CURS 2 – PLANUL GENERAL AL UNEI INDUSTRII

2.1. GENERALITĂŢI

Planul general al unei aşezări industriale stabileşte modul de construire şi de dezvoltare în

viitor a industriei respective; planul general precizează aşezarea tuturor clădirilor şi a altor

construcţii şi instalaţii, trasarea căilor de comunicaţii rutiere şi feroviare, a reţelelor de instalaţii

etc., corespunzător cerinţelor procesului tehnologic, cu respectarea condiţiilor de siguranţă şi

igienă. Planul general conţine de asemenea prevederi referitoare la extinderea construcţiilor şi la

amenajarea terenului.

Este unul dintre primele planuri care se întocmeşte cu ocazia proiectării unei industrii sau a

dezvoltării ori reconstrucţiei unei uzine.

La întocmirea planului general se ţine seama de:

caracterul şi capacitatea producţiei, de modul de desfăşurare a producţiei, de fluxurile

impuse de procesele tehnologice pentru circulaţia materialelor şi a semifabricatelor;

condiţiile cerute de organizarea transporturilor, de organizarea depozitelor de materii

prime şi de produse finite;

felul alimentării cu diferite forme de energie şi de organizarea distribuţiei acestora;

condiţiile naturale climatice, de relieful terenului şi de natura solului;

aspectele tehnico-sanitare rezultate din gradul de nocivitate al unor secţii, din necesităţile

de iluminare şi aerisire a clădirilor, care impun anumite aşezări, spaţii şi zone de protecţie;

protecţia contra incendiilor care cere anumite aşezări a obiectelor în funcţie de pericolul de

incendiu, de rezistenţa la foc a materialelor construcţiilor, anumite distanţe între obiecte,

etc;

cerinţele de ordin urbanistic şi arhitectonic în legătură, cu vecinătăţile şi cu organizarea

armonioasă a ansamblului industrial.

La elaborarea planului general se foloseşte o documentaţie complexă, elaborată de diferite

colective de specialitate, care participă la proiectarea ansamblului industrial. Din această

documentaţie fac parte în principiu:

materialele culese cu ocazia alegerii amplasamentului ansamblului industrial;

materialele obţinute din cercetări în legătură cu amplasamentul (stratificaţia terenului,

nivelul apelor, configuraţia terenului);

schema producţiei cu fluxurile de fabricaţie şi legăturile dintre diferite obiecte;

volumul transporturilor şi schema de mişcare a materialelor şi fabricatelor;

necesităţile de energie, apă etc., cu indicarea consumatorilor;

consumurile şi stocurile de materiale ;

schema de organizare a uzinei, elemente în legătură cu transportul salariaţilor;

necesitatea de extindere a diferitelor secţii.

Planul general se elaborează în mai multe etape, deoarece pe de o parte studiul planului

general se bazează pe date rezultate din studiul tehnologic, iar pe de altă parte furnizează studiului

tehnologic o serie de elemente în ceea ce priveşte forma şi aşezarea construcţiilor, a legăturilor

dintre ele, a reţelelor de transport etc. Pe măsura definitivării studiilor tehnologice şi a soluţionării

problemelor referitoare la construcţii, la instalaţii, sisteme de transport, adică în măsura în care

datele de bază devin mai precise, se trece la elaborarea schemei planului general.

Planul general final rezultă după studiul câtorva variante prin care se urmăreşte o aşezare

pe teren a diferitelor obiecte, astfel încât să se asigure o desfăşurare a activităţii de producţie, în

ansamblul ei, raţională şi economică. Prin planul general, se poate spune că se trasează şi se

materializează pe teren schema întregului proces tehnologic de ansamblu al industriei respective.

La aşezarea construcţiilor şi a căilor de comunicaţii se urmăreşte:

- să se ocupe cât mai puţin teren;

- să se obţină legături cât mai armonioase cu vecinătăţile.

În afara planului general de ansamblu, de regulă, se întocmesc şi alte planuri de detaliere,

cum ar fi: planul de aşezare a construcţiilor cu cote de nivel, poziţii etc., planul căilor ferate şi al

drumurilor cu elementele lor caracteristice (raze, pante etc.), planul lucrărilor de amenajare a

terenului cu graficul mişcărilor de pământ (săpături, umpluturi), planul diferitelor reţele (energie,

apă, canal), planul spaţiilor verzi, cu zone de recreaţie, de protecţie etc.

Soluţionarea planului general în ceea ce priveşte alcătuirea şi amplasarea clădirilor

industriale se poate face în:

- sistem pavilionar – cu clădiri independente;

- sistem monobloc – concentrează cât mai multe etape ale procesului tehnologic într-o

singură clădire cu suprafaţă mare;

- mixt.

Sistemul pavilionar, folosit încă de la începuturile dezvoltării industriei, este treptat înlocuit

de cel monobloc odată cu introducerea procesului de fabricaţie pe bandă rulantă.

Dezavantajele sistemului pavilionar:

- transporturile de materiale şi circulaţia personalului sunt prea lungi;

- fluxurile de producţie sunt discontinui şi necesită operaţii succesive de încărcare –

descărcare;

- sunt necesare o serie de depozite intermediare în fiecare clădire pentru depozitarea

temporară a semifabricatelor rezultate în respectivele faze de fabricaţie.

Avantajele sistemului monobloc:

- în fluxul modern de fabricaţie se întrunesc la un loc toata operaţiile de prelucrare,

fabricare, transport, control şi depozitare;

- produsele, semiprodusele şi materialele se deplasează în flux liber şi continuu de la un loc

de muncă la altul, realizându-se astfel mărirea vitezei de circulaţie, şi implicit, scurtarea timpului de

fabricaţie, precum şi o folosire mai economică a suprafeţei construite.

Amplasarea succesivă în ordinea firească a etapelor de fabricaţie, a depozitelor de materii

prime şi auxiliare, a secţiilor da fabricaţie, auxiliare şi anexe şi a depozitelor de produse finite, se

face după diverse scheme (fluxuri) în funcţie de forma terenului, tehnologia adoptată,

complexitatea procesului de fabricaţie.

- flux liniar, folosit în fabricaţie cu o gamă redusă de produse sau cu produse simple, care

necesită clădiri de fabricaţie de formă dreptunghiulară;

- flux în formă de L, folosit atunci când terenul avut la dispoziţie nu are lungimea necesară

desfăşurării unui flux liniar; în această situaţie, fluxul este deviat de la linia dreaptă; din această

cauză prezintă, pe lângă greutăţi tehnologice impuse de schimbarea direcţiei de fabricaţie şi

dezavantajul ocupării neraţionale a terenului;

- flux în formă de T, folosit, de asemenea, pe terenuri insuficient de lungii; este organizat

pentru industriile care, folosind aceeaşi prelucrare a materiei prime până la o anumită fază,

necesită la un moment dat fluxuri diferite pentru prelucrările produselor ce trebuie să rezulte;

- flux în formă de U, în care fluxul tehnologic îşi schimbă de două ori direcţia; el este impus,

de obicei, de necesitatea da a avea orientate către calea ferată şi circulaţia rutieră grea ambele

depozite;

- flux în formă de E (pieptene), folosit în principal de uzine constructoare de maşini, unde,

pentru a realiza un produs este nevoie să se producă în prealabil subansamblurile componente ce

vor da forma produsului final;

Toate aceste scheme se pot încadra la fel de bine şi într-o hală monobloc pătrată sau

dreptunghiulară. De asemenea, ele sunt valabile şi pentru tehnologiile pe verticală.

În orice situaţie, un flux tehnologic se poate alcătui după schema din figură:

Fluxul de materiale: drumul parcurs de materiale în unitatea industrială, din momentul

intrării sub formă de materii prime, până la ieşirea sub formă de produse finite.

Fluxul de oameni: mişcarea personalului muncitor de la intrarea în întreprindere până la

locul de muncă şi înapoi.

Pentru ca cele două fluxuri să nu se întretaie, se recomandă ca ele să fie pe cât posibil

paralele şi de sensuri contrare. Fluxul uman trebuie să urmărească un traseu cât mai scurt pentru a

permite degajarea aglomerărilor într-un interval de timp cât mai redus.

2.2. ZONIFICAREA TERENULUI

Clădirile, construcţiile, instalaţiile in aer liber şi platformele de lucru se grupează în cadrul

incintei unităţii industriale în sectoare funcţionale, ţinându-se seama de următoarele criterii:

- asemănarea operaţiilor ce se desfăşoară in ele;

- ordinea firească a fluxurilor de circulaţie a materialelor şi a personalului;

- concordanţa cu necesităţile de acces la reţelele de circulaţie, transport şi utilităţi;

- potrivit cu aspectul urbanistic ce trebuie să rezulte din desfăşurarea volumelor clădirilor

spre căile rutiere.

Zona administrativă cuprinde obiectele comune întregii uzine:

- clădiri administrative – se aşează de obicei lângă intrarea principală, cu acces fie din

interiorul uzinei, fie direct din exterior;

- poarta principală – face legătura între exterior şi incinta industrială; poate adăposti şi

încăperile pentru serviciile de pază şi protecţie;

- garaje pentru autoturisme, autocamioane şi alte vehicule rutiere – se amplasează lângă

intrarea principală, la mică distanţă de drumurile uzinale interioare;

- parcaje – pot fi amenajate atât în exteriorul cât şi în interiorul platformei industriale;

- clădiri ce adăpostesc serviciile de pază contra incendiilor – se amplasează în locuri care

permit intervenţiile rapid şi uşor;

- clădiri de laboratoare, staţii pilot, etc.

Zona social – sanitară cuprinde suprafeţele verzi, zonele amenajate pentru recreaţie dar şi

clădirile ce adăpostesc cantina, vestiarele, punctele medicale, puncte comerciale şi de deservire,

expoziţii de produse, etc.

Zona de producţie ocupă în general centrul terenului uzinei. Aici se grupează clădirile în care

au loc procesele de producţie principale. Unele din acestea fac parte din categoria proceselor

calde, altele din categoria proceselor reci. Aceste două categorii sunt de obicei distincte, formând

subzone. Sunt de cele mai multe ori caracterizate prin transporturi masive, cu volum şi trafic mare

şi deci se impune o legătură corespunzătoare cu căile de transport.

Unele din procesele de producţie se pot desfăşura cu utilaje aşezate în aer liber sau

semiprotejate şi deci nu cer clădiri închise. Procesul tehnologic se poate desfăşura orizontal, pe

verticală sau mixt şi deci tipurile de clădiri trebuie alese în consecinţă.

O serie de procese tehnologice au loc cu degajări nocive, fum, praf; la aşezarea lor trebuie

să se ţină seamă şi de direcţia vânturilor dominante.

Secţiile productive, care prezintă un mare pericol de incendiu sau de explozii se aşează

separat, în partea în care vânturile dominante părăsesc terenul uzinei.

Secţiile în care se produc zgomote, vibraţii, se aşează de asemenea separat, la distanţă

suficientă pentru a nu influenţa alte obiecte.

În marile combinate, zonele de producţie ocupă suprafeţe şi lungimi mari; în acest caz

diferitele părţi capătă un caracter practic independent şi se tratează în cadrul zonei generale cu

zonificări proprii. Astfel de zone sunt cele ale furnalelor, ale oţelăriilor, laminoarelor. La fiecare

dintre ele sunt secţii de producţie, administrative, laboratoare, întreţinere, energetice etc.

Zona de întreţinere este constituită din diversele ateliere de: tâmplărie, edilitare, reparaţii

mecanice şi electrice etc., care servesc atât pentru întreţinerea şi repararea utilajelor cât şi pentru

diverse lucrări de întreţinere şi reparaţie a clădirilor ansamblului. Această zonă este în general

privită diferit. În unele cazuri este complet separată, cum este zona întreţinerii în industriile mari;

în alte cazuri unele ateliere sunt aşezate lângă secţiile pe care le servesc.

Zona transporturilor în industriile mari cu volum mare de transport, care au mijloace de

transport uzinal proprii, triaje, etc. este în general distinctă. Aici se aşează obiectivele cu caracter

de transport: remize de locomotive, garaje, ateliere de reparat vehicule, staţii de încărcare pentru

acumulatoare şi altele. În întreprinderile mici şi mijlocii această zonă este redusă sau lipseşte.

Zona energetică cuprinde, în general, obiecte foarte diferite : centralele electrice şi termice,

staţiile de transformare şi distribuţie, staţii de producere a gazului, compresoare de aer comprimat,

staţii de oxigen şi acetilenă, turnuri de răcire, depozite de combustibil, uzine de apă etc. Diferitele

obiecte trebuie aşezate în apropierea consumatorilor principali, astfel încât distribuţia diferitelor

forme de energie să se poată face uşor şi raţional.

Pe teritoriul unei uzine unele secţii energetice se amplasează lângă diferite secţii

productive. Astfel staţiile de transformare se aşează cât mai aproape de centrul de greutate al

consumatorilor pe care îi serveşte; staţiile de acetilenă, departe de clădiri; turnurile de răcire, în

apropierea instalaţiilor cărora le furnizează apa răcită.

O zonă energetică separată complet într-o întreprindere se întâlneşte mai rar.

Zona depozitelor este situată spre legătura cu liniile ferate sau drumurile principale ale

uzinei. Depozitele uzinei sunt în general separate de sectoarele de producţie. Această zonă

cuprinde toate depozitele de materii prime şi auxiliare, produse finite, deşeuri, combustibil,

ambalaje sub formă de construcţii foarte variate: amenajări în aer liber, magazii deschise sau

închise, rezervoare pentru combustibili lichizi, silozuri şi altele. Unele din aceste construcţii

necesită amplasamente separate şi la anumite distanţe de construcţiile cu procesele de producţie

sau chiar faţă de cele ale altor depozite, din cauza pericolului de incendiu. În întreprinderile mai

mici zona depozitelor este în general bine delimitată.

În întreprinderile mari o serie de depozite se amplasează în apropierea sectoarelor pe care

le servesc. În cele mai multe cazuri pe lângă un depozit de stocare se prevăd depozite inter-

mediare.

Fig. 2.1. Zonarea unei fabrici de vagoane

2.3. EXTINDEREA CONSTRUCŢIILOR INDUSTRIALE

Nevoia extinderii construcţiilor unei industrii ca şi a ansamblului industriei apare datorită

creşterii cererii pentru diferite produse, dezvoltării producţiei în ansamblu şi altele. Este posibil ca

numai la câţiva ani de la darea în exploatare a unei industrii, datorită ritmului de dezvoltare a

economiei, să se treacă la mărirea unor industrii în proporţii importante.

Chiar într-un regim sau perioadă mai staţionară este necesară o prevedere de dezvoltare.

Extinderea unei industrii se poate face în cadrul aceloraşi suprafeţe construite, prin

înlocuirea utilajului existent cu altul mai productiv. O altă cale, care se întâlneşte des este aceea de

mărire a suprafeţelor construite; aceasta se poate face prin extinderea halelor existente, prin

construirea unor hale noi în incinta întreprinderii sau prin construirea unor secţii noi în apropierea

întreprinderii.

Pentru mărirea halelor se lasă spaţii necesare pentru adăugarea unor noi deschideri sau

pentru prelungirea unor deschideri existente; acestea trebuie gândite şi prevăzute de la început în

planul general.

a. b.

Fig. 2.2. Extinderea halelor (a) şi construirea de hale noi (b)

Se pot face extinderi în unele situaţii prin adăugarea de etaje.

Extinderea prin construcţii aşezate în afara incintei se poate face lateral, în prelungire, pe o

parte sau pe contur. Pentru aceasta trebuie să fie rezervat terenul necesar.

În toate cazurile, este necesar ca funcţionarea întreprinderii să nu fie afectată în timpul

lucrărilor de extindere.