;

- Asigurarea unei stari de siguranta indivizilor si familiilor în fata unor situatii deosebite,

cum ar fi: boala,accidente de munca,batrânetea,somajul,etc.

- Asigurarea , pentru toti membrii societatii, a unor standarde mai bune de viata.

In realizarea obiectivelor respective -si in special a celor ce ţin de asigurarea , pentru toti

membrii societatii, a unor standarde mai bune de viata, cheltuielile publice pentru actiuni

social-culturale actioneaza ca o importanta parghie.

Realizarea acestor obiective reclama organizarea de catre autoritatile publice centrale si

locale a unor actiuni cu ajutorul anumitor institutii publice. Ele vizeaza invatamantul, cultura,

sanatatea, protectia sociala. Ele se realizeaza pe perioade mari de timp si reclama importante

resurse banesti din partea societatii, indeosebi din partea statului. Aceste actiuni sunt

prevazute in programe sociale care stabilesc si urmaresc in mod sistematic realizarea lor.

Partea din venitul national destinata necesitatilor de natura sociala a evoluat foarte mult: in

tarile dezvoltate, pana la cel de-al doilea razboi mondial, acesta reprezenta aproximativ 6%,

in anii ‘50, ea se ridica la circa 20%, iar astazi reprezinta 30%-50% din PIB si chiar mai mult.

În tarile dezvoltate, în prezent, aceste cheltuieli sunt principala componenta a cheltuielilor

publice, având o pondere de peste 60%.

Cheltuielile publice pentru activitati social-culturale sunt inderptate spre realizareade

servicii in mod gratuit, cu plata redusa sau sub forma de transferuri banesti (alocatii bugetare,

pensii, ajutoare si alte indemnizatii). De prestatiile social-culturale beneficiaza anumite

categorii sau grupuri sociale, in unele cazuri chiar intreaga populatie.

Cheltuielile pentru actiuni social-culturale indeplinesc un important rol economic si

social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigura: educatia si instruirea copiilor

si a tinerilor, ridicarea calificarii profesionale, asistenta medicala a indivizilor; se

influienteaza evolutia demografica, se asigura un sistem de protectie sociala, ridicarea

nivelului cultural, artistic si de civilizatie membrilor societatii. In acelasi timp, rolul

economic al acestor cheltuieli se manifesa si in actiunea lor asupra consumului, in sensul ca

influienteaza cererea de bunuri de consum si, pe aceasta cale stimuleaza sporirirea productiei.

Volumul cheltuielilor publice pentru social-culturale este influientat si de factorul

demografic. Astfel, cresterea demografica sustinuta din tarile din curs de dezvoltare,

modificarile intervenite in structura de varsta a populatiei in tarile dezvoltate, inregistrate in

special in perioada postbelica, au determinat pe langa extinderea serviciilor sociale si initierea

unor noi programe sociale (de exemplu de sprijinire a familiilor cu multi copii, a persoanelor

defavorizate, a emigrantilor etc.) sau de extindere a programelor existente asupra unor

segmente tot mai mari ale populatiei (de exemplu, asigurarile sociale). In tarile dezvoltate,

odata cu cresteea PIB si a costului serviciilor sociale, in conditiile unei evolutii lente a

factorului demografic, se inregistreaza o crestere a cheltuielilor social-culturale ce revin in

medie pe locuitor; in tarile in curs de dezvoltare, in care PIB cunoaste o crestere moderata,

dar se inregistreaza un spor natural al populatiei relativ ridicat, nivelul cheltuielilo social-

culturale pe locuitor este foarte mic sau descreste.

Cheltuielile pentru actiuni social-culturale se refera la: a) invatamant; b) cultura, actiuni

sportive si de tineret; c) sanatate; d) securitate sociala. Din categoria securitate socială de

cheltuieli fac parte: asigurarile sociale, asistenta sociale, ajutorul de somaj, alte categorii de

indemnizatii si ajutoare,precum si alte cheltuieli.

Protectia sociala se refera la ansamblul actiunilor si masurilor economice, sociale sau de

alta natura , initiate de stat pentru a garanta membrilor societatii, salariati sau nesalariati,

apararea fata de actiunile al caror efect se rasfrange nefavorabil asupra situatiei lor. In cadrul

masurilor de protectie sociala se cuprind: crearea de noi locuride munca , subventionare unor

produse si servicii destinate populatiei, compesatii banesti acordate persoanelor cu venituri

minime, facilitati fiscale, ajutor de somaj, asistenta sociala, asigurari sociale.

Structura cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale difera in functie de gradul

de dezvoltare a tarii: in tarile dezvoltate ponderea cea mai mare o detin cheltuielile cu

securitatea sociala. In tarile in curs dezvoltare se aloca cea mai mare parte a acestor cheltuieli

invatamantului sau securitatii sociale.

Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice si

private, interne sau externe, dupa caz. Aceste surse sunt :

a) fonduri bugetare - Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunile si

provinciile membre ale federatiei si de bugetele colectivitatilor locale in tarile cu structura

federala, respectiv bugetul de stat , bugetul asigurarilor sociale de stat, fondurile speciale

extrabugetare si bugetele locale, in tarile cu structura unitara.

b) cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care alimenteaza

fonduri financiare cu destinatie speciala, cum sunt : bugetul asigurarilor sociale de stat,

fonduri pentru somaj.

c) fonduri proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate pentru finantarea

cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatiilor , protectia muncii.

d) veniturile realizate de institutiile social-culturale din diferite activitati specifice, din

sevicii catre terti sau din exploatarea proprietatilor lor;

e) veniturile populatiei din care suporta diferite taxe , cotizatii, costurile unor servicii sau se

cumpara anumite bunuri culturale;

f) fondurile organizatiilor fara scop lucrative – în aceasta categorie sunt cuprinse

organizatiile neguvernamentale, institutiile de caritate, fundatiile , asociatiile , bisericile si

alte asezaminte de cult care participa cu diferite sume de bani la finantarea unor actiuni

social-culturale.

g) ajutorul financiar extern - cuprinde credite rambursabile si ajutoare nerambursabile

acordate unor tari din fonduri constituite in acest scop la nivelul unor organisme

internationale (UNESCO, UNICEF, OMS , Banca Mondială), organisme regionale sau

ajutoare banesti oferite unor state in situatii deosebite.

2. Cheltuielile publice pentru învăţămînt.

Dezvoltarea invatamantului se realizeza in concordanta cu cerintele primelor etape de

dezvoltare economico-sociala si ale egalizarii conditiilor de instruire si educare a tuturor

membrilor societatii. Invatamantul este chemat sa contribuie intr-o masura din ce in ce mai

mare la progrsul de ansamblu al societatii. Dezvoltarea si modernizarea invatamantului au

condus la cresterea resurselor alocate acestuia, in toate tarile, atat dezvoltate cat si in curs

dezvoltare.

Cresterea cheltuielilor pentru invatamant este datorata actiunii conjugate a mai multor

factori, si anume:

a) factori demografici - cresterea populatiei a antrenat in mod firesc sporirea

populatiei scolare. Explozia demografica s-a reflectat in principal in cresterea contingentelor

scolare, a gradelor de cuprindere in sistemul de invatamant si a obligativitati anumitor grade

de invatamant . Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice .

b) Factorii economici - dezvoltarea economica, sporirea si diversificarea capitalului

fix si circulant, ca urmare a modernizarii si perfectionarii proceselor tehnologice, au reclamat

o forta de munca cu calificare medie si superioara, aceasta s-a putut obtine efectuind un

volum sporit de cheltuieli pentru invatamant. Necesitatile modernizarii invatamantului

,sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfaturarii procesului instructiv si

intensificarea utilizarii acestora , precum si cresterea nivelurilor cresterii preturilor si

tarifelor, actioneaza in aceasi directie.

c) Factorii sociali si politici - acestia se refera la politica scolara , la nivelul

invatamantului obligatoriu , la resurse , facilitati si ajutoare indreptate catre institutiile de

invatamant sau chiar catre elevi, studenti si familiilor acestora.

Finantarea invatamantului se realizeaza in functie de structura acestuia .

În Republica Moldova, sistemul de învăţămînt, ţinîndu-se cont de necesitatea continuităţii

educaţiei şi de particularităţile psihofiziologice de vîrstă, este organizat pe niveluri şi trepte şi

are următoarea structură:

I Învăţămîntul preşcolar

II Învăţămîntul primar

III Învăţămîntul secundar:

1. Învăţămîntul secundar general:

a) învăţămîntul gimnazial;

b) învăţămîntul liceal; învăţămîntul mediu de cultură generală.

2. Învăţămîntul secundar profesional

IV Învăţămîntul mediu de specialitate (colegiu).

V Învăţămîntul superior universitar.

VI Învăţămîntul postuniversitar

Finanţarea cheltuielilor pentru invatamint se poate efectua din mai multe surse,

cum ar fi:

1. Bugetul de stat, care este principala sursă de finanţare a cheltuielilor pentru

învăţămînt. Finanatarea cheltuielilor pentru invatamant difera in functie de structura

sistemului bugetar. In unele tari, rolul princicipal in finatarea institutiilor de invatamant (cu

exceptia invatamantului superior) revine bugetelor statelor sau colectivitatilor locale, care

folosesc resurse fiscale proprii , dar primesc si subventii de la bugetul central sau

guvernamental. In toate tarile, insa, invatamantul superior este finantat din bugetul central.

In tarile dezvoltate ca si cele in curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitati de

invatamant: publice, finantate de la buget si particulare (private), care pot fi independente sau

partial subventionate de stat. Invatamantul privat este supus controlului statului si se

conformeaza reglementarilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea invatamantului si

examenele.

2. Populatia participa la finantarea invatamantului in mod direct prin intermediul

taxelor scolare, dar mai efectueaza si alte cheltuieli pentru intretinerea extrascolara a elevilor

si studentilor. De exemplu, parintii, familiile, suporta cheltuielile elevilor si studentilor cu

cazarea, transportul, procurarea de rechizite s.a.

3. Diferite intreprinderi efectueaza cheltuieli pentru invatamint cu ocazia organizarii

de concursuri de pregatire profesionala, de calificare a salariatilor sau a viitorilor angajati,

specializari sau acorda burse unor elevi sau studenti.

4. O alta sursa de finantare a cheltuielilor pentru invatamant o reprezinta

sponsorizarile, donatiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitatile de invatamant

din partea unor intreprinderi, fundatii societati de binefacere.

5. Ajutorul extern se intalneste in special in cazul tarilor in curs de dezvoltare si

reprezinta circa 10% din volunul total al cheltuielilor de invatamant ale acestor tari; el este

destinat, in special, inlaturarii analfabetismului sau pentru finantarea invatamantului

elementar si a pregatirii de cadre. Ajutorul extern imbraca forma subventiilor directe, a

imprumuturilor a finantarilor sau se refera la experti, cadre didactice, tehnicieni sau chiar

unele resurse materiale necesare invatamantului.

Sursa principală de finanţare a sistemului de învăţămînt de stat o constituie mijloacele

bugetare. Statul garantează alocarea anuală de mijloace bugetare pentru învăţămînt în

proporţie de cel puţin 7 % din produsul intern brut, inclusiv mijloacele valutare, şi asigură

protecţia articolelor de cheltuieli de la buget.

Instituţiile din sistemul învăţămîntului de stat pot beneficia şi de alte surse legate de finanţare,

cum ar fi:

mijloacele provenite din pregătirea, perfecţionarea şi recalificarea cadrelor, din

lucrările de cercetare ştiinţifică realizate pe bază de contract;

veniturile provenite din comercializarea articolelor confecţionate în procesul de

învăţămînt (în gospodării didactice, ateliere experimentale etc.), precum şi din

arendarea localurilor, construcţiilor, echipamentelor;

donaţiile şi veniturile provenite din colaborarea (cooperarea) internaţională, precum şi

donaţiile de la persoane fizice şi juridice.

Cheltuielile bugetare pentru invatamant sunt repartizate cu precadere ministrului care

organizeaza si conduce invatamantul.

O alta directie a analizei cheltuielilor publice pentru invatamant se refera la continutul

economic sau la natura aceastora.

Privite in functie de acest criteriu , ele se clasifica in doua grupe si anume:

- Cheltuieli curente, care se refera la intretinerea si functonarea unitatilor de invatamant, ele

cuprind cheltuieli pentru achizitionarea de bunuri si servicii care se consuma in anul curent

(salarii cheltuieli de intretinere si gospodarire , manuale, transport, reparatii, burse);

- Chltuieli de capital (de ivestitii) care se refera la construirea de unitati de invatamant,

dotarea acestora cu aparatura necesara functionarii. Aceste cheltuieli sunt destinate obtinerii

unor bunuri durabile a caror utilizare se intinde pe mai multi ani.

Importanţa cheltuielilor pentru învăţămînt este redată de impactul acestora asupra

dezvoltării economice a statului, însă aprecierea impactului acestor cheltuieli este dificil de

apreciat într-o perioadă scurtă de timp. Expresia cea mai sintetica a eficacitatii cheltuielilor

pentru invatamant o reprezinta contributia acestora la cresterea economica. Însă mărimea

acestor contribuţii trebuie tratate cu o anumita rezerva, deoarece cresterea economica nu este

datorata in exclusivitate apotului invatamantului, ci si progresului tehnic, rezultatelor

cercetarilor stiintifice, organizarii actitatii productive etc.

3. Cheltuielile publice pentru sănătate.

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă

cu un profund caracter social, facând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-

economice de dezvoltare. Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru

înfaptuirea ei, în numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Cheltuielile

publice pentru sănătate reprezintă un punct de interes social pentru faptul că sănătatea

generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală, condiţii esenţiale ce

facilitează dezvoltarea socială. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, în principal,

de factori cu acţiune directă, între care cei mai importanţi sunt:

a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa

creşterii numerice este qvasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de

vârsta a III-a; între aceste tendinţe

şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui

efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;

b) factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o

preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe

sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;

c) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi

modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al

analizelor medicale, al aparaturii şi al medicamentelor.

Acest tip de cheltuieli înregistrează la nivel mondial o tendinţă crescătoare.

Cheltuielile publice din acest sector se împart în cheltuieli curente (salarii, materiale de

laborator, medicamente etc.) şi cheltuieli cu caracter de investiţii (construcţia şi utilarea

unităţilor). Având în vedere scopul special pe care şi-l propun aceste cheltuieli publice,

serviciul sănătăţii publice nu poate fi tratat doar ca o afacere condusă după legile pieţei şi

necesită o susţinere importantă din partea statului.

Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diferite şi anume:

fonduri alocate din buget care deţin în unele ţări un loc important în totalul

cheltuielilor publice. Statul finanţează instiţutiile sanitare publice (spitale) şi unele

acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinări, tratarea anumitor boli specifice,

profesionale);

cotizaţii de asigurări de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de

salariaţi, alte persoane fizice şi patroni. Cotizaţiile diferă în funcţie de nivelul

salariilor şi de specificul activităţii desfaşurate. Pe seama acestor cotizaţii se acoperă

onorariile plătite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor

prestaţii medicale. În unele ţări, asiguraţii beneficiază de restituirea unei parţi din

cotizaţii, în cazul în care nu au apelat o anumită perioadă de timp la asistenţa

medicală;

resurse ale populaţie, cheltuite în calitate de pacienti, în cazul în care persoanele

respective nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale,

medicamentelor, tratamentelor;

ajutor extern, întâlnit în special în ţări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor

de la organizaţii specializate (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie

Internaţională ş.a.). De asemenea, Banca Mondială acordă împrumuturi importante

pentru sănătate.

Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care

acestea le generează:

efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează

refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi

familiile lor;

efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt:

speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de

asistenţă medicală a

populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi

sanitare etc.);

efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stării

nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor

boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a

De mentionat ca, in Republica Moldova, sanatatea este apreciata ca fiind una din

principalele prioritati ale statului, reflectindu-se in Strategia Nationala de Dezvoltare, Politica

Nationala de Sanatate, Strategia de dezvoltare a sistemului de sanatate, Strategia de sanatate a

reproducerii, precum si in alte documente de politici sectoriale si intersectoriale care sunt in

curs de implementare in tara noastra.

4. Cheltuielile publice pentru cultură şi artă.

Cheltuielile pentru cultură şi artă sunt cheltuieli pentru întreţinerea instituţiilor de

cultură şi artă, a unor formaţiuni artistice şi pentru finanţarea unor obiective de artă (teatre,

muzee, cinematografe).

Surse de finanţare a cheltuielilor pentru cultură şi artă: surse bugetare, acordarea subvenţiilor

de stat, donaţii, surse proprii ale instituţiilor date, firme, contribuţii ale populaţiei.

O parte din resursele financiare publice sunt îndreptate spre finanţarea serviciilor

culturale, artistice, inclusiv pentru întreţinerea unor instituţii specializate. Resursele

financiare destinate culturii şi artei, alături de cele pentru învăţământ contribuie la creşterea

calităţii factorului uman: crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi

moravurilor estetice, ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie. Ponderea cheltuielilor

social-culturale în totalul cheltuielilor bugetare nu este deosebit de mare (circa 2-8%), dar

importanţa lor este incontestabilă.

Instituţiile cultural-artistice către care sunt îndreptate aceste resurse sunt: bibliotecile,

muzeele, teatrele, casele de cultură, presa, editurile, casele de filme etc. Activitatea

desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri materiale (ce au valoare

spirituală) cum sunt: cărţile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma

unor servicii cultural-artistice printre care: concertele spectacolele de teatru, operă.

Realizarea serviciilor cultural-artistice se pot face în mod gratuit sau cu plată, care nu

acoperă costul serviciilor prestate, deaceea e nevoie de subvenţii din bugetul statului.

Activităţile culturale-artistice se finanţează de la bugetul statului fie integral, fie parţial.

Bugetul de stat reprezintă sursa cea mai importantă de susţinere financiară a acţiunilor social-

culturale. În afara bugetului, finanţarea cheltuielilor publice pentru cultură şi artă se mai

realizează din veniturile proprii ale instituţiilor respective, din donaţiile unor întreprinderi,

firme, din contribuţii ale populaţiei.

În totalul cheltuielilor publice, cheltuielile pentru cultură şi artă sunt preponderent de

tip curent (de personal, materiale). Cheltuielile de capital (cumpărări de opere artistice pentru

muzee, construcţii) au o pondere mai redusă.

Eficienţa economică de utilizare a acestor fonduri e dificil de calculat, deoarece

acestea au caracter nematerial şi se produc într-un timp nedeterminat.

Strategia dezvoltării culturii include perfecţionarea cadrului juridic consolidat,

intensificarea colaborării cu uniunile de creaţie, atragerea resurselor extrabugetare în scopul

dezvoltării artelor, cinematografiei, modernizarea infrastructurii şi crearea noilor locuri de

muncă, revitalizarea sistemului naţional de biblioteci sistemului naţional de biblioteci.

Tema6: Asigurările sociale de stat.

1. Conţinutul și rolul asigurărilor sociale de stat.

2. Principiile asigurărilor sociale de stat.

3. Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale de stat.

1. Conţinutul și rolul asigurărilor sociale de stat.

Una din funcţiile principale ale statului este asigurarea protecţiei sociale a populaţiei.

Protejarea economică şi socială a cetăţenilor reprezintă o latură importantă a politicii sociale

a statelor prin care se urmăreşte sprijinirea materială a anumitor categorii de membri ai

societăţii.

Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor sub diferite forme, a apărut odată cu

dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie îndeosebi, instituirea şi

dezvoltarea asigurărilor sociale au fost determinate de crearea şi dezvoltarea industriei.

Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetăţenilor la

desfăşurarea procesului de producţie şi a oricărei activităţi utile societăţii omeneşti poate să

pună salariaţii, cooperatorii, întreprinzătorii privaţi în anumite împrejurări – cu toate măsurile

luate pentru asigurarea igienei, securităţii şi protecţiei muncii.

Dezvoltarea şi perfecţionarea factorilor de producţie au determinat crearea unui sistem

propriu naţional de asigurări sociale, iar după aceea extinderea şi perfecţionarea lui continuă.

Necesitatea realizării asigurărilor sociale este determinată şi de grija deosebită pe care

statul trebuie să o manifeste faţă de cetăţenii săi. Fiind o importantă problemă de stat,

drepturile de asigurări sociale ale cetăţenilor sunt garantate de Constituţie, de Codul muncii şi

de alte acte normative. Astfel, conform articolului 47 din Constituţia Republicii Moldova,

statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i

asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea,

locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.

Cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de: şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe

sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor

împrejurări independente de voinţa lor.

În cazul în care asiguratul a realizat stagiul de cotizare necesar, el poate beneficia de:

pensie pentru limita de vârstă, la împlinirea vârstei necesare;

pensie de invaliditate, în cazul încadrării în ultimul din cele trei categorii de

invaliditate;

pensie de urmaş – membrilor inapţi de muncă din familia asiguratului – în cazul

decesului acestuia.

În afară de dreptul la pensie asiguratul poate beneficia de următoarele categorii de

prestaţii:

pentru incapacitate temporară de muncă, determinată de o boală obişnuită, accident,

boală profesională;

pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, în cazurile în

care persoana, din cauza stării de sănătate, este transferată la ziua de muncă cu durată

redusă sau, temporar, la un alt loc de muncă; biletelor de tratament balneo-sanatorial,

precurm şi alte cazuri prevăzute în legislaţie;

de maternitate, mamei în cazul naşterii unui copil;

pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;

de şomaj, persoanelor apte de muncă care nu au loc de muncă;

de deces, în cazul decesului asiguratului sau al pensionarului.

Esenţa protecţiei sociale se reliefează foarte bine prin prisma funcţiilor, pe care le

îndeplineşte:

Funcţia economică a protecţiei sociale constă în înlocuirea veniturilor (salariale sau de

întreţinere), pierdute în urma incapacităţii totale sau parţiale de muncă, a atingerii

vîrstei înnaintate, a pierderii întreţinătorului; acordarea unui ajutor minim sub formă

materială sau naturală cetăţenilor nevoiaşi. În calitate de resurse de finanţare pentru

realizarea acestei funcţii servesc fondurile bugetare sau unele fonduri nestatale cu

destinaţie specială, mijloace ale unor măsuri de binefacere etc.

Funcţia politică a protecţiei sociale contribuie la întreţinerea stabilităţii sociale din

ţară, în cadrul căreia sunt diferenţe obiective în ceea ce priveşte nivelul de trai a

diferitor pături sociale.

Funcţia demografică este chemată să stimuleze reproducerea populaţiei, necesară

pentru dezvoltarea normală a unui stat.

Funcţia socială – de reabilitare este direcţionată spre redresarea statutului social a

cetăţenilor cu incapacităţi de muncă şi ai unor membri din grupurile social-vulnerabile

a societăţii, ducînd, prin urmare, la resimţirea acestor cetăţeni ca membri deplini a

societăţii.

Protecţia socială cuprinde două componente care se completează reciproc: asigurările

sociale şi asistenţa socială.

Asigurările sociale constituie acea parte a relaţilor social-economice băneşti cu

ajutorul cărora în procesul repartiţiei produsului intern brut, se formează se repartizează, se

gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a cetăţenilor aflaţi

în incapacitate temporară de muncă sau permanentă, în caz de bătrîneţe şi în alte cazuri

prevăzute de lege.

Sistemul de asigurări sociale reprezintă principalul instrument de protecţie socială si

este bazat pe contribuţii obligatorii. Pentru unele categorii de cetăţeni, în special pentru cei

săraci, plăţile din sistemul de asigurări sociale obligatorii, constituie principalele surse de

venituri. De aceea, de eficienţa acestui sistem depinde, în mare măsură, dinamica sărăciei,

nivelul, profunzimea si severitatea ei.

Asistenţa socială reprezintă la rîndul său un ansamblu de servicii sociale în bani sau în

natură, cum sînt serviciile medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională etc.

Sistemul de asigurări sociale face parte din conceptul mai extins al protecţiei sociale

care include şi programe de asistenţă.

Asigurarea socială se compune din două componente:

1) asigurarea obligatorie;

2) asigurarea voluntară.

Asigurarea obligatorie se referă la sumele acumulate şi utilizate în corespundere cu

legile respective.

Asigurarea voluntară diferă de cea obligatorie prin faptul că relaţiile civile şi legile

apar în urma acordului ambilor părţi.

În prezent în Republica Moldova cea mai importantă parte a sistemului de asigurare

socială revine asigurării obligatorii.

2. Principiile asigurărilor sociale de stat.

În conformitate cu Legea Republicii Moldova privind sistemul public de asigurări sociale

nr. 489-XIV din 08.07.1999, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în

condiţiile legii, prin sistemul public de asigurări sociale. Sistemul public de asigurări sociale se

organizează şi funcţionează în baza unor principii.

Principiile sistemului public de asigurări sociale sunt reguli fundamentale, întrucât

reflectă ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul asigurării sociale. Aceste principii se referă

la organizarea, conducerea şi înfăptuirea protecţiei sociale a cetăţenilor prin sistemul public

naţional al asigurărilor sociale, care reflectă democratismul şi umanismul acestor asigurări.

În sistemul public al asigurărilor sociale întâlnim două categorii de principii:

1) principii fundamentale generale;

2) principii fundamentale specifice.

Principiile generale ale sistemului public de asigurări sociale pot fi formulate astfel:

- principiul democraţiei;

- principiul legislaţiei;

- principiul egalităţii în faţa legii;

- principiul separaţiei puterii în stat.

Aceste principii se regăsesc şi în alte ramuri de drept.

Principiile fundamentale specifice ale sistemului public de asigurări sociale sunt

următoarele:

1. Principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public

bazat pe aceleaşi norme de drept.

Potrivit acestui principiu, în Republica Moldova, începând cu l ianuarie 1999, este

organizat şi funcţionează un singur sistem public naţional de asigurări sociale garantate de stat.

Prin instituirea sistemului unic se urmăreşte diminuarea riscului care decurge din existenţa mai

multor sisteme de asigurări sociale care, ajungând inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în

dificultate, vor necesita perfecţionări pe termen scurt, începând cu anul 1990, legislativul

Republicii Moldova a adoptat diverse reglementări la pensionarea diferitelor categorii de

funcţionari (judecători, procurori, deputaţi şi alte categorii) prin sisteme distincte de pensionări.

Această situaţie a afectat dezvoltarea sistemului public de asigurări sociale şi, prin urmare, nu

mai poate fi tolerată pe viitor. Principiul unicităţii va favoriza dezvoltarea asigurărilor.

2. Principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public de

asigurări sociale, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscrimi-natoriu în ceea ce

priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Acest principiu are în vedere că persoanele

asigurate au aceleaşi drepturi şi obligaţiuni, dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege.

Spre exemplu, baza de calcul a pensiei este venitul mediu lunar asigurat din întreaga perioadă de

activitate. Venitul mediu lunar asigurat, la care s-au plătit contribuţiile, se va determina din suma

contribuţiilor plătite în perioada de cotizare, cotele de contribuţie stabilite şi numărul total de luni

de cotizare. Aceste reglementări vor fi unice pentru toţi participanţii la sistemul de asigurări

sociale. Din aceste considerente, în legea privind sistemul public de asigurări sociale este

prevăzut că în sistemul public vor fi asigurate obligatoriu, prin efectul legii, nu numai persoanele

care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, ci şi persoanele care îşi

desfăşoară activitatea în funcţie sau sunt numite la nivelul autorităţii executive, legislative şi

judecătoreşti, pe durata mandatului.

3. Principiul solidarităţii sociale inter- şi intrageneraţii, conform căruia participanţii la

sistemul public de asigurări sociale îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de

dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege.

Componenţa publică a sistemului actual de pensii se bazează pe participare obligatorie în

sistem contributiv, realizând o distribuţie echitabilă a veniturilor sistemului către persoanele în

vârstă. Principiul solidarităţii sociale inter- şi intrageneraţii se referă nu numai la pensii, dar şi la

toate riscurile sociale prevăzute de lege.

Legea privind asigurările sociale de stat, aprobată de Parlamentul Republicii Moldova la

14 octombrie 1998, prevede acordarea pensii lor pentru limită de vârstă, pensiilor de invaliditate şi

pensiilor de urmaş. Aceste prestaţii sunt corelative celor 3 riscuri sociale legate de bătrâneţe,

invaliditate şi familie.

4. Principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,

obligaţia de a participa la sistemul public de asigurări sociale. Drepturile de asigurări sociale se

exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor.

5. Principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se

constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul

public de asigurări sociale. Drepturile de asigurări sociale se cuvin în baza contribuţiilor de

asigurări sociale plătite.

Evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale în sistemul public se realizează pe

baza codului personal de asigurări sociale. Fiecărui asigurat în sistemul public i se atribuie un

singur cod personal.

6. Principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie

pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public de asigurări sociale conform legii.

7. Principiul autonomiei, conform căruia sistemul public se administrează de sine

stătător, pe baza legii.

Asigurările sociale se vor realiza de către asiguraţi prin Casa Naţională de Asigurări

Sociale, organism autonom care va asigura aplicarea legislaţiei în domeniul asigurărilor sociale.

3.Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale de stat.

Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile care se plătesc, de

regulă, de către agenţii economici, ca procente aplicate asupra fondului de salarii brut al

acestora, dar şi unele contribuţii individuale plătite de asiguraţi, precum şi resursele care provin

din bugetul de stat.

Prin cotizaţiile provenite de la agenţii economici şi de la asiguraţi se acoperă, în

general, 35-37% din cheltuielile pentru protecţia socială. Din bugetul central al statului şi din

bugetele locale se asigură aproximativ 20-60% din resursele necesare protecţiei sociale.

Deşi sunt stabilite pe principiul proporţional, cotizaţiile asiguraţilor au un caracter

degresiv pronunţat în raport cu salariul (descresc odată cu creşterea salariului). Această

degresivitate este contrabalansată de progresivitatea impozitelor.

Suma anuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei

respective asupra fondului total de salarii pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se

formula:

Se = Fs*Cp,

în care Se - suma contribuţiilor pentru asigurările sociale; Fs - fondul total de salarii; Cp

- cota procentuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale.

Suma contribuţiilor astfel determinată se repartizează corespunzător pe trimestre.

Agenţii economici includ contribuţiile pentru asigurările sociale în costul produselor,

executărilor de lucrări sau prestărilor de servicii. Pentru instituţiile publice, sumele necesare

achitării contribuţiilor de asigurări sociale sunt alocate din bugetul de stat sau din bugetele locale,

după caz.

În ceea ce priveşte contribuţia statului la formarea fondurilor asigurărilor sociale, este de

menţionat faptul că aceasta vizează 2 situaţii:

- în primul rând, statul în calitate de patron (ca proprietar al unor întreprinderi) plăteşte

cotizaţii pentru salariaţii întreprinderilor sale şi pentru funcţionarii instituţiilor publice;

- în al doilea rând, în calitate de element principal al sistemului de ajutor social, statul

acoperă aproximativ 1/5 din necesarul de resurse pentru protecţia socială.

În ceea ce priveşte destinaţia fondurilor de asigurări sociale, acestea diferă de la o ţară

la alta. Cele mai frecvente cheltuieli sunt destinate pentru sănătate, pensii, indemnizaţii de

şomaj, ajutoare de boală şi de maternitate, ajutoare familiale ş.a.

Cheltuielile publice pentru sănătate au cunoscut o creştere rapidă, mai ales la începutul anilor

'70 ai sec. XX, după care ritmul de creştere a acestora a fost mult mai lent.

Cheltuielile pentru acordarea de pensii înregistrează tendinţa de creştere, ca urmare a

sporirii ponderii populaţiei în vârstă în totalul populaţiei. Pensiile acordate pe baza regimurilor

de pensii de bătrâneţe au la bază un "contract" între generaţii, pe baza căruia flecare generaţie

activă asigură, prin intermediul puterilor publice, o pensie generaţiei de pensionari.

Cheltuielile pentru acordarea indemnizaţiilor de şomaj cunosc şi ele o evoluţie rapidă, în

special datorită creşterii prestaţiilor în favoarea şomerilor. S-au înregistrat schimbări şi în

structura şomerilor, în totalul acestora crescând numărul tinerilor, al femeilor căsătorite şi al

şomerilor de lungă durată.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, fondurile asigurărilor sociale de stat se

constituie din cotizaţia salariaţilor, din contribuţia patronilor, din unele subvenţii din partea

statului în diferite proporţii, precum şi din alte surse.

Astfel, în Austria angajaţii plătesc circa 13 % din salariu, patronii plătesc o contribuţie de

15,4% calculată asupra salariilor, iar statul subvenţionează orice deficit. În Belgia, angajaţii

plătesc 14,5 % din salariu, patronii plătesc 15% calculate asupra salariilor, iar statul suportă

diferite cote din cheltuieli, în Franţa, angajaţii plătesc cea 16% din salariu, patronii suportă o cotă

de 20,8% din statul de plată, iar statul acordă o anumită subvenţie, în Elveţia, asiguraţii plătesc cea

6% din câştiguri, patronii datorează cea 5% din statul de plată, iar guvernul acordă subvenţii

reprezentând cea 20 % din costul pentru bătrâneţe şi 50% din cel pentru invaliditate.

Tema 7: Cheltuieli publice privind serviciile de stat cu destinaţie generală, menţinerea

ordinii, publice şi securitatea naţională

1. Cheltuielile privind serviciile publice generale.

2. Cheltuielile bugetare pentru apărarea naţională, cheltuieli militare.

1. Cheltuielile privind serviciile publice generale.

În fiecare stat există instituţii publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii

a administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea civilă etc. Existenţa

lor reprezintă un răspuns la necesităţile publice de asigurare a structurilor şi aparatului de stat

care, pentru activitatea specifică, contribuie la dezvoltarea economică, socială, la desfăşurarea

activităţilor în toate domeniile.

Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter indivizibil şi costul lor este

suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare.

Autorităţile publice generale cuprind:

organele puterii şi administraţiei publice, în cadrul cărora se cuprind:

instituţia prezidenţială;

organele puterii legislative centrale şi locale – Parlamentul, consiliile orăşăneşti,

săteşti;

organele puterii judecătoreşti - instanţe judecătoreşti, procuratura, notariate, executare

judecătorească etc ;

organele executive centrale şi locale (guvern, ministere, primării şi alte instituţii);

organele de ordine publică în care se cuprind: organele afacerilor interne, armata

naţională, trupe de carabinieri, penitenciare, organele securităţii naţionale, organele de

protecţie civilă şi situaţii excepţionale.

Atribuţiile aparatului de stat sunt prevăzute în Constituţie şi legi speciale care stabilesc

modul de organizare şi funcţionare a diferitelor organe administrative, de ordine, justiţie.

Funcţiile acestor organe sunt:

- adoptarea şi urmărirea respectării constituţiei;

- adoptarea legilor;

- înfăptuirea sarcinilor guvernelor;

- conducerea armatei;

- acreditarea ambasadelor;

- coordonarea relaţiile politice externe;

- coordonarea relaţiilor financiare, comerciale şi culturale interne şi externe;

- formularea şi îndeplinirea politicii statului;

- asigurarea înfăptuirii legilor şi altor acte normative;

- depistarea infracţiunilor;

- soluţionarea litigiilor;

- desfăşurarea activităţii de gospodărie comunală;

- menţinerea ordinii publice.

Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o

perioadă la alta, ca şi celelalte cheltuieli publice. Printre factorii care influenţează nivelul

acestor cheltuieli putem enumera:

mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică, care reclamă

cheltuieli importante pentru întreţinere şi funcţionare;

nivelul salarizării funcţionarilor publici;

dezvoltarea economică, socială şi urbană conduce la apariţia unor sarcini şi atribuţii

noi, complexe pentru organele aparatului de stat; trebuie soluţionate probleme social-

economice, administrative, edilitar-gospodăreşti, trebuie adaptate permanent formele

de administraţie la modificările social-economice: astfel, toate statele se confruntă cu

o serie de probleme cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul,

corupţia, creşterea tensiunii sociale ca urmare a amplificării şomajului, creşterea

concentrării populaţiei în centrele urbane ş.a.

înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport şi alte

mijloace tehnice specifice.

Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de ia o ţară la alta şi în principal diferă în

funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială.

Sursa de finanţare a cheltuielilor cu autorităţile publice o reprezintă bugetul de stat sau

bugetele locale; în cazul unor ministere sau instituţii publice centrale pot exista unele venituri

încasate din activitatea specifică (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe

consulare) care se reţin şi se utilizează în regim extrabugetar; o altă sursă o pot reprezenta

creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele în străinătate, Ministerul

Justiţiei pentru Cadastru).

2.Cheltuielile bugetare pentru apărarea naţională, cheltuieli militare.

În fiecare ţară apărarea naţională reprezintă o componentă importantă a strategiei de

asigurare a siguranţei naţionale şi, în acelaşi timp, exprimă conţinutul funcţiei externe a

statului. Pentru apărarea naţională se alocă an de an importante resurse financiare. Aceste

resurse servesc întreţinerii şi funcţionării armatelor naţionale, participării la diferite alianţe

militare, purtării de războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menţinerii de baze militare pe

teritorii străine, ajutoare militare acordate altor ţări ş.a.

Cheltuielile de apărare (militare) sunt de două feluri: directe şi indirecte. Cele directe

cuprind cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în cadrul bazelor militare din

alte ţări şi ele se concretizează în procurarea de bunuri şi servicii reclamate de această

întreţinere, precum şi dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă; aceste cheltuieli

figurează în bugetul Ministerului Apărării. În afara acestora, există şi alte cheltuieli militare,

finanţate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau există cheltuieli “civile” cu

finalitate militară, cuprinse în bugetele altor ministere. De asemenea, în diferite ţări există

structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu pensiile militarilor, se includ

uneori cheltuieli cu jandarmeria).

Cheltuieli militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor

războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acţiuni armate: plăţi în contul datoriei publice

contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor; despăgubiri de război

datorate de ţările învinse ţărilor care au câştigat războiul; cheltuieli de refacere a propriei

economii distruse; plăţi de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război;

cercetări ştiinţifice cu finalitate militară etc. Cunoaşterea tuturor acestor categorii de

cheltuieli şi identificarea lor în ansamblul cheltuielilor publice ale statelor fac posibilă

măsurarea mai aproape de adevăr a întregului efort financiar de natură militară.

Ponderea cheltuielilor directe si indirecte se schimba continuu de la o etapa la alta. În

timpul razboiului, creste ponderea cheltuielilor militare directe, iar în perioada urmatoare

creste ponderea cheltuielilor indirecte.

Cheltuielile militare au un caracter neproductiv, reprezentând un consum final de produs

intern brut. Volumul cheltuielilor militare în special creşterea lor au efecte nefavorabile

asupra dezvoltării economice şi sociale atât la nivele de ţară cât şi la nivel mondial deoarece

aceste cheltuieli consumă importante resurse materiale umane şi financiare. Din aceasta

reiese ca pentru activităţile cu profil militarsau pentru industria militară sunt necesare

importuri sau se fac împrumuturi în străinătate care duce la creşterea datoriei externe. Nu

putem menţiona că unele ţări au profit de pe urma creşterii producţiei militare şi anume din

exportul de armament.

Tema 8: Cheltuieli publice pentru acţiuni și obiective economice

1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective economice.

2. Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective economice.

3. Cheltuielile publice privind cercetarea-dezvoltarea.

1. Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective economice

În cadrul cheltuielilor publice un loc aparte ocupă cheltuielile privind activitatea

economică. Aceste cheltuieli sunt destinate finanţării întreprinderilor de stat sau societăţilor

comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători, sau

vizează acţiuni sau obiective importante pentru fiecare ţară. Cheltuielile publice pentru

obiective şi acţiuni economice reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice şi se

realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi instrumente specifice.

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către întreprinderile de stat,

către sectorul public. Sectorul public cuprinde întreprinderile cu capital majoritar de stat

având ca obiect al activităţii producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul

dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor

întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse

financiare importante (investiţii masive), dar ofereau o rentabilitate nesigură.

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice reprezintă relaţii financiare dintre stat şi

agenţii economici cu capital public şi/sau privat prin intermediul cărora se finanţează diverse

activităţi economice.

Din punct de vedere al conţinutului economic aceste cheltuieli au caracter complex, unele

reprezintă cheltuielile curente de desfăşurare a activităţii economice, iar altele constituie

cheltuieli de capital.

Cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice sunt direcţionate către anumite ramuri

şi domenii, principalele fiind: agricultura, industria extractivă, energetica, construcţii,

transporturi, telecomunicaţii, gospodăria comunală, protecţia mediului înconjurător, cercetare

ştiinţifică etc.

Cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice constituie o pondere mai mică în cadrul

cheltuielilor publice în ţările dezvoltate (circa 10%) şi o pondere mai mare în ţările în curs de

dezvoltare. Aceasta se datorează tendinţelor ţărilor în curs de dezvoltare de a reduce

decalajele mari care le separă de ţările industrializate. Dimensiunea sectorului public este, de

aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea

politică a legislativului şi executivului privind ecesitatea şi eficienţa unui sector public.

Teoria economică consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic

public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe)

este o capcană în care guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale

consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J.K. Galbrith atrăgea

atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast

mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în

tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, în pofida faptului că

apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau

discriminare.

2. Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective economice.

Întreprinderile cu activităţi economice cu capital de stat, sunt obligate să-şi acopere

cheltuielile din venituri proprii şi numai dacă este justificat motivul de incapacitatea de a-şi

acoperi cheltuielile, statul este la dispoziţia acestor întreprinderi.

Pentru anumite programe economice de interes naţional, cum ar fi retehnologizarea

întreprinderilor, cheltuielile pot fi finanţate din fonduri speciale. Acestea pot avea forma

fondurilor extrabugetare.

Pe lângă finanţarea sectorului public, cheltuielile cu caracter economic privesc şi

acordarea de avantaje pentru dezvoltarea şi consolidarea unor ramuri, ce prezintă interes

economic şi social naţional (agricultura, silvicultura, cercetare ştiinţifică, protecţia mediului

înconjurător etc.). pentru asemenea scopuri, se finanţează prin alocaţii bugetare activitatea

unor instituţii, direcţii agricole, silvice, rezervaţii, sisteme de irigare, care funcţionează pe

principiul instituţiilor publice.

Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată şi cea mai importantă a ajutorului financiar

direct al statului. În esenţă subvenţia este un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă

agenţilor economici în dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţii în care

activitatea lor este ineficientă. Acest ajutor financiar este acordat unilateral şi fără

contraprestaţie, dar condiţionat şi are o afectaţie specială. Subvenţiile se pot acorda direct

pentru acoperirea unor pierderi, atunci când preţurile formate în mod liber pe baza

raportului dintre cerere şi ofertă, în condiţiile de concurenţă, nu reuşesc să acopere

cheltuielile din cauze obiective. Asemenea subvenţii se pot acorda sub forma acoperirii

diferenţelor de preţ la unele produse, susţinerii şi garantării preţurilor produselor agricole,

acoperirea costurilor ridicate din unităţile economice, transporturi şi altele.

Primele de export sunt practicate pentru încurajarea exportului de mărfuri, în

concordanţă cu interesele economice şi politice ale statului, precum şi pentru protejarea

economiei de concurenţă străină. Formele pe care le îmbracă primele de export sunt:

primele de export în bani, restituirea unei părţi din impozitele şi taxele plătite de

exportatori, avantajele valutare.

Primele de export în bani se stabilesc ca sume fixe pe unitate de marfă

exportată. Statul poate suporta şi eventualele pierderi ale exportatorului.

Restituirea impozitelor plătite sau renunţarea la impozitele datorate de către

exportatori, precum şi reducerea tarifului pentru transportul mărfurilor pe

calea ferată proprietate de stat nu reprezintă cheltuieli propriu-zise, ci

renunţarea de către stat la o parte din veniturile sale bugetare în favoarea

exportatorilor.

Avantajele valutare constau în faptul că statul îngăduie exportatorilor să reţină

o parte din valuta încasată de ei la exportul de mărfuri sau la prestaţiile de

servicii către partenerii externi.

În concluzie se poate de spus, că anumite subramuri economice, unele întreprinderi,

indiferent de forma de proprietate, pot primi sprijin temporar din partea statului prin

subvenţii, diferenţe de preţ, prime de export, facilităţi fiscale ori anumite avantaje pe linia

creditului bancar.

3. Cheltuielile publice privind cercetarea-dezvoltarea

Aceste cheltuieli cuprind:

1. cheltuieli privind dezvoltarea cercetării fundamentale, adică dezvoltarea

cunoaşterii într-un anumit domeniu al ştiinţei;

2. cheltuieli privind finanţarea cercetărilor practice aplicative, ce au ca scop

crearea tehnologiilor şi produselor noi;

3. cheltuielile privind dezvoltarea ce ţin de verificarea posibilităţilor de obţinere a

noi produse, tehnologii pe scara internaţională.

Aceste cheltuieli sunt finanţate parţial din bugetul statului, din fondurile întreprinderilor

private sau instituţiilor de învăţământ superior. În ţările dezvoltate aceste cheltuieli se

acoperă la 30-60% din bugetul de stat, în ţările în curs de dezvoltare 50-90%.

În domeniul economic se distinge o grupă specială de cheltuieli: de cercetare – dezvoltare.

Această grupă include:

Cheltuieli privind finanţarea cercetării fundamentale, care au drept obiectiv

dezvoltarea cunoaşterii într-un anumit domeniu al ştiinţei.

Cheltuieli privind fundamentarea cercetării aplicative, prin care se urmăreşte

crearea de produse şi tehnologii noi.

Cheltuieli privind dezvoltarea, prin care se realizează verificarea posibilităţilor de

obţinere a noi produse şi tehnologii pe scară internaţională.

Resursele financiare de finanţare a cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică provin din bugetul

statului, din fondurile întreprinderilor private, din fondurile proprii ale instituţiilor de

cercetare.

Finanţarea cheltuielilor privind cercetarea – dezvoltarea prezintă particularităţi de la o

ţară la alta. În unele ţări statul finanţează din fondurile sale o parte considerabilă a acestor

cheltuieli, în altele – într- o măsură mai mică. Acele state ce-şi asumă finanţarea

cheltuielilor pentru cercetările ştiinţifice îşi asumă supremaţia în domeniul economic.

Finanţarea diferitor cercetări ştiinţifice duce la apariţia decalajelor dintre ţări. Decalajele

ştiinţifice şi tehnologice existente între ţările industriale şi cele în curs de dezvoltare

adâncesc şi mai mult inegalitatea dintre acestea.

Tema 9: Sistemul resurselor financiare (veniturilor) publice.

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice.

2. Componentele resurselor financiare publice.

3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice.

Intr-o economie moderna, de regula, necesarul de resurse depaseste posibilitatile de

procurare a acestora. De asemenea, in timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de

resurse inregistreaza o tendinta de crestere continua. Resursele, ca elemente ale bogatiei unei

natiuni, include in structura lor, alaturi de resursele materiale, umane, informationale,

valutare, si resursele financiare.

Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii

obiectivelor economico-sociale intr-o anumita perioada de timp.

La nivel national, resursele financiare includ:

- resursele financiare ale autoritatilor si institutiilor publice;

- resursele financiare ale unitatilor publice si private;

- resursele financiare ale organizatiilor fara scop lucrativ;

- resursele financiare ale populatiei.

Schema : Structura resurselor financiare naţionale

Volumul resurselor financiare ale societăţii depind de mărimea produsul intern brut,

precum şi de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare,

donaţii). Factorii ce influenţează asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii sânt:

Resursele financiare

naţionale

Publice Private

Resursele

administraţiei

publice

centrale şi

locale

Resursele

întreprinderi

-lor publice

Resursele

asigurări-

lor sociale

Resursele

financiare

ale

organizaţii-

lor fără scop

lucrativ

Resursele

financiare

ale agenţilor

economici

privaţi

Resursele

financiare

ale

populaţiei

volumul şi structura producţiei;

nivelul preţurilor;

raportul dintre formarea brută de capital şi consum.

Resursele financiare publice includ:

- resursele administraţiei de stat centrale, în care se cuprind impozitele şi taxele, veniturile

nefiscale, împrumuturile, precum şi alte resurse cu caracter întâmplător;

- resursele administraţiei de stat locale şi ale altor colectivităţi publice cu autonomie

financiară, în cadru cărora cheltuielile sînt acoperite prin intermediul unor resurse variate,

cum sânt: impozitele, veniturile nefiscale şi taxele cu caracter local, transferurile (subvenţiile)

primite de la administraţia de stat centrală, împrumuturile şi alte resurse;

- resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură

care obţin venituri din vânzarea produselor , efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii. În

anumite împrejurări, resursele proprii ale acestor întreprinderi sînt completate cu resursele

primite de la buget sau procurate pe piaţa capitalului de împrumut;

- resursele asigurărilor sociale de stat, provinind în principal din cotizaţiile pentru

asigurările sociale.

Factorii care determină creşterea resurselor financiare publice pot fi sintetizaţi în

următoarele categorii:

a) factori economici care determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporire

veniturilor impozabile;

b) factori monetari (dobândă, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ.

Creşterea preţurilor (accentuarea fenomenelor inflaţioniste) determină, în anumite condiţii,

creşterea salariilor şi a profiturilor şi, implicit, sporirea resurselor din impozite directe.

c) factori sociali, a căror influenţă este tot mai puternică pe măsura accentuării rolului social

al statului, care presupune redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de

educaţie, sănătate şi securitate socială.

d) factorii demografici, are determină sporirea numărului contribuabililor.

e) factorii politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară

pe care le implică, pot avea efecte multiple. Sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea

contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiunii asupra bugetului

public naţional. Toate acestea influenţează nivelul resurselor financiare publice. Unele

măsuri cu caracter militar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia

suplimentară de resurse financiare publice. Pe de altă parte pot apărea chiar noi impozite

generate de venituri suplimentare obţinute în timpul ori ca urmare a războaielor.

f) factorii de natură financiară, ce sintetizează, de fapt, influenţa celorlalţi factori prin

dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creştere determină sporirea resurselor financiare

publice. În acelaşi context, deficitul bugetar pentru a fi acoperit presupune creşterea

nivelului resurselor publice.

2. Componentele resurselor financiare publice.

Sistemul resurselor financiare publice diferă, din punct de vedere al structurii sale, de la un

stat la altul. Principalele trăsături caracteristice ale resurselor publice în ţările dezvoltate şi în

curs de dezvoltare, se grupează în funcţie de două criterii:

după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional;

după provenienţa resurselor (figura 1)

După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice pot fi

structurate în resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare sau întâmplătoare.

Resursele ordinare sînt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii

considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această

categorie se includ:

veniturile fiscale;

contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;

veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale sînt venituri din impozitele directe aşezate asupra venitului persoanelor

fizice şi juridice, precum şi asupra averii, din impozite pe consum, din taxe de timbru şi de

înregistrare. Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlul de dividend, redevenţe,

chirii, arenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile

publice.

Structura resurselor financiare publice

grupate după:

a) provenienţă b) regularitate

impozite, taxe, contribuţie pentru

asigurările sociale

resurse ordinare (curente)

resurse interne venituri nefiscale

alte venituri

emisiunea de bani de hârtie

împrumuturi interne resurse extraordinare

resurse externe împrumuturi externe

ajutoare şi alte transferuri

nerambursabile

Fig. 1. Structura resurselor financiare publice grupate după criterii.

Resursele extraordinare sînt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, când resursele

curente nu acoperă cheltuielile. În grupa resurselor extraordinare se cuprind:

- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;

- împrumuturile de stat interne şi externe;

- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;

- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;

- valorificarea peste graniţă a bunurilor statului etc.

Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în

resurse interne şi resurse externe.

Resursele interne cuprind: impozitele, taxele, veniturile de la proprietăţile şi întreprinderile

de stat, donaţiile interne, emisiunea de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe piaţa

internă.

Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe, contractele la

guvernele altor ţări, la instituţii financiare bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi

deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe primite sub

forma ajutoarelor ne rambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

Din punct de vedere a conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse

financiare publice sânt:

- prelevările cu caracter obligatoriu ( impozitele, taxele şi veniturile de la întreprinderi

industriale, comerciale sau de altă natură);

- resursele de trezorerie;

- resursele provenind din împrumuturi;

- finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Prelevarile cu caracter obligatoriu se prezinta sub forma veniturilor fiscale si

nefiscale. Veniturile fiscale se instituie de catre stat, in virtutea suveranitatii sale

financiare, in calitatea sa de subiect de drept public. Veniturile cu caracter fiscal

reprezinta prelevari legale din veniturile create de unitatile economice si populatie,

inclusiv in legatura cu detinerea de catre acestia a unor averi sau proprietati impozabile.

Veniturile nefiscale sunt acele venituri care revin statului de la regiile publice sau

de la institutiile publice (apar sub forma intregului profit net al acestora sau a

varsamintelor unei fractiuni din profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii,

sub forma diferitor taxe, pentru eliberarea autorizatiilor, taxele consulare, veniturilor

incasate de diverse unitati sau pentru diverse activitati, care se varsa la buget).

Resursele de trezorerie sunt utilizate pentru acoperirea temporara a deficientelor

curente ale bugetului national public. Ele prezinta urmatoarele caracteristici principale:

- sunt imprumuturi pe termen scurt, contractate pe piata de capital, prin emisiunea si

plasarea unor titluri de stat sub forma bunurilor de tezaur, a certificatelor de depozit;

- au caracter temporar si rambursabil;

- presupun un cost determinat de dobanda aferenta titlurilor de stat, precum si de

cheltuielile ocazionate de punerea si retragerea din circulatie a titlurilor respective.

Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datorie publică pe termen mediu

2-5 ani) şi lungi (peste 5 ani). Astăzi din împrumuturi cînd majoritatea ţărilor cu

economie de piaţă se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un

mijloc de procurare a resurselor financiare. Gradul de îndatorare a statului şi a altor

colectivităţi publice nu poate, însă depăşi anumite limite, datorită efectelor pe termen

lung ale apelării la împrumuturi.

Emisiunea monetara fara acoperire, desi constituie o modalitate de finantare a

deficitului bugetar, produce si efecte negative, pe plan economic si social, generate de

inflatii.

3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.

Mijloacele şi metodele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă

de la un stat la altul şi de la o etapă la alta. Diferenţierile sînt determinate de condiţiile

economice, politice şi social specifice fiecărei ţări şi fiecărei perioade.

Ceea ce caracterizează, însă, procesul de mobilizare a resurselor la dispoziţia statului

în ţările cu economie de piaţă este faptul că cea mai mare parte a acestora se constituie ca

urmare a redistribuirii produsului intern brut.

În ţările cu economia de piaţă, resursele financiare publice sînt reprezentate în cea

mai mare măsură de veniturile cu caracter fiscal.

În ţările cu economie de piaţă, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, impozitele

constituie, de regulă, principalul canal de procurare a veniturilor publice. O sursă importantă

de alimentare a fondurilor publice de resurse financiare o constituie, pe lângă impozite,

cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte categorii de

asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători şi de stat.

Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurările sociale furnizează, în ţările

dezvoltate din punct de vedere economic, până la nouă zecimi din totalul veniturilor publice

ale administraţiei de stat

centrale şi locale.

Veniturile ne fiscale au un nivel mai redus, atât pentru că sfera de cuprindere a

sectorului public este limitată, cît şi pentru că întreprinderile din cadrul acestuia aparţin unor

ramuri mai puţin rentabile.

La constituirea veniturilor publice mai contribuie şi alte surse, cum ar fi transferurile

curente, veniturile permanente sau întâmplătoare. Ponderea acestor venituri este redusă în

totalul veniturilor publice, fiind cuprinsă între 1 şi 5%.

Încasările din impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, veniturile de la

întreprinderile de stat nu acoperă de cît parţial cheltuielile publice, ceea ce determină apelarea

la venituri extraordinare. Ca venituri extraordinare, împrumuturile de stat sînt contractate pe

piaţa internă, cît şi pe piaţa externă. Pe piaţa internă împrumuturile de stat provin, în general,

de la deţinătorii de capitaluri băneşti temporar libere.

În măsura în care statul apelează la împrumuturi externe, rambursarea acestora şi

achitarea dobânzilor provoacă dezechilibre ale balanţelor de plată externe, dacă

împrumuturile sînt utilizate în scopuri neproductive sau pentru finanţarea unor investiţii ce nu

produc mărfuri sau servicii destinate exportului.

Emisiunea de bani de hârtie, ca venit extraordinar la care statul recurge frecvent, se

realizează, practic, printr-un împrumut solicitat de stat la banca centrală (banca de emisiune

).Statul se împrumută, de obicei, nu pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci

pentru finanţarea unor cheltuieli curente, adică pentru consum.

În ţările în curs de dezvoltare, veniturile publice sunt, în general, aceleaşi ca şi în

cazul ţărilor dezvoltate. Proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter ne fiscal la

acoperirea cheltuielilor statului diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de

eficienţa activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat.

Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se remarcă aceiaşi tendinţă de procurare

a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sînt totuşi ţări, ca de exemplu cele

exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă la formarea veniturilor

publice. Fondurile publice de resurse băneşti sînt alimentate din cea mai mare parte cu

venituri create în întreprinderile economice aparţinând sectorului public, la care se adaugă,

uneori, diferite transferuri.

Transferurile reprezintă, în principal ajutoare primite de ţările, în curs de dezvoltare,

din partea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, a ţărilor exportatoare de petrol şi a

unor organisme internaţionale. În ţările în curs de dezvoltare o pondere însemnată o au

veniturile extraordinare în totalul veniturilor publice.

Aceste venituri extraordinare provin în măsură însemnată din împrumuturi externe şi

transferuri primite din străinătate. La acestea se adaugă emisiunea de bani de hârtie peste

necesităţile reale ale pieţei şi alte veniturilor extraordinare.

Tema 10 : Impozitele

1. Conţinutul social-economic şi funcţiile impozitelor.

2. Elementele impozitului.

3. Principiile de impunere.

4. Clasificarea impozitelor.

5. Aşezarea şi perceperea impozitelor.

6. Evaziunea fiscală.

7. Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

1. Conţinutul social-economic şi funcţiile impozitelor.

Resursele financiare publice sunt formate preponderent din impozite. Impozitul este

un instrument cu caracter istoric şi cu implicaţii asupra sferei economico - sociale, fiind

întotdeauna un mijloc tradiţional de constituire a veniturilor statului. Termenul de “impozit”

provine de la latinescul “impositum”.

Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de

statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar

odată cu introducerea monedei se practică impozite în bani. În literatura de specialitate se

întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cea mai frecvent întâlnită este următoarea:

Impozitul reprezintă o contribuţie băneasca obligatorie cu titlu nerambursabil, datorată,

conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau

pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul

precis stabilit prin lege.

Principalele trăsături ale impozitelor sunt:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza

autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât

dacă există legea respectivă la impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are

caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din

categoria celor supuse impozitării conform legilor în vigoare.

Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de

resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite

făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor

membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.

Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia

contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă

parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în

schimb în viitor.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan:

- financiar;

- economic;

- social,

dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al

impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de

procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în

ţările dezvoltate, impozitele şi taxele procura între opt şi nouă zecimi din totalul resurselor

financiare ale statului. În ţările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor cunoaşte

diferenţieri mai mari în totalul resurselor financiare publice, variind între cinci şi nouă

zecimi.

În unele ţări poate fi remarcată o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan

economic, concretizată în încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de

intervenţie în activitatea economică . În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot

manifesta ca un instrument de stimulare sau de frânare a unei anumite activităţi, de

creştere ori de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare

ori de îngrădire a comerţului exterior etc.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor,

statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din P.I.B. între păturile sociale, între

persoanele fizice şi juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor şi taxelor statul preia la

buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din P.I.B. în ţările dezvoltate şi între două şi

trei zecimi în ţările în curs de dezvoltare.

Funcţiile impozitelor

Prin politica fiscală practicată, statul are dreptul de a prelua o parte din veniturile

realizate de subiectele de drept sau de a percepe o parte din costul serviciilor prestate în

folosul solicitanţilor. Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în

principiu, trei funcţii:

a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o

obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile.

Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter

general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea

rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.

b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a

unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul

altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.

Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfâptuindu-se pe mai multe

planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale societăţii. Datorită faptului că

redistribuirea exagerată şi nerealistă are consecinţe grave asupra cointeresării şi

responsabilităţii, practicarea acestuia prin metode administrative şi gratuite justificată va fi

înlocuită cu redistribuirea prin metode economice sau restituibile. În cazurile când

redistribuirea se realizează pe baza principiului mutualităţii, aceasta este nu numai inerentă

dar şi echitabilă.

c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în

cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi

taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,

rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe

se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le

au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.

2. Elementele impozitului.

Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir de componente.

Principalele elementele ale impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt

următoarele:

Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi

poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului.

Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:

• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor

fizice;

• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;

• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată,

bunul importat sau uneori cel exportat în cazul impozitelor indirecte;

• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi

înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi

dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează

evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil

sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul

sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile

impozitului pe venit. Când este vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două

cazuri:

a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este

şi element de calcul

b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în

funcţie de valoarea acesteia.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl

constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de

calcul este valoarea acesteia.

Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică

deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata

acestuia.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă

impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi

suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul

şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri

suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe

aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul

impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină

fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane

diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi

mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest

impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte

plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la

fenomenul repercusiunii impozitelor.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional,

averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend

etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de

bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna

coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul

impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării)

averii respective.

Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia

impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea

cilindrică la mijloacele de transport etc.

Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent

unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.

Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.

Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală

poate fi:

- proporţională;

- progresivă;

- regresivă.

Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind

identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil,

determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de

stat. El apare ca:

- interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget;

- dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.

Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale

(financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă

cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a

unor categorii sociale ale populaţiei.

• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei

impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.

• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite

obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul

termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii

de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori

să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în

condiţiile de inflaţie.

• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,

fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări

odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată

penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent

întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările

de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni,

potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să

intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor

juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente

constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în

acest scop.

3. Principiile de impunere.

Impunerea reprezintă totalitatea acţiunilor legate de perceperea impozitelor. Procedeul

de impunere trebuie să fie realizat în concordanţă cu anumite cerinţe, reguli, care mai sânt

numite şi principii ale impunerii.

Pentru prima dată principiile impunerii au fost formulate de Adam Smith încă în

secolul XVIII în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor”. Aceste principii ulterior au fost numite

principii clasice ale impunerii. După A. Smith la baza impunerii trebuie stabilite

următoarele principii:

Principiul justiţiei impunerii constă în ceea că supuşii fiecărui stat să contribuie, pe

cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care ei le obţin;

Principiul certitudinii impunerii presupune că mărimea impozitelor datorate de

fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie

clare pentru fiecare plătitor;

Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie

percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

Principiul randamentului impozitelor urmăreşte ca sistemul fiscal să asigure

încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru

plătitori.

Aceste principii au fost indiscutabil progresiste, rămânând în permanentă actualitate.

Fiecare stat îşi elaborează propria politică fiscală şi principii moderne ale impunerii.

Impozitele şi taxele stabilite în Republica Moldova, în conformitate cu articolul 6 al Codului

Fiscal se bazeaza pe urmatoarele principii:

a) neutralitatea impunerii - asigurarea prin legislatia fiscală a condiţiilor egale investitorilor,

capitalului autohton şi strain;

b) certitudinea impunerii - existenta de norme juridice clare, care exclud interpretarile

arbitrare, claritate şi precizie a termenelor, modalităţilor şi sumelor de plată pentru fiecare

contribuabil, permitînd acestuia o analiză uşoară a influenţei deciziilor sale de management

financiar asupra sarcinii lui fiscale;

c) echitatea fiscala - tratare egala a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii

similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;

d) stabilitatea fiscală - efectuare a oricăror modificari şi completări ale prevederilor

legislaţiei fiscale nemijlocit prin modificarea şi completarea Codului Fiscal;

e) randamentul impozitelor - perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cît

mai acceptabile pentru contribuabili.

Principiile impunerii, având un caracter universal, au anumite particularităţi de la o

ţară la alta, în diferite perioade de timp, de la o guvernare la alta.

4. Clasificarea impozitelor.

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai

ca formă, dar şi ca conţinut.

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor

persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora pe baza cotelor de

impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite

termene dinainte stabilite.

Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci

acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,

clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului

impozitului. Ele mai sînt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,

deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o

legătură cu situaţia subiectului impozabil.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situaţia personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se numesc impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri si prestării unor servicii

transport, activităţi hoteliere etc., ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile. În cazul

impozitelor indirecte, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice si

juridice decât suportatorului acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:

– taxe de consumaţie;

– venituri de la monopolurile fiscale;

– taxe vamale;

– taxe de timbru şi de înregistrare.

Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în

impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).

În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite

financiare şi impozite de ordine. Impozitele financiare sînt instituite în scopul realizării de

venituri necesare acoperiri cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând,

impozite pe venit, taxele de consumaţie etc. Impozitele de ordine sînt introduse, mai ales,

pentru limitarea anumitor acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal. De

exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se

urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii

persoanelor care le consumă.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi

impozite incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar

impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe

avere sau pe profiturile excepţionale de război).

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest punct

de vedere, în statele de tip federal, se disting impozite federale, impozite ale statelor,

provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip unitar

se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor

administraţiei de stat locale.

În conformitate cu articolul 6 al Codului fiscal al Republicii Moldova, sistemul de

impozite şi taxe include:

1. Impozite şi taxe generale de stat.

2. Impozite şi taxe locale

Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:

a) Impozitul pe venit;Taxa pe Valoarea Adăugată;Accizele;Impozitul privat;Taxa

vamală;Taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include: a) impozitul pe bunurile imobiliare;

b) taxele pentru resursele naturale; c) taxa pentru amenajarea teritoriului;

d) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;

e) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei); f) taxa de aplicare a simbolicii locale;

g) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;

h) taxa de piaţă; i) taxa pentru cazare; j) taxa balneara; k) taxa pentru prestarea serviciilor de

transport auto de calători pe rutele municipale, orăşenesti şi săteşti (comunale);

l) taxa pentru parcare; m) taxa de la posesorii de cîini;n) taxa pentru amenajarea localităţilor

din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale.

Clasificarea impozitelor de stat se prezintă sintetic în schema următoare

Clasificarea impozitelor de stat

Impozitul funciar

Impozitul pe clădiri

Impozitul pe activităţi industriale,

comerciale şi profesii libere

Impozitul pe capital mobiliarImpozite

reale

Impozite

personale

Impozit

pe venit

Impozite

pe avere

Impozite pe veniturile

persoanelor fizice

Impozite pe veniturile

persoanelor fizice

Impozite pe averea

propriu-zisă

Impozite pe circulaţia

averii

Impozit pe sporul de

avere

Impozite

directe

Impozite

indirecte

Impozite de consumaţie

Venituri provenind de la

monopolurile fiscale

Taxe vamale

Taxe de timbru şi de

înregistrare

1. După trăsăturile

de fond şi de

formă

Impozite pe venit

Impozite pe avere

Impozite pe cheltuieli

2. După obiect

Impozite financiare

Impozite de ordine

3. După scopul

urmărit

Impozite permanenete (ordinare)

Impozite incediare (extraordinare)

4. După frecvenţa

cu care realizează

În statele de tip federal

În statele de tip unitar

Impozite federale

Impozite ale statelor, regiunilor sauprovinciilor membre federaţieiImpozite totale

Impozite ale administraţiei centrale destatImpozite locale

5. După instituţia

care le adminis-

trează

5. Aşezarea şi perceperea impozitelor.

Aşezarea şi perceperea impozitelor (asieta) impozitelor reprezintă un proces complex,

care presupune efectuarea unui şir de operaţii succesive constând în stabilirea obiectului

impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului.

Metode de evaluare a materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil are drept

scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi

supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa acestora, iar

mai apoi să procedeze la evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea

dimensiunii acesteia. Ea poate fi efectuată prin două metode:

- metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumţie;

- metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte poate fi realizată prin trei variante:

- evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil;

- evaluarea forfetată;

- evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil poate fi efectuată numai

în cazul impozitelor reale şi permite determinarea mărimii obiectului impozabil cu o anumită

aproximaţie. De exemplu, în cazul impozitului funciar, pentru stabilirea obiectului impozabil

erau folosite drept criterii următoarele semne: suprafaţa de teren (fără a lua în consideraţie

bonitatea sau destinaţia acestuia); numărul total de animale sau numărul animalelor de

tracţiune din gospodărie; cantitatea de sămînţă utilizată la sămănat; preţul pămîntului;

mărimea arendei etc.

În cazul impozitului pe clădiri, semnele potrivit cărora se stabilea mărimea impozitului

erau şi mai diverse: numărul coşurilor de fum (Rusia); lungimea fasadei (Amsterdam); locul

amplasării; mărimea chiriei etc. Această evaluare este simplă şi puţin costisitoare, în schimb

– arbitrară şi inexactă.

Evaluarea forfetată constă în faptul că organele fiscale, cu acordul contribuabilului,

atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Cu toate că această metodă este mai

"democratică", evident că nici în acest caz nu se poate stabili cu exactitate mărimea

obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă constă în faptul că organele fiscale stabilesc mărimea

materiei impozabile pe baza datelor pe care le au la dispoziţie. În măsura în care

contribuabilul nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o

contesteze, prezentând argumentele de rigoare.

Determinarea obiectului impozabil prin evaluarea indirectă nu prezintă dificultăţi,

este simplă şi puţin costisitoare. Însă această metodă nu permite stabilirea exactă a mărimii

obiectului impozabil, ceea ce se reflectă negativ asupra echităţii fiscale.

Metoda evaluării directe cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza

declaraţiei a unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului.

Evaluarea pe baza declaraţiei a unei terţe persoane constă în faptul că mărimea

obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care

cunoaşte această mărime, este obligata prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de

exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor şi funcţionarilor

săi, chiriaşii declară chiria achitată proprietarului etc. Această modalitate elimină într-o

anumită măsură tentaţia de a sustrage materia impozabilă de la impunere, deoarece se

consideră că declarantul nu este interesat în ascunderea adevărului. Utilizarea acestei

evaluări este posibilă numai in cazul impozitării anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului constă în faptul ea subiectul impozitului

este determinat prin lege să declare mărimea materiei impozabile. Contribuabilul este

obligat să ţină evidenţa veniturilor şi cheltuielilor realizate în procesul de activitate, să

întocmească raportul privind rezultatele financiare, să înainteze organelor fiscale declaraţia

privind veniturile obţinute sau averea posedată. Această modalitate de evaluare are

aplicabilitate mai largă, însă se consideră că ea admite posibilităţi mai mari de evaziune

fiscală prin prezentarea unor declaraţii nesincere şi prin imposibilitatea organelor fiscale de a

controla veridicitatea datelor prezentate.

După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale sunt obligate să aducă la

cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat şi termenele de plată a acestuia.

Următorul act este perceperea impozitelor, care este una din principalele acţiuni ale

procesului de impozitare.

Metodele de percepere a impozitelor au evoluat de asemenea de-a lungul timpului

reprezentând: colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei

localităţi; încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor); perceperea

impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului.

Colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei

localităţi este proprie perioadei timpurii de existenţă a statului şi se reduce la colectarea

impozitelor de unul din diriguitorii comunităţii, care ulterior transmitea bunurile şi valorile

colectate unei subdiviziuni a autorităţii fiscale. Această metodă s-a menţinut şi mai târziu,

însă aplicarea ei era mai îngustă, cu precădere în regiunile îndepărtate, izolate, greu

accesibile, unde detaşamentele fiscului ajungeau foarte rar.

Încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendaşilor) consta în

faptul că autoritatea fiscală, contra unei părţi din suma colectată, ceda dreptul de colectare a

impozitelor unor cetăţeni Deoarece profiturile acestora depindeau de încasările fiscale, este

evidenta dorinţa lor de a exagera povara fiscală, şi aşa injustă din cauza metodei arbitrare de

impozitare.

Perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului

înseamnă în esenţă că funcţia de colectare a impozitelor este exercitată de un organ legal cu

funcţii în finanţe al administraţiei publice.

Încasarea impozitelor printr-un organ specializat al statului a început să fie aplicată

pe larg în perioada capitalismului premonopolist, iar în prezent a devenit metoda

dominantă de percepere a impozitelor şi taxelor.

Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează prin mai multe forme: direct

de la plătitori; prin stopaj la sursă; prin aplicarea de timbre fiscale.

În cazul încasării impozitelor direct de la plătitori, sunt posibile doua variante:

a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale

pentru a achita impozitul datorat statului;

b) organul fiscal are obligaţiunea de a se deplasa la domiciliul

plătitorului pentru a-i solicita să achite impozitul cuvenit.

În cazul încasării impozitelor prin stopaj la sursă, impozitul se reţine şi se varsă la

buget de către o terţă persoană. De exemplu, patronii sunt obligaţi să reţină impozitul pe

salariu datorat de angajaţi şi să-1 verse la buget. La fel procedează băncile la plata

dobânzilor titularilor de depozite de bani în cont şi societăţile comerciale la plata

dividendelor deţinătorilor de hârtii de valoare etc.

Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale, folosită cel mai frecvent în

cazul taxei de stat, constă în procurarea timbrului respectiv şi prezentarea lui organului care

documentează sau întreprinde acţiunea solicitată. în prezent, aria aplicării acestui mod de

colectare a impozitelor se extinde, cuprinzând şi alte impozite, cum ar fi accizele etc.

Procedeele moderne de aşezare şi percepere a impozitelor trebuie sa fie bine organizate,

computerizate, automatizate pentru a crea comoditate contribuabililor şi a asigura

oportunitatea şi plenitudinea vărsămintelor la buget.

6. Evaziunea fiscală.

O problemă de actualitate în economia Republicii Moldova, şi nu numai, ci chiar în

toate economiile naţionale ale momentului o constituie existenţa unui sector al economiei

neplătitor de taxe, aşa zisa “economie subterană”.

De fapt, problema în sine nu este existenţa acestui sector ci ceea ce el reprezintă de

fapt, domeniul de existenţă al evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală a fost definită de către specialişti ca fiind un fenomen economico-

social care constă în sustragerea totală sau parţială de către unii contribuabili de la plata

obligaţiilor faţă de buget, sau după cum spunea M. Duvereger un fenomen care desemnează

ansamblul manifestărilor de fugă din faţa impozitului. Evaziunea este un fenomen prezent în

absolut toate economiile momentului în diferite măsuri şi s-a ajuns deja la concluzia că ea nu

reprezintă un fenomen care poate fi eradicat ci unul care poate fi cel mult restrâns, diminuat.

Evaziunea fiscală redă fenomenul de evitare, ocolire, eschivare, eludare, sustragere,

prin orice mijloace, integral sau parţial, a onorării impozitelor, taxelor şi altor plăţi puse în

sarcină legal, faţă de bugetul de stat, bugetele locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi

fondurile speciale, de către persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente.

Evaziunea fiscală în raport cu legimitatea, se produce în două forme de manifestare:

legală(la adăpostul legii) şi ilegală (ilicită, cu încălcarea legii).

Evaziunea fiscală legală sau eludarea fiscală înseamnă neachitarea impozitelor

integral sau parţial fără ca acest comportament să fie apreciat ca contravenţie sau infracţiune.

Eludarea fiscală este posibilă anumitor circumstanţe.

Foarte frecvent metoda de stabilire a obiectului impozabil permite, în scopul asigurării

echităţii fiscale sau stimulării anumitor procese, de a scoate de sub incidenţa impozitului o

parte a materiei impozabile, Aşa, bunăoară, are loc în cazul existenţei minimului

neimpozabil, diminuarea obiectului impozabil, acordarea scutirilor etc. Facilităţile fiscale sânt

un alt mijloc de eludare totală sau parţială a impozitului. Imperfecţiunea legislaţiei este o altă

cale de eludare fiscală, folosită abil de către contribuabili. Frecvente sânt deficienţele de

legislaţie fiscală, de regulă, introducerii noilor tipuri de impozite, modificări ale asietei

impozitului, a schimbării evidenţei contabile etc. Acestea sânt condiţionate de lipsa de

experienţă, de cunoştinţe insuficiente etc.

Evaziunea fiscală ilegală sau frauda fiscală înseamnă neachitarea impozitelor, integral

sau parţial, prin încălcarea legislaţiei fiscale. Frauda fiscală se manifestă sub diverse forme,

principalele fiind desfăşurarea ilegală a activităţii, şi falsificarea evidenţei, contabilitatea

dublă etc. Procedeele concrete de săvârşire a fraudei fiscale conform formelor ei sânt multiple

şi diverse, detaliate în acţiuni reale.

Evaziunea fiscală, în condiţiile globalizării, a căpătat conotaţia unui fenomen

internaţional. Datorită deosebirilor în politica fiscală a statelor, există sisteme de impozitare

naţională cu diferită povară fiscală, cu diferite facilităţi fiscale, fapt ce conduce la alegerea de

către agenţii economici a celor mai puţin apăsătoare şi greu de suportat. Acest comportament

se înscrie în eludarea fiscală. Dar foarte frecvent, în urma lipsei conlucrării organelor vamale

şi fiscale din diferite ţări, agenţii economici recurg la frauda fiscală prin cele mai diverse

metode (contrabandă, denaturarea evidenţei contabile, diminuarea preţurilor, tăinuirea

veniturilor etc.)

Fenomenul evaziunii fiscale, având impact negativ în multiple planuri, trebuie urmărit

permanent în vederea diminuării lui în compartimentul eludare fiscală şi a combaterii în

aspect de fraudă fiscală. Acţiunile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale sânt:

unificarea legislaţiei fiscale;

ordonarea facilităţilor fiscale;

diminuarea poverii fiscale;

eficientizarea administrării fiscale;

eradicarea corupţiei;

informarea amplă a contribuabililor;

informatizarea fiscului;

impulsionarea comportamentului economic adecvat etc.

Experienţa ţărilor economic şi democratic avansate confirmă posibilitatea reală de

constrângere a evaziunii fiscale şi mai ales a acelei frauduloase.

7.Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Sistemul fiscal reprezintă o componentă a sistemului financiar al Republicii Moldova şi

include următoarele elemente:

legislaţia fiscală;

sistemul de impozite şi taxe;

administrarea fiscală şi organele fiscale.

Toate aceste verigi sînt strîns legate între ele, deoarece, în baza legislaţiei fiscale,

organele fiscale administrează procedurile fiscale, avînd ca scop colectarea impozitelor şi

taxelor, acestea din urmă constituind surse de venit ale statului. Eficienţa sistemului fiscal

depinde de eficienţa fiecărui element constitutiv.

Conform Codului Fiscal, sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea:

impozitelor şi taxelor, principiilor, formelor, metodelor de stabilire, modificare şi anulare a

acestora, prevăzute de Codul Fiscal, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Legislaţia fiscală. În conformitate cu articolul 3 al Codului Fiscal, legislaţia fiscală se

constituie din:

1. Codul Fiscal;

2. Alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.

CF al Republicii Moldova (în continuare CF al RM) a fost adoptat prin Legea Republicii

Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.62/522 din 18.09.1997.

CF al RM a fost de multiple ori completat şi modificat. Actualmente, CFîntruneşte 8

titluri:

- Titlul I - „DISPOZIŢII GENERALE”;

- Titlul II - „IMPOZITUL PE VENIT”;

- Titlul UI - „TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ”;

- Titlul IV - „ACCIZELE”;

- Titlul V - „ADMINISTRAREA FISCALA”;

- Titlul VI - „IMPOZITUL PE BUNURILE IMOBILIARE”;

- Titlul VII - „TAXELE LOCALE”;

- Titlul VIII - „TAXELE PENTRU RESURSELE NATURALE”.

- Titlul IX – „TAXELE RUTIERE”

Prin Codul Fiscal se stabilesc:

- principiile generale ale impozitării în Republica Moldova;

- statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale şi al altor participanţi la relaţiile

reglementate de legislaţia fiscală;

- principiile de determinare a obiectului impunerii;

- principiile evidenţei veniturilor şi cheltuielilor deduse;

- modul şi condiţiile de tragere la răspundere pentru încălcarea legislaţiei fiscale;

- modul de contestare a acţiunilor organelor fiscale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere

ale acestora.

Codul Fiscal reglementează relaţiile ce ţin de executarea obligaţiilor fiscale în ce

priveşte impozitele şi taxele generale de stat, stabilind, de asemenea, principiile generale de

determinare şi percepere a impozitelor şi taxelor locale.

Noţiunile şi prevederile CF al R.M. se aplică, în exclusivitate, în limitele relaţiilor fiscale şi

ale altor relaţii legate de acestea.

Conform alin.(2) din articolul 3 al CF al R.M., actele normative adoptate de către Guvern,

Ministerul de Finanţe, Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lingă Ministerul de Finanţe,

Departamentul Vamal, de alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale,

precum şi de către autorităţile administraţiei publice locale, în temeiul şi pentru executarea

CF, nu trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească limitele acestuia.

În cazul apariţiei unor discrepanţe între actele normative indicate la alin.(2) şi prevederile

Codului Fiscal, se aplică prevederile codului fiscal.

Impozitarea se efectuează în baza CF şi a altor acte normative adoptate în conformitate cu

acesta, publicate în mod oficial, şi care sînt în vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea

impozitelor şi taxelor.

Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova corespunde structurii

administraţiei publice din Republica Moldova, care este constituită din:

- administraţia publică centrală;

- administraţia publică locală.

In conformitate cu articolul 6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova, impozitele şi taxele

percepte în Republica Moldova sînt:

- impozitele şi taxele generale de stat;

- impozitele şi taxele locale.

La stabilirea impozitelor şi taxelor se determină: subiecţii impunerii; obiectele

impunerii şi baza impozabilă; cotele impozitelor şi taxelor; modul şi termenele de achitare;

facilităţile şi înlesnirile fiscale acordate sub formă de scutire parţială sau totală ori aplicarea

de cote reduse.

Impozitele şi taxele percepute în conformitate cu prevederile Codului fiscal şi cu alte acte

normative reprezintă surse de venit ale bugetului de stat şi ale bugetelor unităţilor

administrativ-teritoriale. Impozitele şi taxele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se

aprobă de către Parlament. Deciziile autorităţilor administraţiei publice locale cu privire la

punerea în aplicare, modificare a cotelor, modului şi termenului de achitare şi aplicarea

facilităţilor (în limitele competenţei lor) se adoptă pe parcursul anului fiscal, concomitent cu

modificările corespunzătoare a bugetelor unităţilor administrativ teritoriale.

Administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi

responsabile de asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a

penalităţilor şi amenzilor la bugetele de toate nivelurile, precum şi de efectuare a acţiunilor de

urmărire penală în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor

fiscale.

Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală sânt:

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor;

Serviciile fiscale teritoriale;

Organele vamale;

Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor şi alte

organe abilitate, conform legislaţiei.

Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra respectării

legislaţiei fiscale , asupra calculării corecte, vărsării depline şi la timp la buget a sumelor

obligaţiilor fiscale. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor şi

fiecare serviciu teritorial, fiind subordonat primului: au statut de persoană juridică şi sânt

finanţate de la bugetul de stat; activează în baza Constituţiei Republicii Moldova, al Codului

fiscal şi a altor acte normative. Ministerul Finanţelor exercită dirijarea metodologică a

activităţii Inspectoratului Fiscal Principal de Stat fără ingerinţe în activitatea lui şi a

serviciilor fiscale teritoriale.

Tema 10: Impozitele directe

1. Caracteristica impozitelor directe.

2. Impozitele reale.

3. Impozitele personale.

1. Caracteristica impozitelor directe

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea

persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie

directa din partea statului.

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere, care s-a ivit şi s-a

practicat în perioadele cele mai timpurii de apariţie a relaţiilor financiare. Pe parcursul

dezvoltării istorice, ele au suferit variate modificări, cauzate de condiţiile social-economice

specifice fiecărei perioade. Iniţial aveau o răspândire largă impozitele aşezate pe diferite

obiecte materiale şi genuri de activităţi. Deşi s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, o

diversificare şi extindere mai mari au cunoscut abia în capitalism. În primele decenii ale

secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi genuri de activităţi (adică

impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe diferite venituri

(salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de tip

personal.

În epoca modernă, impozitele directe s-au dovedit a fi cele mai eficace instrumente de

promovare a politicii macroeconomice şi de influenţare asupra comportamentului agenţilor

economici şi al cetăţenilor, mai ales în context stimulatoriu cu orientare spre creşterea

economică.

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în

funcţie de venit sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Aceste

impozite se încasează direct de la contribuabili la anumite termene, sunt mai echitabile şi deci

mai de preferat decît impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii

deferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie cînd şi mai ales cît vor plăti

statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

Impozitele directe reunesc o bună parte din ansamblul modalităţilor de extragere a

valorii în favoarea autorităţilor publice. Ele alcătuiesc o diversitate extinsă de instrumente

fiscale bazate pe mecanismul impunerii nemijlocite a materiei impozabile.

Datorită faptului că materia impozabilă este personalizată, impozitele directe sunt

individualizate.

Caracterul individual al impozitelor directe constituie atât caracteristica definitorie, cât

şi trăsătura determinantă a lor (schema 1).

Impozitele directe, de regulă, sunt suportate efectiv de subiectul lor – persoana fizică

sau juridică care obţine venituri, posedă avere, practică activităţi ce constituie materia

impozabilă.

Deoarece se cunoaşte exact mărimea obiectului impozabil, se poate judeca despre

puterea contributivă a subiectului impozitului, fapt ce admite posibilitatea diferenţierii cotelor

de impozitare în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a contribuabilului. Anume

aceasta este însuşirea centrală a impozitelor progresive.

Impozitele directe au termene de plată precis stabilite, fapt convenabil pentru plătitori

şi important pentru administrarea fiscală.

În aşa mod, impozitele directe, datorită individualizării, diferenţierii şi progresivităţii

impunerii, corespund într-o măsură mare principiului de echitate fiscală. Acest fapt

motivează ponderea sporită şi rolul important al impozitelor directe în formarea resurselor

financiare publice în ţările dezvoltate economic.

Impozitele directe, mai ales cele pe avere, obiecte materiale şi activităţi, sunt mai puţin

sensibile la conjunctura economică, asigurând astfel stabilitate fluxurilor de venituri publice.

Aceste impozite, mai cu seamă cele pe venituri, sunt eficiente ca un instrument

economic utilizat pentru stimularea sau frânarea anumitor procese economice.

Totodată, impozitele directe sunt relativ mai costisitoare în asieta lor: un efort

suplimentar necesită stabilirea certă a materiei impozabile şi a mărimii ei, supravegherea

evoluţiei cantitative şi calitative a ei, evidenţa contribuabililor, lucrul individual cu ei etc. Cu

toate acestea, impozitele directe, datorită justeţei lor, şi-au adjudecat o mai mare

preferabilitate, devenind, în final, mai eficiente, atât financiar, cât şi moral.

Impozitele directe prezinta urmatoarele avantaje:

constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp si pe care se poate baza la

anumite intervale de timp;

indeplinesc obiective de justitiei fiscala, deoarece sunt exonerate veniturile necesare

minimului de existenta;

se calculeaza si se percep relativ usor.

Impozitele directe prezinta si urmatoarele dezavantaje:

nu sunt agreabile platitorilor;

se apreciaza ca nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea interes sa

devina nepopulare, prin cresterea acestor impozite;

pot genera abuzuri in ce priveste asezarea si incasarea impozitelor.

Impozitele directe sunt multiple şi diverse. În funcţie de subiectul impozitului,

impozitele directe se împart în:

impozite directe pe persoane fizice;

impozite directe pe persoane juridice.

În funcţie de nivelul bugetului în care se varsă, impozitele directe se grupează în:

impozite directe generale de stat (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi

juridice);

impozite directe locale (impozitul pe bunurile imobiliare, impozitul funciar).

Impozitele directe, în funcţie de modul de utilizare, se divizează în:

impozite directe comune;

impozite directe speciale.

Impozitele directe cu destinaţie comună, încasându-se la bugetul de stat, îşi pierd

identitatea şi se folosesc la finanţarea tuturor genurilor de cheltuieli publice, pe când cele cu

destinaţie specială se folosesc la finanţarea obiectivelor în prealabil stabilite (cum ar fi, de

exemplu, în cazul impozitului rutier).

Impozitele directe, conform caracterului obiectului impunerii, se împart în două grupe:

impozite de tip real şi impozite de tip personal (schema 2).

2. Impozitele reale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale pe baza unor criterii

exterioare care nu redau puterea economică a subiectului impunerii. Aceste impozite mai sunt

cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective, ele au un randament fiscal redus, deoarece

cotele de impunere sunt reduse, sistemul de impunere nu cuprinde întreaga materie

impozabilă, oferind posibilitate de evaziune fiscală. În categoria impozitelor directe de tip

real cele mai cunoscute în practica internaţională sunt cele care au ca obiect al impunerii

pămîntul, bunurile immobile, mişcarea capitalului bănesc.

Impozitele reale au fost larg utilizate in perioada capitalismului ascendent.

In primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pamântul reprezenta principalul

mijloc de productie, in anumite tari europene a fost introdus impozitul funciar (pe pamânt).

Marimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:

numarul plugurilor utilizate in vederea lucrarii pamântului;

suprafata terenurilor cultivate;

calitatea terenurilor cultivate;

marimea arenzii;

pretul pamântului etc.

Utilizarea acestor criterii, in stabilirea impozitului funciar, nu permitea stabilirea reala si

corecta a capacitatii de plata a proprietarului funciar, deoarece se aveau in vedere numai unii

dintre factorii care influentau nivelul productiei agricole. De aceea, un pas important in

stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat introducerea

cadastrului.

Cadastrul reprezinta atât actiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu

precizarea veniturilor pe care le produc, cât si registrele in care figureaza inscrisi

contribuabilii cu bunurile lor, pe baza carora se stabileau impozitele directe. Cadastrul este,

de fapt, starea civila a terenurilor si a fost folosit nu numai pentru impozitul funciar, ci si

pentru alte impozite denumite cadastrale.

In afara de pamânt, impozitul real s-a calculat si pentru cladiri in functie de destinatia lor

(locuinte, magazine, birouri etc.). Stabilirea impozitului pe cladiri avea la baza, de asemenea,

anumite criterii, cum sunt:

numarul si destinatia camerelor;

suprafata construita;

numarul usilor, ferestrelor si al cosurilor;

suprafata curtii;

marimea chiriei etc.

Utilizarea acestor criterii nu asigura o imagine clara asupra marimii obiectului impozabil,

iar impunerea devenea inechitabila.

Datorita dezvoltarii manufacturilor, a fabricilor, a comertului si a altor activitati libere,

numarul mestesugarilor , fabricantilor, comerciantilor si liber-profesionistilor a crescut.

Pentru impunerea acestora, a fost instituit impozitul pe activitatile industriale, comerciale si

profesiile libere, care avea la baza stabilirii lui, de asemenea, anumite criterii de ordin

exterior, ca de exemplu:

marimea localitatii in care se desfasurau aceste activitati;

natura intreprinderii (atelier, fabrica, comert cu ridicata, comert cu amanuntul etc.);

marimea capitalului;

numarul lucratorilor;

capacitatea de productie, etc.

Nici acest impozit nu era asezat in functie de capacitatea contributiva a platitorului si nu

asigura echitate fiscala.

Dezvoltarea industriei si comertului a generat extinderea relatiilor de credit, a activitatii

bancare si a comertului cu hârtii de valoare. In aceste conditii a aparut o categorie de

persoane care s-a ocupat cu plasarea propriilor capitaluri banesti in operatii speculative, iar

pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitaluri banesti. Acest impozit se

stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le platea pentru capitalul luat cu

imprumut, fie in functie de volumul dobânzilor pe care creditorul le incasa pentru capitalul

acordat cu imprumut.

Si acest impozit a avut un randament fiscal scazut, deoarece atât debitorul cât si creditorul

nu erau interesati sa informeze corect organele fiscale despre relatiile de credit existente intre

ei, pentru a se sustrage de la obligatiile de plata.

Unele impozite de tip real se practica si in prezent intr-o serie se tari in curs de dezvoltare,

in special exploatatiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real, care sub aspect

economic, stimulează simţitor utilizarea cât mai eficientă a materiei impozabile, optimizează

mărimea şi raţionalizează amplasarea ei..

Cele mai frecvent întălnite în prezent impozite de tip real sunt impozitul funciar,

impozitul pe imobil, impozitul pe activităţi (licenţierea, brevetele) etc.

Impozitele reale în condiţiile actuale se caracterizează printr-un şir de particularităţi. În

primul rind, a sporit considerabil gradul de organizare a lor. Datorită Cadastrului funciar şi

Cadastrului de imobil, este posibilă evaluarea mult mai exactă, cantitativă şi calitativă, a

materiei impozabile. Sistemele moderne electronice creează posibilitatea monitorizării stricte

a materiei impozabile, a contribuabililor, plăţilor, termenilor etc., fapt ce reduce considerabil

eventualitatea fraudei fiscale.

3.Impozitele personale.

Impozitele personale de asemenea alcătuiesc o categorie distinctă de modalităţi de

impunere în cadrul impozitelor directe. Impozitele personale au ca obiect al impunerii

nemijlocit venitul şi averea. Obiectul impunerii în cazul impozitelor personale sunt unele

venituri obţinute de persoanele fizice şi juridice sub diferite forme şi anumită avere a lor,

materializată în diverse bunuri. Apariţia impozitelor personale de asemenea a avut loc în

antichitate, în condiţiile în care s-a consolidat proprietatea privată şi ea a început să genereze

venituri însemnate şi stabile. Impozitele personale, fiind solicitate în formă pecuniară, se

percepeau foarte frecvent şi în formă naturală.

Trecerea masivă de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut, în unele ţări,

în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în altele, în primele decenii ale secolului

al XX-lea. Mecanismul impunerii personale, datorită posibilităţii diferenţierii sarcinii fiscale

în funcţie de mărimea materiei impozabile şi de situa-ţia personală a fiecărui plătitor, este cel

mai acomodat principiului echităţii fiscale.

Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe

avere.

Impozitele pe venit, ca formă de bază a impozitelor personale, au putut fi introduse pe

larg atunci când industriaşii şi comercianţii au început să realizeze venituri sub formă de

profit, bancherii – sub formă de dobândă, proprietarii funciari – sub formă de rentă,

muncitorii şi funcţionarii – sub formă de salarii etc.

În calitate de subiecţi ai impozitelor personale apar persoanele fizice şi cele juridice care

realizează venituri sub diferite forme.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice au subiecţi persoanele fizice rezidente sau

nerezidente ale unui stat, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acestui stat. În

anumite cazuri, de la o ţară la alta, se acordă unele scutiri.

Obiectul impozitului pe veniturile persoanelor fizice îl alcătuiesc veniturile obţinute din toate

domeniile activităţii umane – industrie, comerţ, agricultură, activităţi financiare, educaţie,

medicină, administraţie publică, sport, artă, profesii libere şi multe altele.

Veniturile persoanelor fizice îmbracă diverse forme – beneficiu, salariu, rentă, dividende,

dobăndă, onorariu, premii etc.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează nominal pe fiecare persoană care a

obţinut venitul respectiv, astfel fiind o impunere individuală.

Cota impozitelor pe veniturile personale pot fi proporţionale sau progresive. Cel mai

frecvent utilizată este impunerea în cote progresive pe tranşe de venit. Numărul tranşelor şi

nivelul cotelor de impunere diferă de la o ţară la alta.

În Republica Moldova conform prevederilor Codului fiscal, cotele impozituluipe

venit pentru persoanele fizice sun următoarele:

7% din venitul anual impozabil ce nu depăşeşte suma de 31140 lei;

18% din venitul anual impozabil ce depăşeşete suma de 31140 lei;

Frecvent, în cazul impozitelor personale, sunt prevăzute înlesniri, care iau în

consideraţie unii factori economici (costul coşului minim de consum, provenienţa veniturilor

etc.) şi sociali (starea civilă a plătitorului, vărsta, numărul persoanelor aflate la întreţinerea sa

etc.).

Conform prevederilor Codului fiscal al RM, persoanele fizice au dreptul la următoarele

tipuri de scutiri:

scutire personală, de care poate beneficia orice contribuabil (persoană fizică

rezidentă), în mărime de 10620 de lei anual;

scutire personală majoră, care constituie 15840 de lei anual şi se acordă

persoanelor care îmdeplinesc anumite condiţii stabilite de Codul fiscal al RM;

scutire pentru soţ (soţie) sau scutire matrimonială, în mărime de 10620 de lei

anual (este o scutire suplimentară, la care are dreptul lucrătorul aflat în relaţii de

căsătorie, cu condiţia că soţul (soţia) este rezident al Republicii Moldova şi nu

beneficiază de scutire personală);

scutire pentru persoanele întreţinute, care constituie 2340 de lei anual pentru

fiecare persoană întreţinută, cu excepţia invalizilor din copilărie pentru care

scutirea constituie 10620 de lei anual.

Cuantumul total al impozitului pe venitul persoanelor fizice se determină, de regulă,

anual, pe baza declaraţiei cu privire la impozitul pe venit, întocmite de contribuabil şi

prezentate la Serviciul Fiscal de Stat nu mai tîrziu de 31 martie a anului următor anului fiscal

de gestiune.

Încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, dividende, rente,

onorarii şi altele se efectuează, de cele mai multe ori, prin stopaj la sursă, iar impozitele din

afaceri şi alte venituri se varsă de însuşi contribuabil.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice are obiect al impunerii venitul efectiv realizat,

determinat ca diferenţa dintre totalul veniturilor brute încasate din activitatea desfăşurată şi

cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri. Condiţiile de calculare a venitului

impozabil diferă de la o ţară la alta.

În Republica Moldova, în conformitate cu articolul 15 al Codului Fiscal cota impozitului

pe venitul persoanelor juridice, este de 12% din venitul impozabil. (consultati Codul Fiscal

www.fisc.md)

Impozitele pe avere, ca formă a impozitelor personale, au fost instituite în condiţiile în care

persoanele, iniţial cele fizice, ulterior şi cele juridice, au obţinut în proprietate unele bunuri

mobile sau imobile. Aceste impozite, fiind şi ele foarte vechi, au o evoluţie istorică bogată.

În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc în următoarele forme:

impozitele asupra averii propriu-zise, impozitele pe circulaţia averii şi impozitele pe sporul

de avere sau pe creşterea valorii averii.

http://www.fisc.md/

Impozitele asupra averii propriu-zise sunt de două tipuri:

a) impozite stabilite asupra averii şi plătite din veniturile obţinute din exploatarea averii

respective sau din alte venituri;

b) impozite instituite pe substanţa averii şi plătite nemijlocit din această avere.

Aceste din urmă conduc la micşorarea obiectului impozabil, motiv pentru care se întălnesc

foarte rar ca impozite permanente, fiind introduse, de regulă, ca impozite excepţionale care se

percep o singură dată (de exemplu, în timpul sau după terminarea unui război, pentru

rectificarea anumitor procese economice şi sociale etc.).

Ca impozite asupra averii propriu-zise frecvent întâlnite pot fi nominalizate impozitele

pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietăţi imobiliare îmbracă cel mai frecvent forma impozitelor asupra

terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca bază de calcul valoarea bunurilor respective

sau veniturile generate de ele. Cotele de impunere sunt relativ mici. În R.M. conform art.

280al Codului Fiscal, cotele impozitului pe bunurile imobiliare constituie:

Pentru bunurile imobiliare cu destinaţie locativă:

cota maxima – 0,25% din baza impozabila a bunurilor imobiliare;

cota minima – 0,02% din baza impozabila a bunurilor imobiliare.

Pentru bunurile imobiliare cu destinaţie nelocativă - 0,1% din baza impozabila a

bunurilor imobiliare.

Recurgerea la impozitele pe terenuri şi clădiri se face atât din considerente de ordin

financiar, cât şi din alte motive, preponderent eco-nomice. Impozitul funciar este conceput ca

un instrument de influenţare a modului de folosire a fondului funciar. În acest sens, cotele

impozitului sunt diferenţiate în funcţie de bonitatea solului, destinaţia terenului,

amplasamentul lui etc.

Impozitul pe clădiri nu stimulează creşterea averii şi nu este suficient de elastic, iar

deficienţele asietei – evidenţa strictă şi evaluarea exactă a materiei impozabile – imprimă

acestui impozit un caracter regresiv.

Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o

deţine contribuabilul. La plata acestui impozit în unele ţări sunt supuse atât persoanele fizice,

cât şi cele juridice, iar în altele fie numai persoanele fizice, fie numai societăţile de capital.

Sub incidenţa acestui impozit, de regulă, cade patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul

funciar, bunurile mobile şi imobile utilizate pentru desfăşurarea de activităţi comerciale,

profesii libere etc.

Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de proprietate

asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria impozitelor pe

circulaţia averii intră: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele

vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile sau imobile, impozitul pe hârtiile de valoare,

impozitele pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.

Obiectul impozitului pe succesiuni îl constituie averea primită în moştenire de o persoană

fizică. Impozitul poate fi stabilit fie global, pentru toată averea lăsată moştenire, fie separat

pentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor . Cota impozitului poate fi unică sau

progresivă. Nivelul cotelor poate fi deferenţiat în funcţie atât de valoarea averii care

constituie obiectul succesiunii, cât şi de gradul de rudenie între persoana decedată şi

moştenitorii acestuia (cu cât succesorul este rudă mai îndepărtată cu decujusul, cu atât cota

impozitului este mai mare).

Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni, în

cazul în care are loc donaţia de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl

constituie averea primită drept donaţie de către o persoană. Impozitul cade în sarcina

persoanei care primeşte donaţia şi care se numeşte donatar. Cuantumul impozitului se

calculează potrivit cotelor, de regulă, progresive. Nivelul lor este influenţat de valoarea averii

donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar, de scopul şi momentul donaţiei.

Impozitul pe actele vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile şi imobile se percep cu ocazia

comercializării bunurilor respective şi se întâlnesc destul de des. Astfel de impozite cad în

sarcina cumpărătorilor. Pentru calcularea impozitelor, de la ţară la ţară, se utilizează cote

proporţionale sau progresive.

Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au

înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp.

Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului de

valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri) în intervalul de timp de la

cumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop.

Subiectul acestui impozit este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul impunerii este

diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului respectiv (de regulă, la

acesta din urmă se adaugă eventualele cheltuieli făcute de proprietar pentru modernizarea

imobilului respectiv în perioada de la cumpărarea imobilului până la vânzare a lui).

TEMA 12: Impozitele indirecte

1. Caracteristica generală a impozitelor indirecte;

2. Taxele de consumaţie;

3. Monopolurile fiscale;

4. Taxele vamale;

1. Caracteristica generală a impozitelor indirecte

Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a

prestării unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra contribuabililor.

Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor

impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora.

Fiind percepute în cote proportionale asupra valorii marfurilor vandute si a serviciilor

prestate ori în sume fixe pe unitatea de masura, impozitele indirecte creeaza impresia falsa ca

ar fi suportate în aceeasi masura de toate paturile sociale, ca ar asigura o repartitie echitabila a

sarcinilor fiscale.

Chiar daca cota impozitului indirect perceput la vanzarea unei anumite marfi este mica,

indiferent daca cumparatorul acesteia este muncitor, taran, industrias sau comerciant,

raportat însa la întregul venit, impozitul indirect capata un caracter regresiv. Asadar, cu

cît o persoană realizează venituri mai mici, cu atît suporta pe calea impozitului pe consum

(indirect) o sarcina fiscala mai mare. Astfel, acest tip de impozite nu asigură o repartiţie

echilibrată a sarcinilor fiscale.

Toate impozitele directe si indirecte contribuie la scaderea nivelului de trai al

populatiei, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scaderea veniturilor

nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte micsoreaza, în schimb, puterea

de cumparare.

Caracterul inechitabil al impozitelor indirecte rezulta si din faptul ca ele nu prevad un

minimum de venit neimpozabil, nu cuprind inlesniri pentru cei care au copii sau alte persoane

in intretinere (in acest din urma caz impozitul indirect suportat este si mai mare, deoarece au

nevoie de mai multe produse).

Unele teorii fiscale apreciaza ca impozitele indirecte ar avea un caracter benevol,

voluntar si ca, prin urmare, cetatenii ar avea posibilitatea sa plateasca sau nu impozitele

respective. Practic insa aceste impozite nu pot fi evitate, deoarece cetatenii au nevoie de

marfurile de larg consum strict necesare vietii lor. Daca impozitele indirecte ar afecta numai

ohiectele care sunt cu advaerat de lux, care nu sunt indispensabile vietii, atunci impozitul

aferent ar putea fi evitat.

În tarile dezvoltate, de regula, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor

fiscale ale statului este mai mic decat al impozitelor directe.

Pentru a pune in evidenta continutul si necesitatea impozitarii indirecte se impune

compararea diferentelor ce exista, atat din punct de vedere stiintific, cat si juridic-

administrativ, intre cele cele doua mari categorii de impozite: directe si indirecte.

Din punct de vedere stiintific, o prima deosebire reiese din aceea ca, daca in cazul

impozitelor directe obiectul acestora il reprezinta existenta venitului/averii, in cazul celor

indirecte obiectul impunerii il constituie cheltuirea/consumul venitului/averii.

O a doua diferenta intre cele doua tipuri de impozitare rezida in incidenta si

repercursiunea lor, adica a modului in care impozitele afecteaza pe cineva si ceva. Impozitele

directe au o incidenta directa, adica platitorul este aceeasi persoana cu suportatorul si nu pot

fi repercutate (de regula) asupra altor persoane. In cazul impozitelor indirecte, incidenta

(sarcina fiscala) este indirecta, acest lucru fiind prevazut prin lege.

Din punct de vedere juridic-administrativ se distinge o alta diferenta importanta intre

cele doua categorii de impozite. Astfel, in cazul impozitarii directe a venitului sau averii

exista asa numitul rol nominativ (o pozitie, un fisier in memoria calculatorului); orice platitor

are o pozitie deschisa la fisc. Acest lucru nu se regaseste insa si la impozitele indirecte unde

nu se cunoaste dinainte contribuabilul.

Printre avantajele impozitelor directe putem aminti echitatea fiscala si faptul ca

asigura statului venituri relativ stabile. Impozitarea directa are marele dezavantaj al perceperii

lente, la mari intervale de timp a impozitului. De asemenea, impozitarea directa este vizibila

si, mai ales, iritabila pentru contribuabili si, nu independent de acestea, prezinta un randament

destul de scazut.

Impozitarea indirecta prezinta marele avantaj al randamentului, deoarece se

impune nu un profit, un venit, o avere ci o circulatie, o vanzare, o cumparare, un consum. Un

alt avantaj este rapiditatea perceperii impozitului si in acelasi timp este si mai putin

costisitoare decat impozitarea directa.

Marele inconvenient al impunerii indirecte il reprezinta inechitatea fiscala, pe de

o parte, ca urmare a proportionalitatii cotei de impunere, iar, pe de alta parte, din cauza

faptului ca nu tine seama de situatia personala a platitorului.

Principalele categorii de impozite indirecte sunt:

taxele de consumatie;

taxele vamale;

monopolurile fiscale;

taxele de inregistrare si de timbru.

2. Taxele de consumaţie

Cea mai raspandita forma de asezare a impozitelor indirecte o reprezinta taxele de

consumatie. Poarta denumirea de taxe dintr-o simpla obisnuinta, in fond acestea sunt

impozite in sensul ca sunt obligatorii, nu presupun o contraprestatie si sunt fara o destinatie

speciala.

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte cuprinse în preţul de vânzare al

mărfurilor produse şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra

cărora se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum.

Taxele de consumatie se aseaza in doua moduri: fie ca taxa generala pe consum – taxa

pe valoarea adaugata, fie ca un impozit (taxa) special asezat numai pe vanzarea anumitor

bunuri – accizele.

2.1 Forma sub care exista in prezent taxa generala de consumatie este taxa pe valoarea

adaugata (TVA).

Taxa pe valoarea adaugată se calculează asupra cresterii de valoare, adaugata de

fiecare agent economic care participa la ciclul realizarii unui produs sau la executarea unei

lucrari care intra sub incidenta acestui impozit.

Conform Titlului 3 al Codului Fiscal al Republicii Moldova, taxa pe valoarea

adaugata este un impozit general de stat, care reprezintă o formă de colectare la buget a unei

părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării pe tot

teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor

impozabile importate în Republica Moldova.

Subiecţii impozabili cu TVA sunt toţi agentii economici care vînd produse, execută

lucrări sau prestează servicii supuse impozitării cu TVA.

Suportatorii efectivi sunt reprezentaîi de consumatorii finali a bunurilor şi serviciilor

impozitate cu TVA.

Obiectele impozabile constituie livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili

sau importul mărfurilor, serviciilor în Republica Moldova.

Conform Codului Fiscal pe teritoriul RM sunt stabilite următoarele cote ale TVA:

a) cota-standard – în mărime de 20% din valoarea impozabilă a mărfurilor şi serviciilor

importate şi a livrărilor efectuate pe teritoriul Republicii Moldova;

b) cote reduse în mărime de:

- 8% - la pâinea şi produsele de panificaţie, la laptele şi produsele lactate livrate pe

teritoriul Republicii Moldova, cu excepţia produselor alimentare pentru copii care

sunt scutite de TVA; la medicamente; la zaharul din sfecla de zahar importat si/sau

livrat pe teritoriul tarii; la productia din fitotehnie si horticultura în forma naturală si

productia din zootehnie în forma naturala, masa vie si sacrificata, produsa si livrata

pe teritoriul tarii;

- 6% - la gazele naturale şi gazele lichefiate, atât la cele importate, cât şi la cele

livrate pe teritoriul Republicii Moldova;

c) cota zero - la mărfurile şi serviciile livrate, şi anume:

- marfurile, serviciile pentru export si toate tipurile de transporturi internationale de

marfuri şi pasageri;

- energia electrică, energia termica şi apa caldă destinată populaţiei livrată de către

întreprinderile producătoare reţelelor de distribuţie, precum şi de către reţelele de

distribuţie livrată populaţiei;

- importul şi/sau livrarea pe teritoriul Republicii Moldova a mărfurilor, serviciilor

destinate folosinţei oficiale de către misiunile diplomatice în RM.

- importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a marfurilor, serviciilor destinate

proiectelor de asistenţă tehnică realizate pe teritoriul Republicii Moldova de către

organizaţiile internaţionale şi ţările donatoare în limita acordurilor la care aceasta

este parte;

Pentru determinarea TVA ce urmează a fi achitată la buget pentru fiecare perioadă

fiscală, subiecţii plătitori de TVA vor calcula următoarele categorii de TVA:

1. TVA colectată – reprezintă TVA achitată sau care urmează a fi achitată de către

consumator pentru mărfurile şi serviciile livrate lor de către subiectul impunerii;

2. TVA deductibilă – reprezintă TVA achitată sau care urmează a fi achitată de către

subiectul impunerii furnizorilor, la procurarea bunurilor materiale şi la prestarea serviciilor

inclusiv la cele importate.

Prin urmare determinarea TVA care urmează a fi achitată la buget se va efectua după

formula:

TVA bug = TVA col - TVA ded

Evidenţa TVA colectată şi a TVA deductibilă se duce în registrul de evidenţă a livrărilor şi

respectiv registrul de evidenţă a procurărilor (care sânt completate în baza facturilor fiscale).

Dacă suma TVA deductibilă este mai mare ca suma TVA colectată , atunci diferenţa se

raportează la perioada fiscală următoare (spre restituire).

Exemplu: Un agent economic este plătitor de TVA şi are ca gen de activitate prelucrarea

lemnului şi producerea articolelor de tâmplărie. În luna octombrie 2010 întreprinderea a

procurat cherestea de la furnizorul său în valoare de 12000 lei inclusiv TVA. Din cheresteaua

procurată au fost fabricate uşi şi ferestre, care au fost comercializate în luna octombrie 2010

pe piaţa internă a Republicii Moldova la valoareda de 18000 lei inclusiv TVA.

Întreprinderea calculează TVA la buget.

TVA colectată = 18000 * 20% / 120 % =3000 lei

TVA deductibilă = 12000 * 20 % / 120 % = 2000 lei

TVA la buget = 3000 – 2000 = 1000 lei

Astfel pentru luna octombrie întreprinderea urmează să verse la buget TVA în sumă de 1000

lei până la 30 noiembrie.

TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este

inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea

veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil. Astfel, TVA afecteaza mai

pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi afecteaza o mare parte a veniturilor

lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind vorba de

cheltuieli de stricta necesitate).

2.2 Distinct de TVA in toate statele exista taxe speciale de consumatie care "lovesc"

numai anumite produse. Accizele sunt aceste taxe speciale de consumatie si se aseaza, de

regula, pe vînzarea acestor grupe aparte de produse. In prezent, aceste grupe speciale de

produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate, in principal, de bunurile care dauneaza

sanatatii si de produsele considerate de lux.

Spre exemplu, in Republica Moldova se platesc accize pentru urmatoarele grupe de produse:

alcoolul etilic alimentar, derivatele sale şi orice alte bauturi alcoolice;

produsele petroliere;

produsele din tutun;

alte produse si grupe de produse: cafea, bijuterii, autoturisme, parfumuri, blanuri

naturale, etc.

Scopul accizelor este unul fiscal, desigur, si anume formarea de resurse la dispozitia

statului. Cel putin la fel de importanta este insa si motivatia de ordin social a accizelor, prin

faptul ca aceste pot fi folosite ca si parghii fiscale pentru controlarea consumurilor, in sensul

descurajarii acelora care, spre exemplu, dauneaza sanatatii.

Platitorii accizelor sunt agentii economici care importa produsul respectiv pentru

vanzare, producatorii sau vanzatorii acestuia. Ca si in cazul TVA, suportatorul este insa, cel

care cumpara produsul respectiv, adica consumatorul final.

Accizele se calculeaza de regula în doua moduri, in functie de cum este exprimata cota

de impunere pentru fiecare produs accizat in parte. Astfel, cota de impunere poate fi:

fie o cota fixa in lei sau in euro pe unitatea de masura specifica (de exemplu pe litru,

pe gradul de concentratie, pe cifra octanica etc);

fie o cota procentuala care se aplica asupra bazei de impozitare.

Obiecte ale impunerii sunt mărfurile supuse accizelor. Drept bază impozabilă servesc

volumul în expresie naturală (litru, tonă, litru alcool absolut, bucăţi, cm³) sau valoarea

mărfurilor supuse accizelor.

Suma accizelor ce urmează a fi vărsat la buget se stabileşte în conformitate cu volumul

impozabil. Pentru aceasta, se ia volumul sau valoarea mărfurilor supuse accizelor, în expresie

naturală sau valorică şi cotele accizelor la care ele se impun în expresie bănească sau

procentuală de pe unitate de marfă, prin înmulţirea cotei la cantitatea sau valoarea mărfii

supuse accizelor.

Exemplu: Întreprinderea „Viorica” a fabricat şi comercializat în luna februarie 2011,

1000 parfumuri cu valoare de 150 lei/bucata, cota accizului pentru parfumuri fiind stabilită în

mărime de 30% din valoarea în lei a acestora, să se determine mărimea accizului ce urmează

a fi achitat.

1. Determinăm valoare livrărilor de parfum pentru luna februarie:1000buc x 150lei =

150000 lei,

2. Determinăm suma accizului: 150000 x 30% = 45000lei.

3. Monopolurile fiscale

Monopolul de stat reprezintă dreptul pe care şi-l rezervă statul de a produce şi/sau de a

vinde anumite bunuri de consum. Monopolul de stat nu este un impozit special, dar o

modalitate de percepere a impozitului indirect (pe cheltuieli). Impozitul este egal cu diferenţa

dintre preţul de vînzare stabilit de către stat şi costul de producţie, inclusiv profitul

întreprinzătorului.

Statul instituie monopolurile asupra producţiei şi/sau vînzării unor mărfuri cum ar fi:

tutun, sare, alcool, cărţi de joc etc. Monopolurile fiscale în funcţie de sfera lor de cuprindere

pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atît asupra

producţiei, cît şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb,

monopolurile parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie

numai asupra comerţului cu amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem menţiona:

Italia (asupra tutunului, chibriturilor); Germania (asupra băuturilor alcoolice); Spania (asupra

tutunului şi alcoolului).

Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sînt formate pe de o parte

din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte, din impozitul

indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece

numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un

asemenea impozit.

4. Taxele vamale

Taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a interventiei statului in comertul

international. Taxele vamale, sunt impozite indirecte ce se percep de către stat asupra tuturor

bunurilor importate, exportate sau tranzitate pe teritoriul ţării de către persoane fizice sau

juridice. Acestea sunt venituri fiscale ale bugetului de stat, fiind, totodată, şi un mijloc de

stimulare a exportului şi de lărgire a cooperării economice cu alte state ale lumii.

Taxele vamale cu ponderea cea mai mare sunt cele de import si acestea se platesc de

catre importatori o data cu depunerea documentelor ce atesta efectuarea tranzactiei. Aceasta

taxa vamala se adauga la pretul de cumparare, sporind astfel pretul la care se vor vinde aceste

produse in interiorul tarii importatoare. In final taxa va fi suportata de consumatorul

individual, ca de altfel, in cazul tuturor impozitelor indirecte.

Taxele de export se intalnesc rar, deoarece statele sunt interesate in general in

incurajarea exporturilor. Ratiunea lor este una fiscala si se intalneste in tarile care au nevoie

stringenta de venituri si le pot obtine in principal doar prin taxarea exporturilor (spre exemplu

in tarile care exporta masiv bogatii naturale: minereuri, cafea, cacao etc). Un alt scop al

acestor taxe vamale ar fi acela al descurajarii exporturilor de materii prime neprelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt introduse doar cu scop fiscal, deoarece nu afecteaza nici

productia, nici consumul, dar fiind utilizat teritoriul national, statul impune taxa. Sunt

practicate in cazuri foarte rare deoarece statele sunt interesate in general in tranzitarea

teritoriului lor, obtinand diverse beneficii de pe urma acestui lucru.

La etapa actuală, de regulă, taxele vamale deţin o pondere importantă în totalul

impozitelor indirecte. Aceste sunt percepute de către stat asupra mărfurilor, în momentul în

care acestea trec graniţele vamale ale ţării în scopul importului, exportului sau tranzitului şi

se instituie asupra bunurilor şi produselor care intră şi ies în/din ţară sau/şi asupra celor care

tranzitează teritoriul naţional.

Taxa vamală reprezintă o plată obligatorie, percepută de autoritatea vamală la

introducerea pe sau scoaterea mărfurilor de pe teritoriul vamal al RM.

Scopul aplicării tarifului vamal:

optimizarea structurii importului de mărfuri;

echilibrarea importului de mărfuri, protecţia producătorilor autohtoni de mărfuri;

crearea condiţiilor favorabile pentru integrarea economiei RM în economia mondială.

Conform Legii Republicii Moldova cu privire la tariful vamal (Nr.l380-XIII din 20.11.97), se

aplică urmгtoarele tipuri de taxe vamale:

- ad valorem - calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii;

- specifică - calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de marfă;

- combinată - care îmbină precedentele tipuri de taxe - ad valorem şi combinată;

- excepţională care, la rоndul său, se divizează în:

1) taxă specială, care se aplică cu scopul de a proteja mărfurile de origine indigenă la

introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor de producюie străine în cantităţi şi în condiţii

care cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor autohtoni de

mărfuri;

2) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul vamal a unor mărfuri la

preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara exportatoare în momentul importului şi, dacă sînt

lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni

de mărfuri identice ori similare, sau apar piedici pentru organizarea ori extinderea în ţară a

producţiei de mărfuri identice sau similare;

3) taxa compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul vamal a mărfurilor, la

producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost utilizate subvenţii, dacă sînt

lezate interesele, sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni

de mărfuri identice sau similare, ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţarî a

producţiei de mărfuri identice sau similare.

Cotele taxei vamale şi lista mărfurilor supuse acesteia se slabilese de către Parlament.

Ansamblul taxelor vamale ale unei tari se constituie in tariful vamal. Tariful vamal stabileste

modul concret de aplicare al taxelor vamale pe fiecare produs in parte. Practic este

reprezentat de o lista vamala care cuprinde toate produsele ce fac obiectul comertului

international si contine precizari precise privind modul de percepere al taxelor vamale.

Tema 13: Bugetul de stat

1. Conceptul de buget de stat.

2. Principiile bugetare.

3. Sistemul bugetar.

4. Deficitul bugetar.

1. Conceptul de buget de stat.

În economia contemporană bugetul public constituie veriga centrală a sistemului financiar

al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii financiare - relaţiile bugetare - care se

manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare

organelor statale la nivel naţional şi local.

În teoria şi practica economică, bugetul public este privit, de obicei, din două puncte de

vedere – ca o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar şi ca document de

previzionare şi de autorizare, ca principala balanţă financiară cu caracter operativ şi

obligatoriu a statului.

Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia

sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării

principalului fond centralizat de mijloace băneşti al statului şi a fondurilor unităţilor

administrativ – teritoriale, în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii, a

unor activităţi privind dezvoltarea economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi

perfecţionarea infrastructurii, constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, ordinea

publică şi de drept.

Ca principala balanţă financiară, bugetul public este documentul de bază, cu putere de

lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează la

dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija de

către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.

Bugetul de stat, ca element al finanţelor publice constituie principala componentă a

sistemului bugetar, el poate fi definit sub mai multe aspecte:

Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu

veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp.

Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă, cheltuielile şi resursele

statului. Aceasta pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor

bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative,

bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată se subliniază faptul că bugetul este

un act de previziune a resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse.

Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de un an. Legea bugetului de stat

este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice

fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică

Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii economice, care iau

naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea

funcţiilor statului. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii

prin care se prelevează resurse băneşti la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca

relaţii prin care se repartizează aceste resurse.

Din punct de vedere financiar, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat

de mijloace băneşti la dispoziţia statului, în care se încasează veniturile şi din care

se efectuiază cheltuieli din partea statului.

Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor

Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica

economică, socială, educativă, culturală, militară etc.); aceste opţiuni sunt relevate

prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt determinate de multipli

factori, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de forţa

revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea constrângerilor

economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele inerţiale

etc.

În condiţiile finanţelor clasice, bugetul public era considerat, ca act legislativ, doar o

listă a cheltuielilor şi a veniturilor publice, fără specificare vreunei legături cu starea şi

perspectivele economiei naţionale. În condiţiile tot mai complexe ale vieţii economico-

sociale de astăzi, doctrina financiară a completat imaginea despre buget şi a legat existenţa

acestuia de mersul şi starea întregii economii naţionale.

În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în care

se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un

plan financiar la nivel macroeconomic.

Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta în

funcţie de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condiţiile social-politice

interne, precum şi de conjunctura internaţională.

Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci

îndeplinesc rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrîngerii

unor activităţi, a producţiei şi consumului anumitor produse, pentru influenţarea anumitor

categorii sociale în realizarea acţiunilor în care statul este direct interesat.

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului,

repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării,

asigurarea ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi

de interes strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea

măsurilor de protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare.

Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli

curente şi de capital. Veniturile sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente

(fiscale şi nefiscale), venituri din operaţiuni de capital şi din transferuri de capital,

granturi.

Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a funcţiilor finanţelor

publice.

Rolul bugetului de stat, în economia de piaţa, se manifestă, îndeosebi pe plan financiar şi

economic:

Din punct de vedere financiar, bugetul de stat asigură mobilizarea şi dirijarea

resurselor financiare necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului.

Din punct de vedere economic, rolul bugetului de stat s-a accentuat datorită

contribuţiei sale sporite la realizarea obiectivelor politicii economice şi sociale a

guvernului în fiecare etapă. Rolul economic al bugetului de stat se concretizează în

încercările statului de a utiliza impozitele, taxele, subvenţiile şi alte cheltuieli publice

ca pârghii economice, ca instrumente de influenţare a conjuncturii economice.

Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se compară

veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este

considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi

care prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice şi sociale.

2. Principiile bugetare.

Bugetul de stat este un act de previziune administrativa si, în acelaşi timp, un tablou

comparativ al veniturilor si cheltuielilor aferente perioade la care se refera. Astfel, bugetul

trebuie sa reflecte cit mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate si destinaţia acestora,

sa permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate si a cheltuielilor

efectuate si sa ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţa si a

cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare clasice-

universalitatea, unitatea, anuitatea, echilibrul si specializarea bugetara-formulate

încă din secolul al X1X-lea. Unele dintre aceste principii si-au pierdut în buna măsură

semnificaţia iniţiala, iar altele au fost adaptate cerinţelor epocii contemporane. Modul de

aplicare in practica a acestor principii bugetare diferă de la o tara la alta si de la o

perioada la alta in cadrul aceluiaşi stat.

Cele mai reprezentative principii privitoare la bugetul de stat sunt:

1. Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile si cheltuielile publice trebuie

sa fie înscrise in bugetul de stat in sumele lor globale sau totale. Scopul urmărit de acest

principiu este de a facilita controlul financiar, interzicînd compensarea între cheltuieli şi

venituri proprii. În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile

cu sumele lor totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii

veniturilor totale, pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi

a destinaţiei ce va fi dată acestora.

2. Unitatea bugetara presupune ca veniturile si cheltuielile publice, exprimate in sumele

lor totale, sa fie înscrise intr-un singur document. Reunirea intr-un singur document a

tuturor veniturilor si cheltuielilor publice permite prezentarea clara a resurselor statului si

a destinaţiei acestora, precum si cunoaşterea exacta a resurselor de provenienţa a

veniturilor si a direcţiilor de utilizare a acestora. Pus în corespondenta cu universalitatea

bugetului si cerintele de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile bugetare, principiul

unitatii permitea, prin aplicarea sa, constatarea eventualelor abateri de la conditia de

echilibru bugetar prin compararea directa a celor doua parti ale bugetului (venituri cu

cheltuieli). În plus, se oferea posibilitatea unui control riguros asupra structurii veniturilor

si cheltuielilor publice, prevenind pulverizarea acestora în mai multe documente de

reflectare a lor.

3. Anualitatea, din punct de vedere istoric, este considerata prima regula bugetara

aplicata in practică. Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă

la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la

perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuiază cheltuielile înscrise în

autorizaţia dată Guvernului de către Parlament.

Principiul anualităţii a fost impus, iniţial, din considerente de natură politică. Eficienţa

controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală decît în

condiţiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe perioade de timp nu îndelungate.

Din punct de vedere tehnic, previziunile privind veniturile statului reflectă realitatea în

măsură mult mai mare atunci, cînd bugetul este elaborat anual, deoarece e dificil de a

prognoza veniturile şi cheltuielile statului pe perioade îndelungate în condiţiile unui

mediu instabil. Dar, neţinînd cont de această ultimă cerinţă, tot mai mulţi economişti

contemporani susţin necesitatea renunţării la principiul anualităţii si trecerea la adoptarea

unor bugete plurianuale. Argumentul principal pe care îl aduc in sprijinul teoriei

bugetelor plurianuale îl constituie faptul ca s-a extins considerabil intervenţia statului in

economie, iar in cadrul cheltuielilor cu caracter economic un loc important îl ocupa

cheltuielile de investiţii, care necesita aprobări pe perioade mult mai îndelungate.

Independent de aceste abateri de la principiul anualităţii, bugetul este elaborat si aprobat,

de regula, pentru o perioada de 12 luni. Anul bugetar poate sa coincidă sau nu cu anul

calendaristic. In tari, cum sunt: Austria, Belgia, Danemarca anul bugetar coincide cu anul

calendaristic; in alte tari (Marea Britanie, Canada, Japonia si altele) anul bugetar începe la

1 aprilie si sfârşeşte la 31 martie; in Italia, Suedia ş.a. anul bugetar se desfăşoară in

intervalul 1iulie-30 iunie, iar in S.U.A. in perioada de 1 octombrie-30 septembrie.

4. Echilibrul bugetar - cerinţa de baza a echilibrului bugetar o constituie acoperirea

integrala a cheltuielilor din veniturile ordinare ale bugetului de stat.

Echilibrul bugetar, in accepţiunea sa clasica, de egalitate intre nivelul veniturilor

curente si cel al cheltuielilor, a fost considerat mult timp "principiul de aur" al gestiunii

bugetare.

In tarile dezvoltate din punct de vedere economic, ca urmare a creşterii rapide a

cheltuielilor publice, bugetele se întocmesc si se încheie, tot mai frecvent, cu deficit.

Sunt tari in care legislaţia financiara nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate. De

exemplu, in Germania dreptul bugetar interzicând elaborarea de bugete deficitare,

precizează ca veniturile si cheltuielile aprobate prin lege, trebuie sa fie echilibrate. În alte

cazuri statele au renunţat la acest principiul la elaborarea bugetului de stat, elaborând si

prezentând Parlamentului spre aprobare bugete deficitare. Deficitul bugetar a devenit un

fenomen caracteristic lumii contemporane.

Unii economişti propun renunţarea la echilibrarea anuala a bugetelor si trecerea la

echilibrarea la intervale mai lungi a bugetelor, adică întocmirea de bugete plurianuale,

ciclic echilibrate.

5. Specializarea bugetară este principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să

fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele

bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţilege suma limită, înscrisă în

bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, pînă la care se pot efectua plăţi în contul

fiecărei cheltuieli publice.

Datorită diversităţii mari a veniturilor şi cheltuielilor bugetare incluse în bugetul de stat,

se impune o structurare şi o grupare a acestora după anumite criterii bine determinate.

Această grupare este reprezentată de clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor,

care grupează veniturile bugetare după provenienţa lor, iar cheltuielile după destinaţia

acestora.

6. Publicitatea bugetului – în raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat

trebuie adus la cunostinta publicului, bugetul fiind considerat unul dintre documentele de

cel mai larg interes public. În acest scop, sunt folosite mijloacele de informare si

publicitate, respectiv presa, radioul, televiziunea, internetul, etc., pentru ca cetatenii sa

dispuna de informatii utile, inclusiv sa cunoasca puncte de vedere ale specialistilor, iar

legea bugetului adoptat de Parlament, ca si datele statistice privind executia bugetara pe

perioade expirate, sunt publicate, în mod oficial.

3. Sistemul bugetar.

Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice

prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare. Problema

esenţială a structurării oricărui sistem bugetar derivă din ierarhizarea dreptului de decizie

asupra folosirii resurselor bugetare, care impune instituirea unui anumit sistem de venituri

cuvenite fiecărei verigi, precum şi modalităţii specifice de încasare a veniturilor şi de alocare

pe destinaţii a resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim sistem

bugetar de tip federal şi de tip unitar. Sistemul bugetar de tipfederal este constituit din trei

verigi:

bugetul federaţiei;

bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei;

bugetul local.

Sistemul bugetar de tipunitar este constituit din două verigi:

bugetul administraţiei centrale de stat;

bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.

Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. Sistemul bugetar este un

sistem unitar de bugete şi fonduri, care constituie bugetul public naţional, cuprinzînd:

a) bugetul de stat;

b) bugetul asigurărilor sociale de stat;

c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;

d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.

Bugetul de stat reflectă, prin indicatorii săi, relaţiile financiare exprimate de cheltuielile

corespunzătoare realizării obiectivelor şi acţiunilor de interes naţional, respectiv resursele

financiare mobilizate la dispoziţia statului (Guvernului). Între categoriile de cheltuieli incluse

în acest buget se remarcă cele pentru realizarea acţiunilor considerate de importanţă naţională

în domeniile social-cultural, apărarea ţării, protecţia socială etc., iar dintre formele sub care se

regăsesc resursele curente (ordinare) se disting impozitele (directe şi indirecte) în timp ce ca

formă a resurselor extraordinare se apelează, de regulă, la împrumuturile de stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) cuprinde relaţiile financiare exprimate prin

cheltuieli specifice acestui domeniu, concretizate în plata pensiilor, ajutoarelor şi

indemnizaţiilor, protecţiei sociale, respectiv prin veniturile caracteristice acestui domeniu, în

primul rînd contribuţiile pentru asigurări sociale.

BASS este o componentă a bugetului public naţional, definindu-se drept un plan financiar

anual în care se reflectă constituirea, repartizarea şi folosirea fondurilor băneşti destinate

protejării salariaţilor şi pensionarilor, precum şi familiilor lor. Separarea de bugetul de stat

face posibilă utilizarea fondurilor proprii ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru

protecţia cetăţenilor, iar dacă la sfîrşitul exerciţiului financiar rămîn resurse neutilizate,

acestea se raportează în bugetul anului următor şi nu se distribuie către alte bugete.

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) evidenţiază, la rîndul lor, relaţiile

financiare corespunzătoare cheltuielilor pentru acţiuni specifice colectivităţilor locale,

respectiv cele aferente formării veniturilor proprii sau sumelor ce se primesc de la bugetul

superior (de stat sau cel al raionului/municipiului respectiv). Bugetele UAT asigură cu

resurse financiare efectuarea măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi

culturale ale populaţiei şi pentru dezvoltarea teritoriului din subordine.

Unităţile administrativ-teritoriale (precum şi bugetele lor) sunt de două niveluri:

- autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I, care sunt constituite şi activează pe

teritoriul satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor) pentru promovarea intereselor şi

soluţionarea problemelor colectivităţilor locale. Autoritatea administraţiei publice locale de

nivelul I este reprezentată de:

1. Consiliul local – organ legislativ

2. Primarul localităţii – organ executiv

- autorităţile administraţiei publice locale de nivelul II, care sunt constituite şi activează pe

teritoriul raioanelor, municipiilor şi altor unităţi teritoriale, pentru promovarea intereselor şi

soluţionarea problemelor populaţiei UAT respective. Autoritatea administraţiei publice locale

de nivelul II este reprezentată de:

1. Consiliul raional – organ legislativ

2. Preşedintele raionului – organ executiv

Fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală (FAOAM) - Asigurarea

obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem garantat de stat de apărare a intereselor

populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin contribuirea, din contul primelor de asigurare, a

unor fonduri băneşti destinate pentru acoperirea cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate

de survenirea evenimentelor asigurate.

Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală se realizează prin contracte încheiate între

subiecţii şi Compania Naţională de Asigurări în Medicină. Încheierea contractului de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală este confirmată prin eliberarea de către asigurător,

fiecărei persoane asigurate, a unei poliţe de asigurare, în temeiul căreia acesta beneficiaza de

întregul volum de asistenţă medicală.

4. Deficitul bugetar.

Deşi unul din principiile de baza ale elaborarii bugetului de stat este echilibrul

bugetar, acesta din urmă nu se realizează, de cele mai multe ori, în mod automat, prin

acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare. În astfel de situatii spunem ca bugetul

se elaboreaza cu deficit de finantare, care poarta numele de deficit de bugetare. Aceasta

inseamna ca cheltuielile publice sunt mai mari in anul respectiv decat incasarile fiscale (din

impozite si taxe) din acel an.

Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată, cât şi în ţări cu

economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie, iar cauzele pot fi generate de propria

economie sau de conjunctura internaţională. Concret, printre aceste cauze se numără:

▪ nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut, care reprezintă una din cauzele interne ce duc la

apariţia sau creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a veniturilor

publice. În schimb, într-o economie dezvoltată, cu agenţi economici puternici, cu o pondere

ridicată a populaţiei ocupateşi cu o populaţie cu veniturişi averi ridicate, în care disciplina

financiară este respectată, veniturile publice care alimentează bugetul naţional se vor încasa

în cuantum ridicatşi la termenele prevăzute, ceea ce creează premisele acoperirii cheltuielilor

publice;

▪ gradul de redistribuire a produsului intern brut poate conduce la dezechilibre între

veniturileşi cheltuielile publice, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul

deşomajşi asistenţa socială. Pe de o parte, gradul redus de ocupare a forţei de muncă implică

încasări bugetare mai scăzute din impozitul pe venit, contribuţii la asigurări sociale ş.a., iar pe

de altă parte, necesită eforturi suplimentare din partea autorităţilor publice pentru protecţie

socială;

▪ creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au dus

la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice;

▪ fenomenele conjuncturale internaţionale îşi transmit influenţa prin intermediul cursului de

schimbşi al ratei dobânzii. Astfel, în anii ’70 - ’80, numeroaseţări (dezvoltateşi în curs de

dezvoltare) s-au confruntat cu deficite bugetare puternice în urma crizei petroluluişi

accentuării cursei înarmărilor. În funcţie de gradul de dezvoltare economică, diferite state au

depăşit situaţia mai uşor sau mai greu, în unele situaţii influenţele negative fiind propagate

(transferate) de la ţări bogate spre ţări sărace.

În ţările cu economie dezvoltată deficitele bugetare sunt comparativ mai mici, decît în

cele în curs de dezvoltare, iar cauzele apariţiei acestora se datorează, în principal, unor

elemente de structură care pot apare la un moment dat, pot fi rezultatul unei politici a

guvernelor de a asigura o protecţie socială ridicată a populaţiei. Datorită nivelului ridicat de

dezvoltare economică acoperirea deficitelor bugetare în aceste ţări nu constituie o problemă.

Nivelul deficitelor în aceste ţări este în jurul 2-3,5% din PIB.

Efectele în plan economic şi social ale deficitului bugetar sunt multiple.Existenţa

deficitului bugetar conduce la:

▪ creşterea datoriei publice şi, implicit, a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile publice

privind rambursările, dobânzileşi comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea

datoriei publice. Paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are loc o realocare a

fondurilor publice în detrimentul furnizării bunurilorşi serviciilor publice către populaţie;

▪ deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de

credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în competiţie

cu creditul particular (fenomenul de evicţiune), se opune investiţiilor private, încetinind

ritmul creşterii economice;

▪ în condiţiile în care împrumutul public este contractat de o generaţieşi este achitat de o alta,

apare o distribuire între generaţii a beneficiilorşi costurilor acestuia, care poate fi considerată

ca fiind inechitabilă, în funcţie de scopul iniţial al creditului public.

Daca puterea publica nu gaseste potrivita sau posibila ajustarea cheltuielilor publice la

nivelul veniturilor fiscale, atunci se pune problema finantarii deficitului bugetar aprobat.

Aceasta problema are doua moduri de rezolvare: prin emisiune monetara si prin imprumut de

stat.

Deficitul bugetar este, cel mai adesea, acoperit prin apelarea la venituri extraordinare,

care provin din împrumuturi de stat si emisiune de bani de hârtie. Acestea nu sunt decât

soluţii temporare, deoarece prin plata anuităţilor si a dobânzilor aferente împrumuturilor sunt

afectate veniturile perioadelor viitoare. Între deficitele bugetare si împrumuturile de stat

exista raporturi de intercondiţionare: apariţia deficitelor face necesara contractarea de

împrumuturi, iar acestea din urma antrenează noi cheltuieli publice, ceea ce contribuie la

sporirea deficitului bugetar. De asemenea, echilibrarea bugetului pe seama emisiunii de bani

de hârtie are consecinţe negative asupra economiilor naţionale ce constau in creşterea masei

băneşti in circulaţie, fără acoperirea corespunzătoare cu bunuri si servicii. Aceasta conduce la

reducerea puterii de cumpărare a banilor, precum si la creşterea preturilor si tarifelor. Astfel

de consecinţe ale fenomenelor inflaţioniste determina, în ultima instanţă, creşterea

cheltuielilor bugetare, ceea ce provoacă noi deficite.

În RM sursele de finanţare a deficitului bugetar se împart în:

1. Surse interne, care includ: împrumuturile BNM, împrumuturile acordate de alte instituţii

financiare, venituri de la vînzarea hîrtiilor de valoare de stat, alte împrumuturi, mijloace

depuse la bănci în conturi depozitare, diferenţa dintre cursul de schimb la sursele valutare,

mijloace din privatizarea patrimoniului de stat;

2. Surse externe, care includ: împrumuturile contractate de la alte state şi organizaţii

internaţionale, alte împrumuturi.

Universitatea de Stat ”B. P. Hasdeu” din Cahul Facultatea...

Documents

Transcript of Universitatea de Stat ”B. P. Hasdeu” din Cahul Facultatea...