Benderscaia 2 (2) (1)

72
Universitatea de Stat din Republica Moldova Facultatea de Istorie şi Filosofie Catedra Istoria Universală Teza de licenţă Relaţiile politice dintre Italia şi Germania în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1938-1943) Benderscaia Aliona Facultatea de Istorie şi Filosofie specialitatea „Istorie”, grupa I conducător ştiinţific: Petrencu Anatol prof, univ.,dr. habilitat 1

Transcript of Benderscaia 2 (2) (1)

Page 1: Benderscaia 2 (2) (1)

Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Catedra Istoria Universală

Teza de licenţă

Relaţiile politice dintre Italia şi Germania în

anii celui de-al Doilea Război Mondial (1938-

1943)

Benderscaia AlionaFacultatea de Istorie şi Filosofie

specialitatea „Istorie”, grupa Iconducător ştiinţific: Petrencu Anatol

prof, univ.,dr. habilitat

1

Page 2: Benderscaia 2 (2) (1)

Chişinău 2012

Cuprins

Introducer

e....................................................................................................

.......3

Capitolul I. Crizele politice dinaintea celui de-al Doilea

Război Mondial…6

1.1. „Puciul din

berărie”.........................................................................................

6

1.2 Anschluss-ul sau premisa de

război..........................................................8

Capitolul II. Relaţiile italo-germane în cel de-al Doilea

Război Mondial…13

2.1. Agresiunea împotriva

Poloniei......................................................................13

2.2. Perioada de nebeligeranţă şi intrarea în război a

Italiei...........................17

2.3. Ajutorul german, acordat Italiei în campania din Africa de

Nord................21

2

Page 3: Benderscaia 2 (2) (1)

2.4. Pierderea Africii de Est de către

italieni........................................................28

2.5. Războiul din Marea Mediterană…………………...

………………....…….31

Concluzi

i.....................................................................................................

........ 36

Bibliografi

a...................................................................................................

41

Introducere

Actualitatea temei. Cele mai negre file ale istoriei sunt

legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Apariţia fascismului în

Italia şi nazismului în Germania, pe de o parte, şi a bolşevismului

în Rusia, pe de altă parte, au conturat acest război. Germania a

jucat rolul primordial în blocul german, iar clasa conducătoare a

realizat o politică imperialistă crudă cu urmări tragice pentru

populaţie.

Fascismul a apărut şi a fost aplicat pentru prima dată în

Italia. Mult timp metodele aplicate asupra claselor muncitoare de

către Mussolini au entuziasmat cei mai de vază conducători ai

ţărilor occidentale. Hitler nu nega priorităţile lui Mussolini şi mult

3

Page 4: Benderscaia 2 (2) (1)

a preluat de la el. Pe parcurs din „profesor” Mussolini s-a

transformat în „elevul” lui Hitler. În ciuda trecerii timpului şi al

apariţiei multor studii şi documente noi, interesul faţă de

subiectul dat, adică de relaţiile dintre cei doi dictatori şi –

respectiv – între Germania nazistă şi Italia fascistă – nu a scăzut,

ci din contra – rămâne constant. Lozinca fascismului italian a avut

un caracter pretenţios, iar în rezultatul realizării lui era mult mai

constrâns decât colegii germani.

Istoriografia problemei. Pe parcursul perioadei postbelice

istoricii din diverse ţări au abordat, dintr-un aspect sau altul,

problema relaţiilor dintre Italia şi Germania în anii celui de-al

Doilea Război Mondial.

Astfel, în istoriografia sovietică, unul din cei mai importanţi

specialişti în istoria Italiei a fost Gheorghii Filatov, care a studiat

fenomenul fascismului italian, manifestarea lui şi falimentul

acestuia. Bineînţeles, el s-a referit pe mai multe pagini şi la

raporturile germano-italiene. Un exemplu ar fi colaborarea

germano-italiană în războiul civil din Spania. În 1936, trimisul

Berlinului la Roma Franc i-a spus lui Mussolini că Hitler considera

Marea Mediterană ca fiind „o mare internă a Italiei” şi că

Germania nu are interese deosebite în această zonă1. Pe

parcursul analizei evoluţiei regimului fascist, Gh. Filatov

analizează şi relaţiile dintre Italia şi Germania.

Momente importante, referitoare la subiectul nostru, am

depistat şi în monografia istoricului englez Jasper Ridley

„Mussolini”, tradusă în limba rusă2. Autorul a analizat conlucrarea

italo-germană în cadrul cârdăşiei de la Munchen, prin care

Cehoslovacia a fost sacrificată3. Ultimele pagini ale monografiei

1 Filatov V.S. Crah italianscogo faşisma [Falimentul fascismului italian], Moscova, Editura „Nauca”, 1973, p. 942 Jasper Ridley. Mussolini, Moscova, Editura AST, 1999.3 Ibidem, p. 360 şi urm.

4

Page 5: Benderscaia 2 (2) (1)

au fost consacrate eliberării lui B. Mussolini din captivitate,

eliberare organizată de A. Hitler.

La elaborarea tezei de licenţă au fost consultate un şir de

cărţi cu referire la cel de-al Doilea Război Mondial, desfăşurarea

operaţiunilor militare, deciziile luate în cadrul operaţiunilor

militare etc. Pot să menţionez următoarele cărţi, care au fost

disponibile în limba română: Liddell Hart, „Istoria celui de-al

Doilea Război Mondial”, Volumul I, Bucureşti,1987; Jacques de

Launay, „Mari decizii ale celui de-al Doilea Războiul Mondial”,

Bucureşti, 1988; Idem, „Istoria secretă: mici controverse ale

contemporanităţii”, Bucureşti, 1970; James Stokesbury, „Scurtă

istorie a celui de-al Doilea Război Mondial”, Bucureşti, 1993; Mark

Robson, „Italia Liberalism şi Fascism”, Bucureşt, 1976; Giuliano

Procacci, „Istoria italienilor”, Bucureşti, 1975; Al . Marcu, „Aspecte

italiene”, Bucureşti, 1970; Al. Balaci, „Studii italiene”, Bucureşti,

1976; Mihail Gh, Andrieş, „Italia”, Bucureşti, 1963; Paul

Guichonnet, „Istoria Italiei”, Bucureşti, 2002. În aceste şi alte

lucrări, referitoare la implicarea Italiei în cel de-al Doilea Război

Mondial, sunt pasage importante ce se referă la personalitatea lui

B. Mussolini şi relaţiile acestuia cu A. Hitler, sau despre relaţiile

italo-germane într-o perioadă sau alta.

Am consultat, de asemenea, un şir de cărţi, consacrate lui A.

Hitler şi raporturile Fuhrerului cu Italia lui B. Mussolini. Aşa, de

pildă, Jacques Droz, în „Istoria Germaniei”, Bucureşti, 2006, scrie

şi despre raporturile italo-germane în anii celui de-al Doilea

Război Mondial. Am studiat, de asemenea, lucrările lui Nicolae

Minei, „Dosarele confidenţiale 1935-1945”, Bucureşti, 1975;

Rochus Misch, „Am fost garda de corp a lui Hitler”, Bucureşti,

5

Page 6: Benderscaia 2 (2) (1)

1999; Grigorie Gafencu, „Ultimele zile ale Europei”, Bucureşti,

1992 şi altele.

În rezultatul studierii literaturii de specialitate, am constatat

lipsa unui studiu, referitor nemijlocit la relaţiile bilaterale

germano-italiene, la „prietenia” dintre B. Mussolini şi A. Hitler.

Scopul lucrării este de a analiza relaţiile italo-germane în

multiple domenii, dar în mod special – în anii celui de-al Doilea

Război Mondial.

Sarcinile lucrării sunt: 1) analiza cauzelor ce au provocat

crizele politice dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război

Mondial;

2) studierea relaţiilor italo-germane în anii celui de-al Doilea

Război Mondial.

Cadrul cronologic al tezei de licenţă: este vorba de 1933,

anul venirii la putere a Partidului naţional-socialist muncitoresc

condus de A. Hitler şi 1943 – căderea dictaturii lui Mussolini în

Italia şi ieşirea acesteia din război alături de Germania.

Izvoarele folosite: Pentru a realiza scopul şi sarcinile

propuse spre examinare, a, folosit un şir de izvoare publicate.

Este vorba de Memoriile lui B. Mussolini, publicate în limba rusă4.

Am studiat, de asemenea, cartea lui Emil Ludwig, „De vorbă cu

Mussolini ”, publicată la Bucureşti şi altele.

La scrierea lucrării am folosit Enciclopedii5, date statistice

etc.

Aprobarea lucrării: pe parcursul anilor de studii am

participat la conferinţele ştiinţifice studenţeşti cu comunicări,

referitoare la tema tezei de licenţă (anexez broşurile cu tezele

publicate).

4 Benito Mussolini. Memuarî . 1942-1943 [Memorii. 1942-1943], Moscova, Editura Eksmo, 2004, 448 p.5 Sovetscaia voennaia enciclopedia [Enciclopedia militară sovietică], Moscova, 1997.

6

Page 7: Benderscaia 2 (2) (1)

Capitolul I. Crizele politice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial

1.1 Puciul din berărie

În luna aprilie 1921 aliaţii victorioşi ale Primului Războiul

Mondial, în special Anglia şi Franţa, au prezentat un proiect de

lege prin care Germania urma să plătească despăgubirile de

război pe care Germania l-a început. În rezultatul aplicării acestui

proiect de lege economia Germană începu să sufere o inflaţie

dezastruoasă.

Moneda germană, marca, începu să-şi piardă din valoarea ei.

Guvernul german a cerut o amânare a plăţilor de război, dar a

primit refuz din partea Franţei. Atunci germanii le-au sfidat de

obligaţiile privind plăţilor lor. Drept rezultat, în ianuarie 1923

armata franceză a ocupat partea industrială a Germaniei

cunoscut sub numele de Ruhr.

În Germania situaţia economică continua să se

înrăutăţească. Valuta naţională s-au devalorizat. Populaţia a

început să ducă un mod de viaţă din ce în ce mai sărac.

Între timp naziştii şi alte grupuri similare au organizat greve.

Cel mai puternic şi mai masiv partid care s-a manifestat în

7

Page 8: Benderscaia 2 (2) (1)

perioada dată era cel a lui Adolf Hitler, Partidul Naţional Socialist,

care a cuprins peste 55 000 de membri.6

În noiembrie 1923 Hitler şi naziştii au pus la cale un complot

care presupunea răpirea liderilor guvernului bavarez şi înlocuirea

acestora cu Hitler. Apoi, cu ajutorul generalului Erich Ludendorff

a fost proclamată revolta naţională în momentul în care la berăria

din Munchen, la care se ţineau discursurile politice. Această

acţiune a fost cunoscută drept ”puciul berăriei” (the Beer-Hall

Putsc), numită astfel, după locul în care a fost concepută ideea.7

La 8 noiembrie 1923 trupele SS la ordinul lui Hermann

Goering a fost înconjurat locul. Hitler a tras un foc din pistol în

platforma pe care la momentul dat ţinea discurs comisarul de stat

Gustav von Kahr. „Revoluţia Naţională a început” - a strigat Hitler.

Sala nu putea fi părăsită de nimeni. În camera din spate erau

adunaţi cei trei mari oficiali ai guvernului bavarez. Comisarul de

stat Karh împreună cu şeful poliţiei de stat colonelul Hans von

Seisser şi comandantul al Armatei germane în Bavaria Otto von

Lossow. Acestora Hitler le-a propus să se alăture la revoluţia

nazistă şi să devină parte din noul guvern. Sub ameninţarea

armei, Hitler a încercat să-i oblige să i se alăture, aceştia însă i-au

refuzat. Abia la insistenţa lui Ludendorff aceştia şi-au schimbat

părerea după care au convins şi pe oamenii care erau în berărie.

Acest moment a marcat triumful lui Hitler.

Obţinând succesul dorit, Hitler decide să părăsească sala,

pentru a rezolva chestiunile personale. Dar în absenţa sa revoluţia

nazistă începu să se destrame. Cei trei lideri bavarezi Kahr,

6Рахшмир П., Пожарская С., Горошкова Г., Гинцберг Л., Давидович В. История фашизма в Западной Европе. М.: Наука, 1978, p. 34.

7James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul Mondial, Bucureşti, 1993, p.55

8

Page 9: Benderscaia 2 (2) (1)

Lossow şi Seisse au părăsit sală după ce în mod fals au promis că

vor rămâne fideli lui Hitler.

Între timp, naziştii în frunte cu Ernest Rohm şi trupele SS au

reuşit să ocupe doar Cartierul General al Armatei de la Ministerul

de Război.

În primele ore ale zilei de 9 noiembrie comisarul de stat

Kahr, a „rupt” promisiunea dată lui Hitler şi Luddendorfşi a emis o

declaraţie îndreptată împotriva lui Hitler prin care susţine că a

fost obligat să-l susţină pe Hitler şi pe care le declară nule. Tot

aici Kahr a dispus ca Partidul Nazist să fie dizolvat. Lassow s-a

alăturat acestor declaraţii şi a ordonat ca întărirea armatei din

Munchen şi a întreprins acţiuni de eliberare a Ministerului de

Război.

În jurul orei 11.00 o coloană de trei mii de nazişti, condus de

Hitler, Göring şi Ludendorff au mărşăluit spre centrul oraşului

München.8

După ce au ajuns în central oraşului, naziştii s-au îndreptat

spre clădirea Ministerului de război. Aici ai au fost întâmpinaţi de

un blocaj de poliţişti. După ce au stat faţă în faţă cu o sută de

poliţişti înarmaţi, Hitler a ţipat la ei să se predea. Ei au refuzat să

facă aceasta. Au fost deschise focuri de arme. În decurs de un

minut au fost ucişi şaisprezece nazişti şi trei poliţişti. Hitler a fost

rănit în umăr. Ludeendorff a fost arestat. Hitler a reuşit să se

refugieze la prietenii săi. Însă în scurt timp el a fost arestat şi

condamnat la închisoarea din Landsberg, pe un termen de 5 ani.9

Aici el a petrecut 9 luni triumfale. A reuşit să scrie cartea

intitulată „Mein Kampf” ( „Lupta mea”). În acelaşi timp Germania

a început să se restabilească. Împrumutările externe, planul

8James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 19939 Лиддел Гарт сэр Басил Генри. Вторая мировая война,Mосква, 1987

9

Page 10: Benderscaia 2 (2) (1)

American Dawes (the American Dawes Plan) care a adus bani în

Germania a readus-o într-o stare economic favorabilă.10

Marea depresiunea manifestată în anul 1929 a dus la

prăbuşirea băncilor austriece şi rapida ei răspândirea ei în

întreaga lume. Împrumuturile americane li s-a stopat intrarea,

economia mondială ajunsese la o răscruce, şomajul a crescut iar

speranţele lui Hitler de a reveni pe arena politica a crescut.

Către anul 1933 Hitler a preluat puterea în stat. El a iniţiat o

”revoluţie nazistă”; în realitate el a utilizat organele

parlamentare pentru a distruge guvernul parlamentar.

Prerogativele guvernului Germaniei au fost „diluate” toate

posturile publice au fost încredinţate numai arienilor. Sistemul

judiciar a fost revizuit şi o serie de tribunal populare au luat fiinţă,

execuţiile sumare şi lagăre de concentrare şi-au făcut apariţia în

viaţa Germaniei.

1.2. Anschluss-ul sau premisa de război

Primul act extern care a dus spre declanşarea războiului a

fost cucerirea Austriei (Anschluss-ul), de la începutul anului 1938.

Naţiunea austriacă avea o istorie destul de bizară. În anul 1272, la

sfârşitul Marii Integrări în istoria Germaniei, coroana imperiului

german a fost dată unui obscur nobil austriac, Rudolf de

Habsburg. El şi descendenţii săi au construit un mare imperiu

medieval care şi-a continuat existenţa până în anul 1806, când

Napoleon l-a sfâşiat în bucăţi. Sub împăratul Carol al V-lea

Imperiul Habsburgic a guvernat peste toate statele germane,

Ungaria şi o parte a văii Dunării, Ţările de Jos, Spania, teritoriile

spaniole din sudul Italiei.

10James Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p 5210

Page 11: Benderscaia 2 (2) (1)

În perioada lui Napoleon acesta s-a micşorat considerabil şi

domnia Habsburgilor s-a sfârşit. După revoluţiile din 1848 aceasta

s-a transformat devenind o monarhie duală, Imperiul Austriei şi

Regatul Ungariei. Partea austrică a acestuia era germană, iar

partea ungară a fost în esenţă slavă, deşi în Ungaria erau

maghiari.

În secolul XIX-lea, Austria era prea slăbită pentru a se unifica

cu Germania sub conducerea ei, dar prea puternică pentru a lăsa

pe altcineva să facă aceasta. În perioada lui Bismarck Germania a

trecut sub dominaţia prusacă. La sfârşitul Primului Războiul

Mondial monarhia duală a suferit un colaps, Ungaria a fost scoasă

din componenţa ei, iar austriecii s-au despărţit de propriul lor

imperiu. Tratatele de pace semnate după Primul Războiul Mondial

au împovărat Austria cu toate „păcatele” „bătrânului imperiu” de

dinainte de război şi au declarat în continuare că Austria şi

Germania nu vor fi niciodată unite.

În anul 1932 Liga Naţiunilor a dat Austriei un împrumut de

câteva milioane de dolari cu condiţia că nu va intra în nici o

uniune politică ori economică cu Germania până în anul 1952.

Guvernul condus de Engelbert Dollfus , în 1934, a dizolvat toate

partidele politice cu excepţia propriului partid.11

În iulie un grup de nazişti au încercat să dea o lovitură de

stat, din considerentul că aceasta a fost prost concepută în scurt

timp fiind înăbuşită. Cancelarul Dollfus a fost asasinat, iar locul

său a fost ocupat de Kurt von Schuschningg, care a continuat

aceeaşi politică. Către 1937 Schuschningg a devenit susţinătorul

habsburgilor, fapt care îl nemulţumea pe Hitler.

În februarie 1938 Hitler l-a convocat pe Schuschnigg la

reşedinţa sa particulară de la Berchtesgaden. Sub presiune, 11James Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.55

11

Page 12: Benderscaia 2 (2) (1)

austriecii au cedat cererilor lui Hitler privind obţinerea unui

tratament mai bun pentru naziştii din Austria. Naziştii au cerut

unirea cu Germania. Schuschnigg a cerut un plebiscit privind

problema independenţei Austriei, Hitler şi-a înaintat un

ultimatum, începând să-şi concentreze trupele la frontieră. Pe

data 11 martie, Schuschnigg a demisionat, fiind înlocuit de Seyss-

Inquart drept cancelar. În ziua următoare, Seyss-Inquart a

proclamat unirea cu Germania.

Marea Britanie şi Franţa au protestat în mod formal. Contra

unirii Austriei cu Germaniei a fost Mussolini. Acesta luase de

câteva ori Austria sub protecţia sa; aceasta reprezenta o parte a

planului său de a deţine o putere importantă la capătul de nord a

Alpilor. Dar fiind prea ocupat în Spania, a fost nevoit să accepte o

poziţie de bune intenţii.

Ca rezultat partea de vest a Cehoslovaciei a fost înconjurată

de teritoriul german. Acesta era unul dintre cele mai prospere şi

industrializate părţi a ţări. Aici a existat industria grea, cea mai

cunoscută fiind reprezentată de Uzinele Skoda, care au constituit

furnizorii militari ai vechiului imperiu, iar în perioada interbelică

au produs una din cele mai bune calităţi de armament în Europa.

Cehii au avut o bună armată, mai mare decât în Germania.

Cehii au încercat să sprijine independenţa Austriei, fapt care

nu-i plăcea ministrului german Josef Goebbels, chiar înainte de

Anschluss. Una din cele mai importante probleme ale

Cehoslovaciei o reprezenta minoritatea germanilor sudeţi şi

partidul nazist al sudeţilor condus de Konrad Henlein. În aprilie

acesta a formulat o serie de cereri cunoscute drept programul de

la Carlsbad; aceasta urma să întoarcă statul către nazişti. Franţa

şi Marea Britanie la fel au îndemnat ca aceste cereri să fie

12

Page 13: Benderscaia 2 (2) (1)

acceptate. Guvernul ceh din Praga i-a întors înapoi la cererile

anterioare în limitele autonomiei. Hitler s-a înfuriat că au existat

răzmeriţă în regiunea sudetă. Cehii au mobilizat 40 0000

persoane. Franţa şi Marea Britania au anunţat că ei ar putea să o

sprijine. Astfel, Hitler era constrâns să dea înapoi.12

La sfârşitul lui august crizele deveniseră tot mai acute. În

Germania, Franţa şi Marea Britanie au avut loc mobilizarea de

antrenament.

Rezultatul nu a fost războiul, ci o întâlnire personală între

ministrul britanic Chamberlain şi Hitler. Pe 15 septembrie cei doi

s-au întâlnit la Berchtesgaden. Hitler a cerut anexarea regiunii

sudete pe care era gata să o cucerească. Chamberlain a venit

acasă, s-a întâlnit cu francezii la Londra şi au decis să-i sfătuiască

pe cehi să accepte cererea lui Hitler. Cehii au propus arbitrarea

situaţiei conform Tratatului de la Locarno. Marea Britanie şi Franţa

au refuzat ceastă modalitate. Pe data de 21 septembrie guvernul

ceh a acceptat ultimatumul anglo-francez.

Între timp Hitler şi-a ridicat pretenţiile. El a mai cerut

cedarea nu doar a regiunii sudete ci şi a tuturor teritoriilor pe care

locuiau germanii. Chamberlain a zburat înapoi în Germania, l-a

întâlnit din nou pe Hitler după care s-a întors acasă gândindu-se

la un eventual război.

Pentru a ameliora situaţia s-a decis convocarea unei

conferinţe. Astfel, Chamberlain împreună cu Daladier l-au chemat

pe Hitler să participe la conferinţa internaţională organizată la

Munchen, pe 29 septembrie. La aceasta au participat

Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini şi miniştrii de externe von

Ribbentrop şi contele Ciano. În vreme ce miniştrii cehi aşteptau în

anticameră, Puterile Occidentale au semnat tot ceea ce Hitler a 12James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.56

13

Page 14: Benderscaia 2 (2) (1)

dorit. Înţelegerea a fost completată numai după miezul nopţii

între zilele de 29 şi 30, iar în ziua următoare guvernul ceh a

aderat la aceasta.

Înţelegerea prevedea că Germania a luat regiunea sudetă şi

aproximativ trei milioane şi jumătate de cehoslovaci, majoritatea

fiind etnici germani. Polonia a luat câteva sute de mile pătrate şi

aproximativ un sfert de milion de persoane, iar Ungaria a luat un

alt milion şi aproximativ 5 000 mile pătrate. Cehoslovacia s-a

micşorat, devenind o bucată de teritoriu neapărat în mijlocul

Europei.13

Totuşi, conferinţa de la Munchen a reprezentat doar un răgaz

înainte de război. Polonia şi Rusia şi-au reînnoit pactele de

neagresiune. Italia s-a orientat către demonstraţii anti-franceze şi

a intrat mai deschis în orbita Germaniei. Acum Germania era

înconjurată de Polonia. Iar Hitler făcea presiuni asupra

polonezilor. 14

Înainte ca Cehoslovacia să fie digerată, Hitler a cerut

modificarea coridorului şi a statutului oraşului Danzig. El a anexat

oraşul Memel, situat la capătul estic al Prusiei, între aceasta şi

Lituania. Polonezii au respins cererile lui Hitler. Guvernul polonez

a reuşit să obţină din partea Marii Britanii şi Franţei garanţii

necondiţionate. Însă acest fapt nu l-a împiedicat pe Hitler să pună

în aplicare planurile sale. El a continuat agitaţia şi cererile şi în

vara anului 1939, lucru a generat îngrijorarea guvernului polonez.

Ignorarea cererilor teritoriale lui Hitler va duce la invadarea

Poloniei de trupele naziste.15

13Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 1973, p. 209.14James Stokesbury . Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p. 56.15Gh. Filatov. Op. cit.

14

Page 15: Benderscaia 2 (2) (1)

Capitolul II . Relaţiile italo-germane în cel de-al Doilea

Război Mondial

2.1 Agresiunea împotriva Poloniei

În primele zile de la invadarea Poloniei de către trupele

Germaniei hitleriste, operaţiunile au evoluat în mod favorabil

pentru agresor. Poporul polonez, care avea o armată slab

numeroasă şi slab dotată sub raport tehnic, nu putea opune

15

Page 16: Benderscaia 2 (2) (1)

rezistenţă înaintării Wehrmachtului nazist, ce deţinea o

superioritate în tancuri şi aviaţie.

Poporul polonez spera că cele două puteri europene, Marea

Britanie şi Franţa, aveau să-ţi spună cuvântul. Însă aşteptările nu

s-au confirmat.16

În intenţiile lui Adolf Hitler cucerirea dominaţiei mondiale,

pentru prosperitatea Reichului, subjugarea Poloniei reprezenta

doar o etapă obligatorie. Scopul principal lui Adolf Hitler era de a

îndeplini programul său expansionist. Devenind cancelar şi apoi

dictator, fuhrerul şi-a refăcut o armată dintre cele mai moderne şi

mai puternice din lume, datorită politicii de conciliere adoptată de

către toate principalele puteri ale lumii, a reuşit să reocupe zona

renană (martie 1936), să alipească Austria la Reich (martie

1938), să acapareze regiunea sudetă (în urma Acordului de la

Munchen din 29 septembrie 1938), iar apoi şi întreaga

Cehoslovacie (martie 1939).

La 24 octombrie 1938 ministrul de externe al Reichului

Joachim vom Ribbentrop a pretins lui J. Lipski, ambasadorul

polonez din Berlin, că Polonia să cedeze Danzigul Germaniei.

Pentru prima dată cel de-al III-lea Reich a pretins oficial un

sacrificiu teritorial din partea Poloniei. În 1939 din ordinul lui Hitler

s-a început elaborarea planului de operaţiune militară împotriva

statului polonez. Astfel, la 3 aprilie 1939 generalul W. Keitel, şeful

Înaltului Comandament german, a dispus, din ordinul lui Hitler

întocmirea neîntârziată a planului de acţiune militară contra

Poloniei (Cazul Alb).17

16Jacques de Launay. Istoria secretă: mici controverse al contemporanității, București, 1970.

17Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 199, p.44

16

Page 17: Benderscaia 2 (2) (1)

Documentul Cazului Alb urmărea, în primul rând, zdrobirea

Poloniei şi de a o izola de Marile Puteri – Marea Britanie şi Franţa.

În acelaşi timp, cabinetele de la Paris şi Londra nu au acordat

atenţie cuvenită negocierilor tripartite sovieto-anglo-franceze,

desfăşurate în august 1939, la Moscova, după eşecul cărora Hitler

a obţinut ceea ce îşi dorea: ca, în cursul campaniei din Polonia, să

nu fie silit să poarte un război pe două fronturi. În ultimele zile ale

verii anului 1939 s-au înregistrat accelerarea pregătirilor militare

ale Reichului în vederea atacării Poloniei. După cum rezultă din

Jurnalul generalului Halder, şeful statului major al armatei terestre

germane, Hitler a stabilit că ziua atacării Poloniei va fi 26 august

1939, ora 4.30. Dar decizia a rămas irevocabilă, fuhrerul a revenit

asupra ei în seara zilei de 25 august 1939, adică după ce

Mussolini l-a înştiinţat că, momentan, nu i se poate alătura, ca şi

după ce a primit vestea încheierii la Londra, a unui acord anglo-

polonez. Trupele Wehrmachtului care pornise deja spre graniţa

poloneză împotriva Poloniei s-a amânat, iar în zilele ce au urmat

s-au desfăşurat intense negocieri între marile capitale - Berlin,

Roma, Paris, Londra şi Washington - având drept scop, din partea

celui de-al III-lea Reich, accentuarea izolării Poloniei şi realizarea

unui acord pentru reglementarea „paşnică” a diferendului

germano-polonez. La 31 august 1939 , orele 12.40, când Hitler a

semnat „Directiva de război” nr 1, potrivit căreia agresiunea

contra Poloniei urma să înceapă la 1 septembrie 1939,ora 4.45,

drept pretext pentru atacare a Poloniei, a fost înscenarea în

noaptea de 31 august /1 septembrie 1939 mai multe atacuri

„poloneze” asupra unor puncte germane de graniţă. Potrivit

Directivei nr. 1, în zorii zilei din 1 septembrie 1939 trupele

germane au invadat Polonia, sub pretextul că „răspundeau”

17

Page 18: Benderscaia 2 (2) (1)

acţiunilor „poloneze” din noaptea precedentă - ceea ce de fapt

era doar o înscenare. Acţiunile trupelor Wehrmachtului au condus

la deschiderea ostilităţilor germano-poloneze, conflict care a

marcat începutul celei mai mari conflagraţii militare a tuturor

timpurilor - al Doilea Războiul Mondial.18

După comiterea agresiunii, guvernul de la Varşovia s-a

adresat principalelor mari puteri aliate, Marea Britanie şi Franţa,

exprimând credinţa că în conformitate cu alianţele existente în

acel moment, că va beneficia de ajutorul lor. Acordurile Poloniei

cu Marea Britanie şi Franţa, prevedeau intervenţia imediată în

cazul unui atac german. Printre aceste putem remarca câteva

tratate aflate în vigoare la 1 septembrie 1939: a) tratatul franco-

polonez din 19 februarie 1929 (art. 3); b) tratatul din 16

octombrie 1925 de la Locarno dintre Franţa şi Polonie (art. 1); c)

acordul anglo-polonez de asistenţă mutuală din 25 august 1939

(art. 1). Cu toate aceste nici Marea Britanie şi nici Franţa, deşi au

declarat mobilizarea generală nu se vor declara în stare de război

cu cel de-al II-lea Reich decât după ce vor fi epuizate toate căile

diplomatice de evitare a ostilităţilor şi atunci sub presiunea opiniei

publice, sprijinul acordat după aceea dovedindu-se insuficient

poporului polonez ca să contribuie la stăvilirea ofensivei

Wehrmachtului. În seara zilei de 1 septembrie 1939, ambasadorul

britanic la Berlin, sir Neville Henderson, şi omologul său francez,

Robert Coulondre, s-au prezentat la Ministerul de Externe al

Reichului, cu care prilej au predat lui von Ribbentrop textul unei

comunicări identice a guvernelor lor prin care îi comunică că ”în

cazul în care guvernul german nu încetează orice acţiune

18Gh. Buzatu. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, volumul I, București, 1995, p.4518

Page 19: Benderscaia 2 (2) (1)

împotriva Poloniei atunci guvernele ale Marii Britanii şi cel al

Franţei îşi vor onora obligaţiile luate faţă de Polonia”.19

Către ziua de 2 septembrie 1939 a avut loc intervenţia

dictatorului fascist al Italiei, „ducele” Benito Mussolini, pentru

aflarea unei reglementări pe calea tratativelor. Ambasadorul

italian la Berlin, Attolico, a venit la Ministerul de Externe al

Reichului şi a expus planul „ducelui” referitor la încheierea unui

armistiţiu germano-polon, lăsând trupele pe poziţiile lor de atunci

şi convocarea în câteva zile a unei conferinţe internaţionale care

să soluţioneze diferendul dintre Berlin şi Varşovia, dându-se

câştig de cauză lui Hitler. Guvernul francez al premierului Daladier

a îmbrăţişat imediat ”planul de pace” al lui Mussolini, ceea ce nu

a făcut cabinetul lui Chamberlain. Liderul german, Hitler, nu a

respins oferta italiană, care a devenit caducă în urma poziţiei

adoptate de Marea Britanie.20

În aceeaşi zi, situaţia de pe front devenea tot mai gravă, iar

apelurile guvernului de la Varşovia de a i se acorda ajutorul

cuvenit de către Anglia şi Franţa a devenit una din cele mai

frecvente şi necesare. Cabinetul lui Chamberlain, cât şi cel al lui

Daladier continuau să ignore cererile guvernului de la Varşovia.

Pe 3 septembrie ambasadorul britanic Henderson a fost

primit în biroul lui von Ribbentrop unde era aşteptat de Schmidt.

La această întâlnire Henderson îi comunică că în cazul în care

guvernul german nu va înceta acţiunile contra Poloniei şi nu îşi va

retrage armata de pe teritoriul ţării agresate atunci guvernul

britanic va fi nevoit să-şi îndeplinească obligaţiile sale faţă de

Polonia. După ce ambasadorul britanic a dat citire textului,

ultimatul a fost predat lui Schmidt. Ultimul, primind ultimatul s-a

19James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul Mondial, București, 199320 Г С Филатов, op. cit.

19

Page 20: Benderscaia 2 (2) (1)

îndreptat spre cancelaria lui Hitler pentru a-i comunica despre

ultimatumul britanic şi decizia acestui de a declara război

Germaniei în cazul în care la expirarea ultimatumului Germania

nu îşi retrage armata.21

La expirarea ultimatumului, Germania nu a întreprins nici un

fel de măsuri de a îndeplini cerinţele guvernului britanic. Astfel, la

4 septembrie Anglia a declarat război Germaniei. În acelaşi timp

la radioul britanic Chamberlain a ţinut un discurs prin care

anunţa-se că Anglia se află în stare de război cu Reichul.22

Tot la 3 septembrie 1939 a avut loc întâlnirea la Cancelaria

Reichului a ambasadorului francez Coulondre cu von Ribbentrop

pe care îl anunţa-se că începînd cu 3 septembrie 1939, Franţa îşi

va îndeplini ”angajamentele contractante faţă de Polonia”.

Intrarea Angliei şi Franţei în război pe 3 septembrie 1939, a

dus la modificarea situaţiei militare a celui de-al III-lea Reich.

Hitler s-a preocupat de elaborarea a doua ”directivă pentru

conducerea războiului. Această ”directivă” preciza că obiectivul

”Înaltului Comandament german rămâne mai întâi un sfârşit rapid

şi victorios al operaţiunilor contra Poloniei”. În privinţa frontului de

Vest, principiile de conducere a războiului erau aceleaşi ca cele

stabilite în directiva nr 1: stăpânirea situaţiei până la terminarea

campaniei din Polonia şi inactivitatea pe front. Scrisoarea

adresată în seara zilei din 3 septembrie 1939 lui Mussolini

cuprinde următorul pasaj important:” În Vest, eu voi rămâne în

defensivă. Să fie Franţa aceea care să verse sângele său mai

întâi. Momentul va veni atunci când vom putea să ne opunem

inamicului cu toate forţele naţiunii...aşa ceva fiind posibil doar în

rezultatul distrugerii Poloniei, Hitler prevăzu-se că după 21Gh. Buzatu. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, volumul I, București, 1995,p.4622James Stokesbury ,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993

20

Page 21: Benderscaia 2 (2) (1)

terminarea războiului în Est va putea ataca Vestul. Fapt care a

avut loc la 10 mai 1940.23

2.2 Perioada de nebeligeranţă şi intrarea în război a

Italiei

Ştirea că Italia s-a abţinut de a intra în război din 1

septembrie 1939 a fost primită de majoritatea ţărilor cu o

uşurare. Astfel, neparticiparea Italiei în război slăbea solidaritatea

fascismului cu naziştii germani, ceea ce a servit drept o

satisfacere pentru cei care nu priveau cu ochi buni alianţa dintre

aceştia.

Un alt pas făcut de Mussolini în perioada neutralităţii era

numirea a noilor miniştri. Majoritatea dintre cei numiţi la posturile

cele mai importante din ţară erau prietenii lui Ciano sau oamenii

care erau dependenţi de el. Noul cabinet format a primit

denumirea de ”ministerul lui Ciano”. Drept rezultat schimbările

intervenite doar au întărit poziţia lui Ciano în stat.

Discursul ţinut de Ciano în sala deputaţilor din 16 decembrie

1939, s-a pus accent pe relaţiile cu Germania. Ciano a constata că

„Italia îşi va continua amânarea de intrare în război pentru

următorii 3 ani, perioada în care urmează ca Italia să-şi întărească

armata”24. Germania a acceptat acest termen chiar a şi propus ca

acesta să fie extins pentru o perioadă de 4-5 ani. Tot aici Ciano a

reamintit că Pactul de Oţel conţinea nu doar articole care

prevedeau ajutor, dar şi articole prin care se prevedea

consultarea deciziilor de război.25 În agenda sa Ciano şi-a

exprimat părerea că discursul său i-a convins pe italieni să nu

lupte de partea Germaniei.

23Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondia, Volumul I, București 1995..5624 Jurnalul lui Ciano25Jacques de Launay. Istoria secretă: mici controverse al contemporanității, București, 1970

21

Page 22: Benderscaia 2 (2) (1)

În august 1939 Mussolini avea intenţia să intervină ca

mediator, aşa cum a fost la Conferinţa de la Munchen, sperând să

contribuie la localizarea conflictului, reducându-l la o dispută

germano-poloneze, ca apoi să rămână solidar cu Germania pentru

a avea şi el dreptul la pradă.

Ginerele său şi ministrul afacerilor externe, contele Ciano,

consemnează starea lui de spirit: îl găseşte îngrijorat, apoi

refuzând să urmeze orbeşte Germania sau victima a propriei sale

inconstanţe, decis, în sfârşit să acţioneze; este prea târziu să

scape de Germania.

Îi scrie lui Hitler, spunându-i că nu este încă pregătit, dar că

va acţiona în cazul în care Fuhrer-ul îi pune la dispoziţie întregul

material de război şi toate materiile prime de care a re nevoie.

Însă, în timpul iernii , Italia care se plângea că nu dispune de

material de război, vinde armamentul Aliaţilor. 26

Către sfârşitul anului 1939, Mussolini încercă să-l convingă

pe Hitler la agresiune împotriva URSS, ceea ce ar ridica prestigiul

Italiei şi iar permite să-şi atingă obiectivele în Balcani.

Sugestiile lui Mussolini nu i-au fost pe plac lui Hitler. Ultimul

continuând să întreprindă măsuri fără să-l informeze pe Mussolini

despre acestea. La scrisoarea din 8 martie adresată lui Mussolini

de către Hitler, acesta îi comunică că este decis să rezolve toate

problemele prin forţa armatei şi este absolut sigur de victoria sa.

În toamna-iarna anului 1939/1940 conducătorii germani

aveau o atitudine precaută faţă de Italia. În primul rând aceştia nu

au putut să ierte refuzul Italiei de a intra în război.

O altă cauză era politica economică a Italiei şi relaţiile

comerciale între aceste două ţări. Germania considera că are

dreptul să dicteze anumite condiţii despre pregătirea comună de 26Jacques de Launay, Istoria secretă:mici controverse al contemporanității ,București, 1970

22

Page 23: Benderscaia 2 (2) (1)

război. Însă politica promovată în Italia din 1936 nu corespundea

acesteia. În iunie 1939 ambasadorul italian din Berlin într-un

raport şi-a expus discursul purtat cu ministrul german Func cu

consilierul italian de comerţ. Prin care ministrul german şi-a

exprimat părerea că programul de dezvoltare italiană este

determinată doar de necesităţile valutare şi sociale şi nu se i-au în

considerare necesitatea de menţinere a unui schimb normal. Tot

aici a mai adăugat că dacă Italia nu îşi va micşora programul

asupra industriei chimice şi instrumente de maşini atunci

Germania va fi nevoită să stimuleze importul de mărfuri pe care

le procura din Italia.

În perioada neutralităţii Italiei, disputele economice dintre

aliaţii au trecut în sfera politică. Profitând de moment,

producătorii italieni au desfăşurat o largă activitate. Sub pretextul

de asigurare a ţării cu mărfuri prime ei şi-au lărgit vânzările în

Franţa şi Anglia. Aceste la rândul lor încheiau înţelegeri nu doar

că aveau nevoie de mărfurile militare dar şi sperau că în acest

mod vor reţine Italia de la intrarea ei în război.27

Informaţiile despre cele ce se petrecea au devenit cunoscute

germanilor care au cerut explicaţii de la Ciano. În scrisoarea

adresată lui Hitler din ianuarie, Mussolini îl sfătuieşte să încheie

pacea pentru a crea o Polonie supusă, dezarmată care să nu mai

constituie o ameninţare pentru Reich şi care nu ar reprezenta

Aliaţilor motiv de război.28 Tot aici, Mussolini încearcă să explice

că relaţia dintre Italia cu Franţa şi Anglia rămâneau a fi ”corecte

şi reci” şi că mărfurile furnizate ar ajuta forţele militare iar

vânzările de mărfuri oferă posibilitate să primească materii prime

necesare pentru pregătirea Italiei de război.29

27Gh. Buzatu, Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 1995,p.4728Jacques de Launay. Istoria secretă:mici contraverse al contemporanității, București, 197029James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993

23

Page 24: Benderscaia 2 (2) (1)

Ca rezultat, în perioada neutralităţii ”vibraţiile” lui Mussolini

erau de scurtă durată şi el prin toată dorinţa sa nu a putut să se

îndepărteze de Hitler. Interesele imperialiste italiene îşi conturau

drumul de a intra în război.

Către anul 1940 sub presiunile lui Hitler Mussolini a interzis

exportul de mărfuri militare în Franţa. Un rol important l-a jucat şi

faptul că Germania s-a obligat să exporte în Italia 12 ml. tone

cărbune în an.

La 18 martie a avut loc întâlnirea dintre Mussolini şi Hitler la

Brenner, prima întâlnire dintre cei doi dictatori care a avut loc de

la declararea războiului. Pe primul plan s-au pus discuţiile despre

viitorul Italiei şi Germaniei. Pentru a satisface capriciile lui

Mussolini, fuhrerul a susţinut că ”dacă Italia este mulţumită de

situaţia a puterii în marea Mediterană atunci ea nu trebuie să facă

mai mult decît face acum”.30

Mussolini a concretizat că Italia va intra în război nu pentru

faptul că Germania are nevoie de ajutorul ei, ci pentru că aceasta

cere interesele sale. În continuare el afirma că ” flota militară

italiană va fi pregătită în decurs de 3-4 luni, către aceeaşi

perioadă va fi pregătită şi aviaţia; progrese marcante fiind atinse

în artileria italiană”. Însă situaţia financiară a Italiei nu îi va

permite să ducă o luptă de lungă durată. Drept rezultat, ea va

intra în război abia când Germania îşi va începe ofensiva care iar

asigura eventuală victorie.31

Printr-un memorandum adresat regelui Victor Emmanuel de

la sfârşitul lui martie, Mussolini afirmă că ”Italia nu poate rămâne

în neutralitate. Ea trebuie să intre în război de partea Germaniei,

şi dacă ea va trece de partea anglo-francezilor atunci Italia va fi

30Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 197331James Stokesbury .Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993

24

Page 25: Benderscaia 2 (2) (1)

într-o luptă cu Germania”. Mussolini susţinea că cel perspectiv

pentru Italia ar fi războiul paralel cu Germania pentru atingerea

obiectivilor care constau în ”libertate pe mare fereastră în

ocean”.32

Încercările puterilor occidentale de a împiedica intrarea

Italiei în război s-au soldat cu eşec. Cauza care l-a determinat pe

Mussolini de a intra în război era siguranţa acestuia aliatul său va

obţine victorie.

La 9 aprilie Hitler a început acţiunile de invadare a

Danemarcei şi Norvegiei. Momentul în care ducele s-a decis de a

intra în război a apărut atunci când Hitler a început atacul asupra

Franţei.

La 30 mai Mussolini a trimis în Germania o scrisoare prin

care comunica că Italia va intra în război pe 5 iunie. Ducele

menţiona că armata italiană dispune de 70 divizii, pe lângă cele

350 mii de soldaţi italieni din Africa de est pregătiţi să lupte.33

Atitudinea negativă a lui Hitler faţă de participarea italienilor se

explică prin îndoielile pe care le avea faţă de capacităţile militare

armatei fasciste. Mussolini ii comunică lui Hitler că posibilităţile

militare, aviatice, militare şi a flotei maritime fiind ”excelente”. El

menţiona că armata sa poate fi folosită oriunde fuhrerul va

considera necesar. Însă, în acelaşi timp comandantul german

Rentelen îi comunica cu totul altă versiune despre capacităţile

militare italiene, menţionând că ”din parte italienilor nu trebuie de

aşteptat multe deoarece armata şi aviaţia nu sunt pregătite de

luptă. E clar lucru că Hitler avea încredere pe reprezentantul său

militar decît pe Mussolini.

32 Г С Филатов ,Крах италянского Фашизма, Москва, 197333James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993

25

Page 26: Benderscaia 2 (2) (1)

Pe 10 iunie, şi nu pe 5 cum a promis iniţial Mussolini, Ciano a

chemat în cabinetul său pe ambasadorul Franţei şi Angliei cărora

le-a comunicat că Italia declară război acestor ţări.

În aceeaşi zi, în faţă a mii de cetăţeni italieni, Mussolini şi-a

ţinut discursul prin care îi comunică că Italia întră în război contra

Angliei şi Franţei. În iunie 1940 situaţia militară nu s-a schimbat

faţă de cea din 1939, fapt de care era conştient guvernarea

germană.34

2.3 Ajutorul german, acordat Italiei în campania din

Africa de Nord

Trimis în Nordul Africii, Erwin Rommel a reuşit să realizeze o

operaţiune de luare în posesiune plină de succes. Prin aplicarea

unei tactici reuşite el i-a făcut pe italieni să arate ca pe nişte

învingători. Alegerea unui moment potrivit, când britanicii se aflau

la nivelul cel mai scăzut al refluxului lor, în partea de est a

Mediteranei. În momentul în care britanicii au reuşit să se

regrupeze şi să-şi întărească forţele ruinate de dezastrul grecesc

ei au lovit din nou şi au reuşit să cotropească Deşertul Vestic. Aici

ei au reuşit într-o perioadă relativ scurtă să acumuleze trupe şi

mijloace militare în avantajul lor.

Germanii îşi îndrepta-se totul în lupta din est, deoarece ei

erau nevoiţi mai întâi să oprească ofensiva rusească care a avut

loc iarna, iar apoi să redeschidă propriul său drum cât mai adânc

în Rusia. Relativ puţin material militar a fost trimis în sud.

Britanicii şi-au concentrat efortul în Marea Mediterană.

În pofida aprovizionării slabe, Rommel a reuşit să înceapă ce-

a de-a doua ofensivă. Britanicii erau surprinşi şi repede împinşi

înapoi în afara Cirenaicei. Retragerea s-a sfârşit temporar într-un

34Г С Филатов . Крах италянского Фашизма, Москва, 197326

Page 27: Benderscaia 2 (2) (1)

punct situate la vest de Tobruk, pe linia Gazela -Bir- Hacheim, iar

retragerea a rămas cunoscută ca ”galopul Gazala”.35

Rommel a decis să atace din nou şi a redeschis ofensiva pe

data de 26 mai 1942. Comandantul câmpului de luptă britanic,

generalul Neil Ritchie a decis să întărească linia de front, utilizând

blindatele pentru a putea face faţă forţelor Axei. Britanicii

deţineau o superioritate substanţială în materie de tancuri,

aproximativ 700 faţă de cele 560 ale inamicului şi aproape

jumătate din cele 560 erau vehicule uşoare italiene. Pe lângă

această, în decursul bătăliei britanicii au obţinut primele 200 de

tancuri americane de tip ”Sherman” mult mai superioare celor

germane.

Bătălia care a început pe data de 26 mai 1942 a fost una

remarcabilă. Infanteria italiană a lui Rommel şi cele blindate au

declanşat un atac frontal contra principalei linii britanice. Între

timp, forţa mobilă de blindate a trupelor germane s-a îndreptat

spre sud, în jurul localităţii Bir-Hacheim, şi apoi şi-a croit drum în

spatele frontului britanic. Rommel fiind forţat să-şi retragă

blindatele din faţa liniei principale a trupelor britanice şi să le ţină

într-un punct de întărire propriu numit ”the Cauldron”, rezistând

atacurilor blindatelor lui Ritchie. În acelaşi timp el a trimis toate

disponibilităţile spre sud, în localitatea Bir-Hacheim. Blocarea de

către francezi a întăririi germane a ţinut zece zile contra

puternicilor atacuri conduse de Rommel, apoi, aflaţi în afara

rutelor de aprovizionare, supravieţuitorii s-au dezlănţuit şi s-au

pierdut în deşert.36

Pe data de 11 iunie Rommel a răzbătut spre est. Blindatele

britanice au reuşit să-l reţină două zile, în vreme ce majoritatea

35Г С Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва,197336 Ibidem

27

Page 28: Benderscaia 2 (2) (1)

infanteriei a rupt-o la fugă din punctele sale întărite. Ritchie a

terminat lupta pierzând mai mult de 90 % din tancurile sale.

Germanii s-au grăbit înainte şi au înhăţat Tobruk-ul înainte

ca britanicii să-l poată organiza pentru a face faţă unui asediu,

reuşind să captureze câteva mii de prizonieri şi un volum imens

de provizii. Hitler a apreciat acest succes prin promovarea lui

Rommel la gradul de feldmareşal.37

Între timp generalul Auchinleck s-a deplasat spre Alexandria

unde se afla cea de-a opta armată britanică, şi a preluat comanda

acesteia. El a reuşit să restabilească situaţia. Auchinleck a

încetinit avansarea lui Rommel în momentul în care acesta

traversa frontiera la Sollum, reuşind să-l oprească la El Alamein.

Spre mijlocul verii a anului 1942 a adus perspective

promiţătoare pentru Axă. Trupele germane şi-au orientat privirea

spre Marea Caspică. Vasele de transport japoneze au întreprins

raiduri asupra Ceylonului şi Rommel spre direcţia către est.

Situaţia a invocate viziuni de retrospective ale celor trei mari

puteri ale Axei.

Britanicii urmau să-şi refacă aprovizionarea. Toate

materialele livrate cu atâta greutate către Egipt, în camioane şi

căruţe şi care au necesitat un efort imens se aflau acum în

mâinile germanilor şi ale italienilor. Încă o dată Anglia şi-a derulat

drumul în jurul cocoaşei vestice a Africii, a trecut de Capul Bunei

Speranţe, către Marea Roşie, în porturile Egiptului. Malta a fost

întărită cu aviaţia şi marina engleză care a devenit singurul

obiectiv extreme de bombardat şi în fiecare zi luptătorii şi

bombardierele au ieşit înainte pentru a distruge convoaiele lui

37James Stokesbury,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19228

Page 29: Benderscaia 2 (2) (1)

Rommel. Ambele părţi se aflau în curse şi doreau să obţină

success în acţiunile întreprinse în Egipt.38

La sfârşitul lunii august, Rommel a lansat bătălia de la Alam

el Halfa, în încercarea sa de a străpunge poziţiile de la El Alamein.

Planul a fost un răspuns direct al bătăliei de la Gazal-Bir-Hacheim,

dar în această perioadă britanicii erau gata pentru el. Englezii s-

au adunat mai repede decât germanii, deşi cele două părţi erau

aproape la egalitate din punct de vedere al dotării cu blindate.

Între timp Montgomery reuşind să obţină o copie a ordinului

operaţiunilor lui Rommel.

În ultima zi a lunii august, Rommel a reuşit să lovească

partea de sud a frontului. În loc să se îndrepte în regiunile mai

slabe din spatele frontului, germanii s-au îndreptat spre nord

ciocnindu-se de blindate şi tranşeele infanteriei în adâncimea

creste Alam El Halfa.Sub presiunea puternicilor atacuri aeriene

Rommel a fost nevoit să se retragă.

În noaptea zilei de 23-24 octombrie 1942 a început lupta

cea mai important dintre cele purtate până atunci în nordul Africii.

În această luptă britanicii şi trupele Commonwealth reprezentau

aproximativ 200 000 persoane, depăşiţi fiind de către germane şi

italieni ca număr de persoane şi tancuri într-o proporţie de doi la

unu; ei s-au bucurat de o superioritate aeriană totală. S-a început

cu un bombardament efectuat cu peste 800 de mitraliere după

care s-a lăsat totul în întuneric. Atacul a fost deschis de

australieni deplasându-se de-a lungul drumului de coastă. La

plecarea lor, Divizia Highland s-a îndreptat spre crestele

deşertului. Germanii şi italienii cu greu au rezistat ofensivei.

Rommel a trimis blindatele în afară într-un contraatac, dar

tancurile şi aviaţia britanică l-au oprit.38Ibidem

29

Page 30: Benderscaia 2 (2) (1)

Montgomery a sperat să spargă rezistenţa blindatelor şi să

nimicească infanteria inamică. În noaptea de 2 noiembrie soldaţii

neozeelandezi au forţat şi au intrat printr-un coridor care

străbătea principala linie de rezistenţă.39 În acest moment

Rommel a conştientizat că bătălia a fost pierdută. Cu speranţa de

a ieşi din această situaţie, el decide să retragă trupele. Însă

conform ordinului lui Hitler aceştia urma să stea pe loc şi să

reziste. Rommel conştientiza că aceasta este o greşeală, el a

anulat ordinal de retragere, iar rezultatul a fost acela că întreagă

poziţie a fost desfăcută în bucăţi, unităţile îndreptându-se în

diverse direcţii. Pe 4 noiembrie 1942 britanicii au ţinut o diviziune

italiană de blindate în flanc iar germanii au început să se

îndepărteze.40

Pe Montgomery lupta l-a costat 13000 de victime şi peste

jumătate din forţa tancurilor sale, dar a fost rapid întărit şi s-au

adus noi dotări. Puterile Axei au pierdut de două ori mai mult ca

număr de oameni şi jumătate în ceea ce priveşte numărul de

tancuri şi nu şi-au putut permite nimic.

Către 11 noiembrie cea de-a opta armată şi Forţele aeriene

ale deşertului au distrus forţele Axei . Retragerea Axei a fost

marcată de o lungă dâră de combustibil de la vehiculele zdrobite,

abandonate atunci când combustibilul se termina, mitralierele

rămase în urmă şi aparatele de zbor parcate în câmpuri de

aterizare. La sfârşitul lunii ianuarie britanicii erau în Tunisia,

apropiindu-se de sfârşitul unei lungi campanii în deşert. El

Alamein a fost unul dintre marile puncte de întoarcere ale

războiului. În luna februarie Rommel şi rămăşiţele demolate ale

puternicului corp de armată Deutsches Afrika Korps şi-au căutat

39James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București,1993, p.19540Лиддел Гарт. Вторая мировая война , Mосква, 1987

30

Page 31: Benderscaia 2 (2) (1)

refugiul în spatele liniei Mareth (o veche fortificaţie franceză din

sudul Tunisiei).

Debarcarea aliaţilor în nordul francez al Africii care

intenţiona să distrugă speranţele Axei în Mediterană, a fost

produsul unei lungi serii de discuţii şi argumentări între

conducătorii Aliaţilor. De îndată ce americanii au intrat în război,

ei au planificat şi-au trimis statul lor major în Marea Britanie şi au

proiectat constituirea unei armate foarte importante pentru a

realiza debarcarea în Franţa. La conferinţa de la Arcadia, britanicii

au propus idea debarcării în Africa de Nord, iar americanii au fost

de acord doar cu unele obiecţii. La insistenţa englezilor, Roosevelt

a acceptat decizia să meargă în Nordul Africii.

Din punct de vedere politic el a crezut că forţele de teren

americane să intre în luptă cu germanii cât mai curând posibil, iar

Africa de Nord era singurul loc rezonabil pentru a face aceasta. S-

a stabilit iniţierea unei operaţiuni militare sub denumirea de

”Torch”, preconizată pentru luna începutul lunii noiembrie a

anului 1942.

Britanicii doreau să avanseze cât mai mult posibil spre est. Ei

doreau un loc de debarcare aproape de graniţa dintre Tunisia şi

Algeria, care să le ofere posibilitatea să se mişte cât mai rapid

spre est în interiorul Tunisiei pe care să-l înhaţe repede înainte ca

germanii şi italienii să poată invada cu trupele şi să cucerească

teritoriul. Americanii îşi doreau să meargă în Africa. Ei se temeau

că Spania ar fi vrut să intre aici sau că forţele aeriene ale Axei i-ar

fi putut prinde în Marea Mediterană. Ei au dorit să debarce pe

coasta Atlantică a Marocului francez.

Ca rezultat, o trupă de şoc format în întregime din americani

a debarcat în Casablanca pe coasta atlantică a Marocului. O trupă

31

Page 32: Benderscaia 2 (2) (1)

de şoc central, format la fel din americani, a debarcat în interiorul

Mediteranei în Oran. O trupă de şoc estică, format din americani

şi britanici, ar fi debarcat în Alger. Primele două ar fi prevenit o

mişcare germană prin Spania, traversând strâmtorile din Spania

în Maroc, cea de-a treia s-ar fi năpustit spre estşi ar fi asigurat

Tunisului înainte ca germanii să poată ajunge acolo.41

Guvernul francez de la Vichy fusese un colaborator

credincios în cadrul noii ordini hitleriste şi un motiv pentru care

înlăturase ocupaţia germană în restul Franţei reuşind să-I

convingă pe germane că erau capabili să-şi apere teritoriile

contra Aliaţilor. Petain i-a dispreţuit pe germane dar le-a ascuns

propriile dezamăgiri şi i-a determinat să meargă împreună. Între

timp jumătate din Franţa a rămas neocupată,graţie

comportamentului său.

În Alger grupul operativ estic anglo-american, comandat de

generalul American Charles Ryder, a sosit în dimineaţa zilei de 8

noiembrie 1942, chiar dacă aliaţii au preluat temporar sub control

oraşul. Britanicii şi americanii se aflau pe ambele părţi ale

oraşului şi se apropiau de el. Către sfârşitul zilei guvernul de la

Vichy a capitulat. Francezii însă continuau să lupte. Grupul

operativ central, aflat sub conducerea generalului Lloyd

Fredendall, a debarcat la Oran. Conform planului debarcarea

urma să aibă loc pe ambele părţi ale oraşului, urmată de o

mişcare de izolare şi cucerirea oraşului. Debarcările pe flanc au

fost încununate cu succes. Francezii au reuşit să realizeze câteva

contraatacuri hotărâtoare pe data de 9 noiembrie 1942, şi

capitulaseră la mijlocul zilei de data de 10 noiembrie 1942.

Lupta cea mai grea s-a purtat pe partea oceanului, unde

generalul George S. Patton, comandantul grupului operativ vestic, 41James Stokesbury . Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.196

32

Page 33: Benderscaia 2 (2) (1)

traversând Atlanticul, a debarcat cu trupele sale aproape de

Casablanca. Aici trupele franceze au început focul asupra

americanilor. Cinci vase au fost scufundate şi nava de luptă

avariată ”Jean Bart„ s-a angajat într-un duel de artilerie cu vasul

American ”Massachusetss”. În rezultatul luptei francezii au

capitulat în dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1942.

În Franţa metropolitană germanii au deplasat trupe

traversând linia de demarcare şi înaintând spre sud în Franţa

neocupată. Armata cunoscută ca ”Armata Armistiţiului” s-a

dizolvat fără să opună nici o rezistenţă. Franţa a fost lăsată

deschisă exercitării autorităţii directe a Germaniei.42

Flota franceză aflată în baza ei sudică de la Toulon, a rămas

fidelă şefului său. Navele franceze erau lipsite de ajutor,

incapabile să se mişte. Echipajele acestora eu preferat să

scufunde vasele decât să le lase în mâinile germanilor.

De o susţinere din partea celor de la Vichy a profitat amiralul

Darlan. Aliaţii erau de părerea că acesta ar reprezenta ”tipul” de

persoană dorit de ei şi de Eisenhower venind spre Africa de Nord

a fost de acord să-l recunoască ca ”şeful statului francez” în

schimbul angajării trupelor franceze în războiul contra germanilor.

Opinia publică americană şi britanică a protestat contra stabilirea

unor relaţii cu o persoană de conivenţă cu germanii şi Darlan a

reprezentat un impediment. Însă de crăciun amiralul fusese

împuşcat de un tânăr.43

Între timp, pe data de 9 noiembrie 1942 primele unităţi

germane au început să sosească pe calea aerului din Sicilia.

Forţele depăşite ale generalului francez George Barre au tras

înapoi în afara Tunisului şi s-au retras spre vest pentru a-i întâlni 42James Stokesbury ,Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19943Ibidem

33

Page 34: Benderscaia 2 (2) (1)

pe britanici din Algeria. Germanii au câştigat cursa şi în cea de-a

treia săptămână a lunii noiembrie s-a creat o linie subţire a

frontului mergând de-a lungul crestei munţilor Tunis de la Cape

Serrat în nord. Aliaţii au reuşit să-I mişte pe britanici de-a lungul

coastei astfel încât ei au venit în sus contra acestei linii a frontului

german.

Către începutul lunii decembrie 1942, britanicii au făcut o

încercare de a cuceri Tunisul, dar superioritatea germanilor i-a

oprit. Germanii au lansat apoi atacuri contra slabelor patrule

franceze aflate în sectorul central. În luna ianuarie trupele lui

Rommel au sosit din Egipt. La începutul lunii februarie 1943,

germanii au crezut că ţin situaţia sub control. La 14 februarie

1943, germanii au început un asalt cu două divizii blindate,

sprijinite de avioane de vânătoare, bombardiere şi artilerie

mobilă. Ei au reuşit să întrerupă retragerea unui regiment de

infanterie şi l-au zdrobit; americanii au contraatacat cu un

regiment de blindate, dar germanii l-au zdrobit. Într-un moment

critic, Rommel decide, pe 22 februarie, să se retragă. Acesta a

reprezentat sfârşitul acţiunii germane ofensive în nordul Africii.

Către mijlocul lunii aprilie 1943 tot ceea ce deţineau

germanii era extremitatea de nord-est a ţării. Atacul final al

Aliaţilor a început pe 22 aprilie 1943. Germanii şi italienii stăteau

Fermi sub o presiune continuă ce dura zece zile, dar după o

perioadă au început să slăbească rezistenţa. Francezii şi

americanii aflaţi la stânga frontului au înaintat spre Bizerta pe

data de 7 mai şi trupele britanice au intrat în Tunis. Germanii prea

târziu au început să se retragă. Convoaiele formate din trupele

germane-italiene au fost atacate de-a lungul strâmtorii de către

R.A.F. şi Marina Regală.44

44James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.19934

Page 35: Benderscaia 2 (2) (1)

Rezistenţa a luat sfârşit pe data de 13 mai 1943, când

armata italiană a fost ultima unitate care a depus armele. Peste

un sfert de milion de prizonieri au fost puţi în închisoare. Ţărmul

de sud al Mediteranei era eliberat; imperiul lui Hitler a fost redus

la ”Fortăreaţa Europei”.45

2.4 Pierderea Africii de Est de către italieni

În momentul intrării Italiei fasciste în război, forţele de care

dispunea în partea de est a Africii aflată sub dominaţia sa era

mult mai numeroasă decât cele britanice. Ele se ridicau la circa

91000 de ostaşi albi şa la 200 000 de soldaţi băştinaşi.

În primele luni ale anului 1940, înainte de intrare a Italiei în

război, forţa britanică însuma circa 9 000 de oameni, britanici şi

băştinaşi în Sudan şi 8 500 în Kenya.

În Africa de Est italienii au reacţionat aproape la fel de lent

ca şi în Africa de Nord. O cauză a fost incertitudinea aprovizionării

cu noi stocuri de carburant şi muniţii din cauza blocadei britanice.

Acest motiv ar fi trebuit să-i determine să profite de marea

superioritatea numerică de care dispuneau înainte ca forţele

britanice să fie întărite.

La începutul lui iulie, italienii au pornit din Eritreea, spre

nord-vest şi au ocupat oraşul Kassala. Ei au folosit o forţă

compusă din două brigăzi, patru regimente de cavalerie şi două

duzini de tancuri împotriva unui avanpost păzit de o campanie de

circa 300 de soldaţi ai forţei de apărare sudaneze. Generalul de

divizie Wiliam Platt, însărcinat cu comanda la Sudan, dispunea

doar de trei batalioane de infanterie britanice, dislocate la

Khartoum, Atbara şi Port Sudan. El nu s-a implicat în luptă până în

momentul cînd s-a edificat asupra modului în care se desfăşura

45Г С Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва, 197335

Page 36: Benderscaia 2 (2) (1)

invazia italienilor. Acestea în loc să forţeze atacul, s-au oprit după

ce au mai ocupat alte câteva posturi de frontieră.

Armata italiană a demarat o mişcare de ofensivă mai

serioasă abia la începutul lunii august împotriva Somaliei

Britanică. Chiar şi această mişcare foarte limitată a avut un motiv

defensiv, căci Mussolini le ordonase să rămână pe poziţia de

apărare.

Garnizoana britanică de sub comanda generalului de brigadă

A.R Chater consta doar din patru batalioane africane şi indiene,

cărora urma să li se alăture unul britanic. Forţa invadatoare

italiană era compusă din 26 de batalioane înzestrate cu artilerie şi

tancuri. Britanicii s-au apărat, ţinându-i în şah pe italieni timp de

patru zile. Neprimind întărire, forţa britanică din Berbera a fost

evacuată pe mare şi trimisă pentru a consolida efectivele armatei

care se organiza în acel moment în Kenya. Lupta s-a soldat cu

2000 de morţi şi de răniţi pentru inamic şi cu un număr de doar

250 din rândul englezilor.

Forţele britanice din Kenya, sub comanda generalului de

corp de armata Alan Cunningham, care preluase comanda în

noiembrie 1940, era alcătuită din Divizia 120 africană condusă de

Godwin-Ausen, întărită de Divizia 11 africană.

Toamna forţele din Kenya ajunseseră la un efectiv de circa

75 000 de oameni: 27 000 de sud-africani, 33 000 de est-africani,

9 000 de vest-africani şi aproximativ 6 000 de englezi. Astfel se

formase trei divizii: Divizia 1 Sud-africană, Divizia 11 Africană şi

Divizia 12 Africană. În Sudan, se aflau 28000 de oameni, inclusiv

Divizia 5 indiană; Divizia 4 indiană urmă să sosească,după ce a

participase la faza iniţială a contraloviturii împotriva italienilor în

36

Page 37: Benderscaia 2 (2) (1)

nordul Africii. Tot aici s-a aflat şi unitatea regală 4 tancuri şi forţa

de apărare sudaneză.

Înaintarea lui Platt pe frontul de nord în timp ce a fost lansat

un atac împotriva localităţii Gallabat de către brigada 10 indiană

condusă de generalul W.J.Slim. Atacul iniţiat împotriva localităţii

Gallabat s-a soldat cu o reuşită, pe cînd atacul asupra postului

învecinat de la Metemma a fost stăvilit de o brigadă colonială

italiană.

Iarna, generalul de brigadă D. A. Sandford a fost trimis în

Etiopia pentru a incita la revoltă căpeteniile de pe platoul din jurul

localităţii Gondar. Haile Selassie, împărat exilat, a fost readus în

Etiopia la 20 ianuarie 1941. Pe 5 mai el a reuşit să intre în

capitalaAddis Abeba. Sub presiunile continue ale lui Churchill şi

Smuts, care se aflau în sudul Africii, Wavell şi Cunningham au

lansat invadarea Somaliei Italiene, din Kenya. Portul Kismaya a

fost capturat uşor,simplificându-se problema aprovizionării.

Forţele lui Cunningham au continuat înaintarea, traversând râul

Juba până la Mojadishu, care pe 25 februarie a căzut. A fost

capturată o mare cantitate de carburant, datorită faptului că

înaintarea rapidă îi împiedicase pe italieni să-l distrugă.

Apoi armata lui Cunningham s-a îndreptat către Etiopia de

sud. La 17 martie, Divizia 11 Africană a ocupat Jijiga, apropiindu-

se astfel de frontiera Somalii Britanice. Către data de 29 martie

1941 a fost ocupat oraşul Harare. Apoi forţele lui Cunningham s-

au deplasat spre vest către capitala Adis Abeba care a fost

ocupată la 6 aprilie. Decizia italienilor de a se preda a fost

determinată de ştirile despre cruzimile săvârşite de trupele

neregulate etiopiene în rândul italienilor.

37

Page 38: Benderscaia 2 (2) (1)

Generalul Frusci dispunea de circa 17 000 de italieni bine

echipaţi pe frontul din Eritreea şi de trei divizii aflate în apropiere.

Înaintarea generalului Platt a fost realizată de puternicule divizii

indiene 4 şi 5.46

O rezistenţă mai dură au întâmpinat cele două colonii

indiene pe poziţiile muntoase de la Barentu şi Agordat. Între timp

generalul Wavell şi-a pus obiectivul de a cuceri întreaga Eritreii.

Primele tentative de a forţa trecerea declanşate în zorii zilei de 3

februarie au eşuat. Comandantul italian, generalul Carnimeo s-a

dovedit un excelent luptător şi un bun tactician. După numeroase

atacuri englezii au renunţat. Ei au reluat ofensiva abia în martie,

când a fost adusă Divizia a 5 indiană . lupta a fost reluată. În

rezultatul înot serii de contraatacuri italiene respingându-i pe

englezi. La 27 martie un escadron de tancuri puternic blindate au

străpuns apărarea şi au rupt frontul italian. Forţele generalului

Frusci s-au retras spre sud, în Etiopia. La 1 aprilie englezii au

ocupat Asmara şi au continuat înaintarea spre est, către

Massawa. La 8 aprilie aceasta s-a predat iar campania din Eritreea

a luat sfârşit.

În rezultatul luptelor duse în Africa de Est, ducele s-a arătat

dispus la o capitulare cu condiţii favorabile acestuia. Numărul

prizonierilor italieni a fost de 230000. Au rămas şi forţe italiene

izolate în sud-vestul Etiopiei şi în nord-vest lângă Gondar. Acestea

au fost anihilate vara şi toamna consfinţindu-se astfel sfârşitul

Imperiului African al lui Mussolini.47

2.5 Războiul din Marea Mediterană

La începutul războiului Germania nu avea nici un fel de

teritoriu şi nici un fel de acces la Mediterana. Războiul s-a derulat

46Liddell Hart. Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, București, 1989,p.17147Liddell Hart. Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I București, 1989, p.175

38

Page 39: Benderscaia 2 (2) (1)

pe mare până în momentul în care Italia a declarat război Franţei

şi Marii Britanii, în luna iunie 1940.

Mussolini a declarat război Franţei cu speranţa că Italia va

prelua imperiul francez nord-african, drept răsplată a câştigării

victoriei în război.

Însă capacitatea de înţelegere italiană a fost depăşită de

ambiţiile teritoriale ale lui Mussolini. Germanii au cucerit Franţa

atât de repede, iar italienii au contribuit atât de puţin încât

Mussolini n-a avut armistiţiu. Elnu a reuşit nimic în ceea ce

priveşte teritoriile franceze de peste mare, iar teritoriile aflate în

nordul Africii au rămas sub controlul guvernului de la Vichy, cu

excepţia unei colonii ecuatoriale de o importanţă neînsemnată.

Frustrat în ceea ce priveşte ambiţiile sale teritoriale vestice,

Mussolini şi-a îndreptat atenţia de la francezi la britanici. Astfel,

războiul a izbucnit brusc spre partea estică a Mediteranei.

Întreaga poziţionare a Aliaţilor în Marea Mediterană a fost

realizată pe baza unei strânse cooperări între unităţile britanice şi

franceze.

Liniile maritime britanice mergeau de la Gibraltar spre Malta

şi Alexandria traversând direct linia maritimă italiană, care

mergea din sudul Italiei şi al Siciliei spre Libia. Atât britanicii cât şi

italienii deţineau flote respectabile în Marea Mediterană. Prin anii

1940-1941 ei au purtat o serie de bătălii în care britanicii şi-au

dovedit”măiestria”navală.

În ceea ce priveşte capacitatea britanicilor pe uscat, aceasta

a fost redusă comparativ cu posibilităţile şi abilităţile pe mare.

Comandantul tuturor forţelor britanice pe uscat în Orientul

Mijlociu a fost generalul sir Archibald Wavell. Sub conducerea lui

era o colecţie de unităţi venite din întregul imperiu, totalizînd

39

Page 40: Benderscaia 2 (2) (1)

aproximativ 63000 persoane în Egipt şi Palestina şi alte 19000

risipiţi în garnizoane prin Africa de Est.48

În componenţa armatei italiene erau aproximativ 200 000

persoane în cadrul trupelor din Libia şi aproape 300 000 în

Etiopia. În luna octombrie ei au avansat din Libia în Egipt. În

acelaşi timp, alte forţe italiene operand în afara Albaniei şi-au

început invazia în Grecia. În timp ce britanicii pregăteau o ripostă

militară. Marina Regală a atacat Marina Italiană la baza sa din

Taranto. Surprinzând prin atacurile aeriene în care s-au folosit

pentru prima dată, cu efecte mari, torpilele, de către avioanele de

bombardament engleze din care atacanţii au pierdut două,

britanicii au scos din luptă pentru mult timp jumătate din flota

italiană.49

În luna decembrie englezii şi-au pus ca scop recapturarea

oraşului Sidi-Barrani. Ei au reuşit să captureze 38000 italieni.

Italienii şi-au început retragerea înapoi la frontiere. La începutul

lunii ianuarie britanicii au luat Bardia iar apoi Tobruk. Generalul

deşertului, Richard O’Connor a fost cel care şi-a trimis blindatele

în deşertul necunoscut pentru a tăia retragerea italienilor. În luna

februarie italienii zăpăciţi au capitulat. Pierderile britanicilor au

fost mai mici de 2000 persoane, Libia rămânând fără apărare în

faţa lor. Wavell a trimis îndată trupele la El-Agheila şi a cerut

permisiunea să parcurgă tot drumul spre Tripoli. El a lăsat o

întreagă brigadă de blindate şi o divizie de infanterie în Cirenaica,

considerând că acestea sunt măsuri suficiente pentru a-i ţine pe

loc pe italieni. Această tactică nu putea în orice caz să-i ţină pe

loc pe germani.

48James Stokesbury .Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12249 Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea Războiul Mondial, Volumul I, Bucuresti, 199,p.178

40

Page 41: Benderscaia 2 (2) (1)

La începutul anului 1941 partea estică a Mării Mediterane

era stăpânită de Marina Regală. Aceasta atacase în mod constant

convoaie prin Malta utilizând atacuri de suprafaţă ale inamicului,

flota mediteraneană bucurându-se de superioritate faţă de

Marina Italiană.

În luna martie 1941 forţele britanice au scufundat trei

crucişătoare italiene şi două distrugătoare la capul Matapan, aflat

în sudul Greciei. În cursul acestui atac Marina Regală a pierdut

numai un aparat de zbor.

Nemulţumit de aceasta, Mussolini s-a decis să se extindă din

posesiunile lui albaneze şi a pretins concesiuni, inclusiv baze

aeriene din partea grecilor. Guvernul grec a refuzat tentativa lui

Mussolini. În octombrie, forţele italiene au atacat din teritoriul

Albaniei şi au trecut frontiera în Grecia.50

Grecii au opus rezistenţă. Au cerut ajutor au chemat

britanicii ca să trimită unităţile care aparţineau R.A.F. pentru a-i

ajuta să câştige. Astfel, în timpul iernii 1940-1941 grecii au reuşit

să-i „împingă” pe italieni înapoi prin munţii frontierei greco-

albaneze. Germanii au urmărit totul cu un interes crescând şi în

final au acordat ajutor italienilor. Ei au trimis unităţi Luftwaffe în

Sicilia şi au expediat rapid pe generalul Erwin Rommel şi primele

unităţi ale Corpului German pentru Africa, spre Tripoli.

Pe data de 25 martie 1941 Iugoslavia a permis transferarea

trupelor germane pe teritoriu său. În ziua următoare a avut loc

lovitura de stat militară, prinţul regent Paul a fost forţat să plece

în exil şi noul guvern iugoslav s-a decis să amâne acest drept.

Drept consecinţă Hitler a ordonat Wehrmachtului să facă planuri

de cotropirea Iugoslaviei.

50James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12341

Page 42: Benderscaia 2 (2) (1)

Britanicii au trimis o misiune militară, iar grecii au propus ca

ei împreună cu Iugoslavia să formeze un front comun care ar fi

trebuit să protejeze toată Grecia. Iugoslavia a făcut apel la Rusia

pentru ajutor, dar ruşii având propriile lor probleme, n-au fost

dispuşi să fie implicaţi.

La 6 aprilie 1941 Luftwaffe a bombardat Belgradul, germanii

au omorât aproximativ 17 000 civili şi au întrerupt complet

comunicaţiile cu armata iugoslavă. Unităţile iugoslave s-au luptat

cu ardoare. În unele regiuni unităţile au dezertat ori s-au răsculat

şi guvernul croat rival stabilit la Zegreb i-a primit pe germani

drept eliberatori. Germanii au ocupat Belgradul la 12 şi a fost

semnat armistiţiul pe data de 17 aprilie 1941.

În timp ce germanii îşi pregăteau intervenţia în Iugoslavia şi

furnizau trupe noului lor aliat Bulgaria, britanicii şi-au deplasat

trupele terestre în Grecia.

Frontiera de Nord a Greciei era lungă şi slab fortificată.

Aceasta continua de-a lungul Albaniei unde lucrurile se derulau

satisfăcător: apoi urma Iugoslavia cu care grecii se aflu în relaţii

prieteneşti; iar apoi Bulgaria cu care grecii se aflau în permanente

dispute. Grecii fortificaseră frontierele bulgare, fortificaţia numită”

Linia Metaxas”.

Germanii acţionând din teritoriul Bulgariei i-au lovit pe greci

în acelaşi timp în care i-au lovit şi pe iugoslavi şi în decurs de trei

zile ”Linia Metaxas” s-a prăbuşit, Salonicul a fost luat.

Generalul britanic Sir Henry Maitland Wilson a atacat

muntele Olimp, dar a fost respins. Germanii deţineau supremaţia

aerului, iar blindatele lor se puteau deplasa cu uşurinţă pe

terenuri.

42

Page 43: Benderscaia 2 (2) (1)

În rezultatul faptului că coloanele britanice s-au repliat în

partea de sud, grecii au încercat să menţină frontul albanez.

Incapacitatea de a rezista atacurilor, s-au hotărât să se retragă,

însă retragerea fiind tăiată. Armatele greceşti din Vest au

capitulat pe dată de 23 aprilie 1941.

Comandantul grec, generalul grec Papagos le propuseră

armatei lui Wilsonsă fugă, aceştea,însă, s-au retras în

Peloponez;germanii au ocupat Atena la 27 aprilie, în aceeaşi zi au

atins istmul Corintului, iar următoarele trei zile au ocupat întregul

Peloponez. Englezii fiind nevoiţi să părăsească Grecia

Hitler s-a decis să cucerească Creta din spaţiul aerian.

Britanicii ocupaseră Creta încă din 1940 şi o pregătiseră de

apărare, având aici trupe cu un efectiv de aproximativ 28 000

persoane, sprijinite de 14 000 de greci, conduse de generalul

Bernard Freyberg, conducătorul diviziei din Noua Zeelandă.51

Germanii au început atacurile pe data de 20 mai 1941 cu un

puternic bombardament executat de aviaţie şi cu lansarea de

paraşutişti pe principalele aeroporturi . greşelile tactice făcute i-

au împins înapoi, punând pe germani în situaţii deosebit de

dificile. Germanii s-au decis să recurgă la măsuri disperate şi au

utilizat trupe care au aterizat pe aeroportul Maleme. Cursul luptei

s-a modificat, iar către sfârşitul zilei germanii au deţinut

aeroportul.

Grecia a fost pierdută şi atât armata britanică cât şi Marina

Regală erau atât de slăbite încât posesiunile lor în întregul Orient

Mijlociu s-au aflat într-adevăr în faţa pericolului.

51James Stokesbury.Scurtă istorie a celui de-al doilea Războiul Mondial, București, 1993, p.12543

Page 44: Benderscaia 2 (2) (1)

Concluzii

Studiind documentele timpului, memorii, literatura de

specialitate, am tras următoarele concluzii:

În politica internă a Italiei, în timpul regimului fasist, se

observă încercarea de a construi „stat corporativ”. Totuşi,

indiferent de încercările lui Mussolini de a deveni unicul

conducător în Italia, în ţară se păstra monarhia, iar conducătorul

suprem al statului rămânea a fi regele.

Însă principala cauză a lipsei unei stabilităţi interne a

fascismului consta în faptul că aceasta niciodată nu a reuşit să-şi

supună masele de oameni, să înăbuşească rezistenţa ţi să

conducă italienii sub o disciplină fermă.

Cercurile conducătoare italiene sperau că dictatura fascistă

nu doar va garanta “o lume socială”, dar va transforma Italia în

una din cele mai mari puteri militare care ar fi capabilă să facă

faţă unui eventual război. Totuşi, regimul lui Mussolini s-a dovedit

a fi cel mai slab punct în blocul german, regim care nu a făcut

faţă încercărilor din cel de-al Doilea război Mondial şi a suferit

44

Page 45: Benderscaia 2 (2) (1)

înfrângere cu doi ani înainte de finisare a războiului. Mussolini

considera că fascismul trebuie să asigure Italiei rolul de

conducător în lume şi să fie “călăuzitorul” celorlalte naţiuni.

Deteriorarea relaţiilor anglo-italiene şi franco-italiene,

campania din Etiopia pusese Italia într-o poziţie de izolare

diplomatică şi o împinsese spre o apropiere de Germania nazistă.

Încă din iunie 1934 raporturile dintre acesta trecuseră printr-un

moment de puternică tensiune cu ocazia puciului nazist din

Austria şi a ameninţării cu Anschluss-ul.

Raporturile dintre aceste două ţări au căpătat tot mai mult

forma unei alianţe politice şi ideologice între două regimuri care

se inspirau din aceleaşi principii. Această alianţă a fost pecetluită

în 1936 de intervenţia comună italiană şi germană în sprijinul

generalului Franco în războiul civil din Spania. Angajându-se în

conflictul din Spania, Germania urmărea să compromită profund

Italia. În 1937 a urmat semnarea de către Italia, Germania şi

Japonia a Pactului anticomintern, iar în 1938 translatarea în Italia

a legislaţiei rasiste germane şi a persecuţiilor contra evreilor.

În ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Războiul Mondial, între

Germania şi Italia a fost semnat „Pactul de Oţel”, care prevedea

intervenţia Italiei alături de Germania. Probabil, în momentul

semnării Hitler şi colaboratorii săi i-au ascuns lui Mussolini

intenţia lor de a ataca imediat Polonia şi l-au lăsat să înţeleagă că

războiul nu avea să izbucnească decât peste doi sau trei ani. Abia

în august Ciano, ministrul de externe fascist, a fost pus la curent

cu faptul că atacul este iminent. Mussolini înţelegea faptul că

Italia nu era pregătită din punct de vedere militar, şi a declarat

neutralitatea Italiei. Dar după un an, când se părea că prăbuşirea

Franţei hotărâse soarta conflictului, el nu mai ezita:la 10 iunie

45

Page 46: Benderscaia 2 (2) (1)

1940 Italia intră în război. Italia intră în război fiind nepregătită

din punct de vedere militar, dar şi într-o stare de criză politică

latentă.

Politica pe care o promovau mai demnitari ai marilor puteri

nu întotdeuna corespundeau cu interesele cetăţenilor. Politicienii

căutau să-şi satisfacă propriile ambiţii.

Dacă în Primul Războiul Mondial Italia intrase prost pregătită,

în cel de-al doilea ea a intrat cu totul nepregătită. Mussolini

ridicase în slăvi puterea celor 8 000 000 de baionete care

alcătuiau armata italiană. Lăsând la o parte cifra şi caracterul ei

exagerat, războiul nu se făcea cu baionetele şi nici cu puştile

model din 1891 care se aflau în dotarea armatei încă de pe

vremea primului Războiul Mondial di Africa.

Mussolini era conştient de lipsa de pregătirea militară a

Italiei, dar totodată era convins că războiul se apropie de sfârşit şi

că peste puţin timp Anglia avea să împărtăşească soarta Franţei.

Lucrul care îl interesa mai mult era să se poată aşeza la masa

tratativelor de pace de partea învingătorilor cu vreun succes

militar parţial în raport cu puternicul său aliat Germania.

Atitudinea lui filogermană era bazată oportunism. Întâlnirile dintre

Hitler şi Mussolini se reduceau la un monolog al lui Hitler, cu rare

întreruperi ale ducelui. Lucrul se complica prin faptul că ducele

pretindea că ştie germana, dar, probabil, germana lui Hitler era

prea complicată. Italia urma să ducă un război ”paralel” cu

războiul dus de Germania prin forţe proprii şi cu obiective proprii.

Consideraţii de acest gen l-au împins pe Mussolini să ordone o

ofensivă inutilă şi lipsită de glorie pe frontul Alpilor occidentali,

care s-au încheiat cu prima demonstraţie răsunătoare a lipsei de

pregătire a armate italiene.

46

Page 47: Benderscaia 2 (2) (1)

Ulterior, războiul paralel a fost continuat în Africa orientală,

unde trupele italiene au reuşit să cucerească Somalia britanică, ţi

în Libia oraşul Sidi el Barrani. Pe mare au avut loc în Mediterană

mai multe bătălii, care s-au încheiat cu victoria când a uneia,

când a alteia dintre părţi şi din care marina italiană a ieşit cu

cinste. Dar în faţa marii puteri şi a prestigiului german era nevoie

de altceva pentru a sublinia prezentaţi autonomia Italiei.

Ocuparea României de către germani în octombrie 1940 l-a iritat

pe Mussolini şi l-a făcut să treacă la acţiune, de a întreprinde

agresiunea împotriva Greciei. Campania iniţiată de Mussolini era

una improvizată dar şi slab aprovizionată. Până la urma aceasta s-

a soldat cu o înfrângere răsunătoare.

Pe celelalte fronturi lucrurile mergeau la fel de prost.

Avioanele engleze provocaseră la 11 noiembrie 1940 pierderi

foarte grave flotei italiene care staţionau în portul Taranto.

Situaţia din Africa era asemănătoare: pierderea Etiopiei devenea

din ce în ce mai evidentă.

În interiorul Italiei situaţia nu era mai bună. Aprovizionarea

populaţiei cu produsele alimentare era drastică. Dependenţa

economică de Germania în privinţa materiilor prime industriale se

accentuau cu fiecare zi, şi odată cu ea şi cu înfrângerile militare

suferite, se destrămau iluziile aliatului ei, iar rolul său era

secundar.

În anul 1941 Italia devenise subordonată politic şi militar

Germaniei. Intervenţia şi campania victorioasă a germanilor în

Grecia şi Iugoslavia au pus capăt vechilor aspiraţii italiene de

hegemonie în Balcani. Anexarea Liublianei la Italia şi crearea unui

regat al Croaţiei, al cărui rege a fost desemnat a fi un membru al

casei de Savoia, reprezentau doar o slabă compensaţie. Mai

47

Page 48: Benderscaia 2 (2) (1)

târziu, trimiterea unui corp expediţionar german sub conducerea

generalului Rommel în Libia şi ofensiva lui victorioasă până la

Sollum au avut semnificaţia unei recunoaşteri a subordonării

comandamentului italian faţă de cel german.

Agresiunea împotriva URSS şi intervenţia SUA în război a dus

la înrăutăţirea situaţiei pentru puterile Axei. În toamna anului

1942 englezii obţinuseră victorie la El Alamein, iar debarcarea

americană în Africa de nord a conturat faptul că războiul care

fusese purtat de doi ani cu schimbări pe teritoriul Libiei şi

Egiptului se apropia de sfârşit. Posibilitatea de aprovizionare a

trupelor care luptau în Africa de Nord devenea din ce în ce mai

problematică, iar îndelungatul război de convoaie începea să

încline în favoarea flotei engleze.

Nemulţumirile care se acumulase de mult timp în Italia se

transforma în mânie şi opoziţia organizată. Contactele în rândul

opoziţiei au început să se intensifice, iar în decembrie 1942 la

Torino s-a constituit Comitetul antifascist, în care erau

reprezentaţi socialiştii, liberalii şi comuniştii. Vaticanul începea să

se detaşeze de regim. În acelaşi timp muncitorii de la Fiat şi din

alte întreprinderi au organizat greve.

În mai, ultimele trupe instalate în Tunisia erau aruncate în

mare, iar în iulie, anglo-americanii debarcau în Sicilia. Între timp,

oraşele italiene erau supuse unor bombardamente. În interiorul

regimului s-a început căutarea unei căi de ieşire care ar permite

Italiei să se ”dezlege” de germani şi să pună capăt războiului

împotriva aliaţilor.

În iulie 1943, când Mussolini s-a întors de la întâlnire cu

Hitler fără măcar să fi încercat să-l convingă să lase liberă Italia

să-şi hotărască soarta, a devenit clar că puterea trebuie să-i fie

48

Page 49: Benderscaia 2 (2) (1)

luată. În şedinţa Marelui Consiliu începută la 24 iulie, oponenţii lui

Mussolini au angajat bătălia” obţină un ordin de zi care, invitând

pe rege ”să-şi asume comanda forţelor armate şi deplinătatea

puterilor sale constituţionale”. Ducele nu şi-a dat seama de

importanţa loviturii şi a rămas surprins când, în seara de 25 iulie,

ducându-se la rege, care între timp fusese pus la curent de Grandi

despre decizia Marelui Consiliu, l-a auzit spunându-i că demisia i-a

fost acceptată şi că s-a constituit un nou guvern. La ieşirea din

palat, Mussolini a fost urcat într-o ambulanţă şi transportat într-o

cazarmă di Roma apoi din Ponza.

Italienii au aflat ştirea prin radio, toate pieţele Italiei au

devenit teatrul unor manifestări de entuziasm. Italienii fiind

convinşi că sfârşitul dictaturii fasciste avea să fie urmat şi de

sfârşitul războiului şi al suferinţelor.

49

Page 50: Benderscaia 2 (2) (1)

Bibliografia

Izvoare:

1. Luigi Longo, Poporul italian i-a armele, Bucureşti, 1970.

2. Mussolini Benito, Memuarî. 1942-1943 [Memorii, 1942-1943],

Moscova, Editura Ecsmo, 2004, 448 p.

Studii:

3. Andrieş Mihail Gh. Italia, Bucureşti, 1963.

4. Balaci Al. Studii italiene, Bucureşti, 1976.

5. Buzatu Gh. Din istoria celui de-al doilea Războiul Mondial,

Bucureşti,1995 Volumul I, II.

6. Liddell Hart. Istoria celui de-al Doilea Războiul Mondial,

Volumul I, Bucureşti,1987.

7. Jacques de Launay. Mari decizii ale celui de-al Doilea Războiul

Mondial, Bucureşti, 1988.

8. Idem. Istoria secretă: mici controverse al contemporanităţii,

Bucureşti, 1970.

50

Page 51: Benderscaia 2 (2) (1)

9. James Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Războiul

Mondial, Bucureşti, 1993

10. Mark Robson. Italia: Liberalism şi Fascism, Bucureşti, 1976.

11. Giuliano Procacci. Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.

12. Al . Marcu. Aspecte italiene, Bucureşti, 1970.

13. Paul Guichonnet. Istoria Italiei, Bucureşti, 2002.

14. Luigi Procacci. Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.

15. A. P. Taylor. Originile celui de-al Doilea Războiul Mondial,

Bucureşti, 1999.

16. Johanna Benjamin Fineld. Un evreu în slujba lui Hitler,

Bucureşti, 2008.

17. Maurice Baumont. Marea conjuraţie împotriva lui Hitler,

Bucureşti, 2006.

18. Jacques Droz. Istoria Germaniei, Bucureşti, 2006

19. Nicolae Minei. Dosarele confidenţiale 1935-1944, Bucureşti,

1975.

20. Rochus Misch. Am fost garda de corp a lui Hitler, Bucureşti,

1999.

21. Grigorie Gafencu. Ultimele zile ale Europei, Bucureşti, 1992.

22. Emil Ludwig. De vorbă cu Mussolini, Bucureşti, 1933

23. Joachim C. Fest, Stăpânii celui de-al III-lea Reich,Bucureşti,

1955.

Articolele consultate în elaborarea tezei:

24. Gillette, Aaron (2002), Racial Theories in Fascist Italy/

Cărţi disponibile în limba rusă:

25. Италия, Москва, 1991.

26. Г. С. Филатов. Крах италянского Фашизма, Москва,

1973.

51

Page 52: Benderscaia 2 (2) (1)

27. История второй мировой войны. 1939–1945, т. 1. М.,

1973.

28. Военная энциклопедия, Москва, 1997.

29. Сергей Назария. История без мифов: Вторая мировая

война генезис, ход и итоги, Кишинев, 2010.

30. Г. Л. Розанoв. История. Так была развязaна вторая

мировая война, Москва, 1989.

31. Б. Г. Соловьев. История зашита отечества. Начало

второй мировой, Москва, 1989

32. Всемирная история, том Х, Москва, 1965

33. Новеишая история зарубежных стран Европы и

Америкu. 1917-1939”, Москва, 1975.

52