MICHEL ZEVACOCAVALERII PARDAILLAN Volumul IIXXXIIDOMNUL DE PARDAILLAN-TATALCu două luni înainte de evenimentele pe care le-am povestit, doi oameni, într-o seară friguroasă, se opriră în faţa singurului han din Ponts-de-Ce, aproape de Angers. Unul dintre ei avea îmbrăcămintea şi înfăţişarea unui căpitan oarecare, călătorind în popasuri scurte spre compania lui; celălalt părea să-i fie scutier.Acest căpitan era însă mareşalul de Damville care, venind de la Bordeaux şi îndreptându-se spre Paris, se abătuse din drum să se oprească la Ponts-de-Ce.Călătorea numai cu un singur însoţitor tocmai pentru că, fără îndoială, nu voia să atragă atenţia nimănui.Pe de altă parte, făcuse un ocol atât de mare nu pentru a admira priveliştile atât de frumoase din Anjou, cu pădurile lor dese sub cerul satinat, cu râurile leneşe şi parcă lascive, curgând molatec printre pajişti, nici pentru a se răcori bând vinul limpede şi spumos de-acolo, mâncând tocătura de porc pregătită atât de minunat în satul acela încântător şi nici pentru a şopti cuvinte galante graţioaselor ţărănci, gătite cu bonete înalte şi înzorzonate, socotite printre cele mai frumoase şi mai puţin sfioase din întreaga Franţă.Mareşalul avea pur şi simplu o întâlnire în hanul din Ponts-de-Ce.Scutierul ieşea mereu în drum şi privea spre Angers.La ora opt, hangiul voi să ferece uşa, însă mareşalul îl opri, spunându-i că aşteaptă pe cineva.Când se întunecă de-a binelea, un călăreţ se opri în sfârşit în faţa hanului şi, fără să descalece, întrebă despre un călător care trebuia să fi sosit în ajun, sau chiar în ziua aceea. Şi când i se răspunse că în han se afla într-adevăr un călător împreună cu scutierul său, descălecă şi intră.Omul acela fu dus la ducele Henri de Montmorency, care schiţă un semn misterios.La un semn asemănător făcut de noul venit, mareşalul închise cu grije uşa şi întrebă grăbit.— Veniţi de la castelul din Angers ?— Da, monseniore.— Aveţi să-mi spuneţi ceva din partea ducelui ?— Care duce, monseniore ? răspunse cavalerul cu prudenţă.— Păi... acela care trebuia să facă zilele acestea o vizită... la castel.— Dacă aţi vrea să precizaţi, monseniore...— Ducele de Guise, spuse Montmorency cu glas scăzut.— Suntem de acord. Vă rog să iertaţi toate aceste precauţiuni, domnule mareşal, suntem foarte supravegheaţi.— Bine ! De Guise se mai află încă la Angers ?— Nu. A plecat acum trei zile şi se duce la Paris. Ducele de Anjou a plecat şi el, ieri.— Ştiţi cumva dacă între ei doi s-a stabilit vreo înţelegere ?— Nu cred, monseniore. Ducele de Anjou este prea ocupat cu filfizonii şi frizerii lui.— Îmi aduceţi deci un consemn din partea lui Henri de Guise ?— Da, domnule, iată-l...Apoi, mai încet:— La 30 martie, la ora nouă şi jumătate seara, la hanul Deviniere, în Paris, pe strada Saint-Denis. Vă veţi aduce aminte, domnule mareşal ?— N-am să uit.— Veţi întreba de domnul de Ronsard, poetul. Veţi purta mască. Veţi avea o pană roşie la tocă.— Deci, la 30 martie, seara, pe strada Saint-Denis, la hanul Deviniere. Asta-i totul ?— Da, monseniore. Pot să mă retrag ? Căci absenţa mea nu trebuie să fie observată.— Duceţi-vă. prietene, duceţi-vă. — Vă voi fi recunoscător dacă veţi comunica monseniorului Henri de Guise că mi-am îndeplinit întru totul misiunea şi dacă-i veţi spune că-i aparţin cu trup şi suflet, deşi mă aflu în suita ducelui de Anjou... după toate aparenţele.— Aşa voi face. Cum vă numiţi ?— Maurevert, la ordinele domniei-voastre, aici şi la Paris, unde va trebui să mă duc în curând.Apoi Maurevert salută şi se retrase. Câteva clipe mai târziu, mareşalul auzi galopul calului care pornise pe drumul spre Angers.„Iată o adevărată mutră de ticălos, gândi el. Cum poate Henri de Guise să folosească asemenea slujbaşi ? Iată unul care azi îşi trădează stăpânul. Dar cine poate şti dacă mâine nu ne va trăda şi pe noi ? în ce priveşte intâlnirea din strada Saint-Denis, mă voi duce, dar voi lua toate măsurile de precauţie !"Cititorii noştri au văzut cum Henri de Montmorency a şi luat efectiv parte la adunarea de la Deviniere, în seara când Ronsard şi poeţii săi se prefăcură a sacrifica un berbec şi când ducele de Guise şi acoliţii lui au căutat mijlocul de a ucide un rege.

După plecarea lui Maurevert, scutierul se urcă în camera mareşalului, care era la catul întâi şi dădea spre o curte mică, în care se aflau grajdurile.— Ne continuăm drumul, monseniore ? întreba scutierul.— Ba nu. Ne oprim aici, dar mâine dimineaţa, la prima oră, să fii gata. Între timp spune-le să-mi aducă cina, pentru că drumul mi-a deschis pofta de mâncare.Scutierul se retrase în grabă să împlinească poruncile stăpânului său.În clipa aceea, Henri de Montmorency auzi vociferări mânioase răsunând sub fereastra sa, în curtea cea mică.— Vă -spun că n-o să-l puneţi aici, ei drăcie ! Sunt sau nu sunt eu stăpân în hanul meu ?— Şi eu vă spun că stă bine aici! Pe Pilat! Pe Barabas !„Ce-i cu glasul acesta?" tresări Henri.— Grajdul e rezervat cailor acestor seniori, urlă hangiul.— Iar eu îţi jur că nu-mi voi lăsa calul să meargă în staul, printre vacile dumitale !— Domnule cerşetor, veţi fi dat afară !— Domnule gazdă, am să-ţi trag vreo două cu băţul !— Să mă baţi cu băţul, pe mine ! Ei, la naiba, au dreptate cei ce spun: Soldăţoi, pungăşoi!— Pe bună dreptate se spune: Angevin burduf de vin ! căci eşti beat, scumpule !— Burduf de vin ! Burduf de vin ! Pe toţi dracii, ai să mi-o plăteşti scump...* Locuitor din provincia Anjou.Restul frazei se pierdu într-o puzderie de interjecţii cumplite, care curând se preschimbară în urlete, devenite apoi la rândul lor gemete.Henri coborî repede în curte şi zări două umbre, dintre care una o bătea pe cealaltă cu sârgul şi ardoarea unui expert în asemenea fel de exerciţiu.— Ajutor ! Mă omoară ! zbiera hangiul văzând că sosesc întăriri.Căci umbra bătută măr nu era altcineva decât hangiul.Bătăuşul, la rândul lui, îşi întrerupse operaţia, îl salută curtenitor pe noul venit şi-i spuse:— Domnule, după spada dumneavoastră şi după înfăţişare, ghicesc că sunteţi gentilom. Şi eu sunt la fel şi vă cer să fiţi judecător în această ceartă, dacă veţi consimţi.Mareşalul făcu semn cu capul că e de acord, dar tăcu mai departe.— Deci, spuse din nou necunoscutul, căutând zadarnic să deosebească în întuneric trăsăturile celui cu care vorbea, bădăranul ăsta pe care l-am altoit cât am putut mai bine, îmi cere să scot calul meu din grajd şi să înnopteze în staul.— În grajd nu încap decât trei cai, gemu hangiul. Este loc numai pentru calul monseniorului, calul de schimb şi calul scutierului...— Unde-i loc pentru trei, e loc şi pentru patru. Nu-i aşa domnule ? Un animal atât de frumos şi debun ! Vreau să vi-l arăt, domnule ! Vă veţi da mai bine seama după aceea. Hei, gazdă, un felinar!Hangiul, fiind sigur că va fi sprijinit de călătorul pe care-l presupunea foarte bogat, după cele comandate la cină, se grăbi să aprindă un felinar.Henri de Montmorency i-l luă însă numaidecât din mână şi îndreptă lumina spre necunoscutul care-şi apăra cu atâta energie calul. Tresări şi zâmbi cu jumătate gură. „El e ! gândi contele. Am bănuit eu după glas.În acelaşi timp, Henri împinse uşa grajdului şi aruncă o privire înăuntru, zări lângă cei trei cai ai săi o mârţoagă de o slăbiciune îngrozitoare, cu oasele ieşite prin piele, cu copitele roase, cu coastele noduroase, cu un grumaz lung cât o zi de post, cu arcadele frunţii ieşite mult în afară. Ai fi jurat că e animalul din Apocalips. Calul acela cu picioarele foarte înalte, cu capul lui osos, păros, părea să fi postit mai mult decât se cuvine, iar ochiul lui trist exprima amărăciunea multor zile lipsite de ovăz. Părea totuşi de o vioiciune care rezistă la orice încercare şi se ţinea încă zdravăn pe picioare.— Iată, domnule, exclamă între timp necunoscutul, priviţi acest cap fin, linia nobilă a greabănului, părul lui lucitor, picioarele acestea subţiri şi spuneţi-mi dacă e drept ca un asemenea animal să doarmă într-un staul.Montmorency se întoarse, cu felinarul în mână şi murmură:— Aveţi dreptate, domnule de Pardaillan, iată un cal de preţ !Necunoscutul rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. Era să-i scape un strigăt, un nume. Montmorency îl opri cu un senin din ochi şi continuă cu glas tare:— Domnule, hangiul nostru vă va satisface dreapta dumneavoastră cerere. Iar, în ce vă priveşte, făceţi-mi cinstea de a primi să împărţiţi cina cu mine. Fără mofturi ! Ca între gentilomi ! Primiţi, nu-i aşa ?Vorbind astfel, spre marea uimire a gazdei, mareşalul de Damville îşi petrecu braţul sub cel al lui Pai'daillan şi-l conduse la el în cameră.Bătrânul Pardaillan, şi mai înlemnit de uimire decât hangiul, se lăsă dus fără să scoată o vorbă.

Totuşi, e sigur că pe drumul dintre curte şi cameră, el judecă situaţia, fiindcă în clipa când uşa se închise singură în urma mareşalului şi a lui, proptindu-se ţeapăn pe picioare, cu mâna stângă pe garda spadei, iar cu dreapta zburlindu-şi mustaţa căruntă, rosti fără vreo emoţie vizibilă:— Încântat de a vă revedea sănătos, monseniore !Apoi, îndreptându-şi trupul după salut şi proptindu-se în faţa lui, cu capul ridicat şi strângându-şi pleoapele, spuse:— Ceva mai îmbătrânit, totuşi... Ah, drace, ultima dată când am avut cinstea să vă prezint omagiile mele aveaţi vreo nouăsprezece ani şi, dacă socotesc bine... acum trebuie să aveţi vreo treizeci şi cinci sau şase. Eraţi pe atunci ceea ce se cheamă un brunet chipeş, monseniore, şi fără pereche în a vă răsuci mustaţa într-un anumit fel plăcut, dar şi ameninţător în acelaşi timp. Cum se schimbă oamenii !... Zăresc oare cu adevărat păr cărunt la tâmplele dumneavoastră ? Ce cută amară a căpătat gura ! Şi apoi, cât de mult vi s-a înăsprit chipul! Trebuie să spun că, oricum, nu era prea blând... Eu, după cum vedeţi, am rămas aproape acelaşi. Fiindcă, de la o anumită vârstă încolo, noi, soldaţii bătrâni, nu mai îmbătrânim. Pe la patruzeci de ani eram tot aşa cum mă vedeţi, şi dacă voi muri la o sută de ani, cum trag nădejdea, voi muri cum mă vedeţi. Fiindcă veni vorba, monseniore, modestele mele felicitări. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră şi totdeauna ca despre un spadasin di primo cartello, cum spunea o haimana care era prieten cu mine. Se pare că spintecaţi în două o ţeastă foarte curăţel şi că hughenoţii pe care i-aţi ucis sunt fără număr. Ei ! pe Pilat, eu sunt cel ce v-a pus spada cu două tăişuri în mână şi v-a învăţat loviturile la cap, precum şi lovitura de banderolă, idem şi cea cu vârful spadei. Dacă aş fi un îngâmfat, m-aş mândri cu un elev ca dumneavoastră. Dar nu sunt un îngâmfat, Domnul fie lăudat ! şi totuşi mă mândresc. Ce se aude, aţi spus. ceva, monseniore ? Ia te uită, nu spuneţi nimic ? Atunci, monseniore, aşa după cum v-am spus, sunt încântat că v-am revăzut sănătos... Ingăduiţi-mi deci să vă urez seară bună şi să încalec pentru că trebuie încă în noaptea aceasta să ajung la Baugé... o distanţă frumuşică. Dumnezeu să vă dea fericire, monseniore ! îmi îngăduiţi ?...— Domnule de Pardaillan, zise Henri de Montmorency, făceţi-mi, vă rog, cinstea să-mi împărţiţi cina.Bătrânul soldat care şi deschisese uşa, făcu o scurtă întoarcere militară. Ochii lui cenuşii priviră cruciş spre masa pe care hangiul, în timp ce el vorbea, aşezase tot felul de bunătăţi şi sticle pântecoase. Dar aceeaşi privire executând apoi un sfert de întoarcere spre mareşal, îl făcu pe Pardaillan să răspundă cu un oftat de părere de rău.— Iertaţi-mă, monseniore, sunt aşteptat... Îngăduiţi ?Un gest al lui Damville îl opri din nou pe aventurier.— Sunteţi atât de puţin aşteptat, încât adineauri vă certaţi să obţineţi un colţişor de grajd pentru calul dumneavoastră. De altfel, dacă n-aţi accepta, mi-aş putea închipui că vă este frică.Pardaillan tresări din creştet până-n tălpi şi izbucni în râs.— Frică ! spuse el. Ca să-mi fie frică ar trebui să-l intâlnesc pe dracul în persoană. Şi încă nu ştiu dacă nu l-aş lua de coarne şi nu l-aş trage de urechile lui ascuţite, spunându-i: „Domnule Satana, eşti un băieţaş. Salută-ţi maestrul !" Vedeţi deci, monseniore, că nu-mi poate fi frică de prezenţa dumneavoastră. chiar dacă aţi fi dracul gol, ceea ce îmi place să cred că nu este cazul.Vorbind astfel, bătrânul Pardaillan îşi aruncă pe pat toca şi mantaua. Îşi descheie centironul. În sfârşit îşi făcu toate pregătirile să cineze în voie: păstră totuşi lângă el spada lui lungă, rezemată de masă.Montmorency băgă de seamă acest amănunt. Îşi descinse sabia şi o aruncă de-a curmezişul patului, ceea ce văzând bătrânul pribeag se duse să şi-o aşeze şi pe a lui în acelaşi loc.Mareşalul de Damville se aşeză şi cu o îmbiere îl pofti pe tovarăşul de cină să facă la fel.— Mă supun, monseniore ! rosti Pardaillan, care se aşeză şi, cu un oftat adânc, desfăcu îndată capacul unei ulcele mari de gresie care, o dată desfăcută, răspândi prin odaie un miros delicios de tocătură de porc.— Oh ! oh ! zise Pardaillan, astă-seară e chef pe socoteala altuia ! Nu ştiu dacă sunteţi ca mine, monseniore, dar am o slăbiciune pentru tocătura de porc, ceea ce nu mă împiedică să am tot respectul şi pentru omleta cu slănină de colo şi să simt o adevărată veneraţie pentru friptura de căprioară, cum este aceea care ne aşteaptă. Pe toţi dracii ! O masă de pomină ca aceasta, la doi paşi de un foc bun, când vântul îngheţat suflă pe-afară şi hangiii fac o mutră tristă şi când ai vreo douăzeci de leghe în picioarele... calului, şi când... şi când...— Şi când te întrebi unde o să înnoptezi, după ce probabil ai fi cinat sărăcăcios sau deloc, nu-i aşa ?Pardaillan izbucni în râs.„Asta-i bună, gândi el, nu-mi vorbeşte de nimic... să fi uitat oare de întâmplarea aceea ?"— Aţi pus degetul pe rană, continuă el cu glas tare. Ah, monseniore, adevărul e că înnoptez cel mai des la hanul cerului liber, decât în alt han. Iar hanul acela, poate că nu ştiţi, n-are nici cuptoare, nici proţap, nici ajutori de bucătari, nici şefi ; dacă acolo se zăreşte vreo lumină, este aceea trimisă de o rază de lună ; dacă simţi vreun miros, acela nu-i nici al unui pateu, nici al unei omlete onorabile, ci parfumul drobiţei sau al florii de iarbă-neagră ; dacă te stropeşti înseamnă că te-a udat apa vreunui nor trecător şi nu ceea ce gâlgâie

dintr-o sticlă. De aceea, în faţa unui chilipir ca acesta, după cum vedeţi, monseniore, încerc să recâştig cât mai bine timpul pierdut.Într-adevăr, Pardaillan, care vorbea cât doi, nu pierdea din această pricină nici o bucată de înghiţit, înfulecând cât patru.Damville îl privea gânditor.„La ce dracu s-o fi gândind ? îşi zicea bătrânul mercenar. Are un zâmbet batjocoritor care nu prevesteşte nimic bun. Şi acum tace. Proastă afacere ! Cei tăcuţi îmi îngheaţă sufletul. Ei, om vedea noi ce-o să mai fie!"Henri începu atunci să vorbească de parcă ar fi vrut să-şi liniştească oaspetele.— M-aţi felicitat adineauri, spuse el pe un ton tăios şi aspru, trebuie şi eu să fac acelaşi lucru. Pe Dumnezeul meu, n-aţi îmbătrânit de fel! V-am recunoscut îndată numai după felul cum vă mişcaţi. De altfel, am păstrat o bună amintire despre dumneavoastră !... (Soldatul îşi ciuli urechea). De pildă, nu vi s-a învechit decât îmbrăcămintea ! Blestemat să fiu ! dar aş jura că purtaţi aceeaşi cazacă ca şi în ziua când m-aţi părăsit atât de grăbit. (Iată-ne în sfârşit! gândi Pardaillan care înghiţi un rest de tocătură şi-şi turnă un pahar plin). Sărmană cazacă ! Dar ce văd? O gaură la cotul stâng... un petic în faţă... şi cârpeli... mă las păgubaş să le mai număr ! Şi cizmele ! Sărmanele cizme ! Grozav mai ţipă după ajutor. Dar, pe toţi dracii, purtaţi un pinten de fier şi un altul de oţel! Şi nici n-au aceeaşi lungime ! Vai, cât de slab sunteţi! Ascultaţi-mă, rar am văzut un cal mai ciolănos decât al dumneavoastră ! Dar să ştiţi că sunteţi mai ceva decât calul. Cum izbutiţi, şi unul şi celălalt, să rezistaţi de la un popas la altul ? Dar când mergeţi prin munţi şi văi, călare, şi când vântul se strecoară prin găurile pe care le văd la manta şi când umbrele inserării încep să vă învăluiască pe amândoi, trebuie să treceţi desigur drept o fantomă de cavaler călărind pe-o umbră de cal !În timp ce mareşalul, aplecându-se, se învârtea la dreapta şi la stânga, distrându-se să-i facă bătrânului cavaler un portret cât mai fidel, un portret pe cât de exact pe atât de puţin generos, Pardaillan luase atitudinea de falsă modestie a cuiva care este lăudat peste măsură şi copleşit de greutatea elogiilor.— Ce vreţi, monseniore, spuse el cu un glas din care ţâşnea ironia, mi-am purtat întotdeauna mizeria cu cochetărie ! Şi-apoi, dacă ne-ar trece prin cap să purtăm pieptare bune din stofă nouă, n-aţi mai avea cum să-i deosebiţi pe oamenii cumsecade de borfaşi!După rostirea acestei fraze cu două înţelesuri pe care mareşalul o putea interpreta în favoarea lui, bătrânul soldat goli un păhărel de Saumur şi clipi din ochi, muşcându-şi cu vârful buzelor mustăţile aspre.— În ce mă priveşte, am să-mi amintesc mult timp de întâlnirea noastră, monseniore !Montmorency îşi puse cotul pe masă şi bărbia în palmă, privindu-şi ţintă musafirul.— Dar ce s-a întâmplat cu dumneavoastră după ce nu v-am mai văzut ? întrebă el deodată.— Cu mine, monseniore ? Am devenit ceea ce vedeţi, adică ceea ce fusesem înainte ca ilustrul vostru părinte, conetabilul, să mă fi luat la castel.— Dar încă o dată... ce-aţi făcut ?— Am trăit, monseniore.— Unde aţi locuit ?— Pe toate drumurile unde te poţi aciui, sub toate cerurile ospitaliere. Totuşi, trebuie să vă spun că am locuit la Paris timp de aproximativ doi ani.— La Paris ! Ehei ! Şi de ce l-aţi părăsit ?— De ce l-am părăsit ? zise Pardaillan, ai cărui ochi cenuşii scânteiau de şiretenie. Ei bine, am să vă spun, monseniore. Mă aflam deci la Paris, foarte liniştit şi găzduit într-un han foarte bun şi frumos... eram fericit, mă îngrăşasem într-atât încât uneori mi-era ruşine de mine... Dar. iată că, într-o seară, chiar în octombrie trecut...Mareşalul tresări.— Într-o seară, deci, am zărit la cotitura unei străzi pe cineva... o veche cunoştinţă de-a mea. Trebuie să vă spun, monseniore, că ţineam cu tot dinadinsul să nu-l întâlnesc pe acel cineva... Închipuiţi-vă că omul acela voia din răsputeri să mă facă fericit fără voia mea. Mi-am spus pe loc: dacă rămân la Paris, până la urmă tot am să mă-ntâlnesc nas în nas cu el ! Şi atunci, adio mizeria mea dragă, care-mi plăcea atât de mult ! Va trebui să fiu fericit, să vorbesc şi apoi să dau explicaţii şi apoi... pe scurt, am şters-o fără surle şi trâmbiţe şi mi-am reluat rătăcirile pe marele drum al întâmplării şi al necunoscutului ! Notaţi,, monseniore, că dacă n-ar fi fost vorba decât de mine aş fi rămas... dar aveam pe lângă mine pe cineva... la care ţineam mult şi este sigur că omul întâlnit n-ar fi vrut să mă facă fericit numai pe mine, ci l-ar fi făcut fericit şi pe fiul meu... ah, drăcie, iată că mi-a scăpat cuvântul !...— Dar, zise Montmorency, mă aflam la Paris tocmai în perioada despre care vorbiţi.— Ia te uită ! Cum de s-a întâmplat aşa, monseniore ? De ce nu v-am întâlnit mai bine pe dumneavoastră decât pe omul despre care vorbesc? — Da, eram acolo, zise din nou mareşalul. Şi-mi amintesc chiar de o aventură care mi s-a întâmplat pe atunci. Fiind atacat într-o seară de nişte derbedei, eram gata să mă prăpădesc, când am fost salvat de un viteaz necunoscut, căruia i-am dăruit pe cel mai bun dintre caii mei, pe bunul Galaor...„Ducă-se la dracu ăl de te-a salvat, mormăi în sinea lui bătrânul soldat. Al naibii serviciu mi-a mai făcut !"

Urmară câteva clipe de tăcere. Mareşalul chibzuia. Cerceta cu o sumbră satisfacţie chipul nepăsător şi cutezător al musafirului şi se părea că bucuria lui creşte pe măsură ce reuşea să observe la soldat amănuntele săritoare în ochi ale mizeriei.— Scumpul meu domn Pardaillan, spuse el deodată, aţi observat un lucru ? Că nu ne-am mai văzut de şaisprezece ani, vă ţin aici, în faţa mea, de mai mult de două ore şi nu vă cer socoteală pentru trădarea dumneavoastră ?„Hait ! A spus-o totuşi !" gândi Pardaillan.— Ce trădare ? zise el cu glas tare, căutând cu ochii după spadă.Şi pentru că Henri tăcea, şovăind poate să redeştepte nişte fantome vechi care dormeau în el, Pardaillan se bătu peste frunte şi spuse:— Aha ! Mi-aduc aminte ! Monseniorul vrea să-mi vorbească fără îndoială de zdrenţărosul acela, de ticălosul, de trădătorul acela, de mizerabilul care a omorât un cerb în pădurea monseniorului ? L-aţi spânzurat de craca cea mai de jos a unui castan, pe care-l mai am încă în faţa ochilor. Grozav copac, pe cuvântul meu ! E-adevărat, iar pentru acest lucru mă recunosc cu toată umilinţa vinovat, că l-am dezlegat pe pezevenghi de cum seniorul a întors spatele, ca dovadă că a fugit fără cel puţin să-mi mulţumească. Asta o să mă înveţe minte. A fost o trădare, v-o mărturisesc.— Nu cunoşteam acest amănunt, domnule de Pardaillan, zise Montmorency.— Ce dracu ! Păţania asta nu e socotită oare de monsenior drept trădare ? La urma urmei, între atâţia spânzuraţi, unul mai mult, unul mai puţin... acum am priceput despre ce este vorba. Îmi amintesc că, într-o seară, monseniorul s-a înţeles cu câţiva preacinstiţi baroni, ca şi el, să meargă la lăsarea nopţii să spargă uşa unei colibe, să răpească tânăra mireasă care se căsătorise în aceeaşi zi şi s-o tragă la sorţi înainte ca soţul... ajunge ! Seniorul şi prietenii lui au găsit coliba goală, căci pasărea zburase. Să nu credeţi că e vorba de cinism, îmi crapă obrazul de ruşine, dar sunt obligat să recunosc că eu am fost acela care l-am înştiinţat pe tânărul soţ al domnişoarei...— Am uitat de pasăre şi de colivia goală, domnule de Pardaillan.— Ah ! atunci renunţ să ghicesc. Îmi permiteţi, monseniore? Când am cinat bine, mi-e cu neputinţă să diger ca lumea dacă nu-mi simt spada la şold. o meteahnă de bătrân duelgiu.Pardaillan se ridică. Cu o mişcare rapidă puse mâna pe spadă şi se încinse cu ea oftând uşurat.Henri de Montmorency schiţă un zâmbet silit, ca de obicei, care dădu chipului său o expresie crudă, de ironie josnică.— Acum, spuse el, sunt sigur că vă va reveni memoria.— Într-adevăr, zise cu nepăsare Pardaillan, îmi amintesc de anumite trădări de felul celei pe care v-am povestit-o. Monseniorul ar vrea să facă din întâmplare, aluzie la afacerea de la Margency, după care am avut regretul să-l părăsesc ?— M-aţi părăsit pentru că v-aţi gândit că veţi fi spânzurat.— Spânzurat! Asta-i bună, monseniore ! Rupt în bucăţi, tras pe roată de viu, asta mai zic şi eu ! Dar numai spânzurat! Pentru atâta lucru nu m-aş fi ostenit să plec în călătorii atât de lungi. În ce priveşte isprava, o mărturisesc, ca şi pe toate celelalte, monseniore. În ziua aceea v-am trădat. Am înapoiat-o pe micuţă mamei sale. Ce vreţi ?. Am auzit-o pe mamă plângând ; am auzit-o spunând lucruri care m-au înfiorat; nu ştiam că durerea omenească poate găsi asemenea accente ; şi nu ştiam nici că există asemenea dureri. Iată de ce mi-am spus că dacă aţi fi auzit-o plângând pe mama aceea, mi-aţi fi poruncit pe loc să-i înapoiez copilul. Deci n-am făcut decât s-o iau înaintea poruncii domniei-voastre... apoi, mi-am spus că, în faţa unei asemenea dureri, v-aţi fi îngrozit de crima pe care o făptuisem răpind-o pe micuţă şi că, ros de această groază îndreptăţită, nu veţi scăpa prilejul să mă aruncaţi într-o temniţă, fapt pentru care am plecat. Lăsaţi-mă să-mi duc până la capăt spovedania: de şaisprezece ani încoace nu e zi de la Dumnezeu în care să nu mă fi căit că v-am ascultat în ziua aceea şi că am fost astfel cauza unor mari nenorociri.. Dar dumneavoastră, monseniore ?Henri de Montmorency rămase tăcut câteva clipe şi apoi spuse:— Bine, meştere Pardaillan. Văd că aveţi memorie bună. Revin la cele ce v-am spus: m-aţi trădat. Nu caut şi nici nu vreau să cunosc motivele trădării dumneavoastră ; o constat, asta-i tot. Vă rog însă să observaţi că nu vă reproşez această trădare. Am uitat-o. Vreau s-o uit !Pardaillan asculta cu mare atenţie.Mareşalul se ridică şi cu o severă demnitate adăugă:— Vreau de asemenea să uit că acum o clipă aţi pus mâna pe spadă, gândindu-vă că între noi doi ar putea avea loc o dispută. Vreau să uit că aţi putut crede un moment că eu îmi voi încrucişa spada cu un vătrai.Pardaillan se ridică şi-şi încrucişă braţele:— S-ar putea ca spada dumneavoastră să se fi încrucişat cu altele mai nobile. Eu nu mă număr printre baronii aceia care-şi fac o meserie din a fura femei şi copii ; nu mă număr printre ducii aceia care au fost unşi cavaleri ca să-l apere pe cel slab şi să-l scuture pe cel tare, dar care îşi terfelesc cavalerismul tremurând în faţa prinţilor, căutând apoi să-şi spele josniciile în sângele victimelor lor. Nu, monseniore! Eu n-

am păduri ai căror copaci să-i pot preface în spânzurători, nici sate în care să-mi pot plimba orgoliul nedreptăţilor săvârşite, nici castele cu carcere nici bailivi care să mă linguşească, nici gărzi la po dul mobil, pe care remuşcările izbutesc totuşi să-l treacă în nopţile de iarnă, când şuieratul vântului seamănă atât de bine cu gemetele şi strigătele de răzbunare. Prin urmare, eu nu sunt ceea ce se cheamă un mare senior. Dar e bine ca uneori marii seniori, ca dumneavoastră, să audă un glas ca al meu. De aceea vă vorbesc fără mânie şi fără teamă, ştiind că dumneavoastră sunteţi un om ca şi mine, ştiind că spada mea valorează cât a dumneavoastră, şi că, dacă v-ar veni acum în gând să mă siliţi să tac, eu aş avea destulă mărinimie să uit amintirile de neuitat şi să cinstesc spada dumneavoastră cu loviturile spadei mele.Henri de Montmorency dădu din umeri şi spuse:— Domnule de Pardaillan, vă rog să vă aşezaţi. Avem de vorbit.Mareşalul auzise oare aspra mustrare a cavalerului rătăcitor ? Da, fără îndoială. Dar îşi spunea poate că, venite de atât de jos, cuvintele acestea nu-l puteau atinge. Sau, poate că atitudinea lui Pardaillan îi stârnea o admiraţie ce îndreptăţea planul pe care-l întocmise.Aşezându-se şi el, vorbi mai departe cu multă răceală în glas:— Văd, meştere Pardaillan, că mai sunteţi încă tot atât de mare amator de duel, dar, cu voia dumneavoastră, astă-seară nu Veţi trage spada din teaca. Vi se vor mai ivi destule prilejuri pentru asta. Va socot un gentilom cumsecade şi demn, iar spadei dumneavoastră îi acord cinstea pe care o apăraţi cu atâta dârzenie. Cuvintele rostite nu mă jignesc. Nu vreau să văd în ele decât părerea unui bărbat viteaz şi devotat. Dacă sunteţi de acord, ascultaţi-mă. căci vreau să vă fac câteva propuneri pe care veţi fi liber să le primiţi sau să le respingeţi. Dacă le refuzaţi, veţi pleca pe drumul dumneavoastră şi eu pe al meu, şi asta va fi tot. Dar dacă le primiţi, veţi avea parte numai de onoruri şi de avere.— Iată ce se cheamă a vorbi deschis, monseniore !Pardaillan îşi spunea însă în sinea lui:„Cât de mult îl schimbă vârsta pe om ! Altădată, pentru un sfert din cele ce i-am spus acum, ar fi sărit la mine cu spada şi pumnalul în mâini... Dar ce-o fi vrând de la mine ? Să fi uitat povestea de la Ma'rgency, sau oare nu-mi mai poartă pică pentru ea ? Mă mângâie, mă linguşeşte, să aibă oare iar nevoie de mine ?"— Domnule de Pardaillan, continuă mareşalul după un moment de gândire. ştiţi că foarte mulţi tineri şi dintre cei mai viteji, v-ar invidia pentru cutezanţa privirii, pentru agilitatea mişcărilor... Altădată eraţi de temut, acum aţi devenit înfricoşător...— Ei. cunoaştem şi noi meseria de duelgiu, asta-i tot.— Dar vârsta?— Ah, monseniore, mi-aţi spus chiar dumneavoastră că n-am îmbătrânit. Într-adevăr, anii nu mă apasă.— Aşa încât, la fel ca în ziua când v-am văzut ţinând piept la trei spadasini...— Ei, monseniore, dacă nu sunt decât trei, totul e în ordine.— Aşadar, n-aţi pierdut nimic din sângele rece, din supleţea şi din forţa pe care le-am admirat atât ?— Monseniore, tot rătăcind pe drumuri, ai numeroase întălniri şi n-a trecut nici o săptămână fără să am de lucru. Să nu vă fie cu supărare, dar în castelul dumneavoastră de la Montmorency îmi rugineau încheieturile. De atunci încoace am făcut destulă mişcare, slavă Domnului, şi am recăpătat ceea ce pierdusem.— Bine, zise mareşalul cu o privire plină de admiraţie, dar nesăţioasa dumneavoastră poftă de aventuri, care vă caracteriza ?— Pofta mai se află. Ii lipsesc numai prilejurile de satisfacere.Dublul înţeles şi tonul erau atât de nostime, încât mareşalul nu se putu împiedica să râdă din toată inima.„Bun ! gândi soldatul. Cu siguranţă că nu-mi mai poartă pică." — Aşa încât, continuă Henri, reluând gluma, dacă vi s-ar oferi să cinaţi în fiecare zi pe săturate...— Aceasta depinde de felul de masă ce mi s-ar oferi. Sunt aventuri şi aventuri. Unele îmi stărnesc pofta ; altele, dimpotrivă, îmi displac şi mă fac să fiu sătul înainte de a mă fi aşezat la masă.— Bine, zise mareşalul, recăpătând înfăţişarea aceea întunecată care-l părăsea atât de rar. Ascultaţi-mă cu toată atenţia, pentru că ceea ce vă voi spune este de cea mai mare importanţă.Părea să mai aibă o ultimă şovăire, dar până la urmă se hotărî:— Domnule de Pardaillan, ce credeţi despre regele Franţei ?Cavalerul rătăcitor făcu ochii mari.— Despre regele Franţei, monseniore ? Dar ce dracu voiţi ca un biet om ca mine să poată gândi altceva, decât că el este regele ! Regele ! Adică, atotputernicia în persoană, o fiinţă ceva mai mică decât Dumnezeu, dar cu mult mai mare decât un om şi către care nu trebuie să-ţi ridici ochii de frică să nu fii orbit...— Pardaillan, presupun că nu faceţi parte dintre cei cărora le este frică să nu fie orbiţi. Aţi privit deci spre el. Spuneţi-mi ce credeţi şi vă dau cuvântul meu că nimeni nu vă va afla părerea.— Monseniore, aş fi mult mai în largul meu dacă aţi începe dumneavoastră...— Fie, zise mareşalul cu glasul lui teribil de calm, eu cred că regele Carol al IX-lea nu este un rege...Pardaillan tresări. Crezu că vede deschizându-se lângă el o prăpastie, iar în fundul prăpastiei zbătându -se nişte umbre ciudate care se năpusteau spre un ţel necunoscut.

— Monseniore, zise el, n-o cunosc pe Majestatea Sa. Se spune despre rege că e slab şi rău ; se spune că e atins de o boală care-i dă crize de furie ; se mai spune că e nemilos şi lipsit de curaj ; iată ce se spune. Dar eu nu ştiu nimic... În afară de un lucru: că un asemenea rege nu poate inspira devotamente adevărate.— Dacă aceasta este într-adevăr părerea dumneavoastră, cred că ne vom putea înţelege. Sunteţi liber, puternic, plin de curaj şi de îndemânare. În loc să risipiţi aceste calităţi în aventuri prăpădite la drumul mare, le puteţi pune în slujba unei cauze măreţe. Există şi primejdii. Dar primejdia nu vă displace. Ce-aţi spune dacă, în locul acestui rege maniac, bănuitor, nemilos şi bolnav, ar veni un rege care ar fi generozitatea personificată, un rege care să fie mare prin inima şi prin originea lui, tânăr, entuziast, visând fără îndoială să devină ilustru şi, în consecinţă, dând tuturor celor din jur prilejul să se distingă ?— Monseniore, îmi propuneţi pur şi simplu să conspir împotriva regelui...— Da ! zise hotărât Montmorency.Pardaillan clătină din cap şi scoase un fluierat prelung.— Vedeţi, spuse din nou mareşalul, de câtă încredere vă bucuraţi după toate trădările dumneavoastră ? Oamenii de felul dumneavoastră sunt rari şi atunci când întâineşti unul dintre ei simţi toată fericirea de-a le putea vorbi cu inima deschisă.— Nu zic ba, monseniore. Numai că o fericire ca aceasta te poate duce la eşafod.— Vă e frică ?— De ce aş putea să mă tem, dacă nu mi-a fost frică nici de dumneavoastră ?— Atunci, ce vă împiedică ? zise Montmorency zâmbind la această linguşire meşteşugită. De altfel, trebuie să vă previn că nu vă cer o acţiune directă, ci una de mână doua.—Lămuriţi-mă, monseniore, lămuriţi-mă. E uimitor cât de greu pricep când nu mi se vorbeşte într-o franceză limpede.— Aşadar sunt angajat în această aventură. Oricare ar fi rezultatul ei, voi merge până la capăt. S-ar putea ivi o situaţie în care să am nevoie în jurul meu de câţiva oameni devotaţi. In' caz de înfrângere, cu greu m-aş putea apăra singur sau înconjurat de indiferenţi. În sfârşit, am nevoie de cineva care să vegheze asupra mea în timp ce eu îmi voi păstra întreaga libertate de acţiune. Când voi pleca la luptă, persoana aceea va fi lângă mine, gata, la nevoie, să mă apere de lovituri. Dacă aş fi prins, el s-ar strădui să mă elibereze. Şi nimeni altul n-are ca dumneavoastră acele calităţi de dibăcie şi de supleţe necesare într-un asemenea război. Cu atât mai mult cu cât voi avea nevoie de un ambasador şi astfel veţi fi cel ce-mi va cunoaşte gândurile şi va putea vorbi în numele meu...— Încep să înţeleg, monseniore. Voi fi braţul ce va lovi fără să se poată cunoaşte creierul care-l pune-n mişcare.— Minunat. Vă convine treaba ?— Da, dacă îmi va stârni interesul.— Ce-mi cereţi ? Vorbiţi şi nu vă sfiiţi să cereţi.— Pentru mine nimic altceva decât să mi se plătească cheltuielile de drum, precum şi cele ale acţiunilor mele.— Veţi primi cinci sute de scuzi pe lună, atâta vreme cât veţi rămâne în serviciul meu în acest scop. E destul?— E prea mult. Dar aceasta este o plată, monseniore, nu o răsplată.— Dacă nu vreţi nimic pentru dumneavoastră, atunci pentru cine vreţi să cereţi ceva ?— Pentru fiul meu.— Ah, aveţi un fiu !— Nu v-am spus-o, monseniore ?— E-adevărat. Ei bine, ce-mi cereţi pentru fiul dumneavoastră ?— Dacă acţiunea nu izbuteşte, să-i fie asigurată prin donaţie o sumă de o sută de mii de livre.— Şi dacă acţiunea reuşeşte ?— Adică, dacă pe tron va fi pus un rege ales de noi ? Atunci, monseniore, nu vă mai cer bani. Cred că un grad de locotenent, împreună cu promisiunea de a deveni căpitan, ar fi o răsplată dreaptă pentru fiul omului ce v-a servit. Cu atât mai mult cu cât acest fiu aduce cu el o spadă care, vă asigur, nu e deloc de dispreţuit.— În ce priveşte cele o sută de mii de livre, mă angajez chiar de acum. Gradul de locotenent mă oblig să-l trec pe lista condiţiilor pe care socotesc să le impun pentru acordul meu definitiv.— Foarte bine, monseniore, cuvântul dumneavoastră îmi ajunge... pentru moment... Şi când începem treaba? Cu alte cuvinte, când îmi cereţi să fiu la Paris ?Mareşalul se gândi câteva clipe.— Păi, peste două luni, de pildă, sfârşi el prin a spune. Până atunci nu se va pregăti nimic important. Va fi de-ajuns să veniţi la palatul meu în primele zile ale lui aprilie.— Voi fi atunci acolo, monseniore, şi chiar mai devreme.— Nu-i nevoie. Ar fi bine, dimpotrivă, să nu fiţi văzut până atunci la Paris. Tot aşa, când veţi sosiacolo, ar fi bine să vă duceţi direct la palatul Mesmes, căutând să nu întâlniţi nici o figură cunoscută.

— Voi sosi noaptea, în primele opt zile din aprilie.— De minune. Şi ce veţi face până atunci ?— Eh, am să mă apropii încet, încet, de Paris, ca un bun plimbăreţ ce sunt.— Aveţi nevoie de bani ?Fără să aştepte răspunsul, mareşalul îl chemă pe scutier şi-i şopti câteva cuvinte. Scutierul ieşi şi se întoarse după câteva clipe cu un săculeţ rotunjor pe care-l puse pe masă.— Iată, spuse bătrânul mercenar, un fel de desert din care n-am mai gustat de multă vreme.Spunând acestea, puse mâna pe sac, care dispăru intr-o clipită în buzunarele lui.La un ceas după desfăşurarea acestei scene totul adormise în han. Numai Montmorency şi Pardaillan mai şedeau pierduţi pe gânduri înainte de a adormi. Unul în patul lui, celălalt în fânul din pod, unde îşi alesese locuinţa.„Am făcut, se gândea unul, o achiziţie pentru care ducele de Guise ar fi plătit cu greutatea lui în aur."Celălalt îşi spunea:„Îmi pun capul în joc, dar aşa îi adun copilului o avere."XXXIIICAPTIVELEÎn primele zile ale lunii aprilie, adică pe vremea când bătrânul Pardaillan, în straie noi, transformat din cap până-n picioare, se apropia de Paris, şi Când fiul său căuta să intre în legătură cu Francois de Montmorency, noi vom trece în palatul Mesmes, unde Jeanne de Picnnes şi Loîse erau prizoniere de douăsprezece zile.Mareşalul de Damville, întunecat şi agitat, se plimba singur într-o sală vastă de la etajul întâi.Viaţa lui fusese răvăşită. Regăsind-o pe Jeanne, Henri se simţi din nou covârşit de sentimentele lui din tinereţe.Am putut vedea în capitolul precedent că, puţin câte puţin, forţa sentimentelor lui se tocise până-ntr-atât, încât nu mai avusese nici măcar un cuvânt de ură împotriva lui Pardaillan, pentru că Henri sfârşise prin a o uita pe Jeanne. Cel puţin aşa credea. Dar, din clipa când o regăsi, când o revăzu, când o răpi, înţelese că încă o mai iubea.Dragostea aceasta nu mai îmbrăca poate aceleaşi forme, era poate acum îmbinată cu un orgoliu încăpăţânat ; dar Henri vedea limpede că, dacă altădată, pentru a-şi potoli pasiunile, era în stare să facă o crimă, acum era capabil de orice violenţă şi laşitate. Iar pasiunea aceasta rămăsese nesatisfăcută.„Altădată, gândea el, când o pândeam la gardul colibei unde se ascunsese, îmi simţeam inima umflându-se, vinele tâmplelor bătându-mi înfundat şi îmi spuneam că niciodată nu voi îndrăzni să mă apropii de ea. Iar tot ce doream era ca ea să nu aparţină altuia... adică lui, acestui ipocrit dulceag, care o cucerise prin meşteşugul vorbelor frumoase, pe care eu nu l-am deprins niciodată. Da, aş fi consimţit pe atunci să n-o mai văd niciodată, dacă nici el n-ar mai fi revăzut-o. Îmi amintesc că în clipa când el m-a rănit, în clipa când am fost găsit pe moarte de către tăietorii de lemne, am simţit cea mai sfâşietoare durere la gândul că ei s-ar putea întâlni şi că tot ce am născocit şi tot ce am făptuit rămânea fără rost ! Din fericire nu s-a întâmplat aşa, şi când am aflat că tatăl meu a pus la cale despărţirea lor definitivă era să mor de bucurie, aşa cum fusesem altădată gata să mor de durere. Şi m-am mulţumit cu-atât ! Cum de s-a întâmplat aşa ? De ce n-am căutat-o cu înflăcărarea de care ar fi trebuit să dau dovadă ?"Mareşalul se opri gânditor şi îşi dădu următorul răspuns:„Pentru că-l uram pe el mai mult decât o iubeam pe ea ! Iată de ce anii au izbutit să stingă dragostea, pe când ura a rămas vie. Ura ! Da, l-am urât totdeauna şi, din ură, ca să-l stăpânesc, să-l dobor şi să-l strivesc, m-am aruncat în această înfricoşătoare aventură, din care poate că nu voi scăpa cu viaţă.Deci, dragostea s-a stins... şi acum înţeleg de ce !"Îşi reluă plimbarea agitată, urmărind firul gândurilor sale întunecate.„Da, dar atunci de ce sunt atât de tulburat că am regăsit-o ? De ce simt văpăile unei patimi pe care o credeam stinsă ? Oare o iubesc acum mai mult decât altădată ? El unde e ?... Fără îndoială, departe de Paris. De ce nu-l pot face să afle că ea e în mâna mea, în puterea mea ?"Pe când Henri rostea aceste cuvinte izvorâte din adincul gândurilor lui, cineva bătu la uşă.Avu un gest de nerăbdare şi se duse să deschidă.Îşi făcu apariţia omul pe care l-am întrezărit la Ponts-de-Ce şi care-i servea de scutier.— Monseniore, spuse el fără să aştepte să fie întrebat, o veste importantă.— Vorbeşte.— Fratele monseniorului se află la Paris.Damville păli.— L-am văzut chiar eu, continuă scutierul, l-am urmărit, la palatul lui.— Eşti sigur că nu te-nşeli ?— L-am văzut aşa cum vă văd, monseniore.— Bine, du-te.

Rămas singur, Henri de Montmorency se lăsă într-un fotoliu. El, care cu o clipă mai înainte îşi spunea că ar dori să-şi întâlnească fratele, acum tremura.Începu să caute calea de a-l ocoli, de a fugi de el. Căci omul acela, fratele lui, întruchipa o răzbunare, care-i putea ieşi în faţă în orice clipă, ameninţătoare, necruţătoare.„François e la Paris ! murmură el înfiorându-se puternic. Simt că întâlnirea cu el este de neînlăturat. Simt că o mână ne împinge fără greş către celălalt. În zadar am pus între noi depărtarea, timp de şaisprezece ani. Degeaba cutreieram eu prin sud şi el prin nord ! Inevitabilul trebuie să se întâmple. S-ar putea astăzi încă, sau poate mâine, să ne pomenim faţă-n faţă. Şi-atunci, ce-i voi spune eu ? Dar el ce-mi va spune ?"Toate aceste frământări îi erau pricinuite doar de ştirea sosirii fratelui său. Dădu în cale peste o măsuţă. Izbi puternic cu pumnul în ea.„Ah, dacă aş fi singur ! mormăi el. Cu cât curaj l-aş aştepta Sau, mai curând, cum m-aş duce să-lcaut, să-l sfidez, să-i strig în obraz: «Pe mine aţi venit să mă căutaţi la Paris ? Iată-mă ! Ce voiţi ?Dar nu mai sunt singur ! Ea e-aici ! Şi o iubesc ! Şi nu vreau ca el s-o găsească. Nu vreau ca ei să se întâlnească ! Cine ştie dacă el n-o mai iubeşte ? Ce să fac ? Unde s-o trimit, unde s-o ascund ?"Timp de un ceas Henri de Montmorency îşi continuă plimbarea, care, încetul cu încetul, deveni mai liniştită.În sfârşit un zâmbet îi apăru pe buze. Poate găsise ceea ce căuta, căci şopti:— Da... acolo, ea va fi în siguranţă... am la îndemână un mijloc potrivit să-mi asigur credinţa acestei femei... vom vedea !În aceeaşi clipă se îndreptă spre apartamentul în care erau închise Jeanne de Piennes şi Loîse. Ajuns la uşă, ascultă puţin şi, neauzind nici un zgomot, o deschise încetişor cu o cheie pe care o păstra la el, apoi o împinse şi rămase locului, îngălbenindu-se: Jeanne şi fiica ei erau în faţa lui ! Strânse una în alta, înlănţuite într-o îmbrăţişare ,ca pentru a se apăra una pe cealaltă, îl priveau cu o groază de nedescris.În primul moment n-o văzu decât pe Jeanne... Cât de frumoasă mai era încă ! Şi cum frumuseţea ei, pierzând graţia prospeţimii, care nu apare decât primăvara, era acum pe deplin înflorită, strălucitoare şi puternică în vara maturităţii ei.Făcu un pas, închise cu grijă uşa în urma lui şi înaintă spunând:— Mă recunoaşteţi, doamnă ?Jeanne de Piennes se aşeză cu hotărâre în faţa Loîsei. Roşeaţa ruşinii îi împurpură fruntea. Spuse— Cum îndrăzniţi să vă înfăţişaţi dinaintea acestei copile ? Cum îndrăzniţi să-mi vorbiţi în prezenţa ei ?— Acum văd că mă recunoaşteţi, zise mareşalul cu acel fel de ironie rea şi grosolană, care dădea glasului său un accent special, chiar şi în momentele de pasiune. Mă felicit pentru acest lucru. Văd că n-am îmbătrânit prea mult, aşa cum mi s-a spus de curând... chiar de către cineva a cărei amintire probabil că aţi păstrat-o... domnul de Pardaillan!Loise lăsă să-i scape un geamăt şi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile.Înflăcărarea simţămintelor materne o împinse pe Jeanne până la ultimele limite ale îndrăznelii, înzecindu-i forţele.— Domnule, zise ea cu un glas foarte limpede şi foarte calm, faceţi rău că evocaţi în faţa fiicei mele amintiri atât de urâte. Plecaţi de-aici, credeţi-mă, e cel mai bun lucru. Aţi făptuit o ultimă laşitate, smulgându-ne sărmanei fericiri ce ne mai rămăsese. Dar o mişelie în plus sau în minus în viaţa dumneavoastră nu mai contează ! Suntem prizonierele dumneavoastră, fie ! Dar vă jur că sunt hotărâtă să feresc această copilă de a fi mânjită de aluziile dumneavoastră ticăloase.Un fior de mânie îl străbătu pe Montmorency. Îşi strânse pumnii. Fu gata să dea frâu liber sentimentelor sălbatice ce fierbeau în firea lui pătimaşă. Dar se stăpâni.— Da, zise el, clătinând din cap, iată-vă într-adevăr aşa cum v-am văzut întotdeauna în închipuirea mea: de fiecare dată când m-am aflat în faţa dumneavoastră, pe chip nu v-am citit decât ura sau groaza. Chiar şi astăzi, după atâţia ani, care ar fi trebuit poate să vă aducă uitarea, găsesc aceeaşi ură şi groază în fiecare din cuvintele şi mişcările dumneavoastră. Dar, fără îndoială, toate acestea vă interesează prea puţin. Trebuie să vă vorbesc, doamnă. La fel ca şi dumneavoastră, cred că e mai bine ca discuţia să aibă loc între patru ochi. O rog deci pe fiica dumneavoastră să se retragă.Loise îşi aruncă un braţ în jurul gâtului Jeannei. — Mamă, strigă ea, nu te las singură !— Nu, copila mea, zise Jeanne, nu ne vom despărţi. Orice ar spune omul acesta, mama ta este aici să te apere.Henri roşi şi păli, rând pe rând. Planul lui de a o izola pe Jeanne dădea greş. O clipă se gândi dacă nu cumva trebuia să recurgă la violentă. O văzu însă pe Jeanne atât de hotărâtă, încât o clipă se temu. Totuşi, voia să-i vorbească. Toată patima arzătoare din tinereţea lui, pe care o crezuse înăbuşită, îi stătea pe buze. Privirea îi devenea tulbure. Mintea i se întuneca.— De ce vă temeţi ? spuse el încet şi răguşit, rugător şi ameninţător în acelaşi timp. Dacă aş fi vrut să vă despart de fiica dumneavoastră, aş fi făcut-o până acum, şi încă cu uşurinţă. Dar n-am vrut. Puteţi spune şi gândi orice, dar nu-mi puteţi nega meritul' sincerităţii. Da, am fost violent cu dumneavoastră şi poate voi mai

fi. Asta pentru că sunt consecvent cu mine însumi ! Nu sunt ca laşii aceia care, o dată căsătoriţi, îşi reneagă soţiile... Ah, v-aţi înfuriat ! Toată fiinţa dumneavoastră protestează. Nu mă interesează. Nu puteţi împiedica existenţa realităţii. Iar realitatea este că, dacă Francois v-a părăsit în mod laş, eu însă vă sunt credincios !Un ţipăt de groază şi de indignare izbucni de pe buzele Jeannei. Fără să vrea, Henri găsise tactica cea mai bună s-o forţeze pe Jeanne să-i răspundă. O clipă ea o uită pe Loise, pentru a nu se gândi decât la Francois.— Mizerabile! strigă ea într-un elan în care părea să zvâcnească toată dragostea ei de altădată. Mizerabile, mişelia ta, ticăloşia ta ne-a despărţit ! Dar să ştii că, departe de mine, François mă plânge, aşa cum îl plâng şi eu.Jeanne izbucni în hohote de plâns.— Mamă ! Mamă ! dar mă ai pe mine ! strigă Loise.Cuvintele copilei îi redară Jeannei prezenţa de spirit. Îşi strânse fata în braţe.— Da, copila mea, iubita mea, îmi rămâi tu... şi acum eşti într-adevăr singura mea comoară.Henri privi cu un ochi întunecat spectacolul mamei şi fiicei îmbrăţişate. Înţelese enorma greşeală pe care o făcuse nedespărţindu-le, înţelese că orice cuvânt era zadarnic şi că nu-i mai rămânea decât violenţa ca ultimă posibilitate.— Bine, continuă el, încercând să dea glasului un ton moderat. Mai târziu îmi veţi da dreptate. Da, atunci când veţi afla din ce primejdie v-am apărat pe amândouă, poate mă veţi privi cu mai puţină groază. Pentru moment, trebuie să aflaţi ceea ce am venit să vă spun. Nu mai puteţi rămâne în acest palat. Aceeaşi primejdie care vă păştea în strada Saint-Denis vă ameninţă acum şi aici. Vă rog deci să vă pregătiţi de plecare. Peste un ceas, o trăsură vă va duce într-o casă, în care veţi fi în deplină siguranţă. Adio, doamnă !Jeannei îi scăpă o imperceptibilă tresărire de bucurie, dar pe care privirea bănuitoare a lui Henri o prinse din zbor.— Trebuie să vă spun, zise el cu răceală, că orice încercare, orice strigăt în timpul drumului, vor fi cel puţin inutile... dacă nu foarte periculoase... pentru această copilă.Ieşi, mormăind în barbă:— De altfel voi avea eu grijă să aleg un moment potrivit.După plecarea lui Henri de Montmorency, cele două femei rămaseră tăcute câteva clipe, ca uluite.Exaltarea neobişnuită care o susţinuse pe Jeanne în prezenţa temutului ei duşman, se topi dintr-o dată. Simţea acum o groază care-i îngheţa creierul. Pentru a-şi mai aminti de o asemenea stare în viaţa ei, ar fi trebuit să meargă cu gândul înapoi la ziua aceea nenorocită de la Margency, când Henri o acuzase în faţa lui François.„Acum s-a isprăvit, gândi ea. Fiica mea e pierdută şi eu la fel."Într-adevăr, discuţia pe care a avut-o cu Henri — dacă poate fi numită discuţie acest schimb de ameninţări şi înfruntări — Îi dovedea că omul acesta rămăsese neschimbat.În ultimele zile, mama reîncepuse să spere. Ştia totuşi că se află în puterea lui Henri de Montmorency. Într-adevăr, poate nu aţi uitat că, în ziua în care fuseseră aduse la palatul Mesmes, mareşalul, deschizând brusc uşa, apăruse în faţa mamei şi a fiicei, tocmai în momentul în care îşi făceau tot felul de presupuneri asupra acestei ciudate detenţii în ziua aceea, însă, Henri nu spusese nimic. Poate că vederea Jeannei făcuse asupra lui o impresie mai puternică decât se aşteptase. Nu găsise nici un cuvânt de spus. Palid, bâlbâind cuvinte confuze, fără şir, se retrăsese după acea apariţie de o clipă.Zilele se scurseră, fără ca el să mai îndrăznească să caute o altă întâlnire. Şi, pe când Jeanne spera că poate e ros de remuşcări, mareşalul de Damville îşi dădea seama că patima lui era mai puternică decât oricând.Acum această speranţă a Jeannei se risipise. Rămăsese acelaşi Henri pe care îl cunoscuse, cu mai puţină violenţă făţişă, dar cu mai multă ipocrizie.— Ce-o să facă cu noi ? se întreba ea cu jumătate glas.— Curaj, mamă ! zise Loise. Ce importanţă are unde ne va duce acest om ? Numai să nu ne despartă.În noaptea aceea, cele două femei nu dormiră deloc. Noaptea trecu însă fără ca cineva să vină să le ia, cu toate cele proferate de Henri, iar cele două prizoniere adormiră abia spre dimineaţă, frânte, una lângă cealaltă.XXXIVSTRADA DE LA HACHEDouă întâmplări l-au împiedicat pe mareşalul de Damville să-şi pună planul în aplicare în acea noapte. Lucru ciudat: părăsind-o pe Jeanne de Piennes, se simţise aproape fericit. La urma urmei, dăduse prima lovitură. Şi-apoi, minciuna aceea că le răpise spre a le feri de o primejdie, i se părea grozavă.„A început prin a mă blestema, data viitoare mă va asculta fără să mai fie furioasă."Pătruns de această idee, se pregătea să le găsească prizonierelor sale o ascunzătoare sigură.

Despărţirea de ele îi era desigur neplăcută, dar certitudinea că François se afla la Paris, vagi presimţiri că fratele lui ar putea veni la palat, îl constrângeau la această despărţire care, de altfel, nu trebuia să fie de lungă durată.Pe la şapte şi jumătate, la lăsarea serii, se înfăşură într-o mantie largă, îşi puse pe cap o tocă fără penaj, îşi înfipse în centiron un pumnal solid şi ieşi din palat.O jumătate de oră mai târziu' ajunse în strada de la Hache şi se opri la colţul cu strada Traversiere, în faţa căsuţei cu poartă verde... casa Alicei de Lux !Cu o privire grăbită, mareşalul se încredinţă că nu era urmărit şi apoi vârî o cheie în broască. Dar poarta nu se deschise.„A ! gândi el, se vede că a schimbat broasca. Ehei ! e o femeie cu cap, după cum îmi dau seama."Atunci se hotărî să bată. În casă tăcerea rămase mai departe netulburată. O lumină pe care o zărise printre crăpături se stinsese numaidecât.— E bănuitoare, mormăi el. Deci e-acasă. Pe toţi dracii, o să fie nevoită să-mi deschidă !Bătu şi mai tare şi, fără îndoială, cei dinăuntru se temură ca zgomotul să nu atragă curiozitatea cuiva asupra acelei case, de care nimeni nu trebuia să se ocupe, căci Henri desluşi paşi pe nisipul din grădină şi curând, în spatele porţii, se făcu auzit un glas ascuţit:— Vedeţi-vă de drum dacă nu vreţi să chem paza...— Laura ! strigă Henri.Un ţipăt înăbuşit îi răspunse.— Deschide, Laura, spuse din nou mareşalul, sau, pe toţi dracii, am să intru sărind peste zid !Uşa se deschise deîndată.— Dumneavoastră, monseniore ? zise bătrâna Laura.— Da, eu, ce te miri aşa ?— De-aproape un an...— Un motiv în plus să fiu primit cu căldură când mă-ntorc. Vreau să vorbesc cu Alice.— Nu e la Paris, monseniore.— Nu mai spune ! râse batjocoritor Henri, acum câteva zile la Luvru nu se vorbea decât despre întoarcerea ei în rândurile cavaleriei uşoare a reginei !Henri ridicase tonul.— A plecat din nou, repetă cu hotărâre Laura.— În cazul acesta, rămân aici s-o aştept, chiar dac-ar trebui să stau o lună.— Binevoiţi să intraţi, domnule, spuse un glas, pe când o formă albă apăru în pragul casei.Era Alice. Mareşalul o recunoscu pe loc şi o salută cu o graţie nelipsită de acea aroganţă, pe care acest cavaler de rang înalt se credea îndreptăţit să i se bănuiască în purtări.Alice intră înapoi în casă. Laura reaprinse făcliile. Mareşalul se întoarse către Alice. Aceasta, în picioare, puţin palidă, cu ochii plecaţi, aştepta ca Laura să iasă.— Vă ascult, domnule, spuse ea după aceea. Intraţi cu forţa în casa mea ; vorbiţi tare ; mă salutaţi cu toată ironia de care sunteţi în stare ; toate acestea, pentru că v-am fost amantă. Să vedem acum ce aveţi să-mi spuneţi ?Mareşalul rămase o clipă uluit: Alice avea, în atitudinea şi pe chipul ei, un soi de demnitate îndurerată. Îşi scoase pălăria şi se înclină adânc dinaintea ei.— Ce am să vă spun ? Mai întâi să vă cer iertare că am venit aşa. Mă tem că mi-am atras mânia dumneavoastră, tocmai în momentul când vin să vă cer un serviciu.— Nu sunt mânioasă, domnule, zise Alice. Într-adevăr, din clipa în care îşi dădu seama că mareşalul Damville nu vine la ea ca amant cu drepturi câştigate, din moment ce vorbea despre un serviciu pe care ea i-l putea face, prezenţa lui Henri îi devenise indiferentă.Între timp Henri îşi plimbă privirea prin încăperea pe care o cunoştea atât de bine.— Nu s-a schimbat nimic, zise el, în afară de două lucruri.— Care, domnule ?— Mai întâi dumneavoastră, care sunteţi mai frumoasă ca oricând. Oh ! nu vă tulburaţi, nu-i vorba de o declaraţie, ci de o simplă constatare.— Apoi ? întrebă Alice liniştindu-se cu privire la intenţiile lui Henri.— Apoi, răspunse el cu un zâmbet, fără regret, locul acesta gol... locul acesta unde altădată se găsea un portret...— Al dumneavoastră, domnule. Vreau să vă fac să înţelegeţi cu un singur cuvânt de ce portretul dumneavoastră nu mai e acolo, de ce am întârziat să vă deschidem, de ce vă rog să-mi explicaţi repede ce aşteptaţi de la mine şi de ce, în sfârşit, vă implor să uitaţi că mai exist, că această casă mai există... Am Un iubit.

Aceste vorbe fuseseră spuse cu o sinceritate care i-ar fi putut părea lui Henri deosebit de dureroase, sau de înălţătoare, dacă ar fi putut citi în sufletul fostei lui amante. Alice se găsea într-una din acele situaţii extreme când menajamentele sunt de prisos şi când sinceritatea ia forma cinismului.La ea nu era vorba de o sfidare, de o înfruntare şi nici de o mărturisire. Era numai un avertisment care, la urma urmei, făcea cinste mareşalului, pentru că era socotit în stare de o discreţie deplină.— Sunt înlocuit ! spuse Henri, fără să-şi dea seama că rosteşte o grosolănie. Sunt foarte fericit de acest lucru. Nu pentru dumneavoastră, deşi vă doresc toată fericirea, ci mai ales pentru mine.Alice aruncă o privire mirată spre mareşal.— Da, continuă acesta, felul de serviciu pe care vreau să vi-l cer are nevoie ca dumneavoastră să mă fi uitat într-atât, încât să înţelegeţi ce am să vă spun, dar nu în asemenea măsură încât să nu fi păstrat o oarecare bunăvoinţă faţă de mine.— O aveţi, domnule.— Am să mă explic acum foarte limpede, spuse mai departe Henri, care, la un semn al Alicei, se aşeză într-un fotoliu.Chiar în clipa aceea Alice păli înfricoşător, înăbuşindu-şi un strigăt. Îl apucă pe mareşal de un braţ şi, cu puteri însutite de o primejdie cumplită, îl trase într-o odaie a cărei uşă o închise. În acelaşi moment bătrâna Laura apăru speriată.— Tăcere, zise Alice cu glas răguşit. Ştiu ! Am auzit!Ceea ce ştia, ceea ce auzise era faptul că cineva se oprise la uşa din afară, pe care o deschidea şi că numai un singur om putea s-o deschidă, contele de Marillac !...Contele străbătu grădina din două salturi şi apăru în faţa Alicei, care, galbenă, răvăşită, în picioare în mijlocul odăii, se sprijinea de un fotoliu !— Dumneata, scumpul meu iubit! mai avu putere să rostească.El înainta zâmbitor, cu mâinile întinse spre ea. Îşi dădu pe dată seama de tulburarea şi de culoarea ei cadaverică.— Alice ! Alice ! exclamă el, eşti bolnavă ? Sau ai vreo emoţie ?— Da, emoţia, zise ea frântă de zguduitura încercată, emoţia de a te vedea, bucuria...Se încordă într-o sforţare supremă şi izbuti să dea chipului ei o înfăţişare naturală.Deodat rămase uimit. E drept că până atunci respectase cu sfinţenie înţelegerea de a nu veni decât la orele şi în zilele fixate de Alice, care-l cerceta acum cu acea atenţie concentrată, atât de remarcabilă la ea. Alice văzu însă limpede ce se petrecea în mintea tânărului.— Vai, ce copilă sunt ! exclamă ea zâmbind. Era gata să mi se facă rău pentru că te văd joi, în loc de mâine, vineri. Dar este o surpriză atât de fericită, dragul meu prieten... Nu te am decât pe dumneata, nu mă gândesc decât la dumneata şi, când te văd, Inima îmi bate totdeauna la fel de nebuneşte.Vorbea cu acea agitaţie nervoasă pe care am mai semnalat-o.— Scumpă Alice, murmură tânărul prinzând-o în braţe şi plimbându-şi buzele prin părul ei parfumat. Nici eu n-am pe altcineva pe lume... Şi eu, când mă apropii de această casă binecuvântată, simt cum îmi creşte inima-n piept şi sunt înaripat de o puternica bucurie care mă încântă peste măsură... Alice începu să se liniştească şi se gândea: „Mareşalul o să audă tot... ei bine, la urma urmei, nu mă Interesează! Nu-l va vedea pe Deodat... n-o să-l recunoască...— Iartă-mă dacă am venit pe neaşteptate, continuă contele.— Scumpul meu, să te iert ? Atunci când sunt atât de fericită ?— Din nefericire, toată bucuria este pentru mine şi va fi de scurtă durată. Am venit să te înştiinţez că mâine nu voi putea petrece lângă dumneata ceasurile încântătoare, de plăcută conversaţie, cu care m-ai obişnuit.— Nu te voi vedea mâine ? strigă Alice cu sinceră părere de rău.— Nu, ascultă-mă, prietenă... În astă-seară, peste un ceas, voi lua parte la o adunare de mare însemnătate, unde vor veni personaje sus-puse... dar nu vreau să-ţi ascund nimic...Alice rămase înmărmurită. Înţelese limpede că Marillac îi va destăinui nişte secrete politice. În mintea ei înnebunită îşi repeta într-una:„Cum să-l împiedic să vorbească ? Cum să fac ca Damville să nu audă ?"— Nu eşti inimă din inima mea, continuă Deodat, gând din gândul meu ? Află deci că astă-seară...— La ce bun, iubitule... nu, mai bine taci... nu vreau să aud din parte-ţi decât cuvinte de dragoste...— Alice, zise contele zâmbind, eşti tovarăşa mea de viaţă, nu te iubesc numai cu inima, ci şi cu mintea, şi faţă de dumneata nu trebuie să am nici o taină...— Vorbeşte mai încet, te implor, bâigui ea speriată. ,— Să vorbesc mai încet ? Dar de ce ?... Cine ar putea să ne audă ? Şi contele, mirat, privi în jurul lui.— Laura, Laura, şopti Alice la capătul puterilor. Gândeşte-te că mătuşa mea e curioasă... şi vorbăreaţă... ca toate femeile bătrâne.— Ah, pe Dumnezeul meu, ai dreptate ! Nu m-am gândit, spuse contele râzând.În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Laura.

— Scumpă copilă, zise ea, trebuie să plec câteva minute... Vreau să profit de prezenţa domnului conte de Marillac şi să nu te las singură...Alice era gata să ţipe de deznădejde. Izbutise să nu pomenească deloc numele contelui, şi iată că bătrâna îl spusese cu glas tare, aproape că-l strigase !— Puteţi pleca liniştită, zise Deodat.— Nu ! Nu ! Nu pleca ! Nu te îndepărta de odaia asta ! strigă Alice, ieşită din minţi !— Oh, Alice ! murmură cu înflăcărare tânărul, nu ai deci încredere în mine ?...— Eu, exclamă ea într-un avânt, să mă feresc de dumneata ?Ameţită, chinuită de nevoia de a părea calmă, murmură:— Du-te, du-te, mătuşă, dar vino repede înapoi.— Ei, spuse bătrâna, din moment ce domnul conte e aici, nu mi-e frică.În clipa următoare, contele de Marillac auzi închizându-se cu zgomot uşa dinspre stradă.— Iată-ne singuri! spuse el zâmbind. Şi vreau să-ţi pun la încercare răbdarea cu încrederea şi cu secretele mele...Ea făcu o ultimă încercare disperată. Prinzându-l pe Deodat de mână, încercă să-l tragă de acolo şi, luând una dintre acele hotărâri disperate pe care le găseşti în momentele de rătăcire a minţii, bâigui— Vino!... n-ai văzut niciodată camera mea... Vreau să ţi-o arăt.Tânărul tresări. Un val fierbinte i se urcă în obraz. Dar în inima lui generoasă, respectul faţă de aceea pe care o socotea logodnică îşi spuse numaidecât cuvântul. O căinţă amarnică îi stârni gândul ce-i trecuse prin minte şi, spre a ocoli ispita, începu să povestească pe nerăsuflate.— Să rămânem aici! De altfel, nu mai stau decât câteva minute. Ştii cine mă aşteaptă. Alice ? Regele Navarrei ! Da, regele în persoană. Şi amiralul de Coligny ! Şi prinţul de Conde... S-au adunat cu toţii în strada Bethisy.„Ce nenorocire pe capul meu, pe capul nostru se tânguia nefericita în sinea ei.— Fără să-l mai punem la socoteală pe cineva pe care-l aşteptăm... mareşalul de Montmorency !Alice fu zguduită de o tresărire groaznică. Şi dacă Marillac n-ar fi fost în acel moment speriat de această tresărire, ar fi putut să desluşească un zgomot, ceva ca o exclamaţie înăbuşită, foarte aproape de el, în spatele unei uşi...— Ce-i cu dumneata, Alice ? exclamă tânărul. De ce păleşti ? Vai, să nu ţi se facă rău !— Mie ? Nu, nu... sau, mai degrabă, aşa-i... Într-adevăr, nu mă prea simt bine...O clipă Alice se întrebă dacă leşinul n-ar fi cea mai bună soluţie. Dar, cu acea repeziciune de calcul de care dispunea în cel mai înalt grad. Îşi dădu seama că, dacă va leşina, Deodat se va duce să caute apă în casă, va deschide poate prima uşă întălnită în cale... cea de la cabinetul în care se afla Henri de Montmorency !— Gata !... spuse ea în continuare, mi-a trecut... adesea îmi vine aşa, ca o ameţeală...— Biet înger drag ! Am să-ţi fac viaţa atât de plăcută şi atât de frumoasă, încât toate aceste tulburări supărătoare vor dispărea.— Da, da, hai să vorbim despre viitor, dragul meu iubit.— Trebuie să te părăsesc, Alice ! Ştii cine mă aşteaptă. Se vor lua hotărâri importante. Ascultă, dacă planul nostru reuşeşte, se va pune capăt tuturor războaielor... şi-atunci, Alice, nu ne vom mai despărţi, vei deveni soţia mea, vom fi fericiţi pe veci. Alice, Alice, ascultă-mă... nu e vorba de nimic altceva decât de răpirea lui Carol al IX-lea, căruia îi vom impune condiţiile noastre.De data asta Alice scoase un strigăt scurt şi, făcând o ultimă sforţare, alergă spre uşă spunând: — Tăcere, iat-o pe mătuşa mea !Deschise uşa şi, într-adevăr, apăru Laura. Alice nu spusese acele vorbe decât să-l oprească pe Deodat. Dacă ar fi fost mai puţin zăpăcită, s-ar fi întrebat de ce nu auzise deschizându-se uşa dinspre stradă şi de ce apariţia Laurei coincidea cu ceea ce spusese ea tocmai atunci. Contele însă era convins că bătrâna se întorsese cu adevărat în acea clipă.— Deci, spuse el mai departe, ca şi cum ar fi continuat convorbirea începută, mâine nu ne vom putea bucura de seara noastră plăcută. Acum ştii, dragă prietenă, despre călătoria pe care sunt obligat s-o fac.— Du-te, du-te, domnule conte, bâigui Alice, şi Cel-de-sus să te aibă în pază !Ca de obicei, în faţa mătuşii Laura, Deodat strânse mâinile logodnicei sale. Tot ca deobicei, ea-l conduse până la uşă, care dădea din mica grădiniţă în stradă, pe când mătuşa rămase în casă. Ca deobicei, în sfârşit, acolo îşi luară rămas bun, cu un sărut pătimaş.— Deodat, şopti ea înfiorată, tulburările pe care le-ai văzut nu sunt fără temei. De câteva zile sunt neliniştită, am vise îngrozitoare, mă năpădesc presimţiri sinistre.— Copilă, copilă !— Mă iubeşti ? întrebă ea, punându-şi tot sufletul în această întrebare.— Dacă te iubesc ? Cum poţi să mă-ntrebi asta ?— Ei bine, zise ea cu o înflăcărare care-l înspăimântă pe tânăr, dacă inima şi viaţa ta îmi aparţin cu adevărat, Deodat, te implor din suflet, fii' atent! Să fii atent în fiecare clipă ! Acum mai mult ca oricând ! Să te

fereşti de toată lumea ! Dacă tatăl tău ar fi acum aici, ţi-aş spune: fereşte-te de tatăl tău, Deodat, îţi spun chiar mai mult: să n-ai încredere nici în logodnica ta !...Şi, pe când el încercă să-i închidă gura cu un sărut, continuă cu înfrigurare:— Cine poate şti ? Dacă, în somn, într-o clipă de nebunie, îmi scapă un cuvânt nechibzuit ? Oh, Deodat, jură-mi să fii cu băgare de seamă, să pipăi piatra pe care păşeşti, să te îndepărtezi de trecătorul cel mai nevinovat pe care-l vei întâlni în cale, să priveşti în spatele zidurilor înainte de-a vorbi, să te încredinţezi că apa pe care o bei, fructul pe care-l mănânci nu sunt otrăvite... jură-mi, jură-mi!— Ei bine, ţi-o jur ! spuse el speriat de această răbufnire de spaimă. Dar până la urmă ai să mă faci să mă tem cu adevărat. Ai auzit ceva ? Ce ştii ?— Eu ! Nimic, nimic, ţi-o jur! Am doar nişte presimţiri...Şi adăugă cu un glas ciudat:— Dar presimţirile mele nu mă-nşeală niciodată şi se prefac în realităţi groaznice... Deodat. Îmi făgăduieşti, îmi juri că te vei feri zi şi noapte, că vel veghea asupra ta, ca şi cum ai fi înconjurat de duşmani de moarte ?— Da, adorata mea scumpă, îţi fac acest jurământ ! Haide, haide, linişteşte-te... În curând toate aceste spaime se vor curma.Ea-l strânse cu disperare în braţe. Se sărutară pentru ultima oară şi, în grabă, contele de Marillac se îndepărtă în noapte.Alice rămase o clipă singură în grădină, să-şi adune gândurile şi să privească situaţia cu acea îndrăzneală rece de care femeia aceasta extraordinară dăduse până acum dovadă de atâtea ori.Situaţia era înspăimântătoare şi, printre vedeniile care-i trecură prin minte cu iuţeala incalculabilă a viselor, văzu limpede, ca într-o lumină palidă, cum Deodat avea să fie arestat, torturat, tras pe roată şi, la urmă, decapitat.Într-adevăr, Montmorency auzise totul. Despre asta era sigură. Va încerca să nege, dar ea ştia precis că el auzise totul. În primul rând numele contelui, rostit de Laura. Pe urmă, secretele scoase la iveală de dragul ei. Deci, mareşalul ştia că acum contele de Marillac conspira împotriva regelui Franţei, împreună cu prinţul de Conde, cu Henric de Navarra, cu Coligny şi cu Francois de Montmorency !Or, pe de o parte, mareşalul de Damville, legat de familia de Guise, avea tot interesul să-i denunţe pe hughenoţi iar, pe de altă parte, ura lui împotriva propriului frate trebuia să-l împingă la acest denunţ, chiar în cazul în care ar fi vrut să-i cruţe pe hughenoţi.Ura aceasta era bine cunoscută de Alice. Cunoştea de asemenea legăturile tainice ale lui Henri cu familia de Guise.Concluzia acestui teribil silogism era limpede ca lumina fulgerului. Plecând de-acolo mareşalul se va duce la Luvru şi va denunţa totul, pe fratele lui, pe Coligny, pe Conde, pe Navarra.Restul îi apăru de asemenea în aceeaşi străfulgerare sinistră: Deodat va fi denunţat ca şi ceilalţi ! Asta însemna moartea... Cum, tot ce-i era mai drag pe lume, singura şi ultima ei speranţă, raţiunea vieţii ei, tocmai omul acela să moară ?Iată ce gânduri îi trecură Alicei de Lux prin minte stând în mica grădină, pe când contele de Marillac se îndepărta atât de fericit, de îndrăgostit şi de mulţumit că dăduse iubitei sale o asemenea dovadă de încredere şi de iubire.Din situaţia aceasta nu exista nici o ieşire.Cu fruntea cufundată în palme, cu dinţii încleştaţi, Alice luptă numai câteva secunde împotriva înfricoşătoarei necesităţi care se ridica în faţa ei: să suprime posibilitatea denunţului, suprimându-l pe cel ce ar putea denunţa.Mintea ei judecă repede totul. Hotărî şi acceptă ideea omorului. Apoi, după o scurtă înfiorare ce-i zgudui fiinţa revoltată împotriva vărsării de sânge, deveni uimitor de liniştită. Se întoarse în casă.Trebuie să reamintim că toată această luptă cu ea însăşi durase abia un minut. Moartea lui Montmorency apăru în faţa ochilor ei, ca să spunem aşa, simultan cu moartea lui Deodat. Ea se văzu înfigând pumnalul în mareşal, în aceeaşi clipă când îşi văzu prietenul, iubitul, urcând pe eşafod.Alice intră în casă şi luă repede de pe peretele odăii din care ieşise Deodat un pumnal scurt, ascuţit, solid, nu o jucărioară de femei, ci o armă ucigătoare cu vârful aproape triunghiular, cu lama groasă Şi mânerul bine strunjit pentru a fi ţinut în mână.Apucă arma, aşa cum văzuse că au făcut-o nişte spanioli pe când se afla la curtea Jeannei d'Albret: cu lama ascunsă în mâneca veşmintelor largi şi cu vârful în sus. În acest fel, printr-o mişcare scurtă, nu era nevoie decât să ridice mâna pentru ca ea să fie gata să lovească.Apoi, fără nici o şovăială, fără să pălească, se duse spre cabinetul în care Henri era închis şi deschise uşa cu mâna stângă. Mareşalul era un om înalt. De aceea Alice se hotărâse să-l lovească când vor şedea amândoi de vorbă, liniştiţi, unul în faţa celuilalt.Atunci ea se va ridica brusc şi-l va lovi pe cel pe Care pentru o clipă îl va domina cu înălţimea ei.„Atenţie ! Va nega totul, îşi spuse ea, va susţine că n-a auzit. Atunci când se va strădui să-mi dovedească toate acestea, atunci va fi momentul potrivit..."

Primul cuvânt al mareşalului de Damville fu:— Trebuie să te previn, Alice, că am auzit tot ce s-a spus aici.Ea rămase năucită. Se aşteptase la orice, dar la asta nu. Avu fără să vrea un gest de spaimă. În mişcarea mânecii largi, mareşalul văzu lucind pumnalul... stătu o clipă pe gânduri, apoi înaintând un pas, rosti liniştit:— Trebuie să-ţi mai spun că am pe dedesubt o cămaşă de zale, de care nu mă despart niciodată şi în care pumnalul dumitale şi-ar toci vârful. De aceea, Alice, ar fi zadarnic să încerci să mă omori. .Alice se trase în grabă spre uşa de ieşire, pe care o încuie. Se lipi de ea şi răspunse:— Îmi pare rău că m-ai descoperit, pentru că asta mă va sili să dau o luptă respingătoare, în care pot fi învinsă, dar sunt obligată să te ucid. Iată de ce, domnule, te voi ataca. Mai bine mor de loviturile dumitale decât să ieşi viu de-aici.Încetă atunci să-şi mai ascundă pumnalul şi-l prinse cu putere de mâner. Apoi, cu braţele încrucişate, cu spatele lipit de uşă, puţin palidă în rochia-i lungă de lână albă, aţinti asupra mareşalului o privire neînfricată.Henri de Montmorency avu un gest de admiraţie.La drept vorbind trebuie spus că admiraţia adevărată nu se adresa atât vitejiei tinerei femei, împietrită într-o atitudine războinică, cât mai cu seamă frumuseţii orbitoare care o ilumina în această clipă tragică. Apoi, privind în jurul lui, din prudenţă, se aşeză în aşa fel încât masa să rămână între el şi Alice.— Alice, zise el cu glas scăzut, rezultatul unei lupte între noi doi nu poate fi decât unul singur.— Ştiu ! răspunse ea cu un calm minunat. Ucide-mă deci ! eu sau dumneata, mi-e totuna, doar că unul din noi doi trebuie să moară aici.— N-am să te ucid, tot aşa cum nici pe mine nu mă vei ucide. Dacă va trebui să-mi folosesc puterea mâinilor să-mi pot croi drum, mă voi mulţumi să te dezarmez şi sper că voi trece fără prea mare greutate. Aşa cel puţin cred. Să nu speri în nici un caz că te voi ucide.Ea tresări. Prin aceste cuvinte, mareşalul arăta că-i înţelesese deznădejdea.— Dar, continuă el, dacă mă vei obliga la violenţă, îţi declar că, după trecerea acestui prag, mă voi socoti liber să folosesc oricum voi crede taina pe care am aflat-o, fără voia mea.Tânăra se cutremură. Tresărirea fu însă scurtă, îndată îşi recăpătă atitudinea de sfidare, iar ochii i se injectară.Henri continuă cu acelaşi glas răbdător, rar şi puternic:— Dacă, dimpotrivă, cădem la o învoială, mă voi socoti obligat să uit totul şi îţi dau cuvântul meu, pe care niciodată nu l-am călcat, că vel fi în deplină siguranţă. Aşteaptă, Alice, nu te mişca din loc, aşa cum nu mă mişc nici eu. Lasă-mă să-mi spun gândul până la capăt şi vei judeca după aceea... Dacă îţi dau însă cuvântul meu că voi uita totul ?Ea-şi scutură puternic capul. În această mişcare, părul i se despleti şi-i căzu pe umeri.— N-am încredere în cuvântul dumitale, rosti ea scurt şi aspru ; chiar dacă ai fi Dumnezeu şi tot nu te-aş crede.Henri păli uşor. Îl încercă o frică ascunsa în faţa acestei femei hotărâte să moară sau să omoare. Răsuflă cu greutate şi spuse din nou:— Dar dacă ţi-aş da un zălog ? Un zălog viu ? Ascultă, hai să vorbim ca nişte prieteni. Am venit să-ţi cer un serviciu. Am să-ţi arăt tot ce gândesc, ce gândeam adineauri şi ce gândesc acum. Mă asculţi cu atenţie, nu? Da... Îmi dau seama, după încruntarea sprâncenelor... Deci, iată ce e, Alice: ghicesc la dumneata o iubire deznădăjduită. Mi-ai fost amantă. Pe atunci te-am simţit întotdeauna cam rece şi prea puţin preocupată de chemările inimii. Acum însă, te-ai schimbat. Dacă ai luat faţă de mine atitudinea pe care ai luat-o, desigur că iubeşti din tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată fiinţa. Alice, presupune că mă voi folosi de ceea ce am auzit. Îţi declar aici că nu vrei să-l salvezi nici pe regele Navarrei, nici pe domnul de Coligny, nici pe prinţul de Conde... şi nici pe fratele meu ! Vrei să-l salvezi pe contele de Marillac. Cine-i acest om ? Habar n-am. Omul acesta, Alice, este în ochii mei numai bărbatul pe care îl iubeşti acum mai mult decât propria-ţi viaţă, omul pentru care vrei să mori ! Atâta vreme cât am avut cinstea să-ţi fiu amant, totdeauna existaîn dumneata o latură întunecată, care uneori m-a neliniştit. Dar, în acest moment, citesc atât de limpede în sufletul dumitale, ca şi cum sentimentele pe care le încerci ar fi chiar ale sufletului meu. Iubeşti cu patimă, peste măsură, cu disperare, eşti toată numai o dragoste învăpăiată, îndrăzneaţă, aş putea spune chiar sălbatică !Se uită la el cu o privire ce scăpăra scântei, cruntă, de nesuportat. Pe când el vorbea, Alice nu făcea decât să-l supravegheze, ca nu cumva să încerce ceva pe neaşteptate.Henri continuă după un moment de tăcere: — Alice, trebuie să-mi răspunzi, căci dacă din întâmplare mă înşel, ceea ce am să-ţi spun n-ar maiavea nici un rost. Alice, te-am înţeles bine ? Eşti cu adevărat în acea stare de disperare fără margini şi de iubire deplină, pe care le-am zugrăvit mai înainte ?Ea răspunse cu un oftat îngrozitor:— Da. Iubesc într-adevăr. Şi omul pe care îl iubesc astfel este chiar acela pe care l-ai numit. Da, mă aflu în asemenea clipe de deznădejde când trebuie să mori sau să omori.

— Bine, Atunci ne vom înţelege! Alice, nu vrei să uiţi de starea în care te afli şi să arunci o privire lucidă în sufletul omului care se află în faţa dumitale ?Ea dădu din umeri cu o nepăsare trufaşă.— Este necesar, continuă Henri. Vrei să te întrebi de ce am atâta răbdare, eu, soldatul nerăbdător, eu, şeful obişnuit să văd totul tremurând şi plecându-se în faţa mea ! Vrei să te întrebi de ce mă străduiesc să fiu atât de convingător, eu care, potrivit firii mele, ar fi trebuit să te fi scos de mult de-aici ! De ce am nevoie de dumneata ? De ce, mai cu seamă, ţi-am înţeles atât de bine disperarea şi iubirea ?Pentru prima dată de la începutul acestei convorbiri, pe atât de tristă în desfăşurarea ei, pe cât părea de liniştită în aparenţă, se zări o sclipire omenească în privirea fixă şi sălbatică a femeii. Mareşalul observă această sclipire.— Începe să te intereseze, spuse el. Curând te va interesa şi mai mult. Voi răspunde chiar eu la întrebările pe care ţi le-am pus. Va fi o încercare chinuitoare, care-mi va sfâşia inima. Dar trebuie ! Trebuie, Alice, nu pentru a-ţi dovedi că iubitul dumitale nu are de ce să se teamă de mine, ci pentru a obţine ajutorul dumitale, de care nu mă pot lipsi... De ce sunt atât de răbdător, eu, soldatul vestit prin cruzimea lui ? De ce ţi-am înţeles dragostea, eu care totdeauna am arătat că dispreţuiesc dragostea ? Pentru că iubesc, Alice ! Pentru că iubirea mea este tot atât de sălbatică, tot atât de înflăcărată ca şi a ta, pentru că deznădejdea mea este atât de adâncă, încât mă cuprinde ameţeala. Pentru că pe dumneata bărbatul pe care-l iubeşti, te iubeşte. Iar pe mine femeia pe care o iubesc nu mă poate suferi, mă dispreţuieşte, mă urăşte ! Pentru că în timp ce tu inspiri dragoste pentru dragoste, eu nu inspir decât spaimă şi groază...Mareşalul se opri, pradă unei emoţii atât de puternice şi de convingătoare, încât Alice se cutremură. În ea se produse o schimbare. Încet îşi desfăcu braţele de pe piept şi ele îi căzură de-a lungul coapselor puternice. Degetele zbârcite pe pumnal se destinseră. Arma îi alunecă pe parchet cu un zgomot vibrant.Dacă ar fi jucat comedia durerii, Henri de Montmorency ar fi zâmbit acum în faţa triumfului său.Să poţi răsturna ideile unei femei ca Alice numai prin puterea cuvintelor, numai prin dezvăluirea disperării de care eşti cuprins, să-i poţi schimba astfel gândul de a ucide într-unul de îndurare, iată o frumoasă izbândă...Henri era însă sincer. Şi tocmai această sinceritate o dezarmă pe Alice. Ea nu s-ar fi lăsat păcălită de o comedie, tocmai ea, care ghicea adevăratele gânduri ale celei mai uimitoare comediene din acele timpuri: Caterina de Medicis !Din clipa când putu măsura profunzimea iubirii Şi a disperării lui Henri, ea înţelese însă că poate trata prin bună înţelegere cu acest om. Păşi spre el cu mâna întinsă.Mareşalul de Damville luă această mână. Pierdut în evocarea iubirii lui, mirat poate chiar de a-şi fi dezvăluit în proprii săi ochi această dragoste, despre care nu vorbise niciodată cu nimeni, uitase scopul vizitei sale.Suferea cumplit. Şi când luă mâna Alicei, în gâtlej îi clocoti un hohot de plâns şi două lacrimi, pe care ruşinea i le zvântă pe dată, îi arseră pleoapele cu fierbinţeala lor.Stăteau acum faţă-n faţă, ca doi blestemaţi la chinurile dragostei.— Şezi, domnule mareşal, spuse ea blând, şi fii încredinţat că taina suferinţei dumitale nu va trece niciodată dincolo de inima mea.— Îţi mulţumesc, spuse el cu glas înfundat, încercând să-şi recapete sângele rece.Se aşezară faţă-n faţă şi se priviră unul pe celălalt cu aceeaşi compătimire. Criminalul şi spioana resimţiră unul din acele rare valuri răcoroase ale sufletului, care alină pentru o clipă arsurile cele mai cumplite...Mareşalul, mai calm, continuă:— Dacă nu ţi-aş fi descoperit taina şi nu te-aş fi văzut hotărâtă să mori sau să ucizi, nu ţi-aş fi vorbit despre această dragoste care mă mistuie. Întâmplător, serviciul pe care venisem să ţi-l cer devine o garanţie pentru dumneata, tot aşa cum secretul dumitale devine o garanţie pentru mine. Să mă explic. Eşti una dintre acele femei superioare prin inteligenţă, cărora li se poate spune totul. Ţi-am fost ibovnic. Dar ştii foarte bine că nu te-am iubit; de asemenea, mi-ai fost iubită, fără să mă iubeşti. Nu ştiu ce ai urmărit, dăruindu-mi-te. Ţelul meu însă era să uit îngrozitoarea patimă pe care o târăsc după mine de şaisprezece ani. Iartă-mă că vorbesc cu această sinceritate brutală... dar e necesarăAlice făcu un semn că i-e totuna.— Iată însă ceea ce se-ntâmplă, continuă mareşalul. Am răpit femeia pe care o iubesc şi o ţin prizonieră, împreună cu fiica ei, în palatul meu. Timp de opt zile, poate chiar mai puţin, trebuie ca această femeie să nu mai locuiască la mine şi vreau să fiu totuşi sigur că nu va putea fugi. Venisem să-ţi cer acest serviciu...— Să devin paznica ei ? îl întrerupse Alice manifestându-şi revolta.— Da ! răspunse cu violenţă mareşalul.Din nou se măsurară din priviri. Mila care-i apropiase se risipi. Lupta reîncepu într-o formă nouă.— Fii foarte atentă ! spuse mareşalul. Dacă nu ţi-aş fi aflat taina, ţi-aş fi cerut acelaşi lucru, măsluind adevărul, aş fi scornit o poveste. Acum însă totul e de prisos. Iţi spun: schimb la schimb, ajută-mă să-mi capăt dragostea, şi eu te voi ajuta s-o capeţi pe-a dumitale. Precizez: găzduieşte-o pe femeia pe care o iubesc şi nu voi scoate un cu vânt despre complotul celui pe care-l iubeşti. Vezi bine că îţi ofer un zălog, un ostatic. Dacă te trădez... dacă-l denunţ pe iubitul dumitale, poţi face din mine omul cel mai nefericit al

regatului, înştiinţându-l pe mareşalul de Montmorency că Jeanne de Piennes se află la dumneata, că Jeanne de Piennes este nevinovată de crima de care o învinuisem, că Jeanne de Piennes n-a încetat să-l iubească pe François... pe fratele meu !Aceste dezvăluiri uluitoare, făcute cu glas sălbatic, produseră asupra Alicei o impresie de nedescris.La lumina lor orbitoare, ea înţelese groaznica dramă din familia Montmorency. Numai gândul de a juca un rol respingător în această dramă o făcea să se cutremure de groază.— Te miră, nu-i aşa ? zise Henri, că o iubesc pe soţia fratelui meu ! Că am izbutit să-i despart ! Că o mai urmăresc pe această femeie cu pasiunea mea ! Lucrul mă miră şi mai mult pe mine însumi. Asta este. Nu pot face nimic. Acum, iată târgul: păzeşte-mi-o pe Jeanne de Piennes, păzeşte-o cinstit, fii o paznică prudentă, puternică, de neclintit, incoruptibilă... sau, dacă nu...— Sau, dacă nu ? îl întrebă Alice, albă de spaimă.— Ieşind de aici, îţi denunţ amantul, pe Marillac, şi-l trimit la eşafod.Iar, pentru că ea rămase năucită, fremătând, întorcându-se poate la gândul de-a ucide, o idee de sinucidere în fond, el mai adăugă:— Ne avem la mână unul pe altul. Iţi ofer un ostatic. Îmi iau răspunderea vieţii iubitului dumitale. Vezi ? Gândeşte-te ! nu-l iubeşti îndeajuns ca să-l salvezi cu preţul unei acţiuni ruşinoase ? Dacă nu te învoieşti, înseamnă că nu-l iubeşti îndeajuns.— Eu ? gemu ea. Eu, să nu-l iubesc ? Dar aş da foc Parisului să-l pot salva pe el!— Deci, primeşti ?... Lasă pumnalul. Iubeşti prea mult ca să te loveşti cu el. Iar ca să mă loveşti pe mine... priveşte...Îşi descoperi pieptul şi Alice zări cămaşa subţire de zale dese de oţel, care-l acoperea până la gât.Alice de Lux se ridică. Îşi frângea mâinile. Ochii ei scânteietori se ridicară spre cer, gura i se crispa ca pentru o implorare.— O, dragostea mea ! strigă ea, năucă, înfricoşătoare, monstruoasă şi sublimă în acelaşi timp. O ! Deodat al meu, pentru tine voi cobori şi ultima treaptă a dezonoarei... până acum n-am fost decât spioană, am să fiu deci şi temniceră !Mareşalul se plecă adânc în faţa ei şi e sigur că nu se înclinase niciodată cu un asemenea respect nici în faţa conetabilului, nici în faţa regelui şi nici chiar în faţa reginei Caterina de Medicis !— Mâine, murmură el, când se va întuneca de-a binelea, voi fi aici ! Pregăteşte totul, ca să le poţi păzi pe prizoniere.Ieşi.Alice, cu pumnii înfundaţi în ochi, cu gura spumegândă, căzu în genunchi gâfâind.— Am coborât până la cea mai de jos treaptă a ruşinii... cine, o, cine va veni să mă ridice din această prăpastie a ruşinii ?...— Eu, răspunse un glas adânc, puternic, ameninţător şi compătimitor.Alice făcu o săritură teribilă şi se întoarse.— Călugărul! bâigui ea pe jumătate nebună.În pragul uşii prin care tocmai dispăruse mareşalul de Damville, în picioare, înfăşurat ca o statuie în cutele albe şi negre ale rasei, cu chipul împietrit şi privirea îngheţată, stătea călugărul Panigarola, primul iubit al Alice de Lux!...XXXVTATĂL...Pe la ora când Henri părăsea strada de la Hache şi se îndrepta spre palatul Mesmes, adică puţin înainte de ora nouă, un bărbat mergea grăbit de-a lungul străzii Saint-Denis. Pe timpul acela, când prăvăliile îşi trăgeau obloanele devreme şi galantarele lor nu luminau strada, când nu existau nici felinare, nici lămpi, când numai câteva cârciumi brăzdau negura cu o slabă rază de lumină, la ora nouă pe străzi întunecimea era deplină. În aşa măsură încât omul acela grăbit dădu peste un trecător, cu care se ciocni fără să-l vadă. Trase o înjurătură, mormăi câteva cuvinte şi îşi văzu de drum fără să se oprească.Trecătorul, care era fără îndoială de bună credinţă, nu spuse nimic.Bărbatul cu pricina se opri o clipă în faţa hanului Deviniere, pe care-l privi cu un fel de emoţie şi unde păru o clipă că vrea să intre Dar, clătinând din cap, îşi continuă grăbit drumul, murmurând:— Nici o imprudenţă ! Am tot timpul să-l văd, ce dracu !Coti apoi intr-o ulicioară care ducea spre Temple. Două minute mai târziu, bătea la poarta palatului Mesmes. Se deschise o ferăstruică, în spatele ei apăru un chip bănuitor şi se auzi un fel de întrebare ursuză, la care omul răspunse:— Spuneţi-i domnului mareşal că omul, pe care l-a întâlnit la hanul din Ponts-de-Ce, a sosit şi vrea să-i vorbească.Uşa se deschise chiar în aceeaşi clipă.

Casa mareşalului de Damville, ca şi caşa lui de Guise, ca şi cele ale multor mari seniori, era rânduită după modelul Luvrului. Mareşalul avea gentilomii, gărzile şi ofiţerii săi. El era rege în acest palat, aşa cum Carol era rege în palatul lui de la Luvru.Într-adevăr, până la Ludovic al XIII-lea, regele nu fusese decât primul dintre gentilomii regatului. Richelieu avea să întreprindă mai târziu desfiinţarea tuturor acestor mici Luvruri, să-i decapiteze şi să-i terorizeze pe toţi aceşti regişori, astfel încât Ludovic al XIV-lea să moştenească nu numai un regat, ci şi o idee: aceea a monarhiei absolute.În timp ce lacheul împodobit cu fireturi deschidea poarta, apăru un ofiţer care întrebă:— Veniţi de la Ponts-de-Ce ?— Se-nţelege, cu toate că am venit pe un drum ocolit.— Atunci sunteţi Pardaillan ?— Da, într-adevăr, am cinstea să fiu Pardaillan. Dar dumneavoastră ?— E-n regulă. Nu vă supăraţi, sunt omul care vă poate da satisfacţie pentru că v-a uitat, dacă aceasta v-a scandalizat cumva.— M-a scandalizat enorm. Cu atât mai mult cu cât nu-mi amintesc deloc de chipul dumitale.— Mă numesc Orthes şi sunt viconte d'Aspremont. La dispoziţia dumneavoastră, când veţi voi, domnule de Pardaillan.— Atunci, chiar de îndată. Nimic nu-mi stă mai mult pe inimă, decât o ceartă care s-a răcit.— Domnilor, domnilor! interveni un al doilea ofiţer. Vicontele d'Aspremont ridică din umeri şi-i spuse lui Pardaillan care şi scosese spada:— Domnule, fiţi fără teamă, voi avea eu grijă ca cearta să nu se răcească prea mult. Dar mareşalul nu vrea să ne batem aici. Aşteptaţi puţin, dacă nu vă supăraţi. Vă rog să intraţi, sunteţi aşteptat.Bătrânul oştean pătrunse în palat şi poarta grea se închise în urma lui.— Domnule, continuă atunci Orthes, am cinstea să vă conduc personal până-n camera ce v-a fost pregătită.— Cinstea va fi pentru mine, zise Pardaillan, care răspunse salutului adversarului său printr-un altul la fel de ceremonios.Precedat de un servitor care ducea o torţă, Orthes, viconte d'Aspremont, porni însoţit de Pardaillan, cu care. după cuviinţă, Începu să tăifăsuiască vesel, ca şi cum nu hotărâseră să se bată în duel.Suiră astfel la etajul întâi al palatului şi ajunseră într-o cameră mare şi frumoasă.— Iată-vă la dumneavoastră, spuse Orthes. Vreţi să cinaţi ?— Mii de mulţumiri. Am cinat, şi încă bine, înainte de a sosi la Paris.— Nu-mi mai rămâne decât să vă urez noapte bună.— Într-adevăr pic de somn şi sper să dorm neîntors până-n zori. Dar, spuneţi-mi. domnul mareşal nu se află în palat ? — Lipseşte acum, dar vă aştepta azi sau mâine şi veţi fi anunţat îndată ce va sosi.Cei doi bărbaţi se salutară. Orthes ieşi, iar Pardaillan auzi cum uşa camerei fu încuiată de două ori.— Ei drăcie ! spuse el tresărind. Mă-ncuie ! Ce înseamnă asta ?Alergă la uşă: era solidă şi broasca ar fi rezistat oricărei încercări de spargere. Alergă atunci la fereastră. Se afla la etajul al doilea, ceea ce însemna cam patru din etajele caselor noastre de azi, în care, dacă n-am fi prada obişnuinţei, n-am îndrăzni să intrăm decât târâş, ca în nişte vizuini. Pe scurt, nu era cu putinţă să sară de la o asemenea înălţime fără să-şi rupă oasele, accident care nu-l prea îmbia pe bătrânul soldat. Îşi aruncă furios toca pe pat şi mormăi ;— Mare prostănac mai sunt ! M-au prins !... Pe toţi dracii, acum totul devine limpede: răbdarea, bunăvoinţa, făgăduinţele şi scuzii lui Damville, acolo, la hanul din Ponts-de-Ce ! Oh, laşul ! Fricosul ! I-a fost frică să se bată singur cu mine ! S-a prefăcut că uită întâmplarea de la Margency, ca să-mi întindă o cursă straşnică. Iar eu, cap sec ce sunt, intru în ea orbeşte. Înţeleg tot, chiar şi obrăznicia acestui Orthes ! Asta-i ! Stăpânului îi e frică şi vrea să pună servitorii să mă ucidă ! Pe Pilat şi Barabas ! Vom vedea noi dacă aşa stau lucrurile Acesta fu primul gând al lui Pardaillan. Totuşi, chibzuind mai bine, exista un amănunt care-l-descumpănea. Mareşalul ii declarase făţiş că uneltea împotriva regelui Franţei; o mărturisire cumplită care-l putea duce la eşafod... Deci, la Ponts-de-Ce, fusese mânat de porniri sincere ?— Numai dacă, şopti el, conspiraţia n-a fost născocită să-mi inspire mie încredere ! Oricum ar fi, sunt prins în laţ şi dacă nu vreau să fiu ucis în somn, trebuie să rămân treaz toată noaptea ! Eu, care pic de somn !Pardaillan începu să umble furios prin cameră, încercând astfel să rămână treaz. Dar, de fiecare dată când trecea prin faţa patului, scotea câte un oftat.Se scurse astfel un ceas. Bătrânul soldat umbla cu ochii închişi, împleticindu-se.Deodată, nu mai putu. Îşi scoase spada, o apucă bine în mână şi se aruncă pe pat cu un adânc oftat de plăcere, răstindu-se':— Pe toţi dracii, trebuie să dorm! La urma urmei, două ore de somn bun merită riscul de-a fi puţin sugrumat. Şi apoi, apoi... să mori de somn; sau să mori de o lovitură de sabie, deosebirea nu-i prea mare. Iar moartea şi somnul sunt foarte asemănătoare !

Deşi era convins că va fi atacat, Pardaillan închise totuşi ochii cu multă desfătare. Zece secunde mai Târziu, un sforăit zgomotos umplea camera cu sunete, fără îndoială, prea puţin melodioase, dar sforăitul acela spunea multe — atât cât un sforăit ar putea spune ceva — despre vitejia nepăsătoare şi mândră a omului care dormea acolo, întins pe pat cât era de lung, cu mâna încleştată pe garda spadei.Bătrânul Pardaillan, după numeroase ocoluri, după ce se îmbrăcase cu haine noi şi-şi cumpărase un cal, după popasuri făcute spre a chibzui mai bine, a face socoteli sau pur şi simplu a trăi în voie, observă într-o bună dimineaţă că era în 7 aprilie, că în pungă nu mai avea decât o livră şi că se afla la optsprezece leghe de Paris.Străbătu cele optsprezece leghe într-o zi, sosi la Paris tocmai când se închideau porţile şi, aşteptând, după sfatul mareşalului, să se lase noaptea, intră în prima crâşmă întâlnită unde se ospătă din plin. Goli chiar şi două sticle dintr-un fel de vin de Bordeaux care costa trei livre. Când i se spuse că cina lui, cu vin cu tot şi cu hrana calului, făcea unsprezece livre Şi trei bani, Pardaillan, care n-avea la el decât o livră, îşi lăsă calul amanet şi, cum se făcuse noapte, se îndreptă repede spre palatul Mesmes.Am văzut cum ajunsese acolo şi cum, în cele din urmă, adormise cu sufletul împăcat, ostenit cum era după lungul drum făcut în ziua aceea. Când se trezi, văzu că se făcuse ziuă demult.— Ia te uită, zise el, n-am murit !Într-o clipă fu în picioare. Uşa se deschisese aproape în acelaşi timp şi apăru mareşalul. Era puţin palid. Cu siguranţă petrecuse o noapte mai proastă decât prizonierul lui.— Iată că aţi venit punctual la întâlnire, în ziua fixată. Vă mulţumesc, Pardaillan.— Pe cuvântul meu, monseniore, aproape îmi pare rău că am venit.— De ce ?... Ah, da, pentru că v-au încuiat. Eu am poruncit aşa. Iertaţi-mi precauţiunea, scumpul meu domn de Pardaillan. Voisem să vă feresc de o întâlnire neplăcută. M-am gândit chiar că, dacă aţi avea această întâlnire, bunele noastre relaţii ar putea suferi...— Nu-nţeleg nici o vorbă din ce-mi spuneţi, monseniore.— Puţin mă interesează dacă înţelegeţi sau nu. Principalul este că vă aflaţi aici. Am să vă cer două lucruri, scumpul meu Pardaillan. „Ha, ha ! gândi cavalerul, scumpule în sus, scumpule în jos..."— Primul, continuă mareşalul, este să vă lăsaţi închis şi astăzi. Vă jur că nu trebuie să vă temeţi de ceva şi că această izolare se va termina astă-seară pe la ora unsprezece.Pardaillan strâmbă din nas.— Atunci, spuse din nou Henri, daţi-mi cuvântul că nu veţi ieşi toată ziua din această încăpere, până nu va veni să vă cheme cineva din partea mea.— Aşa mai merge, de acord. Aveţi cuvântul meu, monseniore. Dar, după cum mi-aţi spus, vreţi să-mi cereţi două lucruri.— Iată-l şi pe celălalt, Pardaillan. Posed o comoară preţioasă. Ea nu-i în siguranţă în acest palat şi vreau s-o mut... Într-o casă unde va fi la adăpost. Operaţia asta va avea loc astă-seară la ora unsprezece. Mă pot bizui pe ajutorul dumneavoastră ?— Monseniore, din clipa când am primit să intru în serviciul dumneavoastră, m-am hotărât să înfrunt toate primejdiile împreună cu dumneavoastră. Bizuiţi-vă deci pe mine... Aşadar vă temeţi ca nu cumva să vi şe fure comoara pe drum.— Da, mă tem, zise Henri cu glas neguros. N-am încredere decât în dumneavoastră şi într-unul din ofiţerii mei, un viteaz, un devotat, vicontele d'Aspremont.Pardaillan zâmbi.— Iată deci ce-am pus la cale. La ora unsprezece trăsura va părăsi palatul...— Ah, comoara se va afla într-o trăsură ?— Da. D'Aspremont va mâna caii, eu voi merge calare în frunte, iar dumneavoastră, pe jos, veţi constitui ariergarda, cu spada într-o mână şi cu pistolul în cealaltă, gata să ucideţi fără milă pe oricine ar încerca să se apropie de trăsură. În acest fel, nimeni în afară de dumneavoastră, d'Aspremont şi de mine, nu va cunoaşte casa unde vreau să ascund comoara.— S-a făcut, monseniore. O singură întrebare: expediţia are vreo legătură oarecare cu acţiunea despre care am vorbit la Ponts-de-Ce ? Cu alte cuvinte... comoara e de metal... sau, mai curând, e vorba de o comoară în carne şi oase ?Henri păli şi înfipse o privire ascuţită în ochii lui Pardaillan.— Ce vreţi să spuneţi ? se răsti el. Aţi şi aflat...Se opri şi-şi muscă furios buzele.— Eu ? N-am aflat nimic, răspunse Pardaillan, care-l observa cu atenţie pe mareşal. Mă întreb numai dacă comoara în chestiune nu o fi... de pildă... o coroană ? adăugă el vorbind mai încet...„Crede că-i vorba de rege !" exclamă în sinea lui mareşalul al cărui chip se lumină pe dată.— ...Pentru că, în acest caz, isprăvi Pardaillan, înţelegeţi, monseniore, că trebuie să dublez măsurile de precauţiune.

— Ascultaţi, Pardaillan. Nu vă pot spune că e vorba de ceea ce credeţi... dar procedaţi ca şi cum aţi transporta în adevăr... o coroană. „Bine, se gândi Pardaillan. L-au şi răpit pe rege ! Ei drăcie ! Asta o să ne aducă un război frumuşel, adică multe ghionturi de dat şi mulţi scuzi de primit... Dar cum se face că Parisul este atât de liniştit ?"Deodată îi trecu prin minte o idee şi întrebă:— Aşadar, monseniore, de aceea am fost închis îndată după sosire, pentru că vă temeaţi să nu aflu cine este persoana care e închisă în palat.— Exact ! zise mareşalul.Nu minţea. Într-adevăr se temuse ca nu cumva Pardaillan să se intereseze de soarta Jeannei de Piennes şi a fiicei ei. Nu minţea prin asemenea rezerve şi aluzii, decât cu privire la adevărata identitate a „persoanei captive".— Totu-i în ordine ! spuse cu hotărâre Pardaillan. N-am să mă mişc toată ziua de aici şi astă-seară la unsprezece voi fi gata.Îndată după ce ieşi mareşalul, mulţumit de aceste asigurări, bătrânul soldat îşi spuse:„Dacă n-a vrut să ştiu cine-i ţinut prizonier aici, de ce a venit să mi-o spună ? Şi dacă acum ştiu, de ce atunci precauţiunea de-a mă ţine închis toată ziua ? Nu... nu regele este prizonier ! Există oare vreun prizonier ? Evident şi sigur este însă că mi se ascunde ceva... de care nu voi afla nimic până diseară... dar ceva care vreau să-l aflu îndată !"După aceea, Pardaillan încercă să vadă dacă nu fusese închis. Era liber ! Uşa se deschidea spre un coridor, în care făcu câţiva paşi, până la scara larga şi monumentală, care cobora spre curte, făcu cale întoarsă, fiind convins că se va întâlni cu careva. Trecând prin faţa uşii camerei sale, străbătu coridorul în celălalt sens şi se lovi de o uşă, pe care o deschise. Ea dădea spre o mică scară în spirală.— Iată ce-mi trebuie ! mormăi el.Mulţumit de această primă descoperire, se întoarse în camera lui.Dimineaţa trecu fără nici un incident. Pardaillan se plimbă cu paşi mici, se gândi, fluieră cântece de vânătoare, bătu darabana cu degetele pe fereastră, pe scurt, se plictisi cât putu mai bine.Pe la ora unsprezece, un lacheu se prezentă să aştearnă masa şi aduse cele necesare unui dejun îmbelşugat, precum şi nişte clondire cu înfăţişare îmbietoare.Pe când bătrânul aventurier se aşeză la masă şi începu să înfulece cu pofta unui stomac tânăr, lacheul dispăru şi se întoarse după câteva minute, aducând un sac cu bani.Minunaţii dinţi puternici şi albi ai soldatului se dezveliră într-un zâmbet larg.— Oh, oh, ce-i aici ? întrebă el. — Prima plată a domnului ofiţer, pe care mi-a dat-o intendentul monseniorului, gândindu-se că domnul ofiţer e poate lipsit de bani de pe urma călătoriei.„Iată un lacheu de-o politeţe sâcâitoare !" gândi Pardaillan.— Ei bine, zise el cu glas tare, domnul intendent s-a gândit bine, s-a gândit cinstit, s-a gândit ca un intendent cumsecade şi domnul ofiţer e mulţumit. Căci presupun că domnul ofiţer în chestie sunt eu. Dar ia spune-mi prietene, nu ştii ce conţine acest sac ?— Da, domnule ofiţer: şase sute de scuzi.— Şase sute ! Dar nu trebuia să primesc decât cinci» sute !— E-adevărat, domnule ofiţer, dar mai sunt şi cheltuielile de călătorie, lucru pe care domnul intendent m-a însărcinat să-l explic domnului ofiţer.— O sută de scuzi pentru călătorie ! (Hotărât lucru, politeţea acestui om este mai puţin insuportabilă decât aş fi crezut)... Mulţumesc, prietene. Fii atât de bun şi deschide sacul.— S-a făcut, domnule ofiţer ! spuse lacheul îndeplinind ordinul.— Ia de-acolo cinci scuzi.— Şi asta s-a făcut, domnule ofiţer !— Bine, pune-i în buzunar. Du-te să-i bei în sănătatea mea.— Mulţumesc, domnule ofiţer, zise lacheul, salutând până la pământ. Vă făgăduiesc să beau mâine scuzii dumneavoastră, până la ultimul bănuţ.— Dar de ce mâine, prietene ? De ce nu azi ? Parcă poţi şti unde ai să fii mâine ? Bea, prietene, bea-i de azi.— Da, dar am ordin să stau toată ziua la dispoziţia domnului ofiţer.— Iată ce voiam să aflu, mormăi Pardaillan. Aşadar trebuie ?...— Să nu-l părăsesc pe domnul ofiţer, să-l servesc pe domnul ofiţer, fără să mă-ndepărtez.„Iată desigur un animal de o politeţe prea stânjenitoare !" gândi cavalerul.— Bine că mi-am adus aminte ! exclamă el deodată. Dar calul meu ? Bietul meu cal ! Prietene, bagă din nou mâna-n sac.— Gata, domnule ofiţer.— Mai scoate cinci scuzi.

— I-am*luat.— Bine ! Să-mi faci plăcerea să te duci imediat la cârciuma La Viţelul care suge. O ştii ?— O ştiu. E între mahalaua Cerşetorilor şi Luvru.— Exact. Du-te să achiţi o datorie de vreo zece livre, pe care am uitat s-o plătesc ieri. Restul opreşte-l pentru tine şi adu-mi înapoi calul. Du-te, prietene, du-te. Când ai să te-ntorci, ai grijă să nu mă trezeşti. Am dormit prost azi-noapte şi vreau să mă odihnesc azi după-masă, să fiu zdravăn şi bine dispus pentru o anumită plimbare, pe care am s-o fac la noapte.Lacheul nu se clinti.— Ei bine ? îl întrebă Pardaillan.— Am să mă duc mâine, domnule ofiţer.— Cum ? Nu mai spune ! Şi dacă am nevoie de cal ?— Grajdurile monseniorului sunt la dispoziţia domnului ofiţer.Pardaillan se uită în jur, după vreun băţ pe care să-l rupă pe spinarea lacheului, când îi veni o idee care-l linişti.Începu să râdă ; iar pentru că dejunul era pe sfârşite, turnă un pahar plin, pe care-l întinse temnicerului. Căci lacheul acela era în realitate paznicul lui pentru toată ziua.,— Cum te cheamă, prietene ? îl întrebă el.— Didier, la ordinele dumneavoastră, domnule ofiţer.— Foarte bine, Didier. Fiindcă nu te poţi duce să bei în altă parte, dă voiniceşte pe gât paharul ăsta.Lacheul scutură din cap şi răspunse:— Domnul intendent m-a prevenit că dacă am să primesc din partea dumneavoastră un singur pahar de vin, voi fi şters de la plată şi poate ceva încă şi mai rău.„Hoţomanul ! Ce mizerabil fricos care mă asasinează cu politeţea !", izbucni în sinea lui cavalerul.— Bine, continuă el, dar devotat şi ascultător mai eşti ! Ai să te duci drept în rai.În acelaşi moment se ridică, înconjură de două, trei ori camera, pe când lacheul strângea masa. Apoi se apropie de uşă pe care o încuie de două ori. Atunci se întoarse spre lacheu şi, punându-i mâna pe umăr, îi spuse:— Aşadar, trebuie să nu mă scapi din ochi toată ziua ? Ai să rămâi aici tot timpul să mă baţi la cap şi să nu mă laşi să dorm ?— Nici vorbă de aşa ceva, domnule ofiţer. Eu trebuie să stau pe coridor, în faţa uşii.— În sfărşit, dar dacă vreau să ies de aici, ai să te ţii după mine ca o umbră ?— Nu, domnule ofiţer. Mă voi duce să-l anunţ deîndată pe domnul intendent.— Didier, prietene, ce-ai spune dacă aş încerca să te gâtui ?— N-aş spune nimic, domnule ofiţer. Aş începe să strig, asta-i tot.Nici atâta naivitate nu izbuti să-l dezarmeze pe bătrânul soldat, care dorea cu atât mai mult să viziteze palatul, cu cât se luaseră asemenea măsuri pentru a-l împiedica.— Ai striga ? Nu ! Rămâne de văzut dacă ţi-aş lăsa timp !În clipa în care rosti aceste cuvinte, Pardaillan apucă repede eşarfa pe care şi-o dezlegase din jurul gâtului şi, înainte ca nefericitul lacheu să fi făcut vreo mişcare, i-o înfăşură în jurul obrazului şi-l legă zdravăn la gură. Totodată scoase pumnalul şi zise calm:— Dacă te mişti, sau dacă faci zgomot, eşti un om mort.Didier căzu în genunchi şi, neputând să vorbească, îşi împreună mâinile într-un gest care putea fi luat drept o implorare destul de convingătoare, cu toată tăcerea forţată a celui ce se ruga.— Bine ! făcu Pardaillan. Iată-te deci adus la sentimente mai bune. Iar eu m-am descotorosit de plicticosul tău „domnule ofiţer". Acum, fii atent ! Eşti hotărât să mă asculţi ? Gândeşte-te înainte de-a spune ceva.Sărmanul lacheu jură, cu o mimică expresivă, supunerea cea mai desăvârşită.— Foarte bine. Fă-mi te rog plăcerea şi scoateţi pieptarul ăsta galonat şi plin de blazoane, încălţămintea de pânză galbenă şi toca cu pene. Ai să îmbraci tunica mea şi ai să-ţi tragi cizmele mele, pe când eu am să mă gătesc cu luxosul costum care ţi vine atât de bine. E o toană de-a mea. Vreau să văd cum am să arăt ca lacheu al domnului intendent din slujba monseniorului.În timp ce vorbea, aventurierul îl ajuta pe lacheu să se dezbrace, căci bietul om, tremurând ca varga, n-ar fi izbutit singur. Schimbarea se termină în câteva minute: Didier îmbrăcat ca Pardaillan şi Pardaillan grozăvindu-se în hainele cu fireturi ale lacheului.— Acum, culcă-te, domnule ofiţer ! porunci Pardaillan.Lacheul se supuse şi se aruncă pe pat. Pardaillan îi înveli capul, cum se face atunci când nu vrei să fii stânjenit de lumina zilei.— De-ai să auzi deschizându-se uşa, adăugă el, să începi să sforăi şi să nu faci nici o mişcare, doar dacă nu vrei să-ţi tai amândouă urechile.Un mormăit plângăreţ şi înfundat îl convinse că Didier era dispus la ascultarea cea mai deplină. Atunci, ieşi din cameră şi se postă pe coridor, unde domnea un oarecare întuneric. Pardaillan se îndreptă pe pipăite

spre mica scară în spirală de care am vorbit. Dar nu făcuse nici doi paşi când uşa aceea se deschise şi prin ea trecu un om, pe care Pardaillan îl recunoscu după statură: era scutierul care-l însoţise pe mareşal în timpul şederii la hanul din Ponts-de-Ce.Bătrânul drumeţ făcu îndată cale-întoarsă şi după o clipă, fu ajuns din urmă de bărbatul acela.— Domnul de Pardaillan ce face ? murmură scutierul.— Doarme ! şopti scurt Pardaillan.Scutierul întredeschise încetişor uşa, îl zări pe falsul Pardaillan în pat, ii auzi sforăitul înfundat şi închise uşa la loc spunând încet:— E-n regulă ! Să nu te mişti de-aici. Să mă anunţi de îndată ce se va trezi.Acestea spuse, cel pe care Pardaillan îl numea scutierul mareşalului îşi continuă drumul cu paşi înăbuşiţi şi coborî pe scara cea mare.„Uf ! murmură aventurierul. M-au trecut toate sudorile ! Dar acuma cred că pot fi liniştit pentru un ceas sau două. Numai dacă dracu-şi bagă coada n-am să descopăr misterul, adică persoana ascunsă în acest palat şi pe care ei ţin atât de mult să n-o văd. Înainte ! Descoperim noi !" Ajunse la scăriţă şi începu să coboare. — E întuneric ca într-un cuptor, mormăi el. Mă tem să n-o fi luat pe-un drum greşit.În timp ce rostea aceste cuvinte, puse piciorul pe palierul îngust al primului etaj. Acolo era o uşă prin care se putea ajunge în apartamentele mareşalului.Pardaillan voia tocmai să treacă de ea şi să continue să coboare, când, din spatele uşii, auzi zgomot de glasuri.Îşi lipi repede urechea de broască. Auzi în mai multe rânduri rostindu-se limpede numele lui.XXXVI...ŞI FIULCam în acelaşi moment în care Pardaillan îl lega fedeleş pe lacheul Didier, în faţa palatului Mesmes se opri o lectică fără pajură, un bărbat coborî pe furiş din ea şi pătrunse îndată în palat.Era fără îndoială un personaj important, deoarece fu introdus fără întârziere în cabinetul mareşalului de Damville.Acesta, văzându-l pe musafir, ieşi înaintea lui cu o oarecare emoţie, spunându-i cu glas scăzut — Domnia-voastră aici ! Ce imprudenţă !— Imprudenţa ar fi fost şi mai mare dacă m-aş fi dus la monseniorul de Guise sau la Tavannes. Lucrurile sunt atât de grave, încât trebuia să vă previn cât mai curând. De ieri nu mai trăiesc ; abia adineauri am putut scăpa din Bastilia fără să dau de bănuit. Am să vă povestesc totul. De Guise trebuie să fie înştiinţat încă de astăzi. E-n joc capul nostru, al tuturor.— Exageraţi, Guitalens ! spuse Damville, care, totuşi, în faţa expresiei înspăimântate a celui sosit, nu se putu împiedica să pălească.Într-adevăr, vizitatorul nu era altcineva decât Guitalens, guvernatorul Bastiliei.— Să vedem! Despre ce e vorba ? continuă mareşalul.— Suntem singuri ? Sunteţi sigur că nu putem fi auziţi ?— Absolut sigur. Dar pentru mai multă precauţiune, veniţi aici.Mareşalul îl introduse pe Guitalens într-o cămăruţă îngustă alături de cabinetul său.— Aşa ! spuse el. Acum suntem izolaţi de oamenii din palat, prin cabinetul meu, sala de arme şi o anticameră. În ce priveşte uşa aceasta, ea dă pe o scară tainică. Numai eu şi Gille, intendentul meu, ştim de ea. Şi, după cum ştiţi, Gille cunoaşte toată istoria noastră. Povestiţi deci fără teamă.— Ei bine, zise Guitalens căzând pe un fotoliu, e vorba că suntem probabil pierduţi. Există cineva în Paris care ne cunoaşte taina şi care poate, după plac, să ne trimită la eşafod sau să ne cruţe.— Cineva ne cunoaşte taina ? exclamă mareşalul îngălbenindu-se. Băgaţi de seamă ce spuneţi.— Din nenorocire, e purul adevăr. Omul acesta a fost de faţă la ultima noastră adunare de la hanul Deviniere. Vă spun că ştie tot !— Cine-i omul acesta ? Cum îl cheamă ?— Pardaillan ! zise Guitalens.— Pardaillan ! strigă Henri uimit. Un om ce pare de vreo cincizeci de ani, deşi are peste şaizeci, înalt, slab şi uscat, cu mustaţa căruntă şi aspră ?— Nici vorbă de aşa ceva ! Pardaillan despre care vă vorbesc este un tânăr. M-aş mira să aibă mai mult de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. Are privirea ca de gheaţă, gura crispată într-un zâmbet ciudat, glasul când mângâietor, când muşcător, e tras ca prin inel, lat în umeri, are un chip batjocoritor, braţul gata oricând să caute garda spadei, iată-l pe omul meu.— În cazul acesta, e fiul lui ! Fiul de care mi-a vorbit !...— Fiul lui ! rosti Guitalens fără să înţeleagă ceva.— Da, pricep, continuaţi... Spuneaţi că acest Pardaillan a surprins secretul nostru la hanul Deviniere. Mai întâi, spuneţi-mi ceva: sunteţi încredinţat că acest tânăr este singurul care e la curent cu complotul nostru ?

— Da, cel puţin aşa cred.— În cazul acesta putem fi liniştiţi, cunosc un mijloc să pun mâna pe acest Pardaillan şi să-l fac să tacă. Dar de unde aţi aflat ?— Pentru că l-am avut în mână timp de câteva zile în calitatea mea de guvernator al Bastiliei. Mi-a fost adus şi mi s-a cerut să-l păzesc cu străşnicie...— Atunci totul e foarte simplu, spuse mareşalul.— Cum asta ?— La Bastilia nu mai există carcere sub pământ ?— Dar e liber! E-afară ! Am fost nevoit să-l las să plece ! Dar, ce zic ? I-am deschis chiar eu porţile,, cerându-i scuze că l-am reţinut !Mareşalul se întrebă o clipă dacă Guitalens n-a înnebunit.— Dar de ce vă miraţi ? continuă guvernatorul Bastiliei. Când mă gândesc, şi de ieri gândul acesta nu m-a slăbit nici o clipă, să ştiţi că nu sunt numai mirat ! Sunt prostit, speriat, nebun, viaţa mea era în mâinile lui şi a trebuit să-l eliberez !— Liniştiţi-vă, dragă Guitalens. Povestiţi-mi mai limpede. Dacă tânărul acela este chiar cel pe care-l cred, răul nu este poate atât de mare cum vi se pare.— Să v-audă Dumnezeu ! spuse Guitalens ho'lbând nişte ochi înspăimântaţi.Povesti toată tragi-comedia întâmplată la Bastilia şi pe care cititorii noştri o cunosc.— Ce spuneţi de asta ? adăugă el terminând.— Spun că e minunat şi că pe acest tânăr trebuie să-l atragem cu orice preţ de partea noastră. Mă ocup eu de treaba asta.— Îl cunoaşteţi, deci ?— Nu, dar cunosc pe cineva care-l cunoaşte şi asta-mi ajunge. Haideţi, scumpul meu Guitalens, liniştiţi-vă, iau asupra mea sarcina de a-l înştiinţa pe ducele de Guise în caz de pericol. Dar nu va fi nici o primejdie. Tânărul Pardaillan va fi asta-seară, sau mâine în mâinile noastre.— Calmul domniei-voastre îmi face bine, zise Guitalens, încep din nou să respir. Dacă blestematul ăsta cade în mâinile noastre, aşa cum spuneţi, aduceţi-mi-l mie... cu atât mai mult cu cât s-ar putea să-mi pierd postul, dacă nu şi capul, pentru că l-am lăsat să plece... ştiţi că la Bastilia mai sunt încă beciuri solide.— Fiţi liniştit, mâine vi-l aduc legat fedeleş pe tânărul Pardaillan, numai dacă nu voi face cu el ceva şi mai bun...Guitalens se întoarse tot pe furiş la lectica lui, dar mai liniştit decât atunci când sosise.Chiar în aceeaşi clipă bătrânul Pardaillan se întoarse iute în camera lui, îşi luă înapoi costumul, îl forţă pe Didier să şi-l pună la repezeală pe-al lui şi-i spuse:— Ai o sută de scuzi dacă nu scoţi o vorbă despre tot ce ţi s-a întâmplat, sau un pumnal în pântece dacă-i spui oricui o singură vorbă. Alege !— Aleg cei o sută de scuzi, ce dracu ! răspunse Didier preafericit că scapă atât de ieftin.Şi, fără nici o ruşine, începu să scoată banii din sac.— Acum, zise Pardaillan, du-te şi înştiinţează-l pe domnul intendent că m-am trezit, aşa cum ţi-a poruncit adineauri pe coridor înainte de a deschide uşa să controleze dacă dorm, după cum îi spuseseşi tu... Du-te, prostănacule ! Nu înţelegi?— Ba da, ba da ! înţeleg că domnul Gille a crezut că sunteţi eu. Dau fuga să-i spun...Pardaillan se aşeză bine într-un fotoliu, cu picioarele întinse, îşi umplu paharul ca şi cum şi-ar fi văzut de băutură şi aşteptă să vadă ce o să se mai întâmple.Cele auzite pe scăriţa aceea în spirală îi schimbară total intenţiile, aceasta deoarece cititorii noştri au înţeles că Pardaillan a surprins cea mai interesantă parte a convorbirii care s-a desfăşurat între mareşal şi guvernatorul Bastiliei.Uită de scopul pentru care începuse cercetările în cuprinsul palatului. Nu se mai gândea dacă exista sau nu cineva pe care mareşalul voia să-l ascundă de el. Primejdia care-l ameninţa pe fiul său îl absorbi de tot şi începu să se gândească cum să-l înştiinţeze mai repede pe tânărul cavaler.Mai mult datorită acestei întimplări, decât precauţiilor luate de mareşal, bătrânul Pardaillan nu află de prezenţa în palatul Mesmes a Jeannei de Piennes şi a fiicei sale.Ar fi încercat el oare s-o elibereze pe Jeanne, dacă ar fi ştiut că se afla acolo ? Cum nu intenţionăm să-i arătăm pe eroii noştri mai frumoşi decât erau în realitate, trebuie să spunem că ne îndoim de acest lucru... Cine era de fapt bătrânul Pardaillan ? Un aventurier. N-avea nici o educaţie morală. Simţul frumosului şi al binelui se găseau înlăuntrul său în stare nativă, adică în stadiul când dorinţele şi instinctele de conservare domină tot restul.La Margency dăduse, ce-i drept, dovada unui frumos sentiment de compătimire. Dar cine poate şti dacă în inima aceasta bătătorită mila şi-ar mai fi putut spune cuvântul ?Oricum însă trebuie să arătăm că bătrânul Pardaillan îşi iubea fiul.

Frământarea şi durerea din momentul când află că fiul său era în marea primejdie de-a fi aruncat în beciurile Bastiliei se exprimară prin numeroase înjurături mormăite pe-nfundate şi prin darea peste cap dintr-o înghiţitură a câtorva pahare pline ochi.Îl scutim pe cititor de diferitele idei ce se perindară prin mintea bătrânului soldat, ca nişte imagini de coşmar ce se înşiră pe un ecran. Concluzia lui fu cea justă:— Voi ieşi chiar în această clipă din palat şi mă voi duce la hanul Deviniere. Dacă cineva mă va împiedica să ies, pe cuvântul meu că-l omor ! Voi da seamă pe urmă.Pe când îşi încingea spada, încercând dacă putea fi scoasă uşor din teacă, îşi făcu apariţia Damville.— Ei bine, zise mareşalul, aţi tras un pui de somn bun ? Sunteţi bine dispus pentru astă-seară, meştere Pardaillan ?— Văd, monseniore, că sunteţi bine informat. La naiba ! Aveţi servitori care ştiu să vadă totul şi să vă raporteze !— Adevărul e mai simplu, răspunse Damville roşind puţin, adineauri am vrut să vin să vă văd, dar pentru că mi s-a spus că dormeaţi, n-am vrut să vă întrerup somnul şi am poruncit să fiu anunţat de îndată ce vă veţi trezi, fiindcă mă grăbeam să vă văd...— O grabă care mă onorează nespus, monseniore ! Oricum, însă, puteţi fi liniştit ! Acum sunt în stare să stau treaz, dacă-i nevoie, trei zile şi trei nopţi.— Nu vă cer atâta. Totul se va sfârşi la miezul nopţii.— Şi la ora aceea voi fi liber, monseniore ?— Liber ca vântul, liber să vă duceţi oriunde veţi voi, se înţelege însă că această odaie vă rămâne la dispoziţie pe tot timpul campaniei proiectate. O campanie grea, v-o spun dinainte. De aceea, cu cât vom fi mai mulţi, cu atât va fi mai bine. Dar, pentru că veni vorba, parcă mi-aţi spus ceva despre un tânăr, fiul dumneavoastră ?— Ba da, monseniore, zise Pardaillan tresărind.— Îl credeţi în stare să ne dea, cu acest prilej, o mână bună de ajutor cu spada lui ?— El ? Nu visează decât aventuri şi încăierări !— Ei bine, aduceţi-l mâine neapărat. Unde locuieşte ?— Spre muntele Sainte-Genevieve.— Locul e ciudat în felul lui. Fiul dumneavoastră intenţionează să devină preot sau medic ?— Deloc, dar îi place tovărăşia domnilor studenţi, toţi stâlpi de tavernă, băutori neîntrecuţi, buni spadasini, folosind de minune vorbe întortocheate.— Bravo lui ! Deci mă pot bizui pe acest tânăr ?— Ca şi pe mine însumi.Mareşalul ieşi.„Iată o chestie care schimbă lucrurile, murmură bătrânul cavaler, descingându-şi spada ; întrucât socoteşte că am să i-l aduc mâine pe fiul meu, n-are să facă azi nimic. La miezul nopţii, îndată ce voi fi liber, am să dau o mică raită pe la Deviniere şi pe urmă vom vedea noi. Până atunci n-are rost să risc vreo ciocnire nedorită. Să dormim !"De astă dată Pardaillan se aruncă pe pat şi dormi de-a binelea, până la masa de seară.La ora zece, Henri de Montmorency luă ultimele5 măsuri.Gille, scutierul şi intendentul lui, geniul lui rău, ca să spunem aşa, era singurul care cunoştea ascunzătoarea unde trebuiau să fie duse Jeanne de Piennes şi fiica ei. Fu trimis înainte cu ordinul să rămână pe strada la Hache şi să supravegheze împrejurimile casei cu poarta verde.Vicontele d'Aspremont avea să conducă trăsura până la intrarea în strada Hache, unde trebuia săcoboare, pe când mareşalul, ducând caii de hăţuri, va trage trăsura până-n faţa casei.În ce-l priveşte pe Pardaillan, el trebuia să rămână în ariergardă şi să se oprească chiar pe locul unde va coborî d'Aspremont.În felul acesta, mareşalul şi scutierul vor fi singurii care să cunoască locul precis unde se va opri trăsura, despre care Pardaillan nu va şti ce urma să conţină.Orthes, viconte d'Aspremont, intră în odaia lui Pardaillan, la ora unsprezece şi-i spuse:— Când veţi fi dispus, domnule...— Sunt gata !Cei doi oameni coborâră împreună. Pe drum, Orthes îl puse la curent pe Pardaillan cu ceea ce hotărâse mareşalul.— Un ultim cuvânt, scumpul meu adversar, zise Pardaillan, nu ştiţi cine se află în trăsură ?— Nu. Dar dumneavoastră ?— Să fiu spânzurat dacă am cea mai mică idee.Trăsura aştepta în curtea palatului, gata de plecare. Fără îndoială că persoana ce trebuia să fie transportată se şi afla în trăsură, pentru că obloanele erau închise cu grijă şi încuiate cu cheia...D'Aspremont se aşeză repede pe locul vizitiului. Henri, călare, îi făcu lui Pardaillan o ultimă recomandare.

— Vom merge la pas ! Rămâneţi zece paşi în urma trăsurii şi, dacă cineva vrea să se apropie, nu şovăiţi... m-aţi înţeles ?Drept răspuns, Pardaillan îi arătă spada trasă pe care o ţinea sub mantie. Pe deasupra mai era înarmat cu un pistol şi cu un pumnal.La un semn al mareşalului, poarta cea mare a palatului se deschise. Henri trecu în frunte, trăsura veni după el, Pardaillan se puse în mişcare, sfredelind întunericul adânc cu ochii lui pătrunzători.„Desigur, îşi spuse el, că nu vom fi atacaţi chiar în apropierea palatului."În momentul acela, trăsura făcea colţul intrând într-o străduţă. Deodată răsună un foc de armă, care aruncă un fulger în noapte.— Înainte ! răcni mareşalul.D'Aspremont, care fusese ochit fără să fie nimerit, îşi înfipse pintenii în coastele calului din faţă şi trăsura se zgudui în galop, umplând de larmă cartierul tăcut.— Laşilor ! Hoţi de femei ! răcni o voce aspră şi furioasă. Opriţi ! Opriţi !Trăsura şi mareşalul goneau în galop.Totul se petrecu într-o clipă. Abia pornise focul de armă şi trăsura se avântase în galop, abia se auziră, în tăcerea nopţii, cele câteva strigăte, că Pardaillan şi zări o umbră care alerga în urma trăsurii.„Iată clipa când trebuie să trec la fapte ! gândi el. Borfaşul ăsta nu bănuieşte că aleargă în zadar, pentru că în spatele lui se află cineva care aleargă la fel de repede, care îl va ajunge din urmă şi..."Aruncă o privire spre vârful spadei şi se avântă înainte în urmărirea necunoscutului, care şi el galopa nebuneşte, căutând să-l ajungă pe mareşal.Goana aceasta turbată dură un minut. Pardaillan îl ajunse pe necunoscut şi, aruncându-se asupra lui, îi trimise o lovitură groaznică cu vârful spadei. , Necunoscutul însă auzise fără îndoială că cineva alerga în urma lui. În momentul când Pardaillan îl ajunse, el se întoarse şi, cu un salt sprinten, evită teribila lovitură expediată de adversar.Pardaillan profită de mişcarea necunoscutului şi se aşeză între el şi trăsură. Astfel îi tăie drumul.Necunoscutul se azvârli înainte,cu capul sus.Într-o clipă spadele se încrucişară din nou. Cei doi adversari deveniră tăcuţi, fiecare dintre ei recunoscând în celălalt un spadasin de mare forţă. Întunericul era adânc şi abia se zăreau. Erau nevoiţi deci să se orienteze numai după vârfurile de oţel. Era sinistru duelul acesta în noaptea întunecată, cele două umbre stând în gardă, învălmăşeala din care se vedeau câte o clipă numai scăpărările oţelului Şi nu se auzeau decât-două răsuflări scurte şi gâfâitoare.Totuşi, bătrânul Pardaillan stătea în rezervă, scopul lui fiind numai să-l oprească pe necunoscut îndeajuns cât să nu poată ajunge trăsura, al cărui uruit se pierdea în depărtare.Necunoscutul însă voia cu tot dinadinsul să treacă mai departe şi încă să treacă repede. Puse la încercare de două sau trei ori spada adversarului şi, la momentul potrivit, fandă cât putu, dând o lovitură directă şi puternică. Se auzi fâşâitul tăişurilor, asemănător zgomotului de mătase sfâşiată. Lovitura fusese parată. Necunoscutul se avântă cu capul înainte.— Pe Pilat ! urlă el.— Pe Barabas ! răcni în aceeaşi clipă Pardaillan.Cele două înjurături răsunară în acelaşi timp. Abia rostite, cele două spade se lăsară deodată şi se auzi un dublu strigăt !— Tată ! exclamă necunoscutul.— Fiule ! răspunse bătrânul Pardaillan.Îşi vârâră înapoi spadele în teacă, nu fără ca bătrânul Pardaillan să se simtă oarecum încurcat, iar tânărul să fie cuprins de o furie surdă sau, mai curând, de o disperare mută.Se lăsă un moment de tăcere, timp în care tânărul cavaler, ciulind urechea, încerca să prindă ultimele zgomote, după care ar fi putut afla în ce parte se îndreptase Damville. Dar nu mai auzi nimic !— Pierdute ! murmură el cu jale.Bătrânul mercenar căuta în timpul acela cam ce i-ar putea spune fiului său. Simţi o oarecare nevoie să se dezvinovăţească şi ghicea instinctiv că fiul era îndreptăţit să-i facă imputări. Se proţăpi deci în atitudinea lui de demnitate jignită şi, cu pumnul înfipt în şold, începu atacul:— Te regăsesc, fiule, după o absenţă atât de îndelungată. Dar cum te regăsesc ? Neţinând cu desăvărşire seamă de sfaturile pe care ai jurat să le urmezi şi pe care ar fi trebuit să le socoteşti ca pe nişte porunci ! Te regăsesc deci în flagrant delict de acea slăbiciune sufletească împotriva căreia avusesem grijă să te pun în gardă ! Te găsesc, spun, amestecându-te în lucruri ce nu te privesc, împotrivindu-te unor hoţi de rang înalt, care te pot strivi ca pe-un vierme, interesându-te de persoane răpite, incercând să ajuţi pe nişte necunoscuţi, care nici nu strigă cel puţin după ajutor. În sfârşit, te găsesc făcând tocmai pe dos decât ce trebuia să faci ! Aşa ai folosit părerile mele ? Ţi-am poruncit să te fereşti de oameni, de femei şi de tine însuţi. Şi când colo, iată-te făcând pe cavalerul rătăcitor ! Tristă meserie, fiule, care-ţi va aduce bani puţini, încă şi mai puţină faimă şi te va împinge, mai curând sau mai târziu, la spânzurătoare sau pe eşafod.

Fiindcă oamenii, fiule, sunt nişte animale crude, pe care vitejia dezinteresată, pusă în slujba unor cauze care nu-ţi pot aduce câştig, îi uimeşte şi îi jigneşte. În cel mai bun caz, poţi să fii luat drept nebun, iar oamenii cu mintea întreagă să te arate cu degetul râzând, batjocorindu-te şi spunând despre tine: „Iată-l pe unul care pretinde că se dedică unei cauze ce nu-i aduce nimic. Trebuie închis sau omorât. Pentru că, dacă lumea s-ar lua după pilda lui, s-ar duce pe pustii profiturile, negoţul cinstit, oamenii mari şi mici şi s-ar isca o harababură universală, ca-n turnul Babel !" Iată ce vor zice oamenii, fiule ! Şi mă gândesc cu amărăciune că vor avea dreptate. Iată, fiule, în ce catastrofe îngrozitoare am fi târâţi, dacă ar exista numai două sau trei duzini de descreieraţi ca tine ! Atât cât poţi vedea pe întuneric şi tot ar trebui să-ţi dai seama cât mă simt de stânjenit. Termin, fiule, căci nu-mi place vorba lungă. Termin, rugându-te să vii cu mine într-o cârciumă pe care o cunosc şi care rămâne deschisă toată noaptea, pentru cei ce ştiu să bată într-un anumit fel la uşa ei. Ei bine, nu vii ?— Tată, zise cavalerul cu un glas atât de îndurerat încât bătrânul mercenar tresări, amestecul dumitale mă aruncă în braţele unei disperări de moarte. Dar, oricât de mare ar fi disperarea de a nu fi putut izbuti ceea ce doream atât de fierbinte, jalea mea este încă şi mai mare, când văd că ne aflăm în tabere duşmane...— Ei. pe dracu ! Cine te împiedică să treci alături de noi ? N-ai decât de câştigat. Vei primi o sută de mii de livre peşin şi poate şi comanda unei companii...— Taci ! Taci ! strigă cavalerul. Ah ! tată, nu-ţi dai seama cât sufăr şi cât de mult mă doare că te aud vorbind aşa ? Drumurile noastre sunt deosebite ! Adio, tată... Te părăsesc cu durerea nealinată de-a te şti de partea duşmanilor mei.— Mă părăseşti ! zise Pardaillan-tatăl cu glasul puţin tremurător. Dar de ce să mă părăseşti ?Naivitatea soldatului, neputând să înţeleagă anumite sentimente, obişnuit cu asprimea, şi în cele sufleteşti ca şi în cele trupeşti, se dezvăluia întreagă în această întrebare.— Dar nu domnia-ta mă-mpingi la aşa ceva ? exclamă tânărul furios. Gândeşte-te, tată, că în noaptea asta s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, am tras spada împotriva dumitale ! Gândeşte-te că dacă te-aş fi lovit, dacă vârful spadei pe care mi-ai dăruit-o s-ar fi muiat în sângele dumitale, m-aş fi dus să mă arunc de-a dreptul în Sena. Gândeşte-te că aş fi reuşit să trec strada, aşa cum m-ai împiedicat s-o fac şi că din această cauză te-ai fi găsit într-o situaţie proastă în faţa şefilor ! Ah, tată, mi se sfâşie inima ! De-aş putea să nu te mai întâlnesc în asemenea împrejurări ! Adio ! Adio, tată !...Cavalerul făcu câţiva paşi grăbiţi, de retragere.Bătrânul Pardaillan se împletici şi merse să se aşeze pe o piatră de priponit caii. Îşi luă capul între mâini.„Ce-i asta ? mormăi el. Fiul meu mă părăseşte ? Suntem duşmani ?... Dar atunci... ce rost mai are viaţa mea ? Ce se va întâmpla cu trupul ăsta bătrân... Trăiam... cu nădejdea că am să-l văd făcându-şi un rost, devenind un căpitan temut, sperând că-mi va închide ochii în ultimele clipe... mai ştiu eu ? Şi toate acestea s-au năruit ! Dar cum, e-adevărat ? Sunt eu oare duşmanul lui ? Drumurile noastre sunt deosebite ? Mă părăseşte ?"Două lacrimi mari se prelinseră pe obrajii tăbăciţi ai cavalerului hoinar şi se adunară în vârful mustăţilor lui cărunte: era pentru a doua sau a treia oară în viaţă când bătrânul Pardaillan plângea. Îşi duse mâinile la gâtlej, vrând să înăbuşe hohotul care clocotea acolo.— S-a sfârşit ! rosti el cu jalea adâncă a disperării. În aceeaşi clipă, se simţi apucat de mâini şi scoase un ţipăt aspru de bucurie, aproape înfricoşător, recunoscându-şi fiul care se aplecase spre el şi, cu glas înăbuşit, îi spunea:— Ei bine, nu, nu pot ! Nu vreau să te părăsesc astfel... Tată trebuie să stăm de vorbă... Aş muri de durere să te ştiu potrivnic mie ! Vino...— Ei, dar-ar moartea-n toţi dracii ! explodă bătrânul Pardaillan, care se simţea renăscând. Mai întâi să ne îmbrăţişăm. Asta-i cea mai bună explicaţie !Tatăl şi fiul se strânseră în braţe, unul bucurându-se frenetic, iar celălalt simţind bucuria umbrită de durere.— Lasă-mă să te privesc ! strigă atunci cavalerul rătăcitor... Nu-i nimic, văd eu şi-aşa pe întuneric, ca pisicile. Şi-apoi un tată bătrân n-are nevoie de multă lumină să-şi vadă fiul... te văd cu degetele... Ei drăcie ! Dar nu mai eşti acelaşi. Iată-te puternic printre cei mai puternici. Ce statură, ce umeri... Dar încheietura mâinii! Pe toţi dracii, n-aş mai vrea să mă ciocnesc încă o dată cu ea, deşi cunosc pe dinafară toate tainele duelului. Ehei ! mi-ai luat până şi înjurătura ! Când ai strigat „Pe Pilat", mi-am şi spus pe loc: „Dar ăsta e sânge din sângele meu !" Hai, vino ! Pe coarnele diavolului dacă în clipa aceasta, braţ la braţ cu tine, n-aş putea să-nfrunt tot pământul !— Nu pe-aici, tată, te rog. Să mergem la mine... la dumneata !— Dar unde-i cuibul tău ? Pun rămăşag că la Deviniere.— Desigur, tată.— Bine, dar ştii tu ce reprezintă Deviniere în clipa asta pentru tine ? Un loc primejdios, o cursă, în care urmează să fii prins fără scăpare ca să ţi se scoată maţele şi să ţi se spintece burta, numai dacă nu-i vei apuca tu mai întâi să le scoţi maţele şi să le spinteci burţile celor trimişi să pună mâna pe tine... ceea ce, de altfel, nu m-ar mira decât pe jumătate.

— Aşadar, crezi ?...— Cred că primul lucru ce-l ai de făcut e să te fereşti de Deviniere. Cunosc eu unul, pe nume Guitalens, care aleargă turbat după tine şi care ar fi încântat să te găzduiască intr-una din temniţele lui. Hai, vino !...De data aceasta cavalerul se lăsă convins fără să mai opună rezistenţă.După douăzeci de minute, tatăl şi fiul intrau la Ciocanul care bate, o cârciumă deochiată, la marginea mahalalei Cerşetorilor, în strada Francs-Bourgeois şi care, pentru anumiţi clienţi, rămânea deschisă toată noaptea, în ciuda pazei de noapte şi a ordonanţelor regale cu privire la ora de stingere.Se aşezară la primul cat al cârciumii şi mâncară bucate pregătite în grabă. Bătrânul Pardaillan, pe când spărgea gâtul primei sticle de Bourgogne, exclamă vesel:— Acum, povesteşte-mi totul ! Totul, de la plecarea mea din Paris ! Distracţiile, prostioarele, poveştile tale de dragoste, luptele, rănile şi tot ce-ai făcut şi ce n-ai făcut, tot ce nu ştiu şi mor de dorinţa de a şti. Dă-i drumul, fiule !... Dar mai întâi, continuă bătrânul Pardaillan, de ce pândeai trăsura aceea ? Ştiai deci că trebuia să iasă şi la ce oră ?— Da ! răspunse cavalerul.— Ştiai şi ce se afla înăuntru ?— Da ! spuse cavalerul, dar cu glas mai întunecat.— Ei bine, ştii mai multe decât mine ! Eu escortam trăsura fără să ştiu ce transporta !— Deci, tată, începu cavalerul, trebuie să afli că jupânul Landry-Grégoire, stăpânul hanului Deviniere, se bucură de-o faimă deosebită pentru unele mâncăruri mult gustate, mai ales peşte prins în Sena şi tocătură de ciocârlie.— Mi-aduc foarte bine aminte de tocătura asta, spuse bătrânul Pardaillan. Mult stimatul domn Landry scoate cu răbdare carnea de pe oasele păsărelelor, o toacă mărunt, o fierbe într-un sos, o aşează frumos într-o oală de pământ şi varsă deasupra untură topită. Când se răceşte, grăsimea formează o carapace care păstrează multă vreme tocătura. E drept că Landry dovedeşte o dibăcie deosebită în operaţiile acestea culinare. În timpul călătoriilor mele, am încercat de multe ori să-l imit, dar n-am izbutit niciodată. Trebuie să aibă el un secret. De fapt, am şi mâncat azi o porţioară de tocătură de ciocârlie !Cavalerul zâmbi.— Azi dimineaţă, continuă el, m-am hotărât să văd ce se-ntâmplă la palatul Mesmes. În consecinţă, m-am echipat ca de război şi dus am fost. În stradă, o ajung din urmă pe Huguette, ţi-aduci aminte de Huguette, tată ?— Frumoasa doamnă Huguette ? Ce dracu ! Cum aş fi putut s-o uit ?— Ei bine, sunt bun prieten cu ea. Este o femeie cumsecade, a cărei inimă se moaie repede. Pe scurt, o ajung din urmă şi era gata s-o depăşesc salutând-o cu un zâmbet, când ea mă întrebă dacă nu vreau să-i fac cinstea s-o însoţesc. Ducea un coş acoperit cu pânză albă şi am observat că era îmbrăcată de sărbătoare. Din politeţe, o întreb până unde merge. Îmi răspunde că, aşa cum face în fiecare săptămână, duce pateuri de carne tocată doamnei de Nevers, tinerei ducese de Guise şi, în sfârşit, mareşalului de Damville. Cred, tată, că niciodată în viaţa mea, n-am fost mai fâstâcit. Înţelegi că întrevedeam putinţa de a intra în palatul Mesmes.— Cumsecade femeie, doamna Huguette ! zise bătrânul soldat, pateurile ei mă interesează, dar pentru tine e-un adevărat noroc !— Ei, tată, norocul trece pe lângă fiecare de zece ori pe zi, totul e să-l vezi şi să pui mâna pe el. Pe scurt, spre marea bucurie a doamnei Huguette, mândră de tovărăşia mea, îi spun că venisem după ea tocmai cu gândul s-o însoţesc. Trecem pe la palatul de Guise, pe la palatul Nevers şi apoi ajungem la palatul Mesmes. În spatele palatului se află o grădină. Grădina are o poartă. Prin ea a intrat doamna Huguette să ajungă direct la bucătăriile din spatele palatului. Intru şi eu în grădină o dată cu doamna Huguette.„Ei ! exclamă ea, dar ce faceţi ?— Vezi bine, te întovărăşesc până la bucătărie. O să spui că-ţi sunt văr, frate sau ce-ţi trece prin cap, dar vreau să intru.— Ah, domnule cavaler, dacă domnul intendent..." — Iar domnul intendent ? izbucni bătrânul Pardaillan. Aveam şi aşa necaz pe el. Să se ferească ! Dacă în povestea ta nu s-a purtat bine, am să-i tai urechile. Continuă, fiule !Cavalerul, încurcat mai întâi de întrerupere, spuse mai departe: „— Dacă află domnul intendent, o să-l pierdem de client pe mareşal, spuse în sfârşit Huguette." Cum eu însă nu păream să mă sinchisesc deloc, oftă şi se învoi să intrăm împreună. Pătrundem într-un fel de vestibul. La stângă erau bucătăriile, la dreapta cămările. În fund o uşă. Huguette o ia la dreapta şi, în clipa când să intre acolo, îi spun: „Te aştept aici." Cam tremurând şi întristată, ea se îndepărtează, iar eu, îndreptându-mă direct spre uşa din fund, o deschid şi dau de un cabinet în care mă închid. Trec zece minute. O aud ieşind pe Huguette.„— Ia uitaţi-vă, vărul dumneavoastră a dispărut, strigă un glas proaspăt şi tânăr.— O fi obosit aşteptând, răspunse Huguette. Trebuie să fie desigur în grădină...

— Nu, doamnă Huguette. Pentru că aşa cum l-am văzut prin fereastră la sosire, l-aş fi văzut şi la plecare.— S-ar putea să fi ieşit când ai deschis dulapul, n-ai putut vedea grădina.— Tot ce se poate, la urma urmei, doamnă Huguette, se auzi iar glasul cel proaspăt.— Sper, dragă Jeannette, că nu eşti supărată ?— De ce ? Pentru că l-aţi adus aici pe văr ? Deloc, ba dimpotrivă ! Şi-apoi, cine o să afle ? Partea asta din palat nu răspunde spre cea din faţă, unde sunt locuinţele, decât printr-un coridor închis tot timpul, în afara orelor de masă. Aş fi încântată să-l mai văd.— Mulţumesc frumos, Jeannettte, spuse Huguette pe-un ton ceva mai aspru."Aştept să iasă amândouă în grădină şi mă strecor în cămară.— Hm ! zise bătrânul soldat. O situaţie periculoasă, fiule ! Mă trec sudorile, numaigândindu-mă la ea ! Şi ce s-a mai întâmplat ? Spune-mi repede.— S-a întâmplat, tată, că am văzut prin fereastră cum slujnica, împreună cu Huguette, m-au căutat prin grădină şi cum, ostenită de-atâta căutare, Huguette a plecat. Am avut însă destul timp s-o scrutez pe Jeannette, să-mi dau seama că era tare tânără, tare chipeşă şi că avea cei mai frumoşi ochi din lume...— Ha, ha, de-asta te-ai ţinut la palatul Mesmes ?— Nici vorbă de aşa ceva, tată ! Totuşi, am aşteptat-o pe Jeannette şi, când s-a înapoiat am prins-o în braţe pentru ca sărutarea mea să-i înăbuşe ţipătul speriat. Trec peste întrebări şi răspunsuri. Iţi spun doar că, după o ultimă dezmierdare, sărmana Jeannette era convinsă că mă îndrăgostisem nebuneşte de ea. În acelaşi timp am aflat că urma să se căsătorească, spre a-i face pe plac domnului intendent...— Ah, de data asta s-a ars ! Ii tai amândouă urechile ! răcni bătrânul Pardaillan.— ...Spre a-i face pe plac intendentului trebuia să se mărite cu nepotul acestuia, rândaş la cai în serviciul mareşalului de Dam viile. Am aflat că pe intendent îl cheamă Gille, iar pe nepot, Gillot. Am mai aflat că Jeannette nu-l iubea pe jupânul Gillot şi că nu-l putea suferi pe Gille, toate lucruri bune de ştiut, tată ! Eram pe cale să trecem la mărturisiri mai plăcute, uşurate şi de-o oarecare teamă pe care i o insuflam încă frumoasei copile, când, deodată, cineva umblă prin vestibul. Jeannette deschise repede un dulap şi mă împinse înăuntru, în clipa când uşa se deschise.— Uf ! exclamă soldatul ! Era şi timpul, nu ? Pun rămăşag că cel sosit era prostănacul de Gillot !— Nu, era unchiu-său.— Gille ! Domnul intendent ! Mă scoate din răbdări ăsta cu capul lui de mort. Dar ajunge, pentru că, oricum trebuie să-i tai urechile ! Vai, dragul meu, iată-te deci într-o situaţie tristă în fundul dulapului! Cum ai ieşit de-acolo ?— Vei vedea, tată. Deci, cel sosit era intendentul. Am înţeles-o numaidecât, după primele cuvinte ale Jeannettei. Iată convorbirea pe care am surprins-o:„— Jeannette, spuse intendentul, prizonierele nu ţi-au spus nimic azi dimineaţă ?"— Prizonierele ! strigă înfundat bătrânul Pardaillan.— Da, tată. Aşa suna întrebarea intendentului. Iar dacă pe dumneata te-a mişcat cele auzite, eu eram gata să leşin în dulap. Inima-mi bătea atât de tare, încât e o minune că intendentul n-a auzit-o ! Cel puţin aşa mi se părea pe moment.Ajuns aci cu povestirea, cavalerul dădu pe gât un pahar de vin, îşi şterse fruntea îmbrobodită de sudoare şi continuă:„— Nu, domnule intendent, nu mi-au spus nimic, răspunse Jeannette. Nici în dimineaţa asta, nici în celelalte. Doamnele sunt tare întristate, asta-i tot ce vă pot spune.— Sper, zise din nou intendentul, că n-ai suflat nimănui nici un cuvânt despre prezenţa acestor străine la palat, nimănui, nici nepotului meu !— Vai, domnule, m-aţi ameninţat atâta, încât nu-i nici o primejdie c-am să vorbesc.— Bine, adu-ţi aminte că, dacă eşti cuminte şi ascultătoare, seniorul o să-ţi dea o zestre frumoasă. — Seniorul e prea bun. Este de datoria mea să ascult şi nu mi se cuvine nici o răsplată pentru aceasta.— Foarte bine, fata mea. Meriţi să te măriţi cu Gillot şi-l vei lua de bărbat. Nu uita să observi cu atenţie ce fac şi ce spun, când ai să le duci cina, peste puţin timp.— Oh, domnule, am văzut şi am observat tot. Doamnele plâng şi de-abia se ating de mâncare. Mi-e milă de ele, să ştiţi. Îmi vine foarte greu când trebuie să le duc de mâncare.— Bine ! Azi e ultima zi, Jeannette. Mâine nu vor mai fi aici. Seniorul le redă libertatea. Înţelegi, Jeannette, sunt nişte rude de-ale mareşalului. El voia ca aia tânără să se mărite cu un băiat de familie, pe care însă domnişoara nu-l vrea. A făcut tot ce se putea s-o convingă. Dar, dacă sunt atât de încăpăţânate, şi fiica şi mama, cred că seniorul şi-a mutat gândul. Le trimite acasă... dar toate astea rămân între noi, înţelegi ?— Fiţi liniştit, domnule. Sunt mulţumită că doamnele vor pleca.Vor pleca chiar astă-seară. Seniorul şi-a pierdut răbdarea. Hai, la revedere, 'jeannette, eşti o fată deşteaptă. Ai să te măriţi cu Gillot."Da, fii sigur, nebun bătrân ! întrerupse Pardaillan-tatăl. Jeannette asta mi se pare o fată prea isteaţă să se mărite cu nătăfleţul de Gillot. Ce-ar fi să-i tai şi ăstuia urechile ? Dar continuă, fiule. Povestea ta mi se pare

grozavă, chiar numai pentru faptul că-mi face sete din cauza emoţiilor. Şi cine erau rudele acelea, prizonierele ?— Ai să afli curând, tată ! continuă cavalerul, pe când bătrânul mercenar spărgea gâtul altei sticle. Îndată ce am înţeles că intendentul dracului se îndepărtase, am ieşit din dulap...„— Repede, îmi spuse Jeannette, şi acum plecaţi. Intorceţi-vă mâine dimineaţă dacă... vă plac.— Îmi placi, Jeannette. Iată de ce nu plec. De ce vrei să plec ?— Pentru că-i momentul când pretendentul meu vine să-mi facă curte. Vă implor, plecaţi. Dacă v-ar vedea, toată casa s-ar aduna la ţipetele lui. Nu ştiţi cât de bine este păzit acest palat. Chiar şi servitorii se spionează între ei.— Jeannette, îi spusei eu hotărât, n-am să plec...— Dar Gillot trebuie să sosească."— Dracu să-l ia pe Gillot, se răsti bătrânul Pardaillan. De-aş pune mâna pe el !„— Nu numai că n-am să plec, continuă cavalerul, dar tu ai să-mi arăţi drumul.— Unde ?— Unde ? Spre doamnele acelea despre care vorbea intendentul. Rudele acelea... prizonierele !— Vai, dar sunteţi nebun de-a binelea !" strigă Jeannette. Şi iată că începe să mă-ntrebe cine sunt la urma urmei şi ce caut în palat. Eu stărui să mă conducă. Ea dă înapoi şi refuză cu încăpăţânare. Pe scurt, îmi dau seama că am luat-o prea repede şi că într-o clipă am pierdut toată poziţia câştigată. Eram disperat. Nu mai înţelegeam nimic din toată purtarea proaspetei mele prietene când, deodată, ea exclamă cu amărăciune:„— Fără îndoială că o iubeşti pe domnişoara şi că ea vă iubeşte ! Acum înţeleg de ce nu vrea să se mărite cu cel pe care i l-a sortit monseniorul. Dar să nu vă închipuiţi că am să vă ajut !"Şi se pune pe plâns. O străfulgerare îmi lumină mintea... Jeannette era geloasă.— Drăguţa de ea ! spuse Pardaillan tatăl.— Atunci, continuă cavalerul, m-am grăbit s-o liniştesc. I-am jurat că domnişoara iubeşte pe cineva sus-pus, care m-a trimis să încerc să-i vorbesc... „Cum îţi închipui tu, adăugai eu, că această domnişoară, o Montmorency, o să iubească un sărăntoc ca mine, vărul unei hanghiţe, un aventurier fără un sfanţ în buzunar !" Judecata asta păru s-o impresioneze mai mult decât toate jurămintele mele.— Pare totuşi adevărat !" exclamă ea.— Ehei ! spuse bătrânul Pardaillan izbucnind în râs, născocirea era bună.Cavalerul, întunecat şi tremurând, rămase o clipă tăcut.— Tată, zise el, ce zici de părerea acestei fete ?— Ce părere ? Aceea că o Montmorency nu poate să iubească un coate-goale ca tine ?— Da, domnule.Bătrânul Pardaillan ridică din umeri, golind un pahar de vin.— Eu spun că e părerea unei fete tare tinere şi a unui băiat la fel. Să ştii un lucru: dragostea nu cunoaşte distanţele, chiar când ele există. Nici o doamnă, oricât de sus-pusă, n-ar şovăi să se mărite, fie şi cu un umil secretar, dacă acesta-i este pe plac. Dar, continuă deodată mercenarul, una dintre prizoniere este oare o Montmorency ?— Da, domnule.— În acest caz, lucrurile se schimbă oarecum, zise bătrânul Pardaillan gânditor. Dă-i înainte. Povestea ta mă interesează tot mai mult.— Deci, reluă cavalerul cu un oftat, din clipa în care Jeannette se încredinţă pe deplin că o Montmorency nu putea iubi un sărman prăpădit ca mine, începu încet, încet să consimtă la ceea ce-i ceream eu. Dar mai spuse că nu mă poate duce la prizoniere decât seara, pe la opt. Simţeam că-i vorba de o viclenie şi presupuneam că Jeannette mă va ruga să mă-ntorc diseară, când, pe neaşteptate, zise roşind puţin:„— Până atunci, domnule, veţi rămâne în odaia mea, unde am să vă conduc şi unde am să vă aduc de mâncare. Tot ceea ce fac e dintr-o mare compătimire pentru domnişoara care plânge de ţi se rupe inima şi aş fi tare mulţumită dacă aş putea s-o ajut să se mărite cu cel pe care-l iubeşte... Să ne grăbim, căci Gillot nu mai întârzie mult."Pentru toate acestea ii mulţumesc cât mai frumos, iar ea mă obligă să-i jur că n-am să uit niciodată serviciul pe care mi-l face. Ii fac cu plăcere acest jurământ. Apoi îmi cere s-o urmez. Străbate grăbită vestibulul şi eu după ea. Deschide o uşă şi pătrunde într-un coridor întunecat şi boltit. O urmez mai departe. Deodată, la celălalt capăt al coridorului, apare cineva...— Iar blestematul de Gille ! exclamă bătrânul Pardaillan.— Nu, domnule, era Gillot !— Amândoi la fel de nesuferiţi şi buni de spânzurat. Ei, sărmane cavaler, şi-aşa totul a fost descoperit, nu ? Cum ai scăpat ?— O să vezi, tată ! Pe coridor, la dreapta, observasem un intrând, pe care-l depăşisem cu doi sau trei paşi. În intrând se afla o uşă. În timp ce Jeannette s-a oprit încremenită, eu, ascunzându-mă după ea, mă retrag până la scobitură. Jeannette întoarce capul şi vede ce fac şi începe să-i vorbească cu glas foarte tare lui

Gillot, care se apropia. În timpul acesta, deschid uşa şi nimeresc în capul scărilor care duceau la pivniţă ! închid binişor uşa şi ascult.Da-ncotro te duci pe aici, Gillot ?— Mai întâi în cămară să te sărut, Jeannette."Aud zgomotul unui sărut.„— Şi după aceea ? continuă fata.— După aceea, află că unchiul Gille mi-a poruncit să pregătesc pentru astă-seară trăsura cea mare cu obloane, la care să înham doi cai buni şi totul să fie gata de drum la unsprezece noaptea. Pentru că trăsura n-a mai fost folosită de mult şi va trebui să pierd cel puţin două ceasuri s-o pun la punct, mă duceam să caut un clondir, să mai prind puţin curaj.— Cum, te duci în pivniţă ? Dar dacă află pivnicerul?— Cine să-i spună ? Cred că tu, nu !— Dar uşa-i închisă !— Am deschis-o adineauri, Jeannette.— Bine, vino puţin cu mine în cămară. Ai destul timp.— Nu, să fie-al dracului ! Trebuie să mă grăbesc să pun cheia la loc."În această clipă uşa se deschide şi o zăresc pe Jeannette speriată, cu faţa ascunsă în mâini. Începusem să cobor treptele de-a-ndărătelea. Pe măsură ce Gillot înainta, eu mai coboram câte o treaptă. În sfârşit, iată-mă ajuns jos. Mă lipesc de perete, în speranţa că Gillot n-o să mă vadă şi că am să mă pot urca înapoi în timp ce el îşi va căuta vinul. Dar iată că nerodul aprinde o torţă !— Uf ! strigă bătrânul Pardaillan.— Mă zăreşte şi rămâne o clipă uluit, cu ochii holbaţi de frică. Apoi îşi vine în fire şi vrea să strige... Dar era prea târziu ! îl şi apucasem de beregată. Era şi timpul ! Fiindcă tot atunci aud un glas care bodogănea despre neglijenţa pivnicerului ! Era unchiul Gille, care închidea la loc uşa cu cheia ! Probabil că Jeannette fugise.— Drace, drace ! mormăi Pardaillan bătrânul. Nenorocitul ăsta de intendent ! îmi pare rău că n-aredecât două urechi... Aşadar, iată-te încuiat în pivniţă. Mă întreb cum te-ai descurcat de data asta ?— Dar, domnule, din moment ce mă aflu aici, răspunse cavalerul cu un zâmbet nevinovat şi batjocoritor, înseamnă că m-am descurcat !— E drept, e drept, totuşi mi s-a făcut pielea de găină ştiindu-te în pivniţa aceea...— Pe scurt, continuă cavalerul, uşa era bine închisă cu cheia de trei ori. Eu îl strângeam încă de beregată pe Gillot, ca să-l împiedic să ţipe. Deodată-l văd că din alb se face roşu şi din roşu, vineţiu. Atunci mai slăbesc strânsoarea. Răsuflă de două ori adânc şi mi se aruncă la picioare, spunând:„— Cruţare, domnule borfaş ! Lasă-mi viaţa şi eu n-am să te pârăsc !"— Te-a luat drept borfaş ! exclamă bătrânul mercenar.— Avea şi de ce, domnule. În afară de spadă, mai aveam la brâu un pumnal şi un pistol. De altfel nicin-am vrut să-l contrazic, dar, să fiu eu mai sigur, l-am legat repede la gură.Domnul de Pardaillan-tatăl izbucni în râs.— Spune-mi, întrebă el, toate astea s-au întâmplat cam pe la ce oră ?— Putea să fie vreo unsprezece dimineaţa, domnule.— Tocmai când îl legam şi eu la gură pe jupânul Didier !... Grozavi mai suntem ! Palatul Mesmes a făcut cunoştinţă cu amândoi în aceeaşi zi.— Nu înţeleg nimic, tată.— Am să-ţi spun totul. Dar isprăveşte-ţi povestea Rămăseseşi acolo când l-ai legat pe Gillot la gură...— Da. Iţi închipui cât eram de îngrijorat ! Trece o oră, trec două ! Cu toată îngrijorarea mea, mă simt totuşi cuprins în acelaşi timp şi de foame şi de sete.— În ce priveşte setea, remarcă de îndată soldatul, n-aveai să te temi de nimic, fiindcă te găseai chiar la izvor, adică în pivniţă.— Tocmai, domnule !— Dar ce-ai făcut cu foamea ? Trebuie să-ţi fi părut tare rău după faimoasa tocătură de ciocârlie ?— Nu chiar, căci cutreierând prin pivniţă am descoperit locul unde ţineau şuncile şi, în lipsa tocăturii, pe legea mea, m-am hrănit cu şuncă. Dar, iată că după ce mi-am potolit foamea muşcând dintr-o şuncă trandafirie, şi setea destupând o sticlă, iată, zic, că-mi vine ideea să-i dau de mâncat şi de băut prizonierului meu. Plec deci în căutarea lui şi îl descopăr, unde crezi ? în capul scării, în clipa când se pregătea să facă gălăgie, bătând cu pumnul şi cu piciorul în uşă. Îl ajung dintr-un salt, îl prind, îl trag jos după mine, şi-i spun: „Nenorocitule ! Ai vrut să mă dai pe mâna lor !" Fiind cu căluşul în gură nu mi-a putut răspunde... Tremura din toate încheieturile.Atunci, i-am mai spus: „Ai merita să te las să mori de foame aici. Dar mi-e milă de tine ! Îi dezleg îndată gura şi-i dau bucata de şuncă rămasă de la mine, pe care începe s-o înfulece pe loc. După ce şi-a potolit foamea,

îi astup din nou gura şi încep să-l leg fedeleş, printre şunci şi cârnaţi, în aşa fel încât stătea şi el acolo ca un cârnat...— Grozav ! Grozav ! exclamă bătrânul Pardaillan entuziasmat. Cel puţin l-ai afumat ?— Nu mi-a trecut prin cap, domnule. Liniştit dinspre partea asta, am încercat apoi să deschid uşa. Era însă zadarnic. Culmea e că torţa, arzându-se, mai arunca doar câteva licăriri şi se stinse. Acum iata-mă în beznă, şezând pe treptele scării, trăgând cu urechea foarte neliniştit, aşteptând să vină vreun Pivnicer după vin şi să-mi fac drum afară cu pistolul într-o mână şi cu pumnalul în cealaltă. Dar ceasurile trec. Nu aud nici un zgomot. Gândindu-mă la ceea ce-i spusese Gillot Jeannettei, la trăsura care trebuiasă fie gata la ora unsprezece, îmi spuneam îngrozit că prizonierele vor fi mutate, fără să ştiu unde vor fi duse, fără să pot face ceva pentru eliberarea lor !— Sărmane cavaler ! întrerupse bătrânul râzând.— Râzi, tată ? întrebă cavalerul cu o uimire dojenitoare. . — Nu de asta, mă gândeam la celălalt, la dobitocul acela de Gillot care, în timpul acesta, legat ca un salam, se plictisea printre şunci, fără cel puţin să se poată mângâia că se răzbună pe ele înfulecându-le, fiind legat la gură. Grozavă idee să-l prefaci pe Gillot în salam !Cavalerul, cu toată întristarea lui, nu se putu împiedica să zâmbească.— În ce te priveşte, urmă mercenarul, mărturisesc că nu erai într-o situaţie prea veselă. Dar, în sfârşit, ai putut deschide uşa ?— Nu, mi-a deschis-o... Jeannette.— Bună fetiţă Jeannette !— Când începusem să-mi pierd de-a binelea speranţa, aud o cheie scârţâind uşor. Mă pregătesc să mă reped.Uşa se deschide şi o văd pe Jeannette.— Repede, repede ! îmi spuse ea. Am putut să iau cheile numai pentru o clipă. Fugiţi !— Ce oră e ? o întreb nerăbdător.— E trecut de zece. "Răsuflu uşurat: trăsura nu trebuia să plece decât la unsprezece ! O îmbrăţişez pe Jeannette din toatăinima.„— Ai să te mai întorci ? mă-ntrebă ea.— Cu siguranţă ! Cum de-aş putea să te uit!— Dar Gillot ! îşi aduse deodată aminte de logodnic.— Gillot ? Stă şi înfulecă toate şuncile din pivniţă !"Atunci ea se repezi spre beci. Eu mă-ndreptai spre grădină, pe care am străbătut-o din câteva salturi. Am găsit portiţa închisă. Am sărit gardul. Am făcut înconjurul palatului. Văzând că era prea târziu să mai vestesc persoanele interesate, m-am hotărât să aştept singur trăsura. De altfel n-am avut mult de aşteptat. După o jumătate de oră am văzut deschizându-se poarta cea mare a palatului. M-am aşezat în colţul primei străduţe. Trăsura intră pe străduţă. Văd că este escortată de un singur călăreţ, care mergea înainte. Îmi fac pe loc planul: să-l dobor pe vizitiu cu un foc de revolver, să-l arunc jos din şa pe călăreţ, să-l oblig să se bată cu mine, să-l ucid. sau să-l rănesc, apoi să sparg obloanele trăsurii şi să le eliberez pe prizoniere. Trag asupra vizitiului... şi nu-l nimeresc. — Sărmane prieten !— Ce să-i fac, tată ? îmi pierdusem capul. Speranţa, teama, spaima, mii de sentimente mă frământau şi toate m-au făcut să-mi pierd sângele rece. În sfârşit, colac peste pupăză, după focul de pistol, trăsura începu să galopeze. Am alergat după ea. Şi aş fi ajuns-o ! Cu siguranţă aş fi ajuns-o... când, deodată, aud pe cineva venind în goană în urma mea, întorc capul şi văd un om care mă atacă cu spada în mână. Fac un salt în lături, omul profită să treacă intre mine şi trăsura care dispărea în mare goană... Restul îl cunoşti, omul acela erai domnia-ta, tată !...Aceasta fu istorisirea făcută de cavaler bătrânului Pardaillan în strimta sală a cârciumii deochiate. În tăcerea adâncă a nopţii, sub bârnele afumate ale tavanului scund, unde beau şi mâncau la o masă şchioapă.Am ţinut să repetăm istorisirea, cu toată bogăţia ei de amănunte, naivităţile, simplitatea şi vicleniile ei, în fine, cu tot ce ar fi putut să scoată mai bine în relief figura eroului nostru... aventurier intr-o epocă de violenţă fără prea multe scrupule. În stare s-o mintă pe fata din cămară, folosind forţa împotriva rândaşului cam prostănac, gata să tragă cu pistolul şi să se bată cu spada, toate acestea fiind nişte treburi pe care, în zilele noastre, oamenii ar şovăi îndelung să le facă.— Iată deci cu precizie cum s-a desfăşurat ziua mea, încheie cavalerul, după o tăcere mai lungă, în timpul căreia tatăl îl cerceta pe ascuns, cu un amestec ciudat de stânjeneală şi de admiraţie.— Dar, spuse bătrânul soldat, în speranţa că-l va smulge pe fiul său din gândurile lui negre, eu ţi-am cerut să-mi povesteşti tot ce-ai făcut de la plecarea mea şi nu mi-ai istorisit decât o singură zi. Apoi, observ că şi aici ai început cu sfârşitul.

— Ah, domnule ! exclamă cavalerul, pentru că însemnătatea acestei zile te va face să înţelegi şi însemnătatea restului. Dacă am vrut să pătrund cu orice preţ în palatul Mesmes, dacă am folosit vicleşugul şi forţa să aflu mai întâi dacă aceste două doamne se găseau în palat, spre a încerca să le văd spre a încerca apoi să le eliberez, am făcut-o numai pentru că de aici încolo viaţa mea rămâne legată de viaţa celor două femei ! Pentru că, ori le eliberez, ori voi muri ! Dar noi am venit aici, tată, să ne lămurim situaţia fiecăruia din noi... Mai întâi o întrebare, una la care te implor să-mi răspunzi...— Vorbeşte, fiule ! spuse bătrânul Pardaillan, cu o duioşie stângace.— Ei bine, zise cavalerul şovăind, ai escortat trăsura, nu-i aşa ?— Da, cavalere. Trebuia chiar să omor pe oricine s-ar fi apropiat de ea. Se pare că nu se-nşelaseră prea tare. Deci, urmă cavalerul cu o nelinişte crescândă, Ştii unde trebuia să ajungă trăsura ! Ştii, tată ! Mi-ai spus acum câteva clipe că nu ştiai ce transportă...— E adevărul curat ! Ah, monseniorul de Damville n-o să moară de prea multă încredere în oameni !— Dar ştii încotro se ducea !— Nu, copile ! Ţi-o spun. Mă crezi, sau nu ? Vreau să sper că n-ai să-l jigneşti pe bătrânul tău tată, gândindu-te că vrea să te înşele ?— Te cred, tată ! rosti cavalerul tare îndurerat.Ultima lui speranţă se năruise.— Dar, începu iar mercenarul, dacă eu nu-ţi pot spune unde s-a dus blestematul de mareşal, tu poţi să-mi spui în schimb cine erau prizonierele pe care le ducea în chip atât de misterios. Mi-ai vorbit chiar de o Montmorency. Cine sunt aceste rude ale mareşalului, pe care eu nu le cunosc ?— Tată, aminteşte-ţi ceea ce mi-ai spus în ziua despărţirii. Adu-ţi aminte de femeia aceea, al cărui nume n-ai vrut să mi-l dezvălui, pentru că era o taină ce nu-ţi aparţinea ! Aminteşte-ţi de femeia căreia i-ai furat pe vremuri copila...Bătrânul mercenar tresări şi păli puţin.— Ei bine, fiica aceea, copila aceea, Loîse de Piennes... sau mai bine zis Loîse de Montmorency...— Pe care o iubeşti...— Da, domnule !...— Ce fatalitate ! strigă bătrânul Pardaillan care îşi plecă gânditor fruntea.— O iubesc ! spuse din nou cavalerul. O iubesc fără speranţă. Şi, totuşi, vreau s-o eliberez ! Ea era în trăsură. Ea, împreună cu mama ei !...— Eşti sigur ?— Prea sigur ! Aminteşte-ţi de ceea ce mi-a zis micuţa Jeannette. Cuvintele ei se potrivesc de minune cu portretul mamei şi al fiicei... Au fost răpite acum cincisprezece zile. Îl bănuiam pe mareşalul de Damville. Acum sunt sigur ! Dar unde le duce ? De ce le schimbă temniţa ?— Ah, acum înţeleg totul ! înţeleg toate măsurile luate ieri şi azi împotriva mea. Mareşalul nu voia să aflu că deţinea prizoniere şi cine erau aceste prizoniere. Ii era frică ! Şi avea dreptate să-i fie frică ! Căci, dac-aş fi ştiut adevărul, aş fi făcut şi eu ceea ce ai făcut tu !— Dar, în sfârşit, tată, cum se face că te regăsesc în serviciul mareşalului ? De când te afli în palatul lui ?— Abia de ieri seară. Şi eram ţinut sub pază. Numai că mareşalul mi-a spus că, începând de la miezul nopţii, voi fi liber. Mă gândeam să te caut atunci.Bătrânul Pardaillan istorisi apoi fiului întâlnirea cu Damville la Ponts-de-Ce şi ce a urmat după aceea. La rândul lui, cavalerul îşi completă povestirea, istorisind cele mai importante evenimente din viaţa sa. după plecarea tatălui.Când isprăviră aceste mărturisiri, începu să mijească de ziuă.Hotărâră ca bătrânul Pardaillan să se întoarcă la palat şi să-l slujească cu credinţă pe mareşal, în ce priveşte planul acţiunii lui politice. Era cel mai bun mijloc de a izbuti să afle ce deveniseră Jeanne de Piennes şi fiica ei.— La nevoie, spuse bătrânul, mai e cineva care ştie despre toate astea. Cel care conducea trăsura, un anume viconte d'Aspremont. Iar pe acesta îl voi sili să vorbească. Fii liniştit, nu peste mult am să ştiu despre ce e vorba.— Eu mă duc să-l vestesc pe mareşalul de Montmorency despre cele petrecute. Apoi te aştept la Deviniere... gândeşte-te cu câtă nerăbdare !— La Deviniere, nenorocitule ! Vrei să te-ntorci la Bastilia ?— E-adevărat, uitasem !— Ai să rămâi aici. Mă am bine de multă vreme cu stăpâna cârciumii „La Ciocanul care bate". De altfel, e unul din hanurile deochiate unde domnii de la poliţie şi alţi zbiri se feresc să intre. Aici vei fi în deplină siguranţă. Mă duc să cer să ţi se pregătească un colţişor ca lumea.Apoi tatăl şi fiul se îmbrăţişară.

Bătrânul soldat o trezi pe hangiţa care dormea de mult şi-i dădu îndrumări. Ea se jură că acolo cavalerul va fi în mai mare siguranţă decât regele la Luvru.Cavalerul îşi însoţi tatăl până-n stradă. În momentul când se îndepărta, îi spuse:— Tată, am lăsat la Deviniere pe cineva, un prieten... Caută-l, pentru că eu n-o pot face...— Bine. Cum îl cheamă pe prieten ?— Pipeau, e-un câine.XXXVIILA LUVRUCavalerul dormi două sau trei ceasuri, pe o saltea Proastă pe care hangiţa, înclinată spre exagerări sentimentale, o numea un pat luxos, salteaua aflându-se într-o cocioabă numită de ea „camera prinţilor".»Cum or fi atunci camerele bieţilor marchizi, ale baronilor sau chiar ale cavalerilor ?" se gândea tânărul pătrunzând în magherniţă, întrebare care, de altfel, nu-l împiedică să adoarmă la fel de satisfăcut, ca şi cum s-ar fi întins în culcuşul cel mai pufos, şi nici să aibă cele mai frumoase vise de dragoste, ca şi cum n-ar fi fost despărţit, poate pentru totdeauna, de iubita lui — atâta este de adevărată vorba că, la fericita vârstă de douăzeci de ani, alinarea închipuirii este mai puternică decât trista realitate: Beranger a compus despre acest subiect un cântec foarte frumos.Pe la nouă dimineaţa cavalerul era în picioare.« Se duse de-a dreptul la palatul Montmorency şi-l găsi pe mareşal care-l aştepta cu o nerăbdare incruntată.Francois îşi petrecuse ziua şi noaptea aceea frământând diferite păreri tulburi şi contradictorii.! Uneori se căia că n-a dat curs primului impuls şi nu s-a dus să-şi caute fratele. Alteori admitea că tânărul cavaler avusese dreptate şi că, în acest caz, viclenia ar putea fi mai folositoare decât forţa. Câteodată se oprea cu o încântare puţin speriată asupra faptului că i se părea de necrezut: avea o fiică de şaptesprezece ani, de a cărei existenţă nu ştiuse niciodată ! ] Atunci zâmbea şi ochii i se umpleau de lacrimi. Timp mai îndelungat se gândea la acea mamă admirabilă, la Jeanne, de-al cărei martiriu îşi dăduse seama după dramatica lui vizită la Margency. În clipele acelea înţelegea că nu încetase s-o iubească... Jeanne îi apărea aşa cum o văzuse la ultima lor întâlnire, în pădurea de castani, strălucitoare de tinereţe, înfloritoare, în mijlocul unei naturi deopotrivă înflorită.Atunci îşi reamintea situaţia lui înfricoşătoare şi cu toate că încerca s-o îndepărteze din minte, ea revenea necruţătoare: era căsătorit cu Diane de France. Chiar în vremea aceea ea căuta să se apropie de el. Ii apărea limpede neputinţa unei despărţiri, a unei jigniri atât de sângeroase aduse familiei regale. Se găsise până la urmă un papă care s-o sacrifice pe biata Jeanne, dar nu se va mai găsi un altul care să vrea să-l despartă de Diane. Totuşi, la fel de categorică îi apărea neputinţa de a trăi departe de Jeanne şi ea să rămână condamnată pentru totdeauna, pe când el o ştia nevinovată.Când se gândea că viaţa lui era distrusă, că era prea târziu să mai fie fericit, că a trăit în deznădejde timp de şaptesprezece ani, în loc să fi trăit în fericirea cea mai deplină, se pomenea muşcându-şi pumnii de furie şi în minte îi veneau nemaipomenite jurăminte de răzbunare, care i se urcau la creier ca aburii unei băuturi ameţitoare.Aşa se zbătea cugetul acestui om cinstit, dar nefericit, târât de vârtejul imaginilor care se urmăreau necontenit, ca o barcă fără cârmă, ce apare pentru o clipă deasupra valurilor, sub un cer întunecat de furtună, înainte de a fi înghiţită de viitoarea marelui ocean.La sosirea cavalerului,'el nu îndrăzni să-i pună vreo întrebare, dar privirea lui fierbinte vorbea de la sine.Pardaillan fu îngrozit de acest chip răvăşit, care încă în ajun i se mai păruse impunător prin majestatea firească a mareşalului, prin marea lui faimă, prin măreţia şi nobleţea numelui de Montmorency, căruia conetabilul îi purtase gloria pe cele mai înalte culmi.Acum nu mai era decât un om chinuit de suferinţă. Văzând cum se mistuie o asemenea strălucire, umilul cavaler, un biet om de rând, se surprinse compătimindu-l pe puternicul senior. Ii citi în ochi toată neliniştea aşteptării.— Monseniore, zise el, nu mă înşelasem... ele se aflau chiar în palatul Mesmes.— Erau deci acolo ! exclamă surd mareşalul.— Vreau să spun că acum nu mai sunt acolo. Ah ! monseniore, există în toate acestea o fatalitate de neînchipuit. Eram gata să le eliberez... dar un foc de pistol tras în gol, un braţ tremurător... au fost de ajuns să luăm totul de la început...— V-aţi bătut deci ? exclamă Francois.— Da, monseniore, dar n-am izbândit. Ce vreţi ? Sunt momente când îndrăzneala, viclenia, forţa, prudenţa, tot ce poate asigura o victorie se frânge şi se fărâmiţează.— V-aţi bătut pentru mine !... Cavalere, vă port de pe acum atâta recunoştinţă încât nu mai ştiu cum să-mi exprim admiraţia. Este o mare fericire pentru mine că am întâlnit un om de valoarea dumneavoastră, atât de devotat şi de dezinteresat...

Cavalerul roşi uşor. O clipă îi apăru cuta aceea ironică a buzelor, care-i dădea o ciudată expresie de fineţe şi de nepăsare. Dar nu fu decât o încreţitură uşoară pe apa unui lac, care dispăru la fel de repede cum apăruse.Mareşalul i se păru atât de nenorocit şi demn de simpatie, încât în clipa aceea l-ar fi slujit cu dragă inimă, chiar dacă n-ar fi fost nemijlocit interesat de dragostea lui pentru Lo'ise.— Aşadar, spuse mai departe mareşalul strângând din pumni, tot fratele meu este cel care se îndârjeşte împotriva ei. Iar omul acesta e din familia mea... din sângele meu. Hai, povestiţi-mi tot ce ştiţi.Cavalerul reîncepu istorisirea pe care o făcuse în ajun tatălui său. Se înţelege de la sine că, de astă dată, era mai scurtă. Cavalerul se feri de anumite amănunte cu care-şi presărase convorbirea cu bătrânul Pardaillan, în sfârşit, uită să pomenească şi de tatăl său.Aşa cum era ea, povestirea stârni totuşi admiraţia mareşalului.— Aţi făcut toate astea ? exclamă el.— Da, monseniore, răspunse simplu cavalerul. Toate însă ne-au slujit doar să ne convingem că mareşalul de Damville e într-adevăr răpitorul, aşa cum bănuiam şi noi. Cât despre trăsură, unde o fi ajuns ? Iată un lucru pe care-l voi afla poate în scurt timp...Francois strânse cu putere mâna lui Pardaillan.— Iar eu, tinere, vă spun că trebuie să aflu neîntârziat !— Monseniore, monseniore, dar ce-aveţi de gând să faceţi ?— Sunteţi în stare să repetaţi în faţa fratelui meu ceea ce mi-aţi povestit, chiar dacă aceasta ar însemna o primejdie personală ?— Sunt gata ! rosti Pardaillan cu trăsăturile chipului încremenite. Iar în ce priveşte primejdia, monseniore, cred că v-am dovedit că ea mai mult mă amuză. Unui coate-goale ca mine, care n-are să-şi pună la bătaie decât pielea, nu i-e teamă de o lovitură de spadă decât pentru gaura pe care ar putea să i-o facă în pieptar.— În cazul acesta, sunteţi gata să veniţi cu mine la rege ?— Chiar şi în clipa asta ! răspunse cavalerul, care nu se putuse împiedica să tresară.— Foarte bine. Plecăm îndată la Luvru. Regele să facă dreptate. Este singura cale de-a nu oferi lumii spectacolul monstruos a doi Montmorency care se ucid între ei... Iar dacă şi regele se va feri...— Atunci ? întrebă cavalerul cu sufletul la gură.— Atunci, răspunse mareşalul cu glas sumbru, dacă nu pot avea parte de judecata oamenilor, voi face apel la judecata lui Dumnezeu !Mareşalul se îndreptă grăbit spre apartamentul său.— Ei drăcie ! mormăi Pardaillan. La rege !.., Adică la buna regină Caterina ! Femeia aceea cumsecade, care m-a băgat la Bastilia, şi care se va grăbi să mă aresteze din nou ! Hotărât lucru, sunt sortit să trăiesc sub tutela venerabilului Guitalens !... Fie, nu mai pot da înapoi... Am să mă duc la Luvru! Mareşalul reapăru după un sfert de oră. Se îmbrăcase cu marele lui costum de paradă şi purta toate decoraţiile. Colier de aur cu un lanţ lung în jurul gâtului, tocă neagră cu pene albe, pieptar şi pantaloni din mătase neagră, manta scurtă din mătase cenuşie căptuşită cu hermină, cizme înalte până la genunchi dar, în locul spadei de paradă cu mânerul bătut în diamante, îşi încinsese spada grea şi lată de război, cu mânerul de fier în formă de cruce. Cu chipul palid înconjurat de albeaţa gulerului, în acest costum, care se potrivea bine cu statura lui înaltă şi voinicia trupului, mareşalul avea ceva din măreţia aspră, mult admirată altădată a conetabilului. Avea într-adevăr înfăţişarea unui Montmorency,tipul de mare senior al epocii, mândru, aprig, în stare să discute aproape de la egal la egal cu regele. Făcu semn cavalerului să-l urmeze. În curte aştepta caleaşca, la care mareşalul dăduse poruncă să se înhame patru cai negri. În fruntemergea un slujitor călare, apoi doi vizitii şi patru lachei în picioare la spatele caleştii. Toţi erau îmbrăcaţi în costume de ceremonie, cu blazonul familiei Montmorency. Caleaşca avea o înfăţişare măreaţă. Mareşalul luă loc împreună cu Pardaillan ; în faţa lor, pe o banchetă, se aşezară patru tineri paji, în costume de satin alb, pe pieptarele cărora era brodat blazonul stăpânului.Enormul vehicul porni la pas şi ieşi din curtea palatului, pe când cei doisprezece oşteni prezentau armele pentru onor. Se îndreptă fără grabă spre Luvru, iar la vederea lui oamenii îşi spuneau:— Iată-l pe domnul mareşal care merge să i se închine regelui.În tot timpul drumului, François de Montmorency şi Pardaillan nu schimbară o vorbă.Mareşalul căzuse pradă gândurilor negre, iar cavalerul, impresionat în orice caz de pompa neobişnuită, se gândea cu oarecare emoţie că se va găsi în faţa regelui Franţei. Ajunseră la Luvru.Zvonul că mareşalul de Montmorency îl vizita pe rege se răspândi ca fulgerul în acest cuib de bârfe şi intrigi care era somptuosul palat al regilor Franţei. Într-adevăr, uriaşul colos de piatră adăpostea în încăperile lui o întreagă populaţie, plictisită de eticheta strictă, în aparenţă mulţumită, dar răscolită de numeroasele patimi care mocneau în acest microcosmos. În cazanul acesta fierbeau la un loc drame, comedii, iubiri violente sau amoruri poetice, adultere, dueluri, crime şi intrigi, iar chipurile sulemenite după modă ascundeau sub încremenirea lor artificială, sub nepăsarea lor, care era un alt suliman, un fel de curiozitate nemărginită, o

nelinişte surdă, care dădeau privirilor luciri ciudate. Toţi oamenii aceştia, înveşmântaţi în mătăsuri şi cu chipurile măsluite, aveau înfăţişarea prefăcută a unor măşti, sau gesturile unor strigoi.Curiozitatea era una dintre marile virtuţi ale curteanului, iar neliniştea, boala lui.Evenimentul neprevăzut al sosirii mareşalului de Montmorency, care ani de zile se ţinuse departe de curte, pricinui deci o adevărată zarvă la palat.În dimineaţa aceea avea loc o primire la rege, mai bine zis Carol al IX-lea îi lăsase pe curtenii săi să asiste la coborârea din pat. Tânărul rege părea bine dispus. Cu vioiciunea care-l caracteriza, în zilele când nu era bolnav, îi poftise pe cei din jur să viziteze un nou cabinet pe care-l construise la parter, chiar sub apartamentele lui.Era o încăpere de dimensiuni destul de mari, dar de fapt mică în comparaţie cu imensele săli ale Luvrului, care mai poate fi văzută şi în zilele noastre. Carol al IX-lea voia să facă din ea o sală de arme şi de vânătoare. Cu alte cuvinte, adunase acolo toate spadele pe care le avea, paloşe grele de luptă cu două tăişuri, pe care braţele lui plăpânde nici nu le-ar fi putut mânui, săbii încrustate, pumnale maure şi junghere italieneşti, archebuze, pistoale, cuţite de vânătoare, cornuri şi trompete. În schimb, nu exista nici un tablou, nici o statuie, nici o carte.Fereastra încăperii se deschidea spre Sena şi se găsea la şapte sau opt picioare deasupra malului. În locul acela nu se afla nici un chei sau port. Sena curgea liberă şi capricioasă, săpând în nisip cotituri şi golfuri pitice. Un pâlc de plopi seculari îşi aplecau vârfurile în bătaia vântului, ca nişte seniori medievali care se salută între ei. Decorul avea un farmec ciudat: zidăria albă a Luvrului, încă nou, verdele delicat al plopilor armonioşi, foşnind „la cea mai mică suflare a vântului, care întâmplător încreţea oglinda apei", Sena, de o paloare delicioasă sub veşmântul său de un verde străveziu, iar, mai departe, desişul acoperişurilor ascuţite, crestele unor ziduri masive, pereţi cu firide, ferestre cu vitralii..Carol al IX-lea alesese poate această încăpere tocmai pentru decorul din jur, pentru fluviu, pentru plopii foşnitori.Fereastra era larg deschisă şi soarele minunat de aprilie îşi întindea deasupra Parisului pânza de lumină a razelor, sub care Sena părea că râde şi face ocheade.În clipa când pătrundeam în cabinetul în care erau adunate vreo cincisprezece persoane, regele Carol al IX-lea, ţinând în mână o archebuză pe care i-o dăduse armurierul Cruce, privea cu încântare priveliştea din faţa ochilor.Îi rugăm pe cititorii noştri, să nu uite că regele acesta care, în faţa posterităţii, duce pe umerii lui povara îngrozitoare a crimei din noaptea Sfântului Bartolomeu, nu avea decât douăzeci de ani, că era la vârsta poeziilor intense, a generozităţilor spontane, că iubea vânătoarea pentru plăcerea de a fi în mijlocul naturii, că avea gusturi simple, ca şi îmbrăcămintea, că iubea la nebunie o tânără femeie încântătoare, graţioasă, plăcută şi că era la rândul lui iubit de ea.Noi, cei care am stat de vorbă cu spectrele trecutului, căutând să descoperim adevăratul lor fel de a gândi, din anumite împrejurări, din câteva gesturi sau cuvinte intime, vrem să subliniem aici gestul Şi purtarea lui Carol al IX-lea în faţa magiei poetice a decorului descoperit.Imaginaţia fiindu-i impresionată de spectacol, emoţia se transmise Inimii şi murmură încet: — Maria !...— Sire, spuse Cruce, noul sistem de archebuză îngăduie ochirea de o precizie extraordinară. — Ah! Cu-adevărat ? rosti regele care, smuls din visurile lui, tresări şi începu să examineze arma.— Cu siguranţă, Continuă Cruce. Să presupunem, de pildă, că un duşman al Majestăţii Voastre ar trece în acest moment prin faţa ferestrei. Să presupunem că e unul din plopii aceia. Trăgând de aici, Majestatea Voastră, îl doborâţi cu siguranţă, rămânând totodată la adăpost. Doreşte regele meu să facă această experienţă? — La ce bun ? Cred că n-am duşmani! zise Carol al IX-lea încreţindu-şi fruntea ca de fildeş şi aruncând o privire tulburată subit de nelinişte.— Desigur că Majestatea Voastră nu are duşmani, stărui Cruce, dar arma aceasta este minunat de precisă.— Fie, rosti brusc regele şi ochi unul dintre Plopi.Curtenii se apropiară să asiste la experienţă. — Duce, zise din nou regele, fii atent să nu vină cineva pe mal. Ar fi îngrozitor dacă, încercând această archebuză, aş omorî pe cineva. Ducele de Guise, căruia îi fuseseră adresate Aceste cuvinte, se grăbi să se aplece pe fereastră.— Nu-i nimeni, sire! spuse el.Atunci regele ochi un plop care se găsea la vreo treizeci de paşi de fereastră. Tânărul duce de Guise se apropie cu fitilul aprins. — Gata! zise regele.Ducele apropie fitilul, explozia răsună şi camera se umplu de fum.— Nimerit! exclamă Cruce. Priviţi, sire... văd de aici găurile făcute în plop... E o armă admirabilă. .— Da, dar ar mai trebui adăugat, spuse cineva alene, că fratele meu este un trăgător de mâna întâi.

Cel care vorbea astfel era ducele de Anjou. Atunci curtenii nu mai prididiră cu laudele. Doi sau trei filfizoni de-ai lui Anjou, care se aflau acolo, aplaudară.— Ochiul regelui nu greşeşte exclamă Qulus.— Regele e primul vânător al regatului! Adăugă Maugiron.Un personaj, cu chip destul de întunecat care rămăsese deoparte, spuse pe neaşteptate râzând .— Dacă, din întâmplare, în locul plopului ar fi fost un hughenot, nelegiuitul s-ar afla acum ad patres !— Bravo, Maurevert ! exclamă un alt curtean Saint-Megrin, care trecuse de câteva zile din tabăra ducelui de Guise în cea a ducelui de Anjou.În timp ce se încrucişau aceste cuvinte, regele, palid şi scuturat brusc de fiori puternici, privea cu un ochi întunecat „rana" făcută în plop. Puse repede archebuza într-un colţ şi spuse grav:— Dee Domnul să nu fim nevoiţi să tragem vreodată în plopi vii !...Curtenii se înclinară păstrând o tăcere brusca. Carol al IX-lea, chemându-l pe bătrânul Ronsard, care vorbea cu Dorat aflat ceva mai departe, îl întrebă:— Dar dumneavoastră, cepărere aveţi, părinte ?Îl numea aşa din dragoste, precum şi pentru a acorda poetului o distincţie specială.Fu nevoit să-i repete lui Ronsard întrebarea, care, aşa cum se ştie, era complet surd şi abia auzise detunătura armei. I se arătă archebuza, plopul şi când, în cele din urmă, pricepu întrebarea rosti:— Sire, vă spun că e mai mare păcatul să mutilezi astfel un vlăstar al naturii. Plopul sângerează, plânge şi să nu vă îndoiţi, sire, că se întreabă cu tristeţe ce rău v-a făcut să fie tratat astfel...— Bine ! râse batjocoritor Henri de Guise, iată-l pe poet cum vrea să ne convingă acum că plantele au un suflet. Dar asta-i o erezie !Ronsard nu auzi, dar înţelese expresia ironică a feţei lui de Guise, tufele albe ale sprâncenelor lui se zburliră şi rosti supărat:— Aş vorbi la fel şi vânătorului care ucide un cerb sau o căprioară: e o crimă. Dar cine e în stare, pentru plăcerea lui, să omoare un animal inofensiv, ai cărui ochi frumoşi şi blânzi cer zadarnic iertare, poate la fel de bine să ucidă şi un om. Vânătorul este crud prin firea sa. Degeaba caută să-şi ascundă cruzimea sub o pojghiţă subţire de educaţie, dacă ucide, înseamnă că are în el instinctul crimei.Cuvintele acestea rostite în faţa unui rege vânător erau destul de îndrăzneţe. Dar Carol al IX-lea se mulţumi să zâmbească murmurând:— Poet !,..De altfel, chiar în momentul acela atenţia generală fu îndreptată spre valetul personal al regelui, un fel de personaj oficial care, în asemenea ocazii, îi introducea pe vizitatori. Valetul se opri la doi paşi de rege.— Ce s-a întâmplat ? întrebă Carol al IX-lea.— Sire, domnul mareşal de Montmorency este aici şi solicită cinstea de a fi introdus la Majestatea Voastră.— Montmorency ? exclamă regele, ca şi cum nu şi-ar fi crezut urechilor. Trebuie să fi auzit de împăcarea cea mare ce se pregăteşte şi vrea să nu mai facă pe supăratul. Ei bine, să intre !Carol al IX-lea se aşeză îndată într-un jilţ mare din lemn de abanos, bogat sculptat. Toţi cei de faţă se înşirară, în picioare, la dreapta şi la stânga jilţului.Apoi uşa se deschise larg şi cei patru paji ai mareşalului intrară doi câte doi, cu pumnul în şold, şi se aşezară doi la dreapta şi doi la stânga uşii, în poziţie de drepţi.Mareşalul îşi făcu atunci intrarea, urmat de Pardaillan.Francois de Montmorency se opri la trei paşi de jilţul regal şi se înclină adânc. Apoi, ridicându-se, aşteptă ca regele să-i vorbească.Carol al IX-lea privi o clipă în tăcere capul nobil al mareşalului, a cărui atitudine exprima forţă şi mândrie. Slăbănog şi cu o sănătate şubredă, admira cu destulă amărăciune statura înaltă şi umerii largi ai oaspetelui.Pentru a adopta atitudini fireşti, curtenii prezenţi aşteptau ca regele să vorbească, gata să-i surâdă lui Montmorency, sau să-l batjocorească, după cum stăpânul lor l-ar fi primit bine sau rău.Numai Henri de Guise îl ţintuia pe mareşal cu o privire dispreţuitoare şi aproape duşmănoasă.— Prietenul nelegiuiţilor ! spuse el batjocoritor, pe şoptite, când îl văzu intrând.— Fiţi binevenit, domnule mareşal ! spuse în sfârşit Carol al IX-lea. N-aţi mai fost văzut de multă vreme la curtea Franţei, încât puteam crede c-aţi murit. Uneori ne întrebam dacă tatăl dumneavoastră, conetabilul, a pierit la Saint-Denis, sau chiar domnia-voastră eraţi acela. Din fericire vă văd viu şi sănătos.Satisfăcându-şi astfel o mică şi veche ciudă prin această inofensivă ironie, Carol al IX-lea adăugă pe un ton mai serios:— Lucrul de căpetenie este că vă aflaţi aici şi în sfârşit vă întoarceţi. Încă o dată, fiţi binevenit !Atunci curtenii, în afară de Guise, îi adresară mareşalului zâmbetele cele mai încântătoare şi un murmur de bucurie străbătu asistenţa, ca şi cum această întoarcere i-ar fi adus fiecăruia o mare fericire.— Sire, zise Montmorency, am venit s-o rog pe Majestatea Voastră să-mi acorde o audienţă.— O aveţi. Puteţi vorbi.— Sire, cer cinstea unei audienţe fără martori.

— Vreţi să-mi vorbiţi între patru ochi ?— Dacă Majestatea Voastră consimte.— Ei bine, fie...La rostirea acestor cuvinte, toţi curtenii, împreună cu ducele de Anjou, fratele regelui, se înclinară în acelaşi timp şi se retraseră spre uşă.— De ce tânărul acesta rămâne pe loc ? întrebă regele arătându-l pe Pardaillan.Cavalerul tresări şi-şi îndreptă privirea spre Carol al IX-lea. Într-adevăr, în timp ce mareşalul şi regele schimbau cuvintele pe care vi le-am relatat, se petrecuse o scenă mută.Intrând în cabinet, ochii cavalerului căzură mai întâi pe Quelus, Maugiron şi Maurevert. Şi zâmbi cum ştia el să zimbească uneori, adică cu acea neruşinare glacială care-i era proprie. Fără îndoială că cei doi favoriţi ai lui Anjou, precum şi Maurevert îl recunoscuseră şi ei, căci îl priveau cu un aer foarte obraznic.Cavalerul îşi frecă braţul drept cu o mişcare discretă, privindu-l ţintă pe Maugiron. (Ne amintim că, în timpul întâlnirii nocturne din strada SaintDenis, îl rănise pe Maugiron la braţul drept.)Favoritul înţelese foarte bine gestul şi aruncă o privire furioasă, căreia cavalerul îi răspunse printr-o altă privire plină de nevinovată uimire... părând să spună: de ce atâta supărare, frumosule filfizon ?Apoi, întorcându-se spre Maurevert, care-l privea cu o mare şi provocatoare curiozitate, îşi mângâie uşor obrazul. (Ne amintim că în timpul aceleiaşi întâlniri, îi sfichiuise acestuia obrazul cu spada, în aşa fel încât mai purta încă o urmă roşietică.)Spadasinul îşi strânse pumnii şi păli de furie.— Ne mai întâlnim noi, mormăi el încet.— Oricând vei voi, răspunse Pardaillan pe acelaşi ton.Ieşind din cabinet, Quelus şi Maugiron începură să-i vorbească pe şoptite ducelui de Anjou, iaracesta, întorcându-se spre Pardaillan, zâmbi atât de ameninţător, încât bietul cavaler îşi spuse în sinea lui:„Uf, de data asta am sfeclit-o ! Dac-am fost recunoscut de fratele regelui, nu mai ies viu de-aici decât ca să fiu dus la închisoarea Temple sau la Bastilia !"Astfel trebuie să înţelegem de ce, la întrebarea regelui, Pardaillan rămase speriat Şi mut. Montmorency se grăbi să răspundă în locul lui:— Sire, cavalerul de Pardaillan, pe care-l vedeţi aici, este martorul celor ce am să vi le spun. Rog să i se acorde şi lui aceeaşi cinste ca şi mie.Carol al IX-lea făcu semn din cap că era de acord.— Dar încă nu e totul, sire, continuă atunci mareşalul. Intrucât văd că Majestatea Voastră este atât de binevoitoare cu mine, am să îndrăznesc s-o rog a porunci ca domnul mareşal de Damville să fie chemat la Luvru în cea mai mare grabă.— Asta înseamnă că vreţi să ţineţi un consiliu de familie în prezenţa mea ?— Da, sire, răspunse François cu un glas ciudat, chiar un consiliu de familie. Iar regele Franţei, fiind părintele tuturor supusilor săi, este drept ca acest consiliu să se ţină în faţa lui. Carol al IX-lea cunoştea foarte bine ura care-i despărţea pe cei doi fraţi. Nu ştia însă cauzele acesteia. Avu presimţirea că va afla acum aceste pricini, pe care cei doi mareşali le ţinuseră bine ascunse ani îndelungaţi. Fu impresionat de glasul sumbru şi mândru al lui Francois, de prezenţa martorului, de solemnitatea acestor pregătiri şi hotărî să meargă până la capătul aventurii. Bătu deci cu un ciocan de argint şi valetul de cameră apărând pe dată ceru să vină la el Cosseins, căpitanul gărzilor.— Majestatea Voastră a uitat că a dat o învoire de trei zile domnului de Cosseins, răspunse valetul de cameră.— E adevărat, fir-ar să fie !— Dar se află aici căpitanul gărzilor reginei-mame şi dacă Majestatea Voastră porunceşte...— Nancey ?... Da. O să facă treaba tot atât de bine.Un minut mai târziu, căpitanul de Nancey intră în cabinet.Oricare ar fi fost puterea etichetei, zărindu-l pe cavalerul de Pardaillan, Nancey, care-l arestase el însuşi şi-l dusese la Bastilia, se opri uluit, cu ochii căscaţi.Pardaillan se prefăcu a privi cu multă atenţie la o archebuză agăţată pe perete. Apoi, întrucât Nancey nu-şi lua ochii de la el, ca hipnotizat, cavalerul se hotărî să-i zâmbească din ochi, îar cu mâna îi făcu un mic semn amical, aproape protector.— Ei bine ! întrebă regele Franţei, încruntându-se, ce vi s-a întâmplat, Nancey ?— Iertare, sire, de o mie de ori iertare ! bâigui căpitanul, am avut un moment de uluială, de ameţeală... „Dacă lucrurile vor merge tot aşa, îşi spuse Pardaillan, situaţia va deveni atât de complicată, încât voi avea şanse să scap."— Bine, zise regele. Mergeţi deîndată la palatul Mesmes şi spuneţi-i domnului de Damville că vreau să-i vorbesc.— Majestatea Voastră porunceşte să merg singur, sau cu câţiva oşteni ?— Singur, ce dracu, singur ! Nu-i vorba de o arestare. Vă credeţi desigur în cabinetul mamei mele !...

Carol al IX-lea făcea adesea asemenea glume care, fiindu-i povestite Caterinei, o făceau să se înverzească de furie. E-adevărat că regina avea atunci putinţa să se consoleze cu celălalt fiu al ei, ducele de Anjou, urzind cu el tot felul de planuri.Căpitanul salută adânc şi ieşi.— Şi-acum, sire, spuse Francois de Montmorency, va pot mărturisi că am venit să cer dreptate şi că, în faţa Majestăţii Voastre, îl voi acuza pe mareşalul de Damville de trădare, înşelătorie şi răpire. Ah, Sire ! adăugă el repede, văzând gestul regelui, bănuiesc ceea ce vreţi să-mi spuneţi ! Vreţi să-mi spuneţi că la Paris sunt judecători şi că lor trebuie să le adresez plângerea mea ! Dar înălţimea-voastră înşivă sunteţi primul judecător al regatului, sire ! Şi nu fac apel numai la suverana voastră judecată ! Mă adresez şi onoarei voastre ! Lucrurile înfricoşătoare pe care vi le voi povesti trebuie să rămână o taină, sire. Şi, decât să le dau pe mâna judecătorilor, şi să se prefacă într-un scandal ce va întuneca pe veci numele acesta glorios, pentru care am făcut atâtea sacrificii, ei bine, sire, mai degrabă îmi fac singur dreptate ! Majestatea Voastră mă va înţelege dintr-un cuvânt... E vorba de o femeie... de două femei... de două martire, una din ele, fiica, lovită chiar de la naştere de cea mai groaznică nenorocire, fiind părăsită de tatăl ei... iar cealaltă, mama, demnă de milă pentru îndelungatul ei supliciu îndurat pe nedrept în tăcere, care merită admiraţie chiar pentru această tăcere… — Domnule mareşal, spuse regele cu emoţie nestăpânită, dacă aşa vreţi, vom fi arbitrul acestui proces. Cuvintele şi agitaţia domniei-voastre îmi îngăduie să ghicesc că e vorba de o gravă chestiune de familie, care nu trebuie să devină publică. Vorbiţi deci fără teamă. Fiţi sigur de dreptatea şi discreţia mea.— Majestatea Voastră mă copleşeşte şi mă întreb cum voi putea să-i dovedesc recunoştinţa care-mi umple inima. Dar, sire, din cauza gravităţii învinuirilor pe care le voi aduce împotriva propriului meu frate, n-ar fi mai cinstit să-l aşteptăm şi pe el, înainte de a intra în amănunte ?— E drept, mareşale, e drept.O tăcere îndelungată şi stânjenitoare urmă acestor cuvinte. Trecu astfel o jumătate de ceas, în care regele era mistuit de curiozitate, Pardaillan se întreba cum se vor isprăvi toate acestea, iar mareşalul nu-şi lua ochii de la uşă.În sfârşit, regele întrebă:— Nu puteţi de pe acum să-mi spuneţi cine sunt cele două femei ?— Desigur, sire ! două umile lucrătoare.— Lucrătoare ? exclamă Carol al IX-lea mirat. Ce lucrează ?— Sire, se ocupau cu broderia sau tapiseria, ceea ce le asigura biata lor existenţă.Rostind aceste cuvinte, mareşalul făcu un gest de deznădejde plină de temeri.— Şi unde lucrau ele ? întrebă regele. M-am ocupat şi eu de broderia armoariilor şi cred că le cunosc pe cele cinci sau şase lucrătoare din Paris, în stare să facă mulţumitor asemenea lucrări.— Sire, locuiau pe strada Saint-Denis.— Pe strada Saint-Denis ! exclamă însufleţit Carol al IX-lea. În faţa unui han ?Hanul Deviniere, sire !— Întocmai ! exclamă regele bătând din palme,O cunosc ! Este desigur cea mai iscusită brodeză de armoarii şi inscripţii din Paris.Carol al IX-lea zâmbi, amintindu-şi scena când îi oferise Măriei Touchet tapiseria executată de brodeză din strada Saint-Denis, cu deviza: „Farmec totul".Mareşalul rămase înmărmurit, încercând o nelinişte nelămurită, din cauza acestei întâmplări neprevăzute.— Lucrul vă surprinde ? spuse regele puţin melancolic. E-adevărat, îmi place să mă plimb singur prin Paris, îmbrăcat în simplu burghez. Uneori mă plictisesc la Luvru, domnule mareşal. Dacă domniavoastră aveţi necazuri, să ştiţi că le avem şi noi pe-ale noastre. Şi atunci căutăm, acolo unde putem găsi, un zâmbet deschis, o primire caldă, buze care să nu mintă, o frunte pe care să putem citi ca într-o carte deschisă. Am avut prilejul, în timpul unor asemenea plimbări, să caut o lucrătoare iscusită pentru o broderie dragă. Lucrătoarea pe care am găsit-o era aşa cum mi-o doream: discretă, deloc curioasă, vrednică, o adevărată zână pentru executarea inscripţiilor... locuia acolo unde spuneţi... este deci vorba de ea.François de Montmorency, puternic zguduit, devenise foarte palid. Cuvintele regelui aruncau o lumină asupra existenţei mizere a celei pe care o adora... a celei pe care o părăsise, o renegase, o condamnase la asemenea munci grele !Părerile de rău, disperarea, dragostea, răzbunarea clădeau în mintea lui o luptă înspăimântătoare, dintr-acelea care pot tulbura minţile cele mai bine organizate. Tremurând, cu sudoarea spaimei pe frunte, ascultase cu nespusă strângere de inimă amănuntele date de rege.Carol al IX-lea căzu pe gânduri, furat de amintirile care-l readuceau lângă Mărie Touchet, şi adăugă:— Era numită Doamna în negru...Mareşalul izbucni. Un hohot îi umflă pieptul. Cu glas răguşit de disperare spuse:— Doamna în negru ! Pentru că i s-a furat numele, averea, rangul ! Pentru că un criminal şi un blestemat au condamnat-o din orbire ! Blestematul este fratele meu, sire ! Criminalul sunt eu !... Eu, cel orbit de gelozie !

Eu, care m-am luat după aparenţe ! Eu care timp de şaisprezece ani nu mi-am dat osteneala să aflu dacă era vie sau moartă ! Doamna în negru, sire, se numeşte Jeanne, contesă de Piennes şi de Margency ! Ea a fost ducesă de Montmorency !Regele rămase întunecat, mirat şi şovăitor în faţa acestor dezvăluiri. Sprâncenele i se încruntară. Ştia despre Jeanne de Piennes ceea ce ştia toată lumea: măritată în taină cu Francois de Montmorency, fusese repudiată datorită stăruinţei conetabilului pe lângă regele Henric al II-lea şi a demersurilor acestuia la curtea de la Roma. Mai ştia că sora lui naturală, Diane, devenită soţia lui François, trăise totdeauna despărţită de mareşal. Se pomeni astfel în faţa unei primejdioase încurcături de inimă şi de familie, pe care raţiunea socială nu le poate dezlega.Mareşalul înţelese, după expresia feţei, ceea ce se petrecea în sufletul lui Carol al IX-lea.— Sire, exclamă el gâfâind, nu e vorba în acest moment să se facă sau să se desfacă vreo căsătorie. Am venit să caut numai dreapta voastră judecată... dreptate pentru două nefericite, cărora, după a ti ta jale, li s-a smuls şi ultima rămăşiţă de fericire ce li se mai cuvenea. Sire, tocmai atunci când înţelesesem că am de reparat o mare nedreptate şi că trebuie să şterg urmările unei groaznice greşeli, am aflat că nu pot face nimic: mama şi fiica dispăruseră, sire. Răpite ! Numai aceasta este fapta pentru care cer dreptate ! Vin să cer libertatea eroicei martire ! Vin aici să acuz pe-un răpitor şi... răpitorul, iată-l.François de Montmorency îşi îndreptă cu violenţă pumnul spre uşă, care tocmai se deschidea la intrarea lui Damville.Henri era livid.Cei doi fraţi se priviră o clipă.Clipa aceea dură pentru amândoi cât un ceas întreg.Dacă ura ar fi putut să trăsnească, cei doi bărbaţi s-ar fi prăbuşit cu siguranţă pe loc, sub propriile lor priviri ucigaşe.În clipa aceea, Henri de Montmorency, după ce închise uşa, rămase sprijinit de ea, ca şi cum ar fi fost stors de puteri. Venind la Luvru, ştia totuşi că se va întâlni cu fratele său. Se pregătise pentru această întâlnire. Prevăzuse tot ceea ce ar fi putut spune Francois, găsise chiar câteva răspunsuri teribile cu care să-şi strivească fratele, pentru că în clipa când deschisese uşa chipul lui agitat fusese brăzdat de un zâmbet tăios. Dar, la vederea lui Francois, zâmbetul dispăru.Henri rămase locului încremenit, ca şi cum Nancey nu i-ar fi spus nimic, nu l-ar fi prevenit. Nu se văzuseră de şaptesprezece ani ! Din noaptea de groază din pădurea de la Margency, când se repeziseră unul la celălalt cu spadele în mână !De câte ori, în toţi aceşti ani, se gândea la fratele lui, Henri îl revedea aplecat deasupra lui la lumina roşie a torţei ţinute de tăietorii de lemne... Îl revedea înfricoşător, cu chipul de nerecunoscut, ridicând pumnalul, apoi aruncându-l şi luând-o la fugă...Această viziune cumplită îi rămăsese întipărită în ochi. Ea îi revenea în clipa când intră în cabinetul regal.François avea acelaşi chip de atunci, pustiit de deznădejde şi de ură, aceiaşi ochi necruţători, aceeaşi gură schimonosită, cu un fir de spumă la colţuri, care părea să profere un blestem de moarte.Îşi recapătă prezenţa de spirit cu preţul unui mare efort. Încetă să-şi mai privească fratele şi se apropie de Carol al IX-lea. Din clipa aceea îi apăru din nou pe buze surâsul triumfal cu care intrase pe uşă, asemănător unei întunecate ameninţări pe care cerul o poartă în preajma dezlănţuirii unei furtuni.— Sire ! zise el cu glasul aspru şi metalic pe care-l avea în momentele de puternică emoţie. Mi-aţi făcut cinstea să mă chemaţi. Sunt la ordinele Majestăţii Voastre.Dinaintea acestei scene, în care fiecare cuvânt, fiecare gest devenea o dramă, cavalerul de Pardaillan se retrăsese şi se pitise într-un ungher, în aşa fel încât Henri nici nu-l văzuse. De altfel, chiar dacă l-ar fi privit cu ochii, cu mintea tot nu l-ar fi putut reţine, răscolit cum era de vederea fratelui său şi preocupat să pună cât mai bine la cale nimicirea acestuia. Pentru el, important era să rostească cuvintele menite să-l piardă pe François.Ce avea însă de gând să spună ? Ce imaginase el pentru ca François nu numai să nu-l poată acuza, dar să fie distrus pe dată, trimis la Bastilia, sau chiar la eşafod ? Ceva simplu şi înspăimăntător: va dezvălui taina surprinsă la Alice de Lux, taina pe care jurase să n-o dea în vileag !Va spune pur şi simplu că regele Navarrei, prinţul de Condé şi Coligny erau la Paris, că François de Montmorency îi întâlnise şi că au pus la cale un complot pentru răpirea regelui.Iată de ce pe buzele lui apăruse acel zâmbet de ameninţare şi triumf !— Domnule de Damville, zise regele foarte emoţionat de tragedia ce se desfăşura în faţa lui, v-am chemat la cererea stăruitoare a fratelui dumneavoastră. Să ascultaţi deci, vă rog, cu răbdare şi demnitate potrivită ce vă va spune mareşalul de Montmorency. După aceea îi veţi răspunde... Vorbiţi, domnule mareşal !De la intrarea fratelui, François nu se clintise. Părea împietrit. Făcu o sforţare să vorbească. Dar glasul lui ajunse până la rege ca venit de departe, printr-un văl.— Sire, zise el, rog pe Majestatea Voastră să întrebe pe domnul de Damville ce a făcut cu Jeanne de Piennes şi cu Loise, fiica ei şi a mea...

Se lăsă o tăcere mormântală.Mareşalul adăugă:— Dacă vrea să răspundă cu bună-credinţă şi să se angajeze că va da pace acestor fiinţe nobile şi nefericite, nu-i mai cer nici o socoteală, pentru toate celelalte.— Răspundeţi, mareşale de Damville ! spuse regele.Henri îşi îndreptă trupul. Privirea lui se furişă alături, spre François, o privire sângeroasă, ascuţită, ucigaşă.Iată ce zise:— Sire, ca să răspund cum se cuvine, rog pe Majestatea Voastră să-l întrebe pe domnul mareşal dacă n-a fost în palatul din strada Béthisy, care erau persoanele cu care s-a întâlnit acolo, şi ce înţelegere s-a stabilit între ei...François se îngălbeni ca un mort. Îşi simţi capul clătinându-se pe umeri, parcă ar fi fost lovit de călău. Căută un răspuns, dar cuvintele i se sugrumară în gâtlej.— Mizerabile ! răcni el cu un glas atât de înfundat, încât regele nici nu-l auzi.— Deoarece mareşalul nu răspunde, continuă Henri, am să răspund eu în locul lui ! — O clipă, monseniore ! se auzi deodată un glas calm, liniştit, pătrunzător, care-l făcu pe François să tresară de speranţă, pe rege de curiozitate şi pe Henri de mânie.Cavalerul de Pardaillan se apropie de jilţ, aşezându-se astfel între cei doi fraţi. Şi, înainte ca cineva să-i fi impus tăcerea, înainte ca Henri să-şi fi revenit din uluiala provocată de intervenţia acestui necunoscut, cavalerul spuse mai departe:— Sire, cer iertare Majestăţii Voastre, dar, fiind chemat ca martor, trebuie să vorbesc. Şi-mi îngădui să-i spun seniorului mareşal de Damville că răspunsul la întrebarea lui n-ar putea interesa defel pe Majestatea Voastră...— Dar de ce ? se răsti Henri. Cine sunteţi dumneavoastră că îndrăzniţi să vorbiţi neîntrebat în faţa regelui ?— Cine sunt eu? Puţin interesează!... Ceea ce este important este faptul că e cu totul de prisos să se vorbească despre strada Bethisy, dacă nu vorbim în primul rând de strada Saint-Denis, de hanul Deviniere... de sala din fund a acestuia... de poeţii care se adună acolo !Pe măsură ce cavalerul vorbea, Henri de Montmorency îşi încovoia umerii, îşi pleca fruntea palidă, se îndoia din mijloc, ca şi cum fiecare cuvânt arunca asupra lui o nemăsurată povară.— Ce înseamnă toate astea ? exclamă Carol al IX-lea.— Atâta doar că întrebarea mareşalului de Damville a fost de prisos şi n-are nici o legătură cu lucrurile pentru care am venit noi aici. Îl rog să confirme singur !Cavalerul făcu apoi un pas înapoi.Era atât de impresionant, strălucea de atâta îndrăzneală, scăpăra de atâta ironie, încât regele nu se putu împiedica să-i zâmbească cu o oarecare admiraţie.— E-adevărat, Damville ? întrebă Carol al IX-lea. E-adevărat că întrebarea domniei-voastre nu are nimic de-a face cu discuţia care vă aduce în faţa mea pe amândoi ?Henri scoase un oftat ca un muget şi răspunse:— Este adevărat, sire !...Francois trimise cavalerului o privire adânc recunoscătoare. „Mi-aţi salvat viaţa, spunea această privire, n-o să uit niciodată..."Dar curiozitatea regelui fusese stârnită... poate chiar şi unele bănuieli ! Înconjurat de intrigi şi conspiraţii, obişnuit să caute în fiecare cuvânt dezvăluirea vreunei crime, în fiecare braţ care se mişcă un pumnal gata să-l lovească, Carol al IX-lea se încruntă, fruntea lui de fildeş se îngălbeni, se zbârci.— Totuşi, spuse el cu mânie înăbuşită, toate cele spuse aici au un rost... Aţi vorbit despre strada Bethisy. Despre ce palat e vorba ? Vorbiţi ! V-o cer !Era evident că regele se gândea la palatul Coligny, locul obişnuit de întâlnire al hughenoţilor.Henri înţelese că de iuţeala răspunsului îi atârna acum toată viaţa. Dacă nu găsea repede un răspuns, fratele lui era pierdut, dar blestematul necunoscut, care-l ţintuia cu privirea lui de foc, dezvăluise scena de la Deviniere ! Iar conspiraţia lui Francois nu era atât de sigură, pe când a lui era uşor de dovedit.Cu o sforţare supraomenească izbuti să-şi adune gândurile. Mistuit de furie la gândul că el însuşi era obligat... chiar el... să scornească o minciună pentru a-şi salva fratele, răspunse:— Sire, am vrut să vorbesc de palatul ducesei de Guise... E-o poveste cu femei...— Ah, ah ! zise Carol al IX-lea zâmbind.— Mărturisesc, sire, că mi-ar veni greu să spun povestea tocmai eu, un prieten al ducelui de Guise...Carol al IX-lea îl detesta din toată inima pe Henri de Guise, în care simţea un concurent de temut. Cunoştea de altfel purtarea soţiei acestuia care, pentru moment, era în mare dragoste cu contele de Saint-Mégrin. Începu să râdă şi spuse cu glas tare:— Vorbiţi mai încet, Damville, mai încet... Guise Şi Saint-Mégrin sunt aici, după uşă !— Înţelegeţi, sire ?

— Înţeleg, ce dracu ! răspunse regele râzând în hohote. Dar, o luă el de la cap, ce-i cu hanul Deviniere ? Ce amestec are hanul Deviniere în toate acestea ?Pardaillan îi aruncă lui Henri o privire care însemna: „Ne salvaţi, vă salvăm ! şi răspunse:— Sire, dacă binevoiţi să-mi daţi voie, voi spune Majestăţii Voastre că hanul Deviniere este un loc în care se adună poeţii să vorbească despre poezie... Doamne, chiar înalte doamne vin şi ele acolo să discute despre poezie sau lucrări poetice... numai că, uneori se întâmplă ca poetul să poarte pieptar violet, manta de mătase violetă, pantaloni cu panglici...Era chiar portretul lui Saint-Mégrin.Regele râse din nou şi mormăi printre dinţi:— Pe toţi dracii ! Aş da cu plăcere o sută de scuzi ca scumpul de Guise să poată auzi asta...Astfel, dintr-o întâmplare sinistră, comedia se amesteca în această dramă, dându-i un aspect şi mai cumplit.Într-adevăr, Henri, care fierbea de mânie, Henri, care lupta cu spaima eşafodului întrezărit, zâmbea să-şi susţină rolul şi povestea mincinoasă. Zâmbetul lui era o schimonoseală macabră.François, cu moartea-n suflet, încerca şi el să zâmbească sub privirea regelui.Iar Carol al IX-lea râdea cu râsul acela înfricoşător, care se termina adesea printr-o criză cumplită.Dintre toţi, numai Pardaillan rămânea de o netulburată seriozitate.Când regele se opri din râs, François îşi şterse broboanele ce-i şiroiau pe frunte şi spuse:— Sire, îndrăznesc să reamintesc Majestăţii Voastre că am venit aci, încrezător în judecata voastră, să cer eliberarea celor două nefericite femei, răpite şi reţinute împotriva voinţei lor.Carol al IX-lea îl privi pe Montmorency cu ochi miraţi. Privirea lui tulbure deveni pierdută.Aşa se-ntâmpla de fiecare dată când regele, care moştenise fără îndoială o boală îngrozitoare, era smuls din starea de slăbiciune la care fusese condamnat. O, supărare, o bucurie, o tristeţe, un râs, totul îl împingea în mod fatal spre marginea unei prăpăstii, în care mintea părea gata să i se prăbuşească în fiecare clipă.Făcu o sforţare, apăsându-şi fruntea cu mâna, aşa cum făcea când se temea de o criză.— Da, e-adevărat, murmură el, aducându-şi aminte de Montmorency, expuneţi-vă plângerea.— Sire, am spus-o Majestăţii Voastre: Jeanne, contesă de Piennes, şi fiica ei, Lo'ise, au fost răpite cu forţa din locuinţa lor din strada Saint-Denis. Acum sunt ţinute captive. Susţin că domnul de Damville, aici de faţă, este autorul răpirii.Francois vorbise oarecum potolit, ferindu-se să-şi privească fratele.— Auziţi, Damville ? zise regele. Ce răspundeţi ?— Ca nu-i adevărat, sire! exclamă înfundat Henri. Nu înţeleg despre ce e vorba. N-am văzutPersoanele în cauză de şaptesprezece ani. Deci eu sunt cel ce trebuie să ceară dreptate. Ura care mi se poartă izbucneşte aici. Iar pentru că, din laşitate, nu sunt atacat pe faţă, se recurge la această cale piezişă şi sunt acuzat de o crimă închipuită.— Sire, spuse la rândul lui Francois, cu un glas care-şi recăpătase hotărârea, fapta mea s-ar putea numi nesocotită, dacă n-aş avea dovada celor afirmate. Iată-l pe cavalerul de Pardaillan, care a petrecut ziua de ieri şi o parte din noapte ascuns în palatul Mesmes. Dacă Majestatea Voastră îi îngăduie, cavalerul e gata să spună ce-a văzut şi ce a auzit în palat.— Apropiaţi-vă, domnule şi vorbiţi ! spuse regele.Cavalerul înaintă doi paşi şi salută cu graţia lui puţin băţoasă şi mândră.Damville nu-şi putu reţine un fior. Cu obişnuinţa lui de a judeca repede, recunoştea în cavaler unul din acei oameni care duc totdeauna până la capăt ceea ce au început. Totuşi, înfăţişarea paşnică şi tinereţea acestuia îl mai linişteau.„Ah, gândi el, iată-l pe fiu ! Mă-ndoiesc că face cât tatăl."— Sire ! zise cavalerul. Intrucât ne aflăm la întrebări, îmi permiteţi să-l întreb pe monseniorul de Damville de unde ar dori să-mi încep istorisirea ?— Nu înţeleg, domnule ! răspunse Damville.— E totuşi lesne de înţeles. În orice poveste exista un început, un mijloc şi un sfârşit. La alegerea domniei-voastre, monseniore, pot începe cu sfârşitul, adică cu trăsura care a ieşit în taină pe poarta palatului ; cu începutul, adică prin poznele intendentului domniei-voastre, Gille, sau, în sfârşit, cu mijlocul, adică cu o anumită convorbire în care era vorba de tot felul de lucruri şi de oameni, mai ales de servitorul domniei-voastre cavalerul de Pardaillan, convorbire în care a jucat un rol cineva care venise de la Bastilia special să vă vorbească. În faţa acestor cuvinte care-i dovedeau limpede că tânărul cavaler cunoştea discuţia pe care o avusese cu Guitalens, Damville se clătină, deveni livid, cu privirea rătăcită, ca şi adineauri când Pardaillan îi vorbise despre Deviniere.„Oh, demonul !" urlă el în sinea lui...Şi, bâigui:— Începeţi de unde vreţi, domnule !„A noastră-i victoria !" îşi spuse Pardaillan.

Fiind sigur că, prin ameninţarea mascată de care se folosise, va obţine toate mărturisirile de care avea nevoie, deschise gura să-şi înceapă istorisirea, când uşa cabinetului se deschise brusc. Cuvintele i se opriră în gât şi rămase cu ochii aţintiţi asupra persoanei care-şi făcuse apariţia.— Cine îndrăzneşte să intre fără să fie chemat ? se răsti Carol al IX-lea. Cum, domnia-ta eşti, mamă?Era Caterina de Medicis.Ea înaintă lăsând uşa deschisă. În spatele ei, în camera alăturată, puteau fi văzuţi ducele de Anjou, curtenii lui, căpitanul de Nancey şi vreo duzină de oşteni din gardă.„Iată furtuna !" se gândi Pardaillan, aruncând în jurul lui o privire fulgerătoare.Regina-mamă înainta cu acel zâmbet subţire, tăios, care dădea chipului ei o înspăimăntătoare impresie de cruzime.— Dar, doamnă, reluă Carol al IX-lea pălind de mânie, am acordat audienţă personală domnului mareşal de Montmorency şi nimeni, nici chiar domnia-voastră, n-are dreptul...— O ştiu, sire, rosti liniştită Caterina, de aceea a fost nevoie de o împrejurare extrem de gravă să mă hotărăsc să calc acest ordin, lucru pentru ca' re-mi veţi mulţumi, sunt sigură, când vă voi fi spus că aici se află un duşman al reginei, mama domniei-voastre, al ducelui de Anjou, fratele domniei-voastre, precum şi al domniei-voastre personal !Damville înţelese că era salvat şi respiră adânc. François se aştepta să fie învinuit şi îşi ridică semeţ capul.Pardaillan rămase foarte calm.— Ce vreţi să spuneţi, doamnă ? exclamă Carol al IX-lea, care, la cuvântul de duşman, privi în jurul lui cu nişte ochi injectaţi, în care se aprinseră flăcări rău prevestitoare.— Vreau să spun că aici se află cineva, căruia i-a trebuit o îndrăzneală neobişnuită să intre înLuvru, după ce l-a insultat pe ducele de Anjou, fratele domniei-voastre, după ce a ridicat împotriva sa mâinile lui criminale, în sfârşit, după ce m-a batjocorit şi pe mine !— Numiţi-l ! Numiţi-l o dată, pe toţi dracii !— Este cel ce se numeşte Pardaillan ! Iată-l !— Hei, strigă regele, gardă ! căpitane, puneţi mâna pe acest om.Înainte ca regele să-şi fi terminat vorba, curtenii lui Anjou şi Maurevert, luând-o înaintea celor din gardă, se repeziră în cabinet strigând:— Pe el, pe el ! La moarte !Totodată îşi traseră spadele.În frunte alerga Quélus. După el, Maugiron, SaintMégrin şi Maurevert. La urmă, Nancey şi soldaţii din gardă.François şi Henri rămaseră la fel de uluiţi, dar, în timp ce Francois se gândea cum să sară în apărarea cavalerului, Henri, palid de bucurie, înţelese că întâmplarea aceasta îl putea salva.În ce-l priveşte pe Pardaillan, odată cu intrarea reginei, se aştepta la orice. Privirea lui care, în asemenea situaţii hotărâtoare, căpăta o putere extraordinară de pătrundere, îmbrăţişă toată scena, în cele mai mici amănunte. În aceeaşi clipă fulgerătoare îl văzu pe rege în picioare, pe regină care arăta cu degetul spre el, cerând să fie arestat, pe François de Montmorency, schiţând un gest adresatregelui, pe Henri de Damville care se dădea la o parte să-i lase cale liberă atacanţilor şi pe Quelus cu spada trasă, urlând şi ridicând-o să lovească.Văzu totul, dintr-o ochire, ca într-un vis în care personajele, straniu de limpezi, fac mii de gesturi ce pot fi văzute toate în acelaşi timp.Totul nu dură decât o clipă.În secunda următoare fu văzut smulgându-i spada lui Quelus, frângându-i-o pe genunchi şi aruncând bucăţile în obrazul celor ce-l atacau, care, în faţa unui lucru atât de neobişnuit, nemaiauzit — o rebeliune în faţa regelui — se opriră uluiţi şi apoi, cu toţii împreună, se repeziră din nou.Dar, oprirea aceasta, oricât de scurtă fusese ea, îi fu deajuns lui Pardaillan să conceapă şi să execute una din isprăvile lui nebuneşti, care se pare că-i plăceau dintr-o fantezie, un fel de pasiune, practicată cu sânge rece.Quelus purta pe cap o tocă... Se auzi un glas de un calm înfricoşător, de o ironie ascuţită, proferând aceste cuvinte:— Salutaţi judecata regelui !...Quelus scoase în acelaşi timp un răcnet de durere. Pardaillan îi smulse toca, sfărâmând acele de aur care o ţineau, trăgând totodată după ele câteva smocuri de păr.Toca alunecă la picioarele Caterinei.Acesta fu momentul când, după o clipă de oprire, toţi cei ce veniseră în goană se repeziră din nou sprecavaler.Cinci sau şase spade loviră vajnic, dar toate în gol.După această nouă ispravă, Pardaillan, sărind înapoi, se săltă pe pervazul ferestrei strigând:— La revedere, domnilor !

Şi sări !Fereastra nu era prea înaltă. Dar dedesubtul ei se căsca un şanţ... un şanţ larg şi adânc, plin de apă.„Dacă voi cădea în apă, îşi zise Pardaillan, mă fac de râs pentru totdeauna."Un altul s-ar fi gândit: sunt pierdut !Pardaillan însă, înainte de a sări, măsură şanţul din ochi, îşi adună toate forţele, îşi încordă atât de tare muşchii încât, din cauza efortului, vinele frunţii i se umflară. Luase întocmai poziţia unui leu care se pregăteşte să sară.Muşchii i se destinseră ca nişte arcuri puternice. Sări chiar în clipa când Maurevert şi Maugiron ajungeau la fereastră şi erau gata să-l prindă.Îl văzură căzând în picioare pe malul celălalt al apei şi întorcându-se. Pe când ei îl ameninţau cu Pumnul, urlând, Pardaillan, calm, fără grabă, îşi scoase pălăria într-un salut larg şi se îndepărtă cu pasul lui mlădios şi liniştit.— Archebuza ! Archebuza! ţipă ducele de Anjou.Pardaillan auzi, dar nu întoarse capul.Maurevert, care trecea drept un bun ţintaş, luă o archebuză încărcată şi-l ochi pe cavaler.Se auzi detunătura.Pardaillan nu se uită înapoi.— Oh ! Demonul ! răcni Maurevert. Nu l-am nimerit !Nişte vâslaşi, care veneau pe Sena la vale, văzură cu mirare cum peste o fereastră a Luvrului şedeau aplecaţi cinci sau şase gentilomi, ameninţând cu pumnul şi urlând blesteme apocaliptice.În momentul acela cavalerul de Pardaillan trecu după un colţ şi dispăru.Abia atunci începu s-o ia la goană.În cabinetul regelui urmară câteva minute de zăpăceală şi, uitându-se orice etichetă, fiecare spunea ce credea, fără să-l asculte pe celălalt.— Pe toţi dracii ! exclamă ducele de Guise. E chiar tânărul mistreţ de la Podul de lemn !În sinea lui gândi: „Ce păcat că nu vrea să se angajeze în solda mea ! Dar în a cui o fi oare ?"— Să mi se dea poruncă, strigă Maurevert, şi omul acesta va fi predat încă astă-seară Majestăţii-Voastre.— Aveţi porunca ! zise Caterina.Maurevert se repezi urmat de curtenii lui, în afară de Quelus, care se ţinea de cap văitându-se. În acelaşi timp, lovind cu pumnul în braţul jilţului în care şedea, regele strigă:— Pe tot iadul, cer ca întregul Paris să fie răscolit ! Cer ca rebelul să fie îndată întemniţat la Bastilia ! Cer ca procesul lui să înceapă mâine ! Eh, domnule de Montmorency, vă felicit pentru oamenii pe care-i aduceţi aici!— Domnul mareşal a făcut totdeauna greşeala de a nu-i supraveghea pe aceia pe care îi frecventează, rosti Caterina cu o voce numai fiere şi miere. Mareşalul vine rar la Luvru. Îşi caută prieteni prin alte părţi...Henri de Damville zâmbi, triumfător.François lăsă să treacă furtuna.— Domnul de Montmorency are legături cu duşmanii regelui ! afirmă în culmea mâniei ducele de Guise.— Băgaţi de seamă, duce ! răspunse François. Domniei-voastre, care nu sunteţi nici rege, nici regină, vă pot răspunde...Apoi, adăugă în şoaptă, împungându-i pieptul cu vârful degetului şi privindu-l drept în ochi:— Cel puţin până acum, în ciuda dorinţei domniei-voastre, încă nu sunteţi rege !De Guise, înspăimântat, dădu înapoi.— Sire, continuă Caterina, acest cavaler de Pardaillan m-a insultat într-o împrejurare pe care am s-o istorisesc Majestăţii Voastre. A îndrăznit să ridice mâna asupra fratelui domniei-voastre... E-adevărat, Henri?— Din nefericire, e foarte adevărat! răspunse ducele de Anjou cu glas indiferent, netezindu-şi cu un pieptene barba rară.Apoi, întorcându-se către Quelus:— Cum o mai duci cu capul, prietene ?— Monseniore, rău, foarte rău... Pungaşul ăsta mi-a smuls un smoc întreg de păr.— Linişteşte-te, am să-ţi dau o alifie atotvindecătoare, pe care mama a pregătit-o special pentru mine..În acest timp, Caterina de Medicis spunea mai departe:— Sire, omul acela este un duşman primejdios al meu, al ducelui de Anjou...— De ajuns ! Cer să fie arestat şi să i se pregătească procesul. Prin el vreau să dau un exemplu răsunător.Apoi, zâmbind palid, adăugă:— Se va vedea astfel ca-mi iubesc familia... pentru că eu o iubesc... la fel cum mă iubeşte şi ea pe mine.Mulţumit de aceste cuvinte cu două înţelesuri, pe care le adresase mamei şi fratelui, regele redeveni vesel şi făcu semn că vrea să fie lăsat singur. Caterina ieşi împreună cu ducele de Anjou, urmăriţi din ochi de rege. Ceilalţi se retraseră la rândul lor. Dar François de Montmorency rămase neclintit la locul lui. Văzând aceasta, Henri de Damville rămase şi el.

Regele îi privi cu uimire.— Credeam că aţi înţeles că audienţa s-a terminat, spuse el.— Sire, răspunse François cu hotărâre, Majestatea Voastră mi-a făgăduit să-mi facă dreptate: aştept !— La urma urmei, e-adevărat, spuse Carol al IX-lea. Vorbiţi deci.— Întrucât, luă din nou cuvântul mareşalul, domnul de Pardaillan nu mai este de faţă, voi spune eu ceea ce a văzut şi ceea ce a auzit el. Noaptea trecută, la ora unsprezece, o trăsură a părăsit palatul Mesmes, ducând în taină două femei. În zadar se va nega acest lucru.— Nu neg, spuse rece Damville.François îşi strânse pumnii. Un val de sânge i se urcă în obraz.— Şi, pentru că sunt obligat, continuă Damville, am să fac aici o mărturisire pe care n-aş face-o în faţa nimănui.Privi cu neîncredere spre uşă şi continuă pe ton misterios:— Sire, o tânără ducesă şi însoţitoarea ei, dornice de aventuri, au venit să-mi ceară ospitalitate şi m-au rugat să le duc înapoi la palatul lor. Majestatea Voastră îmi cere numele acestei înalte doamne ?— Nici vorbă, ce dracu ! exclamă Carol al IX-lea râzând.François îşi frânse mâinile cu o furie deznădăjduită. Înţelese că nu-l va putea convinge pe rege.Rău văzut la curte, pe când fratele lui se bucura de toate favorurile, lipsit de dovezi hotărâtoare, înţelese că, odată cu Pardaillan, dispăruseră şi ultimii lui sorţi de izbândă.Plecă fruntea învins.— Nu vedeţi că v-aţi înşelat, mareşale ? răspunse regele. Haideţi, domnilor, haideţi... Staţi o clipă. Vedem cu durere şi tristeţe cum cea mai nobilă familie din Franţa este sfâşiată de certuri lăuntrice. Nădăjduiesc şi vreau ca toate acestea să înceteze deIndată. Mă auziţi, domnilor ?Cei doi fraţi se înclinară şi ieşiră: Henri bucuros, Iar François cu inima clocotind de mânie.În camera alăturată, mareşalul de Montmorency puse o mână grea pe umărul fratelui, spunându-i cu glas aspru şi şuierător:— Văd că arma ta a rămas aceeaşi: minciuna şi calomnia !— Mai am şi altele cu care să te lovesc ! spuse Henri cu faţa încordată.François îi aruncă o privire sângeroasă. Mâna i se strânse pe mânerul săbiei. Probabil se gândise însă că, dacă-l va lovi pe Henri, îi va fi cu neputinţă să afle ce-au devenit cele două fiinţe pe care le căuta.— Ascultă ! tună el. Iţi las un timp de gândire. Dar atunci când voi veni la palatul Mesmes, totul se va sfârşi. Dacă în momentul acela nu le vei fi eliberat pe cele două nefericite pe care mi le-ai furat, să te păzeşti ! Acasă la tine, la Luvru, pe stradă, oriunde te voi găsi, te voi ucide ! Aşteaptă-mă! — Te aştept ! răspunse Henri.XXXVIII PRIMA IUBIRESă ne întoarcem cu două zile înaintea acestor Intâmplări şi să intrăm în mânăstirea carmeliţilor, care se întindea cât cuprinzi cu ochii pe muntele Sainte-Genevieve, nu departe de locul unde, mai târziu, sub Ludovic al XIII-lea, avea să se ridice lazaretul Valde-Grăce. . ,În afară de această mânăstire, carmeliţii mai aveau o clădire la poalele muntelui, în piaţa Maubert. Mai târziu, au avut şi o casă pe strada Vaugirard, alături de care, la începutul secolului al XVII-lea, au construit şi o biserică. În această casă, locuită azi de călugăriţele carmelite, pe la 1650, a început să se fabrice „apa carmeliţilor" sau „apa de melisă".Mânăstirea de pe muntele Sainte-Genevieve cuprindea mai multe clădiri, o biserică, o capelă şi grădini foarte întinse. Era admirabil organizată şi, ca toate mânăstirile, avea şi călugării ei „cerşetori", care umblau pe străzi, amestecându-şi strigătele cu cele ale negustorilor de peşte, de vânat, de porumbei şi păsări cântătoare, de miere, usturoi, praz, ceapă, napi, boabe, fructe, vin văndut cu paharul, cu cele ale negustorilor de oţet, zeamă de aguridă, ulei, plăcinte calde, prăjituri cu cremă şi uscăţele etc. Un cântec vechi vorbeşte despre aceşti călugări cerşetori sau „căutători", care cutreierau oraşul în lung şi-n lat, de dimineaţă până seara.„Fraţilor Sfântului Iacob pâine să le daţi, Pâine, pentru Domnul, cordelierilor fraţi, Celor în pânză de sac înveşmântaţi, Pâine să le daţi fraţilor vărgaţi...”Cântecul înşiră astfel toate ordinele de călugări ai căror cerşetori foiau prin Paris şi, aşa cum am văzut, nu-i uită nici pe carmeliţi sau vărgaţi.Cu cât o mânăstire avea mai mulţi cerşetori, cu atât era mai bogată. Carmeliţii aveau vreo doisprezece.Mănăstirea avea pictorii ei, care decorau cărţile de rugăciuni vândute foarte scump doamnelor din înalta societate ; avea învăţaţii ei care se ocupau cu descifrarea vechilor bucoavne ; avea predicatorii ei care se duceau prin biserici să ameninţe cu flăcările Gheenei pe creştinii răi ce priveau cu jale cum oameni cumsecade, învinuiţi de-a fi hughenoţi, erau mistuiţi de flăcările rugurilor, avea abatele ei; în sfârşit, tot ceea ce aveau şi celelalte mânăstiri.Dar, în plus faţă de celelalte, mânăstirea carmeliţilor avea două făpturi neobişnuite în asemenea loc.

Prima, era un copil.A doua era „crainicul morţilor".Copilul avea patru sau cinci ani. Era palid, slăbănog, cu chipul suferind şi gălbejit. Nu-i plăcea să se joace în grădină. Fugea de tovărăşia călugărilor. Era numit când Jacques, când Clement. Avea o fire temătoare, puţin tristă şi foarte sălbatică.Un singur călugăr se bucura de trecere pe lângă el: crainicul morţilor. *Îndată ce la Notre-Dame se suna stingerea, iar celelalte biserici repetau parizienilor, prin sunetul clopotelor, că sosise ora stingerii focului şi a lumânărilor, crainicul avea sarcina de a se plimba pe străzile întunecoase şi tăcute.Cutreiera prin noapte, singur-singurel, ca un suflet rătăcitor. Într-o mână ţinea un felinar cu care-şi lumina calea, iar în cealaltă un clopoţel, pe care-l făcea să sune din când în când. Atunci răsuna glasul său lugubru— Fraţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru odihna sufletului morţilor !Deşi funcţia lui era dintre cele mai mărunte, crainicul se bucura de consideraţie şi era chiar temut în mânăstire. Abatele îl chema adesea la adunarea canonicilor şi, în afara acestor consultări oficiale, mai avea cu el multe convorbiri particulare.Printre călugări se vorbea că fratele acesta venise la mânăstire investit de papă cu puteri oculte.Era de altfel un predicator de înaltă ţinută, de o îndrăzneală neobişnuită, care confirma zvonurile privitoare la puterile ascunse cu care ar fi fost investit.Ceruse şi obţinuse neîntârziat funcţia de a cutreiera străzile noaptea, chemându-i pe cetăţeni să se roage pentru sufletul morţilor.Se numea reverendul Panigarola, deşi n-avea încă toate titlurile necesare pentru a fi socotit reverend. Se pare că-i plăcea să se ocupe de această modestă şi lugubră funcţie deoarece, de cum se lăsa noaptea, Panigarola, dacă n-avea de rostit vreo predică, se înfăşură într-o mantie neagră, îşi lua clopoţelul şi lanterna şi o pornea pe străzi, întorcându-se abia în zori, stors de puteri, frânt de ostenitoarea şi trista lui plimbare.Apoi se închidea în chilie. Ca să doarmă ? Poate! Fiindcă oricât de ascetic şi melancolic ar fi fost, reverendul Panigarola era şi el supus legii somnului, ca şi ceilalţi oameni, animale sau chiar plante.Fraţii mai tineri susţineau însă că Panigarola nu dormea niciodată şi că, apropiindu-se de mai multe ori de chilia lui, la o oră când ar fi trebuit să doarmă, auziseră hohote de plâns şi rugăciuni.Panigarola nu vorbea cu nimeni din mânăstire, în afară de abate sau stareţ. Nu pentru că ar fi fost prea mândru, dimpotrivă, el îşi exagera chiar umilinţa, ci pentru că era, fără îndoială, mult prea absorbit de gânduri să mai aibă chef de vorbă.Părea încă destul de tânăr. Dar grijile şi necazurile îi brăzdaseră fruntea cu zbârcituri timpurii, îi dăduseră gurii o cută amară şi privirii fixitatea înfricoşătoare a celui obişnuit să privească spectacolul pe care iubirea sau ura îl desfăşură în faţa ochilor închipuirii.Aşa cum era, Panigarola îi plăcea micului Jacques. Numai el se putea apropia de copil, care, fără el, ar fi trăit în părăsire. Poate că tristeţea bătătoare la ochi a călugărului, în armonie cu propria lui frică instinctivă, îl mişcase pe copil. Erau văzuţi rătăcind împreună după-amiezile, prin grădina în care totul renăştea. Se plimbau mai tot timpul tăcuţi.Călugărul căuta să stârnească întrebările copilului, să-i trezească curiozitatea şi se pare că începuse să-l înveţe să citească într-o carte plină de desene. Copilul era de altfel foarte precoce şi dacă faţa i se veştejea la umbra chiliilor, inteligenţa lui părea, dimpotrivă, să se dezvolte nemăsurat de mult.Călugărul îi spunea lui Jacques „copilul meu", cu glas liniştit şi blând, iar copilul îi spunea „bunul meu prieten". Între ei se legase o intimitate aparent monotonă, lipsită de duioşie.În ziua aceea, pe la ora două după-amiază, călugărul şi copilul şedeau pe o bancă, în timp ce restul călugărilor cântau o slujbă în capelă.Printr-o favoare deosebită, Panigarola nu asista la slujbe decât atunci când voia.Călugărul avea pe genunchi o carte de rugăciuni tipărită cu caractere mari şi în latină. Cartea mai conţinea însă şi alte rugăciuni în acea limbă* numită „vulgară« şi care era limba franceză.Micul Jacques-Clement stătea în picioare lângă el. Nu se sprijinea de învăţătorul lui, aşa cum ar fi făcut orice copil încrezător şi iubitor. Parcă păstra o atitudine de neîncredere, de teamă... Într-un cuvânt, consimţea să discute cu Panigarola, fără însă a-l primi în intimitatea sufletului său.Profesorul părea că uitase în acel moment de elev. Privea drept înainte, cu ochii pierduţi în gol, cu trăsăturile feţii încordate. Micuţul tăcea şi el, nefiind speriat de tăcere, cu care era obişnuit, şi aştepta răbdător reluarea lecţiei.În cele din urmă, un oftat adânc umflă pieptul călugărului, iar buzele i se mişcară de parcă ar fi vrut să spună ceva. Dar, când privirea lui căzu pe micuţ, tresări şi-i plimbă mâna pe frunte, spunându-i:— Să trecem mai departe, copile... mai departe...Degetul i se opri pe un rând şi copilul citi şovăind: — „Tatăl nostru... carele eşti în ceruri"... Cine este acest tată, prietene ?

— Este Dumnezeu, copile... Dumnezeu, care este tatăl tuturor oamenilor. Dumnezeu, copile, este tatăl nostru din cer, tot aşa ca şi tatăl nostru pe care-l vedem pe pământ.— Aşadar, zise copilul gânditor, avem doi taţi, unul în cer, care e tatăl tuturor, şi-apoi fiecare copil mai are încă un tată pe pământ... '— Da, copilul meu, aşa e cum ai spus, zise călugărul mirat că o asemenea întrebare a putut încolţi în mintea micuţului.O licărire de mândrie ii străfulgeră o clipă ochii. Puse din nou:— „Tatăl nostru, carele eşti în Cer…”Dar copilul era urmărit de un singur gând.— Aşadar, ai şi tu un tată, prietene ?— Fără îndoială, micuţule.— Şi fratele clopotar ? Şi cei doi cântăreţi burduhoşi cu chipuri urite ? Şi fratele grădinar ? Toţi au câte un tată ?— Se înţelege, răspunse călugărul privindu-l atent pe micul Jacques.— Dar copiii care sar uneori zidul să ia fructe şi fratele grădinar aleargă după ei cu un băţ gros, au fiecare câte un tată ?Călugărul răspunse cu glas mai scăzut:— Sigur că da, copile...— Atunci, zise micuţul, de ce eu n-am nici un tată ?Călugărul păli. Îl străbătu un fior de suferinţă şi amărăciune. Şi întrebă cu un glas înăbuşit, aproape răuvoitor — Cine ţi-a spus că n-ai tată ?— Păi, mă uit şi-mi dau seama... Dacă aş avea un tată, ar fi aici cu mine... Îi văd duminica pe ceilalţi copii, când vin la capelă... fiecare are câte un tată sau o mamă... numai eu n-am nici tată, nici mamă.Panigarola rămase întunecat, încurcat, născocind tot felul de răspunsuri pe care nu îndrăznea să le rostească.Copilul zise din nou:— Nu-i aşa, prietene, că n-am nici tată, nici mamă... că sunt singur, singur de tot ?— Dar eu, spuse în sfârşit călugărul, cu un glas care l-ar fi speriat pe un alt copil, eu ce sunt ?Micuţul Jacques-Clément îl privi pe bunul său prieten cu un ochi atent, mirat.— Tu, zise el... tu nu eşti tatăl meu !...Conştiinţa călugărului tresări din străfunduri, dar chipul său rămase palid şi rece. Luptă o clipă împotriva dorinţei arzătoare de a-l lua în braţe pe copilul Alicei !„Ah, inimă păcătoasă ! urlă în sinea lui. Paternitatea îţi serveşte de pretext, dar mărturiseşte că buzele tale căutau ceva din ea pe obrajii fiului !"Se închise într-o tăcere sălbatică. Prăbuşit, adunat în sine, cu obrazul în mâna chircită, privea cu groază şi delectare la strălucita arătare a femeii care plutea în faţa lui.Văzându-i nemişcarea şi înţelegând că lecţia nu va continua, copilul întrebă:— Pot să mă joc, prietene ?— Du-te, joacă-te, copilul meu...Micuţul Jacques-Clément se retrase la câţiva paşi, se aşeză în iarbă, îşi propti bărbia în ambele mâini, iar privirea lui limpede se opri asupra unor lucruri confuze, pe care le întrezărea...Asta era joaca lui.Şi nimeni n-ar fi putut spune care din cele două drame era cea mai demnă de compătimire: drama Plină de furie ce se dezlănţuia în sufletul tatălui, sau drama unei dureri de neînţeles ce se desfăşura în inima copilului?Alăturarea acestor două drame nu era oare ea însăşi destul de dureroasă ? Căci, ceea ce căuta copilul să vadă aievea era chipul unei femei care să-i fi fost mamă, iar ceea ce evoca din răsputeri călugărul era chiar chipul acelei mame...„Ea ar fi îmbrăcată toată în alb, visa copilul, ar veni pe aici, pe poarta grădinii, ar fi frumoasă, foarte frumoasă, m-ar privi cu nespusă duioşie, cum nu m-a privit nimeni până acum, şi tot ea mi-ar spune: Hai, micuţule Jacques, vino să mă îmbrăţişezi... nu ştii oare că sunt mama ta?” „Groaza, neliniştea, veşnicul chin al dragostei ! se gândea călugărul. Zadarnic caut s-o îndepărtez, s-o resping ! Ea e-aici, prezentă tot timpul... iar zâmbetul ei mă vrăjeşte... Mai simt oare pentru ea o atracţie tainică, cu toată groaza ce mi-o inspiră ? Ah, cât am suferit când plângea la picioarele mele, cum de am rezistat în acea biserică ispitei de-a sfărâma grilajul confesionalului şi de-a o strânge în braţe ? Ispita aceasta mă urmăreşte! S-o văd, s-o revăd numai o clipă! Se ridică deodată de pe banca de piatră pe care şedea şi, cu chipul întunecat, gânditor, uitând de copil, se îndreptă spre scara ce ducea la chilie. Jacques nici nu observă plecarea lui.Ajuns în chilie, Panigarola se aşeză, puţin uşurat în umbra în care se cufundă.

În chilia proaspăt văruită se găsea un culcuş îngust, o masă şi două scăunele; pe masa împinsă la perete, în faţa patului, câteva cărţi. Pe peretele din faţa uşii era agăţat un crucifix.Nu exista nici un pupitru de rugăciuni: călugării trebuiau să se roage în genunchi, pe lespezile de piatră.Panigarola se aşeză fcu spatele la crucifix, cu coatele pe masă. Totuşi, o clipă privirea i se opri pe Cristul descărnat şi răstignit pe cruce.Iar acum gândea:„Isuse Cristoase, dacă cel puţin aş crede în tine! Dacă aş putea să-mi contopesc gândirea, sufletul, simţămintele în oceanul întunecat care se numeşte Credinţă ! Am încercat totul, dar e în zadar ! Nu cred... nu voi crede niciodată... voi suferi mereu ! De câte ori, Isuse, nu te-am chemat în ajutor ? Cât de mult mi-am impus să mă gândesc, să mă silesc să devin Şi eu perinde ac cadaver, asemănător unui cadavru ! Viaţa din mine a fost însă mai puternică decât tine, Cristoase ! Totuşi, te-am căutat cu toată puterea voinţei şi am intrat la mânăstire, m-am oferit morţii ! Da, te-am căutat acolo sus, pe firmamentul înstelat, în nopţile luminoase şi în conştiinţa mea întunecată, plină de furtună şi de patimi! N-am găsit decât neantul şi, în acest neant, sau mai curând aproape de el, paralel cu el, împletindu-se cu el, am găsit viaţa atotputernică, viaţa căreia nimeni nu-i poate scăpa... viaţă, cruzime, suferinţă şi-apoi... nimic !"Răsuflă şi pumnul îi căzu greu pe masă.„Trebuie deci s-o revăd ! După scena din confesional, patima din nou aprinsă nu-mi mai dă pace... zadarnic mă ostenesc, îmi frâng trupul în plimbări somnambulice fără sfârşit prin oraşul tăcut. Când, în sfârşit, izbutesc să adorm, visul, mai crud decât realitatea, mi-o aduce în faţă şi mi-o aruncă în braţe! Trebuie s-o revăd ! Dar ce să-i spun, nesăbuitul de mine ? Unde să găsesc scânteia sacră în stare să înflăcăreze acel suflet putrezit şi să-l facă tot atât de frumos pe cât îi este trupul ?"Atunci furtuna care vuia în această conştiinţă se dezlănţui şi mai turbată.Scrâşni din dinţi. Îşi muşcă mâinile pentru ca ceilalţi fraţi să nu-i audă plânsetele. Se aruncă pe pat şi-şi înfundă capul în învelitoare.„Dar ce-mi pasă mie de sufletul ei ? strigă în sinea lui. Ce are-a face că m-a trădat ? Că a avut iubiţi ? Că a căzut în ruşinea dezgustătoare a prostituţiei puse în slujba spionajului ? Alice ! Alice, unde eşti, Alice ? Te vreau, te iubesc, te iubesc !...«Pe nesimţite, ziua trecu.Când reverendul Panigarola apăru în trapeză, cu muşchii plecaţi, cu braţele încrucişate, tinerii monahi observară paloarea lui cadaverică.E drept, era un cadavru pe picioare.Veni noaptea.Panigarola îşi aruncă mantia neagră pe umeri şi ceru să i se deschidă poarta mânăstirii. Fratele portar, un călugăr gras, cu faţa rotundă, îi aprinse felinarul şi i-l dădu împreună cu clopoţelul.— Nu vă e frică ? întrebă el cu un râs zgomotos. Tot plimbându-vă aşa noaptea, puteţi intâlni vreun vârcolac sau vreun diavol! Panigarola clătină din cap.— Eu, continuă portarul, aş muri de frică... afară numai dacă vârcolacul, demonul, satana, Belzebut n-ar lua înfăţişarea vreunei tinere drăguţe...Panigarola luă în tăcere felinarul şi clopoţelul şi, pe când portarul, încă scuturat de râs, închidea cu grijă poarta mânăstirii, pe stradă se şi auzi tristul clopoţel şi strigătul lugubru:— Fraţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru odihna" sufletului morţilor !...Panigarola trecu pe celălalt mal al Senei.De obicei mergea la întâmplare, fără să aleagă drumul. În seara aceea însă se duse drept la Luvru şi se înfundă apoi în străduţele care înconjurau palatul regal... Ajunse curând în strada la Hache.Se opri aproape chiar în faţa casei cu poartă verde, sub o streaşină mai lată în umbra căreia dispăru, fantomă confundându-se cu întunericul din jur. Şi începu să aştepte.Nu era pentru prima dată când venea să se adăpostească în ungherul ăsta întunecat. Adesea, în nopţile cu lună, după ce cutreierase multă vreme prin Paris, ajungea până aici, ca o pasăre de noapte care, după ce s-a rotit în cercuri mari, se aşează până la urmă pe vârful stâncii care a atras-o şi scoate un strigăt de moarte... numai că strigătul acestui călugăr nu putea fi auzit; nu era decât un plânset omenesc.Plecând de la mânăstire, căuta de obicei să ocolească drumurile care l-ar fi putut duce în strada la Hache. De cele mai multe ori izbutea şi revenea învingător asupra lui însuşi. Dar, de câte ori, după ce se împotrivise, nu se oprea brusc din drum şi se îndrepta spre postul lui de observaţie pe drumurile cele mai directe !...Atunci începea să alerge şi graba lui creştea ca şi atracţia piliturii de fier care, cu cât se apropie de magnet, se precipită cu mai multă putere asupra centrului de atracţie.Iar când ajungea, înotând în sudoare, gâfâia, se întreba deznădăjduit ce căuta el acolo !În acea tăcere adâncă, bătăile orologiilor la două sau trei dimineaţa răsunau cu totul altfel decât ne închipuim azi, în tăcerea relativă a nopţii Parisului modern.

Panigarola arunca priviri când pline de lacrimi, când scăpărătoare de ură asupra porţii pe care el n-o va mai deschide niciodată şi atunci se asemuia cu un înger prăbuşit, care, prin depărtare, priveşte spre poarta paradisului. Iar când simţea că amărăciunea îi va îneca inima, când înţelegea că nu o va mai putea îndura, pleca scuturând clopoţelul, strigându-şi chemarea ca un geamăt:— Rugaţi-vă pentru cei morţi !...„Mortul sunt eu !" adăuga în sinea lui.Alice de Lux desigur că auzise adesea strigătul lui şi se cutremurase de accentul deznădăjduit al crainicului.După cum am văzut, călugărul se duse în seara aceea drept în strada la Hache. Pentru el, faptul de a fi luat o hotărâre constituia o uşurare. Ii revenise toată energia pe care o avusese în timpul când aparţinuse lumii celor vii şi, odată cu ea, nepotolita voinţă de a triumfa.Puse încetişor jos clopoţelul şi felinarul, pe care-l stinsese intrând în strada la Hache. Astfel putea să se mişte în libertate. Panigarola venise hotărât să intre deîndată în casă. Pe drumul de la mânăstire Până în strada la Hache nu se gândise decât la un şir de fraze violente pe care să i le arunce Alicei înobraz.Când ajunse acolo şi se piti în ungherul lui, înţelese cât de greu era lucrul acesta, aparent atât de uşor, de a bate cu un ciocan într-o poartă să ţi se deschidă.Se hotărî de o sută de ori; şi, tot de o sută de ori, în clipa când îşi spunea „Gata !" se înfunda şi mai speriat şi mai disperat în umbra ungherului.Tocmai când, stând la îndoială, se întreba dacă nu era mai bine să sară zidul sau mai curând să plece, poarta se deschise, auzi nişte şoapte... călugărul încremeni de spaimă.De ceea ce-i era frică nu scăpă: auzi un sărut, oricât de încet fusese el dat. Zgomotul acela slab, ecoul înăbuşit, răsună în el ca un tunet.Era gata să se repeadă. În aceeaşi clipă, bărbatul plecă grăbit şi poarta se închise.Bărbatul era contele de Marillac.Panigarola îl putu urmări o clipă din ochi: fusese o arătare trecătoare, repede mistuită în noapte.— Bărbatul pe care-l iubeşte ! mormăi el. Pleacă fericit, fermecat, iar eu, nenorocitul, eu !...Gândirea i se prăbuşi într-un soi de gângăveală şi nu ajunse până la revoltă.Ţintuit locului, călugărul luptă multă vreme împotriva chinurilor geloziei, ca şi cum le-ar fi simţit pentru prima dată.În cele din urmă, poate după o aşteptare de o oră, se îndreptă cu hotărâre spre poartă.În clipa când vru să sune, poarta se deschise din nou. Panigarola abia avu timp să se lipească de zid.Şi de data asta ieşi tot un bărbat, care se îndepărtă repede: era mareşalul de Damville.Călugărul nu-l recunoscu. Poate nici nu dăduse prea multă atenţie faptului că un bărbat ieşea după altul de la... Alice...Împinse furios poarta tocmai când se închidea şi intră în grădină.Bătrâna Laura, care îl însoţise pe Henri, nu era femeie să se sperie. Se aştepta totdeauna la tot ceea ce i s-ar putea întâmpla preacinstitei guvernante a unei femei ca Alice de Lux. Îl recunoscu din prima clipă pe Panigarola şi zâmbi. Totuşi, pentru că ţinea la salvarea aparenţelor, cel puţin în ceea ce o privea pe ea — garanţie a onorabilităţii sociale ! — schiţă o încercare de rezistenţă şi luă înfăţişarea unei bătrâne guvernante speriate, faţă de care se foloseşte forţa şi care se pregăteşte să strige după ajutor.— Tăcere ! îi ceru călugărul, apucând-o de braţ pe onorabila Laura.Fiind sigur că guvernanta nu va unelti nimic împotriva lui, pătrunse în casa din care ieşiseră unul după celălalt contele de Marillac şi Henri de Montmorency. (Nimeni n-a uitat desigur că mareşalul surprinsese convorbirea Alicei cu contele şi că, ameninţând-o cu dezvăluirea acelei convorbiri, obţinuse din partea ei să devină temnicera Jeannei de Piennes şi a Loisei.) După plecarea mareşalului, spioana, zdrobită de ruşine, căzuse în genunchi exclamând: „Cine va veni să mă scoată din această prăpastie de mârşăvie ?Panigarola auzi aceste cuvinte deznădăjduite, le sorbi cu nesaţ şi răspunse ;— Eu !Alice se ridică dintr-o mişcare, uluită, speriată de această apariţie neaşteptată. Îl recunoscu îndată pe marchizul de Pani-Garola, primul ei iubit. Cel dintâi gând care-i fulgeră prin creier fu că, după scena spovedaniei, monahul se răzgândise, se căise şi i se făcuse, poate, milă de ea, că smulsese poate Caterinei de Medicis scrisoarea acuzatoare şi i-o adusese. Cuvântul acela, singurul cuvânt de răspuns pe care-l rostise nu era oare o confirmare a gândurilor ei ?Îşi stăpâni emoţia, faţa i se lumină de un zâmbet forţat şi spuse foarte duios:— Dumneata, Clément... Dumneata aici... Ai auzit ce-am spus, nu-i aşa ? Ai înţeles disperarea care mă chinuie. Severitatea de-acolo, din biserică... s-a preschimbat în îndurare, nu-i aşa ? Ca dovadă, ceea ce mi-ai spus. Ah! Clément, eşti într-adevăr singurul om de pe lume care mă poate salva de mine însămi şi de ceilalţi.În timp ce ea vorbea astfel, cu o drăgălăşenie smerită, Panigarola intrase închizând uşa după el şi asculta nemişcat, rece în aparenţă, dar mistuit în realitate de toate văpăile pasiunii.

Panigarola întrebă:— Cine-i omul care a ieşit de aici ?Un zâmbet de triumf abia schiţat fulgeră în ochii Alicei: călugărul era gelos! Deci călugărul o mai iubea ! Era aşadar în mâna ei ! Se apropie repede de el şi spuse:— Omul acela m-a făcut să îndur una dintre cele mai îngrozitoare umilinţe din câte am avut de îndurat vreodată. Şi ştii bine cât am fost eu de umilită! — Numele lui ?— Mareşalul de Damville ! răspunse fără şovăire Alice.— Unul dintre amanţii tăi ? întrebă el cu o furie surdă.Ea oftă şi îşi împreună mâinile. — Clément, fii generos... sau altfel nu înţeleg ce rost are prezenţa ta în casa mea...El făcu un gest violent şi simţi că din nou va fi dominat de gelozie, aşa cum se-ntâmplase în confesional. Cu o sforţare, renunţă la ideea de-a afla ce căutase Damville în casa aceea şi dacă mai era iubitul Alicei.O privi vrăjit şi disperat totodată... i se părea mai frumoasă ca niciodată.— Clément, continuă ea, luându-şi chiar curajul să-l apuce de mână — iar el fremătă la această atingere — Clément, te-ai întors aşadar la mine... Ai vrut să mă ajuţi în nenorocirea mea... e cumplită... Să-ţi dau numai o pildă... vrei să ştii ce a venit să-mi ceară mareşalul de Damville ?Ochii călugărului căpătară o privire pierdută. La atingerea mâinii atât de calde şi mătăsoase, patima lui se înflăcără. Ca şi cum n-ar fi auzit ceea ce-i spusese Alice, bâigui:— Am venit să-ţi propun un târg.— Un târg ? exclamă ea cu glas îngheţat. Deveni atentă şi speriată în faţa adevărului pe care-l ghicea.Călugărul rămăsese pe gânduri. Ar fi trebuit să spună: „Fii a mea încă o dată şi îţi înapoiez scrisoarea !..."Cuvintele acestea-i vâjâiau prin cap şi nu se hotăra să le rostească. Îl oprea oare ruşinea ? înţelegea oare cât de respingătoare era o asemenea propunere ?Fără îndoială ! Şi oricine privea chipul acestui om, înţelegea că nu era vorba de un suflet josnic.Îl oprea însă un motiv şi mai puternic. Panigarola îşi dădea seama că-i aparţinea Alicei şi că ,fuga lui la mânăstire era o încercare zadarnică ! Ceea ce dorea nu era numai o noapte de dragoste... Dorea dragostea întreagă a Alicei!— Un târg ! zise din nou spioana. Ce târg ? Vorbeşte !— Am zis un târg ? bolborosi călugărul. Iartă-mă, eram tare tulburat. Am în cap lucruri pe care aş vrea să ţi le spun... sunt foarte nefericit, Alice !Deodată, o idee îi lumină întunecimea dragostei şi deveni steaua lui polară. Trăsăturile i se destinseră.Expresia de zăpăceală dispăru. Spuse apoi cu liniştea pe care i-o insufla noua lui speranţă:— Alice, l-am văzut pe copilul nostru... l-am văzut chiar azi.Tânăra femeie tresări, palidă, brusc răscolită.— Copilul meu ! murmură ea înăbuşit. Unde e ?... Hai, spune-mi ! Pentru că pari mai puţin nemilos, lasă-mi măcar mângâierea de a îmbrăţişa fiinţa aceea pe care am crezut-o moartă.— Ţi-am mai spus: e crescut într-o mânăstire...— În Paris sunt nenumărate mânăstiri, închise ca nişte cetăţi, urmă ea cu amărăciune. Dacă nu-mi spui decât atât, mărturiseşte mai bine că ai venit să mă chinui... Mă vesteşti deodată că fiul meu trăieşte şi apoi îmi spui: L-am văzut azi. Unde ? într-o mânăstire ! Caută-l tu, mamă ! Dacă această profundă coardă a maternităţii a început să vibreze în tine, dacă această nouă durere, aceea de a şti că fiul tău trăieşte şi n-ai să-l vezi niciodată, s-a adăugat la celelalte, ei bine, n-ai decât să-l cauţi ! Du-te din mănăstire-n mănăstire, bate la toate aceste porţi, unde câte o faţă respingătoare de călugăr îţi va răspunde mereu că habar n-are! Şi după ce vei fi rătăcit din mănăstire-n mănăstire, ca de la un mormânt la altul, după ce vei fi cutreierat Parisul ca pe-un cimitir, când vei simţi că simţământul tău de mamă, trezit la viaţă, îţi va fi provocat un chin pe care nu-l cunoscuse-i încă, tatăl, prea onorabilul, preacinstitul tată, va veni să râdă de tine o dată mai mult, spunându-ţi că, fără îndoială, n-ai căutat cum trebuie ! Ah, domnule, acum câteva seri n-ai lovit numai o iubită şi n-ai fost numai crud ; în seara aceasta loveşti o mamă şi eşti josnic !„Să-l iubească oare pe copil ?" se întrebă călugărul, tresărind de o mare bucurie.Continuă apoi încet:— L-am văzut azi, Alice. Şi ştii ce-mi spunea ? Mă întreba de ce toţi copiii au un tată şi de ce el n-are ?Alice tresări. Strigă cu o furie amestecată cu gelozie:— Şi ai putut îndura o asemenea întrebare fără să ţi se rupă inima ? Şi ai putut auzi propriul copil vorbindu-ţi astfel fără să-l strângi în braţe şi să-i strigi: „O, fiule, tatăl tău sunt eu !" Călugăre, călugăr ce eşti ! Ah, marchize de Panigarola, am crezut că ai îmbrăcat numai sutana, dar văd că şi sufletul îl ai tot de călugăr.— Dar nu m-a întrebat numai atât, spuse mai departe călugărul prefăcându-se teribil de indiferent. M-a întrebat, de asemenea, de ce nu are mamă! Şi îţi jur că glasul copilului suna îngrozitor când îmi spunea: „Sunt singur, singur de tot; eu n-am mamă." Tânguirea lui era jalnică.

Alice îşi frângea mâinile. Acum înţelegea sau credea că înţelege ! Fiul acesta era răzbunarea pe care primul el iubit o păstrase în rezervă ! De acum încolo va intra în viaţa ei şi o va urmări cu această înfricoşătoare tortură... În seara asta îi spunea că copilul o cerea pe mamă... i-l înfăţişa singur, trist, un biet micuţ părăsit... altă dată va veni să-i povestească despre lacrimile şi deznădejdea copilului... apoi, curând, s-ar putea ca micuţul să moară ros de dor.Da ! Acesta era probabil planul călugărului, un plan infernal de pe urma căruia ea va muri, dacă judecăm după înspăimântătoarea nelinişte pe care o simţea în acel moment.— Copilul m-a făcut să mă gândesc, continuă deodată călugărul. E-adevărat, Alice, că am visat împotriva ta cele mai înfricoşătoare răzbunări... dar m-am întrebat dacă, voind să te lovesc, aveam dreptul să-l lovesc şi pe copil. Aşa călugăr cum spui că am devenit, mi-a mai rămas poate ceva din marchizul pe care l-ai cunoscut. Ştii cât era de milos... poate că s-a lăsat înduioşat... că vine să-ţi spună: Alice, vrei să îţi vezi fiul... fiul nostru ?Alice îşi împreună mâinile.— Oh ! Dacă ai face-o... Iartă-mă, Clément, adineauri am fost aspră, furioasă... Într-adevăr, credeam ca devenisem rea după atâta suferinţă... S-a isprăvit, să mă laşi deci să-mi văd fiul. Ah ! Clément, dacă ai «ce-o... a? spune...— Ce-ai spune ? gâfâi călugărul.— Aş spune că eşti un sfânt şi te-aş cinsti ca pe un sfânt, răspunse Alice.Panigarola îşi plecă bărbia în piept cu o adâncă descurajare.— Un sfânt ! murmură el cu amărăciune. Într-adevăr e tot ce mai pot spera acum !— Ce vrei să spui, Clément ? Te implor, vorbeşte-mi limpede. Sunt ostenită, groaznic de ostenită să caut într-una înţelesul ascuns din cuvintele celor cu care vorbesc... Ah, cât de odihnitor ar fi să ascult nişte oameni care spun chiar ceea ce gândesc !— Deci, întrebă călugărul ridicându-se, vrei să cunoşti adevăratul meu gând ?— Da ! răspunse Alice, cutremurată şi hotărâtă.— Şi doreşti cu-adevărat şi sincer să-ţi vezi copilul ?— Mi-aş da cu plăcere viaţa numai să fie fericit şi păcatele mele să nu apese asupra acestui nevinovat !Alice vorbise cu o sinceritate desăvârşită. Dar Panigarola observase că nu răspunsese chiar la întrebarea lui. Trecu peste asta, temându-se poate să nu adâncească complicaţiile din sufletul Alicei.După ce-şi dădu gluga pe spate, îşi încrucişă braţele. Capul îi apăru astfel în plină lumină, frumos, în ciuda slăbiciunii, nu de o frumuseţe animată de extazul religios al călugărului, ci de una plină de viaţă, a unui om pătimaş, tânăr şi înflăcărat, iar veşmântul cu falduri ţepene, care-l acoperea ca pe o statuie, nu micşora cu nimic, în acel moment, farmecul lui de tânăr îndrăgostit şi văpaia din privire...— Iată deci gândul meu, îi spuse el. Te-ai spovedit. Am să mă spovedesc, la rândul meu. Şi îţi jur că niciodată un duhovnic n-a auzit un adevăr mai întreg. S-ar putea ca unele din cele ce am să-ţi spun să te uimească. Ascultă-mă până la capăt şi judecă apoi. Cred, Alice, că nu vei afla nimic nou când îţi voi spune că încă te mai iubesc. Ştii, nu-i aşa ?— Ştiu ! zise cu tărie Alice.— Bine ! Iată un lucru care ne va scuti de multe explicaţii de prisos sau dureroase. Totuşi merită să îţi arăt adevăratul înţeles al scenei de la Saint-Germain-l'Auxerrois. Puţin a lipsit, Alice, să nu te omor în seara aceea. M-am împotrivit de zece ori dorinţei turbate de a-ţi înfige degetele în beregată. Şi dacă te-aş fi omorât, Alice, aş fi făcut-o din dragoste. Înţelegi acum că toate violenţele mele n-au fost decât nişte forme mai potolite ale iubirii, pentru că voiam să te ucid şi n-am făcut-o !Alice dădu din cap afirmativ.Convorbirea luă astfel un aspect aproape fantastic. Cele două fiinţe atât de hotărâte să caute şi să spună adevărul cel mai deplin, păreau să se privească paşnic Şi îşi spuneau cu un glas liniştit nişte lucruri nemaipomenite.— Trebuie să te previn, Alice, continuă călugărul, că am făcut tot ceea ce poate face un om care vrea să uite o iubire ! Se pare că te-am iubit atât de mult, încât n-am fost în stare să te uit. Te-am urât, e-adevărat, cu o ură ciudată, pe care nu ţi-o poţi închipui.! Dar ura mea n-a fost decât un abur întunecat, care acoperă cerul în zilele furtunoase de vară şi în spatele căruia se simte soarele fierbinte. Negura se transformă uneori în furtună ; alteori se împrăştie de la sine. În ambele cazuri soarele apare din nou şi mai puternic şi mai arzător... fiindcă fusese doar ascuns; doar câţiva bieţi nebuni au putut să creadă în moartea soarelui. Tot aşa, Alice, ura mi-a ascuns dragostea şi, sărman descreierat, am putut să cred în moartea iubirii mele. Când a reapărut mai fierbinte, mai arzătoare, asemenea soarelui din zilele de vară, m-am blestemat singur, căci dacă nu te mai uram, dacă ura era ceva peste puterile mele, în schimb te dispreţuiam şi te mai dispreţuiesc încă şi azi. Ştii că nu voi putea goni dispreţul din sufletul meu. Din nou Alice făcu un semn afirmativ. Dispreţul lui n-o copleşea ; îl constata mai curând ca pe un fapt': liniştitor. Fiindcă ceea ce o speria cel mai mult la convorbirea aceasta stranie, nu era nici ura, nici dispreţul, ci dragostea călugărului.

— Am luptat, Alice, am luptat groaznic împotriva acestei iubiri mai puternice decât dispreţul. Am fost învins şi, iată-mă ! spuse Panigarola apropiindu-se cu un pas.Alice îşi dădu seama că venise momentul dezvăluirii adevăratelor gânduri ale fostului ei iubit.— Adineauri, continuă într-adevăr călugărul, când am intrat, am văzut cât erai de nefericită. Situaţia este de o limpezime înfiorătoare: există trei fiinţe care suferă cumplit: eu, dumneata şi copilul.La aceste cuvinte mama se cutremură.— Eu, spuse mai departe călugărul, ca unul ce mi-am dat seama de neputinţa de a trăi fără tine, copilul care moare din lipsa dragostei de mamă, dumneata care, după cum spuneai, te tăvăleşti în hăuri pline de ticăloşii. Am venit deci să te întreb: Vrei să ieşi din prăpastie ? Vrei să-ţi trăiască pruncul ? Vrei ca eu însumi să ies din cercul de fier în care m-ai închis ? Spune, vrei ?— Cum ? bâigui ea.— Plecând cu mine şi cu copilul ! Sunt bogat. În Italia sunt un om de vază prin familia şi averea mea. Italia este ţara dragostei. Italia este ţara visurilor. Dar chiar dacă Italia nu îţi place, putem pleca în altă parte...Tăcerea Alicei îi dădea curaj. O nespusă speranţă îl făcea să palpite. Luă mâna tinerei femei.— Ascultă, zise el lăsând să i se reverse întreaga patimă, vom merge unde vrei. Mai putem fi fericiţi. Sunt în stare de o asemenea dragoste puternică, încât să şterg trecutul din mintea mea, dispreţul din suflet şi voi ajunge să te privesc din nou ca pe o tânără fecioară, aşa cum ai fost atunci...Alice continua să tacă. Iubitul, îmbătat de speranţă, înţelegând că ea era gata să cedeze, continua cu un glas şi mai fierbinte: — M-ai înşelat, am s-o uit ! Ţi-ai vândut trupul, am s-o uit ! Vei găsi în mine nu numai un iubit pătimaş, dar şi mai mult, un soţ duios, care-ţi va purta un respect tot atât de mare ca şi dragostea lui. Iţi dau numele meu. Averea mea e-a ta. Viaţa mea, ţi-o închin. Vrei, nu-i aşa ? Pentru tine, pentru mine, pentru copil !... Vrei ?— Nu, răspunse Alice.— Nu ? urlă călugărul.— Ascultă, Clément, spuse ea cu o seriozitate şi un calm care poate nu erau decât o culme a disperării. Mă chinui făcându-mi aceste propuneri care sunt doar un vis de neatins.— De ce vis ? De ce de neatins ? Te îndoieşti de puterea dragostei mele ? Te temi că într-o zi gelozia faţă de faptele trecute ar putea să ne facă pe amândoi nefericiţi ? Ascultă... vrei un jurământ ? Ei bine, îţi jur că dacă vreodată un strigoi al trecutului se va cuibări în inima mea, mă voi omorî înainte de a-ţi fi făcut cea mai mică imputare.— Nu mă-ndoiesc de dragostea ta, Clément. Nici de stăpânirea morală pe care o ai asupra ta. Te cred în stare să uiţi ! Dar dintre noi doi, va fi întotdeauna unul care nu va uita. Aceea sunt eu !— Ce vrei să spui ?— Că iubesc ! strigă ea sălbatic. Că iubesc atât de mult, încât pot fi nelegiuită şi criminală, că nimic pe lume nu mă poate smulge acestei singure iubiri a sufletului meu şi că în ziua în care va trebui să mă despart de iubitul meu, voi spune adio şi vieţii ! Clément, ca să te fac să uiţi crima mea, cere-mi sângele din mine ; sunt gata să-l vărs picătură cu picătură. Ca să asigur liniştea şi fericirea bietului micuţ părăsit, sunt gata să mor în chinuri... Dar să-l dau uitării pe Déodat !...Izbucni într-un hohot înfricoşător de râs şi scutură cu putere mâna călugărului.— Nu-mi este amant, mă auzi ? Nu-mi este şi nu-mi va fi soţ. Dar eu îi sunt o logodnică pe viaţă. Dacă ar trebui să cobor în iad ca să-i spun că-l iubesc, aş coborî ! Sunt o amantă scelerată, pentru că te resping. Sunt o mamă nedemnă, pentru că refuz să plec cu copilul meu ! Orice doreşti, Clément ! Dar să uit dragostea mea, niciodată ! Chiar dacă el ar trebui să afle ticăloşia mea, să mă pălmuiască cu dispreţul şi să mă strivească cu ura lui, voi muri satisfăcută dacă mor de mâna lui... Aş muri deznădăjduită, dacă ar trebui să mor departe de el.În ochi avea fulgere de nebunie.Năucit, îndobitocit de durere, Panigarola înţelese că totul se sfârşise. O privi fără dragoste, fără ură. uimit că se simţea atât de liniştit. În cele din urmă, un suspin ca un geamăt îi ieşi din gâtlej.Cu o mişcare mecanică, care dovedea poate obişnuinţa gesturilor de predicator, îşi ridică braţele spre cer, luându-l parcă drept martor sau pentru a se ruga.Dar Panigarola nu era credincios. Braţele i se lăsară încet, în tăcere. Păru că se scufundă, dispare în noapte ca o arătare. O clipă mai târziu Alice îi auzi clopoţelul şi glasul îndepărtat, care striga: — Rugaţi-vă pentru odihna celor morţi !... Se prăbuşi leşinată.XXXIXASEDIUL CÂRCIUMEI ,LA CIOCANUL CARE BATEDupă interesanta convorbire cu fiul său din cârciuma deocheată „La Ciocanul care bate", domnul de Pardaillan-tatăl plecase bucuros, dar nelămurit. Era bucuros că-şi regăsise fiul şi că încăierarea din timpul nopţii nu prea lăsase urme în sufletul lui. Nelămurit era pentru că, la urma urmei, el, Pardaillan-tatăl, se găsea în tabăra lui Damville, iar Pardaillanfiul, în cea a lui Montmorency.

— De ce naiba s-o fi amestecând el în aceste treburi ? blestema bătrânul aventurier. Iată că acuma o iubeşte pe micuţa Loîse ! Ca şi cum la Paris n-ar mai fi alte fete de iubit ! Trebuia să fie tocmai asta şi nu alta ! Fără încurcătura asta toate ar fi fost minunate. De ce n-a ascultat de sfaturile mele ? Ce dracu se amestecă în toate ? Uite, un lucru care-mi aduce aminte de ziua când am răpit-o pe micuţă şi am pus-o în leagănul lui Jean... A adormit pe umărul lui... hm ! Dacă s-a făcut tot atât de frumoasă pe cât era de drăgălaşă, înţeleg de ce o iubeşte ! Dar de ce naiba tocmai pe ea şi nu pe alta ? Şi-apoi, de unde a luat ideile astea, din altă lume ? Ce-mi spunea azi-noapte ? Că dacă m-ar fi rănit în încăierare, s-ar fi aruncat în apă ? Ca şi cum o oca din sângele meu îmbătrânit ar face cât viaţa unui cocoş tânăr ca el! Unde naiba a învăţat să gândească astfel ? Ce fel de vulturaş am clocit ?Bătrânul Pardaillan ridică din umeri.— Totuşi, continuă el, nu-l voi părăsi pe Damville Şi, dacă va fi nevoie, îl voi face "fericit pe cavaler fără voia lui. Am să-l fac să gândească mai înţelept. Are tot ce-i trebuie, să fie-al naibii ! Şi fără drăcoveniile astea de sentimente ciudate, care-l împing să se amestece în ceea ce nu-l priveşte... bine, vom vedea !Se luminase de zi când bătrânul mercenar ajunse la palatul Mesmes.— Seniorul vă aşteaptă cu nerăbdare, îi spuse lacheul care-i deschisese poarta.— Să fie ai dracului oamenii care nu înţeleg că există timp de vorbit şi timp de dormit! mormăi Pardaillan, care se duse totuşi neîntârziat în apartamentul mareşalului de Damville.După expediţia din timpul nopţii, Henri petrecu restul ei plimbându-se şi meditând. Dispariţia bătrânului Pardaillan nu-l neliniştea peste măsură. Îl ştia în stare să se descurce singur în situaţii oricât de proaste. S-ar fi putut însă ca agresorul care trăsese cu pistolul să fi urmărit trăsura.— Monseniore, spuse bătrânul mercenar intrând la Damville, vă mărturisesc că nu mai pot de somn.— Ce s-a întâmplat ? întrebă grăbit mareşalul. Aţi fost atacat ?— Se-nţelege, dar pot spune mai curând că domnia-voastră aţi fost atacat. Din fericire m-am aflat acolo...— Dar cine m-a atacat ? Pe mine mă urmărea, sau ce se găsea în trăsură ?— Cred că şi una şi alta.— Şi aţi reuşit să-i arestaţi pe cel sau cei care atacau ? Hei, vorbiţi, ce naiba !— Ei, monseniore, se vede că domnia-voastră aţi dormit bine. Vă văd vioi şi cu chef de vorbă. Dar eu, care am alergat toată noaptea, mă-nţelegeţi ? în sfârşit, pe scurt iată cum s-au petrecut lucrurile. Nu ne depărtasem nici la două sute de metri de palat, când răsună împuşcătura. Trăsura a fugit, eu mă reped. Văd un bărbat zdravăn, alergând cât îl ţineau picioarele să vă ajungă. Îl prind din urmă şi iau poziţie între el şi trăsură.— La o parte ! îmi strigă el.— Bine ! Bine ! i-am răspuns, dacă eşti grăbit, amice, încearcă să treci. Eu nu mă mişc de-aici.Nu mai spuse nimic şi se repezi la mine. Dumnezeule, ce lovituri !... Văzând că flăcăul nu glumea şi părea puternic îi servesc una din loviturile mele favorite, dar nu-l ating. Sărise brusc în lături. Blestematul îmi scăpă! Nu-i era frică, ci voia să facă a un ocol ca să ajungă trăsura.— N-a ajuns-o? exclamă mareşalul neliniştit— Aveţi răbdare, monseniore. Iată-l din nou alergând. Fug iar după el. Ce goană ! Se pare că mai am încă picioare bune, fiindcă în scurtă vreme m-am apropiat, dar destul de departe, fără să-l pierd din ochi şi, ce-i drept, fără să pot pune mâna pe el.— V-a scăpat!— Dar, aveţi răbdare ! Iată-l pe ticălos trecând fluviul.Mareşalul răsuflă. Pardaillan observă că din momentul acela seniorul se linişti.„Bine, gândi el. Deci trăsura n-a trecut podul. Am aflat totuşi ceva."— Atunci, continuă el tare, a început o urmărire îndelungată care nu s-a terminat decât în zori. Am străbătut Universitatea în lung şi-n lat. În cele din urmă, am izbutit să încolţesc vânatul aproape de poarta Bordet. Văzându-se prins, face vitejeşte faţă şi mă primeşte cu vârful spadei. Îi servesc atunci o botă de zile mari ; ştiţi monseniore, aceea pe care v-am arătat-o demult. Şi-l străpung din prima lovitură. Păcat de el, era un viteaz.— L-ai omorât, deci? — Era atât de mort, încât am vrut să-l întreb ce gând rău l-a făcut să se pună cu un om ca domnia-voastră şi nu mi-a răspuns decât printr-un oftat, ultimul!— Ce fel de om era ? întrebă mareşalul. Tânăr, bătrân ?— De vreo patruzeci de ani, cu o barbă deasă, îmbrăcat tot în negru, ca şi cum şi-ar fi purtat dinainte doliul.— Pardaillan, zise mareşalul, mi-aţi făcut un imens serviciu. Şi cum acest serviciu n-are nici o legăturăcu campania pentru care v-am angajat, am să poruncesc intendentului să vă numere...— Jupânul Gille? scăpă din greşeală aventurierul, care începuse să zâmbească aducându-şi aminte de ce-i povestise fiul.— Da! Dar de unde-i ştii numele ?

— A avut grijă să mi-l spună chiar el. De altfel, în palat nu se vorbeşte decât de jupânul Gille... Spuneaţi, monseniore, un lucru foarte interesant... că o să porunciţi să mi se numere !...— Două sute de scuzi de câte şase livre. Duceţi-vă să vă odihniţi, scumpe Pardaillan, duceţi-vă.— Încă un cuvânt. Monseniorul a izbutit să-şi adăpostească comoara la loc sigur ?— Desigur. Datorită dumneavoastră şi acestui brav Orthes.— Ah, domnul d'Aspremont ?— Chiar el este cel care a condus. E-un tovarăş bun, ca şi dumneavoastră. Încercaţi să vă împrieteniţi cu el.— Voi încerca, monseniore ! răspunse Pardaillan care, salutând, se retrase.Bătrânul cavaler rătăcitor se întoarse în camera unde-l legase atât de bine pe lacheul Didier şi se aruncă îmbrăcat pe pat. Era obişnuit de multă vreme să doarmă patru zile din şapte în cizme, încins cu sabia, fără ca asta să-i stânjenească somnul.Totuşi, înainte de a închide ochii, îl întrebă pe Didier, care-i fusese pus la dispoziţie:— Există oare în palat cineva cu numele de Gillot ?— Da, domnule ofiţer, este primul rândaş la cai.— Dar cineva Jeannette ?— Este slujnica ce răspunde de cămară.— Ei bine, du-te şi cheamă-i pe Gillot şi pe Jeannette. Vreau să-i văd.Cu toată mirarea, lacheul se grăbi să-l asculte, căci se ştia că domnul de Pardaillan avea cele mai bune relaţii cu monseniorul.După zece minute, intră în cameră o tânără, cu o mutrişoară de micuţă pariziană, isteaţă, cârnă, nevinovată şi maliţioasă, schiţând o reverenţă.— Tu eşti Jeannette ? întrebă Pardaillan ridicându-se într-un cot.— Da, domnule ofiţer.— Îmi pare bine că te văd. Ia aceşti doi scuzi de pe cămin şi pleacă. Jeannette, eşti o fată bună.Speriată şi uluită, izbuti totuşi să bage în buzunar darul făcut în chip atât de ciudat şi ieşi, după ce zâmbi şi făcu o reverenţă.După cinci minute se prezentă la rândul lui un băiat înalt, nătăfleţ, cu o chică galbenă şi un zâmbet tâmp.— Pe tine te cheamă Gillot ? îl întrebă Pardaillan încruntându-se.— Da, domnule ofiţer ! răspunse rândaşul cu sufletul la gură.— Ei bine, Gillot, prietene, te-am chemat să-ţi spun că nu-mi place mutra ta.Gillot căscă ochii cât cepele.— Mi se pare mie, sau chiar te miri ? se răsti la el bătrânul cavaler. Eşti tare neruşinat, prietene !— Iertaţi-mă, domnule, spuse Gillot roşindu-se ca para focului, n-am să mai fiu.— Foarte bine, de data asta te iert. Pleacă şi nu uita că mor de poftă să-ţi tai urechile...Gillot fugi grăbit, mânat de o spaimă pe care o înţelegem. Apoi Pardaillan adormi împăcat.Când se deşteptă după câteva ore de somn, află de la Didier că mareşalul de Damville plecase la Luvru, unde regele îi făcuse cinstea să-l cheme.„Hm ! gândi Pardaillan, iată o cinste de care cred că onorabilul mareşal s-ar fi lipsit cu plăcere. Despre ce poate fi vorba ? Bine, am să aflu. . . „Primul lucru pe care-l văzu după ce sări jos din pat, fu grămada de două sute de scuzi pe care jupânul Gille o aşezase pe cămin în timpul somnului.„Iată o casă în care plouă cu scuzi, îşi spuse el. Lucrurile devin serioase şi par să prevestească o campanie grea. Să punem deci mâna pe ei, până nu ploua cu altceva decăt cu scuzi, şi pe urmă vom vedea !"Acestea fiind spuse, bătrânul soldat îşi puse la punct ţinuta, după ce îşi răcori faţa cu multă apă rece, apoi îşi îndesă cu religiozitate scuzii într-un şerpar de piele, încins în jurul mijlocului. Pardaillan, ca şi înţelepţii din antichitate, îşi purta întotdeauna averea cu el, cu singura deosebire că averea lui Bias consta din tot felul de precepte filozofice, în timp ce Pardaillan înţelegea prin avere numai acea filozofie bine cântărită şi zornăitoare numită bani şi care, la urma urmei, este şi ea tot o filozofie ca oricare alta. „Să-l aştept pe mareşal ? se întrebă aventurierul când isprăvi cu toate. Sau, mai curând, să profit de lipsa lui ? Hai să mergem să-l vedem pe fiul meu, cavalerul!"Pardaillan plecă îndată spre cârciuma „La Ciocanul care bate".Pe drum, îşi plesni una peste frunte.— Am uitat că trebuie să mă duc la Deviniere după prietenul cavalerului... jupânul Popeau ! Să facem cunoştinţă cu Pipeau !Fără să mai stea pe gânduri, îşi schimbă îndată drumul spre hanul Deviniere, la care ajunse în cel mai fericit moment, adică la ora când mesele se umpleau de cele mai gustoase bunătăţi ale meşterului Landry, când aburii cei mai înmiresmaţi se ridicau din farfurii, când slujnicele şi ospătarii alergau de la bucătărie la muşterii, când zgomotul vesel al cănilor şi paharelor umplea sala cea mare.

Bătrânul Pardaillan se aşeză modest într-un colţ, trăgând adânc în piept mirosul bucatelor, adevărat omagiu adus artei culinare a lui Grégoire. Şi, cu un zâmbet împletit cu melancolia amintirilor, tot atât de modest alese o masă minunat aşternută pentru patru persoane care încă nu sosiseră.— Masa e reţinută, domnule ! îi atrase atenţia o tânără slujnică.Pardaillan, foarte mirat de această observaţie, se instală totuşi la masa aceea, spunând:— Scumpa mea copilă, adu-mi pentru început o garafă de Saumur, că mi s-a făcut sete de cum am intrat aici.Slujnica dispăru şi după câteva minute văzu venind spre el, majestuos şi sever, un bătrân servitor al casei, care era mai marele băieţilor şi fetelor care serveau.Acest onorabil reprezentant al autorităţii jupânului Landry neluată în seamă cu atâta îndrăzneală de noul musafir, nu era altul decât Lubin, fostul călugăr, angajat acolo cu nişte treburi tainice pe care nu le-nţelegea defel, dar de care se folosea ca să se îngraşe cât putea mai mult.— Vi s-a spus că masa e ocupată ! începu Lubin cu un glas potrivit a-l cutremura pe clientul nesupus, care deocamdată îşi ţinea nasul aplecat în farfuria goală.— Bună ziua, jupâne Lubin ! răcni deodată bătrânul mercenar, ridicându-şi capul.— Doamne sfinte ! E domnul de Pardaillan ! exclamă fostul călugăr, cu un ton care voia să fie foarte vesel, dar care răsună foarte jalnic.— Chiar el ! răspunse Pardaillan. Jupâne Lubin, vad că-i primeşti cu asprime nepotrivită pe prietenii stăpânului dumitale, care fac o sută de leghe numai să vină până aici să-l vadă. Te-ai îngrăşat grozav, domnule Lubin ! Eşti neruşinat de gras ! Iar eu, care am postit luni de-a rândul, trebuie să par, pe lângă dumneata, teribil de slab, atât de slab încât, căutându-mă, eu singur nu pot da de mine. Iată de ce, şterge-o iute ! Şi trimite-mi-l pe stăpânul dumitale.Lubin bâlbâi câteva cuvinte de scuze şi Pardaillan îl văzu străbătând sala, strecurându-se de-a dreptul printre grupurile de băutori, ca un înotător care vrea să înşele valurile. Îndată se răspândi în bucătăria de la Deviniere zvonul că domnul de Pardaillan se întorsese, iar Landry, înspăimântat, mai gras ca niciodată, îşi şterse sudoarea care-i curgea de pe frunte şi, cu obrazul galben, cu ochii înroşiţi, se apropie de bătrânul soldat, care exclamă:— Ce înseamnă asta, scumpe domnule Landry, plângi ? Ai ochii roşii şi plini de lacrimi. Să fie oare bucuria revederii ?— Vreau să spun, se bâlbâi Landry, că e într-adevăr bucuria, dar şi cepele pe care tocmai le curăţăm...— N-are importanţă ! Să nu vorbim decât de bucuria dumitale, care mă onorează, ţi-o jur.— E foarte sinceră, domnule ! spuse Landry cu o strâmbătură care făcea cinste domnului hangiu, dovedind că nu ştia să mintă.Pardaillan izbucni în râs şi Landry socoti că e cazul să-i ţină isonul.— Rămâneţi multă vreme la noi ? iscodi patronul hanului Deviniere când se opri din râs, adică tocmai în clipa când Pardaillan se oprise şi el.— Nu, scumpul meu domn, sunt numai în trecere, răspunse acesta.— Vai, ce nefericire ! exclamă Landry cu o bucurie care, de data asta, era dintre cele mai sincere.Şi, folosindu-se de buna dispoziţie pe care o ghicea la fostul lui tiran, îi spuse:— Aţi fost prevenit oare că masa aceasta e ocupată ?— Da, dar nu-i un motiv să mă mut, mesele sunt ale celor care le ocupă mai întâi... Dar, în sfârşit, ca să îţi fac plăcere...— Vai, domnule, câtă bunăvoinţă !— Dar cine trebuie să cineze aici? — Domnul viconte Orthes d'Aspremont, spuse Landry, împăunându-se. Domnul viconte primeşte azi trei burghezi importanţi, pe domnii Crucé, Pezou şi Kervier.„Ia te uită, domnule !" îşi spuse Pardaillan.— În cazul acesta eliberez masa. Vreau să stau însă foarte aproape de colţul ăsta care-mi plăcea. Uite, aşează-mă în săliţa asta... Îmi place singurătatea.— Chiar în clipa asta, domnule ! spuse Landry fericit.Era scris ca în ziua aceea onorabilul hangiu să treacă dintr-o surpriză într-alta căci, în clipa când voia să se retragă spre a supraveghea personal hrana lui Pardaillan, acesta îl trase de braţ, spunându-i:— Nu îţi datoram oare nişte prăpădiţi de scuzi ?— Ba da ! bâigui Landry bănuitor.— Ei bine, te rog să-mi spui pe urmă ce sumă era şi ţi-o voi plăti.Pardaillan se bătea în timpul acesta cu mâna pe jerpar, care scoase un sunet argintiu. De data aceasta, entuziasmul era gata să-i smulgă hangiului lacrimi adevărate de bucurie, când atenţia îi fu atrasă de nişte strigăte care veneau de la bucătărie.— Opreşte-l! Prinde-l! Hoţul!

Un câine cu părul roşcat, zburlit, se repezi în aceeaşi Clipă prin sală, ca o ghiulea, spre uşa pe care Lubin o închise tocmai când voia să iasă şi veni să se refugieze în colţul în care stăteau Landry şi Pardaillan.Acolo câinele lăsă dintre colţi o spată friptă de iepure, îşi puse laba deasupra şi, cu botul fremătând, aruncând priviri piezişe, cu capul sus, aştepta duşmanul...— Pun rămăşag că asta-i Pipeau ! exclamă bătrânul oştean.— Chiar el e. domnule ! spuse plin de jale hangiul. Vai de mine ! spata asta era pentru domnul viconte d'Aspremont şi...— Şi pentru burghezii importanţi pe care-i ospătează, e limpede ! întrerupse Pardaillan. Îţi cer însă ca nimeni să nu se atingă de câinele cavalerului... Îţi plătesc spata de iepure !Droaia de ospătari, ajutori, băieţi de bucătărie şi bucătari care-l urmăreau pe Pipeau făcură cale-ântoarsă şi se înapoiară în bucătărie.— Este cel mai încântător câine pe care l-am văzut vreodată, spuse hangiul, din nenorocire însă e un câine hoţ.— Din nenorocire" e de prisos ! zise Pardaillan. Dar, fiul meu o duce bine, nu ştii cumva ?— Admirabil, domnule ! Nu l-aţi văzut încă ?— De-abia am sosit. Porunceşte să mi se servească cina în săliţa asta frumuşică. Şi să mi se aducă totul o dată... Când mi-e tare foame, îmi place să fiu singur şi să nu mă supere nimeni.— Chiar în clipa asta, domnule de Pardaillan ! strigă hangiul bucuros.După câteva minute, în săliţă se servi o cină îmbelşugată, iar Pardaillan, după ce închise uşa cu geamuri, ceru să fie lăsat în pace.Numai lui Pipeau îi fu acordată cinstea de a-şi devora spata de iepure în cabinetul unde îl chemă Pardaillan şi unde, văzând că nimeni n-are de gând să-i smulgă prada de război, intră de bună voie.După ce se aşeză la masă, Pardaillan constată trei lucruri: primul, că prin perdeaua subţire, care acoperea geamurile uşii, putea vedea tot ce se întâmplă în sala care începuse să se golească; al doilea, că, deschizând puţin uşa, putea auzi lesne tot ce se vorbea la faimoasa masă reţinută de vicontele d'Aspremont şi de cei trei burghezi; şi, în sfârşit, în al treilea rând, că Pipeau, pe care-l privea hlăpăind spata de iepure cu un adevărat cinism, adică fără cea mai mică remuşcare pentru furtul comis, avea nişte colţi formidabili.Primul gând fu deci: „Trebuie să văd feţele acelor prea cinstiţi burghezi care se întâlnesc cu ofiţerii domnului mareşal de Damville. Al doilea: Sunt într-adevăr curios să aflu ce-şi vor spune oamenii aceştia ! Al treilea: Zău ! n-aş vrea să fiu duşmanul prietenului fiului meu !"Pardaillan potrivi deci perdeaua să poată vedea bine, căscă uşa să poată asculta şi mângâie câinele să se împrietenească cu el.Pipeau, care isprăvise tocmai ultimul ciolan de friptura de iepure şi se lingea pe bot, dădu din vârful cozii şi lătră răsunător. Începu în acelaşi timp să-l miroasă pe bătrân, operaţie făcută pe-ndelete şi cu înţelepciunea cuiva care ştie să se informeze. După ce află tot ce voia să ştie, dădu din coadă mai repede decât până atunci şi mai lătră o dată.— Ah ! Ah ! Se pare că mă recunoşti ! îl întrebă Pardaillan. Ei bine ! înţeleg tot ce vrei să-mi spui ! în clipa asta îmi povesteşti că ai recunoscut în mine pe-un prieten al prietenului tău. Ce naiba ! Sunt doar tatăl lui !Un nou lătrat încheie convorbirea — Întrucât câinii nu sunt prea vorbăreţi ! Apoi Pipeau se culcă într-un colţ, cu labele dinainte încrucişate, aşa cum îi era obiceiul.În momentul acela, când sala era aproape goală, Pardaillan văzu prin perdeaua uşii cu geamuri cum îşi făcură apariţia trei personaje. Recunoscu îndată pe cel din frunte: era Orthes, viconte d'Aspremont.Acesta aruncă o privire neliniştită prin sală şi făcu un gest de nemulţumire, părând a căuta pe cineva care nu se afla acolo. Cei trei oameni se aşezară la masa pe care o cedase Pardaillan şi unul dintre ei zise:— Trebuie să i se fi întâmplat ceva lui Cruce, pentru că el nu lipseşte niciodată de la o întâlnire.„Aha ! gândi Pardaillan. Se pare că oamenii aceştia nu se întâlnesc pentru prima oară."— Iată-l ! exclamă deodată vicontele, care şedea cu faţa la uşa de intrare şi cu spatele spre săliţă.Crucé intră într-adevăr în acel moment. Se îndreptă către cele trei personaje şi luă loc la masă spunând:— Vin de la Luvru... de-aici şi întârzierea.— Ah. da, zise Pezou cu un râs sonor, îl frecventez pe micul prinţişor, pe slăbănogul de Charlot.Pentru Pezou, a fi slab şi mărunt însemna desigur o crimă.— Tăcere ! spuse Crucé. Eu sunt meşterul lui argintar. Sunt şi armurierul lui şi i-am vândut tocmai o archebuză bine pusă la punct.... una din acelea pe care sper că le vom încerca în curând.— Şi ce spune regele ? întrebă Orthés cu o anumită nerăbdare.— Regele e cu totul de partea păcii. El vrea ca toată lumea să se strângă în braţe. După el, catolicii şi hughenoţii, necredincioşii şi devotaţii slujitori ai bisericii trebuie să-şi jure prietenie, frăţie, ajutor şi iubire! Regele i-a trimis un mesaj lui Coligny ! I-a scris reginei de Navarra ! Regele vrea să-şi mărite sora cu Henric de Béarn ! Iată ce spune regele, domnilor !— Bine, bine, mormăi vicontele, curând o să-l facem noi să cânte o altă melodie !Crucé spuse atunci din nou:

Toate acestea însă nu m-ar fi împiedicat să vin la timp. Am întârziat fiindcă am vrut să văd sfârşitul unei scene ciudate, curioase, aproape de necrezut, care s-a petrecut chiar la Luvru.— Să ascultăm scena, zise Kervier, şi dacă e frumoasă am s-o povestesc într-un a din cărţile pe care le vând.— Grăbeşte-te, Crucé, spuse atunci vicontele, pentru că am să-ţi comunic instrucţiuni din partea mareşalului.— Ştiţi că nu sunt un vorbă-lungă, zise Crucé; îmi place mai mult să acţionez. Dacă totuşi vreau să vă istorisesc întâmplarea n-o fac nici ca să ne distrăm, nici ca să apară în vreo carte a lui Kervier, ci numai pentru că, aşa cum o să vedeţi, mareşalul este şi el amestecat...— Într-adevăr, mareşalul de Damville a fost căutat din partea regelui.— Dar ştiţi de ce ? reluă Crucé, micuţul Charlot voia să-i împace pe Damville cu Montmorency şi să-i oblige pe cei doi fraţi învrăjbiţi să se îmbrăţişeze. Vă spun doar că regişorul e întru totul pentru pace ! Se pare însă că marele nostru mareşal s-a ţinut bine.În orice caz, cei doi fraţi au rămas cu regele, care i-a evacuat pe toţi ceilalţi din cabinetul său. Ascultam la uşă şi am surprins unele vorbe spuse mai tare, mare lucru nu auzeam, când, iat-o pe regina Caterina, marea regină, care se apropie şi străbate anticamera. Ducele de Anjou îi atrage atenţia că regele are o audienţă particulară. Ea ridică din umeri şi zâmbeşte. Dacă aţi fi văzut ce ridicare din umeri şi ce zâmbet! Pe scurt, intră şi lasă uşa deschisă. Noi ne apropiem cu toţii, Anjou, Guise, Maugiron, Quelus, Maurevert, Saint-Megrin şi în afară de ei Nancey cu guarzii aduşi de regină. Regele se înfurie. Regina, fără a îngădui să i se interzică dreptul de a vorbi, îl arată cu degetul pe tânărul care-l însoţea pe Montmorency şi-l acuză de trădare, lezmajestate şi violenţă împotriva ducelui de Anjou. Regele păleşte sau, mai curând, se îngălbeneşte şi, pe dată, dă ordin să-l aresteze pe Pardaillan...— Cum, pe Pardaillan ? exclamă d'Aspremont sărind de pe scaun.Alături bătrânul soldat se cutremură şi ne putem închipui cum îşi ciuli urechile.— Da, da ! continuă Cruce, aşa se numeşte tânărul de care e vorba.— Dar Pardaillan e un bătrân, cu toate că încă-i verde. Îl cunosc: doar trebuia să ne duelăm.— Tânăr, domnule viconte, foarte tânăr! Ah, Montmorency are nişte tovarăşi!— Ba nu ! Nu era cu Montmorency. Era cu Damville. Ai văzut şi ai înţeles greşit !— Am văzut, dimpotrivă, foarte bine. Dar ceea ce ne spuneţi dovedeşte foarte simplu că există doi Pardaillan. Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe-al dumneavoastră. Eu îl cunosc pe-al meu şi nu de azi, de ieri. Pentru că el este cel care a făcut să nu izbutească acţiunea de la Podul de lemn... dar, ajunge ! Să isprăvim cu el. În clipa în care regele dădu ordin ca Pardaillan să fie arestat, ne-am repezit toţi, cu Quélus în frunte. Dar iată-l pe turbat că-i frânge sabia lui Quélus, îi smulge toca în învălmăşeală, mai trage nişte înjurături şi în cele din urmă sare pe fereastră şi dispare. Maurevert trage după el, dar nu-l nimereşte. Îndată, curtenii pe de o parte, iar Nancey cu guarzii lui pe de alta, ies în goană din Luvru să pună mâna pe tânărul borfaş şi să-l aresteze oriunde l-ar găsi şi vă asigur...Crucé ajunse aici cu povestirea, când uşa săliţei se deschise brusc, iar cei patru comeseni îl văzură pe bătrânul Pardaillan care, puţin palid, cu mustaţa zbârlită, dar zâmbitor, spuse cu glasul lui cel mai politicos:— Domnilor, daţi-mi voie să trec, dacă nu vă supăraţi. Sunt foarte grăbit.E-adevărat că masa îi stătea în drum.— Domnul de Pardaillan ! exclamă Orthés d'Aspremont uluit.Cei trei târgoveţi îl priviră uluiţi pe Pardaillan.— Faceţi-mi loc, pe Pilat ! Vă spun doar că sunt grăbit !În timp ce se răstea astfel, Pardaillan împinse cu putere masa: sticlele se răsturnară, farfuriile se ciocniră între ele ; în aceeaşi clipă, palid de furie, d'Aspremont puse mâna pe spadă, o trase din teacă şi urlă:— Ah, pentru numele lui Dumnezeu ! Oricât aţi fi de grăbit, trebuie să-mi daţi satisfacţie pentru jignire !— Băgaţi de seamă, domnule, când sunt grăbit am o spadă năbădăioasă. Credeţi-mă, e mai bine s-o lăsăm pe altădată !— Nu, acum ! Pe loc ! strigă vicontele. Scoateţi sabia, sau dacă nu, vă atac !— Nu sunteţi prea curtenitor, domnule Orthes, viconte d'Aspremont. Fie deci ! Dar, adăugă Pardaillan scrâşnind din dinţi şi cu glas şuierător, o să vă căiţi! În aceeaşi clipă cei doi luptători luară poziţia în gardă, chiar în sala hanului, pe când slujnicele strigau după ajutor, Lubin rostea tot felul de rugăciuni,, frumoasa doamnă Grégoire căzuse leşinată, Landry cerea să se cheme paza, iar cei câţiva băutori se adunară în cerc în jurul celor doi spadasini.Chiar din primele momente d'Aspremont dădu o botă furioasă. Pardaillan înjură de mama focului; fusese rănit la mână şi sângele-i curgea ! Strigătele de ajutor ale slujnicelor se preschimbară în urlete.Bătrânul aventurier simţi pe loc cum degetele i se înţepenesc şi mâna-i atârnă greu. Era gata să-i scape spada... dar o trecu în mâna stângă şi se repezi asupra adversarului cu o serie de lovituri atât de furioase şi de metodice totodată, încât în câteva clipe d'Aspremont fu împins cu spatele la perete, după ce răsturnase mai multe mese.

Un duel într-o cârciumă nu era lucru rar pe vremea aceea când foiau spadasinii. Totuşi, strigătele lui Landry, care se temea pentru vesela lui şi voia să-şi smulgă părul pe care nu-l avea pe cap, ţipetele ascuţite ale slujnicelor, toate acestea atraseră un grup de curioşi în faţa hanului Deviniere.Aşa cum am mai spus, Pardaillan îl lipise pe d'Aspremont de un perete. Asta se întâmplă atât de repede, încât numeroşii martori ai scenei nu văzuseră decât nişte străfulgerări şi nu auziseră decât nişte ciocniri repezi de spadă. Se mai văzu o ultimă lucire şi d'Aspremont se lăsă jos moale, vărsând un val de sânge, cu umărul drept străpuns dintr-o parte într-alta.Pardaillan, fără să rostească un cuvânt, băgă sabia înroşită în teacă, se repezi afară, spintecă mulţimea Şi o luă la fugă.În graba lui, îl uitase pe Pipeau, pe care trebuia să i-l ducă fiului său. Se pare că animalul simţise o simpatie instinctivă pentru el, căci, întorcându-se din întâmplare, după vreo două sute de paşi, Pardaillan îl văzu alergând pe urmele lui.Bătrânul ajunse într-un sfert de ceas în cârciuma „La Ciocanul care bate”. — Catho ! Catho ! strigă el intrând în magherniţă.Catho era stăpâna cârciumii.Fostă prostituată, foarte căutată altădată pentru tinereţea şi frumuseţea ei, fusese una din reginele Curţii Miracolelor, până-n ziua când fu desfigurată de un vărsat de vânt şi fu nevoită să renunţe la onorabila meserie pe care o practica cu un zel şi un devotament ce i-au îngăduit să pună ceva bani deoparte.Folosi aceste economii să deschidă hanul „La Ciocanul care bate”. Cocioaba aceea purta într-adevăr numele pretenţios de han, întrucât, aşa cum ni se pare că v-am mai spus, stăpânei îi plăcea să exagereze. În ce priveşte ciudata emblemă, „La Ciocanul care bate" era pur şi simplu amintirea ultimului ibovnic al lui Catho, care o bătea de-o smintea şi pe care ea, având mania 'metaforelor, îl comparase cu un ciocan căruia ea îi servea de nicovală. În acest fel, faima cocioabei, sau a hanului, era la urma urmei un omagiu retrospectiv adus bicepşilor şi pumnilor sus-pomenitului ibovnic, o pramatie de duzină, asupra căruia nu avem nici un fel de informaţii.Grasă, murdar îmbrăcată, prost pieptănată, brăzdată de cicatricele bolii, care pe atunci nu cunoştea leacurile ce o fac azi aproape inofensivă, Catho, în ciuda înfăţişării ei, avea totuşi o inimă bună şi destulă inteligenţă: ca dovadă, refuzase totdeauna să se mărite. Fiindcă, lucru ciudat, femeia aceasta, care nu găsise pe nimeni să se însoare cu ea atunci când fusese frumoasă, avea pretendenţi cu duiumul de când devenise patroana cârciumii, fiind astfel bănuită ca ar avea niscaiva bani.Dacă hanul Deviniere era frecventat de ofiţeri, de viconţi şi de nobili spadasini, atraşi de faima tocăturii din carne de ciocârlie, clientela de la „Ciocanul care bate" se compunea în schimb din cerşetori, borfaşi, netrebnici şi alţii, toţi rău certaţi cu poliţia regală şi cea municipală. Catho, care în felul ei era o gazdă bună, păstrase cu sfinţenie amintirea fostelor ei legături; îşi apăra clienţii, îi ascundea şi nu era niciodată mai fericită decât atunci când putea să le joace câte un renghi domnilor de la poliţie, lucru pentru care cititorul o va lăuda sau o va dojeni, după placul fiecăruia, dar despre care noi nu vrem să spunem nimic, pentru că ne-am impus o dată pentru totdeauna nepărtinirea ca principiu de bază al istorisirii noastre. Astfel că, în lipsă de alte însuşiri originale, cititorii se vor bucura cel puţin de aceasta.Să ne întoarcem la Catho. La chemarea furioasă a lui Pardaillan, ea coborî o scară de lemn, strigând:— Vin acum ! Iacă vin ! Aveţi nevoie de hidromel ? De vin ? Sau de vin cu scorţişoară ?... Ah, dumneavoastră eraţi ?— Unde-i fiul meu ? Tânărul pe care ţi l-am încredinţat !— Ei ? întrebă Catho...— Ei bine, ce s-a întâmplat cu el ? Unde e ?— Pe legea mea, a dormit ca un popă, apoi a plecat şi încă nu s-a întors.Bătrânul soldat fierbea de nerăbdare, era însă limpede că de la Catho nu mai putea primi alte lămuriri. Se hotărî deci să aştepte şi se aşeză pe un scăunel, mormăind:— Dă-mi o cană de vin cu scorţişoară şi ceva cu ce să-mi usuc zgârietura asta.Câteva minute mai târziu, Catho înşiră în faţa lui Pardaillan vin, zahăr candel, chihlimbar parfumat, scorţişoară, mosc şi migdale. Apoi o fiertură de vin cald amestecat cu ulei şi diferite ierburi.Vinul cald, amestecat cu ulei în care fierseseră felurite ierburi era pentru oblojirea rănii de la mâna dreaptă, o rană uşoară, aşa cum constată după ce mişcă degetele, unul după altul.Vinul rece, zahărul candel, chihlimbarul, moscul şi migdalele erau pentru băutura pe care Pardaillan începu s-o pregătească cu minuţia, ştiinţa şi răbdarea unui cunoscător rafinat.În tot acest timp, îşi ţinea privirea aţintită spre uşa pe care o sorbea din ochi şi bombănea:— O să i se întâmple o nenorocire ! De ce dracu se amestecă unde nu-i fierbe oala ? Ce dracu s-a dus să caute la Luvru ? Ah, mi-aş da braţul drept, pe care era cât pe-aci să-l pierd datorită domnului d'Aspremont, pentru ca fiul meu să se lase de această blestemată manie de a face bine oamenilor ! Ah, tinereţea !

Bătrânul Pardaillan terminase pregătirea vinului şi începuse să guste din această complicată băutură, când Pipeau lătră vesel şi se repezi afară. O clipă după aceea cavalerul intră în goană şi apoi, zărindu-şi tatăl, strigă:— Alarmă ! Alarmă ! Sunt urmărit !Părăsind palatul Luvru în felul în care am văzut, cavalerul de Pardaillan, după ce făcu un ocol şi constată că nu era nimeni pe urmele lui, se îndreptă spre palatul Montmorency, unde ajunse curând.Uriaşul elveţian nu-i făcu de data asta nici o greutate la intrare, deşi mai era supărat pe el — nu atât pentru rănile făcute de câinele cavalerului, cât mai ales pentru leacul eroic dat atât de generos de către stăpânul câinelui. Ne amintim într-adevăr că, preacinstitul elveţian fusese sfătuit de cavaler să se frece cu vin amestecat cu ghimber: ghimberul transformase usturimea lăsată de colţi într-un fel de jeratic.Mareşalul sosi la o jumătate de ceas după cavaler şi-l strânse îndată în braţe, spunându-i:— Ah, dragă tinere, prezenţa dumneavoastră de spirit mi-a salvat viaţa şi a salvat-o desigur şi pe aceea a altor persoane...— Monseniore, răspunse tânărul, nu ştiu despre ce vreţi să vorbiţi. Am şi uitat, adăugă el cu un zâmbet, că la Paris există o stradă Bethisy şi că pe strada aceasta se află un palat unde au loc întâlniri nocturne.— Tot atât de generos pe cât de viteaz ! zise mareşalul. Dar cum ai scăpat din încăierarea aceea ? De ce oare v-a acuzat regina Caterina ?...— Majestatea sa mă duşmăneşte de moarte pentru că n-am vrut să trag spada împotriva unui gentilom care-mi face cinstea de a-mi fi prieten. Îl cunoaşteţi, de altfel, e contele de Marillac... Cât despre ducele de Anjou, e drept că l-am cam înghesuit într-o seară, când dădea prea multe târcoale sub ferestrele a două persoane care locuiau atunci pe strada Saint- Denis.Mareşalul păli.— Credeţi, deci, strigă el, că fratele regelui...— V-am mai spus-o, monseniore, şi este prima urmă pe care v-o indicasem pentru regăsirea celor două nobile doamne pe care le căutăm.Cavalerul aruncă o privire furişă mareşalului, sâ vadă cum primeşte el acel „le căutăm.”Francois de Montmorency, cu fruntea sprijinită într-o palmă, părea să se gândească la calea ce se deschidea în faţa căutărilor lui.— Nu! spuse el clătinând din cap. Nu poate fi Anjou... Numai fratele meu este în stare să pună la cale şi să înfăptuiască asemenea ticăloşie. Lui trebuia să-i cer socoteală.Apoi, întinzând braţul spre cavaler :— Aşadar, v-aţi expus mâniei acestor puternice personaje numai ca să le apăraţi pe ele ?— Monseniore, bâigui tânărul, v-am spus că trebuia să repar răul făcut pe vremuri de tata.— Şi veţi părăsi desigur Parisul ?— Eu ? exclamă cavalerul într-o explozie de uimire şi îndurerare.— Gândiţi-vă că veţi fi urmărit, hăituit! Gândiţi-vă că, dacă vă prind, sunteţi pierdut! După scena petrecută adineauri la Luvru, nu mai aveţi nimic de sperat de la rege.—- Nu sper nimic decât de la mine! Răspunse Pardaillan. Nu voi părăsi oraşul, monseniore, şi n-am nevoie de ajutorul nimănui să mă apăr.O flacără de mândrie şi de îndrăzneală lumina o clipă chipul cavalerului, care continuă :— Ceea ce fac, monseniore, îşi găseşte răsplata în înseşi faptele mele. Pe vremuri, monseniore, cavalerii cutreierau munţii şi văile să lupte împotriva celor puternici şi asupritorilor, căutându-i pe cei slabi şi asupriţi ca să-i ajute. Aceasta era cel puţin datoria pe care jurau s-o împlinească în ziua când primeau pintenii şi lancea ! Trebuie să urmez calea lor. Asta-i purtarea care îmi place mai mult decât oricare alta. îmi urmez drumul ce mi se deschide drept în faţă, chiar dacă ştiu foarte bine că s-ar putea să-mi iasă în cale cineva dacă nu mai viteaz, cel puţin mai puternic poate decât mine şi să-mi pierd viaţa. De altfel, puteţi să mă credeţi, dacă va fi să mor, monseniore, mare lucru n-am de pierdut!Pentru prima dată mareşalul bănui că în inima cavalerului stă ascunsă o mare şi tainică amărăciune; îl privea cu un amestec de admiraţie şi înduioşare pe tânărul care rostea asemenea lucruri cu atâta simplitate, pentru că în atitudinea cavalerului nu exista nici urmă de fanfaronadă. Se arăta aşa cum era. Numai că el însuşi nu-şi dădea desigur seama de marea putere ce-i venea tocmai de acolo că-şi socotea viaţa dinainte sacrificată, acest sacrificiu nefiind decât tot o formă a iubirii lui deznădăjduite.Într-adevăr, Pardaillan-fiul îşi dădea din ce în ce mai bine seama de distanţa care-l despărţea de Loîse şî de familia Montmorency.— Monseniore, continuă el deodată, ca şi cum ar fi vrut cu tot dinadinsul să schimbe vorba, îmi permiteţi să vă întreb care este rezultatul convorbirii cu mareşalul de Damville ?— Fratele meu neagă ! răspunse François cu glas întunecat.— Neagă ? Totuşi eu am auzit şi am văzut !....— După ce-aţi plecat, îi venea mai uşor să nege,.Cavalerul se bătu peste frunte.

— Nepriceput mai sunt ! zise el. Nu m-am gândit deloc la asta !— Aţi fi rămas dacă v-aţi fi gândit ?— Aş fi rămas, monseniore !... Dar acum nu-i vorba de asta. Trebuie găsit mijlocul să-l facem pe duşman să capituleze. Aţi luat vreo hotărâre ?— Da, tinere prieten. Aceea de a mă duce la palatul Mesmes. I-am lăsat fratelui meu un ultim răgaz de gândire timp de trei zile. După asta, ori îl omor eu, ori mă omoară el. Tonul cu care mareşalul rosti aceste cuvinte arătă cavalerului că nimic nu-l putea face să-şi schimbe hotărârea. Deşi nu prea avea încredere în calea aleasă de mareşal, tăcu.François de Montmorency spuse atunci din nou: — Acum să vorbim despre dumneavoastră. Sunteţi oaspetele meu, cavalere, până-n ziua când veţi putea ieşi de aici fără nici o primejdie.— Iertaţi-mă, monseniore... dar am primit mai înainte ospitalitatea altcuiva.— Ah, asta-i rău !— O persoană care mi-e dragă, completă Pardaillan, gândindu-se la tatăl său.Mareşalul crezu că e vorba de vreo iubită la care tânărul voia să se refugieze şi nu stărui. Întrebă numai atât:— Cum să fac să vă anunţ dacă am nevoie de dumneavoastră ? Deoarece nu vă ascund că sunteţi singurul prieten căruia mă pot încredinţa într-o asemenea aventură.— Monseniore, voi veni aici în fiecare zi, sau voi trimite pe cineva de încredere. Dar, dacă se întâmplă ceva neaşteptat, voi putea fi găsit în hanul „La Ciocanul care bate", aproape de mahalaua vagabonzilor.Acestea spuse, tânărul îşi luă rămas bun de la mareşal, care-l strânse în braţe.Când ieşi în stradă, începu să meargă ca de obicei, cu pasul lui liniştit şi ţanţoş. Îşi spunea că dacă este cumva căutat, cel mai bun mijloc să atragă atenţia şi să fie arestat era să o ia la goană, sau să se poarte ca un om care se ascunde.Judecata lui părea bună. Dar Pardaillan nu ştia — şi această neştiinţă făcea parte din farmecul lui — că mersul lui nu semăna cu al nimănui şi că felul lui de a se mişca bătea la ochi. Aşa că judecata îi era de la început greşită.În orice caz, cu ochii la pândă — nevăzând însă nimic suspect, pe străzile paşnice străbătute de seniori călare, de doamne în lectică, de cetăţeni şî negustori de felurite bucate — se lăsă furat de gânduri.Să visezi mergând este unul din lucrurile cele mai plăcute. Cel mai poet dintre poeţi, „bunul la Fontaine", spunea: „Un farmec nebănuit pune atunci stăpânire pe simţurile noastre." Desmoşteniţii găsesc în vis tot ce doresc: bogăţia, gloria, onoarea, dragostea. Realitatea va fi cu atât mai crudă, când o întâmplare oarecare ne va aduce înapoi pe pământ. Dar, aşa cum spunea cineva, în felul ăsta, oricum tot apuci un ceas sau două de fericire. Şi cine ştie dacă nu tocmai ăsta este lucrul cel mai important ?În sfârşit, eroul nostru visa cu ochii deschişi, mergând. Sper că nu-i vom imputa visarea, tocmai când i se întâmplă să-l cuprindă şi pe el. Nenorocirea este că, atunci când visezi astfel, nu mai vezi ce se-ntâmplă în jur.Pardaillan nu zări silueta duşmănoasă a lui Maurevert cu care fusese gata să se ciocnească.Totul se întâmplase la colţul unei ulicioare din apropierea palatului Luvru.Pardaillan nu observă nimic şi-şi continuă atăt drumul spre hanul „La Ciocanul care bate", cât şi visarea care-l purta la picioarele Loîsei. Maurevert, care n-avea atunci nici un motiv să viseze, îl văzu foarte bine pe cavaler. Sări în sus de bucurie şi se piti în prăvălioara întunecoasă a unui telal. După ce trecu Pardaillan, Maurevert ieşi din prăvălie şi chemă un guard care se plimba după terminarea serviciului. Ii suflă la ureche două vorbe şi paznicul o luă la fugă. În clipa aceea, sosiră Quelus şi Maugiron, cu care Maurevert avea întâlnire. Îi puse şi pe ei la curent cu cele întâmplate şi se repezi pe urmele [ lui Pardaillan, pe când ceilalţi doi rămaseră pe loc.Bineînţeles, cavalerul nu băgă de seamă toate aceste mişcări şi-şi văzu mai departe de drum.În clipa când intră în strada Montorgueil, unde se afla cârciuma „La Ciocanul care bate", auzi deodată răsunând în urma lui paşi numeroşi şi grăbiţi. Întorcându-se, văzu o ceată de vreo zece guarzi, în fruntea cărora se aflau Quelus şi Maugiron. Cu câţiva paşi înaintea tuturor venea Maurevert.Pardaillan lungi pasul.— Opreşte ! Opreşte ! strigă Maurevert.— În numele regelui ! urlă sergentul.La strigătul acesta, cetăţenii care priveau scena se alarmară. Îndată, doi sau trei negustori ambulanţi — aţi observat că în arestările făcute pe stradă numărul poliţiştilor voluntari este întotdeauna mai mare decât cel al poliţiştilor de meserie, şi nu-i într-adevăr o mare plăcere să poţi da o mână de ajutor celui mai puternic ? — câţiva negustori ambulanţi, deci, se repeziră să taie drumul cavalerului.Acesta nu spuse nimic, dar îşi trase din teacă jungherul lung şi lat, pe care îl ţinu la vedere cu un aer pe atât de ameninţător pe cât fusese de paşnic mai înainte. Poliţiştii voluntari săriră în lături şi se lipiră de zid ; căci din moment ce se iveşte o primejdie, se duce dracului tot ajutorul datorat legii şi regelui !

— Opreşte ! în numele regelui ! strigară şi mai puternic urmăritorii şi începură să alerge.Pardaillan, cu jungherul în mână, îşi iuţi şi mai mult pasul. Intenţia lui era să treacă pe dinaintea cârciumii fără să se oprească şi să se piardă în labirintul de străduţe care alcătuiau o plasă încurcată între noua biserică Saint-Eustache, cu cele două turnuri pătrate în curs de terminare, şi piaţa Greve.Dar, în clipa în care se avântă, văzu înaintând, din celălalt capăt al străzii Montorgueil, o ceată de oameni de pază, pe care-i chemase de bună seamă vreun suflet milos.Va fi prins ! O sudoare uşoară i se ivi la rădăcina părului. Pe când şovăia, gândindu-se dacă trebuie să se repeadă asupra duşmanului din fată, un câine alergă şi i se lungi la picioare.— Pipeau ! exclamă Pardaillan. Asta înseamnă că tata e aici !Se năpusti în cârciumă strigând:— Alarmă ! Sunt urmărit!Bătrânul Pardaillan făcu un salt până la uşă. O privire aruncată la dreapta şi la stânga îl convinse de gravitatea situaţiei: la stânga şi la dreapta câte o ceată, pe pragurile tuturor uşilor câte o cumătră, i un gură-cască, o stradă în plină revoluţie !Cât ai clipi din ochi bătrânul închise uşa şi o încuie. În aceeaşi clipă se auziră bătăi furioase.— Deschideţi! urlau ei.— Să ne baricadăm ! spuse bătrânul Pardaillan.— În numele regelui ! răcnea sergentul din fruntea cetei.Îngrămădiră în faţa uşii mesele şi scaunele. Afară, loviturile deveneau din ce în ce mai turbate.— Am pus mâna pe el ! ţipa un glas pe care cavalerul îl recunoscu ca fiind al lui Maurevert.— Şi dulapul ăsta ! spuseră cei doi asediaţi, împingând un scrin greu, care întregi baricada.— Aşa o să rezistăm un ceas, adăuga bătrânul.— Într-o oră poate să ardă întreg Parisul, răspunse tânărul.— Catho ! Catho ! chemă bătrânul rătăcitor. Catho cea grasă se afla acolo şi privea la tărăboi fără prea multă emoţie. Trebuie să spunem că dacă era oarecum mişcată, asta se datora mai curând gândului că bărbatul acela tânăr, atât de viteaz şi de frumos, ar putea fi prins de oamenii regelui.— Iată-mă, domnule ! răspunse ea.— O vorbă. Una singură. Eşti cu noi, sau împotriva noastră ?— Cu dumneavoastră, domnule ! îi spuse Catho liniştită.— Eşti o fată cumsecade, Catho. Am să te răsplătesc.Şi bătrânul Pardaillan şopti la ureche fiului său:— Dacă ar fi fost împotriva noastră o omoram pe loc.Cavalerul aprobă cu un semn... Ce vrei, cititorule ? Pune-te în locul lui !— Ce ţi s-a întâmplat ? îl întrebă soldatul.— Am să-ţi povestesc totul într-o zi, domnule. E-o poveste destul de lungă.Domnul de Pardaillan-tatăl rosti următoarele:— Catho, adu vin !... Povesteşte-mi, fiule ! Avem tot timpul.Şi pe când uşa era zguduită de lovituri înfundate, iar dinăuntru se auzea lătratul cumplit al lui Pipeau Şi de afară răsunau urletele sergentului şi ţipetele câtorva femei care leşinau sau se prefăceau că leşină, cavalerul povesti în câteva cuvinte bine potrivite, alcătuind o istorisire metodică şi calmă, toată scena petrecută la Luvru.— Este o răzvrătire împotriva regelui ! răcni sergentul de afară.— Ce dracu căutai în văgăuna aia ? zise bătrânul Pardaillan cu un gest de obidă. Ţi-am spus totuşi...Uşa plesni de sus până jos în urma unei izbituri puternice.— Catho ! chemă bătrânul.— Iată-mă domnule.— Ai nişte ulei, nu-i aşa, fetiţo ?— Un ulei foarte bun de nucă. Am adus trei chiupuri mari acum opt zile.— Bine ! Acolo sus e vreun locşor de făcut focul ?— Da, domnule.— Unde se află uleiul ?— În pivniţă, domnule.— Dă-mi cheile de la pivniţă...— Poftim !— Catho, eşti o fată bună. Urcă-te sus şi aprinde un foc mare, un foc zdravăn, mă auzi, un foc la care să poţi frige un porc sau să prăjeşti un călugăr... Aşa !Catho cea rotofeie se repezi, adună crengi de ars şi se sui cu ele la etajul întâi.— Şi acum vine rândul nostru ! strigă domnul de Pardaillan-tatăl. Urmat de cavaler, se repezi în pivniţă. După zece minute cele trei chiupuri mari de ulei fură urcate

sus şi, pe lângă ele, toată pâinea ce se găsea în han, în plus vreo cincizeci de sticle, o rangă de fier şiun târnăcop, toate găsite în pivniţă.— Astea-s muniţiile ! spuse tatăl arătând spre ulei.— Iată şi proviziile ! zise fiul aducând sus sticlele şi şuncile.— Iute, la scară ! spuse bătrânul.Scara era de lemn şi mâncată de carii. Nu se mai ţinea decât în câteva scoabe.— Catho ! strigă bătrânul. Te învoieşti să-ţi dărâm casa ?— Dărâmaţi-o, domnule ! răspunse Catho, care pusese pe foc un cazan mare de fier, în care turnăse un chiup mare de ulei.Cei doi bărbaţi începură să dărâme scara, scoţându-i scoabele cu lovituri de târnăcop şi de rangă. După ce smulseră scoabele care o fixau de zid, se urcară mai sus şi începură să o împingă din răsputeri, cu picioarele şi cu mâinile.Se auzi un urlet îngrozitor. Uşa fusese spartă, iar guarzii şi paznicii, claie peste grămadă, se repeziră sau încercau să se repeadă înăuntru, dând la o parte toate obstacolele îngrămădite.Acelui urlet îi răspunse în aceeaşi clipă bubuitul înspăimântător al scării care se prăbuşea! Drumulspre cei asediaţi era tăiat. Dar, acoperind acest zgomot, răsună şi mai puternic hohotul de râs al tatălui şi al fiului.— Domnilor de la poliţie, nu suntem la primul asediu !— Domnilor guarzi, cunoaştem şi noi toate vicleniile unui asediu.— Catho ? Arde focul ?— Frige, domnule.— Da ? Atunci să răcorim puţin înflăcărarea acestor domni! Păzea !...Cazanul cu ulei fu târât la marginea găurii unde' se termina scara, atunci când încă mai exista o scară..Sala de jos era plină de oameni care dărâmau baricada şi strigau:— O scară ! O scară !Pardaillan-tatăl se aplecă şi le strigă:— Domnilor, daţi-vă înapoi sau vă opărim !— La luptă ! răcniră guarzii încântaţi de apropierea victoriei pe care o prevedeau.— Bine, mormăi bătrânul vagabond. Şi-au căutat-o singuri. Păzea !...Umplu un polonic mare din uleiul fierbinte şi-l aruncă dintr-o zvârlitură asupra celor ce-i asaltau. Se dezlănţui atunci un frumos concert de urlete, de strigăte şi de ameninţări ! Groaznica ploaie clocotită fu aruncată de sus pentru a doua oară. Apoi alta ! Mai repede, mai deasă, ploaia cădea, ţipetele de durere izbucneau de peste tot, unul era ars pe faţă, celălalt pe mâini... În douăzeci de secunde sala de jos se goli !— Catho, fetiţo, încălzeşte, încălzeşte într-una !— Încălzesc, domnule !...Strada era plină de larmă. Se auzi apoi un zgomot puternic: un tâmplar aducea o scară lungă şi solidă.— Pe fereastră ! urlă Maurevert.— Bine ! zise bătrânul Pardaillan, să schimbam tactica ! Aşteptaţi puţin, copii, o să avem de ce râde.Scara fu proptită repede de fereastră, cu stâlpii sprijiniţi în geamurile care se făcură ţăndări. Bătrânul mercenar deschise fereastra şi se aplecă peste ea ; şapte sau opt oameni urcau unul după altul. Făcu un semn cavalerului, care se apropie.Tatăl şi fiul apucară stâlpii scării şi-şi uniră puterile.Scara se legănă o clipă, apoi se răsturnă cu toată greutatea şi se prăbuşi... doi oameni striviţi rămaseră laţi în mijlocul străzii noroioase. În aceeaşi clipă fu adus şi cazanul pe marginea ferestrei. Cei doi asediaţi îl goliră cu o smucitură zdravănă... Se auzi un tunet de urlete şi într-o clipită piaţa din fata casei se goli.Asediatorii, speriaţi, uimiţi în faţa unei asemenea rezistenţe ţinură sfat... Cincisprezece oameni opăriţisau răniţi fuseseră scoşi din luptă şi cei doi Pardaillan n-aveau nici măcar o zgârietură.Catho, liniştită, puse din nou cazanul pe foc şi începu să fiarbă un alt chiup de ulei. Oftă ca o bună negustoreasă ce era şi murmură:— Păcat de-un ulei atât de bun !Afară, asediatorii încercau să se organizeze pentru un nou atac.— Trimiteţi după întăriri ! strigă Quelus.— Mi se pare că dracii ăia mi-au stropit gulerul cu ulei, spuse Maugiron. Ia vezi, Quelus...De fapt, Maugiron avea gâtul ars şi nişte băşici enorme îi umflaseră pielea.— Pentru că turbaţilor le place ceva fierbinte, urlă Maurevert, o să le dăm foc ! Da, da, să ardă şi vizuina şi mistreţii !— Să punem foc casei !Bătrânul Pardaillan auzi. Primejdia de a fi ars de viu îl făcu să strâmbe expresiv din buze.— Drace ! spuse el scurt. Dă-mi de băut, fiule.Cavalerul umplu trei păhărele, pe care cei trei asediaţi le dădură peste cap.

— Cred, spuse cavalerul, că asediul se va termina curând.— Dumnezeule ! exclamă Catho, credeţi c-o să ne ardă ?— Cred, răspunse bătrânul. Ei, o să-ţi închipui că te şi afli în purgatoriul din care vei trece drept în raiul pe care-l meriţi.— Catho ! interveni deodată cavalerul, ce se află după acest zid ?— Ce să fie ?... Casa vecinului meu, negustorul de păsări vii.— Te înţeleg, fiule ! exclamă tatăl. Să încercăm să trecem la negustorul de păsări.Cavalerul apucă târnăcopul şi începu să bată în zid. Bătrânul Pardaillan îl opri cu un semn:— Omul de alături o să audă loviturile şi o să-i vestească pe guarzi: în loc să fugim o să le deschidem drumul spre noi.— Trebuie să riscăm, spuse calm cavalerul. Prefer să mor într-o luptă corp la corp, decât în flăcările ce vor cuprinde curând această casă...— Dă-i înainte, fiule !Loviturile de târnăcop începură să răsune înăbuşit.Zidul era gros, solid. Din fericire, tărăboiul de afară continua. Dar la baza casei începură să se adune legături de vreascuri.Momentul era hotărâtor.— Numai dacă negustorul de păsări n-ar auzi! bombăni bătrânul Pardaillan, pe când fiul dădea lovituri puternice, ca de miner care răscoleşte pământul.Catho făcu semn bătrânului să vină la fereastră şi îi arătă cu degetul pe cineva care, în plină stradă, se jelea, îşi frângea mâinile şi îşi smulgea părul:— E negustorul de păsări ! zise ea.În momentul acela mulţimea de afară începu să urle: Crăciunul ! Crăciunul !— Mă întreb ce caută Crăciunul în istoria asta ? zise bătrânul Pardaillan.Auzul nu-l înşelase. Într-adevăr, mulţimea striga „Crăciun" numai pentru că se dăduse foc legăturilor de nuiele şi bucuria venea de acolo că doi oameni, pe care nu-i văzuse vreodată, urmau să fie arşi de vii. Se pare că, pe lângă asta, este un spectacol plin de veselie să priveşti chinurile unor semeni (dovadă sunt mulţimile cărora şi azi le place să asiste la ghilotinări). Cei ce guvernează oameni ar trebui să ţină seama de această înclinaţie a mulţimii. Fără ea, de mult s-ar fi desfiinţat tortura. Ce să mai lungim vorba, mulţimea striga din tot sufletul „Crăciun" !Câteva clipe mai târziu bucuria se preschimbă în delir: într-adevăr, o pală groasă de fum se ridică spre cer şi curând flăcările ţâşniră în limbi mari, roşii, ce lingeau zidurile casei.Ce se întâmpla cu asediaţii ?Maurevert arunca întunecate priviri de satisfacţie asupra pojarului şi, repetând gestul schiţat la Luvru de către cavaler, îşi mângâia obrazul, obrazul şfichiuit de spada lui Pardaillan.Casa fu arsă. O judecată sumară, socotită cu desăvârşire dreaptă, într-o epocă în care ideea de dreptate abia scâncea. Azi, a progresat: a şi ajuns la primele ei gângăveli ; să sperăm că, în câteva mii de ani, va învăţa să vorbească.Pe scurt, casa arse până la temelii. Cu mare greutate reuşiră după aceea să stingă focul care cuprinsese câteva case vecine şi ameninţa întreaga stradă. Câţiva vecini suferiră pierderi grele ; dar nu asta era principalul; important era că Maurevert, Quelus şi Maugiron putură să se întoarcă la Luvru, ţinându-se de braţ. Era pentru prima oară când cei doi curteni fraternizau astfel cu spadasinul.Maurevert fu primit de regina Caterina de Medicis. Cei doi curteni fură la rândul lor primiţi de ducele de Anjou.— Doamnă, îi zise cel dintâi reginei-mame, în faţa lui Nancey, care, de necaz era gata să capete gălbenare, doamnă, Majestatea Voastră e răzbunată: l-am prins pe tânărul borfaş ca pe o vulpe în vizuină şi l-am afumat, adică l-am fript de-a binelea, la un foc de sărbătoare cu care i-a ars casa. Dacă n-ar fi fost Quelus şi Maugiron, care m-au întârziat cu încetineala lor, totul s-ar fi terminat încă de acum două ceasuri.— Maurevert, zise Caterina, ii voi vorbi regelui despre dumneata.— Majestatea Voastră mă copleşeşte. Dar lucrul cel mai frumos în toată povestea este, la urma urmei, arderea acelui obraznic, pe care l-aş fi putut oricum ucide la primul prilej. Măreaţă a fost însă marea bucurie a populaţiei, când i-am spus că ardeau nişte hughenoţi.— Tăcere ! şopti regina cu un zâmbet răutăcios. Nu ştiţi că facem cu adevărat pace ?— Ei, doamnă, asta nu împiedică pacea... dimpotrivă ! răspunse Maurevert care, ştiindu-se de neînlocuit, lua uneori faţă de suverană acest ton de independenţă lipsit de etichetă, care reprezintă suprema dibăcie a servitorilor sus-puşi.La rândul lor, Quelus şi Maugiron spuseră ducelui de Anjou:— Monseniorul este răzbunat... Fără ajutorul lui Maurevert, care a avut nişte şovăieli de neînţeles, v-am fi putut da ştirea încă de acum un ceas. În sfârşit, s-a făcut ! Obraznicul n-o să vă mai înfrunte niciodată. A murit ars de viu împreună cu alte câteva puşlamale ca el, care voiau să-l apere.

— Sunteţi într-adevăr nişte buni prieteni, le spuse ducele de Anjou, aşternându-şi un suliman pe sprâncene. Aş vrea să fiu rege numai să vă pot răsplăti după merit.XLCUM DOMNUL DE PARDAILLAN-FIUL NU L-A ASCULTAT DIN NOU PE DOMNUL DE PARDAILLAN-TATALIată însă că pe când curtenii pe de o parte, iar Maurevert pe de alta sărbătoreau astfel moartea duşmanului, celor doi Pardaillan li se întâmplă o aventură, care merită să fie povestită aici.Nici Pardaillan-tatăl şi nici fiul nu muriseră. Au scăpat cu bine din flăcări şi iată cum:În momentul când luară foc nuielele şi izbucniră flăcările, odaia în care se refugiaseră cei asediaţi se umplu de un fum alb şi mirositor, asemănător celui ieşit dintr-un lemn tare uscat. Dar oricât de bine ar fi mirosit fumul, îi ameninţa totuşi curând cu asfixierea.Cavalerul, care izbea cu târnăcopul de vreo cinci minute, se opri o clipă, lac de sudoare. Bătrânul Pardaillan luă târnăcopul şi continuă munca pe bâjbâite, fiindcă nu se mai vedea nimic.Se scurseră astfel câteva minute pline de îngrijorare. Răsuflarea celor trei nefericiţi devenea tot mai anevoioasă şi începuseră să-şi vadă moartea cu ochii, moartea îngrozitoare care-i aştepta acolo, când, dintr-o ultimă lovitură, puternică şi disperată, târnăcopul străpunse zidul şi căscă în el o gaură destul de mare.Atunci cei doi bărbaţi şi Catho, care avea putere cât două femei, începură să smulgă în grabă cărămizile şi molozul şi făcură în două minute o gaură destul de mare prin care să poată trece.Trecură dincolo, e drept puţin cam zgâriaţi, dar trecură ! Era şi timpul ! Văpăile vuiau acum, iar bârnele şi grinzile trosneau.Cei trei asediaţi nimeriră într-un fel de pod unde vecinul îşi ţinea sacii cu grăunţe pentru păsările pe care le creştea. Podul era închis cu o uşă veche căreia îi smulseră broasca cu o lovitură de târnăcop. Apoi se repeziră pe o scară ce ducea la bucătăria negustorului de păsări.Bucătăria avea o uşă ce dădea spre prăvălie, dar de acolo se ieşea în stradă, deci în plină capcană. În cealaltă parte dădea spre o curte destul de mare, cu cele patru laturi ocupate de coteţe de păsări.— Să fugim ! zise Catho.— O clipă, răspunse bătrânul Pardaillan.—Da, să respirăm puţin ! adăugă cavalerul. Era gata să pierdem acest obicei.— Vreau să spun că îmi mai amintesc foarte greu cum se respiră, continuă soldatul.Toate aceste glume nu-i împiedicau să cerceteze cu atenţie locul unde se găseau. Curtea era împrejmuită cu ziduri destul de înalte, însă uşor de trecut, dacă te urcai pe acoperişul unuia dintre coteţe.Cavalerul se căţără cel dinţâi, sprijinindu-se în braţe pe coteţul din fund. Ii întinse mâna lui Catho care într-o clipă ajunse lângă el, apoi veni rândul bătrânului Pardaillan. De acolo până la creasta zidul ui era un fleac. O dată ajunşi sus pe zid, nu mai avură decât să se lase să cadă pe pământ. Astfel poposiră în grădina destul de mare a unui zarzavagiu. Aşadar, erau salvaţi.— Ce-ai să faci acum ? întrebă bătrânul mercenar pe stăpâna fostului han ajuns în prezent o ruină fumegândă.Catho oftă.— Sunt ruinată, spuse ea. Ce să mă fac ?— Nu peii veni cu noi, trebuie să ne despărţim.Cavalerul, găsind că tatăl său se poartă poate cu destulă nerecunoştinţa, voi să intervină.— Dacă vine cu noi, continuă soldatul, ne vor prinde şi pe noi şi pe ea: o funie frumoasă pentru toţi trei ! Mahalaua vagabonzilor e la doi paşi. Catho să se refugieze acolo. Nimeni n-o să mai pună mâna Pe ea. Cât despre noi, vom vedea. Ce zici, Catho, fetiţo, nu ţi se pare că-i mai bine aşa ?— Foarte bine ! răspunse ea. Dacă-i vorba să plec,« pot s-o fac cât de repede. Dar cum să mă descurc « fără nici un ban ?— Întinde şorţul !Catho ridică colţurile şorţului. Bătrânul Pardaillan îşi descheie brâul de piele şi, nu fără un oftat de despărţire, îi răsturnă întreg conţinutul în şorţ. Ochii lui Catho se luminară.— Păi aici sunt aproape cinci sute de scuzi, exclamă ea.— Mai mult de şase sute, fato !— E mai mult decât făcea toată cocioaba !...— Ia banii fără multă vorbă. Ai să-ţi zideşti un alt han şi poate că într-o zi ai să ne ajuţi să-l ardem şi pe el. Vezi însă să nu-l mai botezi hanul „La Ciocanul care bate" !— Şi cum să-i spun ?

— Drace... Toţi ne cred morţi... Botează-l „La cei doi morţi care vorbesc" ! O să fie cam lung, în schimb e poetic şi sentimental. Adio, Catho !

— Adio ! îi spuse şi cavalerul. Îmi pare rău că nu pot să dau şi eu ceva pe lângă scuzii tatălui...— Ba da: puteţi să-mi faceţi şi dumneavoastră un dar, domnule cavaler ! exclamă cu însufleţire Catho...

— Dar ce ? întrebă cavalerul mirat.Catho ii întinse obrazul şi ea, femeia uşoară, roşi... Cavalerul zâmbi şi o sărută din toată inima pe amândoi obrajii, ceea ce fu mai mult decât ceru» Catho.Cei doi bărbaţi se îndepărtară apoi grăbiţi, ieşiră pe poarta grădinii şi se pomeniră într-o străduţă care dădea în strada Roi-de-Sicile.Catho se topi îndată în ulicioarele înguste şi întunecate care înconjurau cartierul vagabonzilor.Domnul de Pardaillan-tatăl, urmat de fiu, străbătu grăbit străduţa şi ajunse în strada Roi-de-Sicile ; de-acolo, luând-o la dreapta, cei doi intrară pe strada Saint-Antoine, marea arteră a Parisului din vremea aceea.— Bine ! Acum să stăm puţin de vorbă despre treburile noastre, spuse bătrânul soldat. Mi se pare că s-au cam încurcat iţele.— Mie mi se par dimpotrivă foarte limpezi ! răspunse cavalerul. Suntem amândoi într-o situaţie de răzvrătire făţişă.— Dar ce dracu căutai în hruba aceea ?— Care hrubă, domnule ? „La Ciocanul care bate"?— Nu acolo, ci la Luvru. Ce-ai făcut, rămâne insă făcut şi să nu mai vorbim de asta ! Mă atrage grozav marea limpezime despre care vorbeşti, e într-adevăr foarte simplu: spânzurătoarea sau poate butucul. Ce să facem ? Ce-ai zice de o plimbare în afara Parisului ? Mi se pare că a trecut mult timp de când n-am mai bătut împreună drumurile Franţei. Ţine seama, fiule, că a venit primăvara şi acum plimbările sunt o adevărată desfătare. Cred că în privinţa asta eşti de aceeaşi părere cu mine ?Umblau astfel, privind liniştiţi în jurul lor, fără să-şi dea osteneala să se ascundă.De altfel strada Saint-Antoine, pe care mişunau, burghezi, oameni cu felurite treburi, negustori, le oferea o bună ascunzătoare: se pierdeau în mulţimea destul de mare a trecătorilor.— Tată, răspunse Pardaillan, îmi este cu neputinţă să părăsesc acum Parisul...Bătrânul soldat se încruntă.— Cu neputinţă ! Sper că nu vrei să fim spânzuraţi amândoi ? Sau sfâşiaţi ? Sau zdrobiţi de vii pe roată ?...— Nu, tată, te rog din suflet să pleci... Eu însă trebuie să rămân... Dar ce se întâmplă acolo ? Se aud ţipetele unei femei, să alergăm, domnule, să alergăm într-acolo !...Acestea fiind spuse, cavalerul se şi avântă. Bătrânul Pardaillan îl trase de braţ şi, cu o sinceră tristeţe, însoţită de o duioasă severitate, uimit de purtarea fiului său, îi zise:— Încotro mai alergi ? în ce naiba te mai amesteci ? Deci, e-adevărat ? Nu ţii deloc seama de vechea mea experienţă ? Iţi baţi joc de bunele sfaturi pe care ţi le-am dat ? Nu vrei să te fereşti nici de bărbaţi, nici de femei, nici de inima ta ?— Ah, domnule ! exclamă cavalerul, ceea ce am văzut la bărbaţi mă sileşte să-i dispreţuiesc aproape pe toţi ; mă tem de femei ; iar cât despre inima mea, o blestem pentru renghiurile pe care mi le joacă ! Vezi deci că ţin seama de părerile dumitale şi, de altfel, respectul pe care ţi-l datorez mă obligă s-o fac.Spunând acestea, dintr-o smucitură cavalerul se smulse din strânsoarea tatălui şi se repezi spre ţipetele ce deveneau tot mai ascuţite şi pline de groază. Bătrânul soldat rămase o clipă încremenit, apoi mormăi:— Uite ce înseamnă pentru el să-mi urmeze sfaturile ! Cred că o să termine pe eşafod ! Nu mai rămâne altceva de făcut decât să-l însoţesc ! Să mergem !Se avântă şi el spre marea mulţime adunată de-a curmezişul străzii Saint-Antoine şi care-l înghiţise pe cavaler în vâltoarea ei. Iată ce se întâmplase: În acel punct al străzii, deasupra prăvăliei unui negustor de ierburi de leac şi buruieni uscate, a cărei firmă fusese închinată „Marelui Hippocrat«, numitul negustor pusese încă demult să se construiască o firidă. În această firidă aşezase o statuetă de lemn vopsit, înfăţişând un venerabil moşneag îmbrăcat într-un veşmânt grecesc, având o barbă mare şi care nu era altul decât marele Hippocrat în persoană.Treptat, acest personaj îşi schimbase însă identitatea.În mintea cumetrelor din cartier, el încetase să mai fie un medic grec şi fusese transformat în sfânt. Costumul şi barba contribuiseră într-adevăr la această ] schimbare, un fel de metamorfoză bizară dar deloc surprinzătoare. Negustorul de ierburi de leac se ferea cu atât mai mult să spună clientelei adevărul, cu cât, din acest motiv, prăvălia lui devenise mai atrăgătoare. Marele Hippocrat devenise astfel, treptat şi pe nesimţite, marele Sfânt Anton.Lucrul deveni oficial şi de necontestat în ziua când apoticarul, şiret ca un spiţer ce era, avu ideea să întărească credinţa publică, punând să se aşeze în mâna lui Hippocrat o sfoară şi la capătul ei un purceluş tot din lemn sculptat ; de atunci nu mai putea încăpea nici o îndoială. Cu toate acestea firma continuă să poarte neschimbat numele lui Hippocrat,!Aşa cum făcuseră în alte numeroase puncte ale Parisului, zeloşii slujitori ai bisericii aşezaseră sub firidă, dinaintea intrării în prăvălie, o masă cu uni coş în care urmau să se adune darurile credincioşilor sfântului Anton. Cei mai bogaţi puneau în el câte o monedă sau un ban de cinci ; săracii aruncau câte 1 o para ; în sfârşit, cei mai lipsiţi puneau în coş pâine sau zarzavat pentru supa sfântului Anton, iar ceicare n-aveau

chiar nimic îşi făceau cruce şi se rugau. Aceştia din urmă erau destul de prost văzuţi de cei trei sau patru zeloşi bandiţi care păzeau neîntrerupt coşul, fapt pentru care, la urma urmei, nu puteau fi învinuiţi de erezie.Se înţelege de la sine că, în fiecare seară, călugării cerşetori ai mânăstirilor veneau să pună mâna pe conţinutul coşului, sau cel puţin pe ceea ce mai rămăsese din el, întrucât vrednicii supraveghetori erau, fireşte, primii care-şi luau partea leului.Acestea fiind spuse, vom înţelege indignarea publică şi mânia sacră a supraveghetorilor coşului cu ofrande atunci când un burghez, trecând pe acolo, refuză hotărât să-şi dea obolul. I se strigă:— Salută-l cel puţin pe marele Sfânt Anton!— În genunchi ! Cere-ţi iertare !— Dar, se împotrivi burghezul, acesta nu-i Sfântul Anton, ci Hippocrat !Cuvintele lui fură luate drept o profanare. Zeloşii şi pioşii supraveghetori ai coşului se aruncară asupra burghezului, îl stâlciră în bătaie şi îi furară tot ce avea la el, strigând:— Moarte hughenotului !— Moarte nelegiuitului ! repetă mulţimea supusă Şi încântată că-şi poate folosi mâinile.În momentul acela, trecu pe acolo o litieră trasă de un cal alb şi în care se găsea o tânără femeie cu privirea blândă şi chipul plin de expresie. Litiera fu fireşte oprită de mulţime şi tânăra femeie îndepărtăperdelele să vadă ce se întâmpla. Când îl recunoscu pe burghezul maltratat ea începu să strige:

— Vai, dar cel bătut este ilustrul Ramus ! Oh! e-o ticăloşie !— Burghezul, auzind acest glas prietenos, îşi dădu toată osteneala să se apropie de litieră.

— Lăsaţi-l! striga tânăra femeie. Vă spun din nou că este învăţatul Ramus !Mulţimea nu înţelese decât un singur lucru: că femeia luase apărarea „hughenotului", apoi, observând că litiera nu purta nici un fel de armoarii, dovadă că femeia nu era aristocrată şi, prin urmare, nu-i datorau nici un respect, strigă în cor:— Moarte necredincioasei! Să fie arşi amândoi! Un rug să-l înveselească pe Sfântul Anton !Litiera fu îndată înconjurată, iar mulţimea care până atunci mai curând se distrase, deveni deodată mânioasă şi se înfierbântă din propriile-i strigăte; situaţia deveni în câteva clipe ameninţătoare pentru tânăra femeie, care începu să strige după ajutor. Ramus, cu faţa însângerată, cu hainele sfâşiate, se agăţă cu disperare de perdelele litierii.— Loc ! Loc ! tună deodată un glas pătrunzător. Un tânăr se repezi cu capul înainte prin mulţime, îndepărtându-i cu lovituri de pumn pe cei mai îndârjiţi, ajunse la litieră şi acolo, scoţând la iveală o spadă cât toate zilele, dădu lovituri furioase asediatorilor mai apropiaţi.În jurul cavalerului de Pardaillan, căci despre el era vorba, se formă un cerc.Tânăra femeie, văzând ajutorul neaşteptat, prinse din nou curaj şi îi întinse mâna bătrânului Ramus, care se căţăra în litieră, murmurând:— De data asta sunt salvat... dar e păcat că mulţimea poate ajunge la asemenea rătăciri...„De data asta" spunea bietul savant ! Nu ştia că puţin după aceea avea să cadă victimă unui atac asemănător ! în orice caz, litiera porni. Mulţimea, văzând că-i scapă prada, începu să urle cumplit, însă fulgerătoarea Giboulée descria cu vârful ei cercuri atât de largi, încât în jurul cavalerului se făcu un gol, asemenea cercului de foc care opreşte o haită de lupi.Totuşi, cei mai furioşi vrură să se repeadă din nou într-un asalt disperat, dar din ultimele rânduri răsunară strigăte de durere şi mulţimea se împrăştie ca în faţa unui uragan: era domnul de Pardaillantatăl, care sărise în ajutor şi-şi mânuia aşa de bine spada, încât în câteva clipe ajunse lângă litieră, în partea opusă fiului său.Cu o asemenea escortă litiera era destul de bine apărată să poată înainta repede. Şi pentru că, în cele din urmă, nu se ştia prea bine despre ce fusese vorba, mulţimea se opri mulţumindu-se să-i ameninţe cu pumnul pe cei doi salvatori care, după ce parcurseră vreo sută de paşi, îşi vârâră spadele la loc în teacă. Continuându-şi drumul, litiera o luă la dreapta.După trecerea primejdiei, Pardaillan-tatăl veni lângă Pardaillan-fiul şi bombăni:— De ce dracu te-ai mai băgat şi în istoria asta ?Cavalerul nu răspunse: era profund emoţionat de faptul că litiera mergea pe acelaşi drum pe care-l făcuse şi el în ziua când o urmărise pe Doamna în negru, în intenţia de a-i spune cu toată hotărârea că o iubeşte pe fiica ei Loîse !Dar cu atât mai mult crescu această emoţie când litiera intră în strada Barrés !... În colţul acestei străzi o aşteptase el cu atâta răbdare pe Doamna în negru, căreia de altfel nici nu îndrăznise să i se adreseze ! în sfârşit inima cavalerului începu să bată şi mai puternic când litiera se opri în faţa casei unde o văzuse el intrând pe Jeanne de Piennes !...Bătrânul Ramus coborî din litiera, urmat de tânara femeie care sări sprintenă jos.— Intraţi, spuse cu glasul ei plăcut, intraţi bunul meu părinte. Trebuie să vă odihniţi puţin şi spre a vă veni în fire veţi bea mai ales din băutura aceea pe care m-aţi învăţat cum s-o fac.

— Sunteţi o copilă încântătoare ! zise Ramus, care nu părea prea tulburat de ceea ce i se întâmplase. Mă bucur mult că mă pot odihni în tovărăşia dumneavoastră.Şi pe când uşa se deschise la loviturile ciocanului, învăţatul intră în casă. Atunci tânăra se întoarse, spre cavaler şi tatăl său.— Intraţi, spuse ea cu acea caldă autoritate pe care o au unele femei — singura autoritate căreia nu i te poţi împotrivi, fiindcă vine din inimă.Cei doi bărbaţi se su puseră şi o urmară pe aceea pe care o salvaseră. Cavalerul tare ar fi vrut să plece, insă curiozitatea de-a cunoaşte casa în care intrase mama Loisei fu mai puternică.Interiorul casei avea un aspect burghez. Pătrunseră într-o sufragerie şi doamna porunci unei slujnice să aducă răcoritoare. Umplu ea însăşi cupele cu un vin spumos, care, de la primele sorbituri, cuceri întreaga admiraţie a bătrânului Pardaillan.— Domnilor, spuse ea apoi, numele meu este Mărie Touchet. Îmi veţi face oare favoarea să-mi spuneţi cui îi datorez faptul că am rămas în viaţă ?Cavalerul era pe cale să deschidă gura, când bătrânul mercenar îl călcă pe picior şi se grăbi să răspundă:— Doamnă, mă numesc Brisard, fost sergent în armata regelui, iar tânărul meu camarad aici de faţă şi care e gentilom se numeşte domnul de la Roehette.— Ei bine, zise Mărie Touchet, domnule Brisard şi dumneavoastră, domnule de la Roehette, n-am să vă uit numele cât voi trăi.Vorbele nu erau nimic ; tonul cu care fuseseră rostite îl răscoli de emoţie pe cavaler, care exclamă:— Doamnă, după înfăţişare şi după glas, ghicesc că sunteţi tot atât de bună pe cât sunteţi de frumoasă.Sunt mai fericit decât aş putea s-o spun, că am meritat simpatia pe care privirea domniei-voastre ne face cinstea s-o exprime tatălui meu şi mie.— Tatăl domniei-voastre ? întrebă Mărie Touchet uimită.— Asa-i place să mă numească, sări bătrânul Pardaillan, pentru că îi dau sfaturi izvorâte din proprie experienţă.Convorbirea mai continuă câteva minute. Mărie Toucchet mulţumi celor doi salvatori în cuvinte calde. Stărui să-i promită că vor veni s-o vadă, lucru la care ei nu se învoiră. Bătrânul Ramus strânse la rândul lui mâna celor doi aventurieri care, după un timp, plecară.„Ce legături poate avea Jeanne de Piennes cu doamna de la care am plecat ?" se întreba cavalerul.— Mă întreb la ce ne foloseşte să ne expunem viaţa pentru asemenea necunoscute ! zise bătrânul mercenar. Un bătrânel cu care nu ne vom mai vedea niciodată şi o femeie, e drept, încântătoare, dar care nu ne ţine de cald. Bună treabă, cavalere ! Fără să mai punem la socoteală că erai pe cale să-ţi spui numele, deşi trebuie să ne ascundem... să ne ferim de tot Parisul.— Vai, tată, crezi oare că femeia aceasta, care ne datorează viaţa, ar fi în stare să ne trădeze ? N-ar face-o nici dacă nu ne-ar fi îndatorată. Are privirea prea cinstită şi faţa prea deschisă.— În clipa asta m-aş teme şi de cel mai bun prieten, zise Pardaillan, clătinând din cap. Acum însă vino să găsim undeva un culcuş sigur, din moment ce ţii neapărat să rămânem în acest Paris infernal.Mărie Touchet primi a doua zi vizita regelui Carol al IX-lea, care veni, ca de obicei, neînsoţit şi în taină. Ea-i povesti cele întâmplate în ajun şi adăugă: — Scumpul meu sire, dacă mă iubiţi câtuşi de puţin, vă rog să-l răsplătiţi pe acel bătrân sergent numit Brisard şi pe tânărul gentilom atât de viteaz, domnul de la Rochette.— O voi face, spuse regele, o voi face scumpa mea Mărie. Fiţi sigură că cei doi se vor bucura de răsplata regelui Carol.Vizita aceasta avu numeroase urmări.Prima: regele porunci ca Brisard, un fost sergent, precum şi un tânăr gentilom numit de la Rochette să fie căutaţi stăruitor şi aduşi la palat în clipa în care vor fi găsiţi.A doua urmare fu că în aceeaşi seară se dădu un edict, care interzicea adunarea ofrandelor pentru biserică, lângă diferite statui de sfinţi aflate la Paris. A treia îl privea pe negustorul de ierburi de leac din strada Saint-Antoine, care a primit ordin să-şî schimbe de îndată firma, dacă nu voia să i se închidă Prăvălia. Primul ordin n-avu nici un efect; într-adevăr, în ciuda căutărilor neîntrerupte nu putură fi găsiţi nici Brisard şi nici la Rochette. Regele fu foarte supărat şi marele staroste al jandarmeriei căzu în disgraţie.Al treilea ordin fu îndeplinit pe loc şi nu avu nici o urmare: ofiţerul care-i făcu cunoscut negustorului de ierburi medicinale aşteptă ca schimbarea să se facă în faţa lui. Droghistul chemă un pictor care şterse cuvintele „La marele Hippocrat".— Ce trebuie să pun în loc ? întrebă pictorul.Spiţerul zâmbi zeflemitor şi răspunse:— Din moment ce trebuie să-mi schimb firma puneţi: „La marele sfânt Anton". Ofiţerul aprobă în totul această pioasă alegere şi dădu asigurări că Majestatea sa va fi foarte mulţumită.

Astfel, porunca regelui fusese îndeplinită fără să fie, şi firma fu de atunci încolo armonios întregită cu purceluşul de lemn sculptat. Această schimbare de firmă trecu neobservată în cartier, ca şi urmărirea lui Brisard şi a tovarăşului lui, care nu fu observată în Paris.A doua poruncă a regelui, adică edictul privitor la 1 ofrandele cerute cu forţa în aproape tot Parisul, produse însă o zarvă grozavă. Predicatorii tunau şi fulgerau în toate bisericile. Unul dintre cei care anunţau edictul fu bătut cu pietre; un altul, aruncat în Sena. Se produseră acte de răzvrătire şi răscoale. Asa se întâmplă că domnul de Pardaillan-fiul, neascultând din nou de tatăl său, intră în istorie fără să ştie.XLIADĂPOSTULPărăsind casa din strada Barres, tatăl şi fiul discutau, plimbându-se pe malul Senei, despre locul unde să se ascundă şi despre ceea ce mai aveau de făcut. Tot vorbind, mergeau de-a lungul fluviului în jos şi tocmai erau gata să treacă de o cârciumă în care veneau de obicei marinari.— Mi-e foame ! zise cavalerul, aruncând o privire înăuntrul cârciumii, care, înconjurată de o grădină aşternută cu verdeaţă proaspătă, avea o înfăţişare dintre cele mai atrăgătoare.— Şi eu turbez de sete ! zise bătrânul mercenar. Să intrăm !Dar, când să se îndrepte spre intrare, se opriră brusc.— Sper că ai destui bani să plăteşti o omletă şi o garafă de vin ? întrebă tatăl.Cavalerul se scotoci şi făcu semn că nu.— I-am dat tot lui Catho ! continuă bătrânul ostaş. Ce m-o fi apucat ?— Domnule, cred că nu trebuie să ne pară rău. Catho ne-a scăpat viaţa...— Nu zic ba, dar dacă murim de foame şi de sete, înseamnă că n-a scăpat mare lucru !...Cei doi bărbaţi se îndepărtară de cârciumă oftând. Trişti şi tăcuţi, ei porniră mai departe pe malul fluviului şi gândurile lor deveniră nespus de melancolice, în momentul când, în spatele lor, auziră un duduit şi ceva care aluneca cu toată iuţeala, li se împletici printre picioare.Acel ceva era Pipeau ! Iar Pipeau, alergând cât îl ţineau labele ca să-şi ajungă din urmă stăpânul, mârâia tare printre fălcile încleştate. Câinele care mârâie astfel îi vesteşte pe oameni că nu trebuie să se atingă de ceea ce ţine el în bot.Într-adevăr, Pipeau, credinciosul Pipeau îşi urmase stăpânul pas cu pas, asistase la încăierarea din strada Saint-Antoine şi împărţise chiar câteva muşcături zdravene în jurul lui, apoi se culcase în faţa uşii de la intrarea casei Măriei Touchet, după ce cavalerul intrase acolo. În sfârşit, se ţinu după el la ieşire. Tot mergând în urma lui, îşi spunea ceea ce cavalerul îi spusese tatălui său: „Mi-e foame !«Şi Pipeau, în judecata lui, pe care n-o complica nici una dintre îndoielile omeneşti, judecată simplă, limpede, de o logică profundă şi de necombătut, adăugă: „Din moment ce mi-e foame, trebuie să mănânc !"În virtutea aceleiaşi logici, pe care noi am îndrăzni s-o calificăm drept de nezdruncinat, câinele, urmărindu-şi stăpânul, începu să se uite la dreapta şi la stânga după de mâncare, de vreme ce-i era foame !Mai multe grămezi de gunoi pe care le adulmecă nu conţineau nimic atrăgător, iar Pipeau îi arătă fiecărei grămezi dispreţul în cel mai cinic mod, adică după obiceiul câinilor care nu cunosc locurile publice de uşurare. De altfel, asemenea locuri nici nu fuseseră inventate.Pipeau se întreba tocmai — prin căscături repetate — dacă n-o să moară de foame când, deodată, se opri cu botul puţin într-o parte şi cu vârful cozii drept în sus.În vremea asta, cavalerul şi tatăl său îşi continuau drumul şi cotiră la dreapta, pe malul Senei. Pipeau ramase locului, fiindcă zărise geamul unui negustor de preparate din carne, cu alte cuvinte al unui cârnăţar. Era acolo o expoziţie de toată frumuseţea, care se termina printr-un şir de pulpe de porc afumat, dintre cele mai atrăgătoare.Pipeau trăgea cu ochiul la ultima din rând, spunându-şi: „Iată tocmai cina ce mi -ar trebui, asta e !"Pipeau, câine hoţ, dacă există asemenea specie pe lume, nu era dintre aceia ce se pierd în multe visări şi în lungi contemplări.Îşi compuse mutra cea mai cinstită, cea mai nepăsătoare la bunurile acestei lumi şi se strecură pe nesimţite spre tejghea.— Un câine cu adevărat frumos ! spuse cârnăţarul din fundul prăvăliei.Tot atunci sări însă de pe scaun şi se repezi urlând: — Hoţul ! Puneţi mâna pe el ! Puneţi mâna pe el !Timp pierdut ! Ţipete zadarnice ! „Frumosul câine se şi afla departe şi fugea din ce în ce mai repede.— Mi-a şterpelit cea mai frumoasă pulpă afumată ! constată cu tristeţe cârnăţarul. Ah ! ce câine păcătos !Într-adevăr, Pipeau apucase gingaş cu botul una dintre pulpe şi fugi cu ea cât putu de repede. Dacă mezelarul exagera spunând că era cea mai frumoasă, trebuie totuşi să mărturisim că pulpa afumată era de o mărime respectabilă şi tot atât de gustoasă pe cât şi-o putea dori un câine cinstit. În câteva minute, Pipeau îl ajunse din urmă pe cavaler şi i se încurcă printre picioare. Apoi, încredinţat că nu-şi va mai pierde stăpânul, se culcă pe nisip şi se pregăti să-şi sărbătorească desconerirea sau. mai bine zis, prada.

Dar bătrânul Pardaillan îl văzuse!... Se aruncă asupra câinelui şi îi smulse pulpa afumată. Pe când Pipeau îl privea cu o mirare ameninţătoare, îi spuse: — Azi dimineaţă ţi-am oferit o spată de iepure gata friptă, acum poţi şi tu să-mi oferi o treime din pulpa ta afumată ! Iată cina noastră, fiule !— Ţi-am atras atenţia cu străşnicie să nu mai furi ! îi spuse cavalerul cu seriozitate lui Pipeau.Acesta dădu încetişor din vârful cozii, ceea ce însemna că făgăduia să nu mai facă altădată.Cei trei prieteni, vrem să spunem cei doi oameni şi câinele, se aşezară pe nisipul de pe mal.Bătrânul Pardaillan scoase pumnalul şi împărţi pulpa în trei. Astfel, cavalerul şi tatăl lui putură să cineze în ziua aceea.După ce terminară pulpa afumată de porc, scoaseră apă din Sena, care curgea limpede şi rece la vale şi băură toţi trei, cei doi oameni din căuşul palmei, iar câinele lăpăind.Această cinăneaşteptată, deşi fusese produsul unui furt, dădu puteri noi celor doi oameni. Gândurile lor negre se mai luminară puţin.— Acum trebuie să ne găsim un adăpost ! spuse bătrânul.— Un adăpost ! repetă mecanic cavalerul.Plecă fruntea cu tristeţe şi un oftat îi umflă pieptul.— Trebuie să ne găsim un adăpost ! spuse bătrânul Pardaillan cu glasul cel mai firesc, fără nici o amărăciune, ca unul care-şi petrecuse şaizeci de ani pe drumuri şi care, în fiecare seară, la căderea nopţii, se întrebase: „Unde am să mă culc ?"În această indiferenţă găseai toată resemnarea instinctivă a omului sărac, care ştie foarte bine că nu va avea niciodată un culcuş sigur şi care va fi întotdeauna foarte fericit să găsească un stejar stufos să-l ferească de ploaie şi o piatră bună, nu prea aspră, pe care să-şi pună capul.Dar fiul? Ei bine, prin mintea fiului treceau gânduri nelămurite care nu aparţineau timpului său şi care sunau cam aşa: „Din nefericire există deci oameni sărmani care caută un culcuş, pe când oraşul geme de atâtea palate."Iată cum tatăl reprezenta încă resemnarea evului mediu, iar fiul, deşteptarea Renaşterii...Dar să ne grăbim să trecem peste consideraţiile filozofice, fiindcă ceea ce-l întrista mai ales pe sărmanul cavaler era constatarea sfâşietoare a inferiorităţii lui sociale. Este foarte adevărat că o ramură a familiei Pardaillan avea o situaţie foarte bună, undeva în Languedoc. Este drept că numele era dintre cele mai onorabile şi mai prestigioase. Dar şi câtă sărăcie! Cum asta ? Era obligat să-şi caute un adăpost, un culcuş şi să împartă hrana furată de câine ! Avea buzunarele goale şi va rămâne poate aşa şi mâine şi-n vecii vecilor ! Şi tocmai el fusese cel care se gândise şi încă la ce ? La alianţa cu cea mai nobilă şi, fără îndoială, cea mai bogată familie din Franţa, spiţa Montmorency ?Nu era o nebunie ? Era jalnic ! Cavalerul îşi spunea:„Ce râs năpraznic i-ar scutura pe oamenii care trec, întregul Paris şi Franţa şi lumea întreagă, dacă cineva s-ar apuca să strige: Îl vedeţi pe coate-goale ăsta, care n-are un ban în pungă, care a cinat înfulecând o pulpă de porc furată de câinele lui, care nu ştie sub ce acoperiş o să doarmă la noapte, pe care poliţia îl caută să-l întemniţeze la Bastilia şi pe care călăul îl aşteaptă să-l spânzure sau să-l Scurteze de cap ? Ei bine, ăsta o iubeşte pe Loîse, pe fiica şi moştenitoarea familiei Montmorency !... Vai ce hohot de râs !"Şi, într-adevăr, cavalerul începu să râdă de unul singur.Bătrânul Pardaillan fu mai întâi uluit. Apoi îşi privi cu tristeţe fiu] şi înţelese cam ce se petrecea în sufletul lui, căci, punându-i o mână pe umăr, îi zise:— Curaj, cavalere ! Curaj, pe Pilat şi pe Barabas! Văd limpede ceea ce te sâcâie şi te face să ai totuşi ochii în lacrimi, deşi îţi rupi fălcile de râs. Suntem foarte săraci, nu-i aşa ? Ei, cavalere, pentru oameni ca noi mizeria este o bună tovarăşă, o iubită veselă, o petrecăreată care ne face semn cu ochiul, cu genunchiul şi cu încheietura mâinii. Ascultă, cavalere, am urât întotdeauna câinii graşi care, legaţi de blid cu un lanţ gros, trăiesc şi mor sclavi, aşa cum s-au născut. Totdeauna am îndrăgit şi am admirat vulpile care încearcă noaptea să-şi capete prin şiretenie prada, împotriva forţelor de temut ale omului. La fel şi lupul care, slab şi cu ochii de foc, cutreieră pădurea îmbătat de libertate. Priveşte-mă pe mine, cavalere, sunt una din acele vulpi, unul din acei lupi. Pe coarnele diavolului, cu spada în mână mă simt egalul regelui! în aceşti şaizeci de ani de mizerie am trăit mai mult decât ar fi putut să trăiască timp de mai multe generaţii o familie de burghezi sau de nobili. Ce-i viaţa, dragul meu ? Vântul care bate, ploaia care cade, colinele pe care se coc ciorchinii, dealurile pe care le cutreier călare, întregul pământ, aerul pe care-l respir, bucuria de-a mă vântura încolo şi încoace, de-a fi stăpânul trecător al clipei ce se duce, al tuturor acestor lucruri bune şi frumoase care alcătuiesc natura... Iată ce înseamnă viaţa, cavalere, iată ce înseamnă fericirea ! Tot restul seamănă cu lanţul netrebnic al câinelui legat de jalnicul lui blid... Oraşul, Parisul, viaţa printre oamenii care urăsc şi femeile care zâmbesc, viaţa oarbă şi neroadă, cu munca zdrobitoare de fiecare zi numai pentru dobândirea hranei zilnice, ah ! cavalere, asta nu-i viaţă, asta-i moartea de fiecare clipă ! Noi ne căutăm hrana şi un culcuş... Vino, cavalere, să ne prefacem în vulpi şi lupi... s-o luăm din nou I» drum... marele drum însorit de

aprilie şi cel întunecat de noiembrie, să pornim din nou în lungile noastre hoinăreli călăuzite de întâmplare. Şi astfel, vorbind, râzând sau chiar plângând, dacă vrei, vom străbate Franţa, vom vedea Italia, Germania, lumea întreagă, dacă aşa ne va fi placul !...La cuvintele bătrânului vagabond, cavalerul răspunse clătinând din cap — nu pentru că le privea, fără îndoială, ca nepotrivite — ci numai pentru că nu voia să părăsească Parisul, deoarece Loîse se afla acolo. Cel puţin aşa era convins, că ea se afla la Paris.— Aşadar, spuse din nou tatăl, nu vrei nici de astă dată să vii cu mine ?— Tată, ţi-am mai spus: mai bine mor decât să plec din Paris.— Bine, bine... Să ne întoarcem deci la prima noastră grijă: să ne căutăm un adăpost!— Cred, domnule, că am şi găsit unul, zise cavalerul.— Ia să vedem ! E vreun copac frumos cu frunza deasă ? Vreun han a cărei stăpână nu-ţi refuză nimic ?— Nimic din toate acestea, domnule, este un palat, cel al familiei Montmorency. Nobilul duce mi-a oferit ospitalitatea. Să mergem să i-o cerem pentru amândoi. Am motive să cred că ne va primi bucuros.— Da, însă uiţi fiule că odinioară i-am răpit fiica şi că acest onorabil mareşal trebuie să fie tare pornit împotriva tatălui tău ?— Te înşeli. Pica pe care ţi-a purtat-o, acum a dispărut. — Nu prea-mi vine să cred. Dar, în sfârşit, dacă te bucuri de ospitalitate la Montmorency, de ce n-ai spus-o mai din timp ? Nu mi-aş mai fi făcut atâtea griji. Iată deci că ţi-ai găsit culcuşul.— Şi pe al dumitale, tată. Pentru că n-aş suferi pentru nimic în lume ca eu să dorm într-un pat bun, ştiind că dumneata te perpeleşti pe tare...— Nu-ţi fă griji pentru mine. Dacă tu ai un adăpost, am şi eu unul.— Unde ?— Ce Dumnezeu ! La palatul Mesmes ! Vino, cavalere, te însoţesc până la bac şi-apoi o iau spre Temple. Astfel ne vom pune câte un picior în fiecare tabără. Iar dacă voi afla ceva nou cu privire la cele două prizoniere, te voi anunţa îndată.Gândindu-se puţin, cavalerul îşi dădu seama că acest plan este cel mai bun şi cel mai simplu, aşa că îl adoptă. Dând dovadă de o îndrăzneală exagerata, dar nu fără a lua unele măsuri de prevedere, cei doi Pardaillan porniră de-a lungul zidurilor palatului Luvru. Cavalerul îi arătă tatălui fereastra de pe care sărise.Ajungând la bac, care se găsea aproape în faţa palatului pe care Caterina îl construia pe locul fostei Ţiglării, tatăl şi fiul se îmbrăţişară. Bacul mai era încă pe celălalt mal, aşa încât cavalerul fu nevoit să mai aştepte un timp şi se folosi de el ca să-i spună tatălui:— Domnule, mi-ai făcut serviciul de-a merge la Deviniere să mi-l aduci pe Pipeau. Intâmplarea face că am mai lăsat acolo un prieten la care ţin destul de mult... mai ales din pricina numelui pe care-l poartă şi a amintirii pe care mi-o deşteaptă în acest moment.— E vorba de încă un alt câine ?— Nu, domnule, de un cal.— Drace, dar suntem bogaţi. Un cal, dacă e bun, face ceva parale.— E nemaipomenit, dar nu cumva să-l vinzi, tată !— De ce ? ,— Pentru că îl cheamă Galaor ! zise zâmbind cavalerul.— Galaor ? se gândi bătrânul drumeţ. Galaor ? unde am mai auzit eu de numele ăsta ? Galaor ?... Asta-i ! La Ponts-de-Ce. Domnul de Damville mi-a Povestit întămplarea când cineva, i-a salvat viaţa. Asta-i bună, deci tu eşti cel care l-ai salvat pe Damville ?Cavalerul zâmbi.— Şi tăceai chitic ! Dumnezeule, doamne !— Tată, în împrejurarea aceea n-am ţinut deloc seama de sfaturile dumitale.— Cred şi eu că n-am să-l vând ! Pe toţi dracii ! Galaor înseamnă poate o avere !În clipa aceea bacul trase la mal şi cavalerul se îmbarcă, pe când bătrânul ostaş, foarte bucuros, porni grăbit pe drumul către hanul Deviniere.Cavalerul oftă: era ziua lui tristă. Se gândea ce rău făcuse într-adevăr că, în acea aventură, nu dăduse ascultare tatălui, deoarece ajutându-l pe Damville îl scăpase cu siguranţă de la moarte, iar dacă acesta ar fi murit, n-ar fi răpit-o pe Loîse ! (N-aţi uitat cred, că în seara în care se împotrivise borfaşilor care-l atacaseră pe Damville, a aflat şi numele omului salvat de la bătrânul însoţitor al mareşalului. Cavalerul nu-i vorbise încă tatălui despre această poveste din tot felul de motive, printre care cel mai important era un simţământ de jenă. Dar în împrejurările de acum se gândise că tatăl său ar putea fi şi mai bine primit de Damville, dacă s-ar întoarce la palatul Mesmes călare pe Galaor.)Ajungând la palatul Montmorency, cavalerul, urmat de Pipeau, ceru să fie condus la mareşal.— Monseniore, zise el fără ocol, persoana căreia voiam să-i cer ospitalitate nu e la Paris...Fără a spune un cuvânt, mareşalul îl luă de mână pe cavaler şi-l conduse într-o cameră minunată.

— Cavalere, îi spuse el, într-o seară, regele Henric al II-lea, tatăl suveranului nostru de azi, l-a vizitat pe domnul conetabil de Montmorency. Fiindcă întârziase stând de vorbă cu conetabilul despre războaie şi bătălii şi nu voia să se mai întoarcă la Luvru, a dormit în această cameră, în care nu s-a mai culcat nimeni de atunci. Ea va fi a dumneavoastră, întrucât vă socot egalul unui rege şi vă mulţumesc pentru marea cinste pe care mi-o faceţi.După aceste cuvinte mareşalul ieşi să dea porunci slugilor de a-l servi pe cavaler ca pe un oaspete de seamă.Acesta rămase cu totul uluit de primirea ce i se făcea, fiind de departe mai frumoasă decât şi-ar fi putut-o închipui. Era încă sub această impresie când intră elveţianul care, foarte supus, venise să i se pună la dispoziţie în ce priveşte serviciul de la poarta principală. — Aş îndrăzni să-i mai pun o singură întrebare domnului cavaler, adăugă uriaşul.— Pune-o, prietene...— Câinele va rămâne şi el aici? Spun asta ca să Ştiu dacă să-i pregătim o tocătură gustoasă.Cavalerul nu-şi putu stăpâni râsul.— Pipeau ! spuse el. Cere-i scuze acestui preacinstit paznic şi încearcă de-acum încolo să-l respecţi. Pipeau lătra vesel.— Împăcarea s-a făcut ! zise cavalerul. Poţi să fii liniştit...Onorabilul elveţian se retrase încântat.In acest timp, domnul de Pardaillan-tatăl ajunse alergând la Deviniere şi se repezi la bucătărie întrebând cu un glas curtenitor:— Unde e Galaor ?— Galaor? zise Landry uimit. E în grajd. Dar omul pe care l-aţi rănit...— În care grajd, fir-ar al naibii! îl întrerupsei Pardaillan.— În cel din dreapta curţii, răspunse hangiul speriat. Cel mai frumos dintre grajduri, domnule ! Dar omul acela...Bătrânul aventurier nu mai aşteptă. Se şi repezi în grajdul cu pricina, urmat de jupânul Landry, care-i arătă un frumos cal roib, cu capul fin şi inteligent.— Iată-l pe Galaor ! spuse el. Dar rănitul...— Mă plictiseşti, jupâne Landry, cu vicontele dumitale d'Aspremont, exclamă Pardaillan, care începuse să-l înşeueze pe Galaor. E vina mea dacă a picat în vârful spadei ? Hai, spune, a murit ?— N-am vrut să spun că e din vina dumneavoastră, domnule.— Bine, atunci ce ? Trebuie să ne grăbim ! Dă-mi frâul... aşa, mulţumesc ! Bietul viconte ! îmi pare rău că l-am omorât !— Dar n-a murit, domnule !— Ei drăcie !... Ce ticălos ! Şi ce-ai făcut cu el?— Tocmai asta voiam să vă spun. După plecarea dumneavoastră, când şi-a revenit în fire, a spus că istoria asta o să vă coste scump !— Serios ? întrebă bătrânul oştean trăgându-l de frâu pe Galaor.— Şi că o să vă stoarcă atâtea ocale de sânge câte picături l-aţi făcut pe el să piardă.— O să-i fie cam greu. N-am în mine atâta sânge !— A cerut apoi să fie dus la palatul Mesmes !— Pe toţi dracii ! zise Pardaillan care se opri brusc şi începu să chibzuiască. Bine ! exclamă el deodată, o să le aranjeze Galaor pe toate.— Galaor o să vindece rana domnului viconte ? întrebă hangiul aiurit.— Da !... Să mergem ! La revedere, jupâne Landry, să ne despărţim fără supărare !— Cum, fără supărare ! bâigui hangiul schiţând un zâmbet. Dar, domnule, mi-aţi spus... m-aţi făcut săsper... ştiţi bine... vechea socoteală? V-aţi bătut chiar şi peste chimirul care scotea un sunet foarte Plăcut.— Pe Dumnezeu] meu că e-adevărat ! Dar n-ai noroc, jupâne Grégoire. I-am dat totul lui Catho ! Nu fă mutra asta nătângă. Catho nu-i o ibovnică de-a mea... În sfârşit, rămâne pe altă dată.— Lăsaţi-mi cel puţin calul, scânci Landry. Socoteam să mă achit cu calul !— Da, dar am nevoie de el să vindec rana domnului viconte d'Aspremont !Spunând acestea, bătrânul Pardaillan sări în şa şi se îndepărtă în trapul întins al lui Galaor, lăsându-l pe hangiu cu gura căscată şi amărât.În scurt timp ajunse la palatul Mesmes şi-l trimise pe Galaor la grajd, condus de Gillot, care recunoscu numaidecât fostul cal al mareşalului şi se întreba datorită cărei minuni animalul dispărut deodată este acum adus înapoi de omul care voise să-i taie urechile. Pardaillan nu întârzie să-i spună:— Adu-ţi aminte, prietene, că urechile tale îmi stârnesc o poftă grozavă. Dacă vrei să le păstrezi, ceea ce ar fi o greşeală, pentru că sunt urâte, ai grijă de Galaor să fie bine ţesălat şi ieslea să-i fie mereu plină.

Din clipa aceea Gillot, întristat, trăia cu frica în sân că în curând o să-şi piardă urechile şi purta o bonetă de bumbac înfundată peste urechi. Aşa încât Jeannette, care până atunci îl găsise urât foc, acum îl găsea caraghios de moarte.În timpul acesta, bătrânul Pardaillan se duse la mareşal.— Vă aşteptam, îi spuse acesta. Avem mai multe treburi de lămurit.— Mai întâi povestea cu d'Aspremont ? întrebă Pardaillan.— Da, v-am rugat să-i deveniţi prieten şi iată în ce stare mi-a fost adus înapoi ! Mă lipsiţi de un servitor credincios.— Vă aduc un altul în loc, seniore.— Unde-i ? întrebă cu însufleţire mareşalul.— La grajd, monseniore. Aş îndrăzni să vă rog ceva, şi-anume să coborâţi cu mine până la grajduri, pentru că servitorul de care vă vorbesc n-ar vrea sau n-ar putea să se urce până aici.Mareşalul, intrigat, încuviinţă cu un gest şi-l urmă pe Pardaillan.Acesta coborî în curte, deschise uşa grajdului şi arătă cu degetul, fără să spună ceva, spre Galaor care stătea legat de iesle.— Fostul meu cal de luptă ! strigă mareşalul uimit. Cine l-a adus înapoi ?... Dumneavoastră ?...— Da, monseniore. Mi-a fost şi mie dăruit, aşa cum l-aţi dăruit şi dumneavoastră, iar cel care mi La dat în dar este chiar omul care, într-o seară, când aţi fost atacat de borfaşi, v-a întins o mână de ajutor. Se pare că a venit tocmai la timp şi că fără el, n-aş avea poate cinstea să vă vorbesc acum...— E-adevărat, necunoscutul acela mi-a salvat viaţa, spuse mareşalul.— Nu sunteţi câtuşi de puţin curios să-i aflaţi numele ?— Ba da. pe toţi dracii !— Ei bine, e cavalerul de Pardaillan, singurul fiu şi unicul moştenitor al prea supusului dumneavoastră servitor !— Veniţi ! îi spuse mareşalul ieşind din grajd şi urcându-se repede înapoi în cabinetul său, agitat, tăcut, pe când bătrânul aventurier îl examina pe ascuns, zâmbind în mustaţa lui groasă şi căruntă. În sfârşit, ducele de Damville se trânti într-un fotoliu, îşi privi ţintă tovarăşul şi zise:— Povestiţi-mi mai întâi duelul dumneavoastră cu Orthes...Pardaillan, care se aşteptase la cu totul altă întrebare, tresări. Cât de abil era el şi tot nu ghici că mareşalul voia să câştige un timp de gândire şi răspunse:— Pe Dumnezeul meu, monseniore, e foarte simplu: când am ajuns aici, domnul d'Aspremont m-a privit şi mi-a vorbit într-un fel neplăcut. I-am spus-o. Ca om educat ce e. a înţeles. Azi am găsit prilejul să ne arătăm în tihnă toată stima pe care o purtăm unul faţă de celălalt. Şi spre a da spuselor noastre întreaga ascuţime şi putere de convingere, am lăsat spadele să vorbească. Cred că domnul d'Aspremont, sporovăind cu prea multă însufleţire, a început să asude... dar cu o sudoare roşie, asta-i toată povestea, monseniore.— Deci nu vă urâţi ? O simplă ceartă, cum mi-a spus Orthes ?— Nici urmă de ură ! răspunse cu sinceritate Pardaillan.— Bine. Hai să vorbim despre Galaor, adică despre fiul dumneavoastră. Vreţi să spuneţi că el este cel care, din fericire, mi-a sărit în ajutor ?— Dovadă, monseniore, că mi l-a dat pe Galaor în semn de recunoaştere.— Fiul dumneavoastră, scumpule, este un adevărat viteaz. Am mai avut azi încă o dovadă. Mi-aţi făgăduit că-l veţi aduce.Bătrânul mercenar căzu o clipă pe gânduri şi, ca să-l înşele cu desăvârşire pe mareşal, să rămână mai puternic decât el în acel moment în care urmau să fie luate fără îndoială hotărâri foarte importante, se decise să recurgă la arma cea mai de temut: adevărul.După cum ştim, oamenii sunt atât de obişnuiţi să se mintă între ei şi să privească minciuna ca pe cel mai bun mijloc de înşelare a duşmanului, încât a devenit mai uşor să-i păcăleşti spunându-le adevărul. Cel ce spune adevărul este poate mai de neînvins decât cel ce minte cu cea mai mare iscusinţă. De astă dată, Pardaillan, sfătuit doar de instinct, fu deci sincer.— Monseniore, spuse el, i-am propus fiului meu să intre în serviciul dumneavoastră: n-a primit, pentru că este angajat la domnul de Montmorency. Să ne lămurim o dată pentru totdeauna asupra acestui lucru. Fiul meu, monseniore, a surprins o taină înfricoşătoare, pe care n-o cunoaşteţi şi pe care am să v-o spun eu: a fost de faţă, la întâlnirea pe care aţi avut-o la Deviniere. Are deci toate motivele să se teamă de mânia dumneavoastră sau de ameninţarea unuia dintre oamenii din tabăra dumneavoastră, de pildă a domnului de Guitalens. Este convins că, dacă puneţi mâna pe el, îl trimiteţi la Bastilia, de unde a scăpat ca prin minune. Iată deci temeiurile adevărate şi puternice pe care mi le-a înfăţişat şi pentru care nu vrea să vină aici. În afară de asta, aşa cum v-am mai spus, este în serviciul lui Montmorency. Iar eu vă aparţin dumneavoastră! înseamnă că mă aflu în situaţia fie de a vă trăda, ceea ce ar fi mârşav, fie de a deveni duşmanul fiului meu, ceea ce mi se pare şi mai cu neputinţă. Lucrurile fiind astfel arătate cu cea mai mare sinceritate, trebuie să trag tot atât de cinstit şi concluziile cuvenite. Sau m-aţi angajat să lupt împotriva regelui, sau v-aţi aşteptat la

altceva din partea mea. Dacă îmi cereţi să rămân în limitele înţelegerii noastre, veţi avea în mine un tovarăş cinstit, devotat şi, îndrăznesc să spun, de oarecare valoare. Dacă, dimpotrivă, sub pretextul unei lupte politice vă gândeaţi să mă folosiţi în conflictele de familie, atunci eu plec, monseniore. Pentru că nu vreau, orice s-ar întâmpla, să fiu duşmanul fiului meu.Mareşalul asculta cuvintele lui cu o satisfacţie de nedescris.— Dar, întrebă el, de ce tânărul este împotriva mea ?— Nu-i împotriva dumneavoastră, ci e cu Montmorency, asta-i tot. Este atât de puţin pornit împotriva dumneavoastră, monseniore, şi doreşte atât de puţin să vă facă vreun rău, încât va părăsi Parisul încă astă-seară.— Dar de ce naiba pleacă din Paris ?... Pardaillan, să fiu şi eu sincer. E-adevărat că la un moment dat m-am gândit să-l predau lui Guitalens, a cărui convorbire cu mine a surprins-o, dracul să mă jupoaie de viu dacă-mi închipui cum 1 (Bătrânul soldat îşi zâmbi în barbă şi luă o mutră dintre cele mai mirate.) Dar aşa cum îl văd şi l-am văzut, cavalerul nu e în stare să trădeze un secret... Îndrăzneala lui de-a pătrunde până aici, purtarea pe care a avut-o în faţa regelui, felul în care a scăpat din Luvru şi pe care probabil că vi l-a povestit (Pardaillan făcu semn că da), în sfârşit, totul, fără să mai vorbim că ma salvat şi fără să mai ţinem seamă de cele ce mi-aţi spus, totul mă face să doresc fierbinte să fie Printre ai noştri... Pardaillan, fiul dumneavoastră, e geniul vitejiei, dar e sărac, singur şi fără sprijin. Aduceţi-l aici: eu îl voi îmbogăţi, îl voi însura şi voi face din el un personaj al viitoarei curţi a Franţei.,— Uitaţi, monseniore, că tocmai din cauza purtării de la Luvru este urmărit, hăituit şi că trebuie să fugă din Paris spre a scăpa de spânzurătoare...Damville zâmbi.— În palatul ăsta, zise el, cavalerul va fi în mai mare siguranţă decât în castelul unde îl va trimite fără îndoială fratele meu. Spuneţi-i, Pardaillan! Trebuie să rămână !— Dacă nu mă-nşel însă trebuie să fi şi plecat. Era o treabă urgentă, monseniore. Căci iată ce ni s-a întâmplat.Atunci Pardaillan povesti asediul de la „Ciocanul care bate", istorisire pe care mareşalul o ascultă cu o admiraţie plină de uimire.— Vedeţi dar, încheie bătrânul Pardaillan, că venise momentul să plece din Paris.— Dar dumneavoastră sunteţi tot atât de vinovat ca şi el. De ce-aţi rămas ?— Pentru că v-am făgăduit să vă ajut, monseniore, răspunse simplu Pardaillan.Mareşalul îi întinse mâna bătrânului mercenar, care se înclină mai mult să-şi ascundă zâmbetul decât din respect.În acest fel reveni Pardaillan la palatul Mesmes şi, datorită sincerităţii lui iscusite, era mai mult ca oricând în graţiile seniorului; Aşa că, cei doi Pardaillan, după ce fuseseră gata să rămână fără adăpost, şi-au găsit fiecare drept locuinţă câte un adevărat palat.XLIIREGINA-MAMATrei zile după scena de la Luvru, Francois de Montmorency se duse, aşa cum îi spusese fratelui său, la palatul Mesmes, hotărât să termine dintr-o lovitură de trăsnet ura adunată de şaptesprezece ani. Plecă singur, trimiţând înainte numai un fel de crainic al luptei ce va urma. În zadar stărui cavalerul de Pardaillan să-l însoţească.Mareşalul străbătu deci Parisul în cea mai simplă ţinută: îşi îmbrăcase platoşa de piele de căprioară netăbăcită şi purta la brâu o spadă de luptă. În acest costum pe jumătate de război merse el să îşi întâlnească fratele. Călărea pe un cal negru, la fel ca şi scutierul lui.Am putut observa şi până acum că, în manifestările exterioare, punea totdeauna un fel de pompă, de pregătire scenică. Lucrul acesta are nevoie de o explicaţie.Francois nu urmărea de fel să-i uimească pe trecători sau să-i impresioneze pe oameni printr-un fast teatral, ci respecta pur şi simplu tradiţiile. Reprezenta străvechea familie feudală Bouchard, spaima regilor. Era urmaşul direct al conetabilului care dusese pe culmi gloria familiei Montmorency. Se supunea deci, cât putea mai bine, obiceiurilor moştenite de la conetabil.L-am văzut ducându-se la Luvru cu tot alaiul pe care vremurile acelea — atât de întunecate şi triste în gândire, dar atât de strălucite prin veşminte şi tradiţii — ştiau să-l organizeze foarte bine.Îl vedem acum ducându-se spre o luptă ciudata îmbrăcat cu fastul potrivit.Era aproape şapte seara când mareşalul ajunse în faţa palatului Mesmes. Ora şapte era momentul când apunea soarele în acel anotimp. După cum ştim, ma reşalul îi dăduse trei zile de gândire fratelui său şi nu voia ca acesta să-i poată spune: — Cele trei zile nu s-au scurs încă, mai sunt câteva minute.François aştepta deci un sfert de oră, să fie pe deplin sigur că nu i se va putea contesta nimic. Trecătorii văzură — fără să se mire de altfel — această dublă statuie ecvestră ce părea să păzească poarta palatului. Cei ce-l recunoscură însă pe mareşal şi ştiau ura care sfâşia familia Montmorency fără să bănuiască pricina

conflictului rămas dintotdeauna o taină, se grăbiră să treacă mai departe, fiindcă nu era bine să te uiţi la ceea ce nu trebuie să vezi, iar luptele dintre doi iluştri seniori, ca Damville şi Montmorency, făceau parte dintre acele lucruri în care un om prudent nu trebuia să se amestece.Atunci când, privind în zare turnurile de la Temple, François văzu că soarele nu le mai poleieşte cu ultimele lui raze, îi făcu semn scutierului, care în această împrejurare îndeplinea şi funcţia de crainic al duelului.Scutierul, fără a coborî de pe cal, sună din corn.Marea poartă a palatului rămase mai departe închisă. Toate ferestrele erau şi ele închise. Întunecata clădire părea părăsită.Din corn mai răsună încă o chemare şi apoi a treia.Tăcerea era adâncă.Câteva capete din apropiere se arătară o clipă la ferestre dispărând apoi pe dată.Atunci, la un nou semn al mareşalului, crainicul descălecă şi izbi puternic cu ciocanul în poartă.O ferăstruică alunecă, deschizându-se.— Pe cine căutaţi ? întrebă cineva.— Îl căutăm, spuse crainicul, pe Henri de Montmorency, numit duce de Damville.— Ce doriţi de la el ? spuse din nou acelaşi glas.— Venim să-i cerem socoteală pentru faptul că ne-a jignit. Dacă nu ne primeşte, vom recurge la judecata lui Dumnezeu.Poarta se căscă uşor. Ieşi un ofiţer cu pajura lui Damville, se descoperi, se înclină în faţa lui Francois şi spuse:— Monseniore, mă aflu în neplăcuta situaţie de a vă da o ştire proastă: începând de ieri palatul e pustiu. Stăpânul meu, seniorul de Damville, a fost nevoit să părăsească pe neaşteptate Parisul la ordinul stăruitor al regelui.Francois păli şi aruncă o privire întunecată asupra palatului.— Monseniore, continuă ofiţerul, dacă voiţi să vă odihniţi în această clădire, mă voi strădui pe cât vor îngădui împrejurările şi lipsa tuturor slugilor să fac faţă legilor ospitalităţii.Francois îl privi pe crainic care răspunse:— Respingem ospitalitatea oferită.Apoi ofiţerul îşi acoperi creştetul, se retrase în palat şi închise poarta. Crainicul sună din corn şi chemă de trei ori cu glas puternic pe Henri de Montmorency, senior de Damville.Coborî de pe cal, se apropie de poarta cea mare şi strigă:— Henri de Montmorency, am venit să-ţi cerem socoteală pentru o gravă jignire. Te-am anunţat că astă-seară ne vom prezenta în faţa porţii tale. Declarăm că ai fugit ca un laş, te declarăm mişel şi-ţi lăsăm mănuşa noastră în semn de provocare la luptă, cauza noastră fiind dreaptă !La rostirea acestor cuvinte, François îşi scoase mănuşa dreaptă. Heraldul apucă mănuşa. Scoase din coburii şeii un ciocan şi un cui. Apropiindu-se apoi de marea poartă a palatului, bătu mănuşa în cui. Apoi încălecă.François de Montmorency mai aşteptă câteva minute să vadă dacă această supremă stigmatizare va fi luată în seamă de fratele său, deoarece nu se îndoia nici o clipă că în realitate acesta se afla înăuntrul palatului. După ce văzu că poarta rămâne închisă şi că dinăuntru nu se auzea nici un zgomot, el se retrase.În clipa aceea, în colţul străduţei unde cavalerul de Pardaillan încercase să-l atace pe mareşalul de Damville, apărură doi oameni: era chiar cavalerul, însoţit de contele de Marillac. Într-adevăr, după ce François de Montmorency ieşi din palat, cavalerul plecă şi el aproape îndată şi alergă în strada Béthisy, unde îl găsi pe conte, căruia îi Povesti în două cuvinte încercarea pe care voia s-o facă mareşalul. De fapt Marillac n-avea prea mare interes să-l ajute pe Montmorency, cu toată simpatia pe care o avea pentru el. În schimb, se pusese pentru totdeauna la dispoziţia cavalerului, faţă de care prietenia şi admiraţia sa creşteau neîncetat. Iată de ce nu şovăi nici o clipă să-şi urmeze prietenul, care-l duse până la palatul Mesmes.— Dacă mareşalul intră în palat şi nu-l vedem ieşind, vom intra şi noi înăuntru să aflăm ce i s-a întâmplat.— — Nu cred să intre, zise contele. Îl cunosc destul de bine pe Damville şi ştiu că va voi să ocolească o asemenea întâlnire.Cei doi tineri, ascunşi într-un ungher, asistară la scena pe care v-am descris-o.— Vezi că am ghicit ? zise contele când mareşalul se îndepărtă. 'Se întoarseră apoi la palatul Coligny, contele îngândurat, iar cavalerul tulburat de o adâncă nelinişte care-l sugruma şi pe care o ascundea sub obişnuita lui mască indiferentă, distantă şi ironică. Ajungând în faţa palatului Coligny, Pardaillan întinse mâna şi spuse că se duce să-l vadă pe mareşal. Contele însă îl reţinu.— — Vrei să-mi faci o mare plăcere ? spuse el.— Vreau din tot sufletul, dacă-mi va fi cu putinţă şi chiar dacă mi-ar fi cu neputinţă cred că tot aş vrea.— Ce ţi voi cere nu depăşeşte limitele posibilităţilor obişnuite, dragă prietene: e vorba numai de a cina cu mine astă-seară. E aproape opt. Vom merge intr-o cârciumioară pe care o cunosc şi unde nu rişti să fii văzut, apoi pe la nouă te voi duce într-un loc unde mor de dorinţa de a te prezenta cuiva.

— Cui? întrebă cavalerul zâmbind. Acum câteva seri m ai prezentat unui rege, unui prinţ şi unui amiral. Te previn că nu vreau să am de-a face cu oameni mai mici decât aceştia şi deci am nevoie de un personaj important...— Judecă singur, spuse solemn contele, este logodnica mea.— O regină deci. spuse cavalerul cu tot atâta seriozitate. Ah. dragul meu, prezentarea de astă-seară face cât toate celelalte trei de acum câteva zile.— Deci primeşti ? Eşti liber astă-seară ?— Sunt liber prietene! Chiar dacă aş fi fost închis la Bastilia, i-aş fi dărâmat zidurile să pot avea cinstea de a fi prezentat celei pe care o numeşti logodnică !— Iar eu te-aş ajuta, prietene.Tăifăsuind astfel şi spunându-şi cu cea mai mare nevinovăţie asemenea lucruri teribile, cei doi prieteni se îndreptară braţ la braţ spre cârciumioara pomenită de conte, unde cinară cu o asemenea poftă de mâncare, încât s-ar fi zis că nici unul şi nici celălalt n-ar fi avut serioase motive de îngrijorare, care ar fi putut tăia pofta şi celui mai grozav mâncău.Pe la ora nouă, contele de Marillac, urmat de cavaler, porni spre strada de la Hache.Alice de Lux îl aştepta în seara aceea cu o nelinişte, am spune chiar, cu o teamă neobişnuită, a cărei pricină o vom afla în curând. Acum insă, trebuie să menţionăm un amănunt, care poate nu i-a scăpat cititorului.Între Pardaillan şi Marillac venise de mai multe ori vorba despre scena de la Podul de lemn, dar niciodată Pardaillan nu se gândise să spună că în ziua aceea, regina Navarrei fusese însoţită de o tânără care părea să-i fie confidentă. La rândul ei, Alice de Lux, care era prudenţa personificată, nu-i spusese logodnicului că în împrejurarea aceea, se aflase alături de Jeanne d'Albret, deoarece ar fi trebuit să-i explice cum fusese atacată regina şi cum luase direct parte la acel atac, aşa încât era firesc să se teamă ca nu cumva să-şi dezvăluie purtarea printr-un cuvânt imprudent.De aici decurgeau următoarele: Marillac nu ştia că Pardaillan îi salvase logodnica, iar, pe de alta parte, Pardaillan nu ştia că însoţitoarea reginei de Navarra fusese tocmai tânăra despre care prietenul său îi vorbise cu atâta pasiune. După această precizare, să ne întoarcem la Alice de Lux.Am arătat că, în seara aceea, era cuprinsă de îngrijorare şi de teamă. Îngrijorarea îi era pricinuită de prezenţa în casa ei a Jeannei de Piennes şi a Loîsei. E drept că luase toate precauţiile necesare. Jeanne şi fiica ei locuiau la etajul întâi, în două camere, care dădeau spre spatele casei. Erau încuiate cu cheia. Dar, în sfârşit, printr-o întâmplare, Marillac ar fi putut totuşi afla de prezenţa lor.Şi atunci, cum ar fi putut explica această prezenţă ? Dar dacă doamna de Piennes ar vorbi ? Dacă l-ar chema pe conte în ajutor ? Dar dacă, din întrebare în întrebare, Deodat ar înţelege până la urmă că Alice de Lux juca aici rolul ticălos de temnicieră? Dacă ar ieşi la iveală întreaga ei viaţă de spioană, de intrigantă, de desfrânată în slujba Caterinei ?...Dar asta încă nu era totul !Când i se perindau prin minte toate astea, Alice de Lux se simţea totuşi destul de iscusită în minciuni, destul de fertilă în născociri, destul de sigură de încrederea contelui, pentru că în cel mai rău caz să poată scăpa dintr-o asemenea situaţie primejdioasă.Ceea ce însă o înspăimânta şi-i provoca groaza despre care am vorbit, era un bilet laconic pe care-l Primise. Nu uitaţi că, potrivit înţelegerii cu regina Caterina, ea era obligată să predea în fiecare seară un bilet de informare, prin fereastra cea mai de jos a palatului construit pentru astrologul Ruggieri. De obicei se mulţumea numai cu câteva cuvinte fără importanţă, mâzgălite cu un scris prefăcut: ..Nimic nou de semnalat"... sau „L-am văzut pe omul acela, totul e în ordine..."În seara aceea, în clipa când predase raportul, simţi că cineva îi apucă mâna şi-i strecoară în palmă un bilet împăturit, astfel încât să ocupe cât mai puţin loc posibil. Întorcându-se grabnic acasă, spioana desfăcu hârtia, o citi repede şi inima începu să-i bată cu putere. Reciti biletul cu atenţie încordată spre a-şi săpa în memorie cuvintele cuprinse în el, apoi arse hârtia la o torţă şi călcă în picioare cenuşa neagră, ca şi cum s-ar fi temut că cineva i-ar mai fi putut descifra rândurile.Biletul acela venea de la Caterina de Medicis, dar nu purta nici o semnătură, nici o urmă din care să se fi putut cel puţin ghici, dacă nu cine l-a scris, cel puţin cine l-a dictat. Era scris de o mână bărbătească, cu litere înclinate pe spate.Iată conţinutul:„În seara asta ţine-l în loc pe om până la ora zece. La această oră scapă de el neapărat. Dacă vrea să vă petreceţi noaptea împreună, găseşte un pretext, dar la ora zece să fie neapărat în stradă; te mai înştiinţez că nu i se va întâmpla nimic rău."Cinica presupunere că prietenul ei contele ar voi poate să-şi petreacă noaptea la ea, aprinse de ruşine obrajii Alicei de Lux şi ii umplu ochii cu două lacrimi fierbinţi. cât despre ultimele cuvinte din bilet, ele nu o

liniştiră deloc ! Dacă regina voia ca el să se afle în stradă la ora zece, însemna că avea de gând să fie atacat, răpit... Dumnezeu mai ştie ce !... O năpădeau tot felul de presimţiri îngrozitoare.Când auzi ciocanul bătând, încă nu luase vreo hotărâre.— Iată-l ! şopti ea, pierindu-i sângele din obraz, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la acele bătăi.Atunci se hotărî pe loc. Cu orice preţ, fie ce-o fi, îl va reţine pe Marillac toată noaptea dacă va fi nevoie... Apoi îi era silă de toate spaimele, de existenţa aceasta în care chiar şi bătaia inimii o neliniştea, în care un zgomot de paşi o făcea să stea cu urechea la pândă şi cu sufletul la gură, în care trebuia să mintă, să mintă fără încetare, să scornească, să combine noi minciuni aproape în fiecare ceas al zilei, se simţi nespus de ostenită, încât, catastrofa de care se temea, şi anume că Deodat ar putea să afle în sfârşit adevărul, devenise o eventualitate pe care aproape o putea îndura. Totuşi, n-avu curajul să se avânte în întâmpinarea contelui, cum o făcea de obicei, şi bătrâna Laura fu cea care se duse să deschidă.Câteva clipe mai târziu, contele intră în cameră şi ea îi ieşi în întâmpinare atât de zâmbitoare, încât cugreu şi-ar fi putut închipui cineva drama care se juca în inima ei chinuită.— Dragă Alice, zise contele, vreau să ţi-l prezint pe cavalerul de Pardaillan, pe care-l socot ca pe Un frate. Te rog să ţii la el, de dragul meu.Vorbind astfel, contele se dădu la o parte şi-l luă de mână pe cavaler, care intră în urma lui.Alice se cutremură. Dintr-o privire îl recunoscuse pe tânărul de la Podul de lemn, cel care, după ce o salvase pe regina Navarrei, o însoţise la evreul din strada Temple.Pardaillan, după ce se înclină, ridică ochii şi o recunoscu, la rândul lui, din prima clipă. Alice avu un moment de înnebunitoare spaimă şi născoci pe loc o explicaţie în cazul că ar fi fost recunoscută de cavaler.Pardaillan nici nu clipi din ochi şi se prefăcu atât de bine că o vedea pe Alice pentru prima dată, încât ea însăşi se lăsă înşelată.Se linişti numaidecât, cel puţin în ce priveşte noua primejdie. Întinse cu însufleţire mâna către tânăr şi cu glasul acela plăcut, care era unul din marile ei farmece, îi spuse:— Domnule cavaler, fiindcă sunteţi prietenul contelui, îngăduiţi-mi să vă spun cât sunt de fericită să vă primesc în casa mea... Un prieten este un lucru scump, domnule... şi, în situaţia în care se află contele la Paris, adăugă ea cu glas îndurerat, este o fericire pentru el să se poată bizui pe un om ca dumneavoastră.— Cavalere ! zise contele râzând. A ghicit dintr-o singură privire ce om de nădejde eşti.— Doamnă, îi răspunse Pardaillan cu un accent de înduioşare neobişnuit la el, l-am îndrăgit pe domnul conte din clipa în care l-am văzut. Are un caracter nobil. Dacă un devotament sincer îl poate ajuta să fie fericit, atunci i-l ofer pe al meu.— Fericit la culme! Marillac nu observă că răspunsul lui Pardaillan îi era consacrat numai lui.„De ce tânărul acesta nu spune nici un cuvânt despre mine ? Dacă m-a ghicit ?"Astfel gândea Alice, care, pentru a scăpa de apăsarea momentului, începu să pregătească băuturi răcoritoare. *„Cum se face, se întreba Pardaillan, că o găsesc aici pe însoţitoarea reginei de Navarra ? De ce pare atât de tulburată, atât de îngrijorată ? îmi amintesc că regina a dojenit-o pentru felul ciudat în care a atras-o pe Podul de lemn..."Cavalerul începu s-o studieze amănunţit pe tânăra femeie. După câteva momente gheaţa părea să se fi spart şi toţi trei vorbeau cu voioşie. În acest timp Alice privea cu groază cum acul orologiului înainta spre ora zece.„Ce să fac acum ? Cum să-i spun ?"Răsunară cele zece bătăi. Ea tresări şi începu să vorbească repede. Vorbele ei ar fi putut părea încântătoare oricui, în afară de Pardaillan, ale cărui bănuieli se întăreau tot mai mult la fiecare cuvânt rostit de ea. I se părea că are gesturi în doi peri, surprindea pe faţa ei păliri neaşteptate şi înroşiri peste măsură care, toate, păreau stranii. Era ceva necurat în unele intonaţii ale ei şi nu păru deloc surprins de strigătul ei de groază în clipa când contele, ridicându-se, spuse că venise momentul să se retragă.— Pentru Dumnezeu, zise ea cu răsuflarea întretăiată, mai rămâi...— Suflet scump, răspunse Marillac, de ce te cuprinde iarăşi teama ?— Doamnă ! spuse cavalerul, cu un glas care o făcu să înţeleagă tot ce se petrecea în mintea lui. Vă jur că cel puţin în această seară nu i se va întâmpla nimic rău prietenului meu !Ea îi aruncă o privire de nespusă recunoştinţă şi nu mai avu decât puterea să-i şoptească contelui:— Du-te. iubitul meu, dar aminteşte-ţi că mi-ai jurat să veghezi asupra dumitale.Şi, pe când toţi trei ieşeau în grădiniţă, ea se aplecă brusc la urechea lui Pardaillan şi-i şopti:— Fie-vă milă şi nu-l părăsiţi, până ce nu va fi în siguranţă. Cred că vor să-l ucidă...Cavalerul nu-şi putu reţine o tresărire. Cuvintele acestea îi confirmau tot ceea ce i se păruse lui că esteciudat şi suspect la această femeie. În ce-o priveşte," ea se gândi doar atât:Ceea ce am spus, mă dă pe mâna acestui tânăr. Întrebarea este dacă e cinstit, aşa cum îl arată înfăţişarea, sau are şi el un suflet ca al meu ?..."

Cei doi bărbaţi ieşiră şi se îndepărtară. Alice rămase multă vreme în noapte, în pragul uşii, dar, până la urmă neauzind nimic, intră în casă aproape leşinată.— Ce gândeşti ? îl întrebă contele pe Pardaillan, când se îndepărtară de casă.— Ce gândesc, scumpe prietene ?... Despre ce ?— Păi... despre ea ! zise contele uimit.— Oh ! iartă-mă, prietene... mă gândeam... ei bine, da, este o fată adorabilă... Dar ce văd acolo... În colţul acela ?...Se îndreptară amândoi spre colţul arătat. Nu era nimic, dar Pardaillan era foarte mulţumit că putuse schimba vorba. Totuşi se gândea:„Să-i spun oare că logodnica lui îmi inspiră o ciudată neîncredere ?"— Ai văzut, continuă contele, cum mi-a cerut să am grijă de mine. În unele momente e stăpânită de spaime de neînţeles.— Eh ! răspunse grăbit cavalerul, ce te face să crezi că n-ar fi întemeiate ?— Ce vrei să spui ? — Dar... ce ştiu eu ?... Sunt convins că femeile au unele instincte superioare judecăţii bărbaţilor. Cine ştie dacă logodnica dumitale nu cunoaşte unele lucruri pe care dumneata nu le-ai aflat ? Cine ştie ce fel de oameni, de personaje n-a putut ea vedea şi auzi până acum ?Cavalerul tăcu deodată. Un gând străbătu brusc mintea lui cinstită.„Cu ce drept să mânjesc dragostea prietenului meu ? Şi apoi pe ce se bazează bănuielile mele ? Sigur că femeia e suspectă. Dar iubeşte şi pentru asta trebuie să i se ierte tot."Contele căzuse pe gânduri. Cele câteva cuvinte rostite de Pardaillan îi stârniră o proastă dispoziţie nelămurită. În strălucitoarea lumină a dragostei care-l orbea, n-o văzuse pe Alice decât ca pe un fel de divinitate pe care o idolatriza. Laturile misterioase ale vieţii ei, traiul retras în fundul unei case dintr-o străduţă aproape întunecată, spaimele ei, tresăririle pe care le avea uneori, anumite priviri care nu erau de fecioară, cele o mie de minciuni, o mie de fantome din jurul ei, toate acestea îi scăpaseră.O adora, şi atâta tot. Poate oare fi pusă în discuţie fiinţa adorată ? Poate fi judecată cu de-amănuntul ? Poate cineva să-i cunoască cel puţin culoarea părului sau a ochilor ? Fiinţa iubită devine un întreg, un simbol. Mai ţârziu, după adoraţie, vine iubirea şi atunci abia începe studierea obiectului adorat. Prin însăşi esenţa ei, adoraţia înseamnă deplina necunoaştere a fiinţei adorate. Din clipa în care întrezăreşti ceva sau cunoşti ceva, de cum ai aflat — fie chiar numai lucruri bune — Începi să iubeşti, nu mai adori. Adoraţia implică subjugarea mintii, iar o minte subjugată nu mai vede.Contele de Marillac, sau mai bine zis Deodat, copilul găsit, o adora pe Alice de Lux. Cuvintele lui Pardaillan fură însă pentru el germenele cunoaşterii. Îndrăzni timp de câteva minute s-o studieze pe Alice şi, odată cu aceasta, la orizontul iubirii se ridică îndoiala, puternic şi înfricoşător tovarăş al cunoaşterii, aşa cum uneori când pe un cer curat, pe un cer neatins, pe un cer fermecător ca al Mediteranei în unele seri de toamnă, acolo, la capătul îndepărtat al orizontului liniştit şi maiestuos, apare câteodată un nor mic, negru, care se va preschimba în furtună.Cu pătrunzătoarea intuiţie pe care ţi-o dă prietenia, Pardaillan înţelesese tot răul pe care i-l pricinuise. Dar era prea delicat ca să mai încerce să-l repare. Se mulţumi doar să-şi ia prietenul de braţ şi să-i spună:Dacă aş avea fericirea să fiu iubit cum eşti dumneata, m-as supune de bunăvoie capriciilor femeii iubite, până şi în ce priveşte momentele ei de spaimă.Contele suspină adânc şi râse din nou liniştit. ™— Da, da, spuse el. Alice nu ştie cu siguranţă nimic. Ce-ar putea ea să ştie ? Se teme pentru mine, deoarece mă iubeşte prea mult... Scumpă Alice...În momentul când intrară pe strada Bethisy, de ei se apropie brusc o umbră care-i urmărise pas cu pas. Cei doi tineri se puseră îndată în gardă.— Domnilor, spuse omul care-i ajunse din urmă, nu vă speriaţi, vă rog. Am de spus numai două vorbe aceluia dintre dumneavoastră care este contele de Marillac.Pardaillan tresări: recunoscuse glasul lui Maurevert. Tăcu şi îşi ridică mai mult mantia, să-şi ascundă chipul. Marillac răspunse:— Eu sunt, domnule. Ce-aveţi să-mi spuneţi ?Maurevert căuta să-l recunoască pe Pardaillan, dar noaptea era întunecoasă.— Domnule conte, urmă el, aş vrea să vă vorbesc între patru ochi.Pardaillan strânse şi mai tare braţul lui Marillac, care înţelese şi răspunse !— Puteţi vorbi de faţă cu prietenul meu, căruia nu am nimic să-i ascund.Maurevert şovăi o clipă, căutând mereu să zărească chipul lui Pardaillan. În sfârşit, cu gestul cuiva care ia o hotărâre împotriva voinţei sale, spuse: — Domnule conte, sunt însărcinat de o persoană să vă rog să mă însoţiţi până la ea...— Cine-i această persoană ? întrebă Marillac.

— O femeie de rang august, e tot ce vă pot spune, fiindcă nu suntem singuri şi taina nu-mi aparţine. Mai adaug totuşi că femeia aceea a trecut de vârsta aventurilor galante.— Până unde trebuie să vă-nsoţesc, dacă mă hotărăsc ?— Până la prima casă de pe Podul de lemn, domnule conte... Vedeţi că nu umblu cu lucruri ascunse... dar va trebui să veniţi singur.— Dar dumneavoastră cine sunteţi ? întrebă Marillac.— Iertaţi-mă, domnule conte, zise Maurevert, va rog să nu vedeţi în mine decât un simplu trimis al persoanei care vrea să vă vadă.Pardaillan îl trase atunci pe Marillac la câţiva paşi de Maurevert. — Vrei să te duci ? Aminteşte-ţi că ai jurat să fii prudent.— Nu mă voi duce ! răspunse Marillac.— Şi ai dreptate, scumpe prietene. Ştii cine-i omul cu care ai vorbit ? E Maurevert, unul dintre zbirii Caterinei. Şi ştii cine te aşteaptă la casa de pe Podul de lemn ?... Chiar Medicis în persoană !— Eşti sigur ? întrebă Marillac cu un glas atât de schimbat, încât Pardaillan tresări.— Mi-aş pune mâna-n foc, răspunse acesta. Aşadar, dragul meu, să-l trimitem pe Maurevert la plimbare cu toate onorurile cuvenite...Dar Pardaillan n-avu timp să-şi termine vorba…Marillac se întoarse spre Maurevert şi, cu un oftat de deznădejde înfrigurată, îi spuse: — Sunt gata să vă urmez, domnule ! („Trebuie] s-o văd o dată de aproape pe mama !" gândi el cu o groaznică amărăciune.)— Ce faci ? exclamă Pardaillan.— Veniţi deci, domnule conte, i se adresă Maurevert.Cavalerul încercă să-l reţină pe Marillac. Acesta, pradă unei tulburări ce părea de neînţeles, îl strânse pe prieten în braţe ca pentru a-şi lua adio, îşi lipi gura de urechea lui şi cu glas emoţionat, din care răzbăteau toate necazurile, toate tristeţile îngrămădite în inima lui, rosti:— Dragul meu, îţi spun adio şi te binecuvântez pentru toată fericirea pe care mi-ai dat-o prin fermecătoarea dumitale prietenie...— Asta-i bună ! murmură Pardaillan, ai înnebunit, prietene ?— Nu ! Căci nădăjduiesc că regina Caterina de Medicis mă va asasina şi asta va fi teribil de frumos, ştii ?— Pe sufletul Domnului! Eu nu te părăsesc! — Ai să mă laşi singur, Pardaillan ! deoarece acolo unde mă duc nu poţi veni cu mine ! Deoarece mă duc acolo unde soarta mă împinge în chip fatal. Când mă gândesc puţin, îmi dau seama că totul s-a înlănţuit minunat ca să mă arunce în această capcană...— Prea minunat ! zise Pardaillan, prin mintea căruia imaginea Alicei străbătu o clipă. Conte, eu nu te părăsesc ! Nu te las să fii ucis şi nici eu nu voi muri. Pe Pilat ! Vom vedea noi !— Pardaillan, de data asta nu contele de Marillac se duce la regina-mamă... da, spun corect, regina-mamă. ci Deodat. copilul adunat de pe treptele unei biserici ! Ai să înţelegi acum dintr-un singur cuvânt toată tristeţea mea care a putut să ţi se pară ciudată ? Vrei să afli de ce, ştiind că voi fi asasinat, mă voi duce totuşi la regină ?...— Da, da ! răspunse Pardaillan cu răsuflarea întretăiată.— Ei bine, tocmai pentru că vreau să-mi cunosc mama ! Deoarece Caterina de Medicis... e mama mea !Smulgându-se din îmbrăţişarea prietenului, contele îi făcu un semn lui Maurevert şi se avântă repede înainte, în direcţia Podului de lemn. Maurevert îl urmă nu fără a se strădui pentru ultima dată să descopere chipul lui Pardaillan căruia încercase în zadar să-i audă glasul şi să-i surprindă vorbele.Cavalerul rămase câteva minute ca buimăcit.— Deodat, fiul Caterinei de Medicis ! murmură el.Apoi, venindu-şi în fire, se avântă şi el spre casa pe care o cunoştea bine, hotărât ca atâta vreme cât contele va rămâne acolo, să-i supravegheze împrejurimile şi la nevoie să pătrundă înăuntru, dacă acesta ar întârzia să iasă.Pe când alerga şi îşi făcea planul de bătaie cu ace« spirit metodic care constituia unul din izvoarele ma-i rii lui forţe, în minte îi revenea cu încăpăţânare o întrebare:„Alice de Lux ştia oare că Maurevert îl pândea în stradă pe Marillac ?"În câteva clipe ajunse la Podul de lemn. Împrejurimile erau tainice şi tăcute. Maurevert şi Marillac dispăruseră.Cavalerul examină o clipă casa misterioasă unde se întâlnise cu Caterina de Medicis. Era cufundată în linişte şi cu faţada acoperită de umbre. Locuinţa] părea o fortăreaţă cu ferestrele ei ferecate, cu uşa solidă, cu acoperişurile ascuţite care, în noapte, păreau nişte turle.„Un adevărat Luvru, îşi zise Pardaillan. un Luvru în miniatură, dar mult mai de temut decât celălalt! Pentru că acolo, în vastele saloane poleite, un rege slab şi bolnav îşi plimbă vedeniile trecutului ca într-un deşert populat cu acele fantome omeneşti care sunt curtenii. Aici însă, regina, marea regină cume numită, cloceşte

pe îndelete, într-o tragică tăcere, nişte idei din care poate să se aprindă trăsnetul. Iar această regină este mama lui Francisc, care a murit de o boală stranie după numai câteva luni de domnie, mama lui Carol, care e pe cale să moară de o boală necunoscută, mama acestui Henri d'Anjou, mai mult femeie decât bărbat, mama acelei Marguerite, mai mult bărbat decât femeie, precum şi mama lui Deodat, în care perfecţiunile trupului şi frumuseţea sufletului par să se îmbine cu o minte strălucită şi o inimă generoasă, demne de un erou... Femeia aceasta, care a dat naştere unor fiinţe atât de diferite, nefiresc de frumoase şi de urâte, care a zămislit şi oameni puternici şi slăbănogi, ar putea fi oare un monstru desăvârşit ?"O revedea în gând aşa cum o întâlnise în camera simplă şi impunătoare din casa aceea, şezând în fotoliul cu spătar înalt de lemn negru, ţeapănă, albă, zâmbind tăios, asemeni unei icoane de sfântă, căreia Pictorul avusese fantezia să-i dea o privire drăcească.În imaginaţia lui, ea căpăta dimensiuni mai mari, nu mai era o femeie. Nu mai era regina Caterina. Era o vrăjitoare iscusită, venită din ţinuturile faimoase de dincolo de munţii înalţi, să aducă la îndeplinire o faptă îngrozitoare, având drept singură armă vrăjile spiritului ei puternic şi înrăit.Pardaillan nu era un visător, nici un contemplativ şi nici o fire înclinată spre abstracţii rafinate. Era însă supus influenţei misterioase pe care o răspândea Caterina. Se smulse din aceste speculaţii, după ce plătise şi el tribut visării, recunoscând că răul are, ca şi frumuseţea, poezia lui şi, redevenind repede omul de acţiune pe care-l cunoaştem, mormăi:— Regină, vrăjitoare, demon, mă rog, orice vrei să fie ! Dar nu cumva să se atingă de un fir de păr al contelui, pentru că altfel mă voi duce după ea până-n străfundurile Luvrului şi voi face din regele Franţei un orfan înainte de vreme!Grăind astfel, cavalerul căuta un post de observaţie potrivit şi nu găsi altul mai bun decât ruina hangarului pe care-l dărâmase ca s-o salveze pe regina Navarrei.La vederea mormanului de grinzi, amintindu-şi isprava pe care o săvârşise, când mulţimea înfuriată fusese apoi ţinută în frâu de Giboulée, când vastul' atelier se prăbuşise şi răsunară strigătele de durere ale răniţilor şi rumoarea mulţimii ce dădea înapoi îngrozită, acum când toate reveneau în mintea cavalerului, nu-i smulseră nici măcar un zâmbet.Doar buzele i se crispară, mustaţa i se zburli şi în felul în care stătea drept, în noapte, pe grămada aceea de ruine, părea să fie, pentru o clipă, întruchiparea forţei, simbolizând asprimea acelor vremuri de violenţă, ca o umbră epică dând târcoale rămăşiţelor distrugerii lăsate de trecerea ei.Acolo se ascunsese Pardaillan, cu pumnalul în mână, cu ochii aţintiţi spre casa misterioasă de pe Podul de lemn.În casa aceea se desfăşură chiar atunci o scenă sfâşietoare, cu toată indiferenţa înşelătoare a cuvintelor schimbate, având ca actori pe regina Caterina, pe astrologul Ruggieri şi pe Déodat, copilul găsit — adică mama, tatăl şi fiul.Pentru a da acestei scene toată semnificaţia ei, vom intra însă în casă înaintea lui Déodat de Marillac, cum am mai procedat o dată şi cu Pardaillan. De astă dată Caterina de Medicis nu scria. Era absorbită de o singură întrebare: ,.Va veni oare ?"Ruggieri o privea lung, în tăcere, cu o îngrijorare crescândă. Vom afla îndată ce gândeau această mamă şi acest tată, ascultând cele câteva cuvinte schimbate între ei. Iată ce spuse Caterina:— Nu ţi-am zis eu să te linişteşti ? Nu vreau să moară astă-seară. Vreau să-l cercetez, să ştiu ce fel de om e, să aflu ce e în sufletul lui. Dacă este aşa cum nădăjduiesc, dacă recunosc în el sângele şi neamul meu, e salvat. Eşti tatăl lui şi-ţi înţeleg temerile, René, sunt mamă, dar mai sunt şi regină. Trebuie deci să înăbuş pornirile materne, să mă gândesc la interesele statului şi dacă acest om se îndepărtează de mine, va muri !Acel om era Deodat, fiul ei.— Caterina, îi zise Ruggieri, care, în momentele 'de tensiune uita de etichetă, în ce măsură poate privi treburile statului faptul că el ar muri sau ar trăi ? Cine va şti vreodată ?...— Asta-i cheia problemei ! îl întrerupse Caterina cu glas înfundat. Dacă taina ar putea fi păstrată pe veci, m-aş strădui să uit că există cineva în lumea asta care ar putea într-o zi să mi se împotrivească şi să-mi ceară socoteală pentru toate nenorocirile lui. Da, cred că aş ajunge să-l uit. Dar să trăiesc în această necurmată ameninţare mi-e cu neputinţă. Crezi oare că inima mea n-a fost şi ea mişcată când mi-ai spus că trăieşte ? Crezi oare că am ajuns fără sfâşieri să-mi spun: numai morţii pot păstra o taină ?— Ah, doamnă ! exclamă cu amărăciune astrologul. De ce nu-mi spuneţi mai bine că aţi hotărât moartea lui şi că nimic nu-l mai poate scăpa, pentru că tatăl lui n-are nici o putere şi mama lui îl condamnă !— Îţi repet din nou că nu e condamnat !... Încă nu!... Dimpotrivă, dacă vrea el, se pot aranja o mulţime de lucruri. Ascultă-mă, am studiat situaţia mult timp şi pe îndelete. Cred cu adevărat că lucrurile s-ar putea rezolva după dorinţa mea...Caterina păstră un moment de tăcere, parcă ar fi şovăit să-şi dezvăluie gândul până la capăt. Însă era obişnuită să vorbească în faţa astrologului ca şi cum ar fi gândit cu glas tare. Ruggieri nu era pentru ea decât un ecou fidel, sclavul dorinţei ei, obişnuit cu supunerea desăvârşită. Ea reluă firul vorbei:

— Ce vreau, la urma urmei ? Vreau ca fiul meu, adevăratul meu fiu de inimă, Henric al meu, să fie un rege necontestat. Dacă Dumnezeu l-ar chema la el pe acest nefericit Carol, Henric s-ar sui neîntârziat pe tron. Lucrul s-ar petrece foarte simplu. Da, dar în faţa noastră se ridică un duşman de temut. Între acest duşman şi neamul nostru nu poate fi îndurare. Va trebui ori noi să murim, ori ei să fie distruşi. Bourbonii, René, iată duşmanii noştri! Jeanne d'Albret, abilă, ambiţioasă, doreşte coroana Franţei pentru fiul ei Henric de Béarn. Tronul Navarrei nu este pentru ea decât o treaptă pentru a ajunge mai sus. Dacă încă nu mi-am pierdut minţile, trebuie să mă gândesc că cea mai bună metodă de apărare este să desfiinţez treapta. Dacă Jeanne d'Albret moare Şi fiul ei rămâne fără regat, Bourbonii vor fi zdrobiţi pe vecie ! Şi-atunci cine să se urce pe tronul Navarrei ? Cine, dacă nu cineva care să-mi aparţină, să fie din neamul meu şi care să nu inspire totuşi neîncredere nici Spaniei şi nici papei.. Înţelegi toate astea, René ? Fiul meu Henric, rege al Franţei... iar el acest fiu nemărturisit... rege al Navarrei ?Caterina era poate sinceră. Poate visa să-i dea într-adevăr contelui de Marillac tronul Navarrei. Dar s-ar putea de asemenea ca Ruggieri, care era obişnuit să urmărească toate mendrele acestei minţi întortocheate, să ghicească în ele că regina Caterina voia să-şi ofere doar un pretext de a rămâne necruţătoare.El clătină trist din cap şi, când auzi bătaia în uşă şi îl introduse pe Maurevert urmat de Marillac, nu se putu împiedica să se înfioare, aruncând o privire furişă fiului său.De altfel Maurevert nu rămase în casă. Primise, fără îndoială dinainte toate instrucţiunile, căci se retrase îndată ce-l prezentă pe conte astrologului.Ruggieri şi Marillac rămaseră o clipă singuri şi tăcuţi în sala de jos. Astrologul ţinea o torţă care-i tremura în mână.— Fiţi binevenit în această casă, domnule conte! rosti el cu glas gâtuit de emoţie. Marillac, copleşit şi el de o emoţie de nedescris, nu observă tulburarea care-l cuprinse pe astrolog. Se mulţumi doar să se încline, iar când Ruggieri ii făcu un semn, îl urmă cu pas hotărât.Ajuns la primul etaj, Ruggieri deschise o uşă şi se dădu la o parte ca să-l lase pe tânărul conte să treacă primul.Marillac aruncă o scurtă privire în jurul lui ;această privire se opri la mâinile lui Ruggieri.— Nu vă temeţi de nimic, domnule, zise pălind astrologul, căci ghicise bănuiala fiului său.Acesta înălţă din umeri fară nici o nădejde ; intră şi se pomeni îndată în prezenţa reginei Caterina pecare o văzu stând într-un fotoliu.„Mama!” îşi spuse tânărul care o învălui pe regină cu o privire fierbinte.„Iată-l deci pe fiul meu,” gândi regina, care îşi stăpâni trăsăturile feţei şi luă un chip îngheţat.Inima contelui bătea cu putere. Aştepta ceva, poate un cuvânt, o tresărire, să dea drumul torentului de sentimente ce-i umpleau inima. Un gest ar fi fost poate de ajuns ca el să cadă la picioarele reginei şi să-i sărute mâna.— Domnule, i se adresă cu răceală Caterina, nu ştiu dacă mă recunoaşteţi...— Sunteţi... zise Marillac cuprins de neînfrânta nevoie de afecţiune filială care încolţea în el...Era gata să strige:— Sunteţi mama mea...— Ei bine ? întrebă Caterina, a cărui inimă bătu înfundat în clipa aceea.— O recunosc pe Majestatea voastră, continuă contele, sunteţi mama... regelui Carol al IX-lea al Franţei.— M-aţi mai văzut vreodată ?— Da, doamnă. Am avut cinstea s-o zăresc pe Majestatea voastră la Blois.— Bine, domnule. Am să vă vorbesc cu toată sinceritatea. Ştiam că vă aflaţi la Paris, nu vreau să ştiu ce-aţi venit să faceţi şi ce persoane v-au însoţit aici. Ştiu doar că domnul conte de Marillac este un prieten credincios al varei noastre d'Albret; ştiu că regina Jeanne are în domnia-voastră o încredere nemărginită ; iar pentru că vreau să-i vorbesc acestei mari regine cu inima deschisă, m-am gândit că i-aţi putea fi un mesager plăcut...Pe când regina vorbea, Marillac o privea cu mistuitoare curiozitate. Emoţia complexă, de nedescris, pe care o resimţea, alcătuită din alte mii de emoţii, triplul sentiment că această femeie îi era mamă, că această mamă era cea mai puternică regină din lumea creştină, că această regină ar porunci să fie asasinat dacă ar bănui că el ştie că este fiul ei, da, toate acestea îi dădeau o stare sufletească excepţională prin cauzele şi violenţa ei, făcându-l să iradieze un adevărat fluid magnetic, un fluid afectiv care se transmise şi Caterinei.Uimită de această privire stăruitoare, de strania paloare care acoperea figura contelui, se opri cutremurată. Urmară câteva clipe de linişte, în timpul cărora Caterina, zguduită de ură şi de spaimă, avu senzaţia foarte limpede că omul acela îi va spune:— Doamnă, îmi sunteţi mamă, spuneţi-mi de ce m-aţi părăsit ?...Această ciocnire de îndoieli, de bănuieli, de deznădejdi se produse în lumea nevăzută a gândurilor. Iar furtuna, pe cale să izbucnească, se risipi, se mistui atunci când contele, învingându-se pe sine, luă o atitudine de respectuoasă aşteptare şi răspunse cu glas foarte calm cuvintelor pe care le rostise Caterina:

— Aştept mesajul pe care Majestatea voastră binevoieşte să mi-l încredinţeze şi îndrăznesc să vă asigur, doamnă, că el va fi transmis reginei întocmai.„Deci nu ştie nimic! gândi Caterina, suspinând cu uşurare. Cum ar putea, de altfel, să ştie ? Cât de nebună sunt că mi-am închipuit asemenea lucruri !"Certitudinea unei siguranţe depline îi însenină atunci chipul. Luându-şi poziţia favorită, îşi sprijini cotul pe braţul fotoliului, cu bărbia îngropată în palmă şi cu privirea care, fără a-l slăbi o clipă pe conte, părea că se pierde în gol.— Ceea ce am să vă spun, continuă ea cu glasul acela melodios, în care ştia, atunci când era nevoie, să pună toată muzicalitatea inflexiunilor italiene, este de o extremă importanţă. Aceasta impune însă o introducere. Vă rog, conte, în primul rând să nu fiţi mirat de faptul că vă primesc aici în toiul nopţii, în prezenţa unui singur prieten credincios, în loc să vă Primesc la Luvru, în plină zi, în prezenţa curţii. Exista în legătură cu aceasta, două motive: primul, cel mai temeinic, este acela că, în afară de mine,nimeni nu ştie de prezenţa domniei-voastre şi a altor personaje la Paris. Nu vreau să-i trădez pe eişi nici pe domnia-voastră, nu vreau să vă dau pradă unor oarbe învrăjbiri partizane. Al doilea motiv este că toate tratativele cu care vă însărcinez trebuie să rămână secrete...Contele se înclină. Totuşi, tresări când regina îl asigurase că nu vrea să-l predea duşmanilor. Oh, dacă n-ar fi ea femeia fără scrupule pe care o cunoştea ! Dacă ar putea s-o iubească din depărtare, din moment ce n-o poate iubi în văzul lumii !— Apoi, continuă regina, trebuie să vă explic de ce v-am preferat pe domnia-voastră altcuiva, oricare ar fi fost. Aş fi putut să-i încredinţez această misiune unuia dintre gentilomii mei sau ai regelui. Slavă Domnului, curtea Franţei dispune de suficiente înalte personaje care să trateze cu Jeanne dAlbret. Aş fi putut să-l chem la mine chiar pe Andelot, bătrânul căpitan al lui Henric de Bearn. Merg mai departe şi presupun că însuşi amiralul Coligny s-ar fi simţit onorat cu o asemenea solie. În sfârşit, spre a vă spune tot ce gândesc, cred că în acest scop nu m-aş fi adresat zadarnic nici prinţului de Conde. Iar în lipsa acestor trimişi i-aş fi cerut însuşi regelui Navarrei să fie interpretul meu !Marillac, care nu se temuse nici un moment pentru el, se cutremură când auzi înşirate unele după altele numele personajelor care se adunaseră în taina în strada Bethisy. Regina nu afirma că nu ştia nimic despre prezenţa lor la Paris. Dar rostea numele lor într-o iscusită gradaţie, ca şi cum ar fi voit, din treaptă în treaptă, să-l ducă pe Marillac pe culmile groazei.Înţelese că şi-a atins scopul. Satisfacţia ei se exprimă printr-un mic zâmbet, iar acest zâmbet, surprins de Deodat, îl îngheţă, spulberând dintr-o dată întreaga lui tandreţe filială. În el nu mai rămase decât prietenul credincios al Jeannei d'Albret, tovarăşul de joacă şi de războaie — tot un soi de jocuri — al lui Henric de Bearn.— Da, conte, continuă Caterina de Medicis, numai domniei-voastre am vrut să-i încredinţez interesele unui stat atotputernic. Numai în mâinile domniei-voastre am vrut să pun salvarea celor două regate ; în sfârşit, vă mai încredinţez soluţionarea plină de primejdii a conflictului care, din nefericire, i-a costat pe oameni atâta sânge. iar mamelor le-a smuls atâtea lacrimi... pentru că nici eu nu sunt numai regină, mai sunt şi mamă.Acest cuvânt de o imprudenţă de necrezut, într-un asemenea moment, îi produse lui Deodat — fiului — o nemăsurat de dureroasă zguduire sufletească. Sentimentul acesta fu atât de puternic, încât contele deveni livid, i se tăiară picioarele şi s-ar fi prăbuşit dacă nu s-ar fi ţinut de spătarul unui scaun. Caterina absorbită de gânduri, nu observă nimic. Dar Ruggieri văzuse tot...— Nu vă e bine, domnule ! exclamă el.— E firesc, răspunse pe un ton rece contele, care, cu o sforţare energică, îşi recăpătase calmul. Regina îi aruncă o privire pătrunzătoare şi nu văzu la el nimic anormal. Înălţă aproape invizibil din umeri, la adresa lui Ruggieri...Am spus mai înainte că astrologul zărise durerea zugrăvită pe chipul fiului său. Ea se produsese când Caterina rostise: „Mai sunt şi mamă !" Trebuie să spunem numaidecât că Ruggieri înţelesese totul !„Ştie !" strigă el în sinea lui !Şi începu să studieze pe chipul lui Déodat, mai pătimaş ca oricând, reflectarea sentimentelor care-l frământau şi se succedau cu repeziciune, aşa cum imaginea norilor fugari se perindă în oglinda unui eleşteu.— V-am spus adineauri, continuă regina, că v-am ales întrucât ştiu cât de mult ţine la domnia-voastră Jeanne d'Albret. Dar asta n-ar fi fost de ajuns. Am să vă mărturisesc mai mult: regina Navarrei nu este decât un pretext. Trebuie să vă spun că v-am căutat şi v-am ales întrucât am unele intenţii cu domnia-voastră...— Intenţii cu mine ! exclamă contele cu o profundă amărăciune, căreia Ruggieri îi surprinsese înţelesul. Am oare cinstea să mă cunoaşteţi mai de mult ?Un zâmbet livid alunecă pe buzele reginei când răspunse: .— Da, domnule, vă cunosc... şi chiar de mai multă vreme decât puteţi presupune.— Aştept ca Majestatea voastră să-şi expună intenţiile, zise Marillac cu glasul schimbat.

— Neîntârziat, conte. Pentru moment trebuie să vă comunic propunerile ferme şi cinstite pe care vă însărcinez să le transmiteţi verei d'Albret cu toată sinceritatea. Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie şi să vă notaţi în memorie fiecare articol. Astfel, voi fi făcut totul pentru pacea lumii şi, dacă regatul va fi lovit de o calamitate, nu voi mai fi răspunzătoare nici în faţa lui Dumnezeu şi nici în faţa tuturor regilor pământului.Caterina păru să mediteze câteva clipe, apoi spuse:— Sunt privită, pe drept sau pe nedrept, ca reprezentanta partidului religios catolic. Tot pe drept sau pe nedrept Jeanne d'Albret este considerată ca reprezentanta noii religii. Iată deci ce-i propun: o pace durabilă şi definitivă ; dreptul pentru reformaţi de a-şi întreţine un preot şi de a-şi ridica un lăcaş de închinăciune în fiecare oraş important; trei lăcaşuri la Paris şi asigurarea de a-şi putea practica cultul ; zece cetăţi la alegerea reginei Navarrei cu titlu de refugiu şi de garanţie ; douăzeci de slujbe la curte rezervate coreligionarilor ; dreptul pentru ei de a predica de la amvon teologia lor ; dreptul de acces la orice profesie, la rând cu catolicii... Ce credeţi despre aceste condiţii, domnule conte ? Vă cer o părere personală.— Doamnă, zise Marillac, cred că, dacă ele ar fi respectate, războaiele religioase ar dispărea pentru totdeauna.— Bine. Iată acum garanţiile pe care le ofer pe loc, deoarece cuvântul meu ar putea fi socotit tot atât de neîndestulător ca şi semnătura regelui.Marillac nerăspunzând, regina continuă:— Ducele de Alba luptă pentru desfiinţarea religiei reformate în Ţările de Jos. Propun să înfiinţăm o armată care, în numele regelui Franţei, să dea ajutor fraţilor noştri din Ţările de Jos, aceasta cu toată dragostea mea faţă de regina Spaniei şi faţă de Filip. Pentru ca să nu dăinuie nici o îndoială, amiralul Coligny va lua personal comanda ei supremă şi-şi va alege principalele ajutoare. Ce spuneţi despre asta, conte ?— Ah, doamnă, ar însemna realizarea celui mai scump vis al amiralului...— Bine. Iată acum ultima garanţie din care se va vedea şi mai lămurit seriozitatea propunerilor mele şi fierbintea dorinţă de pace definitivă. Mai am o fiică, pentru care se bat toţi marii prinţi ai creştinătăţii. Fiica mea reprezintă desigur zălogul unei alianţe neclintite. Familia în care va intra va fi pe veci prietena familiei regale a Franţei. Propun deci ca fiica mea Marguerite să se căsătorească cu regele Henric de Navarra... Ce părere aveţi, conte ?De data asta Marillac se înclină adânc în faţa reginei şi îi răspunse oftând:— Doamnă, am auzit spunându-se că sunteţi un geniu politic, văd că oamenii nu se înşeală. Dar mai adaug că mulţi oameni pe care-i cunosc şi-ar găsi fericirea iubind-o pe Majestatea voastră.— Sunteţi deci de părere că Jeanne d'Albret va primi propunerile mele şi va lepăda armele.— În faţa mărinimiei voastre, Majestate, da ! N-ar fi lepădat armele în faţa forţei şi violenţei. Regina mea, ca şi Majestatea voastră, este însufleţită de o sinceră dorinţă de pace. Numai persecuţiile îndurate de reformaţi au împins-o pe calea războiului. Va primi cu adâncă bucurie asigurarea că de acum încolo nu va mai exista nici o deosebire între un catolic şi un reformat.— Îi veţi transmite deci Jeannei d'Albret propunerile mele. Vă numesc ambasadorul meu secret în această chestiune şi iată scrisoarea de confirmare.Rostind aceste cuvinte, Caterina întinse contelui un pergament desfăşurat, purtând sigiliul regal. El conţinea următoarele rânduri scrise de mâna Caterinei:„Doamnă şi scumpă vară,Îl rog pe Dumnezeu ca rândurile de faţă s-o găsească pe Majestatea voastră sănătoasă şi prosperă aşa cum i-o doresc. Mişcată de îndelungatele certuri care sfâşie regatul fiului meu, l-am însărcinat pe domnul conte de Marillac să vă facă propuneri echitabile, care sper că vă vor fi pe plac. El vă va comunica tot ceea ce mă determină să gândesc astfel. Cred de asemenea că alegerea unui asemenea ambasador vă va fi desigur pe plac.Închei, doamnă şi scumpă vară, rugându-l pe Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază.Drept pentru care semnez cu propriul meu nume..."Contele de Marillac puse un genunchi în pământ pentru a primi scrisoarea, pe care o citi, o împături şi o puse în pieptarul său. Apoi se ridică şi aştepta ca regina să i se adreseze din nou.Regina se gândea. Răsucea în capul ei pe toate feţele ideea pe care voia s-o exprime şi arunca pe furiş priviri întunecate asupra tânărului care era fiul ei.Era oare emoţionată ? Sentimentele de mamă răsăriseră oare deodată în inima ei, ca o floare într-un deşert uscat ? Nu ! Caterina căuta doar să ghicească dacă Marillac era sincer în ataşamentul lui faţă de Jeanne d'Albret. Îşi punea singură întrebarea dacă să-l ucidă sau să-l facă rege...În cele din urmă, începu cu glas şovăitor:— Acum, conte, am isprăvit cu treburile statului şi ale bisericii. A venit momentul să vorbim de domnia-voastră. Vreau, în primul rând, să vă pun foarte deschis o întrebare, la care nădăjduiesc că veţi răspunde cu sinceritate. Iată întrebarea: cât de mult sunteţi ataşat de regina Navarrei ? Până unde poate merge devotamentul domniei-voastre pentru ea?

Marillac se înfioră. Întrebarea era în aparenţă foarte simplă. Dar să fi fost oare tonul Caterinei ? Sau starea lui de spirit ? Contele simţi că întrezăreşte o ameninţare ascunsă împotriva Jeannei d'Albret.Caterina bănui poate efectul produs de întrebare, căci vorbi din nou fără să aştepte răspunsul:— Înţelegeţi-mă bine, conte. Dacă regina Navarrei accepta, aşa cum nădăjduiesc, propunerile pe care i le supun, va veni la Paris pentru sărbătorirea marii împăcări. Vreau ca nunta fiicei mele cu tânărul Henric să fie prilejul unei serbări populare de care oamenii să-şi amintească peste secole. Doresc ca vinul roşu să curgă în valuri pe străzile Parisului şi strălucirea artificiilor să lumineze oraşul nopţi întregi. Mă înţelegeţi, nu-i aşa conte? Jeanne d'Albret va veni şi ea la serbare, la fel ca Şi Henric de Bearn, Coligny, domnia-voastră şi toţi cei din noua religie. Vreau ca, în sfârşit, să vadă de ce sunt în stare, când îmi pun în minte să aduc pacea în regat. Dar, asta nu-i totul ! Vreau să vorbesc cu inima deschisă. Să ştiţi că îi doresc lui Henric de Bearn un destin glorios. Din moment ce va intra în familie, doresc pentru el un regat adevărat şi demn de el. Ce e Navarra ? Desigur, un frumos colţ de pământ sub soare, care ar putea fi un regat acceptabil pentru un gentilom lipsit de altele pe lumea asta. Penţru Henric de Bearn, vreau insă ceva ca o altă Franţă De pildă, Polonia! — Polonia ! exclamă contele uimit.— Da, scumpul meu conte. Am primit veşti demne de încredere din acest mare stat. Peste puţin voi putea, fără îndoială, să dispun de frumosul lui tron. Să-l păstrez pentru unul dintre fiii mei. Iar Henric de Bearn nu va fi şi el fiul meu din ziua când se va căsători cu Marguerite de France ? Din acel moment Navarra nu va mai avea rege.— Majestate, zise apăsat Marillac, nu cred că Jeanne d'Albret va părăsi vreodată Navarra...— Totul e cu putinţă, conte, chiar şi faptul că Jeanne şi fiul ei să respingă gloria pe care o visez pentru ei din dorinţa fierbinte de a uita un trecut trist. Dar, în sfârşit, s-ar putea să vă înşelaţi..Iar dacă, pentru o cauză sau alta, Navarra ar fi libera, ei bine, ce spuneţi, domnule ?...— Nu pot zice nimic, doamnă. Aştept ca Majestatea voastră să-şi spună gândul.— Ei bine, e foarte simplu: va trebui găsit un rege pentru Navarra. căci această frumoasă ţară nu va putea rămâne decapitată. Pe acest rege l-am şi găsit...Marillac, mirat că regina intră în asemenea discuţii cu el, un gentilom neînsemnat, se întreba tot timpul unde voia să ajungă. Nu dădea de altfel decât o importanţă minoră acestei părţi a convorbirii. Ceea ce voia, ceea ce căuta era un cuvânt de emoţie adevărată care să-i îngăduie să-şi ierte mama.Toată amărăciunea adunată timp de atâţia ani dispăruse din inima lui generoasă. Indura cu o pasivitate bolnăvicioasă şi dureroasă situaţia anormală în care se afla, constrângerea de a se găsi pentru prima oară în viaţă în faţa propriei mame, căreia era nevoit să-i vorbească însă ca un străin. Din toată această convorbire nu-i rămăsese decât o singură bucurie, dar una adâncă şi sinceră: propunerea de pace şi de căsătorie. Restul dispăruse.În timp ce Caterina îşi expunea politica sa cu încetiniri calculate şi ezitări savante, fiul ei nu căuta sa surprindă decât un gest, o atitudine, o licărire sufletească, sau ceva cât de neînsemnat care s-o arate demnă de dragostea lui tainică, îndepărtată şi discretă… Visa ca în mulţimea de oameni care o blestema pe Caterina, să se găsească cel puţin unul care s-o binecuvânteze şi s-o iubească, iar acela să fie el.Caterina de Medicis îi spusese chiar în clipa aceea, fără ca el să dea cea mai mică importanţă afirmaţiei!— Pe acest rege l-am găsit… Chipul reginei se înăspri, se împietri pe loc, se încordă, se concentră ca pentru a da o lovitură definitivă şi cu accentul unei autorităţi irezistibile, rosti: — Acest rege sunteţi domnia-voastră !Cuvântul căzu asupra lui Marillac ca un trăsnet.Avu deodată puternica senzaţie că regina Caterina ştia că este fiul ei... Fu cuprins de un tremur nestăpânit. Voia să transforme însă această impresie într-o certitudine. Să ştie, să afle cu orice preţ adevăratele gânduri ale acestei regine care-i era mamă.— Eu ! bâigui el. Eu, rege al Navarrei !— Domnia-voastră, conte, răspunse liniştită Caterina, care punea vizibila emoţie a contelui pe seama surprizei produse de o ştire atât de fericită.— Eu ? spuse din nou Marillac. Dar, doamnă, uitaţi că sunt o fiinţă neînsemnată?— Este un motiv în plus să fac din domnia-voastră un om atotputernic.— Doamnă ! Doamnă ! exclamă contele uitând de orice, trebuie să existe puternice motive pentru ca, dintr-un om neînsemnat să faceţi un atotputernic şi, astfel, o biată fiinţă ca mine să devină rege. — Le voi găsi eu, nu vă faceţi griji, conte! — Nu mă-nţelegeţi, doamnă! Eu nu caut motivul pentru care voi fi făcut rege ! Ci motivul pentru care domnia-voastră voiţi să faceţi din mine un rege ! Ideea care vă conduce ! Asta-i, doamnă, tot ce vreau să ştiu, pentru că restul n-are nici o importanţă ! Iar pentru a afla acest lucru as muri de bunăvoie binecuvântând clipa aceea !Exaltarea contelui o surprinse pe Caterina, dar din nou o atribui uimirii.

— Ce importanţă are, conte ? răspunse ea. Nu v-am spus că am unele proiecte cu domnia-voastră ? Nu scăpaţi momentul care vă poate face fericit şi nu vă gândiţi prea mult la întâmplarea care vi l-a trimis. Da. am înţeles cutremurarea care vă tulbură minţile în acest moment. Dar să ştiţi doar atât: ceea ce vă propun este de bună-credinţă. Oricât de uluitor ar părea viitorul fericit pe care vi-l propun, el vă este asigurat. Întrebarea pentru mine este de a afla cât de mare-i devotamentul care vă leagă de Jeanne d’Albret. Iată ceea ce vreau să ştiu ! Pentru că pe domnia-voastră mă bizui eu să îndeplinesc un plan la care mă gândesc de mult... şi care trebuie să ducă la eliberarea tronului Navarrei.Contele încercă să schiţeze un gest şi atunci ea, cu un zâmbet răutăcios, adăugă:— Vreau să spun că acţiunea trebuie să-i asigure lui Henric de Bearn un alt regat.Marillac plecă fruntea. Închipuirea lui se răsuci voind să urmărească de aproape întortocheatele explicaţii ale Caterinei.— Doamnă, spuse el, cu glas trist şi înăbuşit la început, dar care treptat deveni pătrunzător, doamnă,« n-am să mai încerc să înţeleg intenţiile Majestăţii voastre şi am să mă limitez să răspund doar la întrebările pe care mi le veţi pune. Mă întrebaţi, doamnă, dacă ţin la regina Navarrei, dacă-i sunt devotat şi până unde poate merge acest devotament pentru ea. Nu-i aşa că acest lucru vrea să-l afle Majestatea voastră ?— Într-adevăr, domnule. Pentru moment, asta-i tot.— Ei bine, iată, doamnă, aţi rostit adineauri un cuvânt care m-a mişcat adânc. Aţi spus: „Şi eu sunt mamă !" Vi-l reamintesc pentru că, fiind mamă, presupun că purtaţi în suflet dragostea de mamă şi că aţi prefera să muriţi decât să-l lăsaţi pe unul din copiii domniei-voastre să sufere. Mai presupun, cel puţin aşa cred, cât de mare poate fi dragostea unui fiu pentru mama lui...O paloare vineţie se aşternu pe chipul Caterinei.— Domnule, zise ea cu un glas surd, aveţi un fel ciudat de a vorbi... presupuneţi că am sentimente de mamă, credeţi că trebuie să înţeleg iubirea unui fiu... Vă gândiţi la ceva, din întămplare ?— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, îi răspunse Marillac cu o răceală teribilă, îmi este îngăduit să cred orice, să mă îndoiesc de orice, de când am fost părăsit de mama.— Domnule !... Un gentilom se poate îndoi de orice pe lume, în afară de cuvântul unei regine !— Ah, doamnă, m-aţi întrebat cât de mult îmi iubesc regina. Ca un fiu ! Eu nu sunt gentilom! Nu ştiu cine mi-a fost tată. Nici nu ştiu, la urma urmei, dacă nu m-am născut dintr-un om de rând, dintr-un lacheu, pe care ruşinoasa patimă a unei doamne de rang înalt l-a putut înnobila...— Băgaţi de seamă, tinere, murmură cu glas scăzut Ruggieri, băgaţi de seamă !Dar Deodat nu mai auzea nimic. Se apropiase de Caterina şi, cu vorbe aspre şi privire învăpăiată, lăsă să-i explodeze toată mânia lui de fiu:— Vedeţi dar, doamnă, că eu n-aş putea nutri sentimentele obişnuite ale gentilomilor şi că-mi este îngăduit să mă îndoiesc de orice, chiar şi de o regină ! Cine-mi poate dovedi, la urma urmelor, că mama mea nu-i o regină ! Calea presupunerilor îmi este larg deschisă şi mă cufund în ea ca într-o pădure întunecoasă, cu siguranţa de a nu putea să zăresc vreodată lumina salvatoare care să-mi îndrepte Paşii furişaţi, căutările deznădăjduite. Da, doamnă, cine-mi va putea dovedi vreodată că mama mea, femeia aceea laşă şi ticăloasă, care drept leagăn mi-a dat scările unei biserici, care m-a condamnat să mor abia născut, cine-mi va putea dovedi, zic, că această femeie nu poate fi cu adevărat o mare regină, care a vrut să înmormânteze odată cu mine taina rătăcirii ei? Fiindcă ce altceva sunt eu, cel pe care voiţi să-l ridicaţi pe un tron ? Un copil găsit, doamnă ! Un nefericit pe care tatăl şi mama lui l-au renegat de la naştere, o îndoielnică fiinţă căreia cei mai înrăiţi nici nu-i dau mâna, iar cei mai generoşi îi acordă puţina stimă ca pe o pomană», pentru că nimeni nu ştie din ce împerechere criminală mă trag ! Numai o femeie, una singură a avut într-adevăr milă de mine. Femeia aceea m-a adunat de pe scările bisericii, m-a luat în braţele ei, m-a dus cu ea, m-a socotit egalul fiului ei, a avut pentru mine zâmbetele şi mângâierile pe care ar fi trebuit să le aibă adevărata mea mamă. Când eram copil m-a fermecat cu nesfârşita ei bunătate; ca tânăr, când am început să simt nefericirea naşterii mele, mi-a alinat suferinţele. Femeia aceea este o adevărată mamă... este regina mea... marea şi nobila Jeanne d'Albret. Şi domnia-voastră mă întrebaţi dacă o iubesc, doamnă ? O iubesc aşa cum cineva îşi iubeşte mama, devotamentul pentru ea merge până acolo că-i pot da tot ceea ce am pe lume, într-un cuvânt, viaţa ! Aş muri bucuros în ziua în care regina mi-a* spune că moartea mea i-ar putea folosi. Până atunci, doamnă, voi trăi în umbra ei protectoare, pe care » aşternut-o asupra mea şi cu care mă apără. Voi trăi lângă ea hotărât să-l supraveghez pe oricine s-ar apropia de ea şi să-l lovesc cu braţul meu neşovăitor, v-o jur, pe oricine mi-ar da oricât de puţin de bănuit... Încă un ultim cuvânt, doamnă şi regină... În ce priveşte adevărata mea mamă, cea care m-a părăsit, tot ceea ce pot să-i doresc este să n-o cunosc niciodată !Spunând acestea, contele de Marillac se dădu înapoi, îşi încrucişă braţele pe piept şi aşteptă. Mai spera poate un elan de-al Caterinei... Dar nu o cunoştea îndeajuns pe regină. Ea se mulţumi să clatine din cap, fără vreo emoţie aparentă, fără să-i tresară vreo cută a obrazului.— Înţeleg, domnule, zise ea, înţeleg tot ceea ce trebuie să fi suferit, înţeleg de asemenea şi iubirea ce i-o purtaţi verei mele d'Albret. Văd că n-am fost înşelată. Sunteţi într-adevăr un om cu inimă nobilă, aşa cum mi-aţi fost descris. Mă pot deci bizui pe domnia-voastră pentru tot ceea ce priveşte fericirea reginei Navarrei.

De altceva n-am nevoie. Duceţi-vă, conte ! Vom mai discuta în curând despre marile noastre planuri pe care vi le-am împărtăşit. Vă socot mai mult ca oricând demn de a ocupa tronul Navarrei, în cazul când Henric de Bearn va primi un alt regat. Pentru moment este destul să-i transmiteţi reginei, propunerile pe care vi le-am comunicat...Caterina, terminând astfel cu contele, îi întinse mâna să i o sărute după obicei. Fără îndoială însă că, tânărul bărbat n-a observat acest gest, pentru ca se mulţumi să se încline adânc. Mâna reginei recăzu încet pe braţul fotoliului.Marillac se retrase. Ruggieri voi să-l însoţească, dar Caterina îl reţinu cu o privire poruncitoare. În clipa când auzi că Marillac ajunsese în sala de jos, apucă mâna astrologului.— Ştie ! spuse ea.— Nu cred ! bâigui Ruggieri.— Dacă îţi spun eu că ştie! Hai, repede, semnalul!— Doamnă, doamnă, e copilul nostru !Ea îl târî cu putere la fereastra pe care-o deschise cu mâna ei.— Semnalul! se răsti ea.Marillac apăru în momentul acela pe pod. Caterina îi zări statura înaltă, puternică şi elegantă.— Indurare, Caterina ! bolborosi tatăl înspăimântat. Indurare pentru copilul dragostei noastre! adăugă el, sperând să mai câştige câteva clipe preţioase într-un asemenea moment.Fără a scoate un cuvânt, Caterina îi smulse fluierul pe care-l purta atârnat de un lănţişor de aur şi-l apropie de buze. Era gata să fluiere, să dea semnalul de care pomenise...Ruggieri îi apucă cu putere braţul.— Priviţi ! rosti el cu glas gâtuit.O umbră se ridica în clipa aceea pe dărâmăturile din faţa ferestrei. Omul zărit de Caterina şi Ruggieri se apropie repede de conte, îl luă de braţ şi se îndepărtară împreună.Era cavalerul de Pardaillan.— A adus pe cineva cu el ! murmură Caterina cu glas furios care-l înfricoşa pe Ruggieri.— Da ! răspunse acesta. Fără îndoială că mai sunt şi alţii ascunşi prin apropiere. Cei patru spadasini n-o să le poată veni de hac... De altfel, vedeţi... acum e prea târziu !Astrologul răsuflă uşurat. Caterina izbi cu putere fluierul de perete şi scrâşni:— Astă-seară îmi scapă... dar nu-i decât o amânare. Acum ştiu unde să-l găsesc... ştie totul, René ! Cum ? De la cine ? Ah, fără îndoială că de la diabolica Jeanne d'Albret ! Ea i-a spus tot adevărul ! Dar ea de unde l-a aflat ? Această femeie trebuie să moară cât mai repede... Jeanne trebuie să dispară...Se linişti deodată şi căzu într-o adâncă meditaţie. Treptat, obrazul i se lumină de acel zâmbet înfricoşător pe care astrologul îl cunoştea atât de bine.— Doamnă, întrebă el încercând o diversiune, arestările pregătite...— Nu. Nu, răspunse ea grăbită. Coligny şi regele trebuie lăsaţi în pace. Nu vezi, René, că omul a ieşit de aici, le va spune că ştiu de prezenţa lor la Paris ? Şi că-mi vor admira astfel generozitatea ? Haide, haide, cred că lucrurile se rezolvă de la sine. Intr-o lună, toţi hughenoţii din Franţa sevor [ simţi în siguranţă la Paris şi... atunci...Braţul Caterinei se întinse spre fereastră. Buzele fremătânde păreau că aruncă asupra oraşului adormit, un blestem înfricoşător şi mut. Ruggieri se înfioră. XLIIICU CE SE DISTRA MICUŢUL JACQUES-CLÉMENTCavalerul de Pardaillan îl însoţi pe Marillac până la poarta palatului Coligny. Era pe la miezul nopţii. Marillac, puternic impresionat de scena pe care v-am povestit-o, nu rosti pe drum decât câteva cuvinte! Dar îl rugă pe prieten să intre cu el în palat, ceea ce Pardaillan consimţi.Contele ceru să fie trezit deîndată regele Navarrei, Coligny şi ceilalţi prieteni ai lor.Viitorul Henric al IV-lea dormea tun, când fu scuturat să se trezească. Sări din pat şi apucă spada, strigând cu un glas gâtuit de emoţie:— Ne batem ?— Sire. Domnul conte de Marillac doreşte să vă facă o comunicare de extremă importanţă.Tânărul rege al Navarrei lăsă la o parte spada, oftând de bucurie. Pălise de tot la gândul că, dacă era astfel trezit, atunci nu putea fi vorba decât de bătaie. Mai tremura încă în timp ce era îmbrăcat, începu să râdă şi mormăi:— Doamne, dar ce ai de tremuri aşa ? N-aveţi decât să tremuraţi voi, oaselor, că de multe o să vă mai loviţi în viaţa voastră !...Henric de Bearn, care avea o mare tărie morală, nu era totuşi ferit de acea infirmitate fizică comună aproape tuturor firilor nervoase: frica de rănire, groaza de sânge. Asta însă nu-l împiedica să fie un bun luptător.De îndată ce regele, Coligny, Conde şi d'Andelot se adunară, Marillac le spuse că ascunzătoarea lor este cunoscută de regina Caterina.

— Trebuie să fugim ! zise fără şovăire Coligny. — Nu, rămânem, răspunse regele Navarrei, dar fără să-şi poată înăbuşi un fior. Dacă Caterina n-a înconjurat încă această casă, înseamnă că are alte intenţii care trebuie aflate cu orice preţ.— Majestatea voastră are dreptate, zise Marillac.El povesti apoi, punct cu punct, convorbirea avută cu regina. Urmă o discuţie îndelungată şi căzură de acord că regina Jeanne, adevăratul cap al hughenoţilor, trebuia să fie informată. Propunerile Caterinei fuseseră de altfel bine primite de Coligny, care visa cu sinceritate pacea, fiind entuziasmat de ideea de a da ajutor protestanţilor din Ţările de Jos.Se hotărî ca Marillac să plece cât mai curând posPbil, adică de îndată ce se vor deschide porţile oraşului.El se duse să-l caute pe Pardaillan, care adormise pe jumătate într-un fotoliu, şi-i explică ceea ce se întâmplase.— Iată, adăugă el în încheiere, ce aştept de la dumneata, prietene. Lipsa mea poate dura o lună. În asemenea împrejurări este un noroc că m-am gândit să te prezint Alicei. Te vei duce s-o vezi, îi vei spune că am plecat la regina Navarrei şi, pentru ca despărţirea să-i fie mai uşoară, spune-i că vreau să mă folosesc de această călătorie, pentru a-i povesti reginei iubirea noastră. Probabil că Jeanne d'Albret va veni la Paris şi sper că în momentul acela nimic nu o va împiedica pe Alice să devină soţia mea. Iată, scumpe prietene, ştirile bune pe care te rog să i le dai cele* pe care o iubesc. Anunţate de dumneata ele vor fi mai preţuite.Cei doi prieteni mai petrecură un ceas vorbind despre ceea ce-i interesa cel mai mult pe lume: Pardaillan despre Loîse şi Marillac despre Alice de Lux. Apoi se îmbrăţişară şi cavalerul se îndreptă spre palatul Montmorency pentru o scurtă odihnă. În ce-l priveşte pe Marillac, el plecă în zori, aşa cum fusese hotărât.După câteva zile începu să se răspândească în Paris zvonul că pacea de la Saint-Germain, şchioapă şi şubredă cum era, va fi simţitor întărită şi va deveni definitivă. Regina dădea exemplul şi afirma cu glas tare la curte că era o crimă să curgă sânge în numele bisericii. Regele vâna mistreţi, fericit că a scăpat de grijile războiului. În biserici, predicatorii nu mai tunau şi fulgerau, iar catolicii cei mai îndârjiţi păstrau tăcerea, ca şi cum ar fi fost înţeleşi.Curând, lucrurile au mers şi mai departe: s-a aflat că regele Henric de Bearn se va căsători cu Marguerite de France şi că vor avea loc cu acest prilej serbări fastuoase, iar Jeanne d'Albret îşi va face întoarcerea în Paris escortată de toată elita hughenoţilor din Franţa.Poporul, bunul popor, se mira că, după ce se urmărise cu atâta înverşunare exterminarea hughenoţilor, curtea începuse să-i iubească deodată atât de mult. se ajunsese la o exaltare religioasă, poporul fu întrucâtva decepţionat de această nouă orientare.Dar, oricare ar fi fost situaţia, pe la sfârşitul lui iunie, numeroşi hughenoţi notorii se plimbau în văzul tuturor prin Paris şi se află, la scurt timp, despre sosirea domnului amiral şi, ceea ce era de-a dreptul fantastic, că domnul de Guise îl îmbrăţişase la sosire !Toate acestea vor fi însă povestite la momentul şi locul potrivit; cum se spunea în romanele de altădată, să nu anticipăm !În tot acest răstimp, cavalerul de Pardaillan rătăcea prin Paris ca un suflet blestemat. Încercările lui de a o regăsi pe Loîse nu duceau la nici un rezultat. Mareşalul de Montmorency, din ce în ce mai trist, începuse să piardă orice speranţă. Bietul cavaler ajunsese să-şi spună că, fără nici o îndoială, Loîse şi mama ei fuseseră târâte în fundul cine ştie cărei provincii.În ce-l privea pe tatăl său, el nu numai că nu-i aducea ştirile făgăduite, dar dispăruse cu desăvârşire.Cavalerul încercase în mai multe rânduri să intre în palatul Mesmes, în felul în care izbutise prima dată. Dar în zadar dăduse el ocol palatului, sărise chiar peste zid, în grădină, niciodată nu putuse zări chipul Jeannettei, nici profilul grotesc al lui Gillot, nici masca de carnaval a intendentului: uşile şi ferestrele rămâneau cu îndărătnicie închise.Cât despre Marillac, el se afla departe, îndeplinindu-şi misiunea pe lângă Jeanne d'Albret.Cavalerul respectă, chiar în ziua plecării prietenului său, făgăduiala dată de-a o vedea pe Alice de Lux. Aceasta îl primi cu un fel de bucurie înfrigurată, cum i se întâmpla foarte rar acestei fete, obişnuită cu cea mai strictă prudenţă. Primul ei cuvân't fu să întrebe dacă logodnicul ei nu fusese atacat în seara când plecase de la ea.— Liniştiţi-vă, doamnă, răspunse Pardaillan, totul s-a desfăşurat în cea mai perfectă ordine. Iar domnul conte n-a avut nevoie să-şi tragă spada, fiindcă nimeni n-a avut de gând să ne atace.— Totuşi, domnule, acum aţi venit singur... zise Alice.Pardaillan povesti atunci cum fuseseră acostaţi de un gentilom necunoscut, cum acest gentilom l-a invitat pe conte să-l urmeze până la regină.— La regină ! exclamă înfiorată. La Luvru ?...Ah. de acolo nu va mai ieşi !...— Nu, nu la Luvru, doamnă, ci într-o anumită casă de lângă Podul de lemn. Iar contele a ieşit de acolo nevătămat, încât eu, care l-am aşteptat la uşă, l-am însoţit până la palatul de pe strada Bethisy.— Şi, continuă Alice gânditoare, şovăitoare şi tulburată, nu v-a spus nimic despre această ciudată întâlnire ?— Ba da. Domnul conte este însărcinat cu o misiune secretă pe lângă regina Navarrei şi a trebuit

să părăsească azi dimineaţă Parisul, însărcinându-mă pe mine să vin să vă liniştesc.Alice pălise. Îşi muşca buzele. În cap i se învălmăşeau o mie de întrebări, pe care nu îndrăznea să le pună. Cavalerul urmărea atent aceste semne ale emoţiei. Vagile bănuieli pe care le avusese deveneau din ce în ce mai solide. Atunci luă hotărârea să o supravegheze îndeaproape pe această femeie şi să afle cine era ea cu adevărat.Îl linişti un singur lucru: era limpede ca lumina zilei că-l iubea sincer pe Marillac. Dar atunci ce rol avea tulburarea ?Îşi termină misiunea pe lângă Alice în modul cel mai firesc, spunându-i:— Dar încă nu v-am spus totul, doamnă. Prietenul meu m-a însărcinat să vă comunic că va profita de călătoria sa la regina Navarrei să-i vorbească de iubirea ce vă leagă.De-abia rostise aceste cuvinte, că Alice începu să tremure din tot trupul. Pe chipul ei se aşternu o paloare de moarte şi şopti cu un glas trist:— Sunt pierdută !— M-aţi înţeles desigur greşit, doamnă! exclamă Pardaillan. Domnul conte este hotărât să-i ceară reginei autorizarea de a vă lua de soţie de îndată ce se va fi întors la Paris. Credeam că vă fac o mare bucurie...— Da, desigur, se bâlbâi Alice... o bucurie foarte mare... ah, simt că mor! Pe Pilat ! îşi pierde cunoştinţa ! Ajutor ! strigă Pardaillan.Alice de Lux se prăbuşise într-adevăr pe podea, leşinată. Stătea nemişcată, ca o moartă. Cavalerul văzu cu un amestec nedescris de milă şi de îndoială că, în timpul leşinului, două lacrimi se prelingeau pe obrajii ca de ceară ai nefericitei, ele fiind singurul semn că încă mai trăia.Bătrâna Laura, alarmată de ţipetele ei, veni fuga, tare speriată. Ascultase de altfel totul după uşă.— Nu vă îngrijoraţi, spuse ea cu un zâmbet care i se păru bizar lui Pardaillan, nepoata mea suferă de asemenea ameţeli, încât cea mai mică emoţie provocată 'de frică... sau de bucurie o aduce în starea asta, dar nu e nimic grav.În timp ce vorbea, bătrâna freca cu oţet tâmplele Alicei şi se străduia s-o facă să înghită câteva picături dintr-o licoare aflată într-o sticluţa.Ah, rosti mecanic cavalerul, doamna vă este nepoată ?— Da, domnule, singura rudă ce mi-a mai rămas. .iata că-şi revine ! Hai, copila mea, de ce te frămânţi în asemenea hal... ai fost zguduită de ceva ? O veste rea poate ?Deschizând ochii, Alice îl văzu pe cavaler.— Nu, răspunse ea, făcând un efort aproape eroic.— Atunci o bucurie ? stărui afurisita bătrână. — Da !... răspunse Alice cu un glas nesfârşit de stins. O clipă după aceea părea să-şi fi revenit de tot. Îşi recăpătase de altfel sângele rece şi îşi regăsi acea forţă sufletească care făcea din ea o femeie cu adevărat deosebită. Din discreţie, cavalerul voi să se retragă. Dar ea îl reţinu şi vru să afle în amănunţime tot ceea ce ştia Pardaillan. Îl obligă să repete în mai multe rânduri cuvintele contelui şi Pardaillan fu nevoit să spună din nou povestea nopţii trecute şi a întâmplărilor la care asistase. Alice le ascultă pe toate cu o atenţie încordată care, după leşin, îi păru cavalerului remarcabilă.În cele din urmă, se retrase mai intrigat ca or când, făgăduindu-şi să descopere neapărat mişterul pe care-l bănuia. Dar când, după câteva zile, voind să-i facă Alicei o nouă vizită, găsi casa închisă, ca şi palatul Mesmes. Întrebă prin vecini, dar nimeni nu-i putu da nici o lămurire.Astfel, Pardaillan se află de atunci cu desăvârşire izolat în Paris. Îi mai rămăsese doar mareşalul de Montmorency. Petreceau împreună ceasuri în şir, combinând planuri de căutare, care nu izbuteau niciodată.Cavalerul, fără nici o ocupaţie, plictisit de moarte, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului făcân plimbări prin Paris, punând la cale tot felul de planuri cu ochiul şi urechea la pândă, dar nevăzând şi neauzind niciodată ceva care să-l pună pe o urmă.Din fericire nu fusese niciodată zărit de vreunul dintre cei interesaţi să-l vadă... şi care-l credeau mort. Nu-l întâlni nici pe Maurevert, nici pe vreunul dintre curteni.Într-o zi, când trecuse podul şi cutreiera prin Universitate, întâmplarea îl mână pe muntele Saint-Genevieve într-o străduţă singuratică care se întindea de-a lungul laturii stângi a mânăstirii Carmeliţilor.Mai multe case îşi sprijineau spatele de zidurile mânăstirii „vărgaţilor". Iar multe din ele comunicau chiar cu mânăstirea printr-o portiţă din spatele lor. Erau în general prăvălii subvenţionate în taină de călugări şi unde se vindeau obiecte bisericeşti, ca mătănii şi iconiţe, după un obicei care s-a menţinut până în zilele noastre în jurul marilor bazilici.Într-una din aceste prăvălii se fabricau flori artificiale din cele care se pun pe altarele bisericilor nişte buchete grosolan colorate, cu frunze de aur.:În ziua aceea, deoarece era foarte cald, oamenii din prăvălie lucrau în pragul uşii, pe stradă, la umbra zidurilor înalte ale mânăstirii. Se aflau acolo un bărbat, care părea că îndruma munca celorlalţi, două femei şi o fată tânără, lucrând toţi cu hărnicie la confecţionarea unor flori şi imitaţii de crengi de arbuşti.

La câţiva paşi de acest grup, migălea un copil singur. Pardaillan se opri să-l privească.Părea cu-adevărat un copil deosebit prin via inteligenţă care-i lumina ochii mari şi adânci. Era palid şi slăbuţ. Avea o înfăţişare tristă, dar în momentul acela părea fericit, sau cel puţin atât de absorbit de lucrul lui, încât îşi uitase parcă tot necazul.Cu ochii atenţi la degetele sprintene, cu fruntea şiroind de năduşeală, scosese într-o parte un vârf de limbă, cum fac copiii concentraţi asupra unei munci care-i interesează. Uneori dădea înapoi, până la capătul firavului său braţ întins, vârful crăcuţei artificiale pe care o lucrase şi clipea din ochi s-o privească mai bine ; apoi îndrepta unele amănunte care nu-i plăceau şi îşi relua lucrul mai înverşunat şi mai pasionat.Copilul avea desigur un suflet de artist. Faptul era vizibil numai după ochii lui profunzi, visători şi* după gesturile sale firesc artistice, dar şi după minunata desăvârşire a lucrului ce-i ieşea din mâini. — Micuţul meu Clément, îi zise una dintre fete,« fii atent să nu te înţepi ca ieri.Grupul de meşteşugari care lucra în pragul pravăliei îl privea din când în când cu o milă dispreţuitoare, ridicând din umeri cu îngăduinţă. Într-adevăr, oamenii aceştia cumsecade făceau frunze de aur, totdeauna aceleaşi, precum şi nişte flori geometrice, adevărate buchete pentru vasele din biserici.Copilul se străduia, dimpotrivă, ca lucrul făcut de el să dea impresia naturalului.Folosea chiar unele crengi adevărate, câte un întreg tufiş uscat şi plin de spini, care-i servea de schelet şi căruia căuta să-i dea viaţă, adăugându-i frunzuliţe, delicate şi tremurătoare, precum şi floricele albe care, chiar şi de aproape, păreau naturale.Fără să ştie de ce, Pardaillan fu interesat şi impresionat de această muncă.Se apropie de copil, se plecă şi cercetă de aproape crengile împletite şi înflorite, pe care micul artist le punea la o parte, pe măsură ce le termina. Era acolo o grămadă întreagă.La început copilul, absorbit de muncă, nu observă chipul care se aplecase asupra lui. În cele din urmă ridică ochii, privi o clipă figura surâzătoare a străinului şi, găsindu-l fără îndoială pe plac, îi zâmbi şi el.— Ce faci aici, micuţule ? întrebă atunci cavalerul. Munceşti ?— O, nu, domnule, mă distrez. Eu încă nu ştiu să muncesc.— Ce tot spui ? Dar ce faci e foarte frumos...Ochii copilului se învăpăiară de plăcere. Îndepărtă puţin crenguţa pe care o ţinea la capătul braţului sau întins şi spuse cu un accent de admiraţie: E de măceş !Gheaţa fusese spartă. Cavalerul se ghemui pe vine lânga copil şi începu şi el să se distreze ! îndrepta vârfuri de crengi, înfigea floricelele care tremurau în vârful tijei lor de sârmă.— Măceş ? continuă el. Dar ce faci cu el ?— Ah, uită-te... am o grădină, o grădiniţă numai a mea.— Unde ?— Aici, în grădina cea mare a mânăstirii, chiar lângă capelă. Părintele grădinar mi-a dat-o şi mi-a spus să sădesc ce o să-mi placă mie.— Şi vrei să sădeşti acolo măceşi ? întrebă zâmbind Pardaillan.— O, nu, doar am s-o împrejmuiesc, pentru ca părinţii să nu poată intra înăuntru.— Dar de ce nu pui măceşi adevăraţi ? Şi apoi măceşul nu înfloreşte în timpul ăsta !— Uite aşa, pentru că... măceşul meu va fi tot timpul înflorit... după cum vedeţi ! Eu fac florile şi le înfig în el...— Văd. Să ştii că măceşul tău e într-adevăr frumos. — Nu-i aşa ? întrebă micul artist, încântat de această apreciere de altfel meritată. Apoi încă nu ştiţi şi altceva.— Nu micuţule, nu ştiu.— Ei bine, ascultaţi: eu n-am mamă şi ştiţi de ce?— Nu, copilul meu, zise cavalerul mişcat.— Bunul meu prieten mi-a zis. Dacă n-am mamă e pentru că a murit... Ştiţi ce înseamnă să fii mort ?Nu ştiţi ? Ei bine, vă îngroapă în pământ... mama mea'e în pământ, la cimitirul Inocenţilor... bunul prieten mi-a spus-o.— Sărmanul micuţ, murmură Pardaillan.— Clément, îi spuse din nou fata, du-te înapoi la mânăstire şi joacă-te acolo.Copilul dădu din cap, tăcu o clipă, ocupat să împletească crenguţele înţepătoare. Un spin îi intră în deget. Apăru o picătură de sânge, se prelinse şi înroşi una din floricelele albe.— Te-ai înţepat, aşa-i ? întrebă cavalerul.— O, nu-i nimic, răspunse serios copilul. Mă înţep des. Ia uitaţi-vă: una, trei, cinci, zece flori de măceş cu sânge pe ele. Tot sângele ăsta al meu... e pentru mama.Cavalerul rămase încremenit, fără să poată scoate un cuvânt.Micul meşteşugar continuă:— Nu ştiţi ? Când voi avea mulţi măceşi şi Voi fi împrejmuit complet grădiniţa, iar în jurul ei va creşte un tufiş mare, într-o zi am să smulg totul şi am să mă duc să pun măceşul acolo unde este îngropată mama...

— La cimitirul Inocenţilor ?— Da. Bunul prieten mi-a spus că acolo e, dar i-a trebuit mult până să-mi spună. Nu-i asa că mama osa fie mulţumită ?— Cu siguranţă, micuţule, foarte mulţumită.Convorbirea se opri aici, deoarece copilul îşi reluase lucrul cu o asemenea atenţie, încât cavalerul nu îndrăzni să-l mai tulbure cu întrebări nepotrivite.Pe când se îndepărta auzi bătând clopotul mânăstirii. Întorcându-şi capul văzu lângă copil un călugăr palid, care-l luă de mână şi pe care-l auzi spunându-i:— Hai, micuţul meu Jacques, e vremea să ne-ntoarcem...— Bine, gândi cavalerul, se pare că pe micul meu prieten îl cheamă şi Clement şi Jacques.XLIVBECIURILE PALATULUI MESMESÎl vom lăsa pentru moment pe domnul de Pardaillan-fiul să-şi urmeze cursul căutărilor, pentru a ne ocupa de domnul de Pardaillan-tatăl. Ce s-a mai întâmplat cu el ? De ce n-a căutat să-l revadă pe cavaler ? L-a urmat oare pe mareşalul de Damville în vreo ascunzătoare din fundul unei provincii ? Acestea erau întrebările pe care şi le punea zadarnic cavalerul. Dar, dacă lui îi era cu neputinţă să le dezlege, datoria noastră este să le dăm un grabnic răspuns, bizuindu-ne pe acel dar al ubicuităţii care constituie unul dintre farmecele romanului.Ne vom transporta, în acest scop, la palatul Mesmes, a doua zi după ce François de Montmorency, însoţit de crainicul său de luptă, venise să-şi provoace fratele la duel.Henri, ascuns după o perdea a ferestrei, asistase la chemarea la luptă, fără să facă nici o mişcare. Pălise doar atunci când crainicul bătuse cu un cui, mănuşa în uşă. Insulta era gravă şi definitivă. S-ar putea însă ca Damville să fi socotit că nu venise încă momentul să primească lupta, căci poruncise ca mănuşa să fie lăsată acolo unde era.De altfel, palatul trecea drept părăsit. Cele mai multe dintre slugi fuseseră trimise într-o altă casă, pe care mareşalul o avea pe strada Fossés-Montmartre, nu departe de bălţile de la Grange-Bateliere. Cei câţiva soldaţi ai palatului fuseseră şi ei trimişi tot acolo. În felul acesta, în jurul lui Damville nu mai rămăseseră decât trei sau patru soldaţi, un ofiţer, bătrânul Pardaillan şi două slugi. Jeannette, înaintată la gradul de bucătăreasă, făcea de mâncare acestui grup restrâns, luând toate măsurile de precauţie necesare de fiecare dată când ieşea. Palatul era de altfel foarte bine aprovizionat.D'Aspremont, rănit, fusese transportat şi el în casa din Fossés-Montmartre.A doua zi după provocarea la luptă, mareşalul de Damville, care nutrea pentru Orthes toată dragostea pe care o putea simţi el pentru cineva, se duse să-l vadă pe rănit şi avu cu el o lungă convorbire, în care fusese vorba mai ales de Pardaillan. Mareşalul se întoarse îngândurat la palatul Mesmes şi ceru să fie chemat Pardaillan.— Domnule de Pardaillan, îl întrebă el, ştiţi cine sunt persoanele care se aflau în trăsura care a fost atacată în noaptea când am ieşit de aici ?— Nu ştiu nimic, monseniore! răspunse Pardaillan care tresări.— Ştiţi cine avea interesul să atace trăsura ?— La asta vă pot răspunde pentru că mi-aţi spus-o chiar domnia-voastră: fratele, mareşalul.— Da. Dar nu mi-aţi spus că fiul dumneavoastră nu poate fi de-ai noştri pentru că aparţine fratelui ?— Într-adevăr, monseniore... dar întrebările astea...— Aşteptaţi, domnule. Mi-aţi spus că l-aţi urmărit pe omul care ne atacase...— Până la poarta Bordet, monseniore.— Unde l-aţi doborât definitiv cu o lovitură de spadă, nu-i aşa ?— Aşa este, monseniore, răspunse bătrânul Pardaillan, care, răsucindu-şi mustaţa între degetele nervoase, începea să se înfierbânte.— Ei bine, zise brusc mareşalul, omul pe care l-aţi ucis e bine sănătos.— Asta-i şi mai bună ! zise calm bătrânul soldat, care cu o mişcare scurtă se asigură că pumnalul şi spada se aflau la locul lor şi gata să intre în funcţiune.— Vedeţi deci că sunt bine informat. Dar, mai ştiu încă ceva. Vreţi să vă povestesc ?— Monseniorul este azi de o bunăvoinţă pentru care îi voi fi totdeauna recunoscător.— Bine. Ştiţi cum îl cheamă pe omul pe care nu l-aţi urmărit până la poarta Bordet, pe care l-aţi însoţit braţ la braţ până la cârciuma „La Ciocanul care bate", pe care nu l-aţi străpuns nicidecum cu o lovitură de spadă şi care vine să dea târcoale palatului, în aşa fel încât am să pun să fie prins şi legat ?— Aş fi încântat să aflu, monseniore.— Ei bine, se numeşte cavalerul de Pardaillan şi este fiul dumneavoastră !— Acela care v-a scos din mâinile haimanalelor? întrebă bătrânul soldat, cu o nevinovăţie de o admirabilă obrăznicie.

Mareşalul rămase o clipă fără glas. Se aşteptase să-l vadă pe Pardaillan pălind, dar acesta-i râdea în nas. Avu o tresărire de furie. Bătrânul soldat îşi trase pe jumătate pumnalul. — Să nu ne certăm, spuse din nou pe înfundate Damville. Sau cel puţin nu încă. Întâi să vedem: este adevărat ceea ce v-am spus ?— Din moment ce-o spuneţi, monseniore, aş fi prea îndrăzneţ să afirm contrariul. Îmi spuneţi că fiul meu v-a atacat şi probabil aşa este. Îmi spuneţi că l-am însoţit. E posibil. Nu-mi rămâne decât să vă felicit pentru că sunteţi atât de bine informat. Vă credeam înconjurat de gentilomi şi de luptători, dar după cât se pare sunteţi înconjurat de poliţai. Vă vedeam o căpetenie de război, un şef de partid, vă dovediţi însă a fi un şef de zbiri...— Pardaillan !— Monseniore !Cei doi bărbaţi se măsurară din priviri. Şi de această dată cel ce plecă ochii în faţa cavalerului fu seniorul atotputernic. Pardaillan continuă:— Nu vă place vorba mea, domnule mareşal. Nu-i vina mea... Cum ? Mă găsesc în faţa celei mai grele hotărâri! Ca să vă rămân credincios, risc să devin duşmanul fiului meu, adică al fiinţei pe care o iubesc şi o admir cel mai mult pe lume ! Mă străduiesc să împac interesele domniei-voastre cu ale mele. Ca să nu vă produc o îngrijorare zadarnică, îmi pun la lucru imaginaţia ! Iar domnia-voastră îmi imputaţi de ce nu mi-am străpuns copilul cu o lovitură de spadă. Pe sufletul Domnului, monseniore, spada mea este gata să dea lovitura cerută celor care v-au informat atât de bine. Nu va fi schimbată decât persoana mortului, atâta tot.Mareşalul îl privea cu un ochi întunecat pe viteazul nefericit care, la rândul lui, îi arunca priviri de o minunată cutezanţă.— Pardaillan, zise el deodată, nu asta-i problema.— Dar care e, domnule ?— Fiul dumneavoastră nu ştie cine erau persoanele din trăsură ?— Habar n-am, monseniore !— Haida, de! Nu vă puneţi iar imaginaţia la contribuţie ! Nu numai că ştie, dar probabil că v-a şi spus-o !— Vă înşelaţi, monseniore !Mareşalul făcu doi paşi repezi spre Pardaillan şi, înfigându-şi privirea aprinsă în ochii lui, ca pentru a încerca să-i smulgă adevărul, continuă cu un glas pe care furia îl făcea tremurător:— Şi cine poate şti dacă nu eşti înţeles cu el! Cine poate şti dacă nu m-aţi urmărit împreună, dacă nu m-aţi spionat, da, spionat, domnule, om de încredere ! Dumneata şi fiul dumitale ştiţi unde s-a dus ţrasura ! Ştiţi cine era în ea ;în bârlogul vostru, în cârciuma voastră, o cârciumă de borfaşi, aţi pus la cale, fără îndoială, un plan oarecare. Fiul la Montmorency, tatăl la Damville... lucrurile se rezolvă de la sine... domnule de Pardaillan, pe dumneata şi pe fiul dumitale vă consider nişte mizerabili !Bătrânul soldat se îndreptă din şale, puţin palid.— Monseniore, spuse el cu glas înfricoşător de liniştit, am să socotesc această insultă nulă şi neavenită atâta vreme cât n-aţi ridicat încă mănuşa care mai atârnă în poarta dumneavoastră.Damville sări înnebunit de furie şi se repezi la Pardaillan cu pumnalul ridicat.Henri de Montmorency suferea în clipa aceea mai mult decât în momentul când îl văzuse pe crainicul lui Francois ţintuind mănuşa în poartă: adesea amintirea unei jigniri doare mai mult decât jignirea însăşi.În afară de aceasta, nu se putea împăca cu bănuiala că Pardaillan descoperise ascunzătoarea Jeannei de Piennes. Fusese hotărât, încă de la începutul acestei convorbiri, să se descotorosească de bătrân, urmând să facă acelaşi lucru şi cu fiul. Reproşul lui Pardaillan fu luat drept pretext pentru acest omor. Bătrânul soldat nu terminase încă de vorbit, când el, cu o mişcare violentă, rupse lănţişorul de care atârna pumnalul şi se aruncă asupra lui.Pardaillan îl aşteptă liniştit. Braţul ridicat al mareşalului nu se abătu asupra lui, căci izbuti să i-l prindă de încheietură, i-o răsuci, o strânse zdravăn şi arma căzu. Henri scoase un răcnet.— Monseniore, Îi zise Pardaillan, aş putea să vă ucid, e dreptul meu ! Vă las însă viaţa ca să vă puteţi spăla de ruşinea pe care v-a făcut-o Montmorency. Mulţumiţi-mi !Era înfricoşător, palid de tot, cu perii aspri ai mustăţii zbârliţi, ochii scânteietori, încremeniţi.— Tu eşti cel ce va muri ! răcni Henri. Ajutor ! Ajutor !— Vom lupta deci ! spuse Pardaillan, care cu o mişcare largă îşi trase spada.În momentul acela, toţi cei ce mai rămăseseră în palat, năvăliră în odaie la strigătele stăpânului. Pardaillan văzu în faţa lui, în afară de mareşal, şase oameni înarmaţi.— Pe el ! Pe el ! urlă Henri. Nici o cruţare,!— La moarte ! La moarte ! repetară cei cinci soldaţi şi ofiţerul care-i comanda.Pardaillan, descriind un mare semicerc cu spada, sări în stânga odăii.— Pe aici, haită ! strigă el.Asaltatorii se repeziră în partea aceea, eliberând astfel, uşa. Asta voise şi Pardaillan. Apucă într-o clipa spada cu dinţii lui puternici ca de lup. ridică Un enorm fotoliu şi-l aruncă cu toată forţa în atacatorii care se retraseră spre fundul încăperii. În aceeaşi clipă, îşi luă din nou sabia în mână şi sări

spre uşă, pe care o trecu izbucnind într-un hohot de râs.Urmărit de haita turbată, Pardaillan ajunse în câteva salturi la baza scării. Aici exista o uşă care dădea în curte. Se aruncă asupra ei s-o deschidă.— Blestem ! răcni el.Uşa era închisă.— Pe el! Pe el! L-am prins ! strigă ofiţerul.— Omoară-l! Omoară-l! urlă Henri de Damville.În jurul scării, la stânga, începea un coridor care ducea la cămări şi în spatele casei, de acolo Pardaillan putea sări în grădină şi ar fi fost salvat... dar văzu dintr-o ochire că uşa care se deschidea spre vestibulul cămărilor era închisă.Era prins în tunelul acesta, având în faţă şapte furioşi bine înarmaţi şi în spatele lui o uşă de netrecut.Atunci îşi socoti sorţii. Atacatorii nu-l mai puteau înconjura, nu mai puteau înainta decât într-un rând de cel mult trei şi atunci înghesuiţi.— La nevoie, îşi zise printre dinţi, aş putea izbuti să-i omor unul după altul.Alese această cale, nemaiavând altă alternativa decât să-i omoare pe toţi.În acest timp loviturile curgeau grindină asupra lui. Le para, răspundea în fiecare clipă, spada lui lungă se înfigea în grămadă, unul dintre oameni fu rănit, ceilalţi urlau înfricoşător, căci încă nu le era cunoscută arta mai elegantă de a se bate în tăcere.Pardaillan nu dădea înapoi decât câte un pas şi numai când era obligat.Îşi dădea bine seama că, dacă se lasă înghesuit în uşa din fundul culoarului, ar fi ucis acolo fără întârziere, neputându-se apăra. Atâta vreme cât mai avea loc putea, dimpotrivă, să se apere, să-şi pregătească loviturile şi să le pareze pe cele ce i se dădeau.O spadă îl atinse la umăr şi-i sfâşie pieptarul. Rana sângeră uşor. Pardaillan răcni o înjurătură.Se retrăsese cinci paşi. Printre atacatori nu erau încă decât trei răniţi, unul dintre ei, ce-i drept, scos din luptă, întins la pământ, horcăind din rărunchi.În momentul acela simţi o greutate ciudată în mâna dreaptă: se deschidea rana făcută de d'Aspremont. Apucă spada cu mâna stângă spunându-şi:— Cred că de data asta m-am ars.Dar continuă în acelaşi timp să urle, după metoda de atunci, care fusese altădată şi cea a eroilor lui Ilomer:— Javre nenorocite ! Borfaşi fricoşi! Femeiuşte ! Stăpânul vostru nu v-a învăţat nici cum se ţine o spadă în mână. Înapoi, slugilor ! Ia uitaţi-vă aici cum se împunge.Un om căzu. Dar de data asta pieptarul lui Pardaillan fu sfâşiat şi simţi căldura sângelui prelingându-se de-a lungul pieptului.— Pe el! Pe el! urlă Henri. S-a dus pe copcă.— A noastră-i fiara ! răcneau ceilalţi.Toate aceste ciocniri ale armelor, bătăile scurte din picioare, gâfâiturile, înjurăturile nemaipomenite făceau un vacarm îngrozitor în coridorul întunecat.O împunsătură îl răni pe bătrân la încheietura mâinii stângi, tocmai în momentul când fandase adânc spre ofiţer şi-şi retrăgea corpul. Ofiţerul se rostogoli la pământ, bătând o clipă din călcâie: murise ! Răsunară nişte răcnete înfricoşătoare.Pardaillan nu mai avea în faţă decât patru oameni ! Dar era vlăguit, mâna stângă îl durea îngrozitor, fu nevoit să-şi treacă iar spada în mâna dreaptă, gâfâind, se sprijini cu stânga de zid. Un nor îi trecu prin faţa ochilor. Avea să cadă... se mai dădu repede înapoi doi paşi ca să evite o lovitură turbată pe care i-o trimise Damville. În aceeaşi clipă fu însă atins la genunchi de către un soldat.— S-a isprăvit ! murmură el, aruncând în faţă o privire sângeroasă.Spada îi căzu din mână. Tocmai în acel moment se retrăgea, sprijinindu-se cu mâna de zid.Deodată, avu senzaţia că zidul se întredeschide şi văzu căscându-se lângă el o gaură neagră. La capătul puterilor, aproape leşinat, se lăsă să cadă în ea !...— Încuiaţi uşa ! răcni Henri şi lăsaţi-l să crape în pivniţa aceea !Soldaţii dădură ascultare, uşa fu zdravăn închisă şi zăvorâtă. O mare tăcere se aşternu atunci în tot palatul Mesmes. Bătrânul Pardaillan căzuse într-adevăr într-o pivniţă, în aceeaşi pivniţă în care fusese închis şi fiul lui. Sprijinindu-se cu mâna de uşa care era numai împinsă, o deschisese şi se lăsase să cadă, într-un ultim efort al simţului de conservare.Pardaillan se rostogoli de-a lungul scării şi rămase întins în nesimţire, pe pământul pivniţei. Dacă mareşalul l-ar fi urmărit, n-ar fi avut de dat decât o lovitură de pumnal ca s-o termine cu el. Dar Damville nu-l crezuse pe bătrânul apucat, atât de grav rănit, precum era. Se temuse de urmările unei lupte pe întuneric, având cu el o trupă atât de mică, şi se aplauda singur pentru buna inspiraţie de a-l închide pe Pardaillan în această pivniţă, prefăcută în mormânt.

„În câteva zile, se gândi el, nu va mai fi acolo decât un cadavru pe care am să pun să-l arunce în Sena şi cu asta totul se va isprăvi !"În acest timp, bătrânul Pardaillan încă nu se mişcase. Pierdea mult sânge din răni şi era în primejdie să moară în cele din urmă acolo din cauza epuizării. Dar aceşti bătrâni mercenari aveau şapte suflete în pieptul lor. După un leşin care dură un ceas, corpul întins la piciorul scării începu să-şi mişte braţele şi apoi picioarele, în continuare îşi sumeţi capul şi-apoi, în sfârşit, reînsufleţit de răcoarea pivniţei, bătrânul cavaler se ridică, se aşeză, Pipăi fruntea cu mâna şi rămase multă vreme în această poziţie, fără a-şi putea aduna gândurile, nu* mai cu uimirea de a se regăsi în această groapă neagră...În sfârşit, începu să gândească. Primul lui gând fu „Ia te uită ! N-am murit ?"Al doilea gând pe care putu, după alte câteva minute, să-l închege creierul lui slăbit, fu acesta:„Numai de n-aş fi totuşi îngropat!"Groaza acestei presupuneri îl smulse din toropeală.— Pe toţi dracii ! se răsti el, îngropat sau nu, mi se pare că totuşi trăiesc !Izbuti să se târască vreo zece paşi şi constată astfel cu o satisfacţie de nedescris că nu se găsea în nici un caz într-un mormânt.— Dar atunci, bâigui el, unde dracu mă găsesc acum ? De ce am ajuns aici ? Ce fac ? Pe Dumnezeul meu, cât mi-e de sete ! Niciodată o sete atât de mistuitoare n-a ars gătlejul vreunui creştin ! De băut, ce dracu ! De băut, pe toţi dracii ! De băut, sau turbez !Mormăind asemenea cuvinte care veneau şi dintr-un oarecare delir, rănitul continuă să se târască în patru labe pe pământul umed. Deodată, o mână dădu de ceva rece, prăfuit, rotund sau mai curând cilindric.— Ce-o mai fi şi asta ? bombăni el.Voi să apuce acest lucru şi deîndată se produse un fel de prăbuşire, lui Pardaillan i se păru că sesparge un geam şi în clipa următoare observă că un lichid îi udase picioarele. Zgomotul, emoţia pe care acest zgomot o iscă în mintea lui ameţită, precum şi mai ales răceala lichidului care-i scălda picioarele îl făcură în cele din urmă să-şi redobândească judecata şi, odată cu judecata, proprietatea de a concepe şi de a imagina cam ce-ar putea fi după toate aparenţele obiectul acela.— O sticlă ! exclamă el. E cu putinţă ? Da, da... E o sticlă ! Dar, ce spun eu ! E o stivă întreagă de sticle ! Pline !... Da, pline !... Pline însă cu ce ? Ia să vedem.Sparse gâtul sticlei cu o lovitură dată la întâmplare în pământ. Pardaillan începu să bea cu desfătare: ceea ce bea era un vin rece, generos, puternic, plăcut la gust, care-i încălzea inima.— Iată ceva care ar scula şi un mort din groapă ! zise el după ce goli pe nerăsuflate jumătate de sticlă.Spre a se trezi de tot, el care nu era decât pe jumătate mort, goli totuşi şi restul sticlei până la ultima picătură.— Uf! spuse el atunci, mi se pare că, dacă nu mă-nşel, mă aflu într-o pivniţă. Dar ce mi s-a întâmplat ?Efectul vinului generos se făcu repede simţit. Pardaillan înţelese că îi reveneau puterile şi odată cu ele memoria. Din acea clipă îi apărură limpede în minte, scena disputei cu Damville, furia mareşalului, năvala turbaţilor, lupta de sub scară, bătălia îngrozitoare din strâmtoarea culoarului şi, în sfârşit, căderea în fundul beciului.— Ei bine ! spuse el clătinând din cap. Din moment ce n-am fost ucis şi n-au coborât aici să mă lichideze, să căutăm a prinde puteri. Mai întâi, unde mă aflu ? Cred că nu depăşesc limitele adevărului afirmând că n-am nici un os rupt. Dar nici nu-s găurit ? Să ne uităm puţin.Între timp Pardaillan, care se pricepea desigur mai bine decât un chirurg, începu să se pipăie şi să se examineze pe îndelete. Rezultatul acestui auto-examen fu următorul:În primul rând avea o rană ca urmare a unei lovituri în ceafă ; rana aceasta îi provenea fără îndoială din căderea de-a rostogolul pe scara pivniţei ; item, din aceleaşi cauze, un dinte rupt şi nasul jupuit; item, tot din acelaşi motiv, o durere chinuitoare în cotul braţului drept.În al doilea rând avea o rană la mâna dreaptă, căpătată în duelul cu d'Aspremont, care se deschisese în timpul încăierării din coridor.În al treilea rând, o zgârietură adâncă la încheietura mâinii stângi.În al patrulea rând, o rană adâncă ceva mai sus de genunchiul drept.În al cincilea, umărul drept sfâşiat.Iar în al şaselea rând, o rană adâncă în partea dreaptă a pieptului.Făcându-şi toate socotelile şi după efectuarea unui examen foarte sever, Pardaillan nu-şi mai găsi alte răni, fapt care-i formă convingerea că nu avea de ce să moară în fundul unui beci.„Schilodit — Îşi spuse — rănit de sus şi până jos, cusut, tăiat în bucăţi mari şi mici, am rămas totuşi un Pardaillan întreg. Să încercăm să ne cârpim pe cât mai bine cu putinţă."Trebuie să fim de acord că toate acestea la un loc constituiau o situaţie destul de serioasă, întrucât fie din cauza sforţărilor făcute, fie din cauza sângelui pierdut, bătrânul oştean leşină pentru a doua oară.

Dar acest al doilea leşin fu mult mai scurt decât primul şi, când îşi reveni — setea nefiind încă potolită, ci dimpotrivă — se pomeni atras de mormanul de sticle. Leacul îi mai reuşise lui o dată şi de aceea se grăbi să spargă gâtul unei sticle pe care o goli, cu toată grija, ca un bolnav care ţine să soarbă până la capăt leacul prescris de medic.Apoi se apucă să-şi oblojească rănile. Izbuti de bine, de rău, să se descotorosească de o parte din haine. Întrucât purta o cămaşă sub pieptar, exclamă:— Pe Dumnezeul meu, am aici cu ce să leg şi să oblojesc douăzeci de răni! Îşi scoase îndată cămaşa, amănunt pe care n-am îndrăzni să-l dăm dacă scrierea noastră s-ar adresa unor englezoaice. Cu dibăcia şi uşurinţa pe care le poate da numai o îndelungată obişnuinţă, începu să taie în fâşii biata cămaşă, care în câteva minute se prefăcu într-o grămadă de feşe excelente. Neavând apă cu ce să-şi spele rănile, Pardaillan şi le spălă cu vin. Tot cu acest vin generos şi vechi îmbibă el feşile de pânză pe care le aplică pe toate rănile şi zgârieturile.Nu ştim dacă eroul nostru va primi aprobarea chirurgilor pentru această metodă de pansament intern şi extern, la care contribuia numai Bacchus. Ceea ce este sigur e faptul că după terminarea tuturor acestor operaţii, bătrânul mercenar se simţi într-adevăr mai bine.Putu să se ridice şi încercă să facă câţiva paşi pe bâjbâite. Mormăi satisfăcut: luat în întregul lui, bătrânul mecanism rezistă încă şi Pardaillan socoti că putea fi aproape vindecat după cincisprezece zile de odihnă.Căută aşadar un colţişor puţin umed, nu prea tare şi adormi adânc.Când se deşteptă, gândirea i se limpezise cu totul.„Să chibzuim puţin, îşi spuse el aşezându-se. În momentul când m-a cuprins somnul, un somn odihnitor, mediu miraculos şi faimos mijloc de vindecare, în momentul acela spun, îmi afirmam mie însumi că cincisprezece zile de repaus ar fi de ajuns pentru cicatrizarea tuturor împunsăturilor. Foarte bine. Cincisprezece zile de odihnă au nevoie de: 1) un pat bun ; 2) băuturi răcoritoare ; 3) o hrană plăcută şi substanţială... Dar de unde naiba să le iau pe toate?Privi în jur, încercând să străpungă întunericul beciului.— Asta-i bună ! mormăi el. Ce rost are să mă ocup de rănile mele şi de cele cincisprezece zile de repaus ? Dacă nu mă-nşel, cel mai târziu în patru sau cinci zile, moartea va veni să mă vindece de primele şi să-mi ofere odihnă pe veci. Căci voi muri de foame... La ce bun să scapi zdravăn şi neatins din peste douăzeci de capcane întinse de duşmani, din atâtea asalturi şi lupte, din peste o sută de dueluri, ca să ajungi să mori de foame în groapa asta ! E întuneric, e rece, sunt slăbit... să fim serioşi, orice rezistenţă e zadarnică. Vorbind astfel, Pardaillan se ridică, dădu peste scara care ducea sus la uşă şi încercă să-şi dea seama dacă există vreo cale să-i facă de petrecanie... dar constată cu uşurinţă că era un lucru tot atât de lesnicios ca şi străpungerea 'zidurilor groase de fundaţie ale palatului. De-abia atunci îi trecu prin minte că dacă el nu putea ieşi, nu acelaşi era cazul şi cu cei de-afară, care puteau să intre la el şi să-l sugrume în somn.Printr-o curioasă contradicţie, sau agăţându-se de o ultimă speranţă, Pardaillan care se resemnase să moară de foame, refuza cu energie să moară sugrumat. La urma urmei, fiecare are dreptul să aleagă.El se hotărî în orice ca să baricadeze uşa şi să împiedice intrarea în pivniţă, din moment ce el nu putea ieşi. Coborî din nou scara să caute cele necesare şi, ca să-şi dea curaj la lucru, se duse mai întâi la stiva de sticle de unde mai luă una, o destupă şi o duse la gură. Dar se opri brusc din aCeastă operaţie şi trase o înjurătură.Fremăta de o emoţie mai puternică decât în momentul când fusese asaltat de banda dezlănţuită a mareşalului de Damville.Într-adevăr, îşi reaminti dintr-o dată de istorisirea amănunţită pe care i-o făcuse cavalerul despre şederea lui în pivniţele palatului.Iar în povestea cu pricina, figurau, la loc de cinste, nişte pulpe de porc afumate, pe care cavalerul le apreciase ca foarte gustoase. Putem deci înţelege emoţia batrânului Pardaillan. — Dar dacă mă aflu cuadevărat în aceeaşi pivniţă în care a stat fiul meu? Dacă pulpele afumate s-ar mai afla la locul lor ? Şi de ce n-ar mai fi ? Aş putea fi salvat ! Cel puţin de la o moarte prin înfometare, care ar fi totuşi foarte urâtă !...Pardaillan goli sticla şi începu să caute tezaurul de pulpe afumate, cu atât mai mult zel, cu cit, în ciuda febrei, foamea începuse să-i hărţuiască stomacul.Nu vom povesti aceste căutări, nici momentele de speranţă şi de descurajare prin care trecu bătrânul soldat, ca un naufragiat care scrutează fără încetare orizontul.Trebuie să spunem doar că în cele din urmă a găsit şuncile ! Erau frumos rânduite pe paie, aşa încât Pardaillan, muşcând din prima, îşi zise cu mulţumire:„Am deci culcuş, băuturi răcoritoare şi acum iată şi o hrană bună, pe cât de plăcută pe atât de substanţială. În felul ăsta mi-am asigurat cele cincisprezece zile de odihnă.«Mai trebuie să arătăm că, a reuşit să baricadeze uşa cu ajutorul unor scânduri solide. Acum era sigur că nimeni nu putea intra la el în timpul somnului, fără să-l trezească zgomotul.Întrucât îşi pierduse spada în luptă, rămăsese cel puţin cu pumnalul şi avea astfel cu ce se apăra.

Se obişnui treptat şi cu întunericul, firicelul subţire de lumină care se strecura printr-o răsuflătoare începu să i se pară o adevărată rază luminoasă.Putu astfel să-şi dea seama de trecerea zilelor şi a nopţilor.Pe nesimţite vremea se scurgea. Datorită unei alcătuiri de fier Pardaillan scăpă repede de febră. Rănile se cicatrizară. Din nefericire însă tezaurul de şunci secătuia cu tot atâta iuţeală.Bătrânul vulpoi, având o bogată experienţă a asediilor, se gândise încă din primul moment să-şi raţionalizeze cu stricteţe hrana. Cu toată economia, care curând deveni zgârcenie, pentru a se transforma până la urmă în mizerie, Pardaillan observă într-o zi că nu-i mai rămăsese decât o singură şuncă.Se împlinise peste o lună, sau chiar mai mult, de când stătea închis în pivniţă. Rănile se vindecaseră. Bătrânul aventurier se simţea mai zdravăn ca oricând.La drept vorbind până atunci nu suferise nici de foame, nici de sete. Acum se punea din nou problema, dar de astă-dată ea era nerezolvabilă.Într-adevăr, în timpul acestei îndelungate şederi, Pardaillan îşi folosise timpul şi toată capacitatea imaginaţiei să găsească un mijloc de evadare.Planurile i se perindau în minte, dar la punerea lor în practică trebuia să le recunoască pe rând zădărnicia şi să le părăsească unele după altele.Descoperi un adevăr îngrozitor: de acolo nu se putea ieşi !În două zile, sau cel mult trei, nu va mai avea hrană ! Şi atunci va începe o lungă şi groaznică agonie, care se va sfârşi cu cea mai dureroasă moarte! XLVJEANNE d'ALBRETÎn momentul în care contele de Marillac pleca la drum să-şi îndeplinească misiunea de încredere dată de Caterina, regina Navarrei se găsea în La Rochelle, garnizoană întărită, care, chiar dacă nu era încă acea capitală protestantă cum avea să devină după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, era totuşi privită de reformaţi drept cel mai bun refugiu al lor.Jeanne d'Albret concentrase aici toate forţele de care dispunea. Pusese la cale un plan tot atât de simplu pe cât de îndrăzneţ, care prevedea două acţiuni simultane.El consta din adunarea sub zidurile cetăţii La Kochelle a tuturor protestanţilor din Franţa, hotărâţi să rişte o lovitură hotărâtoare pentru cucerirea libertăţii de conştiinţă, adică nu numai a dreptului de a gândi în alt fel decât catolicii, dar şi a dreptului la o existenţă civilă într-o ţară în care ei erau excluşi de la orice responsabilităţi şi orice funcţii.Într-un cuvânt, ea socotea că venise ceasul să învingă sau să moară.După concentrarea acestei mari armate şi organizarea ei, comandamentul urma să fie preluat de ea personal, cu scopul de a se îndrepta direct spre Paris.Aceasta era prima acţiune a planului.A doua consta din încercarea, chiar în interiorul Parisului, a unei lovituri care trebuia să coincidă cu apariţia Jeannei d'Albret pe colinele Montmartre, de unde intenţiona să-şi înceapă atacul.Lovitura prevedea răpirea regelui Carol al IX-lea, care urma să fie dus într-o tabără a reformaţilor.Coligny, Conde, Henric de Bearn trebuiau să plece înainte, să se instaleze la Paris şi să pregătească răpirea.Trei sau patru sute de protestanţi trebuiau să intre în capitala lui Carol al IX-lea, în mici grupe sau chiar individual şi să ocupe treptat toată partea oraşului aşezată între Luvru şi şanţurile de la Montmartre.Aceasta urma să fie a doua acţiune a planului.Să vedem care avea să fie rezultatul acestei acţiuni combinate:Jeanne d'Albret apărea sub zidurile Parisului cu o armată de aproape cincisprezece mii de infanterişti, două mii de călăreţi şi douăzeci de tunuri. La un semnal dat de ea din vârful colinei Montmartre, Henric de Bearn, urmat de Conde şi Coligny, încălecau pe cai ; cei patru sute de hughenoţi concentraţi se adunau în jurul lor; trupa trebuia să străbată oraşul asediat şi să se îndrepte spre poarta Montmartre, strigând parizienilor că regele Carol al IX-lea se afla prizonier într-o tabără hughenotă.Poarta Montmartre trebuia să fie atacată în aceeaşi clipă şi din afară.Jeanne d'Albret spera să intre în Paris fără cea mai mică împotrivire, să se unească cu fiul ei, să atace Luvrul şi să-i impună acolo Caterinei de Medicis condiţiile ei.Iată, în mare, planul războinicei regine. Se poate spune că era într-adevăr inspirat de disperare, dar nimeni nu poate afirma că n-ar fi izbutit.Am văzut că planul acesta, aşa cum era el, începuse să fie pus în aplicare la Paris. Henric de Bearn, Conde şi Coligny nu şovăiseră să intre pe furiş în oraş, unde studiau posibilitatea răpirii lui Carol al IX-lea şi căutau să-i atragă de partea lor pe catolicii mai toleranţi, pe care îi indignau persecuţiile şi reaua-credinţă dovedite de Caterina după pacea de la Saint-Germain.

Lucrurile ajunseseră aici în momentul când Jeanne d'Albret primi o scrisoare care o tulbură mult şi o făcu să se îndoiască de hotărârile ei. Scrisoarea venea din partea lui Carol al IX-lea şi-i fusese adusă de un gentilom al regelui.În esenţă, Carol al IX-lea o asigura pe regina Navarrei de bunăvoinţa lui, afirma sincera lui dorinţă de a termina pentru totdeauna cu luptele care înecau regatul în sânge şi-i dădea întâlnire la Blois, să discute condiţiile unei păci durabile şi definitive. Mai adăuga că acolo îi va da personal o dovadă a sincerităţii lui şi o garanţie deosebită. (Făcea aluzie la căsătoria lui Henric de Bearn cu Marguerite de France pe care, după sfatul mamei sale, voia s-o propună reginei Navarrei.)Jeanne d'Albret, continuându-şi neîntrerupt pregătirile, avu însă câteva zile mintea preocupată de această scrisoare. Ea-i spuse trimisului regelui că va primi un răspuns.Aceasta era situaţia când, a şaisprezecea zi de la plecarea sa din Paris, contele de Marillac sosi în faţa cetăţii La Rochelle.Inima-i bătea la gândul că o va revedea pe regină.Trebuie să arătăm însă că, emoţia îi venea mai ales de la hotărârile pe care le luase în timpul călătoriei.Contele avea un adevărat cult pentru Jeanne d'Albret. El n-o iubea numai ca un fiu, a cărui dragoste nu slăbise niciodată, dar o şi admira, o socotea o inteligenţă fără cusur şi ideea că ar putea fi dezaprobat de această regină îi era de neîndurat.Îşi petrecuse cele şaisprezece zile plicticoase de drum, întrebându-se cum va primi regina Navarrei ideea căsătoriei lui cu Alice de Lux.De câte ori se gândea la asta, nu vedea ce obiecţie ar fi putut avea regina împotriva acestei căsătorii.Dar, pentru prima dată, simţea o nelinişte nelămurită, ca acelea ce par să ne anunţe catastrofe apropiate şi ce ne înfioară sufletele.În definitiv cine era Alice de Lux ? Cine ar fi putut să spună ? De unde venea ? Ce căutase la curtea reginei Jeanne d'Albret ?Nici una din aceste întrebări nu-i trecuseră până atunci prin minte. O iubea sau, mai curând, aşa cum am arătat, o adora pe Alice, fără s-o pună în discuţie, ceea ce este în însăşi firea adoraţiei.Acum, când luase o hotărâre fermă, avea însă nevoie de argumente sigure, pentru cazul în care jeanne d'Albret s-ar împotrivi acestei căsătorii.Trebuie să nu uităm că niciodată contele nu-i pusese Alicei vreo întrebare. Dacă i-ar fi pus o singură întrebare despre trecut, ar fi avut impresia că o răstoarnă de pe piedestalul pe care o aşezase. Ce însemna oare o întrebare, dacă nu o formă prefăcută a îndoielii ? Şi ce este bănuiala, dacă nu o îndoială, adică, în fond, convingerea nemărturisită că femeia iubită nu e cinstită — nemărturisită până-n clipa când ea iese cu putere la iveală şi când nu mai poate fi vorba de dragoste, ci de mândrie rănită.Contele de Marillac nu era şi nu putea fi gelos. Era numai îngrijorat, nu de ceea ce putea el gândi despre Alice, ci de ceea ce ar putea crede regina. Ce ştia el despre Alice de Lux ?.O găsise într-o zi, nu departe de trăsura ei sfărâmată, acolo, în munţii de Bearn. O dusese în faţa reginei, iar Alice susţinu că fugea de Caterina de Medicis. Iată în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre ea.În ceea ce priveşte familia ei, contele nu-i dădea importanţă. Îl interesa prea puţin dacă Alice putea fi dintr-o familie fără titlu de nobleţe. Dealtfel, Alice făcea parte dintr-o familie bună. Un de Lux ocupase la începutul domniei lui Ludovic al XII-lea o importanţă funcţie în Guyenne. Tânăra îşi pierduse de timpuriu părinţii şi nu-i mai rămăseseră decât nişte veri îndepărtaţi. Nici regina Navarrei nu ştia mai mult.Contele de Marillac era deci foarte frământat intrând în oraşul La Rochelle. Se interesă neîntârziat de casa în care locuia regina. Când Marillac ajunse în faţa Jeannei d'Albret uită de toate grijile personale şi avu un moment de bucurie care i se văzu în ochi. Regina îi întinse mâna pe care el o sărută cu afecţiune pasionată, nu ca un curtean.— Iată-te deci, scumpul meu copil, spuse încet regina emoţionată. Sper că nu te aduce printre noi vreo întâmplare neplăcută.— Nu, doamnă, dimpotrivă.Jeanne d'Albret îl privi o clipă pe conte cu o duioşie tristă. Pe buze îi stătea o întrebare şi şovăia s-o pună. Atent la gândurile reginei, Marillac înţelese şi spuse:— Majestatea sa regele Navarrei este sănătos tun, doamnă şi nici o primejdie nu-l ameninţa în momentul plecării mele din Paris. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre domnul amiral şi domnul prinţ.— Fiul meu te trimite la mine ? întrebă regina vizibil uşurată de o mare nelinişte.— Nu, doamnă, răspunse Deodat. Sunt trimis de doamna Caterina, care a avut grijă să mă acrediteze pe lângă domnia-voastră.Scoase în acelaşi moment din pieptar scrisoarea Caterinei de Medicis şi, punând un genunchi la pământ, o întinse Jeannei d'Albret. Contele de Marillac nu se ridică până ce Jeanne d'Albret nu citi în întregime mesajul Caterinei de Medicis.— Aţi văzut-o deci pe mama regelui Franţei ? întrebă Jeanne.— Am văzut-o, doamnă, şi iată în ce împrejurări curioase.

Marillac povesti întocmai întrevederea cu Caterina, neuitând nici un amănunt cu privire la propunerile de pace şi de căsătorie. Înşiră toate garanţiile oferite. Regina asculta cu mare atenţie, deşi mintea ei era preocupată de alte gânduri.— Conte, îi zise ea, când Marillac termină de vorbit, am să te însărcinez să-i duci un răspuns reginei-mame. Vei fi în acelaşi timp purtătorul unei scrisori adresată regelui Carol al IX-lea. În sfârşit am să-ţi mai dau scrisori şi pentru regele Navarrei şi domnul de Coligny. Am să mă gândesc azi şi mâine asupra propunerilor ce ne sunt făcute. Poimâine am să adun consiliul şi vom dezbate toate aceste importante probleme. Peste trei zile vei putea deci pleca înapoi la Paris. Până atunci, odihneşte-te, copilul meu, şi rămâi aproape de mine cât mai mult.Marillac se înclină adânc, admirând calmul netulburat cu care regina primise acele propuneri extrem de importante, de care depindea soarta fiului ei şi a tuturor protestanţilor din regat.Jeanne d'Albret continuă cu acea duioşie cu care vorbea când se adresa celor iubiţi:— Pentru moment, să lăsăm deoparte politica şi războiul şi să vorbim de dumneata, scumpe conte... Ai văzut-o deci pe regina Caterina ? Întrebarea aceasta o puse cu un glas aproape şoptit, cu o fierbinte curiozitate dominată şi inspirată de o mare afecţiune. Contele se aşteptase la această întrebare. El înţelese sensul ascuns al cuvintelor reginei, căci răspunse cu un oftat şi o bruscă înfiorare:— Da, doamnă, mi-am văzut mama...Jeanne d'Albret nici nu tresări. Se aşteptase la răspuns, aşa cum Deodat se aşteptase la întrebare.— Mi-am văzut mama, spuse din nou Deodat, şi mama a recunoscut în mine fiul pe care l-a părăsit...— Eşti foarte sigur de asta ? întrebă grăbită Jeanne d'Albret.— Judecaţi şi domnia-voastră, Majestate. Mama n-a rostit nici un singur cuvânt duios ; mama n-a avut nici un gest care ar fi putut da de bănuit că mă recunoaşte ; n-a avut pentru mine nici o singură privire compătimitoare. Mai mult chiar, doamnă, i-am spus mamei că sunt un copil părăsit, i-am povestit tot ce am suferit, tot ce mai sufăr încă ! O clipă am nădăjduit nebuneşte că am să-i smulg un strigăt. Mama a ascultat cuvintele pline de amărăciune ale disperării mele şi pe chipul ei n-a tresărit nici o fibră. Toate acestea sunt adevărate... şi totuşi spun că mama...Contele se opri cutremurat.— Curaj, copilul meu, zise Jeanne d'Albret. curaj Şi răbdare !— Totul s-a sfârşit doamnă. Nu cred că regina Caterina poate fi pentru mine altceva decât o regină duşmană. De aceea sunt obligat să vă vorbesc şi de o altă parte a convorbirii pe care am avut-o cu ea. Nu i-am vorbit Majestăţii voastre decât despre propunerile pe care regina-mamă m-a însărcinat să vi le prezint. Dar mi-a făcut şi mie o anumită propunere.— Vorbeşte, conte ! exclamă Jeanne tresărind.— Iat-o doamnă: se urmăreşte să se ofere Majestăţii sale Henric de Bearn tronul Poloniei, pentru ca astfel Navarra să rămână fără rege.— Şi-apoi ? întrebă Jeanne d'Albret, neputând să-şi reţină o încruntare a sprăncenelor.— Apoi, Majestate, dacă regele, fiul domnieivoastre ar primi să domnească în Polonia, ar fi pus un alt rege pe tronul Navarrei... şi acest rege, doamnă, ah, nici nu îndrăznesc să vă repet aceste uneltiri... aş fi eu !...Jeanne d’Albret rămase multă vreme tăcută şi îngândurată.Da, aşa cum spusese şi contele, aceasta era într-adevăr o dovadă absolută că regina Caterina de Medicis recunoscuse în Deodat pe fiul ei. Orgolioasă, dominându-se pe ea, ca şi pe alţii, Caterina aflase fără nici o îndoială că fiul pe care-l credea mort era în viaţă, fusese mişcată, dar îşi ascunsese emoţia cu o neasemuită iscusinţă, întrucât chiar propriul ei fiu se lăsase înşelat. Totuşi, emoţia aceasta trebuie să fi fost profundă, pentru ca regina Caterina să se fi gândit să facă un rege dintr-un copil găsit ! în ce priveşte eventualitatea ca Henric de Bearn să ocupe tronul Poloniei, ea hotărâse să nu se oprească vreo clipă asupra ei. Desigur, Polonia era un regat frumos. Dar Jeanne d'Albret, navareză din tot sufletul, nu şi-ar fi părăsit ţara nici pentru tronul Franţei.Cât despre Henric, în ciuda tinereţii lui, ea bănuia că nutrea ambiţii mai mari şi poate, în adâncul cugetului ei, în cele mai tainice cute ale conştiinţei, întrevedea posibilitatea ca într-o zi regele Franţei să fie un Bourbon şi să poarte acest dublu titlu:Rege al Franţei şi al Navarrei.Dar ceea ce o izbise mai mult şi îi rămăsese în minte fu faptul că o asemenea combinaţie a putut fi oferită de Caterina de Medicis personal. Trase de aici două concluzii:Prima, că regina Caterina de Medicis îl iubea destul de mult pe contele de Marillac, fiul ei, ca să facă din el un rege. A doua, că era în mod necesar sinceră în propunerile ei de pace adresate hughenoţilor, deoarece viitorul şi fericirea acestui fiu depindeau de această pace.Astfel judeca regina Navarrei în ziua aceea, judecată care va avea teribile consecinţe, întrucât ea o va determina pe Jeanne d'Albret să se ducă mai întâi la Blois, apoi la Paris şi să accepte căsătoria fiului ei, Henric, cu sora lui Carol al IX-lea. Hotărând în mintea ei ceea ce trebuia să creadă despre ciudatele combinaţii ale Caterinei, Jeanne întrebă:

— Ce părere ai, conte, despre tronul ce ţi se propune ?— Cred, doamnă, răspunse fără şovăire contele de Marillac, că am alte scopuri în viaţă. Nu vorbesc despre greutăţile ce s-ar ivi dacă s-ar realiza acest vis al mamei. Afirm că sunt inapt să domnesc. Nu sunt făcut să fiu rege. Îmi caut fericirea în viaţă. Încă n-am găsit-o şi nu cred că o voi găsi pe un tron. Aceasta în ceea ce mă priveşte. Mai adaug că n-aş putea privi decât ca pe un fapt dezgustător obligaţia de a mă instala în casa regelui şi reginei mele.Contele era adânc tulburat rostind aceste cuvinte. — Doamnă, continuă el, am îndrăznit să vorbesc de fericire, eu cel pe care, până azi, l-aţi văzut mereu deznădăjduit... Există o fericire posibilă pentru mine ? Aş putea oare să găsesc în viaţă un vis de care să mă agăţ, ca înecatul de o creangă ? Ah ! doamnă, a venit momentul să vă spun tot ce mă apasă, să vă vorbesc cu inima deschisă, ca uneia care a fost singura ce mi-a dovedit un sentiment oarecare.— Vorbeşte, copilul meu, zise Jeanne d'Albret. Şi aminteşte-ţi că te ascult ca o mamă, nu ca o regină.— Ştiu, doamnă, şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala necesară. Într-un cuvânt, doamnă, într-un singur cuvânt care vă va face să înţelegeţi de ce îndrăznesc să vorbesc de fericire, eu cel părăsit, cel blestemat, fiu de regină căruia i se oferă un tron, dar nu i se acordă mila unui zâmbet...— Ei bine, conte ?— Ei bine, doamnă, iubesc !...Chipul Jeannei d'Albret se lumină. În această adevărată inimă de mamă se formase de multă vreme convingerea că numai o mare iubire ar putea să-l smulgă pe nefericitul tânăr din starea lui de disperare.— Ah ! copilul meu, iţi jur că dacă iubeşti din toată inima, cinstit, cum este în stare să iubească nobila ta inimă, atunci eşti salvat!— Da, doamnă, salvat ! spuse Deodat cu un glas pe care emoţia îl făcea să tremure. Salvat, deoarece altădată, când mă gândeam la nenorocirea mea, moartea îmi apărea ca singura rezolvare posibilă.— Şi-acum ? întrebă Jeanne zâmbind cu bunul ei zâmbet atât de încurajator.— Acum, doamnă, simt fericirea de a trăi... pentru că trăiesc pentru ea...— Scump copil! Dac-ai şti cât sunt de fericită! Pentru că iubind, înseamnă că eşti iubit... aşa cum meriţi să fii.— Cred... Da, sunt sigur că şi ea mă iubeşte tot atât de mult pe cât o iubesc şi eu...— Într-adevăr, zise cu duioşie regina, ceea ce ţi se întâmplă o o mare fericire, copilul meu. Să fii iubit de o femeie demnă de a fi iubită ea însăşi, care să-ţi fie o bună tovarăşă de viaţă, mângâierea ceasurilor grele, raza de soare a zilelor fericite, e tot ceea ce îţi doream din tot sufletul atunci când te vedeam atât de trist... dar, am uitat... nu mi-ai spus încă numele femeii alese...Marillac se înfioră. Fu cuprins de o jenă inexplicabilă. Îl asaltară din nou neliniştile profunde care-l urmăriseră în timpul călătoriei.— O cunoaşteţi, doamnă, zise el cu glas tremurat. A fost şi ea tot atât de nefericită ca şi mine. Ca şi mine a găsit la Majestatea voastră un refugiu plin de iubire şi de bunătate... Slabă, fără sprijin, fugind de persecuţii, singură pe lume, aţi primit-o cu acea nesfârşită generozitate sufletească, care face ca lumea să vă iubească, mai mult decât să admire în domnia-voastră o luptătoare de geniu.— Alice de Lux ! murmură înăbuşit regina Navarrei.— I-aţi rostit numele, doamnă ! zise Marillac aruncând asupra reginei o privire înflăcărată care voia să-i surprindă gândurile.Regina îşi recăpătase însă o fizionomie de nepătruns. Da, Jeanne d'Albret avea într-adevăr această înaltă generozitate sufletească, despre care vorbise contele. Da, era un spirit superior, pentru că izbutise să-şi reţină strigătul de dureroasă uimire care era gata să-i izbucnească de pe buze. fiindcă putuse să întrezărească într-o clipă dilema care se punea foarte limpede în faţa conştiinţei sale: sau să ascundă adevărul despre Alice de Lux şi să-l dea astfel pe conte pe mâna intrigantei, sau să dezvăluie tot ce ştia despre această fată şi să-l arunce pe tânăr într-o disperare fără leac.— Nu-mi spuneţi nimic, doamnă, continuă Marillac cumplit de palid. Vă implor, ce părere aveţi ?În frământarea ei, regina găsi deodată un pretext să nu-i răspundă numaidecât, şi îi spuse fără asprime:— Trebuie să fii tare tulburat, conte ; pentru prima dată pui întrebări reginei dumitale.— Ah ! iertaţi-mă doamnă, bâigui contele, înclinându-se atât de adânc, încât puteai să crezi că avea să în genunche.Clipa aceasta de întrerupere fusese de ajuns pentru Jeanne d'Albret. -— Eşti iertat, copilul meu, îi răspunse ea. De altfel eu însămi, vorbindu-ţi, am uitat de atâtea ori eticheta, încât o dată o poţi uita şi dumneata. M-ai întrebat deci ce cred despre Alice de Lux, nu-i aşa ?— Vă implor, Majestate...— Ei bine, în acest moment n-am nici o părere. O cunosc puţin. I-am vorbit cu totul de vreo douăsprezece ori.Contele înţelese că regina era tulburată. De ce oare şovăia ? Ea, care era sinceritatea personificată...Fu zguduit de un fior.

— Doamnă ! exclamă el. Chiar cu riscul de a da uitării orice ţinută, întrebarea îmi mai întârzie încă pe buze. Ah ! iertaţi-mă, vă rog să vă-nduraţi... trebuie, este necesar să vă cunosc tot gândul... Îndrăznesc s-o întreb pe Majestatea voastră dacă nu are ceva împotriva celei pe care mi-am ales-o drept logodnică. Un singur cuvânt îmi va fi de ajuns. Un singur cuvânt al reginei mele îmi va spune dacă îndoielile nebuneşti care năvălesc din inimă spre creier sunt justificate, sau dacă nu sunt doar delirul unui suflet bolnav...Jeanne d'Albret plecă fruntea. Contele îi cerea să spună un adevăr îngrozitor — sau o minciună.— Doamnă, reluă el cu şi mai multă înflăcărare, dacă Majestatea voastră nu-mi răspunde, înseamnă că e împotriva logodnicii mele.— N-am nimic împotriva Alicei de Lux, zise Jeanne d'Albret.Dar această minciună fusese spusă atât de încet, încât Marillac avu mai mult ca oricând intuiţia catastrofei care-l aştepta. Se încorda, gata de luptă, gata să smulgă reginei taina gândurilor ei. Livid, el rosti:— Ceea ce voi spune constituie poate un sacrilegiu. Este, fără îndoială, o crimă de lezmajestate. Mă blestem, doamnă, dar săvârşesc crima, chiar dacă ar trebui să mă înjunghiu după aceea pentru că am îndrăznit să pun la îndoială cuvintele sfinte ale domniei-voastre. Căzu în genunchi.— Doamnă, termină el, aveţi milă de un nefericit care vă poartă în inima lui, care nu vă are decât pe domnia-voastră pe lume, căruia îi ţineţi loc de familie, de prieteni, de dragoste, de tot ! Doamnă, cuvintele domniei-voastre nu-mi sunt de ajuns... am nevoie de un jurământ. Juraţi-mi că mi-aţi spus adevărul!Jeanne d'Albret nu răspunse. Niciodată nu fusese sugrumată de o asemenea emoţie. Îşi făgăduise într-adevăr să cântărească atent argumentele pentru şi contra, să caute o cale pentru a-l smulge pe conte de sub puterea acestei dragoste ! Avea ferma convingere că Alice nu-l iubea deloc pe Deodat şi că juca o comedie înfricoşătoare în folosul Caterinei. Voia să studieze amănunţit toate aceste probleme spinoase. Iată însă că pasiunea dezlănţuită a nefericitului tânăr nu-i lăsa timp nici să respire. Trebuia să răspundă pe loc... să răspundă printr-un jurământ. Iar ea îl vedea pe Deodat atât de profund şi în întregime covârşit de pasiunea pentru Alice, încât un singur cuvânt adevărat l-ar fi ucis mai sigur decât un glonţ tras drept în inimă.— Conte, zise ea, cu o inflexibilă autoritate, ridică-te şi ascultă-mă.Contele se ridică, clătinându-se. Parcă era beat. Un val de sudoare rece îi şiroia pe frunte.— Conte de Marillac, continuă regina cu acelaşi ton de autoritate suverană, am să-ţi dau o dovadă de dragoste, pe care numai fiul meu ar fi putut-o aştepta de la mine. Nu-ţi pot răspunde. Nu pot să fac jurământul cerut decât după ce o voi vedea pe Alice de Lux. Am s-o văd, am să-i vorbesc şi atunci, copile, numai atunci îţi voi răspunde ! Până atunci îţi poruncesc să-ţi linişteşti cugetul. Până atunci n-ai dreptul să bănuieşti că am cea mai mică umbră de părere defavorabilă despre ea. Ceea ce îţi pot spune din nou este că n-o cunosc bine pe această tânără şi că te iubesc destul de mult, ca să vreau s-o cunosc înainte de a-ţi spune dacă este demnă sau nu de iubirea ta.Un hohot de plâns aspru se frânse în gâtlejul tânărului. El era totuşi fericit de răgazul cerut de regină.— Unde este Alice de Lux ? întrebă regina.— La Paris, răspunse contele cu glas aproape de neînţeles, în strada la Hache. În casa cu poartă verde aproape de noul turn.— Bine, îi zise Jeanne d'Albret, mâine voi pleca la Paris...— Doamnă, bâigui contele cu o sfâşietoare îngrijorare...— Vom pleca împreună, continuă regina. Vei prelua comanda escortei mele. Mergi, conte, şi pregăteşte-te să mă însoţeşti.Tânărul ieşi împleticindu-se... Ajuns afară respiră cu greu şi se opri câteva minute...„Dar, ţipă el în sinea lui, există deci un adevăr despre Alice ? Ceva despre care eu nu ştiu ? De unde-mi vine această convingere ? Cine-mi dă voie să gândesc asemenea nerozii ? Haida-de, ce s-a măi întămplat ? Nimic ?... Regina n-o cunoaşte pe Alice şi nu-şî poate încă exprima o părere despre ea, e limpede. Dar eu o cunosc ! Şi vai de cel ce în faţa mea ar îndrăzni să se îndoiască de ea."Aruncă în jurul lui priviri sângeroase. Cel care i-ar fi căutat ceartă în momentul acela, ar fi fost un om mort.„Nu e nimic, îşi repetă el. Nu poate fi nimic."Dar în acelaşi timp se înrădăcina în el convingerea că totuşi era ceva. Şi groaza de-a afla acel ceva, mai curând decât teama de a nu-i fi pe plac, îl hotărî să plece.„Ciudat, continuă el să gândească mergând, este faptul că singurii doi prieteni cărora le-am vorbit despre ea au avut rezerve de neînţeles. Să-l luăm Pe Pardaillan, de pildă. El nu o cunoştea. În prezint,îl întreb ce părere are şi atunci pare foarte încurcat... De ce ? Mi-a spus întocmai aşa: «Cine ştie dacă ea nu cunoaşte lucruri despre care habar n-ai ?» Ce fel de lucruri ? înseamnă deci că Alice are secrete faţă de mine ? Ce secrete ? Să trecem apoi la regină. Aici îndoielile cresc. Regina afirmă că nu-mi cunoaşte îndeajuns logodnica. Poate fi un fel de a-mi spune că o cunoaşte prea bine. Pardaillan şi regina ştiu, sau cel puţin ghicesc, ceea ce eu nu ştiu, nu pot ghici ? Dar ce ? Ce să fie ? Ce i se poate reproşa ?..."Nefericitul se frământa şi se zbătea astfel în zadar împotriva îndoielii. Începu să-şi strige sie-şi:

— Nu vreau s-o bănuiesc ! O voi ucide pe regină, dacă regina o va acuza ! îl voi ucide pe Pardaillan, dacă Pardaillan o va acuza! E atât de curată ! Mă iubeşte ! Şi eu o iubesc! Vreau s-o iubesc !În sufletele generoase, revolta ia forme violente şi absurde. Atitudinea lui Pardaillan şi a reginei deveneau în mintea lui Marillac una dintre acele dovezi care nu prea ştiu ce au de dovedit şi care de aceea devin cu atât mai primejdioase.Se întoarse la hanul la care trăsese, frânt de oboseala morală mai mult decât de cea fizică, şi dormi câteva ceasuri un somn de plumb.Când se prezentă din nou în faţa reginei Navarrei, aceasta putu constata prăpădul din sufletul lui Marillac. Trăsăturile i se înăspriseră. Cuvântul îi devenise scurt şi apăsat„Ce-o să se întâmple cu el când o să afle, se gândi regina. Dar este oare nevoie să afle ?... Ea se feri cu grijă să aducă vorba despre Alice şi-i dădu contelui instrucţiunile necesare plecării din aceeaşi zi.— Mergem la Blois! spuse ea în încheiere. Întrucât Carol îmi dă întâlnire în oraşul acesta, nu vreau să ocolesc discuţia pe care mi-o propune. Am datoria faţă de mine şi faţă de toţi ai noştri, să epuizez toate mijloacele paşnice înainte de a recurge la un ultim război, care de data aceasta va fi nemilos... De la Blois, continuă ea mai încet, de la Blois vom merge la Paris, oricare va fi rezultatul convorbirii. Dacă se va face pace, ne vom duce oficial, iar în caz contrariu, în taină.Contele se înclină fără să răspundă şi se duse să se ocupe cu înfrigurare de pregătirea plecării.Trei ceasuri mai târziu, Jeanne d'Albret pornea spre Blois, cu o escortă de o sută de hughenoţi comandaţi de contele de Marillac. În acelaşi timp, regele Carol al IX-lea şi Caterina de Medicis părăseau Parisul, ducându-se de asemenea la Blois, spre care, anunţaţi printr-o ştafetă călare, plecaseră la rândul lor şi Henric de Bearn. Coligny, Conde şi d'Andelot.XLVIGILLES ŞI GILLOT SE MIRACând Carol al IX-lea ieşi din Paris, îndreptându-se spre Blois, observă, nu fără nemulţumire, că escorta era formată din seniorii catolici cei mai îndârjiţi împotriva hughenoţilor. Comunică această observaţie reginei-mame care, cu aerul cel mai firesc, îi răspunse că în acest fel i se dădea Jeannei d'Albret o dovadă de bunăvoinţă, întrucât convorbirile de pace urmau să se desfăşoare tocmai în prezenţa acelora care ţineau cel mai mult la război.Printre aceştia se afla şi ducele de Guise, mai strălucitor şi mai surâzător ca oricând. Mareşalul de Damville făcea şi el parte din escortă. Henri îl chemase în ajunul plecării pe intendent, domnul Gilles — mâna lui dreaptă — şi avu cu el o lungă convorbire cu privire la prizonierele din strada de la Hache.— Răspunzi de ele cu capul, încheiase mareşalul. Peste puţin timp vor fi puse la punct mai multe lucruri. Atunci, regele va face şi ce vreau eu. Fanfaronul de frate-meu va putrezi într-o Bastilie oarecare. Până atunci însă, prudenţă şi cu ochii în patru Zi şi noapte! Gilles jură că, la întoarcerea sa, mareşalul le va găsi pe prizoniere acolo unde le lăsase. — Să nu uit, adăugă în treacăt Damville, în beciul palatului se află un cadavru, de care ar fi bine să ne descotorosim.— Cadavrul turbatului acela de duelgiu, zise Gilles. E foarte simplu, monseniore. O să-l scoatem de-acolo într-o noapte întunecoasă şi o să-l aruncăm în Sena.Mareşalul aprobă cu un semn.Drept urmare, după câteva zile de la plecarea curţii la convorbirile de la Blois, jupânul Gilles îl chemă pe nepotul Gillot care, de la moartea cumplitului Pardaillan, îşi scosese boneta de bumbac cu care obişnuia să-şi acopere urechile şi redevenise vesel şi glumeţ.— Gillot, spuse plin de importanţă intendentul, astă-seară avem de făcut o treabă serioasă... un lucru neplăcut, desigur, la care mă gândesc cu oarecare emoţie. Dar, în sfârşit, trebuie ! Trebuie să facem pe cioclii.Gillot strâmbă din nas.— Înţelegi, prietene, trebuie să curăţim beciul palatului Mesmes de cadavrul ăla în putrefacţie. Chipul lui Gillot se lumină numaidecât. — Pe Dumnezeul meu ! exclamă el. Dacă-i Vorba să-l îngropăm pe blestematul de Pardaillan, sunt omul dumitale şi voi face bucuros pe cioclul! — Să ne apucăm cât mai devreme. Vom lua cadavrul şi-l vom pune într-o căruţă. Îl vom duce spre poarta Saint-Paul unde, decât să ne ostenim să-i săpăm o groapă, îl vom arunca mai bine în apă.Gillot aplaudă acest plan, iar unchiul fu surprins văzându-l că ascuţea un cuţit.— Ce-ai nevoie de cuţit ? întrebă intendentul lui Dam viile.Gillot se ridică şi luă o înfăţişare foarte cumplită— Ca să-i tai urechile.— Cui?— Lui Pardaillan, dar cui ?

— Vrei să-i tai urechile cadavrului ? întrebă unchiul mirat.— Desigur ! Aşa va fi pedepsit ticălosul acela pentru spaima trasă din ziua când mi-a jurat că mi le va tăia pe ale mele...Bătrânul Gilles izbucni în râs. Neisprăvitul ăsta mai şi râdea din când în când... Dar pentru a-i stârni râsul era nevoie de o farsă neobişnuită, ca aceea pe care o pregătea preacinstitul lui nepot.— Nu văd de ce te face să râzi… frica pe care am tras-o, zise Gillot jignit.— Prostănacule, râd gândindu-mă la mutra blestematului de Pardaillan fără urechi... Să mergem ! zise unchiul atunci când cuţitul păru destul de ascuţit.— Să mergem! repetă nepotul agitându-şi arma. Acum să-l vedem !Apoi Gilles se încinse cu o spadă grea pe care o desprinse de pe o panoplie a stăpânului. Îşi înfipse două pistoale la brâu şi îşi înlocui boneta cu o cască.Apoi ieşiră. În şopronul casei se afla o căruţă mică. Gillot înhamă un măgar la căruciorul menit să transporte cadavrul până la Sena.— Ia şi o funie, porunci unchiul. O să i-o atârnăm de gât cu un pietroi greu...După terminarea pregătirilor plecară, unchiul înainte cu spada într-o mână şi felinarul în cealaltă, iar nepotul în urmă, trăgând măgarul de hăţuri. Ajunseră nestinjeniţi la palatul Mesmes, băgară căruciorul şi măgarul în curte, baricadară poarta şi se duseră de-a dreptul spre cămări, unde, după o duşcă zdravănă de vin, prinseră puţin curaj. Venise clipa îndeplinirii celei de-a doua părţi a expediţiei lor. Bătu miezul nopţii în turnul mănăsţirii Temple din apropiere. Gillot se închină şi Gilles scoase cheile de la pivniţă. Se opriră un moment în faţa uşii beciului. Apoi intendentul împinse zăvoarele exterioare, învârti cheia de două ori şi uşa se întredeschise. Gilles se dădu înapoi, astupându-şi nasul.— Cum mai pute ! zise el.— Ce dracu! răspunse Gillot, de-atâta vreme... drept că pute tare!Nepotul îşi astupă şi el nasul. Intendentul împinse uşa cu o lovitură de picior. Dar ea rezistă.— Dar ce-nseamnă asta ? murmură Gillot, care se dădu trei paşi înapoi.— Nerodule, îi strigă Gilles, asta-nseamnă că s-a baricadat atunci când l-am urmărit şi hăituit. Haide, trebuie să dărâmăm toate astea !Munca de înlăturare a baricadei începu numaidecât. Trecându-şi braţul prin deschizătura uşii, Gilles izbuti, nu fără mare osteneală, să doboare una sau două grinzi, restul se prăbuşi mai uşor şi după un ceas de trudă calea fu liberă, uşa se deschise larg şi ei coborâră în pivniţă. Gilles tot în faţă, cu felinarul în mână. Era de altfel atât de sigur că va avea de-a face cu un cadavru, încât nu mai găsi de cuviinţă să coboare cu spada. Gillot îl urma pas cu pas, cu cuţitul în mână.— Blestematule ! spuse acesta, ţi-a sunat ceasul să-ţi tai urechile. Dar unde poate fi ?— Îl găsim noi, răspunse Gilles. Ne luăm după miros !— E-adevărat! zise Gillot care din nou crezu că trebuie să-şi astupe nasul.Pivniţa era foarte întinsă şi se compunea din mai multe despărţituri. În spatele butoaielor erau colţuri şi unghere, hrube întunecoase. Începu căutarea.— Iată-l! exclama mereu Gillot.Dar de fiecare dată nu era Pardaillan — nici mort, nici viu. Intr-un colţ al celei de-a treia despărţituri Gilles se aplecă deodată strigând înfundat:— Oseminte !— L-au ros şobolanii ! zise cu amărăciune Gillot, înţelegând că praful s-a ales de răzbunarea lui.— Dar nu sunt oseminte omeneşti, nătărăule !După ce examinară oasele, cei doi noctambuli se priviră cu uimire.— Oase de pulpa de porc, spuse unchiul.— Sticle goale ! adăugă nepotul, arătând nu departe un munte de sticle goale.— Ticălosul! A mâncat şi a băut zdravăn înainte de a muri !— Răzbunare ! încheie Gillot fluturându-şi cuţitul.Căutarea reîncepu şi mai îndârjită. După două ore,pivniţa fusese scotocită până-n colţişoarele ei cele mai ascunse: era limpede că leşul lui Pardaillan nu se mai afla acolo.— Ciudat lucru, murmura Gilles.— Eu îţi spun din nou, se pronunţă Gillot: l-au mâncat şobolanii, şi nu i-au lăsat nici un oscior.— Prostănacule ! fu răspunsul unchiului.Acesta era cuvântul lui favorit când vorbea cu nepotul. Totuşi, fu obligat să fie de părerea lui. Într-adevăr, o nouă căutare rămase tot fără nici un rezultat. Pe de altă parte, era sigur că Pardaillan nu putuse evada. Uşa baricadată din interior, singura ferestruică existentă, neatinsă, erau dovada absolută că blestematul nu putuse ieşi.— La urma urmei, zise el, asta ne scuteşte de osteneala de a-l mai căra până la Sena.— Oricum însă, răspunse Gillot, eu tot n-am pu- tut să-i tai urechile. Asta e ultima farsă pe care mi a jucat-o.

Nemaiavând ce căuta în pivniţă, unchiul şi nepotul se îndreptară spre scară. Punând piciorul pe prima treaptă, Gilles, care mergea în frunte, ridică din obişnuinţă ochii spre uşa pe care o lăsase deschisă şi dădu un ţipăt de groază: uşa era închisă.Ajunse din câteva sărituri la ea, sperând că poate o împinsese chiar el din nebăgare de seamă. Dar acolo constată că ea fusese nu numai închisă, dar şi încuiată de două ori cu cheia. Cineva din afară întorsese cheia în broască în timp ce ei erau ocupaţi cu căutarea cadavrului... Dar cine?— Ce se întâmplă ? întrebă Gillot care urca la rândul lui.— Ce se întâmplă ! urlă Gilles. Se întâmplă că suntem închişi aici ! Un hoţ, un borfaş, un diavol s-a strecurat în palat şi ne-a zidit aici ! O să murim şi noi ca el !Gillot rămase înmărmurit, scuturat de un tremur nervos. În clipa aceea, din spatele uşii închise răsună un hohot puternic de râs.— Gillot, strigă un glas batjocoritor, pun eu mâna pe urechile tale !Lui Gillot i se zbârli părul pe cap ! Glasul ăsta îi era cunoscut ! Era glasul mortului ! Era glasul lui' Pardaillan !Unchiul şi nepotul se rostogoliră până-n josul scării, pradă unei spaime înnebunitoare şi căzură leşinaţi unul peste celălalt.Cel care hohotise de râs şi îşi proferase ameninţarea către nefericitul Gillot, fusese într-adevăr Pardaillan. Noi îl părăsisem în clipa când, nemaiavând decât o singură şuncă de mâncat, întrezărea cu groază tortura foamei care avea să pună capăt existenţei lui de aventurier. După ce mâncă şi ultima şuncă, după ce scormoni de o sută de ori pretutindeni prin pivniţă, Pardaillan, convins că nu-i mai rămăsese altceva decât să moară, luă o hotărâre: Se va întreţine cu vin atât cât va putea. Iar în clipa când suferinţele înfometării vor fi devenit dureroase, când speranţa nedesluşită de a fi salvat, care-i era încă înfiptă în minte, se va fi risipit, ei bine ! va scăpa de chinuri prin sinucidere, va muri străpuns de propriul lui pumnal.Pardaillan aşteptă deci cu seninătatea pe care o dau hotărârile definitive. Culcat lângă grămada lui de sticle, trecuseră desigur mai multe ceasuri de când nu mâncase nimic şi se întreba dacă nu era mai bine să-şi ia viaţa cât mai curând. Deodată i se păru că aude un zgomot în spatele uşii. Se ridică dintr-o săritură, se apropie gâfâind de scară şi ascultă...Ceea ce auzi îi produse o asemenea bucurie încât de-abia se ţinu să nu ţipe. Auzise convorbirea dintre Gilles şi Gillot care-şi schimbau impresiile.Pardaillan trase pumnalul din teacă şi se aşeza la piciorul baricadelor pe care le ridicase. Dărâmarea lor luase, după cum am văzut, destul de mult timp. Ascultându-i pe cei doi, Pardaillan îşi schimbase tactica şi se ascunsese într-un colţ, sub scară, iar Gilles şi Gillot trecură la doi paşi de el. Aşteptă apoi ca ei să se înfunde bine în adâncul pivniţei. După aceea urcă binişor scara şi închise nestânjenit uşa. Primul lui impuls fusese apoi s-o ia la goană şi să se îndepărteze cât mai mult cu putinţă de pivniţa aceea, care puţin lipsise să devină mormântul lui. Dar, convingându-se îndată că palatul era cu desăvârşire pustiu, fu cuprins de curiozitatea de a şti ce vor spune cei doi ciocli improvizaţi, care aveau la dispoziţie tot ce era necesar pentru a îngropa cum se cuvine un mort sau pentru a-l arunca în apă — aveau tot, în afară de cadavru.Auzi în cele din urmă cum unchiul şi nepotul se apropiau de uşă, după ce terminaseră căutările. Mulţumit de rămasul bun pe care şi-l luase sub forma unui hohot de râs şi a unei ameninţări, se îndepărtă. „Oricum, îşi zise el, iată doi nătărăi care trebuie să fi rămas tare miraţi!"XLVIIPARDAILLAN-TATAL ŞI FIUL SE MIRABătrânul soldat, deşi locuise puţină vreme în palat, îl cunoştea de sus până jos. Era un obicei vechi de-al lui să observe cu grijă locul unde trăia. Regăsindu-şi libertatea prin stratagema la care am asistat şi noi, se îndreptă îndată spre cămări şi aprinse o torţă. Apoi scormoni prin dulapuri şi începu să prindă puteri cu niscaiva de-ale gurii uitate pe acolo. Apoi căută cheile apartamentelor şi, găsindu-le, se apucă să viziteze palatul, cu legătura de chei într-o mână şi cu torţa în cealaltă. cu ce gând ? Ce căuta ?Pardaillan îşi închipuia, pe drept sau pe nedrept, că i se cuvin unele despăgubiri şi astfel, vesel, fluierând un cântec de vânătoare, ajunse într-o sală mare, unde, printre alte minunate podoabe, se găsea şi o oglindă mare. Se folosi de ea să se examineze din cap până-n picioare şi constată că arăta ca o sperietoare. Nu mai avea pălărie, hainele-i erau zdrenţuite, pătate cu noroi, sânge şi vin. Nu mai avea nici spadă. Altfel, toate rănile se încinseseră şi, în afară de o cicatrice roşietică pe nas, obrazu-i era aproape neatins, dar puţin cam palid.„Să procedăm cu ordine şi metodă !" îşi zise Pardaillan.Pătrunse apoi în dormitorul mareşalului, puse ochii pe un dulap încăpător, înalt şi de stil, la care-şi încercă în zadar toate cheile. Tot zgândărind broasca cu vârful pumnalului, până la urmă o deschise.„ Ia te uită ! zise el, se deschide dulapul !Era plin de rufărie şi îmbrăcăminte. Bătrânul soldat, fluierând de admiraţie, îşi alese hainele şi albiturile de care avea cea mai mare nevoie.

Într-o cameră a unuia dintre ofiţerii mareşalului, găsi şi o platoşă de piele galbenă, cu care se îmbrăcă pe loc. În alta, dădu de nişte cizme înalte, nou-nouţe, care i se potriveau de minune. În altă parte, puse mâna pe o tocă cu penaj negru, de un aspect foarte frumos. În sfârşit, de pe o panoplie din sala maredesprinse cea mai frumoasă şi solidă spadă aflată acolo.Continuându-şi cercetările, ajunse într-un cabinet îndepărtat, unde căzu în admiraţie dinaintea unui cufăr cu trei zăvoare. La capătul unui sfert de ceas de osteneală, cele trei zăvoare săriră. Pardaillan deschise cufărul şi rămase încremenit: era plin de aur şi de argint, o adevărată comoară. Bătrânul ostaş îşi scărpina nasul, încurcat, neliniştit, pipăindu-se.— Ce dracu ! zise el, nu sunt un borfaş. Deci n-am să fur aurul ăsta care-i aparţine domnului de Damville. Foarte bine. Dar domnul de Damville îmi datorează o despăgubire de război. Trebuie să evaluez deci această despăgubire, fără să vatăm interesul cuiva, nici pe-al meu, nici pe-al lui. Hainele mi-au fost sfâşiate, e drept că le-am înlocuit, dar eu ţineam mult la ale mele ! Astea mă strâng... Să fim generoşi şi să nu socotim decât o sută de livre pentru neplăcerea asta. Să trecem cu câte zece livre fiecare din rănile mele. Cum ! E prea scump ? Zău că nu ! M-am ales cu cel puţin zece răni, ceea ce face altă sută de livre, care, adunată cu suta dinainte, fac în total două sute de livre... .Asta să fie totul? Dar emoţia Prin care am trecut ? Să socotim emoţia o mie opt sute de livre. Să mai punem o mie de livre pentru că n-am mâncat atâta vreme decât şuncă, ceea ce mă va obliga să plătesc un medic pentru îngrijirea stomacului meu. În total, deci, trei mii de livre, dacă nu mă înşel.Pe măsură ce vorbea astfel, bătrânul Pardaillan vămuia cufărul. Când îşi umplu chimirul de piele cu cele trei mii de livre pe care le numărase în monezi de aur, ca să nu ocupe prea mult loc, închise cufărul cu grijă la loc, apoi cabinetul şi toate camerele pe care le deschisese. Astfel, înnoit din cap până-n picioare, cu o spadă bună la brâu, cu chimirul plin, se îndreptă în pas vioi spre poarta cea mare a palatului, prin care trecu în clipa când răsărea soarele.„E tare plăcut să vezi lumina zilei ! gândi el. Fir-ar al naibii ! Mi se pare că mai am încă patruzeci de ani!"E-adevărat că, văzându-l mergând, cu toca pe-o ureche, cu mâna pe garda spadei, oricine i-ar fi dat douăzeci de ani.„Ia să chibzuim puţin, îşi zise el, ce s-a mai întâmplat de când am fost aruncat în pivniţa aceea ? De ce palatul Mesmes este cu desăvârşire pustiu? Unde-i mareşalul ? Ce s-a întâmplat cu fiul meu ?Se duse la hanul Deviniere. Îl luă la întrebări pe jupânul Landry, care-i spuse că toată curtea se afla la Blois şi era vorba de o mare împăcare între catolici şi hughenoţi.— Dar adăugă onorabilul hangiu, îngăduiţi-mi domnule, să vă felicit pentru schimbarea aceasta în bine! Văd, după minunatul costum pe care-l purtaţi, că treburile dumneavoastră merg grozav.— Într-adevăr, jupâne Landry, am făcut o scurtă călătorie... dar de fapt cât a durat călătoria mea ?— După părerea mea, trebuie să tot fie cam două luni, sau ceva mai puţin, de când aţi fost aici, în ziua când mi-aţi făcut cinstea să cinaţi şi apoi să-l cotonogiţi pe acel domn d'Aspremonţ.— Două luni ! Cum trece timpul ! („Treaba asta trebuia plătită cu încă cel puţin o mie de livre !" gândi bătrânul soldat.) Ei bine, scumpă gazdă, aşa cum îţi spuneam, în această scurtă călătorie m-am îmbogăţit, ceea ce îmi va îngădui să-ţi plătesc vechea mea datorie.— Ah, domnule, exclamă Landry, într-un elan de fericire, totdeauna am spus că sunteţi un adevărat om de onoare !— Haide, spune-mi cât îţi datorez, răspunse Pardaillan, care se uită din obişnuinţă pe stradă.— Datoraţi, începu Landry, îmi datoraţi...— Ah ! Ticălosule ! exclamă deodată bătrânul cavaler... Ai să-mi plăteşti scump trădarea !Landry rămase ca trăsnit, cu gura căscată, cu ochii holbaţi de uimire, pe când Pardaillan, dând la o parte masa la care sta, o zbughi pe uşă ca un apucat. În câteva clipe, dispăru după colţul primei străzi.„Ia te uită ! gândi Landry cu melancolie, n-a fost să fie nici de data asta !"Ce i se întâmplase însă lui Pardaillan ? îl văzuse trecând prin faţa hanului Deviniere pe Orthes d'Aspremont, căruia, nu fără temei, ii atribuia cearta avută cu mareşalul. Se repezise după el, hotărât să-l omoare.Cel ce trecea era într-adevăr d'Aspremont, care nu-l putuse urma pe Damville din pricina rănii. Se pare că, din nefericire, d'Aspremont era grăbit, pentru că mergea cu paşi zoriţi şi când Pardaillan ajunse la colţul străzii pe unde văzuse că apucase, adversarul lui dispăruse. Bătrânul soldat cutreieră zadarnic toate împrejurimile. Când îşi dădu seama că d'Aspremont îi scăpase şi de data asta, uitase cu desăvârşire de jupânul Grégoire şi de datorie. Bombănind într-una, se îndreptă spre palatul Montmorency.„De nu i s-ar fi întâmplat ceva cavalerului! se gândea el. Aceşti Montmorency sunt un neam afurisit. Am avut o nouă dovadă cu Henri. Francois o fi mai bun ? Mă îndoiesc."Împotriva aşteptărilor, bătrânul Pardaillan îşi găsi fiul la palatul Montmorency şi-l strânse cu emoţie în braţe.— Ce ţi s-a întâmplat, tată ? întrebă cavalerul după primele îmbrăţişări. -— Am să-ţi povestesc totul. Mă-ntorc de foarte departe. Dar ţie, dragul meu cavaler, ţie ce ţi s-a maiîntâmplat ?— Mie, domnule ? După câte ştiu... nimic.

— Ai totuşi, chipul unui călugăr, care din întâmplare a postit cu adevărat. Eşti palid, eşti trist...— Spune-mi povestea dumitale, tată, zise cavalerul. Pe a mea ţi-o spun eu după aceea.Bătrânul soldat nu se lăsă rugat şi povesti intâmplările de-a fir-a-păr.— În felul acesta, întrebă cavalerul râzând, Gilles şi Gillot se află acum în locul dumitale ?— Cu singura deosebire că eu m-am hrănit cu şuncile de care mi-ai vorbit, pe când ei vor fi siliţi să mănânce oasele pe care le-am lăsat.— Dar, tată, trebuie scoşi de acolo, nefericiţii !— Nici vorbă, ce, eşti nebun ? Să-l eliberez pe Gilles ! Ca să fugă cât îl ţin picioarele să-i povestească totul lui Damville ? Vrei să mă pierzi ? Damville mă crede mort. Vreau să creadă acest lucru cât mai multă vreme cu putinţă. Pentru că, din clipa când mă va şti în viaţă, voi fi în cea mai mare primejdie de moarte. Acest Gilles este un păcătos, iar nepotul lui un ticălos, care voia să-mi taie urechile. Dar, Până la urmă, tot eu am să i le tai pe-ale lui !Cavalerul nu-si putu stăpâni râsul.— Ei, acum, cavalere, continuă tatăl, e rândul tău să-ţi goleşti sacul.— Tată, ştii foarte bine ce mă amărăşte.— Ah, da... cele două doamne în chestiune... N-au fost regăsite ?— Din nefericire, nu ! Mareşalul Montmorency şi cu mine am scormonit în zadar tot Parisul. Apoi am vrut să-l părăsesc şi, fiindcă nu mai ştiam unde eşti, voiam să plec din Paris la voia întâmplării. Mareşalul părea însă că suferă foarte mult de pe urma acestei hotărâri, încât am mai rămas câteva zile. Nici unul din noi nu mai are nici o speranţă.— Pe viaţa lui Cristos ! Pe Pilat şi Barabas ! Pe coarnele diavolului ! urlă bătrânul soldat, subliniindu-şi strigătele cu lovituri de pumn în masă.— Ce ţi s-a întâmplat, tată ? întrebă cavalerul— Am găsit ! răcni bătrânul Pardaillan.— Ce, ce-ai găsit ?— Unde se află ele, sau mai bine zis mijlocul de a afla, ceea ce e acelaşi lucru.Cavalerului îi pieri tot sângele din obraz.— Tată, bagă de seamă să nu mă amăgeşti cu o bucurie falsă, care ar putea să mă ucidă !— Îţi spun că am găsit, ce dracu ! Dar tu. ce ai de tremuri aşa ? Ah, o iubeşti pe mica Loîse, uit mereu lucrul ăsta, într-atât mi se pare de neobişnuit ca un om cinstit ca tine să se vâre până-n gât în asemenea sentimente. Ei, drăcie ! la urma urmei însoară-te cu ea ! Vrei consimţământul meu ? Ei bine, ţi-l dau !— Vrei să râzi de mine, tată ?— Eu ? Diavolul să-mi smulgă limba dacă te iau vreodată peste picior ! Iţi vorbesc serios, cavalere. Da, îţi înţeleg mirarea. Ştiu foarte bine că te-am sfătuit tot timpul să n-ai încredere în femei. Dar, ce vrei ? Din moment ce nu există alt mijloc să te readuc la sentimente mai bune, trebuie să cedez nebuniei tale. Te vei însura deci cu Loîse, Loison, Loisette...— Tată, zise cavalerul cu glas tremurat, nici nu poate fi vorba de asta. Uiţi că Loîse este fiica lui Francois de Montmorency ?— Ei şi ? exclamă bătrânul mirat.— Cum poţi crede că fiica celui mai ilustru senior al Franţei ar putea lua de bărbat un zdrenţăros ca mine ?— Iha, ha, iată de fapt ce-ţi întoarce creierul pe dos !— Ei, bine, da, tată... şi ai dreptate, e o nebunie pentru mine s-o iubesc pe Loîse de Montmorency.— Eu îţi spun că ai să te însori cu ea ! Şi asta încă nu-i totul, cavalere. Dacă vreuna din părţi trebuie să se simtă onorată, atunci familia Montmorency este aceea. Un om ca tine face cât un rege, vreau să spun un rege adevărat, din vremurile când regii puteau să dea lumii lecţii de curaj şi de mărinimie. Să nu crezi că mă orbeşte dragostea de tată. Ştiu eu cât faci ! Sunt sigur că şi mareşalul o ştie. Şi micuţa Loi'son trebuie s-o ştie. Dacă n-o ştie oricum, o s-o afle. Iţi spun eu că te vei însura cu ea !Cavalerul clătină din cap. El vedea lucrurile mai limpede decât tatăl său şi îşi dădea mai bine seama de distanţa care-l putea separa pe un Pardaillan de un Montmorency. Dar fiindcă se hotărâse o dată pentru totdeauna să iubească fără speranţă şi să fie devotat fără să aştepte vreo răsplată, zise din nou.— Oricare ar fi situaţia, domnule, trebuie în primul rând s-o eliberăm pe doamna de Piennes şi pe fiica ei.— Ei, drace ! Ai dreptate !— Şi spui că ştii unde se găsesc ?— Nu, dar am mijlocul prin care s-o aflu ! Nu înţeleg cum de nu m-am gândit mai devreme. Du-te şi vesteşte-l pe domnul mareşal de Montmorency... sau mai curând, nu... să plecăm... Ar fi frumos ca tocmai eu să i-o aduc înapoi pe mica Loîse.— Să plecăm, tată ! zise cavalerul cu înfrigurare.Într-adevăr, bătrânul Pardaillan se arătă atât de sigur de el, încât cavalerul nu se mai îndoia deloc că-l va vedea aducându-le pe Jeanne de Piennes şi pe Loîse la palatul Montmorency. Dar ce se va întâmpla după aceea ? Pe drum bătrânul Pardaillan lămuri lucrurile.

— Există un om care ştie cu siguranţă unde se află cele două prinţese din pădurea adormită. Acest om este blestematul de intendent al lui Damville, el care cunoaşte toate tainele stăpânului. Gilles !... — Ai dreptate... să alergăm, tată !— Îl avem în mână, n-ai nici o teamă !— Cine ştie dacă n-a izbutit să iasă din pivniţă, el care cunoaşte palatul până şi pe dedesubt.— Şi tu, care voiai să-i redai libertatea! În ce priveşte ieşirea din pivniţă, poţi să stai liniştit. Am avut tot timpul s-o studiez şi te asigur că, dacă ar fi fost vreo ieşire, aş fi găsit-o.Cele spuse de cavaler îl îngrijorară totuşi pe bătrânul Pardaillan. Putea să existe un secret. Tatăl şi fiul începură să alerge şi, ajunşi la palatul Mesmes, intrară prin grădină. După câteva clipe, se aflau în faţa pivniţei. Om cu sânge rece, bătrânul soldat îl trase înapoi pe fiul său, care voia să deschidă numaidecât, şi începu să asculte. Fără îndoială că, dinăuntru, Gilles şi Gillot auziseră paşii, căci îndată ce Pardaillan şi fiul se opriseră în faţa uşii, un glas plângăreţ ajunse până la ei:— Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu Oricine aţi fi, deschideţi— Cine sunteţi ? întrebă bătrânul oştean, schimbându-şi glasul.— Sunt jupânul Gilles, intendentul seniorului de Damville... Am fost închişi în pivniţa asta de un mizerabil, în stare de orice, un borfaş...— Destul, destul, jupâne Gilles ! îi strigă Pardaillan, izbucnind în râs.— Blestematul de Pardaillan ! se jeli Gilles, recunoscând glasul celui pe care voise să-l îngroape.— Chiar el, preacinstite intendent. Dar nepotul dumneavoastră cum se mai simte ? Am venit să-i tai urechile.Se auzi un geamăt îndepărtat şi apoi un zgomot de butoaie hurducate... era Gillot care-şi căuta o ascunzătoare mai bună ca să-şi salveze urechile.— În ce te priveşte pe dumneata, jupâne Gilles, ascultă-mă cu atenţie.— Vă ascult, domnule ! gâfâi intendentul.— Mi-a fost milă de dumneata şi de aceea m-am întors.— Oh, fiţi binecuvântat, domnule !— Da, mi-am spus că ar fi o treabă nedemnă de un creştin să vă las să muriţi aici cu încetul de foame...— Cu totul nedemnă, domnule, zise glasul jelindu-se.— Şi că ar fi un chin îngrozitor !— Cum nu se poate mai îngrozitor !— Mai ştiu şi eu ceva despre asta, jupâne Gilles. Este chinul la care aţi vrut să mă sortiţi pe mine. Dar, în sfârşit, am inimă bună şi nu vreau să vă fac să suferiţi. Atunci, ascultă-mă ! Ai observat la a patra grindă plecând de la ferestruică un cui enorm, solid şi bine înfipt? Nu? Nu l-ai observat? Eu îl ştiu pentru că m-am gândit să mă spânzur de el. Află că am adus o funie bună, nouă şi curată, cum se cuvine. Funia asta am s-o leg cu un capăt de cuiul din grindă şi cu celălalt capăt de gâtul dumitale...— Îndurare ! Doar nu vreţi să mă spânzuraţi ?— Ca să te împiedic să mori de foame, nerecunoscătorule ! în ce-l priveşte pe nepot, n-am să fac altceva decât să-i tai urechile.Se auzi un geamăt şi un plânset. Pardaillan deschise uşa. Îl zări în întuneric pe Gilles, îngenuncheat pe una din treptele scării, livid şi respingător.— Cavalere, spuse bătrânul, rămâi la uşă, încarcă pistoalele şi dacă vreunul din aceşti doi ticăloşi face cea mai mică încercare să iasă de aici, omoară-l fără milă.— Îndurare, monseniore, gemu intendentul.— Nu mai spune ! Ţi-e frică de moarte ?— Da... sughiţă bătrânul, mi-e frică... tare frică! Nu mă ucideţi.Clănţănea din dinţi. Faţa îi era descompusă. Era într-adevăr în culmea spaimei.— Ţi-e frică, urmă Pardaillan. Dar dacă ţi-aş propune un mijloc să-ti salvezi viaţa ?— Oh ! se bâlbâi bătrânul ridicându-şi braţele în semn de desperare. Orice vreţi, orice ! Cereţi-mi aurul şi argintul pe care l-am adunat toată viata, sunt bogat, foarte bogat. (Pardaillan se gândi la cufărul pe care îl crezuse al lui Damville.) Vă dau totul.— N-am nevoie de banii tăi, zise bătrânul oştean.— Atunci ce ? Spuneţi! Vorbiţi! Mă învoiesc să vă dau tot ce doriţi! Oh, mi-e frică !... Indurare ! Milă !Groaza lui Gilles ajunsese la o asemenea culme, încât Pardaillan socoti că-i periculos să-l mai sperie multă vreme.— Haide, zise el, potoleşte-te. N-am să te ucid. Nu vei fi spânzurat. Şi ai putea chiar să pleci de aici, dar cu o singură condiţie...— Care ? urlă bătrânul într-un icnet nestăpânit. — Să-mi spui unde le-a dus stăpânul tău, mareşalul, pe doamna de Piennes şi pe fiica ei. Gilles ridică spre Pardaillan nişte ochi pierduţi.— Îmi cereţi mie asta ? Asta vreţi să ştiţi ca să-mi dăruiţi viaţa ?— Da. Vezi că poţi să scapi ieftin ?

Gilles, care era în genunchi, se ridică. Gilles, care acum o clipă tremura şi clănţănea din dinţi, se încorda şi îşi opri orice tremur. Spuse apoi cu glas hotărât:— Haideţi, ucideţi-mă, dar lucrul ăsta nu-l veţi afla !Pardaillan sări din loc. Cavalerul, care se pricepea în materie de curaj, nu se putu împiedica să-l admire totuşi pe respingătorul bătrân, cu chipul lui de monstru, transfigurat în acel moment de o voinţă neclintită.— Funia ! răcni bătrânul ostaş. Nu adusese nici o funie cu el, dar îl apucă pe Gilles de gât şi-l împinse sub cuiul pomenit.— Vrei să vorbeşti ? îi spuse el cu un glas îngheţat. Îţi dau un minut să te hotărăşti! Gilles răspunse:— Văd că n-aveţi funie. În curtea palatului se află o căruţă. Cu căruţa aceea trebuia să vă duc până la Sena. Am pus acolo o funie bună ca să v-o leg de gât cu un pietroi. Trimiteţi după funie şi spânzuraţi-mă. Oricum, nu veţi afla nimic.— Pe toţi dracii din iad ! urlă Pardaillan. Bătrânul ăsta e minunat! Păcat că sunt silit să-l omor !Îşi trase pumnalul şi, cu acelaşi glas îngheţat, zise:— Pentru curajul tău n-ai să fii spânzurat. Dar dacă nu vorbeşti, te ucid cu o singură lovitură de pumnal în inimă.— Iată inima mea ! zise bătrânul Gilles, sfâşiindu-şi cămaşa la piept cu o mişcare scurtă. Dar, dacă luaţi drept sfântă dorinţa unui muribund, vă implor să-i spuneţi seniorului de Damville că am murit devotat, am murit pentru el...Cei doi Pardailla'n rămaseră încremeniţi de o uimire plină de admiraţie. Purtarea acestui moşneag, care avea o frică groaznică de moarte şi care-şi oferea totuşi pieptul unei lovituri de moarte pentru a rămâne credincios stăpânului, le păru un fenomen de neînţeles.— Domnule de Pardaillan ! se auzi deodată un glas tremurând de spaimă.Bătrânul cavaler se întoarse şi îl zări pe Gillot care ieşea de după nişte butoaie.— Să n-ai nici o grijă, îi spuse el, vine acum şi rândul tău, mai întâi onorabilul tău unchi şi pe urmă tu. Numai că pe tine n-am să te omor, ţie am să-ţi tai doar urechile.— Ştiu, răspunse Gillot, alb ca varul şi tremurând din cap până-n picioare. Ştiu şi, ca să-mi salvez urechile, vreau să vă propun un târg.— Să auzim târgul...— Ştiu unde se află cele două persoane pe care le căutaţi.— Tu ! răcni la el bătrânul Gilles. Nu-l credeţi, domnule, pe prostănacul ăsta.— Să-mi fie cu iertare ! Prostănacul ăsta ţine la urechile lui. Sunt de acord că greşeşte pentru că-s groaznic de urâte, dar în sfârşit ţine la ele şi dacă spune adevărul rămâne cu ele întregi !— Minte ! strigă bătrânul, care, scăpând din strânsoarea lui Pardaillan, se repezi asupra nepotului.Dar n-avu timp să ajungă la el, pentru că Pardaillan îl şi înşfacă de beregată şi-l aduse înapoi cavalerului.— Vorbeşte ! ii zise el atunci lui Gillot. — Nu ştie nimic ! Minte ! ţipă Gilles.— Nu mint, unchiule, răspunse Gillot care, sigur că-şi va salva urechile, recăpătase curaj. În ziua când mi s-a poruncit să pregătesc trăsura şi când am avut de-a face chiar cu tânărul aici de faţă, toate poveştile alea mi-au întors creierul pe dos. La ora zece am urmărit expediţia şi am văzut totul. Ştiu unde s-a oprit trăsura şi sunt gata să-i conduc acolo pe aceşti domni.— Unde ? îl întrebă cavalerul cu sufletul la gura.— În strada de la Hache ! răspunse Gillot.— În strada de la Hache ? exclamă uimit cavalerul, în mintea căruia apăru pe loc chipul Alicei de Lux.Dar pe strada de la Hache, mai erau şi alte case în afară de a ei. Era cu neputinţă ca logodnica lui Marillac să aibă asemenea legături cu ducele de Damville ! Sau, atunci... Cavalerul întrezărea nişte tainice abisuri în existenţa acestei femei.— Spune-mi, continuă el, în care loc anume?— Taci ! Taci, mârşavule ! urlă bătrânul Gilles. Seniorul o să te spânzure, o să te sfâşie, o să te tragă de viu pe roată !...— Domnule, casa e uşor de recunoscut, se află la colţul străzii Traversine, are o grădină şi o poartă verde la grădină.Urletul de mânie scos de intendent ar fi fost de ajuns ca să dovedească că Gillot spusese adevărul.— Să alergăm într-acolo ! exclamă bătrânul Pardaillan.Dar cavalerul rămăsese încremenit şi palid la faţa.— Te îndoieşti de sinceritatea slugoiului ? Să-l luăm cu noi şi, dacă ne-a minţit...— Nu, sunt sigur că a spus adevărul.— Oh, da, domnule ! strigă Gillot împreunându-şi mâinile.Cavalerul se gândea că fusese de mai multe ori în casa de pe strada de la Hache şi că, după singura lui întâlnire cu Alice, găsise uşile totdeauna închise. Dar nu aceasta fu singura nelinişte care îi cuprinsese

sufletul generos. Se întreba cu groază ce mister ascundea viaţa Alicei şi ce nenorocire va decurge pentru Deodat din acest mister.— Să mergem ! spuse el. Am să aflu adevărul întrebând-o... dacă am s-o găsesc...Bătrânul Pardaillan nu înţelese aceste cuvinte, dar se pregăti să-şi urmeze fiul.— Vă dăruiesc amândurora viaţa, îi spuse acesta lui Gilles şi lui Gillot. Să nu mai aud de voi, să vă spânzure alţii.— Din nefericire, voi fi oricum spânzurat, zise intendentul.— Am să fiu martorul devotamentului dumitale, spuse cavalerul. Fii sigur că-l voi informa pe maresalul de Damville de frumoasa rezistenţă pe care ne-ai opus-o.— Vă cred, domnule şi vă mulţumesc, pentru că e singurul lucru ce m-ar putea salva.— Îţi dau cuvântul meu că stăpânul dumitale va fi informat, repetă cavalerul.— Ia te uită câte fasoane cu un drac împieliţat care a vrut să-mi arunce cadavrul în Sena, în loc să-l îngroape creştineşte ! exclamă bătrânul Pardaillan. Eşti prea bun, cavalere, şi pe lângă tine am să mă stric şi eu. Ai să vezi că purtarea ta o să ne aducă nenorocire !Gillot dispăruse în timpul acestei discuţii. Fără îndoială că nu voia să se întâlnească între patru ochi cu unchiul. Gilles se aşezase pe o buturugă şi, cu capul în mâini, se gândea la trista lui soartă. Cei doi Pardaillan îl lăsară pradă gândurilor lui negre şi ieşiră din palat pentru a merge deîndată în strada de la Hache.— Cine-o fi locuind în casa cu poartă verde ? întrebă bătrânul soldat. Fără îndoială că vreun ofiţer de-al lui Damville, care s-a adăpostit acolo cu o mică garnizoană. Iţi propun, deci, fiule, să aşteptăm mai bine noaptea. Vom veni să recunoaştem locurile. Vom afla de ce forţe dispune garnizoana şi vom lua măsurile cuvenite pentru ca atacul să reuşească din prima lovitură.Cavalerul şovăi o clipă şi apoi zise:— Tată, cred că în treaba asta ar fi bine să lucrez singur. În strada de la Hache nu există nici un ofiţer şi nici o garnizoană.— A ! deci cunoşti casa ? "— Da, şi nu mă tem decât de-un lucru: că în momentul acesta e pustie.— Nu înţeleg, cavalere. Îmi dau doar seama că la mijloc e o taină.— Care nu-mi aparţine ! Este taina unui prieten pe care-l iubesc ca pe un frate... a omului pe care-l respect şi la care ţin cel mai mult în lume, după dumneata, tată.— Şi vrei să te duci singur ? Mă asiguri că nu e nici un pericol ?— Nici un pericol, tată. Trebuie neapărat să fiu singur.— Bine, în cazul ăsta am să te aştept în capul străzii.— Nu, să ne despărţim mai bine aici. S-ar putea să fii văzut. Dacă se observă că sunt aşteptat de cineva, că cineva poate interveni, ar putea să fie fără îndoială de ajuns ca să nu mi se deschidă poarta.— Am să te aştept deci... dar unde ? La Deviniere ? E primejdios ! Ah ! sărmană Catho, cât de mult te regret!— Dar, tată, mă poţi aştepta la Catho, dacă vrei.— Ei ! prin urmare ai mai văzut-o, în timp ce eu mă prăpădeam în fundul beciului ?— Da, cu banii pe care i-ai dat, a deschis o nouă cârciumă în strada Tiquetonne.— Care se cheamă ?— Hanul „La cei doi morţi care vorbesc".— Ah ! preacinstită Catho ! Minunată Catho ! Ţi-ai amintit deci ! Am s-o iau de nevastă, cavalere !După gluma asta, fiul şi tatăl se despărţiră ; cavalerul continuându-şi drumul spre strada de la Hache, iar bătrânul mercenar îndreptându-se spre noua cârciumă a lui Catho, pentru a-şi aştepta acolo, fiul, delectându-se între timp cu un pahar de vin cu scorţişoară.În strada Tiquetonne găsi într-adevăr un han cu o faţadă şi o firmă în întregime noi. Era hanul „La cei doi morţi care vorbesc". Numai că, pentru a mai şterge din impresia macabră pe care o putea lăsa firma, Catho, pe care am văzut-o că nu era deloc proastă, pusese să se picteze doi negri... doi mauri, stând de vorbă cu însufleţire şi ciocnindu-şi paharele.În timp ce bătrânul Pardaillan admira firma intrând în cârciumă, cavalerul se apropia de casa cu poarta verde. Văzu îndată că obloanele erau cu grijă trase la ferestre, ca şi cum casa ar fi fost nelocuită. Cu sufletul la gură, bătu din ciocan. Poarta rămase închisă şi casa tăcută. Dar de data asta cavalerul era hotărât să afle ceea ce se petrece în spatele zidurilor şi să descopere ce se ascundea în tăcerea şi misterul acesta. Bătu de mai multe ori, fără să primească vreun răspuns. Apoi aruncă o privire în stânga şi în dreapta, să vadă dacă nu era pândit de vecini şi, dintr-un salt, se agăţă de creasta zidului împrejmuitor. Se săltă apoi din puterea braţelor şi sări în grădină. Se duse drept la uşa casei, hotărâ să spargă broasca. Dar chiar în clipa în care ajunse acolo, uşa se întredeschise şi, din penumbră, o formă albă i se arătă lui Pardaillan, care rămase uluit şi ţintuit locului. Era chiar Alice de Lux !

Cât de schimbată era ! Cât de palidă ! Şi ce sfâşietoare era tristeţea aşternută pe încântătorul ei chip şi cât de aspru îi era glasul, aproape dur, când îi spuse: — Deoarece îmi spargeţi uşa, grăbiti-vă, domnule, să intraţi! Cavalerul se supuse. Alice de Lux îl conduse în camera în care fusese prezentată de Marillac. Rămase în picioare şi nu-l pofti nici pe el să şadă.— De ce mă urmăriţi astfel ? întrebă ea. Nu pot fi lăsată să mor liniştită ! Aţi bătut de trei sau patru ori la uşa mea şi nu v-am deschis. Un om de inima ar fi înţeles şi mi-ar fi respectat singurătatea şi du rerea...— Doamnă, îi răspunse cavalerul, revenindu-şi din emoţia care-l năpădise, ciudata dumneavoastră primire m-ar fi izgonit de mult din această casa, dacă n-aş fi silit de o înaltă îndatorire să îndur o jignire nemeritată... Cuvintele acestea de dojana alunecaseră pe lângă Alice fără s-o impresioneze.— Un singur cuvânt, vă rog, zise ea cu răceală: veniţi oare din partea lui ?...—' Mă întrebaţi, desigur, dacă sunt trimis de contele de Marillac?— Da, domnule. Da, continuă ea însufleţindu-se, numai el vă poate trimite. A văzut-o pe regina Navarrei, nu-i aşa ? Şi regina i-a spus totul. A vrut să-l scape de o creatură respingătoare ca mine ! Acum ştie totul! Ştie ! N-a îndrăznit să vină chiar el să-mi arunce în obraz dispreţul şi ura ! îl credeam mai viteaz... iar dumneavoastră, domnule, aţi preluat o însărcinare foarte neobişnuită !Parcă era cuprinsă de friguri. Cavalerul, uimit, vru s-o oprească, s-o facă să înţeleagă că se înşală. Dar era paralizat de acea curiozitate bolnăvicioasă, care pune stăpânire pe oricine se află în faţa unui fenomen înspăimântător.— Domnule, continuă spioana cu aceeaşi ciudată înfrigurare, nici o vorbă. Ştiu tot ceea ce aţi fost însărcinat să-mi spuneţi. Nu are nici un rost să-mi mai repetaţi. De altfel, nici n-aş îngădui-o. Duceţi-vă, domnule, duceţi-vă şi spuneţi-i că pedeapsa mi-o impun chiar eu... să fie liniştit... dispar din viaţa lui... asta-i tot ! în ce vă priveşte, domnule, din prima clipă când v-am văzut, am ştiut că-mi veţi aduce în casă o nenorocire. Aţi fost un vestitor de rele atunci când aţi venit să-mi spuneţi că se va duce la Jeanne d'Albret! Ah, de ce n-a venit chiar el ! L-aş fi împiedicat !... Mai era încă timp ! Acum s-a sfârşit... sunteţi pentru a doua oară mesagerul unei îngrozitoare nenorociri... Duceţi-vă, domnule, nu vă blestem !— Doamnă, strigă atunci Pardaillan, scos din fire, faceţi o gravă greşeală, nu sunt trimis de contele de Marillac ! Vin din propriul meu îndemn, în propriul meu interes! Alice, albă ca o moartă, roşi uşor, apoi redeveni lividă.— Nu vă trimite el, bâigui ea.— Nu, încă nu s-a întors !— Deci nu el ! zise ea din nou rătăcită.— V-o repet, doamnă, vin din propriul meu îndemn !— Ce-am spus? Ce-am spus? Nebună ce sunt! Îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi suspinele începură să-i umfle pieptul şi să-i horcăie în gâtlej, fără ca o singură lacrimă să se scurgă printre degetele palide. Cavalerul îngenunche.— Doamnă ! spuse el cu glas atât de bărbătesc şi de blând încât părea să fie expresia desăvârşită a sincerităţii şi a compătimirii. Doamnă, vă rog din suflet să credeţi că am şi uitat cuvintele aruncate în delir ! Oricine aţi fi, nu văd în dumneavoastră decât o biată femeie care suferă şi plânge ! Şi, ca să vă feresc de această durere covârşitoare, doamnă, mi-aş da şi viaţa în numele prieteniei pe care i-o port contelui, nobilul dumneavoastră logodnic ! Nu ştiu ce păcat aveţi de ispăşit... Ceea ce ştiu şi ceea ce văd cât se poate de limpede este minunata dragoste pe care o purtaţi prietenului meu. Ah, credeţi-mă, doamnă, o astfel de iubire e în stare să răscumpere şi o crimă !Alice lăsă să-i cadă braţele.— Mai vorbiţi-mi ! murmură ea. De-atâta vreme sufăr singură, singură cu mine însămi ! De multa vreme nici un cuvânt de mângâiere n-a alinat văpaia inimii mele nefericite.Acum cavalerul uitase pentru ce venise ! Se ridică, prinse mâinile Alicei, o apropie de el, o cuprinse în braţe, iar buzele lui se aşezară mângâietoare pe părul parfumat al tinerei femei.Totul se petrecu atât de firesc şi de profund fratern, încât Alice nu-şi mai amintea să fi simţit vreodată o asemenea impresie de alinare şi blândeţe. Cavalerul găsi în aceeaşi clipă singurele cuvinte potrivite cu situaţia, cu gândurile tinerei femei şi cu ale lui proprii:— Vă iubeşte ! Puteţi fi sigură că niciodată o femeie n"a fost obiectul unui cult atât de duios şi de pătimaş, vă iubeşte atât de mult încât nici nu vrea să afle ce aveţi de ascuns şi de tăinuit, sunteţi lumina ochilor lui, bucuria lui, sunteţi iubirea lui ! Să nu credeţi însă că mi-a dezvăluit-o... iubirea îi ţâş neşte din fiecare cuvânt, vorbeşte despre dumneavoastră aşa cum credincioşii vorbesc despre zeul lor... Liniştiţi-vă, deci, biată femeie, care aţi suferit atâta... Dragostea unui astfel de om, o asemenea dragoste este în stare de gesturi sublime...— Oh ! spuse ea, îmi încântaţi sufletul. Dacă s-ar putea ca nobilul meu logodnic să nu afle!

— Vă repet că vă iubeşte. Daţi acestui cuvânt înţelesul lui absolut şi atunci ce importanţă mai poate avea dacă ştie, sau nu ştie ceea ce vreţi să-i ascundeţi ? Credeţi-mă, între voi doi nu există altceva adevărat, viu, demn de a fi cunoscut, decât minunata dragoste ce i-o purtaţi şi pasiunea lui pentru dumneavoastră.— Ce inimă nobilă aveţi)— Da, doamnă, zise Pardaillan cu ciudata lui simplitate care îi făcea pe unii să nu-şi dea niciodată seama dacă sunt sau nu luaţi peste picior, da, ştiu că am o inimă bine aşezată la locul ei. Iată de ce privesc cu seninătate spaimele dumneavoastră, de ce am putut înţelege ceea ce este măreţ şi nepătat în dragostea dumneavoastră pentru conte, chiar dacă aţi fi fiinţa vinovată pe care mi-aţi înfăţişat-o. Un suflet în stare de o dragoste ca a dumneavoastră, nu poate fi decât un suflet pur ! Şi cât de fericită sânteţi, fiind iubită de el!— Dar nu ştiţi încă nimic, spuse ea cutremurându-se. Dumneavoastră, care mi-aţi mângâiat sufletul îndurerat cu singurele cuvinte de alinare auzite în viaţa mea deznădăjduită, dumneavoastră, pe care v-am primit ca pe un duşman şi vă dovediţi a-mi fi frate, dumneavoastră, care-mi uşuraţi durerea întrucât poate că aţi îndurat-o, ascultaţi-mă, trebuie să aflaţi cine sunt !— Nu, doamnă ! exclamă cavalerul cu o groază ascunsă, lăsaţi tăcerea să vă acopere spaima sufletului, aşa cum apele limpezi şi liniştitoare ale unui eleşteu acoperă uneori adâncuri furtunoase... La ce bun să scormonim aceste adâncuri când e mai simplu să alunecăm pe oglinda strălucitoare a acestor ape ?.,.— Scumpe prieten ! — Prieten, da, doamnă. Un prieten al contelui... al celui ce vă iubeşte şiun prieten al dumneavoastră. Dar ce-ar fi această prietenie dacă nu v-aş feri de propria fiinţă, dacă nu v-aş opri pe buze cuvintele care poate v-ar uşura pentru moment, dar pe care le-aţi regreta mai târziu ! Nu la clipa de faţă trebuie să vă gândiţi, Alice, ci la viitor. Dacă v-aş lasă să vorbiţi acum, mai târziu, când fericirea vă va fi împăcat cu viaţa, când veţi fi soţia lui Marillac, când uitarea trecutului va mistui această taină, atunci, Alice, v-aţi gândi cu amărăciune că cineva cunoaşte aceste taine.Alice tresări. Fără să vrea, cavalerul atinsese rana cea mai dureroasă din inima ei.— Cineva ! murmură ea atât de încet încât Pardaillan n-o auzi... Cât de mulţi sunt cei care, din nefericire, cunosc oribila taină a vieţii mele !Înfiorată de spaimă ea tăcu şi alungă din nou în străfundul sufletului taina aflată în pragul dezvăluirii.— Aşadar, reluă ea mai liniştită, contele nu s-a întors încă la Paris.— Nu, doamnă. — Şi, întrebă ea şovăielnic, n-aveţi nici o veste 'de la el ? Nu ştiţi ce face ? Ce gândeşte ? Oh, mai ales asta... mi-aş da viaţa să pot afla ce gândeşte el în clipa de faţă.— N-am nici o veste, doamnă, dar la Paris toată lumea ştie că regina Navarrei se află la Blois, în tratative cu regele Franţei. Este deci sigur că şi contele trebuie să se afle la Blois de mai bine de cincisprezece zile.— Cincisprezece zile !— Cam atâtea, doamnă. Iar pentru un călăreţ de talia contelui, de la Blois la Paris nu sunt decât patru zile de mers. o străfulgerare de puternică bucurie apăru în ochii Alicei. Cu obişnuitul lui tact, cavalerul nu trăgea nici o concluzie din cele spuse. Dar în mintea Alicei, părerea aceasta se impusese de la sine.— Dar dacă regina Navarrei i-a dezvăluit adevărul ? El ar fi fost de mult aici !După toate aparenţele, deci, Jeanne d'Albret nu vorbise. De ce ? Ca şi răniţii care se feresc cu grijă să-şi ridice bandajul de pe rană, crezând că astfel vor putea uita de suferinţă, Alice evită să caute motivul pentru care regina Navarrei nu vorbise. Se mulţumi doar să spere acest lucru, hotărâtă ca în cazul când Marillac, la înapoierea lui, n-ar şti nimic, să caute cu orice preţ să părăsească împreună Franţa.Din clipa aceea redeveni o gazdă fermecătoare. O chemă pe Laura, care aduse, după moda timpului, fructe, răcoritoare, dulceţuri. Dar Pardaillan nu vru să guste din bunătăţile oferite.Acum venise rândul lui să* tremure. Sufletul lui atât de generos uitase de propria lui durere, ca s-o aline pe a altuia. La urma urmei venise să afle Ştiri despre Loîse... Dar soarta Loîsei nu era o parte din taina pe care refuzase s-o afle ? Emoţionat, tulburat, răvăşit de acest gând nu ştia cum să punăteribila întrebare. Alice fu însă aceea care-i dădu prilejul. — Cavalere, îi spuse ea, după ce izbutise să-şi stăpânească propria emoţie, îmi veţi ierta oare vreodată felul nepotrivit în care v-am primit ? Eram nebună...— Să nu ne mai gândim la asta, doamnă, şi daţi-mi voie să-mi amintesc doar că mi-aţi făcut cinstea să mă numiţi prieten...— Da... prieten... pot spune singurul !— Dar dacă aş face apel la această prietenie pe care binevoiţi să mi-o mărturisiţi ?— Ah ! exclamă ea într-o sinceră explozie de recunoştinţă, atunci v-aş binecuvânta !... Dar, să nu uit! Nu mi-aţi spus că aţi venit să mă vedeţi pentru un interes personal ?— Într-adevăr, doamnă, răspunse cavalerul cu emoţie crescândă.Alicei nu-i scăpă tulburarea tânărului şi îl privi cu multă atenţie.

— Ascultaţi, cavalere, spuse ea. Nu vă pot spune decât un singur lucru şi anume că dacă, din fericire, aţi avea nevoie de mine, m-aş simţi în stare să fac orice sacrificiu pentru dumneavoastră.— Doamnă, răspunse atunci cavalerul, s-ar putea ca ceea ce vă cer să fie într-adevăr un mare sacrificiu.— Oricare ar fi el, sunt gata ! zise cu însufleţire Alice. Ghicesc la dumneavoastră o suferinţă care v-a îngăduit s-o înţelegeţi pe a mea. Mi-aţi adus alinare. Clipa pe care m-aţi făcut s-o trăiesc e de neuitat... Cavalere... adăugă ea cu emoţia comunicativă a sincerităţii, îmi apăreţi cea mai frumoasă personificare a loialităţii. În faţa mărturisirilor smulse la disperare, un altul s-ar fi îndepărtat de mine. Cei mai generoşi ar fi vrut cel puţin să-l înştiinţeze pe logodnicul meu... da, astfel şi-ar fi manifestat prietenia. Dumneavoastră, cavalere, dumneavoastră nu mi-aţi cerut nimic. Aţi avut milă de o suferinţă adevărată, fără să voiţi să-i cercetaţi cauzele. E ceva măreţ, nobil... Mă înalţă şi mă face să privesc posibilitatea unui sacrificiu, ca pe o mare fericire a vieţii mele... Vorbiţi-mi, căci, aşa cum v-am spus, sunt gata !Cavalerul ascultase aceste cuvinte cu obişnuita lui atenţie firească.— Doamnă, spuse el trecând la mărturisiri, aflaţi că şi eu iubesc. Pentru a vă face o idee despre ce poate fi acest sentiment, am să vă spun un singur lucru: cea pe care o iubesc este pentru mine ceea ce contele de Marillac este pentru dumneavoastră. Acum, presupuneţi, doamnă, că logodnicul dumneavoastră, contele, ar fi prizonierul meu... şi presupuneţi că aţi veni să-mi cereţi eliberarea lui... Ah ! doamnă, văd după frămăntarea dumneavoastră că m-aţi înţeles. Ştiu prea bine de ce Lo'ise de Montmorency este prizonieră... dar de ce mareşalul de Damviile v-a încredinţat-o dumneavoastră nu ştiu şi nici nu vreau să aflu. Un singur cuvânt, doamnă, unul singur, sacrificiul pe care sunteţi gata să-l faceţi pentru mine, va merge oare până la eliberarea Jeannei de Piennes şi a fiicei sale ?Pe măsură ce cavalerul vorbea, Alice părea din ce în ce mai copleşită.— O iubiţi pe Loîse... Loîse de Montmorency ?— Da, doamnă !— Nefericito ! murmură înfundat Alice.— Ce-aţi spus doamnă ?— Spun că sunt foarte nenorocită. În viaţa mea există o fatalitate. Tot ce se apropie de mine se vestejeşte.— Doamnă ! Doamnă ! I s-a întâmplat oare o nenorocire Loîsei ? întrebă cavalerul ale cărui buze tremurătoare albiseră.— Nu, nu !... Nici o nenorocire ! Dar...— Dar ?... Nu mi le puteţi preda, nu-i aşa ?— Loîse şi mama ei nu mai sunt aici !Lovitura îl izbi cumplit pe tânăr. Era sigur că Alice de Lux spusese adevărul. Era cu adevărat deznădăjduită.— Nu mai sunt aici, spuse ea din nou, din ziua următoare celei în care m-aţi anunţat' că Marillac se va duce s-o întâlnească pe regina Navarrei.— Damville le-a răpit deci din nou ! tună cavalerul... Omul acesta se ascunde, prin urmare ! Dar pun eu mâna pe el, chiar de-ar trebui să cutreier toată Franţa ! Şi-atunci !...— Nu, cavalere ! Nu mareşalul le-a luat ! Eu, ca o descreierată ce sunt, eu, cea ale cărei rare gânduri bune ies pe dos, eu le-am redat libertatea...Tânărul simţi cum îi creşte inima şi un strigăt de bucurie i se stinse pe buze:— Libere ! sunt libere !...— Când m-am văzut condamnată, când am înţeles că nobilul meu logodnic mă va renega... ah, cavalere, ce încâlceală de nenorociri e în viaţa asta a mea ! Gândiţi-vă numai: Damville asupreşte două nefericite demne de dragoste şi de milă... ei, bine, mi se adresează tocmai mie să le păzesc ! Şi sunt silită să mă supun ! Sunt silită să devin temnicera celor două femei, în faţa cărora mă simţeam atât de ticăloasă, de-abia îndrăzneam să apar în faţa lor ! De ce am fost silită să mă supun ? Aici e tot misterul pe care, din generozitate, n-aţi vrut să-l cunoaşteţi ! Dar să trecem mai departe. Din ziua când am crezut că Marillac se despărţise de mine pentru totdeauna, nu aveam de ce să mă mai tem de dezvăluirile cu care mă ameninţa Damville, pentru că regina Navarrei urma să i le spună oricum lui Marillac ! M-am urcat la prizoniere şi le-am spus: „Iertaţi-mi răul pe care vi l-am făcut... Plecaţi... Sunteţi libere. Iată însă că dacă n-aş fi avut acest funest acces de generozitate, Loîse ar fi plecat acum de-aici împreună cu dumneavoastră, care o iubiţi ! Ei da, sunt blestemată ! Pentru că însuşi binele pe care vreau să-l fac se preschimbă în nenorocire !— Exageraţi nenorocirea, doamnă, zise cu blândeţe cavalerul. Pentru mine faptul de a şti că Loîse, nu se mai află în puterea blestematului mareşal, înseamnă o bucurie imensă. Dar nu v-au spus unde aveau de gând să se ascundă ?— Din nefericire, nu ! Eram atât de răvăşită, încât nici nu m-am gândit să le întreb. Dar, chiar dacă le-aş fi întrebat, credeţi oare că mi-ar fi răspuns ? în ochii lor nu eram decât o temniceră ticăloasă.— Aşadar, nici un cuvânt din care să se poată bănui ceva ?— Nimic. Nici o vorbă.Se aşternu un moment de tăcere.

— Domnule, zise ea cu timiditate, ghicesc întrebările pe care, fără îndoială, vi le puneţi şi pe care sunteţi destul de nobil să nu le rostiţi spre a nu mă copleşi încă şi mai mult. Vă jur că, în timpul şederii lor în această casă, Jeanne de Piennes şi fiica ei n-au suferit... decât de izolarea lor. M-am străduit să fiu pentru ele mai curând o slujnică... decât ceea ce eram în realitate... Vă mai jur de asemenea, că mareşalul n-a venit pe-aici.— Aş vrea, spuse Pardaillan, să vă pun o întrebare... Liniştiţi-vă, doamnă, ea mă priveşte exclusiv pe mine. Poate aţi stat uneori de vorbă cu ele? — Numai de două sau de trei ori.— Ei bine, continuă cavalerul. În aceste împrejurări sau în altele... În sfârşit, doamnă, vreau să ştiu dacă Loîse a rostit vreodată numele meu.— Niciodată ! răspunse Alice.Pe fruntea tânărului trecu umbra unui nor. Ochii i se tulburară. Un suspin adânc îi umflă pieptul.„De ce să fi vorbit de mine ? gândea el. M-a uitat de mult Şi totuşi... pe mine m-a chemat în ajutor în dimineaţa când am fost arestat."Pardaillan n-avea ce să mai facă la Alice de Lux. Se retrase deci, dar tânăra femeie îl rugă din suflet să treacă s-o mai vadă. Îi făgădui. Nefericita aceasta îl interesa foarte mult. Ea-i apărea ca un sfinx, iar Oedip ar fi fost el.Părăsind casa din strada de la Hache, se duse în strada Tiquetonne, la cârciuma celor „Doi morţi care vorbesc". Să nu uităm că acolo îl aştepta bătrânul Pardaillan.Vizita pe care o făcuse îi lăsase, la urma urmei, o impresie bună: Loîse nu se mai afla în mâna lui Damville, ceea ce era esenţial.Gândindu-se la toate acestea, înainta repede spre strada Tiquetonne şi ajunse astfel în strada Beauvais, una din arterele vechiului Paris, care se termina în inima lui de piatră care era Luvrul. Aici dădu peste atâta popor încât trebui să se oprească.Privi spre Luvru şi văzu că podul mobil al porţii dinspre strada Beauvais fusese coborât. Ori, în lipsa regelui, toate porţile Luvrului trebuiau să rămână cu podurile mobile ridicate. Nu numai că podul fusese coborât, dar o companie de archebuzieri luase poziţie în stradă. În mare ţinută de paradă, cu platoşele împodobite cu stemele Franţei şi căşti cu penaje fluturătoare .La stânga lui, în oraş, cavalerul auzi un mare vuiet, zgomotul ca de hulă al mulţimii. În jurul lui poporul era îmbrăcat de sărbătoare, femeile veneau în goană să-şi facă loc de-a lungul străzii, unde oamenii de pază se străduiau, împingând cu halebardele, să păstreze o trecere liberă.— Ce se întâmplă ? întrebă Pardaillan pe o fată frumoasă care se apucase de braţul lui să nu fie răsturnată.— Cum, nu ştiţi ? spuse fata. Suveranul nostru, regele, se întoarce la Luvru...În aceeaşi clipă, în mulţime se produse o înghesuială: se răspândise zvonul că regele nu va trece pe strada Beauvais şi că ar face un ocol prin strada Montmartre. Cât ai clipi din ochi uliţa se golise ca un fluviu umflat peste poate, care se revărsă apoi în mii de râuleţe, iar mulţimea începu să alerge spre strada Montmartre. Cavalerul porni din nou la drum spre strada Tiquetonne.XLVIIIUN EPISOD HOMERICDupă cum am văzut, bătrânul Pardaillan ajunsese la hanul „La cei doi morţi care vorbesc". Acolo fu primit de cinstita gazdă, doamna Catho, cu braţele deschise. Oşteanul cercetă dintr-o ochire cârciuma: căni de cositor şi farfurii de aramă agăţate peste tot unde se găsea un loc, pe pereţi sau pe grinzile tavanului scund, mese lucind de curăţenie, aşezate pe picioare masive, scaune cu spătare sculptate şi ulcioare de gresie cu păhărele în jur. Printr-o uşă deschisă se vedeau strălucind vasele de aramă din bucătărie, flacăra vetrei, fierul frigării înnegrit de fum... Pe scurt, hanul avea o înfăţişare prosperă, care deschise buzele lui Pardaillan într-un larg zâmbet de mulţumire.— Catho, zise Pardaillan după terminarea inspecţiei, meriţi să fii felicitată. Hanul tău e minunat,deie Bachus ca peste tot să întâlnesc asemenea hanuri !— Datorită dumneavoastră, domnule, zise Catho, cu frumuşeii dumneavoastră scuzi. Dar trag nădejdea să nu mai ardă ca celălalt.— Regreţi oare eroicul tău devotament ?— Nici vorbă, domnule. Chiar şi atunci când, după foc, nu mai aveam un ban în buzunarul şorţului, tot eram mulţumită că v-am ajutat pe dumneavoastră şi pe... domnul... fiul dumneavoastră, să-i cotonogiţi pe hainii ăia. Nu trece şi el pe-aici ?— Fără îndoială, buna mea Catho. Te previn insă că ai să te osteneşti în zadar, pentru că băiatul a făcut prostia să-şi dăruiască inima altcuiva. Aşa că...]— Vai, domnule, credeţi că o biată femeie ca mine... şi-apoi ar fi mers poate pe vremea când eram frumoasă... dar acum, din nefericire...Şi sărmana Catho scoase o oglindă din buzunar, îşi examină cu un suspin plin de tristeţe chipul ei îngrozitor ciupit de vărsat.

Pardaillan se aşeză la o masă şi, fiindcă nu putea sta de pomană, îi ceru lui Catho să-i servească o mică omletă de cinci sau şase ouă — ca să-şi înşele aşteptarea, zise el. Omleta prăjită în tigaie la o flacără luminoasă fu mâncată cu respectul datorat uneia dintre cele mai artistice operaţii executate de Catho. Dar şi după asta bătrânul soldat mai avu încă destul timp de pierdut. Acest timp fu folosit la ciopârţirea unui pui care se topi treptat. După pui, şi tot ca să-şi omoare timpul, avu loc secătuirea unui borcan cu dulceaţă. Toate acestea nu se desfăşurără fără a fi date pe gât două sau trei clondire, aşa încât, după o aşteptare de două ore, de felul celei mai sus arătate, Pardaillan se simţi puternic ca Samson, sprinten ca propriul său fiu, iar prin cap începură să-i treacă gânduri bătăioase.Aşa încât, auzind deodată în depărtare sunet de trompetă, se încinse cu spada, îşi puse pe urechea stângă toca lui de penaj negru şi, răsucindu-şi mustata, se grăbi spre strada Montmartre, de unde se auzea sunetul trompetelor, nu fără a fi înştiinţat-o pe Catho că se va înapoia peste câteva minute să-şi întâlnească fiul.— Vă duceţi să priviţi întoarcerea regelui ? întrebă Catho.— Aha, deci pe Carol al nostru îl anunţă trâmbiţele de luptă ?— Da, domnule. Se spune că regele va fi însoţit de doamna de Navarra şi de fiul ei, precum şi de numeroşi seniori hughenoţi care s-au îmbrăţişat cu gentilomii catolici.— Bun ! Şi eu care credeam că va fi război... În sfârşit, totuşi să privesc costumele frumoase şi armele minunate ale gărzilor. Va fi aproape ca la război.Acestea fiind spuse, Pardaillan se întoarse pe strada Tiquetonne şi curând intră pe strada Montmartre. Dar aci fu prins într-o vâltoare a mulţimii şi târât, împins în uşa unei case. — Un ban Scaunul ! Cine vrea să vadă Şi să audă? Va fi văzut suveranul nostru regele, va fi văzută regina-mamă Caterina în caleaşca ei de aur, vor fi văzuţi domnii de Guise pe caii lor înalţi... un ban scaunul!Aşa îşi făcea reclamă un mic ştrengar. Pardaillan îi dădu nişte mărunţiş şi se căţără pe scaunul sprijinit de uşa casei despre care am vorbit. Uşa era bine încuiată. Privind în sus, Pardaillan văzu că ferestrele singurului etaj erau de asemenea închise, spre deosebire de casele vecine, unde toate ferestrele erau înţesate de capetele curioşilor cu ochii holbaţi, cu gâturile răsucite spre capul străzii şi cu gurile căscate strigând:— Trăiască regele ! Trăiască regele !Pardaillan, de la locul lui, privea acum peste mulţime şi vedea apropiindu-se încet cortegiul regal, pe când clopotele tuturor bisericilor din Paris băteau din plin, iar tunurile de la Luvru bubuiau. În frunte venea o companie de burghezi înarmaţi din cartier. Ei înaintau strigând:— Regele ! Regele ! Faceţi loc regelui.În faţa lor mulţimea se dădea înapoi spre stânga şi spre dreapta, deschizându-se ca marea înaintea pintenului unei corăbii. În urma lor, mergea într-o ordine impresionantă o companie de archebuzieri, apoi suliţaşii şi în sfârşit, apăreau gărzile regelui conduse de Cosseins şi precedate de două şiruri de trompeţi călări. Îndată după ei apărea chipul palid al lui Carol al IX-lea, într-o caleaşcă strălucitoare, dea întregul aurită, purtând în vârf o coroană şi trasă de doisprezece cai albi cu valtrapuri enorma şi aurite, ţinuţi fiecare de dârlogi de câte un elveţian uriaş.Caleaşca era astfel construită, încât oricine să-l poată vedea pe rege. El era îmbrăcat, după obicei, în negru şi privea oarecum neliniştit mulţimea imensă care răcnea urale.În aceeaşi trăsură, pe aceeaşi banchetă cu Carol al IX-lea, aşezat la stângă lui, se găsea Henric de Bearn, care saluta tot timpul, făcea semne prieteneşti oamenilor, râdea femeilor şi, în sfârşit, izbutea să ascundă tuturor ochilor teama care-i măcina măruntaiele.— Trăiască regele ! Trăiască regele !Strigătele se ridicau din stradă, coborau de la ferestre, braţele se agitau, pălăriile săreau în aer.În spatele caleştii regale, venea o trăsură grea, nu mai puţin poleită, în care luase loc Caterina de Medicis. Lângă ea, Jeanne d'Albret... Caterina strălucea de bucurie. Întrerupea saluturile adresate mulţimii doar pentru a-i zâmbi Jeannei d'Albret. Ah, surâsul acela învăluitor, monstruoasa dezmierdare a păianjenului care-şi înhaţă victima. Uneori chipul bătrânei regine era iluminat de o străfulgerare de bucurie sălbatică. Atunci apuca mâinile Jeannei şi le strângea nervos, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i mai scape sau, mai curând, să fie sigură că în sfârşit pu sese mâna pe ea !Jeanne d'Albret, mută, nepăsătoare, se gândea la fiul ei. Socotea că orice s-ar întâmpla, consimţind la căsătoria lui cu Marguerite de France, izbutise să consolideze pentru multă vreme tronul şi fericirea lui Henric. Presimţea nedesluşit ameninţarea unor groaznice primejdii. Puternică, de neclintit în hotărârile ei, ea purta însă o mască de o seninătate puţin rece şi trufaşă. În jurul ei, mulţimea o aclama cu vacarm pe Caterina de Medicis.— Trăiască regina, apărătoare a bisericii ! strigă cineva.Cuvintele prinseră numaidecât şi răsunară cu accente de surdă ameninţare.Între timp, cortegiul regal înainta. În urma celor două căleşti regale, venea ducele d'Anjou călare: la dreapta lui, Coligny calm şi rece, mângâindu-şi cu o mână barba albă ; la stânga, ducele d'Alencon: apoi ducele de Guise care, în culmea bucuriei, işi făcea calul să danseze şi primea cu zâmbete radioase partea lui de urale.

Veneau apoi trăsurile doamnelor de onoare şi, în urma lor, o mulţime de seniori şi de prinţi, ducele de Nevers, ducele d'Aumale, ducele de Damvile, domnii de Gondi. de Mayenne, de Montpensier, de Rohan, de la Rachefoucauld, seniori catolici şi hughenoţi laolaltă, amestecaţi fiecare cu mica lui escortă de gentilomi eleganţi, preoţi, episcopi călare, şiruri de călugări, de soldaţi, de pedestraşi şi de călăreţi. Era ca un vis straniu, o îmbulzeală fantastică, o înscenare mareaţa, strălucitoare, care părea ritmată de fanfarele trompeţilor.Cocoţat pe scaunul lui, Pardaillan privea această feerie cu un zâmbet batjocoritor .„Iată-i pe hughenoţi în cetate, mormăi el. Dar nu-i totul să intri, să vedem cum o să iasă? Bătrâna vulpe mirosea în toată această demonstraţie vreo ispravă pusă la cale de Caterina. Totuşi spectacolul îl amuza, aproape îl pasiona, ca pe un adevărat parizian gură-cască ce era. Pe lângă asta duştile trase la Catho îl făceau să uite că nu trebuia să fie recunoscut, aceasta fiind pentru el o chestiune de viaţă şi de moarte. Deodată, privirea rătăcindu-i-se la întâmplare, atrasă de miile de amănunte ale spectacolului, se încrucişa cu o altă privire focoasă, de care rămase ca agăţată.— Mareşalul de Damville, mormăi ostaşul trăgând şi o înjurătură.În acelaşi timp, îl salută cu cel mai politicos zâmbet şi cea mai plăcută reverenţă. Damville îşi opri calul cu o smucitură scurtă şi rămase încremenit, cu ochii lipiţi de Pardaillan pe care îl crezuse mort în fundul beciurilor palatului. Cadavrul pe care poruncise să fie aruncat în Sena îi răsărea acum în faţă viu, în toată puterea, plin de ghimpii ironiei.„Ha ! ha ! petrecerea e în toi ! îşi zise bătrânul aventurier. Toţi asasinii mă privesc ! Ţin-te bine, Pardaillan !"Îşi spori surâsurile şi saluturile. Într-adevăr, lângă Damville se mai opriseră încă alţi trei, patru călăreţi.— Omul pe care l-am ars în cârciumă ! exclamă unul dintre ei.— Cel care a murit împreună cu cavalerul de Pardaillan ! spuse un altul.— Mort, fript, ars, făcut cenuşă, dar iată-l din nou în carne şi oase !...Călăreţii care făceau parte din suita ducelui de Anjou erau Quelus, Maugiron, Saint-Negrin şi Maurevert... Îl priveau cu o uimire năucă pe cel pe care şi ei, cu drept cuvânt, îl puteau crede pe lumea cealaltă.Între timp Pardaillan, pe care toate aceste priviri aţintite asupră-i nu-l tulburau de fel, începuse să-şi spună că întâlnirea asta ar putea să ia o întorsătură foarte neplăcută pentru el. Încercă în consecinţă să coboare de pe scaun, să se strecoare prin mulţime şi să dispară.— Domnilor, spuse el, prea sunteţi mulţi cei care vă uitaţi la mine. O să mă faceţi să roşesc de-atâta cinste.Din nefericire mulţimea era atât de înghesuită, atât de deasă în jurul lui, încât fu silit să rămână pe loc pe piedestalul lui. Toate astea n-au durat dealtfel decât câteva minute.În clipa în care Pardaillan căuta zadarnic să coboare de pe scaun, ducele de Anjou se întoarse şi observă mai mulţi dintre gentilomii săi care se opriseră. Îl chemă pe Quelus, favoritul lui, care, apropiindu-se de el, începu să-i vorbească cu însufleţire. Ducele de Anjou făcu atunci un semn către căpitanul gărzilor. Apoi toată lumea, târâtă de curentul cortegiului, continuă să înainteze. Dar oricât de repede se petrecuseră aceste diferite mişcări, ele nu scăpară ochiului pătrunzător al bătrânului soldat.— Gluma se îngroaşă ! zise el cu glas tare, spre surprinderea celor din jur.Trebuie să spunem că Pardaillan nu era singurul cocoţat pe un scaun. Lângă el, la stânga, se afla o masă care răbda cu greu povara a şapte sau opt curioşi. La dreapta, pe un fel de schelă, erau înţesate vreo cincisprezece persoane. Mai erau şi o mulţime de alte scaune. Pardaillan luă singura hotărâre care era de luat: împinse scaunul care se răsturnă. O clipă după aceea se pomeni pe caldarâmul străzii, în mijlocul oamenilor care răcneau ca ieşiţi din minţi. Aspectul impunător al lui Pardaillan îi făcu să tacă.Dar asta nu era de ajuns.Trebuia să iasă cu orice preţ din mulţime şi să dispară cât mai curând. Pardaillan n-avea nici o îndoială că cele rostite de ducele de Anjou la urechea căpitanului gărzilor priveau umila lui persoană, un alt exces de atenţie de care s-ar fi lipsit bucuros. Începu deci să dea din coate. Tocmai atunci însă mulţimea, în loc să se deschidă înaintea lui, năvăli cu putere înapoi şi, ca să nu se lase târât, Pardaillan se agăţă de ciocanul uşii în faţa căreia fusese aşezat scaunul său. Ce se întâmplă ?Se pare că o parte a cortegiului regal se întorsese pe loc şi venea înapoi. Vreo douăzeci de călăreţi se apropiară în trap întins, fără să ţină seamă de groaza femeilor şi de blestemele cetăţenilor. Se produse o fugă disperată, un reflux dezordonat al valurilor populare.Iar Pardaillan, agăţat de ciocanul lui, privi scurgându-se mulţimea fără să priceapă cauza acestei fugi. În cele din urmă se trezi singur, lipit de uşă. Atunci dădu drumul ciocanului şi se întoarse. Din mişcarea bruscă făcută în acea clipă ciocanul izbi în nitul rotunjit. Lovitura răsună înăbuşit în interiorul casei.Pardaillan se întoarse deci şi rămase încremenit: se afla singur într-un mare semicerc, al cărui arc era format din casele străzii, iar linia circumferinţei din călăreţii înşiraţi pe un rând. Cavalerul care se găsea în mijlocul acestei linii era înalt, ţanţoş, cu barba neagră şi privirea tăioasă, Era Henri de Montmorency duce de Damville, mareşal al armatelor regelui.Lângă el, un om cu un zâmbet crud îl ţintuia pe Pardaillan cu o privire ucigătoare. Era Ortes, viconte d'Aspremont, care încălecase pentru a ieşi înaintea stăpânului şi se aliniase în cortegiu. Pe aripa dreaptă a

curbei se găseau Maurevert şi Saint-Megrin. Pe aripa stângă, Quelus şi Maugiron. Intervalele erau umplute de călăreţi care-i urmaseră pe filfizoni din porunca ducelui de Anjou.Pardaillan îşi îndreptă ţinuta. Trupul lui înalt şi slab păru că se lungeşte şi mai mult. Ochii se strânseră şi priviră roată pe îndelete această adunare. Cu călcăiele lipite ca la paradă, cu picioarele ţepene, cu pumnul stâng în şold, se descoperi cu dreapta şi schiţă un larg salut cu toca al cărei penaj negru voia parcă să-i măture pe toţi cei de faţă, îşi puse din nou toca pe cap, o înfundă bine pe-o ureche cu o lovitură de pumn şi cu un glas de fanfară le strigă:— Bună ziua, domnilor asasini !Un murmur furios străbătu rândurile călăreţilor. Doar Damville rămase rece şi furios. Unul dintre ei facu insă un semn şi toţi tăcură. Era căpitanul gărzilor ducelui de Anjou. El spuse:— Domnule de Pardaillan, spada dumneavoastră!— Nici vorbă ! tună glasul lui Pardaillan. Vorbeşti de parcă ai fi Xerxes în persoană. Am să-ţi răspund şi eu, ca şi cum m-aş numi Leonida, nici mai mult, nici mai puţin ! Vrei spada mea ; vino s-o iei !Îşi trase în acelaşi timp spada cu una din acele mişcări spectaculoase pe care le moştenise şi fiul, o ridică o clipă drept deasupra capului, apoi,apăsându-i vârful pe botul cizmei, se înclină uşor, sprijinindu-se cu ambele mâini pe crucea gărzii şi începu să râdă amarnic şi deznădăjduit. Ultimul lui gând din acea clipă fu: „Decât să putrezesc în fundul unei pivniţe oarecare, de unde să nu ies decât ca să mă ducă la Montfaucon, sau în piaţa Greve, mai bine mor aici şi le arăt acestor fluşturatici cum se moare cu eleganţă."Maugiron luă cuvântul şi zise:— Domnul are pielea groasă. Are un şorici care rezistă la frigare, căci altfel i-ar fi rămas oasele în cenuşa de la cârciuma borfaşilor, acolo unde l-am pus noi la afumat, nu-i aşa, domnilor ?Izbucni un hohot de râs general. Erau hotărâţi să se amuze înainte de a doborî fiara. Pardaillan le răspunse:— Dacă şoriciul meu a rezistat la frigare, dacă nu mă-nşel mutra ta de filfizon a fost uşor de opărit. Încă puţin şi te-aş fi fript în uleiul încins ca pe un peşte frumuşel. Ţi-ai pierdut atunci câţiva solzi...Maugiron tresări furios.— Pe el ! strigă avântându-şi calul.Dar un gest al lui Damville îl opri. Voia şi el să-şi spună cuvântul. — Ei domnilor, nu vedeţi oare ca avem de-a face cu un măgar îmbrăcat în piele de leu ? Pe cuvântulmeu, hoţomanul a şterpelit haine din vreun dulap de-al palatului meu, ca să se îmbrace cum se cuvine. — Ah, monseniore, răsună glasul lui Pardaillan, mi se pare că te înşeli ! Măgarul eşti chiar tu, iar leul sunt eu. Dovada, şi te poftesc să mă contrazici, este că am încercat să găsesc la tine o pereche de mănuşi şi n-am reuşit. Am dat numai peste mănuşi pentru copite, nici una nu se potrivea cu mâna mea. Şi să ştii că am încercat toate mănuşile din grajdul tău, chiar şi cea care e bătută în cuie la poartă !— Câine ticălos ! urlă Damville.— Să ne înţelegem ! zise Pardaillan. Sunt leu, câine sau măgar ?— Am să-ţi sfâşii trupul cu biciul!— Ia te uită ! Credeam că arma ta e spada. Iartă-mă ! E deci biciul, cum are orice valet!— Domnule ! Spada dumneavoastră ! răcni din nou căpitanul lui Anjou. În numele legii, daţi-mi spada !— În inimă sau în burtă ! La alegerea ta ! şuieră Pardaillan.— Să isprăvim cu el ! zise Damville.Scena aceasta dură cu mult mai puţină vreme decât e nevoie să fie citită. Trebuie să nu uităm că la fiecare din aceste insulte, care se încrucişau şi zăngăneau ca nişte spade ciocnite, întregul cerc înainta cu încă un pas şi se strângea în jurul lui Pardaillan, nemişcat, în picioare, lipit de poartă. În clipa în care mareşalul porunci să se termine cu el, călăreţii înaintară din nou.Toţi aveau spadele trase. În spatele acestui cerc, la dreapta şi la stânga", strada era neagră de lume. O mulţime zgomotoasă, agitată, nervoasă, în sunetul îndepărtat al fanfarelor şi în bubuitul clopotelor şi al tunurilor, căuta să vadă ce se întâmplă, sute de curioşi priveau atenţi de la ferestre.— Îl vor prinde ! strigă cineva. ,— Mort sau viu ! zise o femeie care ţinea cu filfizonii.— Curaj, mustaţă căruntă ! ţipă un puşti cocoţat pe o cornişă de la etajul întâi.Pardaillan îi mulţumi puştiului cu un salut şi un zâmbet.— Înainte ! urlă Henri de Montmorency.— O clipă ! se auzi un glas plin de fiere. Domnul de faţă este tatăl unui anume cavaler de Pardaillan care a îndrăznit să-l insulte pe Majestatea Sa regele chiar în cabinetul lui. Să-l prindem viu ! Tortura o să-l facă să ne spună unde se ascunde fiul său !Maurevert fu cel care vorbise astfel. Sfatul era cumplit. Ochii lui Damville scăpărară luciri de sânge. Cavalerul acesta, ca şi bătrânul lui tată, cunoaşte secretul conspiraţiei. Dacă ar putea să-i nimicească pe amândoi dintr-o singură lovitură !.... În momentul în care călăreţii dădură pinteni cailor şi se repeziră asupra lui Pardaillan, mareşalul strigă:

— Da ! Da ! Viu ! Şi să ne spună unde e fiul său !— Iată-l! bubui un glas răsunător, tunător, înspăimântător.În clipa aceea, se produse în rândurile trupei o zăpăceală de nedescris: unul dintre călăreţi căzu, rostogolindu-se în praful străzii ; în locul lui, pe cal, apăru un tânăr cu chipul încremenit într-un zâmbet de nemărginită ironie, dar cu ochii învăpăiaţi. Noul venit, printr-o mişcare îndrăzneaţă, îşi înnebunea calul pe care pusese mâna, sfârtecându-i pântecele cu pintenii, rupându-i botul cu smucituri furioase de zăbală, animalul necheza de durere, arunca din copite, se ridica în două picioare, scotea scântei din cele patru potcoave, cercul dădea înapoi, mulţimea fugea urlând, iar bătrânul Pardaillan, într-un strigăt de bucurie delirantă şi de ucigătoare nelinişte părintească, scoase un ţipăt:— Fiul meu !— Ţin-te bine, domnule, răspunse calm cavalerul. Într-adevăr, el era ! Iată ce se întâmplase:Ieşind din casa de pe strada la Hache, cavalerul fusese oprit un moment în strada Beauvais de mulţimea care aştepta trecerea regelui. Nu izbuti să-şi continue drumul spre cârciuma „La Cei doi morţi care vorbesc" decât după ce gloata se repezise spre strada Montmartre, pe unde trebuia să treacă cortegiul regal. Cavalerul ajunsese deci foarte firesc în strada Montmartre, pe care intrase chiar în clipa când ultimii călăreţi se îndreptau spre Sena.Acolo se adunase o mare grămadă de gură-cască ce priveau la ceva nevăzut de el. Ceea ce văzu însă foarte bine cavalerul fusese statura înaltă a mareşalului de Damville. Era gata să treacă mai departe, când, privind mai bine călăreţii care dominau mulţimea, îl recunoscu pe Maurevert şi pe ceilalţi curteni ce păreau să înainteze spre uşa unei case, aruncând nişte cuvinte însoţite de gesturi ameninţătoare, adresate desigur cuiva pe care-l încercuiseră.Primul gând al cavalerului fusese să se îndepărteze, spre a nu fi recunoscut, şi să încerce să ajungă în strada Tiquetonne. Începuse manevra de retragere, când i se păru că recunoaşte glasul tatălui său. Pe dată se repezi în mulţime, cu capul înainte, dând ghionturi şi lovind cu piciorul, înfruntând strigătele indignate ale cetăţenilor.Izbuti să treacă. În câteva clipe, ajunse lângă călăreţii care-l împresurau pe Pardaillan. Îşi văzu tatăl, lipit de uşă, luând poziţia în gardă pe când banda înainta.Cavalerul privi în jur ca pentru a cere un sfat împrejurărilor şi zâmbi. În situaţiile foarte grele avea un asemenea zâmbet tăios ca sabia, înspăimântător la vedere. Îşi pipăi spada cu o mişcare iute. Cu a doua îşi scoase pumnalul. Apoi se repezi la luptă.Avu nevoie de o singură clipă să se agaţe de cureaua şeii primului cal întâlnit, să sară dintr-un salt în şa şi să proptească vârful pumnalului în gâtlejul călăreţului încremenit şi îngrozit.— Descalecă, domnule ! zise cavalerul rece şi surâzător.— Eşti nebun, domnule !— Nu, sunt doar obosit şi am nevoie de un cal. Descalecă, sau te ucid !Călăreţul ridică mânerul spadei să-l zdrobească pe ciudatul lui adversar. Dar n-avu timp să termine mişcarea. Fu izbit de o lovitură de pumnal în coşul pieptului. Se răsturnă şi se rostogoli. Cavalerul încălecă pe cal şi îşi trase spada. Se repezi nebuneşte înainte. Toate se petrecură cu iuţeala şi străfulgerarea fulgerului.— Fiul meu ! strigă bătrânul Pardaillan.Cavalerul îi zâmbi.Era ceva fantastic în apariţia acestui dezlănţuit care părea să călărească Fiara Apocalipsului, trăsnind din fiecare mişcare, lăsând urme adânci cu imensa lui spadă care se înroşea la fiecare lovitură, pe un cal care sărea, se repezea, dădea din copite în stânga şi în dreapta. Tânărul era turbat de furie, dar cu faţa împietrită ca' o întruchipare a ironiei, cu gura crispată gata să arunce o batjocură sau o înjurătură, cu ochii trădând acum gânduri mai mult usturătoare decât furioase.În jurul bătrânului oştean, rămăsese un larg spaţiu gol. Trecură atunci clipe de răgaz în timpul cărora fiecare studia la repezeală situaţia. Cavalerul, în mijlocul acestui spaţiu gol, îşi opri calul fremător, stăpânindu-l cu o mână de fier. Animalul, cu nările-n vânt, cu părul negru zburlit de durere, părea o statuie de bronz, plină de spume. Cavalerul tăcea, cu buzele strânse, atent. Bătrânul Pardaillan, cu glasul lui aspru, îi făcea albie de porci pe adversarii care-i răspundeau de departe.Cu toate că se înjurau astfel, bătrânul Pardaillan avu totuşi timp să folosească aceste câteva clipe de răgaz pline de spaimă. Apucă la iuţeală mesele, scaunele, scările, tot ce se găsea în jurul lui şi servise curioşilor care o luaseră acum la fugă, le îngrămădi cu acea minunată dibăcie scoasă la iveală în asemenea împrejurări, făcând din ele un meterez, nelăsând decât o trecere îngustă în acest meterez ridicat acum în faţa uşii unde era înghesuit.— Pentru cavaler, dacă va fi doborât din şa, mormăi el.În ce-l priveşte pe mareşalul de Damville, el se dăduse deoparte, puţin ruşinat de a-şi fi terfelit demnitatea cu o operaţie de arestare, căci pentru el arestarea nu mai putea întârzia. După cum am văzut, curtenii

ocărau de zor, luând între timp poziţie de luptă. Călăreţii, comandaţi de căpitanul gărzilor lui Anjou, nu aşteptau decât un semn al căpeteniei lor. Răgazul adus de fulgerătoarea intervenţie a cavalerului durase cu totul vreo zece secunde. Cu un semn căpitanul le ceru curtenilor să tacă şi, adresându-se celor doi Pardaillan, le spuse:— În numele regelui, domnilor, fiţi foarte atenţi... Vă predaţi ?— Nu, răspunse calm cavalerul.— Vă răzvrătiţi ?— Da.— Atunci, înainte !... Gărzi, puneţi mâna pe ei !Gărzile pe de o parte, curtenii pe de alta, se repeziră cu spadele ridicate asupra cavalerului, care trebuia sau prins sau ucis ca să poată ajunge la bătrânul Pardaillan. Cavalerul înţelese că-şi trăieşte ultima clipă. Cel din urmă gând i se îndreptă spre Loîse, dar el îi fulgeră doar prin minte.În momentul când atacul reîncepea mai furios şi de data asta definitiv, voi să reia manevra disperată care-i izbutise mai înainte. Strânse deci dârlogii Şi trase în pântecele calului o lovitură de pinteni.Calul însă, în loc să se ridice, scoase un oftat sfâşietor şi se prăbuşi !...— Mii de draci ! răcni cavalerul care, sărind sprinten de pe cal, se pomeni în picioare cu spada în mână, dar înconjurat de-aproape de vreo cincisprezece cai.Ce se întâmplase ?... Încă de la prima intervenţie a cavalerului, unul dintre atacatori descălecase şi se aruncase cu un jungher scurt cu tăişul lat, o armă foarte periculoasă. Omul acesta era Maurevert.El urmărise cu atenţie mişcările cavalerului şi atunci când căpitanul strigă: „Înainte", se repezi, se agăţă de dârlogii calului şi, cu o lovitură sigură şi puternică înfipse jungherul drept în pieptul animalului. Lovit în inimă, calul se prăbuşi în agonie. Cavalerul se pregătea şi el să moară, dar între timp începu să facă prăpăd cu spada prin grămada care foia în jurul lui.— Pe aici ! urlă bătrânul Pardaillan.Cavalerul întoarse capul şi văzu meterezul ridicat de tată. O ultimă licărire de speranţă sclipi în ochii lui şi se năpusti în deschizătura lăsată liberă. Abia se adăpostise puţin — ce mai adăpost ! — după acest şubred meterez, că deschizătura fu astupată de căderea unei platforme pe care bătrânul oştean o ţinuse suspendată cu mâna.Tatăl şi fiul se găsiră atunci închişi în această citadelă improvizată, care, la nevoie, putea să constituie o apărare pentru două sau trei minute. Schimbară o privire, care fu ultima lor îmbrăţişare de adio, întrucât n-aveau timp nici să se strângă în braţe şi nici să-şi dea mâna.În momentul acela, mareşalul de Damville, care se îndepărtase, se apropie fascinat de curiozitate, stăpânit în acelaşi timp de teama de a-i vedea pe cei doi Pardaillan scăpându-i din nou, de ura pe care le-o purta, precum şi de admiraţia de la care nu se putea abţine.Caii se îndreptară în rânduri strânse asupra baricadei. Se produse însă o retragere bruscă cu nechezături de durere, caii se ridicară în două picioare, călăreţii blestemau ca nişte păgâni... bătrânul Pardaillan la stânga şi cavalerul la dreapta începuseră să-şi rotească spadele. Fără întrerupere, cu o siguranţă înfricoşătoare, cu iuţeala fulgerului, cele două spade ţâşneau printre picioarele scaunelor îngrămădite, printre picioarele meselor, aruncându-se ca nişte vipere de oţel şi sfârtecând botul cailor, piepturile lor, iar cei doi neînfricaţi asediaţi, tăcuţi, încordaţi, bătrânul mercenar ca o fiară adulmecând mirosul de sânge, tânărul nepăsător şi rece, apăreau ca nişte Titani din alte vremuri.Căpitanul, cu un semn, mai opri o dată atacul: tactica nu dădea rezultate, trebuia deci să încerce alta. Astfel avu loc cea de-a doua oprire în această tragică şi impresionantă luptă corp la corp.— Pe toţi dracii din iad, murmură căpitanul, nu-mi prea face plăcere să-i arestez pe aceşti doi oameni !— Eşti rănit? întrebă bătrânul Pardaillan. — N-am nici o zgârietură, dar dumneata, tată?— Încă nimic. Să încercăm să murim frumos, pe Pilat !— Să încercăm să nu murim, zise pe ton rece cavalerul.— Descălecarea ! comandă căpitanul.Vreo doisprezece călăreţi săriră de pe cai, printre ei şi curtenii turbaţi de această împotrivire, visând torturi şi repetându-şi într-una:— Trebuie să-i prindem vii! Un cerc de spade se strânse atunci în jurul adăpostului. Douăsprezece sau cincisprezece vârfuri se îndreptară spre cei doi Pardaillan. O mare tăcere se aşternu atunci, pe când în dreapta şi în stânga mulţimea continua să vuiască înfundat: momentul era emoţionant.— Predaţi-vă odată, pentru numele lui Dumnezeu ! strigă căpitanul.Cei doi Pardaillan clătinară din cap. Căpitanul ridică atunci din umeri şi porunci:— Puneţi mâna pe ei !

La cuvăntul acesta, care dădu semnalul atacului, spadele fulgerară, vârfurile scormoniră printre lemne, două sau trei lemne se frânseră cu un zgomot sec, patru oameni căzură, singele ţâşni, iar banda, fără să ţină seamă de morţi, dându-se înapoi, strigă într-un singur glas:— Le-am venit de hac ! Le-am venit de hac !Izbutiseră: plini de sânge, cei doi Pardaillan erau răniţi la cap, la braţe şi la piept.— Adio, cavalere ! zise bătrânul oştean căzând într-un genunchi.— Adio, tată ! răspunse cavalerul sprijinindu-se în coate să nu cadă.— În numele regelui, predaţi-vă şi n-am să ţin seama de răzvrătirea voastră ! strigă căpitanul cu o emoţie ce nu şi-o putea stăpâni.— Mulţumesc, domnule, răspunse cavalerul cu glasul lui cel mai plăcut. Voi muri privindu-vă, căci sunteţi aici singurul chip la care se poate uita un om cinstit.Căpitanul făcu un semn şi strigă:— Mai întâi dărâmaţi adăpostul !Din nou nemaipomenitul front de oţel înaintă ca Un monstru, împungând cu vârfurile spadelor. În aceeaşi clipă, lovită cu turbare, baricada se prăbuşi şi calea fu liberă.— Iată dar sfârşitul sfârşitului ! exclamă bătrânul Pardaillan într-un ultim hohot de râs.Între timp mai dăduse două sau frei lovituri de spadă. "— Adio, Loîse ! murmură cavalerul într-o înfiorare a întregii sale fiinţe, închizând o clipă ochii.Dar, când îi redeschise, rămase cu sufletul la gură, Uluit, extaziat, încremenit de o uimire supraomenească, crezând că murise sau că, în ameţeala spaimei, îi apăruse o vedenie alinătoare şi luminoasă care să-l conducă până la porţile infinitului. Dar iată ce vedea el:Vârfurile ameninţătoare ale spadelor, aflate la un deget de pieptul lui, erau ridicate sau coborâte. Atacatorii se retrăgeau la dreapta şi la stânga, miraţi fermecaţi, lăsând o cale liberă mărginită de oţel, care ducea până la Henri de Montmorency, călare, nemişcat, împietrit şi cu faţa de o paloare vineţie. Pe drumul lăsat liber înainta încet şi majestuos o femeie în veşminte de doliu...— Doamna în negru ! gâfâi cavalerul.Iar în pragul casei, în faţa uşii unde fusese ridicată baricada, în faţa acelei uşi care se deschisese Pe neaşteptate, apăru o fată adorabilă prin ţinuta ei modestă şi în acelaşi timp îndrăzneaţă, cu părul auriu ca un nimb glorios, cu frumosul ei chip palid, care, de pe pragul mai ridicat al uşii, coborî asupra cavalerului o lungă privire plină de admiraţie şi spaimă...— Loîse ! bolborosi tânărul şi, cu o mişcare plină 'de graţie, îngenunchie pe pământul stropit de sânge.Două lacrimi îşi spuneau povestea în genele fetei, iar privirea i se acoperi cu un văl de cerească duioşie.— Cerule atotputernic, acum pot muri... ea mă iubeşte !...Cavalerul căzu pe spate leşinat, pe când bătrânul Pardaillan, muşcându-şi mustaţa aspră, mormăi:— Ah, dar e Loîse, Loâson, Loisette ! Ei bine, nu-mi pare rău să plec pe lumea cealaltă cu un asemenea spectacol în faţa ochilor.Doamna în negru, Jeanne de Piennes, înainta spre Henri de Montmorency.În momentul când se deschisese brusc uşa şi apăruse astfel femeia, aruncându-se între spade şi cei răniţi, asaltatorii dădură înapoi speriaţi. Doamna avea o ţinută atât de mândră, cu fruntea sus, maiestuoasă şi calmă, apăru atât de impunătoare, încât uimirea se preschimbă în respect, toţi înţeleseră că se va petrece un lucru neobişnuit şi nici unul dintre aceşti oameni, furioşi cu puţin înainte, nu voi să dea lovitura de graţie răniţilor pe care, cu un singur gest, ea îi luase sub protecţie.Jeanne de Piennes se opri la doi paşi de mareşalul de Damville. Hipnotizat, Henri o privi apropiindu-se, aşa cum într-un vis vezi o arătare venind spre tine. În el nu mai exista nici dragoste, nici mânie, nici gelozie, nu mai rămăsese decât o miraculoasă uimire, văzând-o pe Jeanne acolo. Cum ? de ce ? îşi pierduse capul. Nu putea face altceva decât să aştepte.— Monseniore, îi spuse Jeanne de Piennes, pe aceşti doi oameni îi iau eu, îmi aparţin. Unul din ei este cel ce mi-a adus înapoi copilul răpit, celălalt e fiul lui. Le sunt amândurora la fel de recunoscătoare. Vă spun din nou, monseniore, aceştia doi sunt ai mei. Vreau să vă pun o întrebare: trebuie să explic oare tuturor celor de faţă cât le datorez ? Trebuie să vorbesc ?Cu o mişcare a braţului, ea învălui cavalerii nemişcaţi, curtenii încremeniţi de uimire, precum şi mulţimea acum tăcută şi cu respiraţia tăiată în faţa acestei scene. Mareşalul se înfiora. Avu o tresărire de revoltă. Ochii lui însângeraţi priviră sălbatic în jur şi apoi se întoarseră din nou la Jeanne de Piennes. Sub privirea ei limpede, se plecă învins... Învins în aparenţă, căci un zâmbet funest îi flutură pe buzele decolorate. Cu glas slab, răguşit, abia auzit, răspunse:— Aceşti doi oameni sunt ai domniei-voastre, doamnă... luaţi-i!Sub o ploaie de puternice lovituri, calul lui dădu înapoi până la casele de peste drum ; dar acolo se opri, iar Henri rămase pe loc, cu gura strâmbată de un zâmbet fugar şi înspăimăntător. Jeanne se întoarse către căpitanul gărzii ducelui de Anjou:— Domnule, îi spuse ea, îndepliniţi aici o misiune...

— E ordinul regelui, doamnă ! îi răspunse căpitanul cu glas hotărât. Trebuie să-i arestez pe aceşti doi gentilomi.— Domnule, mă numesc Jeanne, contesă de Piennes, ducesă de Montmorency.Căpitanul se înclină adânc. Printre cei de faţă se simţi o înfiorare, atât de mare fusese amărăciunea izbucnită din aceste câteva cuvinte, precum şi puternica voinţă pe care ele o dovedeau.— Sunt o chezăşie vie, continuă Jeanne de Piennes. Răspund pe cuvântul meu pentru cei doi prizonieri.— Dacă este aşa, doamnă, spuse căpitanul, l-aş mânia pe Dumnezeu să pun la îndoială chezăşia nobilei, înaltei şi puternicei doamne de Piennes şi de Montmorency. Şi dacă cei doi prinşi nu vor părăsi această casă...— Nu o vor părăsi, domnule !— Mă supun, doamnă. Adaug însă că sunt fericit să vă pot da ascultare pentru că sunt bărbaţi viteji.Jeanne de Piennes se înclină şi se întoarse spre cei doi răniţi, care, ridicându-se, asistau la această parte a scenei făcând eroice sforţări să se ţină pe picioare. După ultimele cuvinte ale căpitanului, îşi vârâră cu o mişcare simultană spadele în teacă, Jeanne de Piennes înaintă spre bătrânul Pardaillan.— Domnule, îl întrebă ea cu glas deopotrivă blând şi mândru, vreţi să-mi faceţi marea cinste de a vă odihni în modesta mea locuinţă ?Îi întinse mâna. Bătrânul soldat, copleşit de emoţie, se sprijini de ea şi amândoi intrară astfel în casă.Atunci, cu o mişcare timidă, Loîse întinse şi ea mâna cavalerului. El o apucă tremurând şi se ridică în sus, cât era de lung. Sfâşiat, însângerat, superb, apăru o clipă ca un leu care, după victorie, îşi conduce leoaica departe de locul bătăliei.Spectacolul se terminase. Uşa se închise după Loîse şi cavaler. — Căpitane ! se răsti Henri, douăzeci de oameni să păzească în faţa casei ! Răspunzi cu capul de prizonieri... şi de prizoniere !— Tocmai voiam să dau ordinele, monseniore ! răspunse căpitanul cu un ton mândru.— Atunci, dă-le ! Şi fie ca steaua dumitale cea bună să facă în aşa fel încât doamna de Piennes, care pe nedrept se intitulează ducesă de Montmorency, să rămână o chezăşie bună până la capăt!Căpitanul luă măsuri deîndată. Morţii şi răniţii fură ridicaţi. Trimise după întăriri şi, în scurtă vreme, douăzeci de guarzi fură postaţi în faţa casei, care urma să fie păzită zi şi noapte.În depărtare bubuiau tunurile de la Luvru.XLIXDIAMANTULCum ajunsese Jeanne de Piennes şi fiica ei Loîse în casa de pe strada Montmartre ? Cum şi de ce interveniseră în scena pe care v-am descris-o ? Iată întrebări pe care cititorul are dreptul să şi le pună, iar noi datoria să-i răspundem.Şederea celor două prizoniere în locuinţa din strada de la Hache, fusese cum nu se poate mai tristă. Suferinţa morală nu fusese mărită de o suferinţă fizică. Alice de Lux se limita la rolul ei de temniceră. Îl îndeplinea cu ruşine şi disperare şi căutând să îndulcească pe cât era cu putinţă partea ticăloasă din acest rol. În rarele ocazii când vorbise cu doamna de Piennes se prezentase mai curând ca o slujnică decât ca o gardiană. Prizonierele care, la început, se temuseră de ea, sfârşiseră prin a o compătimi.Zilele şi nopţile se scurseră cenuşii şi triste.Cu toate acestea, detenţia în fundul celor două odăi înguste dăunară sănătăţii Jeannei de Piennes. Ea rezistase bolii cu tăria care i-o cunoaştem. Dar, în cele din urmă, după atâta zbucium, după atâtea necazuri, după o atât de grea şi îndelungată încercare ce o măcinase tot mai profund cu trecerea anilor, inima sfârşi prin a fi atinsă.Ochii i se măriră, înconjuraţi de cearcăne albăstrui. Puţin câte puţin fu cuprinsă de o mare slăbiciune.Se poate spune că nefericita trăia numai datorită unui efort al energiei morale şi al dragostei de mamă. Jeanne de Piennes rămăsese numai mamă. Ultimul ei vis era s-o pună în siguranţă pe fiică ... şi apoi să moară.Da, ea vedea acum moartea ca suprema odihnă. În adevăr, ultima ei speranţă se spulberase. Care speranţă? Scrisoarea pe care o trimisese lui François de Montmorency !Nu se îndoia că scrisoarea fusese predată. Intrebând-o pe Alice de Lux, află că mareşalul era la Paris. I se părea cu neputinţă ca mareşalul să nu fi primit acea mişcătoare scrisoare, în care ea povestise adevărul despre tragedia de la Margency. François nu se grăbise s-o ajute ! François o părăsise şi o mai credea încă vinovată !E-adevărat, poate a căutat-o fără s-o găsească, dar şi asta i se părea cu neputinţă. În scrisoare îl acuzase atât de grav pe Henri de Montmorency, încât, în chip firesc, acesta trebuia să-i apară lui François drept singurul răpitor cu putinţă. În disperare de cauză mareşalul putea face apel la judecata regală.Nu se produsese însă nici o schimbare. De când fusese smulsă din locuinţa ei de pe strada Saint-Denis, în jurul ei domnise numai tăcerea. Un timp se agăţase de speranţa că tânărul cavaler Pardaillan n-ar fi predat

scrisoarea. Se străduia să-l bănuiască destul de ticălos ca să nu-şi ducă la îndeplinire obligaţia luată, aşa cum, odinioară, şi tatăl lui fusese destul de ticălos, ca să ducă la îndeplinire răpirea Loîsei.Cu cât se gândea însă mai mult, cu atât îşi spunea că nici asta nu era cu putinţă. Uneori era de părere că un om atât de tânăr, care probabil o iubea pe fiica ei, nu putea să fi ajuns încă la acest grad de răutate. Alteori îşi spunea că însuşi interesul cavalerului ar fi trebuit să-l împingă să-şi îndeplinească misiunea. Ajunsese deci la concluzia că Francois de Montmorency o părăsise definitiv. Iar această groaznică convingere, care spulbera speranţa tainică a vieţii ei, înrăutăţi boala care o rodea.În ce o priveşte pe Loîse, de când ştia că tânărul în care avusese o atât de naivă încredere era fiul celui care o răpise odinioară, se străduia zadarnic să-l dispreţuiască, sau să-l uite. Aceasta era starea morală a celor două femei când, într-o seară, Alice de Lux urcă la ele.Era mai palidă ca de obicei. Jeanne şi Loîse o priveau cu un amestec de groază şi de milă. Alice, cu ochiî plecaţi, rămase în picioare în faţa Doamnei în negru.— Doamnă, spuse ea, fiţi dreaptă cu mine şi recunoaşteţi cel puţin că am făcut totul ca să vă îndulcesc captivitatea.— E-adevărat, răspunse Jeanne, şi n-am de ce să mă plâng. -— O mârşavă împrejurare a vieţii m-a obligat să devin temniceră. — Mi-aţi mai spus-o, sărmană femeie, şi v-am plâns din toată inima.— De aceea, întrebă Alice infiorându-se uşor, nu-i aşa că atunci când veţi fi libere nu veţi pleca blestemându-mă... nu mă veţi urî ?...Jeanne dădu cu amărăciune din cap. — Libere! Din nefericire, vom mai fi noi vreodată libere ?— Aflaţi că sunteţi ! O tresărire o zgudui pe Jeanne de Piennes... Loise păli… — Sunteţi libere amândouă, continuă Alice cu o hotărâre calmă. Împrejurarea de care vă vorbeam nu mai există. Adio, doamnă, adio, scumpă domnişoară... v-aş ruga să-mi păstraţi mai mult un sentiment de ' compătimire decât de ură ! Vă scutesc de prezenţa mea, care trebuie să vă fie odioasă... Uşa aceasta e deschisă, ca şi cele de jos. Adio !După aceste cuvinte, Alice de Lux se retrase. Mama şi fiica rămaseră o clipă copleşite de o tristă bucurie. Apoi se strânseră în braţe cu multă 'duioşie. În momentul acela un gând o făcu pe Jeanne de Piennes să tresară: se găsea împreună cu fiica ei fără nici un fel de mijloace, fără locuinţă, fără hrană. Să se întoarcă în casa din strada Saint-Denis, ar însemna fără îndoială să cadă din nou în mâna lui Henri de Montmorency. Erau libere, e drept! Dar încotro s-o ia ?Jeanne îşi dădea seama că nu va mai avea putere să lucreze ca altădată pentru fiica ei. Aşa încât libertatea ce li se oferea nu era decât o altă situaţie disperată. Avea doar avantajul că nu mai trebuia să se teamă de Henri de Montmorency.— Ce se va întâmplă cu noi ? nu se putu ea împiedica să întrebe în şoaptă.— Mamă ! răspunse cu îndrăzneală Loîse, ca şi cum ar fi urmărit pas cu pas gândurile mamei. Înainte ai muncit pentru amăndouă, acum va fi rândul meu, asta-i tot!... Iar pentru nevoile imediate mai avem acel frumos diamant, pe care mi l-ai arătat de mai multe ori.— Diamantul acela, draga mea ? Ascultă, tocmai fuseseşi răpită, eu plângeam şi alergam ca o nebună, mi se părea că mi se smulsese inima, că mi s-a luat sufletul vieţii mele şi simţeam că eram gata să mor, când omul acela intră în colibă. Te purta în braţe şi mi te-a dat rostind câteva cuvinte, iar în timp ce, nebună de bucurie, te acopeream cu sărutări, fiinţa aceasta generoasă, a cărei privire cinstită plină de lacrimi n-o voi uita niciodată, dispăru. A dispărut, Loîse, dar chipul lui aspru şi deschis mi-a rămas în minte... Ştii bine cât de mult îl venerez pe acest om. Ştii că, recunoştinţa pe care i-o închin este egală numai cu groaza pe care mi-o inspiră ticălosul de Pardaillan... Şi-acum... ascultă-mă... Te-am luat în braţe şi am plecat spre Paris. Nu mă gândeam atunci că, la fel ca azi, n-aveam cele trebuincioase. În pădure am fost ajunsă din urmă de un cavaler. Întrebându-mă, dându-şi seama că n-aveam nimic pe lume, generosul cavaler a aşezat atunci pe pieptarul tău acest frumos diamant, un dar a cărui bogăţie este depăşită în ochii mei doar de bogăţia sufletească a celui care mi l-a făcut... Cavalerul acela, Loîse, era el! Era omul care te-a readus în braţele mele !— Mi-ai mai spus asta, mamă.— Cu toate lipsurile în care m-am zbătut, n-am vrut să mă despart niciodată de acest diamant, care-mi amintea de generosul necunoscut. E tot ce mi-a rămas de la el, pentru că nu-i ştiu nici numele... Diamantul... Loîse... Îl vom păstra cu sfinţenie.— Da, mamă... ai dreptate.— Şi apoi ascultă, copilo, cine ştie dacă într-o zi el nu te va ajuta să fii recunoscută de acest om cu inimă de aur. Dacă nu voi mai fi aici... Dacă voi inuri...— Mamă ! ţipă sfâşietor Loîse...

— Linişteşte-te, scumpa mea. Sper să mai trăiesc atâta cât să te văd fericită... dar dacă, în sfârşit, ai avea nenorocirea să rămâi prea devreme fără mamă...— Mamă, mamă, taci, îmi frângi inima.— Ei bine, s-ar putea ca diamantul să-ţi servească fie vânzându-l, fie ajutându-te să fii recunoscută de minunatul nostru prieten necunoscut, care, sunt sigură, ţi-ar veni în ajutor... Să-l păstrăm, copila mea... Să mergem... Să plecăm...În clipa aceea Alice de Lux reapăru în faţa Jeannei de Piennes.— Doamnă, zise ea cu emoţie în glas, iertaţi-mi faptul de a fi auzit o parte din convorbire. Nu spun că am auzit-o fără să vreau... am tras cu urechea... asta-i una din nenorocirile vieţii mele: am căpătat probabil obiceiul de-a trage cu urechea în jurul meu...O lacrimă alunecă pe obrajii palizi ai spioanei. Jeanne o privea pe nenorocită cu un fel de groază. Cine era oare această femeie ciudată care căpătase obiceiul de a trage cu urechea în jurul ei ?— În orice caz, continuă cu greutate Alice de Lux, am auzit. Ar fi trebuit să mă gândesc că n-aveţi nici un fel de mijloace. Sunt bogată, doamnă, mai bogată decât doresc, am două sau trei case în Paris. Vreţi să vă refugiaţi într-una din ele ?Jeanne de Piennes şovăi.— Nefericită ce sunt! bolborosi Alice. Vor crede că propunerea mea ascunde o cursă !... — Nu, nu, doamnă, exclamă Doamna în negru, vă jur că nu-mi trece prin minte un asemenea gând! Ghicesc, înţeleg că trebuie să riscaţi mult punându-mă în libertate, am deci deplină încredere în domnia-voastră.— Atunci ? murmură Alice. Oh, dacă vă gândiţi că-mi datoraţi vreo recunoştinţă, atunci îngăduiţi-mi bucuria de-a face puţin bine... Iar pentru că nu primiţi să locuiţi într-una din casele mele, pentru că eu însămi am greşit propunându-vă ceva care vă poate inspira o îndreptăţită neîncredere, primiţi cel puţin aceasta !Odată cu ultimele cuvinte, puse pe colţul unei mese o pungă, care putea conţine o sută de scuzi de aur. O roşeaţă vie se aşternu pe chipul Jeannei de Piennes.Loîse se întoarse încurcată. Alice îngenunche.—. Doamnă, zise ea cu glas frânt, o muribundă vă oferă puţinul aur ce ar putea uşura câteva zile viaţa acestei nobile domnişoare.Jeanne îşi privi fiica şi tresări.— V-am făcut atâta rău, continuă Alice, primind să vă ţin închise aici, încât mi-e sufletul ros de remuşcări. Vă jur că, primind acest mic dar, veţi uşura ultimele zile ale unei nefericite. Primindu-I, doamnă, voi înţelege că m-aţi iertat...Jeanne de Piennes cobori asupra temnicerei o privire de nemăsurată compătimire. O ultimă şovăire o mai reţinu o clipă. Dar generozitatea invingându-i inima, întinse mâinile spre Alice, care le luă şi le sărută cu înflăcărare. Jeanne primi astfel punga cu bani.Vru să spună câteva cuvinte de adio acestei ciudate temnicere pentru care nu mai simţea decât milă, dar Alice se şi ridicase şi dispăruse în tăcere.— Să plecăm ! zise atunci Jeanne.„Ciudată femeie ! se gândi Jeanne de Piennes, când ajunseră în stradă. Cine poate şti dacă existenţa ei nu ascunde o catastrofă şi mai îngrozitoare decât cea care m-a lovit pe mine. Să fie deci lumea o imensă câmpie pe care răsar numai florile nefericirii ?...Ideea că era liberă, că scăpase de Henri îi dărui în primul moment o bucurie care-i însufleţi obrajii ofiliţi. Un zâmbet palid îi flutură pe buze.— Cât de frumoasă eşti astăzi, mamă ! zise Loîse dându-i braţul. De multă vreme nu te-am văzut aşa... O să-ţi revii, ai să vezi. Dar dacă, totuşi, vei mai fi bolnavă, eu voi fi lângă tine, să te îngrijesc şi să te vindec.Tânăra fată, ascunzând cu grijă suferinţa tainică a inimii, părea foarte bucuroasă, Iradiind de fericire. Mama reîncepu să spere. Poate că va izbuti să uite trecutul… !Între timp trebuia să găsească o casă, o locuinţă oarecare. Pe strada Montmartre, o căsuţă nelocuită păru să întrunească condiţiile de modestie, de linişte şi de izolare pe care le căuta. Se mută îndată acolo şi, împreună cu Lo'ise, începu să facă planuri de plecare.Loîse îşi privea mama cu nelinişte. Niciodată n-o văzuse atât de înfrigurată. Vorbea cu o nervozitate şi o repeziciune îngrozitoare. Chiar în aceeaşi zi Jeanne căzu la pat. Începu să aiureze. Era pentru prima oară când Loîse se afla în faţa unei asemenea situaţii. Totuşi, nu-şi pierdu capul. Singură fiind, luptă cu şi mai multă îndârjire.Zilele trecură, Jeanne scăpă, de data asta, de moartea care o pândea. Dar, când putu să se ridice, înţelese că era condamnată. Respira anevoie şi sufocările, altădată rare, o ameninţau acum de mai multe ori pe noapte. Oricum, părea că şi-a revenit după acest prim semnal de alarmă.Într-o zi, în timp ce îşi vorbeau cu tristeţe, Loîse străduindu-se să zâmbească, iar mama ei încercând să-i dea iluzia unei depline sănătăţi, în ziua aceea deci, pe când se înţeleseseră să părăsească Parisul, auziră zarvă mare în stradă. Cercetând ce se întâmplă, aflară din vorbele mulţimii şi din desfăşurarea companiilor

de gardă că regele se întorcea la Paris. Jeanne de Piennes închise ferestrele şi trase obloanele. Nu numai că spectacolul n-o interesa, dar se temea să nu fie văzută.Se scurseră aşa trei ore. Mama şi fiica, aşezate una lângă alta, ţinându-se de mână, ascultau cu indiferenţă zgomotele de afară care făceau să pară şi mai adâncă tăcerea din casă. Deodată tresăriră. Răsunase bătaia ciocanului de la intrare.— Cine poate să ne bată la uşă ? murmură Jeanne.— Mamă, zise Loise cu glas tremurător, s-ar părea că bate cineva care cere ajutor.Dar Jeanne clătină din cap. Zgomotele de afară deveneau mai violente.— Nu. zise ea, desigur că ciocanul a fost ridicat din întâmplare.(Sper că cititorii noştri n-au uitat că bătrânul Pardaillan bătuse o dată, fără să vrea, în uşa casei.}Deoarece Loise tremura într-una şi pălise brusc, mama adăugă:— Linişteşte-te, copila mea. Căscând puţin oblonul vom vedea ce se petrece.Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Dar, chiar în aceeaşi clipă, rămase ţintuită locului. Auzise rostindu-se numele lui Pardaillan ! Iar numele acesta era strigat printre înjurături, ameninţări şi exclamaţii de ură. Loise alergă la fereastră şi întredeschise obloanele, să poată privi fără a fi văzută. Mama veni lângă ea.La uşorul uşii casei lor, era un semicerc de cavaleri care-l înconjurau pe cineva nevăzut de ele, fiindcă stătea lipit de uşă, sub streaşină. Dacă nu-l puteau vedea, îi auzeau însă numele. Era chiar Pardaillan ameninţat de toţi călăreţii care înaintau puţin câte puţin. ,Pardaillan ! El! Omul care a răpit-o pe Loîse !Venise oare clipa ispăşirii ? Ce fatalitate a voit ca ticălosul să fie lovit chiar sub ochii Jeannei de Piennes şi a Loîsei ? Căci va fi lovit de moarte... Nu mai avea scăpare. În clipa aceea, din pieptul celor două femei ţâşni un dublu ţipăt înăbuşit, când, după ce se retrăseseră, se apropiară din nou de fereastră, fiind irezistibil atrase acolo.— El ! murmură Jeanne de Piennes, Henri de Montmorency !— Cavalerul de Pardaillan ! şopti Lo'ise la rândul ei.Şi, atrase de o putere căreia nu i se puteau împotrivi, se aşezară din nou la postul de observaţie.— Geniul nostru rău e aici ! continuă mama. Loîse, copila mea, cine ştie dacă blestematul de Pardaillan nu ne-a descoperit ? Cine ştie dacă nu el şi-a adus aici stăpânul ? Ce groaznică fatalitate ne urmăreşte ! Dar ce ai, fiica mea ? Plângi ?...— Mamă ! Ah, mamă ! exclamă Loîse stringând-o în braţe.Apoi, încurcată şi înnebunită, adăugă: — Trebuie să-l salvăm !... Dacă moare el, mor şi eu !— Să-l salvăm ? exclamă Jeanne. Pe cine ?... Vino-ţi în fire, copila mea... n-avem pe cine să salvăm... aici sunt adunaţi numai cei mai crunţi duşmani ai noştri!— Ah, mamă, sunt sigură că el nu ne e duşman ! Orice ar fi nu-l pot crede necinstit.— Dar despre cine vorbeşti ?— Priveşte, mamă, aici... În stânga, aproape de uşă...Jeanne de Piennes se aplecă mai mult, cu riscul de a fi recunoscută, şi, zărindu-l pe cavaler, înţelese ceea ce se petrecea în inima fetei. Dar privirea ei nu întârzie decât o clipă asupra cavalerului. Deodată, privind pe cineva pe care Loîse nu-l putea vedea, ea păli de tot şi ochii i se măriră de uimire. Acel cineva era omul al cărui chip îl avea limpede şi cu sfinţenie săpat în memorie, cel căruia îi închinase o nemărginită recunoştinţă, omul care i-o adusese pe mica Loîse !Se retrase atunci de la fereastră. Ce se petrecea în ea ? Cu iuţeala marilor hotărâri, puse fără îndoială în cumpănă datoria faţă de acest om şi groaza pe care i-o inspira Henri. Dacă nu se amesteca şi asista tăcută, nemişcată la masacru, însemna să-l părăsească pe singurul om din lume ce-i arătase o milă care ori de câte ori îşi amintea, îi umplea ochii de lacrimi. Să intervină, să încerce să-l scape însemna să se dea din nou pe mâna puternicului asupritor de care de-abia scăpase. Lupta fu scurtă. Îşi apucă fiica de mână şi-i zise doar: — Vino !...Apoi coborâră şi deschiseră uşa. Sacrificiul făcând-o să pară mai înaltă, transfigurată, majestuoasă, se arătă în faţa atacatorilor... Restul îl cunoaştem.Când cele două femei, susţinându-i pe cei doi răniţi intrară iar în casă, când uşa fusese din nou bine zăvorâtă, prima lor grijă fu să oblojească zgârieturile şi tăieturile acestora. Nici una dintre numeroasele răni nu era primejdioasă şi slăbiciunea celor doi Pardaillan venea de la pierderea de sânge. Cei doi bărbaţi se lăsară pe mâinile lor, fără să scoată o vorbă.„Să fiu al naibii, gândea tatăl, dacă n-aş vrea să fiu rănit în fiecare zi, numai să fiu îngrijit de mâinile acestei micuţe !"„Mă aflu în paradis !« gândea fiul la rândul său.Dintr-un foarte firesc simţ al convenienţelor, Jeanne de Piennes îl îngrijea pe cavaler, pe când Loîse se ocupa de bătrânul Pardaillan.

Din clipa în care cavalerul intră în casă, fata îşi reluă înfăţişarea de calmă modestie şi fermecătoare mândrie care-i erau obişnuite. Privirea ei o întâlni în mai multe rânduri pe cea a cavalerului, fără să simtă nevoia de a o ocoli. Şi el îşi reluase acea mască de răceală sceptică şi zâmbetul prin care părea că se ia singur în derâdere.După ce au fost pansaţi, bătrânul oştean se ridică din fotoliul unde fusese aşezat şi, salutând cu graţia puţin trufaşă, proprie celor doi oameni, spuse: — Doamnă, am cinstea să vi-l prezint pe fiul meu, cavalerul de Pardaillan şi pe mine însumi, HonoreGuy-Henri de Pardaillan, din ramura mai tânără a familiei Pardaillan, vestită în Languedoc prin faptele ei de vitejie şi prin sărăcie. Suntem săraci, doamnă, cu toată mândria cuvenită. Jur însă pe Dumnezeul meu că avem inimă bună. Asta înseamnă că recunoştinţa noastră va pieri numai odată cu noi şi că vă punem la dispoziţie cele două vieţi pe care le-aţi salvat...— Domnule, îi răspunse Jeanne cu glas gâtuit de emoţie, prin ceea ce am făcut izbutesc cu greu să-mi plătesc datoria mea de recunoştinţă...— Nu înţeleg, doamnă...— Oare nu mă recunoaşteţi ?... Recunoaşteţi cel puţin diamantul lăsat să cadă în mâna fiicei mele în noaptea aceea de ruşine şi durere când mă îndreptam spre paris ? Nu vă amintiţi de sărmana femeie întâlnită în pădure, nu departe de Montmorency ?— Mi-aduc foarte bine aminte, doamnă. Am vrut doar să spun că nu vă înţelegeam recunoştinţa, când de fapt ar trebui să mă urâţi. — Iată însă, domnule, ceea ce face ca eu însămi să fiu adânc tulburată şi uimirea mea să fie de nedescris. Văd în dumneavoastră omul generos care mi-a adus înapoi fiica. Nu v-am ştiut niciodată numele. Iar acela pe care mi-l spuneţi chiar dumneavoastră este cel pe care l-aţi rostit în ziua când aţi apărut în colibă cu copilul în braţe: este al omului care mi-a răpit-o pe Loîse.— Am să vă risipesc îndată uimirea, cu riscul de-a vă face să mă blestemaţi, zise atunci bătrânul Pardaillan cu glas hotărăt. Omul care a răpit-o pe biata micuţă pentru a da ascultare poruncii lui Henri de Montmorency şi omul care v-a adus-o înapoi, doamnă, este unul şi acelaşi şi se află în faţa dumneavoastră. Da, doamnă, este adevărat că eu am săvârşit crima; iar în existenţa mea întristată de mizerie asta este singura faptă ruşinoasă de care mă pot învinui... insă nu este mai puţin adevărat că, ros de remuşcări, am izbutit să respir iarăşi în voie numai din clipa când am înapoiat copilul... Sunt de acord că a fost o reparaţie neîndestulătoare şi că am meritat să mă urâţi... Blestemaţi-mă, doamnă, aşa cum m-aţi blestemat şi atunci !...— Loîse, zise Jeanne de Piennes, iată-l pe omul generos, omul de inimă, care a înfruntat ura unui senior neîndurător ca să te redea mamei tale. Binecuvântată fie această clipă când ii pot mulţumi din toată inima.Loîse se apropie de bătrânul mercenar. Îi prinse mâinile în ale ei şi îi întinse fermecătoarea-i frunte. Punând buzele pe această frunte, bătrânul mercenar simţi cum i se umezesc ochii. Era fără îndoială una din cele mai puternice emoţii prin care trecuse în viaţa lui. — Copila mea, zise el, dorinţele unui bătrân oştean ca mine nu sunt poate un talisman norocos, dar dacă, pentru a fi fericită, ai avea nevoie de viaţa mea, pentru mine ar fi o bucurie să pot muri pe loc...Jeanne puse atunci în degetul fetei inelul împodobit cu faimosul diamant.— Am jurat că nu mă va părăsi niciodată, spuse ea. Fiica mea va respecta acelaşi jurământ.În clipa aceea, ochii Loisei întâlniră ochii cavalerului şi ea păli sub puterea unui simţământ mai adânc, ca şi cum inelul acela trecut prin atâtea nenorociri Şi pe care-l purta acum în deget ar fi devenit inelul de logodnă.După ce se scurse un ceas petrecut în asemenea emoţii, fu rândul cavalerului să vorbească. Doamna în negru îl întrebă dacă primise scrisoarea pe care trebuia s-o predea lui Francois de Montmorency. Cavalerul povesti cum fusese arestat, închis la Bastilia şi cum reuşise să iasă de acolo.Loîse îl asculta cu nesaţ şi credea că aude povestirile fabuloase din vremea lui Carol-cel-Mare. Jeanne de Piennes asculta cu nelinişte. Iar când cavalerul ajunse să spună că mareşalul de Montmorency primise şi citise scrisoarea, nu-şi putu reţine o exclamaţie de durere:— Ah ! strigă ea, din moment ce nu se află aici, înseamnă că m-a condamnat!Cavalerul înţelese tot sensul acestui strigăt de durere. Zâmbi ciudat şi se mulţumi să spună doar:— Doamnă, vă cer trei zile pentru a vă putea povesti sfârşitul celor ce am să vă spun: două zile ca să mi se vindece zgârieturile de azi şi o zi ca să fac anumite demersuri. Atunci veţi afla cum a primit domnul mareşal scrisoarea domniei-voastre. Cred într-adevăr că nu eu sunt acela care trebuie să vă spună cum a primit-o.Oricât de mişcătoare puteau fi cuvintele lui, Jeanne fu cuprinsă fără voia ei de o nouă şi mare speranţă. O roşeaţă puternică îi rumeni obrajii palizi şi, cu glas aproape şoptit, încât nimeni n-o auzi, murmură: — O, Francois al meu, o clipă de asemenea bucurie ar putea răscumpăra optsprezece ani de chinuri !Se îngrijiră apoi de găzduirea celor doi Pardaillan. Nu locul le lipsea, ci mobilele. În cele din urmă, bătrânul Pardaillan şi fiul lui cerură să doarmă într-un fel de pod, unde se afla o adevărată claie de fân.Acolo îşi făcură culcuş, de bine, de rău, cu toată dârza împotrivire a Doamnei în negru şi a fiicei sale.— Doamnă, zise bătrânul mercenar, fiul meu şi cu mine am dormit de atâtea ori pe tare şi sub cerul liber, încât această locuinţă ne va părea de un lux regesc.

La venirea nopţii, cei doi se culcară deci în claia de fân. Cavalerului i se părea că niciodată nu avusese un culcuş mai moale şi niciodată în somnul lui nu visase mai mult despre fericire. Fie din osteneală, fie de prea multă fericire, căzu aproape pe loc într-un somn greu.Bătrânul Pardaillan însă nu putea să adoarmă, începu deci, după vechiul obicei şi după propria lui expresie, să studieze locul. Studierea îl duse de-a dreptul la ferăstruica rotundă care lumina podul şi dădea în stradă. Iar ceea ce văzu în stradă îl făcu să strâmbe din nas.Douăzeci de soldaţi comandaţi de un ofiţer erau înşiruiţi pe caldarâm. Aprinseseră torţe, iar reflexele lor roşii şi triste le luminau siluetele. Cei mai mulţi dintre ei dormeau chiar pe caldarâm, înfăşuraţi în mantale. Patru stăteau însă în picioare în faţa uŞii, rezemaţi în archebuze, pe când doi se plimbau încoace şi încolo cu halebarda pe umăr.Bătrânul oştean scoase un şuierat prelung, care exprima în cel mai înalt grad admiraţia sau îngrijorarea. Trase capul înapoi, foarte îngândurat. Uitase" de soldaţii care ii păzeau !...Uitase că el şi fiul lui nu erau, la urma urmelor, decât nişte prizonieri eliberaţi pe cuvânt şi că chezăşia doamnei de Piennes le asigura numai o libertate trecătoare. Chibzuind mai bine, îşi spuse că niciodată nu fusese mai prizonier ca acum ! într-adevăr, de aici nu putea nici să fugă, nu avea nici o speranţă de evadare. Chezăşia oferită şi primită îi interzicea orice încercare de fugă, sub sancţiunea de a o expune în locul lui pe aceea care îi salvase !...Cavalerul uitase probabil şi el de toate astea, pentru că dormea cu pumnii strânşi. Bătrânul Pardaillan privi cu înduioşare la lumina felinarului pe care-l aprinsese.— Sărmane cavaler ! şopti el, tare mă tem că am căzut în sfârşit în cursa de şoareci din care nu se mai poate ieşi! Tare mă tem că nenorocirea te-a lovit chiar din clipa în care ai intrat aici... Ah! sărmane cavaler, de câte ori nu ţi-am spus să te fereşti de dragoste!... ;Pentru cei doi neîmblânziţi aventurieri, situaţia era într-adevăr mai grea ca oricând, mai grea poate decât în momentul când, în spatele şubredei baricade, înfruntau atacul furios al celor douăzeci de săbii îndreptate împotriva lor. Atunci se puteau apăra! Acum erau legaţi de mâini şi de picioare ! Oricând Va dori căpitanul gărzii să-i ridice, nu vor avea altceva de făcut decât să-l urmeze fără împotrivire, de teama să nu mânjească în chip Jalnic chezăşia doamnei dePiennes!... Mai curând să moară de o sută de ori decât s-o înjosească astfel pe mama Loîsei!— Dragoste ! Dragoste ! mormăi bătrânul mercenar dând din cap, iată isprăvile tale ! Suntem pierduţi fără scăpare şi de astă dată fără nici o nădejde !...Se mai întoarse o dată la ferestruică şi privi cu un ochi întunecat soldaţii care-i Pazeau cu străşnicie. „Şi-apoi, gândi el, chiar de n-ar fi paznicii, am fi noi mai puţin prizonieri ? Dracu s-o ia de dragoste! Dracu s-o ia de chezăşie! Pe toţi dracii ce să fac, cum să scap ? Să aştept să mi se facă semn, că în stradă, călăul e gata să ridice securea? Pe sufletul tuturor dracilor, iată singurul lucru ce ne mai rămâne: să aşteptăm ! Iar între timp, cei de-afară ascut securea, dacă n-or fi împletind funia! De fapt, sau altfel, tot îmi pare bine, la urma urmelor, de frumoasele clipe petrecute azi după-amiază! Spunând acestea, Pardaillan se întinse în fân lângă fiul sau şi, după ce-l privi îndeajuns cum doarme, adormi şi el.LSFÂRŞITUL UNEI SUFERINŢEA doua zi, o rază de soare strecurată prin ferestruica rotundă a podului îl trezi pe bătrânul Pardaillan. Îl văzu pe fiul său stând cu un cot sprijinit pe genunchi, cu bărbia într-o mână, absorbit de gânduri negre. O tristeţe neobişnuită se aşternuse pe chipul tânărului. Nu suspina, dar zâmbetul batjocoritor de pe buze căpătase o cută amară. Tatăl îl privi îndelung şi-apoi îi spuse:— Ei, ce-i cu tine cavalere ? De zece minute te urmăresc cu coada ochiului şi dacă nu pot auzi gemetele dinlăuntrul tău, în schimb le ghicesc ! Simţi funia la gât ? Securea deasupra capului ?— Nu gem, tată, mă gândesc. — Pot şti la ce ?— La soldaţii care păzesc uşa.— Hm ! I-ai văzut ?— Da. Trebuie să-l caut pe mareşalul de Montmorency şi să-l aduc aici, continuă cavalerul cu o disperare reţinută.— Ah ! Ah !— Am să izbutesc, tată ! îşi întregi spusele înfierbăntatul tânăr. Sunt sigur că voi izbuti, chiar dacă în stradă s-ar afla o sută de paznici. I-am făcut mamei Loisei o făgăduială pe care trebuie s-o ţin... sunt foarte sigur!— Ei, ei, foarte sigur !— Da, tată. Îl aduc aici pe mareşal şi-atunci...— Atunci, hai, spune mai departe !— Ei bine, rolul meu se va termina. E foarte firesc ca mareşalul s-o ia cu el pe fiică. Asta-i tot. Vezi că nu-i nici un motiv de întristare, cum spuneai. După aceea, tată, nu-mi va mai rămâne decât să asist la căsătoria

domnişoarei de Montmorency cu bogatul şi puternicul senior pe care i-l va alege mareşalul, fără îndoială, şi-apoi vom fi liberi... ne vom întoarce la vechile noastre planuri, vom cutreiera împreună lumea, vom face înconjurul Universului...— Vrei să spui înconjurul locului de execuţie din piaţa Greve ?— Nu înţeleg.— Spun că pentru noi capătul lumii, dacă vom părăsi totuşi Parisul, se numeşte Montfaucon ! — Ha, ha, răspunse la rândul lui cavalerul a cărui faţă se lumină de o bucurie rău prevestitoare. Pe onoarea mea, ai dreptate tată, nici nu mă mai gândeam la asta... Totuşi e-adevărat! Suntem nişte prizonieri încredinţaţi mamei Loisei şi nu putem... — Dar nu-i vorba numai de cuvântul doamnei de Piennes ! Mai sunt şi paznicii !Cavalerul ridică din umeri, nu pentru cele spuse de tatăl său, ci pentru a răspunde propriilor sale gânduri. Cât de fierbinte dorea să-l împiedice paznicii să treacă ! Şi să nu ajungă la mareşal! Ar face orice pe lume să poată trece Dar, în sfârşit, dacă nu ar trece !... Întrezărea de pe acum o încăierare, doamna de Piennes şi Loîse scoase de el din Paris... şi apoi... Dar chezăşia, dar cuvântul dat de doamna de Piennes ? Ei bine ! Toate acestea n-ar mai exista dacă paznicii ar începe ostilităţile, dacă ar rupe ei singuri înţelegerea. Pardaillan ştia cum să-i facă să înceapă bătălia. Privirea îi scăpără. Nările îi palpitară.„E de bine !" gândi bătrânul soldat.Dar aproape îndată cavalerul recăzu în trista sa descurajare. Trebuia să iasă din casa aceea şi simţea că va înlătura toate piedicile. — În orice caz, continuă tatăl ca şi cum i-ar fi urmărit gândurile, ai cerut trei zile ca să-l aduci aici pe mareşal.Cavalerul clătină din cap.— Am cerut trei zile, spuse el, pentru că mă credeam mai grav rănit decât sunt. Mă simt în putere. Dacă-mi pui o faţă nouă, scap şi de ultimele zgârieturi.Şi, ridicând din nou din umeri, adăugă:— Oamenii ăştia nici nu ştiu să lovească...— Da, zise liniştit bătrânul Pardaillan, loviturile noastre îşi ating mai bine ţinta...Începu să oblojească rănile fiului, răni uşoare de altfel şi care mai fuseseră o dată pansate în ajun.— Ia spune-mi, cum vrei să ieşi ? Eu, care n-am făgăduit nimic, îţi mărturisesc că... cel puţin în plinăzi... nu văd cum. Te sfătuiesc să aştepţi lăsarea nopţii. - —— Mareşalul va fi aici chiar azi, răspunse cavalerul cu străşnicie.Bătrânul Pardaillan prinse să fluiere un cântec de vânătoare, iar cavalerul îşi începu cercetările.— Am găsit! spuse el după un ceas.Bătrânul tresări şi bombăni:— Dracu să le ia pe toate domnişoarele din lume! Ia să vedem ce-ai găsit ?Cavalerul îi arătă o ferăstruică ce 'dădea spre acoperiş.— Cum ? Vrei să treci pe acoperişuri ?— Din moment ce n-am altă cale. Ajută-mă să sar să Pot ajunge la ochiul de pod...Oşteanul luă mâna fiului şi-i zise: — Un ultim cuvânt cavalere. Ai făcut totdeauna după capul tău. Cu toate astea, dacă-mi aduc bine aminte, mi-ai jurat serios să urmezi sfaturile primite. A venit momentul să te ţii de cuvânt. Ce ţi-am spus eu totdeauna ? Să n-ai încredere în nimeni, nici chiar în tine ! Şi, mai ales, să nu te amesteci în ceea ce nu te priveşte ! Pentru că n-ai respectat jurământul făcut, ne-ai băgat pe amândoi într-o încurcătură cumplită. Nu ţi-ai ferit inima, cavalere ! Ah, ce sămânţă nenorocită sunt oamenii ăştia de inimă! Iată-te acum şi îndrăgostit ! Astfel ţi-ai pierdut şi colţii şi ghearele. Dar, fie ! Şterg cu buretele trecutul, înghit prostia de a te fi îndrăgostit de Loîsette şi recunosc că alţii mai grozavi decât tine s-ar fi prins în părul ei de aur, cum te prinzi într-o frumoasă pânză de păianjen şi s-ar fi pierdut în ochii ei ca într-o apă înşelătoare. Deci, nu te pot învinui. Iubeşti, ei bine, pe legea mea, du lucrurile până la capăt! Vrei să-l aduci aici pe mareşal, care o să-ţi facă o reverenţă frumoasă, o să-ţi mulţumească din suflet şi o s-o ia cu el pe fiică-sa, urându-ţi multă fericire. Dar de ce ? De ce dracu te amesteci iar în treburile astea ? Te afli într-o casă împresurată. Cine te împinge să-ţi rupi oasele pe acoperişuri ? Cavalere, cavalere ! Ocupă-te de dragostea ta, dacă eşti atât de nebun să iubeşti! Dar stai locului şi lasă-l în pace pe preacinstitul mareşal, care n-are nevoie de tine şi la care nu te trimite nimeni: e o treabă care nu te priveşte !— Te înşeli, tată ! Asta mă priveşte pe mine.— Deci, încă o dată nu-l vei asculta pe tatăl, pe bătrânul tău tată !— Ţine-mi piciorul !— Te-ai hotărât ? Nimic nu te poate convinge că faci iarăşi o prostie ? Devotament, cavalerism, apărarea frumoaselor cu ochi înlăcrimaţi, straşnice lovituri de spadă date unor pungaşi, pe care ar trebui să-i respectăm... Nu-i aşa că toate astea te încântă ? Ca asta urmăreşti ? Ei bine, vin cu tine ! Deşi asta înseamnă să renunţ la toate principiile sănătoase care m-au călăuzit în viaţă !...

Nu era nici o ironie în tot ce spunea bătrânul soldat. Vorbea cu o convingere deplină.Cavalerul îl strânse în braţe.Bătrânul îşi încleştă palmele să-l ajute pe cavaler să pună piciorul ca pe o treaptă. Tânărul îşi luă avânt, i se căţără pe umeri şi, ridicând braţele, se agăţă de marginea lucarnei. În câteva clipe ajunse sus pe acoperiş.Cavalerul se afla în partea dinapoi a acoperişului, opusă străzii. Cuprinse dintr-o privire puzderia de curţi mici şi grădini. Dacă ar fi coborât în curtea casei, intra într-o înfundătură. Nu exista decât o singură cale să ajungă pe acoperişul casei vecine. Acolo va căuta şi va găsi fără doar şi poate vreo ferăstruică prin care să pătrundă în casă şi să iasă apoi în stradă. Poziţia cavalerului era dintre cele mai primejdioase. Într-adevăr, acoperişul casei, ca şi toate acoperişurile învecinate, era înclinat, construit într-un unghi foarte ascuţit şi oferea o cale aproape impracticabilă. Avea nouă sorţi din zece să se rostogolească. Totuşi, nu aceasta îl opri pe cavaler în încercarea lui. La vederea piedicilor pe care trebuia să le învingă pentru a părăsi casa, îşi spuse că ele vor fi întocmai aceleaşi şi la întoarcere. Dacă el se putea încumeta pe aceste drumuri aeriene, mareşalul de Montmorency va izbuti oare să-l urmeze ?Cavalerul înţelese că nu-i putea propune mareşalului o asemenea cale spre a se întâlni cu Jeanne de Piennes. Desigur că François de Montmorency n-ar fi şovăit. Dar el, cavalerul, nu putea pune în primejdie decât propria lui viaţă. Foarte descumpănit de aceste gânduri, era gata să se întoarcă din drum, când auzi un zgomot uşor, ca o chemare.— Psst !Ridică privirea spre acoperişul vecin, mai înalt decât cel pe care se ţinea în echilibru, şi zări la o fereastră strâmtă, chipul unui om care se uita la el cu o ciudată curiozitate.„Unde am mai văzut eu chipul ăsta ?" se întrebă cavalerul-Omul era bătrân şi avea o barba albă, ochi blânzi, liniştiţi, cu o privire luminoasă şi pătrunzătoare.— Întorceţi-vă în casă, zise omul.— Să mă întorc, domnule ?— Da. Căutaţi să fugiţi, nu-i aşa ?— Într-adevăr.— Ei bine, nu puteţi merge pe drumul pe care vreţi să apucaţi. Casa în care sunteţi prizonier comunică cu a mea printr-o uşă pe care am închis-o, dar pe care am s-o deschid. Intorceţi-vă deci, tinere, şi aşteptaţi.Cavalerul îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Voi să-i mulţumească generosului moşneag. Dar acesta dispăruse.„Dar unde naiba l-am mai văzut pe omul ăsta ?" se întrebă din nou cavalerul care, lăsându-se să alunece prin ferăstruică şi ţinându-se în vârful degetelor, ajunse din nou în pod.— Ce s-a întâmplat ? întrebă bătrânul Pardaillan.Cavalerul povesti ce se întâmplase. Tatăl şi fiul începură să mute deîndată fânul îngrămădit în fundul podului şi care trebuia să ascundă, cu siguranţă, uşa pomenită de necunoscut — dacă cumva ea exista în realitate. Numai de n-ar fi vorba de un trădător! Spre marea lor bucurie, uşa îşi făcu în sfârşit apariţia şi în acelaşi timp auziră cum cineva bocănea în spatele ei. După câteva minute, uşa se deschise şi apăru un moşneag înalt, îmbrăcat în catifea neagră, care îşi scoase toca, îi privi o clipă pe cei doi Pardaillan şi le spuse: — Domnule Brisard şi dumneavoastră, domnule de la Rochette, fiţi bineveniţi.Cei doi Pardaillan se priviră uluiţi.— Cum ? continuă bătrânul, nu-l recunoaşteţi pe cel pe care l-aţi salvat împreună cu doamna aceea tânără, în strada Saint-Antoine, în faţa casei spiţerului ?Bătrânul Pardaillan se bătu peste frunte.— Cele două nume pe care le-am spus doamnei ! murmură el. Ba da, pe toţi dracii ! adăugă el cu glas tare. Mi-aduc foarte bine aminte de dumneavoastră, domnule...— Ramus, zise bătrânul cu nobilă simplitate.— Ramus ! Chiar aşa. Vreau să vă spun doar un singur lucru, domnule. Nu mă cheamă Brisard şi n-am fost niciodată sergent în armată. Cavalerul pe care-l vedeţi nu se numeşte domnul de la Rochette...Ramus zâmbi.— V-am spus atunci aceste nume pentru că voiam să ne ascundem. Mă numesc Honore de Pardaillan Şi domnul, fiul meu, e cavalerul Jean de Pardaillan.— Domnilor, zise Ramus, am asistat ieri la o luptă cumplită. În ce timpuri trăim, din nefericire ! O să vă arăt cum de-am ajuns aici. Binevoiţi, vă rog, să intraţi...Cei doi Pardaillan îl urmară şi Ramus cobori cu ei o scară. Ajunseră apoi într-o frumoasă sufragerie, de oameni înstăriţi.— Domnilor, continuă Ramus, după cum v-am mai spus, m-am oprit ieri în stradă să văd cum trece regele. Am văzut deci tot cortegiul şi am asistat după aceea la cumplita luptă pe care aţi dat-o. Acolo v-am auzit numele adevărate. Dar politeţea mă obligă să le folosesc numai pe cele date de dumneavoastră. Pe scurt,

după ce aţi intrat în casa vecină şi am văzut paznicii postându-se în faţa uşii, am înţeles că sunteţi ameninţaţi de-o mare primejdie şi că s-ar putea să încercaţi o evadare. Mi-am făcut atunci micul meu plan. Viaţă pentru viaţă ! V-o datoram pe a mea. Am vrut de aceea s-o răscumpăr pe a voastră...Bătrânul Ramus se opri o clipă şi zâmbi şiret.— Veţi vedea că pentru un bătrânel ca mine planul nu era lipsit de o oarecare eleganţă. L-am căutat deci ieri pe proprietarul casei şi i-am spus fără ocol: „Domnule, n-aţi vrea să-mi închiriaţi casa pe timp de opt zile ?" „Asta-i acum, dar de ce ?" îmi răspunde omul meu. „Pentru că trebuie să primesc vizita unor rude care locuiesc în Blaisois." „Ah, fără îndoială nişte gentilomi care au venit de la Blois împreună cu Maiestatea sa !" îmi spune el. „Întocmai ! Sunt nişte tineri şi onorabili gentilomi, pe care trebuie să-i găzduiesc într-o casă ca lumea şi mi s-a spus că a dumneavoastră este foarte onorabilă." „Puteţi intra s-o vedeţi !" îmi zise omul măgulit.Bătrânul Ramus răsuflă un moment, pe când cei doi Pardaillan îl priveau cu un amestec de uimire şi recunoştinţă.— Îmi dau seama ce vă uimeşte, domnilor, continuă cărturarul, cu buna lui dispoziţie de bătrânel cumsecade, vă întrebaţi cum am putut minţi astfel... Roşesc şi-acum puţin, dar trebuia să vă salvez, şi o mică minciună ici, o mică linguşire colo, nu sunt nişte crime prea mari...— Sunteţi un om straşnic ! exclamă Pardaillan tatăl.— Pe scurt, continuă savantul, proprietarul refuză să-mi închirieze casa pe opt zile. Ii propun o sută de livre pentru şase zile... două sute de livre pentru cinci zile şi el refuză. În sfârşit, obţin casa pe trei zile, nici nu vă mai spun la ce preţ... M-am instalat îndată... şi, iată-mă !.., — Bravo, domnule, daţi-mi voie să vă strâng mâna! exclamă bătrânul drumeţ.Savantul îi întinse mâna lui Pardaillan şi adăugă doar atât:— Nu aveţi decât să mă urmaţi. Veţi ieşi în chipul cel mai firesc din lume, pe uşă, ea nefiind supravegheată pentru că dă într-o ulicioară...— Domnule, îi spuse atunci cavalerul, din motive pe care tatăl meu vi le va arăta, nu putem pleca împreună... cel puţin pentru moment. Deci numai eu mă voi folosi acum de ieşirea pe care ne-o puneţi la dispoziţie. Vă rog deci să mă însoţiţi până la uşă. Eu voi pleca, iar tata vă va da explicaţiile necesare.— Veniţi, tinere! Învăţatul coborî încă o scară. Cavalerul se pomeni în faţa unei uşi pe care o întredeschise. Se întoarse apoi spre Ramus, se înclină adânc şi-i spuse:— Părinte, vă mulţumesc...-Învăţatul tresări. Titlul de părinte pe care i-l dăduse tânărul, tonul cu care vorbise îl mişcară şi i se părură cea mai frumoasă răsplată pentru ceea ce făcuse.Cavalerul scoase capul pe poartă. Constată că se află în ulicioara Groparilor, care cădea drept pe strada Montmartre. Ulicioara nu era deloc supravegheată.În loc s-o ia pe strada Montmartre, unde risca să se ciocnească nas în nas cu guarzii, cavalerul cobori în fugă pe ulicioară, făcu un ocol destul de lung şi luă apoi calea spre palatul Montmorency, unde ajunse curând.Aşadar, lucrurile se săvârşeau de la sine, într-o înlănţuire cât se poate de firească şi de neînlăturat.Fusese împresurat, prins în casa de pe strada Montmartre şi, după ce se încredinţase că orice fugă era cu neputinţă, iată că acum recunoştinţa bătrânului Ramus îl dusese, ca să spunem aşa, de mână până la poarta palatului Montmorency.Bătu furios în poartă, spunându-şi că ultima lui speranţă ar fi ca mareşalul să fi plecat pe neaşteptate, cum şi avusese de altfel intenţia. Atunci, da, atunci s-ar întoarce în strada Montmartre, printr-un vicleşug i-ar forţa pe paznici să înceapă bătaia, ar rupe astfel înţelegerea, ar salva-o pe Loîse şi pe mama ei, printr-un oarecare miracol de vitejie nebunească, ar pleca cu ele şi ar obţine mâna Loîsei.Cavalerul ajunsese aici cu planurile lui năvalnice, când poarta se deschise şi, pe când Pipeau, în semn de dezmierdare şi vrând parcă să-i dovedească stăpânului bucuria de a-l fi regăsit, îl muşca de mâini lătrând, elveţianul i se adresă foarte curtenitor:— Ah, domnule cavaler ! Cu câtă nerăbdare vă aşteaptă monseniorul! Tânărul schiţă un zâmbet rânjit, cum trebuie să fi fost cel al lui Oreste când se zbătea zadarnic în ghearele fatalităţii.— Ah ! spuse el, monseniorul mă aşteaptă ?— Da, da... veniţi repede !După câteva clipe Pardaillan se afla în faţa mareşalului, care-i spuse cu înfrigurare:— Iată-vă, scumpe prietene, nu vă mai aşteptam decât pe dumneavoastră ! Trebuie să plecăm.— Să plecăm, monseniore ? Să părăsim Parisul ?— Da. Am motive să cred că vom continua să răscolim zadarnic Parisul. Mi s-a semnalat o escortă misterioasă pe şoseaua spre Guyenne, însoţind o trăsură închisă. Acolo sunt ele, cavalere ! Guyenne este o feudă a lui Damville. În scurt timp el va pleca acolo şi le-a trimis pe ele înainte. Vom ajunge din urmă

această escortă şi o vom ataca. Iau cu mine doisprezece dintre cei mai buni călăreţi. Dumneata singur faci cât alţi doisprezece şi-apoi eu...— Monseniore, aş îndrăzni să vă rog să aşteptaţi până diseară înainte de a părăsi Parisul, spuse cavalerul care în clipa aceea era de un calm sublim neîndoielnic.— De ce, Pardaillan ? De ce ? Să plecăm fără să mai pierdem o clipă ! Să mergem ! Pe cai !...— Monseniore, stărui...— Acum dai înapoi !...— Nu şovăi: rămân ! Veţi rămâne şi dumneavoastră, monseniore ! Veţi pleca, dar numai diseară. Pentru moment vă rog să mă însoţiţi singur şi deîndată...Tonul tânărului era atât de ciudat, încât Montmorency exclamă cu un glas nerăbdător:— Pardaillan, probabil că ştii ceva !— Veniţi, monseniore ! îi răspunse cavalerul cu acelaşi ton ironic şi totodată disperat.Mareşalul mai avu o ultimă şovăire şi-apoi zise:— Să mergem ! Dar gândeşte-te cât de preţios e timpul! Dacă ai mai fi întârziat un ceas..— Ei bine, monseniore, ce-aţi fi făcut dacă n-aş fi venit nici după un ceas ?— Aş fi plecat fără dumneata.Chipul cavalerului rămase neclintit, dar în străfundul inimii îşi blestemă soarta.O clipă după aceea se găseau pe drum şi în curând ajunseră în ulicioara Groparilor, fără să fi întâlnit pe cineva care să-i oprească. Bătură în uşă. Ramus deschise. Intrară în casă şi, ajunşi în frumoasa sufragerie, unde Ramus îi introdusese pe cei doi Pardaillan, cavalerul zise liniştit:— Domnule Ramus, vreţi să fiţi atât de bun şi să ne lăsaţi singuri pentru un ceas în această încăpere? — Casa vă aparţine, copilul meu, atâta vreme cât dispun eu de ea, îi răspunse bătrânul învăţat, care se retrase îndată într-una din camerele de la parter. — Unde ne găsim ? întrebă mareşalul mişcat, tulburat, îngrijorat, pradă acelei agitaţii ascunse dinaintea marilor evenimente bune sau rele.— Monseniore, spuse cavalerul fără să-i răspundă la întrebare, vă rog să mă aşteptaţi aici câteva minute...— Bine ! murmură mareşalul.Cavalerul ieşi, iar François de Montmorency rămase singur. Tânărul se grăbi spre podul în care dormise. Îl găsi acolo pe bătrânul Pardaillan, care exclamă: .— Doamnele te aşteaptă, sunt îngrijorate din cauza ta...Cavalerul se aşeză, sau mai curând se lăsă să cadă pe un snop de paie.— Tată, îi spuse el, ai bunătatea s-o anunţi pe doamna de Piennes şi pe domnişoara de Montmorency că mareşalul este aici şi le aşteaptă.— Drace! spuse doar bătrânul drumeţ şi, apropiindu-se de fiu, îi puse mâna pe umeri, şoptindu-i i — — — — Cavalere !...— Tată ?— Suferi, nu ?... povesteşte-mi...— Te înşeli, tată, răspunse cavalerul cu un glas înspăimântător prin liniştea lui. L-am adus pe mareşalul de Montmorency să-şi ia fiica. E-aici. Aşteaptă. Asta-i tot. Aminteşte-ţi, mi-ai cerut totdeauna ca în ziua când voi cădea, să cad cu eleganţă. În cazul de faţă, mi se pare că eleganţa înseamnă a nu suferi.„Bine ! Bine ! mormăi în sinea lui bătrânul oştean. Vrei să-ţi păstrezi ascunsă durerea. Păstreaz-o şi în curând vom plânge împreună. Dar-ar moartea în toţi dracii ! Ce-a căutat el la mareşal ?" ! Intre timp coborî la etajul unde stăteau Jeanne de Piennes şi Loîse. În ce-l priveşte pe cavaler, el căută un colţ întunecat al podului, să nu fie văzut de ele, când vor trece pe-acolo pentru a intra în casa lui Ramus.Francois de Montmorency rămase nemişcat, cu ochii aţintiţi spre uşa pe care ieşise cavalerul, pradă acelei nelinişti de care am vorbit, şi încerca să-şi mai domolească bătăile inimii, apăsându-şi pieptul cu mâna. Omul nu este nici pe de-a întregul bun, nici pe de-a întregul rău. Trebuie să spun că, în clipa aceea, în sufletul lui frumos se strecurase un gând rău.Avu senzaţia că fusese atras într-o cursă. Avea totuşi o încredere nelimitată în cavaler. Dar cine putea să spună, în vremurile acelea sângeroase, că prietenul cel mai devotat în aparenţă nu putea fi un trădător, un vândut duşmanului ? În casă, tăcerea era adâncă şi minutele se scurgeau încet. Simţământul acela neplăcut crescuse într-atât, încât mareşalul îşi dusese mâna la pumnal.— Cine ştie? murmură el.În momentul acela, uşa se deschise încet şi apăru Jeanne de Piennes. Era îmbrăcată în aceleaşi veşminte negre, care-i sporeau tragica frumuseţe a chipului ei palid, luminat de doi ochi mari şi adânci. Îl văzu pe Francois şi se opri încremenită, cu mâinile împreunate şi privirea fixă.Totuşi, bătrânul Pardaillan o prevenise ! Se părea că în acea privire era mai cu seamă o nesfârşită mirare, uimirea aceea din clipa morţii. Dacă putem spune aşa, leşinase în gând, în timp ce trupul îi rămăsese în picioare, asemănător unei superbe statui a doliului. Era oare conştientă de ceea ce se întâmpla ? Nu e deloc sigur.

Văzând-o, Francois fu zguduit ca de o puternică descărcare electrică. Vru să-i rostească numele, dar de pe buzele lui nu ieşi decât un sunet răguşit, de neînţeles. Ochii îi ieşiră din orbite, ca în faţa tristei apariţii a unei fantome, un abur umed îi descoperi privirea ca o ceaţă, apoi, în aceeaşi clipă, începurăsă i se prelingă lacrimile una câte una, înlănţuite şi domoale, pe când chipul îi rămase într-o neclintire de piatră. Astfel o privi el cu o inse tare care ţinea de vis, în care se amesteca groaza, durerea, iubirea şi mila, oh ! mai ales mila... Înaintă spre ea... Ca şi ea îşi împreunase mâinile. Mergea cu paşi mici şi greoi, apăsaţi de povara gândurilor care-l striveau...Înaintă fără un cuvânt, fără un geamăt, fără un suspin, în timp ce pe chipul neclintit, de o paloare ca de ceară, lacrimile continuau să se prelingă una câte una, încet şi netulburat.Când ajunse aproape de ea, îngenunche, îşi plecă fruntea până la picioarele acestei întruchipări a Doliului şi numai atunci hohotele de plâns îi ţâşniră din gâtlej şi de pe buze, gemetele umplură încăperea cu muzica lor înspăimăntătoare şi divină, iar printre gemetele supraomeneşti se strecură doar un cuvânt, un singur cuvânt tremurător, care ţipa şi se jelea, căpătând toate inflexiunile groazei şi ale milei: — Iertare... iertare... iertare ! Cât timp rămase Francois astfel prosternat'! Cât timp temutul cuvânt, care se frângea pe buzele lui, răsună printre strigătele înăbuşite, printre hohotele de plâns şi printre gemete ?Francois îşi îndreptă trupul puţin câte puţin. Luă în mâinile lui mâinile îngheţate ale Jeannei...Apoi, cu o mişcare tot atât de aeriană, ca şi cum ar fi înălţat spre cer, se ridică în picioare, o prinse în braţe şi îşi lipi obrazul de obrazul ei.Acum voia să vorbească, voia să-şi golească inima, încerca să-şi stăpâneasca gândurile, să aleagă cuvintele pentru a povesti cât suferise şi cât se blestemase pentru crima, adică pentru nedreapta şi teribila bănuială.Tocmai când era gata să vorbească, Jeanne, dintr-o mişcare plină de duioşie, îi cuprinse grumazul cu braţele şi, cu un zâmbet plin de extaz, lăsă să-i cadă capul pe umărul lui François...De ce oare François fu cuprins în clipa aceea de o teamă stranie ?Recunoştea acea mişcare a braţelor Jeannei ! îmbrăţişarea aceea a grumazului o cunoştea. Zâmbetul, înclinarea capului iubit pe umărul lui le recunoştea !... Erau aceleaşi ca la Margency, lângă casa doicii, în îngrozitoarea noapte a căsătoriei şi a plecării! Aceeaşi mişcare, acelaşi gest, aceeaşi atitudine, acelaşi zâmbet !— Jeanne ! Jeanne ! bâigui François cuprins de o spaimă delirantă.Părul i se zbârli în cap, spaima deveni groază, atunci când recunoscu glasul, accentul, intonaţia pe care Jeanne le avusese în noaptea de la Margency... glasul acela tulburat, gâtuit, şovăitor, expresie supremă a unei bucurii fără margini şi a unei sfioase temeri.Şi Jeanne îi şopti ce nu apucase să-i mărturisească odinioară în colibă:— O, scumpul meu iubit, ai să afli, în sfârşit, acea mare taină pe care nu îndrăznesc să ţi-o mărturisesc de trei luni. Trebuie până la urmă s-o afli şi apoi ne vom duce împreună s-o spunem tatălui meu...— Jeanne ! Jeanne ! strigă mareşalul clătinându-se.— Ascultă, dragul meu Francois... ascultă-mă cu atenţie... clipa e solemnă. Iubitul meu, sunt soţia ta, iar unirea noastră a fost binecuvântată...— Jeanne ! Jeanne ! gemu mareşalul.— Ascultă scumpa mea taină, încântătoare şi de temut !... François, vei fi tată...Ridică spre el ochii ei curaţi, nevinovaţi, ca de fecioară, ochii din care se mistuiseră toate gândurile omeneşti şi unde scăpăra doar un singur simţământ, ca o stea de aur strălucind la zenit într-o noapte atotcuprinzătoare... Acel simţământ îl exprimă, odată cu un adorabil zâmbet, prin cuvintele:— François, voi fi mamă !...Un strigăt de deznădejde, ca un blestem teribil izbucni de pe buzele mareşalului.— Nebună !... A înnebunit !Şi căzu pe spate fulgerat, fără cunoştinţă.Astfel o regăsi mareşalul de Montmorency Pe aceea pe care o iubise atâta.Ce se va mai întâmplă după întâlnirea acestor două fiinţe care se iubeau, ce soartă vor avea proaspăta dragoste a cavalerului de Pardaillan şi jocul marilor interese ale luptei începute între hughenoţi şi catolici ?Iată ceea ce cititorii noştri vor afla în curând.— Sfârşit —

Explicaţii:1 Franciscani, 2. Dominicani. 3. Carmeliţi (N.A.)1 Vicontele d'Aspremont, care a jucat un rol trist în timpul evenimentelor sângeroase din noaptea Sfântului Bartolomeu, era pe atunci în vârstă de treizeci de ani şi avea o situaţie importantă în casa Damville. (N.A.).2 Vechi nume ce se dădea duelului. (N.A.).3 Obiceiul de a avea un crainic al morţilor s-a menţinut până sub Ludovic al XIV-lea. Această funcţie era însă încredinţată de obicei unui laic. (N.A.)

4 Unii scriu ! Kervoer sau Kerver... Librarul nu s-a numit oare pur şi simplu: Cervier ? Se cunoaşte, sau nu, că el a fost cauza asasinării sărmanului bătrân savant Bamits. Fie nume sau poreclă, Cervier i s-ar potrivi destul de bine. (N.A.) [Cervier râs (animal).]5 Numele străvechi al regiunii Aquitaine din sud-vestul Franţei.6 montfaucon – situat odinioară în afara Parisului, unde exista o spânzurătoare, construită în secolul alXIII-lea. (N. T.) Urmează „Epopeea dragostei”.