Post on 20-Aug-2015
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA DE DREPTUL MUNCII
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 349.3 (043.3)
ODINOKAIA INA
LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN
SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA
SPECIALITATEA:12.00.03 DREPT PRIVAT (DREPTUL PROTECŢIEI
SOCIALE)
Teză de doctor în drept
Coordonator ştiinţific: _________________ Nicolae Romandaş,
doctor în drept,
conferențiar universitar
Autorul: __________________
CHIŞINĂU, 2010
2
©Odinokaia Ina, 2010
3
CUPRINS
ADNOTĂRI ................................................................................................................................... 5
LISTA ABREVIERILOR ............................................................................................................. 8
INTRODUCERE ........................................................................................................................... 9
1. PROBLEMATICA AUTONOMIEI ȘI SITUĂRII DREPTULUI PROTECȚIEI
SOCIALE ÎN SISTEMUL DREPTULUI: ANALIZE ȘI OPINII .......................................... 14
1.1. Investigarea cercetărilor științifice privind evoluția, conceptul, conținutul și funcțiile
protecției sociale................................................................................................................... 14
1.2. Sinteza materialelor științifice referitoare la poziționarea și valoarea dreptului
protecției sociale în sistemul de drept .................................................................................. 25
1.3. Concluzii la capitolul 1 ................................................................................................. 34
2. PROTECŢIA SOCIALĂ: EVOLUŢIE, CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII ............. 38
2.1. Geneza şi evoluţia sistemelor de protecţie socială ........................................................ 38
2.1.1. Constituirea sistemelor de protecţie sociale pe plan mondial ........................... 38
2.1.2. Formarea sistemului de protecţie socială în Moldova ...................................... 55
2.2.Conceptul şi funcţiile protecţiei sociale ......................................................................... 64
2.2.1. Conexiunea noţiunilor de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖ ............... 64
2.2.2. Funcţiile protecţiei sociale ................................................................................ 74
2.3. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială ......................................... 80
2.4. Elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială .......................................... 84
2.5. Concluzii la capitolul 2 ................................................................................................. 95
3. CRITERIILE DE STRUCTURARE A DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN
SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA ........................................................ 98
3.1. Sistemul dreptului: concept, conţinut, esenţă. ............................................................... 98
3.1.1. Conceptul sistemului dreptului ......................................................................... 98
3.1.2. Diviziunile generale ale dreptului ................................................................... 104
3.1.3. Componentele sistemului dreptului ................................................................ 112
3.2. Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale .............................................. 120
3.3. Metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale ............................................... 133
4
3.4. Principiile dreptului protecţiei sociale ........................................................................ 140
3.5. Concluzii la capitolul 3 ............................................................................................... 150
4. LOCUL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A DREPTULUI PROTECŢIEI
SOCIALE ................................................................................................................................... 153
4.1. Locul dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc ........................ 153
4.1.1. Corelaţia dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept ......................... 153
4.1.2. Poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public –
drept privat ................................................................................................................ 158
4.2. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod de securitate socială .................................... 162
4.3. Dreptul protecţiei sociale - indicator al politicii sociale a statului .............................. 166
4.4. Concluzii la capitolul 4 ............................................................................................... 175
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ................................................................. 177
BIBLIOGRAFIA ....................................................................................................................... 182
ANEXE ....................................................................................................................................... 199
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ................................................... 231
CURRICULUM VITAE ........................................................................................................... 232
5
ADNOTARE
Odinokaia Ina, „Locul şi rolul dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii
Moldova” teză de doctor în drept, Chişinău, 2010.
Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii, bibliografia din 276 titluri, 7 anexe,
numărul de publicaţii la tema tezei constituind 10 lucrări ştiinţifice.
Cuvintele cheie: protecţie socială, securitate socială, asistenţă socială, asigurare socială, risc
social, dreptul protecţiei sociale, dreptul securităţii sociale, obiectul de reglementare a dreptului
securităţii sociale, metoda de reglementare a dreptului securităţii sociale, principiile dreptului
securităţii sociale.
Domeniul de studiu al prezentei lucrări trebuie privit sub aspect bidimensional: în primul
rând, caracterizarea criteriilor de structurare a dreptului protecţiei (securităţii) sociale pentru a
evidenţia locul acestuia în cadrul sistemului dreptului; în al doilea rând, reliefarea importanţei
practice a dreptului protecţiei (securităţii) sociale. Acest deziderat a fost realizat printr-un şir de
obiective: situarea „dreptului protecţiei (securităţii) sociale‖ în cadrul sistemului dreptului şi
corelaţia acestuia cu alte ramuri de drept; profilarea particularităţilor obiectului şi metodei de
reglementare a dreptului protecţiei (securităţii) sociale; definirea şi elucidarea principiilor dreptului
protecţiei (securităţii) sociale; argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate
socială.
Noutatea şi originalitatea lucrării rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de
specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare teoretică a
conceptelor de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖ şi argumentată necesitatea redenumirii
ramurii dreptului protecţiei sociale în dreptul securităţii sociale. Au fost propuse definiţii proprii
conceptelor de „risc social,‖ „protecţie socială‖, „securitate socială‖, „dreptul securităţii sociale‖ etc.;
au fost realizate clasificări personale ale riscurilor sociale; a fost demonstrată oportunitatea
sistematizării legislaţiei în domeniu, prin adoptarea unui Cod de securitate socială.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia epistemologică a
lucrării rezidă în cercetarea ştiinţifică a criteriilor de structurare a dreptului securităţii sociale în
cadrul sistemului dreptului, iar cea praxiologică în abordarea aspectelor practice ale funcţiilor şi
principiilor dreptului securităţii sociale în scopul reliefării implicaţiilor acestora în procesele
legiferării şi aplicării dreptului.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Concluziile şi propunerile de lege ferenda pot fi de un
real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării legislaţiei în vigoare a
Republicii Moldova. Teza constituie o contribuţie modestă, dar considerăm temeinică la îmbogăţirea
literaturii naţionale în domeniul dreptului protecției sociale și poate fi utilizată în procesul didactic la
facultăţile de drept ale instituţiilor superioare de învăţământ, căutându-şi potenţialii cititori în
rândurile teoreticienilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, practicienilor.
6
АННОТАЦИЯ
Одинокая Инна, Место и роль права социального обеспечения в системе права
Республики Молдова, диссертация на соискание ученой степени доктора права,
Кишинэу, 2010.
Структура работы: введение, четыре главы, выводы, библиография из 276 источников,
7 приложений, 10 публикаций по теме.
Ключевые слова: социальная защита, социальная обеспечение, социальная помощь,
социальное страхование, социальный риск, право социальной защиты, право социального
обеспечения, предмет права социального обеспечения, метод права социального обеспечения,
принципы права социального обеспечения.
Область исследования включает в себя анализ критериев разграничения отраслей
права с целью установления места права социального обеспечения в системе права и
выявления его роли в практике. Для этого были сформулированы следующие цели:
установление места права социального обеспечения в системе права; характеристика
предмета, метода и принципов права социального обеспечения; и.т.д.
Новшество и оригинальность работы состоит в том, что впервые в доктрине права
социального обеспечения Республики Молдова был реализован теоретический анализ и
сформулированы определения терминов «социальная защита», «социальное обеспечение»,
«право социального обеспечения», «социальных рисков»; были предложены классификации
социальных рисков; была аргументирована необходимость разработки и принятия
Социального кодекса.
Теоретическое и применительное значение темы состоит в том, что в работе были
выявлены особенности критериев индивидуализации права социального обеспечения как
самостоятельной отрасли системы права, а также были проанализированы принципы и
функции права социального обеспечения и их практическое значение в законотворчестве и
применении права. Выводы и предложения могут служить теоретической основой для
поправок пробелов в законодательстве и разработки законопроектов в сфере права
социального обеспечения.
Имплементация научных результатов. Данная работа является скромным научным
вкладом для развития национальной доктрины права социального обеспечения, которая может
заинтересовать не только теоретиков, но и практиков. Научные результаты могут быть
использованы в учебном процессе на факультетах права высших учебных заведениях.
Диссертационная работа представляет интерес для ученых юристов, мастерандов,
докторандов, для политического класса общества и парламентариев.
7
ANNOTATION
Odinokaia Ina, “The Place and Role of the Right of Social Protection in the System of Law of the
Republic of Moldova”, Doctoral thesis in law, Chisinau, 2010
The structure of the thesis: It consists of an introduction, 4 chapters, conclusions,
bibliography numbering 276 titles, 7 appendices. Nine scientific articles have been published on the
thesis subject.
Key words: social protection, social security, social assistance, social insurance, social risk,
the right of social protection, the right of social security, the subject of regulating the right of social
security, the technique of regulating the right of social security, the principles of the right of social
security.
The field of investigation of the present work should be regarded as bidimensional: firstly, the
characterization of the structural criteria of the right of social protection (security) in order to
underline its place in the system of law; secondly, the emphasis on the practical importance of the
right of social protection (security). This desideratum was achieved with the help of some objectives:
the positioning of ―the right of social protection (security)‖ in the system of law and its correlation
with other branches of law; making evident the specific features of the subject and technique of
regulating the right of social security; the defining and explanation of the principles of the right of
social security; the reasoning of the relevance to elaborate and adopt a code of social security.
The novelty and originality of the work lies in the fact that for the first time in the scientific
literature of the Republic of Moldova it was made an attempt to realize a theoretical investigation of
the concepts of ―social protection‖ and ―social security‖ and to prove the necessity of renaming the
branch of the right of social protection in the right of the social security. There were also suggested
definitions of the concepts of ―social risk‖, ―social protection‖, ―social security‖, ―the right of the
social security‖, etc.; there were made some classifications of the social risks; it was demonstrated
the relevance to systematize the legislation in the field by adopting a Code of social security.
The theoretical significance and applied value of the work. The epistemological
significance of the work consists in the scientific investigation of the structural criteria of the right of
social security in the system of law but that of the theoretic-practical one resides in utilizing the
approach of practical aspects of the functions and principles of the right of social security to
emphasize their implication in the process of proclamation and application of the law.
Implementing of scientific research. The conclusions and suggestions of lege ferenda may be
of great importance when elaborating acts, modifying and amending the legislation in force of the
Republic of Moldova. The thesis contributes to the enrichment of the national literature on the
subject and it is intended for theorists, students, master students, trainers for a doctor‘s degree,
practitioners.
8
LISTA ABREVIERILOR
ANOFM – Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă
art. – articol
BASS – Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat
BSN – Biroul Naţional de Statistică
cap. – capitol
CEMV – Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii
CNAS - Casa Naţională de Asigurări Sociale
etc. – etcetera
nr. – număr
OIM - Organizaţia Internaţională a Muncii
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
p. – pagina
pct. – punct
PIB - Produsul Intern Brut
REVIND - Registrul de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale
ș.a. - și alții
UE – Uniunea Europeană
с. – страница (pagina)
9
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. Tendinţa europeană de socializare a
statului, transpunerea acquis-lui comunitar în legislaţia naţională, inclusiv cea socială, reprezintă
obiectivele prioritare ale politicii sociale moldoveneşti prevăzute în Strategia naţională de
dezvoltare pentru anii 2008-2011.
În acest sens, normelor dreptului protecţiei sociale le revine o misiune deosebită, de a fi
indicatori ai politicii sociale a statului moldovenesc, în dificila perioadă a reformelor socio-
economice, care au demarat după proclamarea independenţei Republicii Moldova.
Studiul pe care îl prezentăm constituie o analiză teoretică a dreptului protecţiei sociale în
calitate de ramură independentă a sistemului de drept al Republicii Moldova, necesitatea căruia
este condiţionată de existenţa anumitor imprecizii terminologice, de unele discuţii doctrinare
privind autonomia şi poziţionarea ramurii în cadrul sistemului dreptului, precum şi de
oportunitatea codificării.
Deşi problema autonomizării dreptului protecţiei sociale pentru prima dată a fost formulată
la Simpozionul de la Praga din 1966, de către juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I.Tomeş,
V. Vergainer, există şi astăzi doctrinari care vorbesc cu scepticism despre autonomia acestei
ramuri de drept. Unii susţin că ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul
securităţii sociale, iar în Republica Moldova – de dreptul protecţiei sociale, constituie o instituţie
a dreptului muncii, alţii opinează că ar fi o instituție a dreptului social.
Până în anii 60 ai sec. al XX-lea, se considera ca raporturile cu privire la securitatea
materială a cetăţenilor bătrâni sau incapabili de muncă sunt reglementate de normele dreptului
muncii, colhoznic, administrativ. Asemeni dreptului muncii, care s-a desprins de disciplina
mamă - dreptul civil, dreptul protecţiei sociale s-a desprins, la rândul sau, de dreptul muncii,
autonomizându-se într-o nouă ramură de drept, deşi şi astăzi există raporturile juridice de
protecţie sociale conexe celor de muncă. Indiferent de aceasta, evoluţia dispoziţiilor legale din
domeniul protecţiei sociale i-a acordat specificităţi proprii, care îi conferă individualitatea
necesară constituirii într-o ramură de drept distinctă, de sine stătătoare.
Un alt subiect controversat prezentat în literatura de specialitate este cel cu privire la
apartenenţa dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau „privat.‖ Prima categorie de
doctrinari (X. Pretot, J.-J. Dupeyroux, B. Puşcă, I. Apostu, S. Ghimpu, A. Ţiclea , C. Tufan ș.a.)
susţin că această ramură de drept aparţine dreptului public, argumentându-şi poziţia prin faptul
că dreptul protecţiei sociale este dominat de interesul general, iar în raporturile juridice
10
reglementate prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice şi nu cea a persoanelor
particulare. A doua categorie de teoreticieni (M Gheorghe., L. Dogaru, M. Luşnikov, A.
Luşnikova ș.a.) califică dreptul protecţiei sociale - drept o ramură de drept mixtă, indicând că
atât prin norme de drept privat, cât şi prin norme de drept public sunt reglementate raporturile de
protecţie socială.
Există teoreticieni ai dreptului care consideră că dihotomia clasică a dreptului „public‖ şi
„privat‖, trebuie completată cu „dreptul social.‖ Anume în categoria dreptului social, alături de
dreptul muncii, poziţionează dreptului protecţiei sociale savanţii M. Filipova, M. Lepihov, N.
Valticos, G. Lyon-Caen, C. Wantiez, O. Ţinca, V. Nistor ș.a., menţionând că frontiera dintre ele
este atât de greu de stabilit, încât este preferabil mai degrabă de a opta pentru fuziunea acestora,
decât pentru sciziunea lor.
Din perspectiva celor enunţate, actualitatea temei pare a fi evidentă şi, prin urmare, o
tratare detaliată a unui asemenea subiect sub forma unei teze de doctorat este binevenită şi
oportună. Vom încerca prin prisma teoriei generale a dreptului să vorbim despre trăsăturile
definitorii ale obiectului şi metodei de reglementare; să caracterizăm principiile dreptului
protecţiei sociale pentru a argumenta poziţia ramurii în cadrul sistemului dreptului şi corelaţia sa
cu alte elemente ale sistemului. De asemenea tindem să demonstrăm necesitatea codificării
ramurii de drept.
Citându-l pe Ralph Waldo Emerson conform căruia „Ştiinţa reprezintă suma gândurilor şi
experienţelor a nenumărate minţi‖, menţionăm că lucrarea nu are menirea să emită ipoteze noi,
revoluţionare, ci să prezinte o sinteză de opinii purtate în doctrina de orientare franceză, română,
moldovenească, rusă, în scopul îmbogăţirii doctrinei naţionale în materia dreptului protecţiei
sociale.
Scopul şi obiectivele tezei. Argumentele invocate în favoarea actualităţii şi importanţei
obiectului cercetărilor ne determină să formulăm finalităţile studiului.
Atingerea scopului major al cercetărilor - ordonarea şi cizelarea, din dublă perspectivă
teoretico-practică, a domeniul incert şi controversat al dreptului protecţiei sociale, intenționăm
să-l realizăm prin intermediul următoarelor obiective:
- desfăşurarea unei retrospective istorice privind evoluţia sistemelor contemporane de
protecţie socială (pe plan internaţional şi în Moldova), în scopul evidenţierii etapelor de
constituire a sistemelor de asistenţă şi asigurare socială;
- realizarea unor precizări terminologice privind conceptele „protecţie socială‖, „securitate
socială‖, „dreptul protecţiei sociale‖;
- reliefarea funcţiilor protecţiei sociale;
11
- definirea, evidenţierea trăsăturilor definitorii şi clasificarea „riscurilor sociale‖;
- conturarea tangenţelor şi divergenţelor între conceptele „asigurare socială‖ şi „asistenţă
socială‖;
- realizarea unui studiu succint privind conceptul sistemului dreptului, diviziunile dreptului
şi componentele sistemului dreptului;
- situarea „dreptului protecţiei sociale‖ în cadrul sistemului dreptului prin prisma criteriilor
de structurare a ramurilor de drept;
- profilarea particularităţilor obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale;
- definirea şi clasificarea raporturilor de protecţie socială;
- conturarea caracteristicilor specifice metodei de reglementare a dreptului protecţiei
sociale;
- definirea şi elucidarea principiilor generale, interramurale, ramurale şi intraramurale ale
dreptului protecţiei sociale;
- stabilirea corelaţiei dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept;
- argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate socială.
Noutatea ştiinţifică a lucrării. Elementul novator constituie pivotul oricărei cercetări
ştiinţifice, fiind indispensabil şi prezentei lucrări. Reieşind din cele specificate mai sus vizavi de
insuficienţa tratărilor doctrinare naţionale, privind principiile, obiectul şi metoda de reglementare
a dreptului protecţiei sociale, considerăm că însăşi încercarea de a prospecta ştiinţific acest tărâm
poate fi calificată drept novatoare. În acest sens, noutatea ştiinţifică a lucrării constă în faptul că
pentru prima dată în literatura de specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o
încercare de a realiza o cercetare teoretică atât de minuţioasă a conceptelor de „protecţie socială‖
– „securitate socială‖, în scopul evidenţierii legăturii „întreg‖ – „parte‖ între aceste noţiuni şi de
a argumenta necesitatea redenumirii ramurii dreptului protecţiei sociale în dreptul securităţii
sociale.
Realizarea unei periodizări a evoluţiei sistemului de asigurare socială moldovenesc;
propunerea definiţiilor proprii conceptelor „risc social,‖ „protecţie socială‖, „securitate socială‖,
„dreptul securităţii sociale‖ etc.; prezentarea detaliată a conţinutului şi definirea funcţiilor
protecţiei sociale; realizarea unei clasificări personale a riscurilor sociale etc. constituie încercări
novatoare în domeniu.
Mai mult decât atât, lucrarea apare însoţită periodic de critici asupra unor prevederi legale
şi exprimă ideile personalizate ale autorului, privind oportunitatea sistematizării legislaţiei în
domeniu, prin adoptarea unui Cod de securitate socială.
12
Importanța teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Relevăm semnificaţia
bidimensională a tezei.
Semnificaţia epistemologică a lucrării rezidă în abordarea şi cercetarea ştiinţifică a
criteriilor de structurare a dreptului protecţiei sociale în cadrul sistemului dreptului moldovenesc.
Semnificaţia praxiologică a tezei rezultă din abordarea aspectelor practice ale funcţiilor şi
principiilor dreptului protecţiei sociale în scopul reliefării implicaţiilor acestora în procesele
legiferării şi aplicării dreptului de către organele competente. Concluziile şi propunerile de lege
ferenda pot fi de un real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării
legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova.
Studiul în domeniul protecţiei sociale nu este consumat, de aceea consideraţiile concluzive
pot fi dezvoltate cu succes de doctrina juridică. Teza constituie o contribuţie modestă la
îmbogăţirea literaturii naţionale de specialitate, căutându-şi potenţialii cititori în rândurile
teoreticienilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, practicienilor.
Aprobarea rezultatelor obţinute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Dreptul Muncii
a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, unde a fost discutată şi recomandată
spre susţinere.
De asemenea, rezultatele investigaţiilor ştiinţifice au fost expuse şi aprobate în cadrul
şedinţelor Catedrelor Drept Public şi Privat a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat „Alecu
Russo‖ din Bălţi. Materialele cercetărilor efectuate, unele concluzii şi recomandări ale
investigaţiilor şi-au găsit reflectare 12 publicaţii științifice, publicate în materialele conferințelor
(naționale și internaționale) și în reviste de specialitate.
Sumarul compartimentelot tezei. Teza este structurată în patru capitole, succedate logic
şi organic; introducerea ca iniţiere în studiu; încheierea ce inserează concluzii şi recomandări;
anexele în funcţie de suport explicativ-ilustrativ al prevederilor principale ale tezei; bibliografia
în funcţie de suport documentar şi doctrinar al lucrării; adnotarea; cuvintele-cheie ale lucrării şi
lista abrevierilor utilizate.
În Introducere se argumentează actualitatea temei şi gradul de investigare a acesteia, se
enunță scopurile şi obiectivele tezei, se stabileşte noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, se
elucidează semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării, se face referire la aprobarea
rezultatelor obţinute.
Capitolul 1 intitulat „Problematica autonomiei și situării dreptului protecției sociale în
sistemul dreptului: analize și opinii” constituie o sinteză a doctrinei de specialitate naționale și
internaționale, în care este investigat gradul de cercetare a temei.
13
În acest capitol, a fost efectuată o analiză comparativă a articolelor, monografiilor,
manualelor etc., publicate la tema tezei, în ţară şi peste hotare (Franța, România, Federația Rusă,
Ucraina), care au permis să conturăm problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare a ei; să
formulăm scopul şi obiectivele tezei.
În capitolul 2. „Protecţia socială: evoluţie, concept, conţinut şi funcţii” este prezentată
evoluţia istorică a sistemelor de protecţie socială la nivel universal şi naţional; sunt realizate
unele precizări terminologice privind conceptele de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖;
sunt clasificate şi caracterizate funcţiile protecţiei sociale şi riscurile sociale; sunt analizate
sistemele de asigurări sociale şi asistenţă socială.
Capitolul 3. „Criteriile de structurare a dreptului protecţiei sociale în sistemul de
drept al Republicii Moldova” este dedicat individualizării criteriilor de structurare a dreptului
protecţiei (securităţii) sociale, pentru a demonstra că aceasta reprezintă o ramură autonomă de
drept şi pentru a-l poziţiona în cadrul sistemului de drept.
Capitolul 4 intitulat „Locul şi perspectivele de dezvoltare a dreptului protecţiei sociale”
prezintă opiniile doctrinare referitoare la apartenenţa dreptului protecţiei sociale diviziunii
„public‖ sau „privat‖; reflectă opiniile personalizate ale autoarei referitoare la necesitatea
elaborării și adoptării unui Cod de Securitate Socială etc.
În compartimentul „Concluziile generale și recomandări” sunt expuse rezultatele
obţinute în urma cercetării; sunt prezentate avantajele şi valoarea elaborărilor propuse; este
evidențiat impactul rezultatelor obținute pentru dezvoltarea științei dreptului protecției
(securității) sociale etc.
14
1. PROBLEMATICA AUTONOMIEI ȘI SITUĂRII DREPTULUI PROTECȚIEI
SOCIALE ÎN SISTEMUL DREPTULUI: ANALIZE ȘI OPINII
1.1. Investigarea cercetărilor științifice privind evoluția, conceptul, conținutul și funcțiile
protecției sociale
Sinteza studiilor cu privire la autonomia și poziționarea dreptului protecției sociale în
sistemul dreptului necesită a fi realizată prin prisma cercetărilor naționale și internaționale.
Referindu-ne la doctrina din Republica Moldova, putem afirma cu certitudine că acest
subiect în literatura de specialitate autohtonă, își fundamentează în mare parte realizările pe
moștenirea științei juridice sovietice și nu s-a bucurat de o atenție deosebită, găsindu-și tratare
tangențial în lucrarea autorului N. Romandaș, „Dreptul protecției sociale,‖ [149, p.11-32] căruia
îi revine pionieratul în cercetarea științifică a domeniului destul de complex și controversat al
dreptului protecției sociale național.
Merită apreciere studiile la acest subiect, prezente în doctrina de specialitate din alte state,
dintre care menționăm lucrările savanților A. Ţiclea, „Dreptul securităţii sociale: curs
universitar‖ [158, p.17-45]; S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, „Dreptul securităţii sociale‖ [61,
p.16-36]; Gh. Filip, D. Mantale, S. Panti, R. Budnaru, „ Dreptul muncii şi securităţii sociale‖ [59,
p.23-35]; М.Л. Захаров, Э. Г. Тучкова, „Право социального обеспечения России‖ („Dreptul
securităţii sociale în Rusia‖) [193, p.1-181]; М.В. Лушникова, А.М. Лушников, „Курс права
социального обеспечения„ („Curs de dreptul securităţii sociale‖) [207, p.425-544]; Е.Е.
Мачульская, „Право социального обеспечения. Перспективы развития‖ („Dreptul securităţii
sociale. Perspective de dezvoltare‖) [211, p.23-67] etc., care au reprezentat un valoros material
bibliografic pentru realizarea tezei.
Un imbold pentru cercetarea acestui subiect au servit articolele doctrinarilor Gh. Brehoi
„Dreptul securității sociale, ramură autonomă de drept‖, publicat în revista Dreptul nr. 7/1994
[18, p.17-20] și М. Полупанов, „Право социального обеспечения – самостоятельная отрасль
права‖ („Dreptul securității sociale - ramură independentă de drept‖) [224, p.59-61]. Analiza
acestor articole ne-a motivat să dezvoltăm această temă prin caracterizarea criteriilor de
conturare a ramurilor de drept, pentru a scoate în relief particularitățile și individualitatea
dreptului protecției sociale.
De asemenea, ne-a cointeresat faptul că doctrina de specialitate autohtonă nu a formulat un
răspuns la întrebarea „De ce ramura de drept denumită în Republica Moldova - „dreptul
15
protecției sociale‖, este denumită în România - „dreptul securității sociale‖, în Franța - „droit de
la securité sociale‖, în Federația Rusă - „право социального обеспечения‖ etc.?‖
Un alt motiv care ne-a determinat să alegem pentru cercetare anume acest subiect este
faptul că tendințele contemporane de dezvoltare ale dreptului protecției sociale se răsfrâng
asupra naturii ramurii, justificând expansiunea acesteia din domeniul dreptului public în cea a
dreptului privat.
Am observat că, deși dreptul protecției sociale face parte din categoria ramurilor de drept
tinere, a reușit, datorită „dinamicității‖ normelor sale, să se deplaseze din sfera dreptului public
spre cea a dreptului privat. Dacă la origini nimeni nu punea la îndoială încadrarea dreptului
protecției sociale în dreptul public, atunci odată cu evoluţia instituţiilor sale lucrurile au suportat
o serie de mutații. Intenționăm pe paginile acestei lucrări să analizăm și să dezvoltăm acest
aspect, în scopul conturării și argumentării unei opinii personalizate.
Axându-ne pe motivațiile redactate anterior, considerăm această teză drept o premieră
pentru doctrina națională, deoarece până în prezent cercetări speciale și atât de complexe la acest
subiect nu există, întâlnindu-se doar careva studii cu caracter tangențial.
Cele enunţate, ne permit să formulăm problema de cercetare a prezentei lucrări din dublă
perspectivă:
primo - analiza dreptului protecției sociale în calitate de ramură autonomă din cadrul
sistemului de drept;
secundo - examinarea dreptului protecției sociale în calitate de indicator al politicii sociale.
Scopul prezentului studiu constă în investigarea teoretico-practică, a domeniului incert și
controversat al dreptului protecției sociale.
Intenționăm să vă prezentăm în această lucrare, în dependență de obiectivele conturate
anterior, o analiză detaliată a evoluției istorice a conceptelor de „protecție socială‖ și „dreptul
protecției sociale‖, să scoatem în evidență raportul între noțiunile „protecție socială‖ și
„securitate socială‖, să argumentăm independența și locul „dreptului protecției sociale‖ în cadrul
sistemului de drept etc.
În vederea atingerii finalităților enunțate, planificăm să redactăm o serie de concluzii de
ordin teoretic şi practic; să înaintăm în urma cercetărilor efectuate propuneri de lege ferenda,
care ar contribui la îmbogăţirea doctrinei de specialitate și ar indica lacunele legislative existente,
luarea în considerare a cărora ar facilita perfecţionarea legislaţiei și ar duce la armonizarea
acesteia.
În mod indiscutabil, în lipsa unor contribuții doctrinare riguroase elaborate anterior,
realizarea acestui studiu ar fi fost destul de dificilă. În acest context, în lumina obiectivelor
16
conturate, care au stat la baza întocmirii planului lucrării, vom încerca să sintetizăm publicațiile
științifice în domeniu.
Faptul că dreptul protecției sociale în calitate de ramură autonomă s-a conturat în anii '60 ai
sec al XX-lea, ne-a determinat să inițiem pentru început o incursiune istorică, care ne-ar scoate în
relief premisele apariției și evoluției acestei ramuri. Acest obiectiv am încercat să-l realizăm din
dublă perspectivă:
a.) prin prisma evoluției „sistemelor de protecție socială‖ și
b.) dezvoltării ramurii de drept „dreptul protecției sociale‖.
Prezentarea evoluției sistemelor de asistenţă socială şi asigurare socială în diferite state ale
lumii ne-a permis să reflectăm asupra metamorfozelor pe care le-au suportat aceste sisteme de la
apariţia primelor elemente asistenţiale în Roma Antică până în zilele noastre, trecând prin
„indiferenţa‖ statelor şi ajungând la perioada când organizarea şi funcţionarea acestor sisteme
constituie o direcţie prioritară a politicii statelor.
Am analizat evoluția reglementărilor în domeniul - asistenței sociale (începând cu Legea
sărăciei, emisă în anul 1536 de către Henric al VIII-lea) și asigurărilor sociale (odată cu apariția
în timpul lui Bismark a primelor acte normative privind asigurarea obligatorie de stat în caz de
boală în caz de accident de muncă; în caz de bătrâneţe şi invaliditate) și în ce mod aceste
aspecte și-au găsit implementare ulterior în legislațiile altor state și în Moldova.
În opinia noastră, cele mai reușite tratări ale evoluției istorice a asistenței și asigurărilor
sociale au realizat-o teoreticienii A. Țiclea „ Dreptul securității sociale‖ [158, p.20-22;]; Gh.
Neamţu, „Tratat de asistenţă socială‖ [119, p.120-133] ; C. Bocancea, G. Neamţu, „Elemente de
asistenţă socială‖ [14, p.59-64]; D. Buzducea „Aspecte contemporane în asistenţa socială‖ [24,
p.44-55]. În aceste lucrări autorii au reușit să scoată în relief particularitățile devenirii sistemului
de asistență socială din antichitate până în prezent; au conturat factorii ce au determinat statele să
transforme asistența socială din activitate realizată prin intermediul instituțiilor bisericești, în
direcție a politicii statului; au fost examinate premisele și etapele instituirii sistemelor de
asigurare socială și asistență socială; au analizat motivele care au determinat statele să resimtă
necesitatea elaborării și adoptării primelor reglementări internaționale în domeniu etc.
Axându-ne pe evoluția istorică a protecției sociale în Moldova, lucrările M. Bulgaru, M.
Dilion, „Concepte fundamentale ale asistenţei sociale‖ [21, p.30-60]; L. Proca, „Asistenţa socială
– instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale‖ [138, p.46-47]; N. Romandaș, „Dreptul
protecției sociale‖[149, p.11-15]; О. Быкова „Социальное обеспечение в Молдавии‖
(„Protecția socială în Moldova‖) [177, p.2-47] etc. au constituit, cu siguranță, contribuții
inestimabile pentru tratarea acestui subiect.
17
Apreciem munca depusă de acești savanți, deoarece realizarea acestei retrospective istorice
s-a dovedit a fi destul de dificilă, fiindcă s-a impus exigența delimitării spaţiilor istorice:
perioada dominaţiei Imperiului Rus; perioada interbelică (1918 - 1940, când Basarabia îşi
dezvoltă sistemul de protecţie socială în componenţa României); perioada regimului comunist
(după 1940); perioada existenţei Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (după 1991).
Pe lângă sursele doctrinare nominalizate, am examinat și un șir de acte normative, care ne-
au permis să reflectăm asupra particularităților evoluției reglementărilor din domeniul
asigurărilor și asistenței sociale moldovenești, începând cu sec. XIX și până în sec. XXI.
Printre aceste documente putem menționa: Legea regională din Basarabia privind îngrijirea
socială (1834); Decretul cu privire la subsidiile pentru familiile refugiate (1875); Decretul cu
privire la formarea comitetelor pentru acordarea locurilor de muncă veteranilor de război
(1874);1 Legea (română) privind organizarea meseriilor, creditului si asigurărilor muncitoreşti
(1912), denumită Legea Neniţescu2; Legea (română) nr.164 din 1932 privind modificarea Legii
asigurărilor sociale din 1912; Legea (română) şi regulamentul pentru înfrânarea vagabondajului
(1921); Legea (română) cu privire la ocrotirea minorilor şi femeilor (1921); Legea (română)
privind protecţia copilului (1921); Legea (română) pentru unificarea asigurărilor sociale (1933),
denumită Legea Ioaniţescu; Legea asigurărilor sociale (română) din 1938, denumită Legea
Ralea; Ordonanţa Sovietului Miniştrilor R.S.S.M. (1955); Legea R.S.S.M. cu privire la pensiile
de stat (1956); Legea nr.100 cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii orbilor din
R.S.S.M. (1962); Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii surzilor din R.S.S.M.
(1962); Legea R.S.S.M. cu privire la pensiile şi indemnizaţiile membrilor colhozurilor (1964);
Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM (1972);
Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem cu privire la mărirea pensiilor invalizilor şi familiilor
ce au pierdut întreţinătorul (1973); Constituţia U.R.S.S. (1977); Legea cu privire la asigurarea cu
pensii de stat (1990); Hotărârea Parlamentului privind aprobarea Listei nr.3 a lucrătorilor din
agricultură, ocupaţi nemijlocit de producerea producţiei agricole, cărora li se acordă drepturi la
pensie pentru limită de vârstă în condiţii avantajoase (1992); Hotărârea cu privire la pensiile
pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul învăţământului şi ocrotirii sănătăţii (1992);
Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat (1998); Decizia nr. 27/1 cu privire la
,,Programul municipal de protecţie socială a categoriilor socialmente vulnerabile dezavantajate şi
1 Emise în perioada dominației Imperiului Rus.
2 Unul din obiectivele Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (român) era de a lua măsuri de aplicare a Legii
Neniţescu şi în Basarabia. În acest scop, în Basarabia au fost constituite Case de asigurare, care au înlocuit
corporaţiile şi îndeplineau următoarele funcţii: colectau contribuţiile datorate pentru rente şi pensii pentru accidente
de muncă de patronii basarabeni, care erau încasate şi calculate de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (cu sediul
la Bucureşti) în baza tabelelor de clasificare a riscurilor.
18
de combatere a sărăciei‖(1998); Legea privind sistemul public de asigurări (1999); Hotărârea cu
privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări
sociale (2000); Legea asistenţei sociale (2003); Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului
de asistenţă socială (2005) etc.3
Raportându-ne la al doilea aspect al acestui obiectiv, dezvoltarea „dreptul protecției
sociale‖ în calitate de ramură independentă a sistemului de drept, reamintim că acesta se
desprinde de disciplina mamă - dreptul muncii - în anii '60 ai sec. XX, ca rezultat al
Simpozionului de la Praga din 1966, unde juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I. Tomeş, V.
Vergainer, au argumentat științific necesitatea delimitării raporturilor de protecție socială într-o
ramură autonomă de drept. Concepțiile expuse au fost dezvoltate de savantul sovietic V.
Andreev, numit posterior - părintele dreptului protecției sociale sovietic, care, în lucrarea „Право
социального обеспечения в СССР: правовые вопросы‖ („Dreptul securității sociale în URSS:
aspecte juridice‖) a demonstrat că obiectul dreptului protecţiei (securității) sociale este
indisolubil legat de conţinutul conceptului „protecţie (securitate) socială‖ și a propus ca
ansamblul normelor juridice, care reglementează raporturile de asigurare şi asistenţă socială să
formeze ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul securităţii sociale, iar în
Republica Moldova – de dreptul protecţiei sociale. Ulterior această lucrare a fost supusă
numeroaselor critici, iar astăzi multe dintre ipotezele expuse de V. Andreev și-au pierdut din
actualitate, dar lui îi revine meritul de a fi deschizător de drumuri pentru doctrina sovietică în
domeniu.
De asemenea, executarea acestei retrospective istorice ar fi fost imposibilă în lipsa tratării
acestui subiect în lucrările de specialitate franceze, române, ruse și moldovenești, realizate de
celebrii doctrinari J. Dupeyroux, M. Borgetto, R. Lafore, R. Ruellan, A. Țiclea, C. Tufan, S.
Ghimpu, A. Athanasiu, Gh. Neamțu, C. Bocancea, F. Mănoiu, V. Epureanu, D. Buzducea, M.
Bulgaru, M. Dilion, N. Sali, N. Romandaș, M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Lușnikova, A.
Lușnikov ș.a.
Alt obiectiv formulat constituie realizarea unor precizări terminologice referitoare la
conceptele „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖.
Faptul că în majoritatea statelor sistemul asigurărilor şi al asistenţei sociale este cunoscut
sub denumirea generică de securitate socială şi nu de protecţie socială, a condiţionat necesitatea
realizării unor precizări terminologice, pentru a evita confuziile cu care se confruntă aceste
concepte, atât în doctrină, cât şi în legislaţie.
3 Adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova.
19
Pentru atingerea acestui obiectiv am examinat definiția „protecţiei sociale‖ şi a „securităţii
sociale‖ în diferite dicţionare și enciclopedii. În conformitate cu „Dictionnaire suisse de politique
sociale‖ („Dicționarului suedez de politică socială‖) al lui P.Y. Greber și „Enciclopedia liberă
Wikipedia,‖ conceptul de „protecţie socială‖ trebuie examinat stricto şi lato sensu.
„Protecţia socială‖ utilizată stricto sensu este sinonimă cu noţiunea de securitate socială,
cuprinzând în sine asigurările şi asistenţa socială, iar în lato sensu înglobând şi protecţia muncii.
În dicţionarele şi enciclopediile prezentate (S. Tămaş, „Dicţionar politic‖; D. Ţop,
„Dicţionar de dreptul securităţii sociale‖; C. Zamfir, L. Vlăsceanu, „Dicţionar de sociologie‖;
„Cambridge Advanced Learnen‘s Dictionary‖; ‖Compact Oxford English Dictionary‖;
„Dicţionar Rubinian‖; ‖Enciclopaedia Britannica‖; „Merriam-Webster's Online Dictionary‖;
„The American Heritage. Dictionary of the English Language‖; „Большой
Энциклопедический словарь‖; „Словарь бизнес-терминов‖; ‖Финансовый словарь‖;
‖Экономический словарь‖; „Юридический словарь‖) se pledează pentru sinonimia protecţiei
sociale și securității sociale. În urma analizei definițiilor prezentate considerăm că protecția
(securitatea) socială constituie „ansamblul măsurilor de ordin legislativ, adoptate în scopul
susţinerii persoanei şi menţinerii venitului acestuia în situațiile când veniturile sau diminuat sau
cheltuielile s-au majorat în legătură cu survenirea unui risc social.‖
Analiza acestui subiect în literatura de specialitate ne permite să clasificăm doctrinarii în
două grupe:
a.) în prima grupă ar intra doctrinarii (D. Ţop, „Dicţionar de dreptul securităţii sociale‖;
C. Bocancea, G. Neamţu, „Elemente de asistenţă socială‖; М.О. Буянова, С.И. Кобзева, З.А.
Кондратьева, „Право социального обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii
sociale: auxiliar didactic‖) [161, p.101; 14, p. 176; 140, p.4-5; ], care în lucrările sale pledează
pentru relaţia de întreg-parte între noţiunile de protecție socială și securitate socială.
b.) în grupa a două vom reuni adepții sinonimiei acestor noțiuni - S. Ghimpu, A. Ţiclea,
C. Tufan, „Dreptul securităţii sociale‖; К.С. Батыгин, „Право социального обеспечения:
Учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); В.Ш. Шайхатдинов,
„Теория социального обеспечения: Юридический анализ‖ („Teoria dreptului securităţii
sociale: analiză juridică‖) [61, p.347; 173, p.7; 254, p.66] ș.a.
Analiza studiilor doctrinare enumerate ne permite să conturăm următoarele particularităţi
distinctive ale sistemelor de protecție socială:
a.) caracterul statal al raporturilor juridico-organizaţionale de distribuire a fondurilor
sociale;
20
b.) condiţiile de acordare a asigurării sau asistenţei sociale - sunt acele situaţii de risc
social, care apar expres prevăzute în legislaţie şi de care legiuitorul leagă naşterea raporturilor
de protecţie socială;
c.) beneficiarii protecţiei sunt doar acele categorii de persoane care sunt enumerate
expres în lege sau în contracte;
d.) stabilirea, pe cale legislativă, a standardelor minime şi condiţiilor de acordare a
asigurării şi asistenţei sociale; [193, p.29]
e.) scopul stabilirii garanţiilor sociale. Statul, acordând cetăţenilor o formă de asigurare
sau asistenţă socială urmăreşte anumite scopuri, care pot fi clasificate în: primare (imediate),
intermediare, finale. Deseori împrejurările condiţionează „cetăţeanul să suporte cheltuieli
materiale sau să depună anumite eforturi fizice, psihice sau morale în comparaţie cu alţi
membri ai societăţii‖, [176, p.5] de aceea scopul primar al protecţiei sociale constă în
atribuirea ajutorului material acestor categorii de cetăţeni.
Un alt obiectiv pe care ni l-am propus a fost de a elucida ce reprezintă funcţiile protecţiei
sociale, pentru a sublinia spectrul problemelor sociale cu care se confruntă şi mijloacele prin care
încearcă să le soluţioneze. Studiul realizat ne îndreptăţeşte să susţinem că prin prisma funcţiilor
trebuie analizată oportunitatea codificării legislaţiei din domeniul securităţii sociale; iar unitatea
şi corelaţia lor trebuie să constituie baza ideatică a tuturor strategiilor de reformare a sistemului
de protecţie socială. Întru realizarea cercetării subiectului de față, vom apela la literatura de
specialitate moldovenească şi rusă, întrucât funcțiile protecției sociale nu sunt examinate în
doctrina de orientare românească şi franceză.
Un rol considerabil la realizarea acestui paragraf l-au jucat următoarele lucrări: К.С.
Батыгин, „Право социального обеспечения: yчебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale:
auxiliar didactic‖); М.О. Буянова, С.И. Кобзева; З.А. Кондратьева, „Право социального
обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); В.Н.
Галаганов, „Право социального обеспечения. учеб. для студ. сред. проф. учеб. заведений‖
(„Dreptul securităţii sociale: manual pentru studenții instituțiilor de învățământ medii de
specialitate‖); Е.Н. Голенко, В.И. Ковалѐв, „Право социального обеспечения: вопросы и
ответы („Dreptul securităţii sociale: întrebări și răspunsuri‖); К.Н. Гусов, „Право социального
обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); Г.В.
Долженкова, „Право социального обеспечения: конспект лекций‖ („Dreptul securităţii
sociale: note de curs‖); В.А. Ершов, И.А. Толмачѐв, „Право социального обеспечения:
учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); М.Л. Захаров; Э.Г.
Тучкова, „Право социального обеспечения России‖ („Dreptul securităţii sociale în Rusia‖);
21
М.В. Лушникова, А.М. Лушников, „Курс права социального обеспечения‖ („Curs de
dreptul securităţii sociale‖); Е.Е. Мачульская, К.В. Добромыслов, „Право социального
обеспечения. Учебное пособие + Практикум‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic și
lucrări practice‖; А.К. Соловьева, В.В. Курочкина, „Право социального обеспечения.
Учебное пособие для вузов‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic pentru instituții‖);
Г.В. Сулейманова, „Право социального обеспечения: учебник для вузов‖ („Dreptul
securităţii sociale: manual pentru instituții‖).
Cercetarea acestor surse doctrinare ne permite să susținem că majoritatea doctrinarilor, cu
mici excepții, definesc prin funcțiile protecției sociale direcţiile principale de reglementare a
relaţiilor sociale apărute în legătură cu distribuirea fondurilor cu menire socială persoanelor
nevoiaşe.
De asemenea, ei împărtășesc viziuni asemănătoare privind clasificarea funcţiilor protecţiei
sociale (principale: economică; socială; politică; demografică şi auxiliare: de producţie, de
muncă; protectoare; organizatorică; informativă; moral-ideologică [246, p.24; 253, p.66; 180,
p.22-23]), dar au opinii diferite, referitoare la denumirea şi numărul acestora.
De aceea, în studiul pe care îl prezentăm, ne propunem să scoatem în evidență
particularitățile funcțiilor protecției sociale, încercând să analizăm diferite concepții și să
realizăm clasificări proprii.
Citându-l pe J. H. Richardson care specifică în „Economic and financial aspects of social
security‖ („Aspectele economice și financiare ale securității sociale‖) că „scopul esenţial al
securităţii sociale este acela de a garanta sprijin comunitar sau colectiv persoanelor aflate în
circumstanțe din cauza cărora sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru
subzistenţă sau îngrijire medicală de bază‖, am considerat utilă cercetarea riscurilor sociale,
pentru a reliefa rolul comunității în anihilarea urmărilor survenirii acestora.
În acest context, merită a fi accentuate opiniile expuse de doctrinarii francezi J. Doublet și
J. Lavau, care în lucrarea „Securité sociale‖ („Securitatea socială‖), menționează că „securitatea
socială constituie unul dintre obiectivele societății, care în acest scop asociază tot avutul social
unei acţiuni sistematice de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi
bătrâneţe‖.
Această idee este dezvoltată și în articolul „Социальный риск как объективная основа
социального обеспечения‖ („Riscul social în calitate de temei obiectiv al securității sociale‖)
elaborat de autoarea rusă E. Maciuliskaia [245, p.23-30].
Luând în considerație faptul că conceptul protecție (securitate) socială este indisolubil legat
de cel de risc social, am realizat o analiză științifică a acestuia, pentru ca ulterior să conturăm o
22
definiţie proprie, să evidenţiem particularităţilor distinctive şi diviziunile acestora. Pentru
realizarea acestui obiectiv am găsit importantă analiza riscurilor sociale din două perspective:
a.) reglementarea normativă;
b.) studierea în doctrina de specialitate.
Prima reglementare, pe plan internațional, a riscurilor sociale o întâlnim în Convenţia
O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime) [202, p.1055-1086], care,
în prevederile sale, enumeră evenimentele pe care le calificăm drept riscuri sociale:
- boala;
- maternitatea;
- accidentul de muncă;
- boala profesională;
- invaliditatea;
- şomajul;
- bătrâneţea;
- decesul (protecția urmașilor);
- sarcinile familiale. [158, p.17]
A. Otting în articolul „Les normes internationale du travail, ossature de la securité sociale‖
(Normele internaționale ale muncii - fundament al securității sociale), publicat în nr. 2/1993 din
„Revue international du Travail‖ („Revista internațională a muncii‖) [269] consideră că
adoptarea acestei convenţii a marcat o nouă etapă în legislaţia internaţională a securităţii sociale;
ea a introdus obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil în toate ţările lumii, indiferent
de gradul de dezvoltare economică. Convenţia respectivă este exhaustivă pentru că reuneşte într-
un instrument unic toate ramurile securităţii sociale, anterior dispersate în texte distincte; în plus,
prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul nici unei norme precedente. Ea defineşte
cele nouă ramuri ale securităţii sociale acoperind diferitele eventualităţi care împiedică salariaţii
să-şi subvenţioneze necesităţile familiilor, sau care îi obligă să facă cheltuieli suplimentare:
îngrijirile medicale, incapacitatea de muncă sau boală profesională, întreţinerea copiilor,
maternitatea, invaliditatea, decesul susţinătorului de familie. [158, p.23]
Pe plan național, riscurile sociale sunt reglementate în art.1 al Legii asistenței sociale [89]
și Legii privind sistemul public de asigurări sociale [107], prin care legiuitorul desemnează
pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale
pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social, la al cărui survenire organele de
asigurare/ asistență socială se obligă să acorde prestațiile sociale sau să presteze serviciile sociale
corespunzătoare.
23
Un interes deosebit l-a acordat riscurilor sociale William Beveridge, care în noiembrie
1942 a prezentat Parlamentului englez raportul „Asigurare socială şi servicii aliate,‖ susținând că
statul este obligat să-și protejeze cetăţenii împotriva riscurilor care se vor concretiza individual şi
care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia societăţii în care aceştia trăiesc.
Studiul doctrinar al riscurilor sociale intenționăm să-l realizăm prin contrapunerea școlilor
franceze, române și ruse de dreptul securității sociale. În acest sens, au fost examinate lucrările
științifice ale doctrinarilor francezi J.J. Dupeyroux, M. Borgetto, R. Lafore, R. Ruellan, „Droit de
la securité sociale - Dreptul securităţii sociale‖[261, p.5-7]; X. Pretot, J.J. Dupeyroux, „Droit de
la securité sociale - Dreptul securităţii sociale‖[270, p.15-30], care, în studiile prezentate,
definesc „riscul social‖ în dependenţă de cauza survenirii şi efectele produse; iar L.C. Viossat în
articolele științifice „La sécurité sociale‖ [274, p.54-67] și „Protection sociale et institutions
sociales‖ [275, p.51-56] ne atenționează asupra caracterului evolutiv al riscurilor sociale.
Referindu-ne la școala românească, putem menționa cu o deosebită considerațiune studiile
de „Dreptul securității sociale‖ ale celebrilor savanți A. Ţiclea, S. Ghimpu, C. Tufan, lucrările
cărora au constituit o valoroasă contribuție științifică pentru elaborarea secțiunii referitoare la
riscurile sociale. Opiniile expuse de acești teoreticieni ne-au permis să remarcăm că, la analiza
acestora, relevante sunt anume efectele și nu cauza producerii, trăsătură ce influențează atât
asupra caracterului, cât și asupra clasificării lor.
Importante sunt și ideile expuse în articolul „Conceptul de securitate socială‖ de către C.
Gâlcă referitoare la individualitatea, personalitatea și natura economică a riscurilor.
În viziunea noastră, cele mai valoroase studii ale riscurilor sociale în doctrina rusă le
aparțin teoreticienilor E. Maciuliskaia, C. Dobromislov, M. Lușnikov, A. Lușnikova, care au
reușit să scoată în evidență particularitățile distinctive ale riscurilor sociale și au realizat o
clasificare complexă.
Cercetările efectuate și generalizările materialului analizat ne-au determinat să definim prin
riscurile sociale - evenimentele previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează
incapacitatea temporară sau totală de muncă şi drept rezultat, diminuarea sau pierderea surselor
de venit, precum şi evenimentele care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă
sau asigurare socială.
Un alt subiect care ne-a interesat a fost studierea, din dublă perspectivă, a conceptelor de
„asistenţă socială‖ şi „asigurare socială‖:
a.) în calitate de elemente constitutive ale sistemului de protecție (securitate) socială; și
24
b.) în calitate de instituții ale dreptului protecției sociale, prezentând definițiile acestora,
evidenţiind particularităţilor acestora şi reliefând avantajele şi dezavantajele sistemelor
actuale de asigurare şi asistenţă socială.
Realizarea studiului privind asigurările sociale, ar fi fost imposibilă fără lucrările
teoreticienilor sus menționați, precum și a operelor savanților notorii H. Groutel, C. Berr, „Droit
des assurances‖; A. Casian, E. Buşmachiu, „Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi
direcţiile de dezvoltare în Republica Moldova‖; Gh. Bistriceanu, „Sistemul asigurărilor sociale
din România‖; V. Stegăroiu, „Asigurările sociale din România în contextul integrării în
structurile europene‖, C. Cace, „Asigurările sociale. Management, evoluţii şi tendinţe‖, [263,
p.12-35; 29, p.3-6; 10, p.65-67; 153, p.20-25] în care a fost studiată evoluția în timp și spațiu,
conceptul și trăsăturile asigurărilor sociale, strategia de reformare a acestui sistem, precum și
evidențiate punctele pozitive și negative ale reformei naționale în domeniu.
Referindu-ne la lucrările în domeniul asistenței sociale, evidențiem lucrările redutabililor
savanți M. Borgetto, R. Lafore, „Droit de l‘aide et de l‘action sociale‖ (‖Dreptul ajutorului și
acțiunii sociale‖); M. Bulgaru, (coord.) „Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale‖; M.
Bulgaru, N. Sali, T. Gribincea, „Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica
Moldova‖ [258, p.12-81; 22, p.41-57; 19, p.21-34], care au constituit un suport inestimabil
pentru abordarea evoluției istorice, caracterizării principiilor și particularităților sistemului de
asistență socială.
Axându-ne pe lucrări cu caracter juridic, menţionăm că asistența socială a constituit obiect
de studiu sub forma unei teze de doctor pentru doctrinarii autohtoni: E. Donos, „Sisteme de
asistenţă socială în România şi Republica Moldova. Puncte de interferenţă‖; A. Chisari,
„Reglementări juridice privind asistenţa socială a copilului şi a familiei cu copii în Republica
Moldova‖; L. Proca, „Asistenţa socială – instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale (aspect
instituţional-administrativ)‖. În cadrul acestor lucrări, autorii au supus analizei locul asistenţei
sociale în sistemul dreptului securităţii sociale, s-au referit la reglementările internaţionale în
domeniu; la dezvoltarea asistenţei sociale în România și Republica Moldova; a fost abordată
problematica asistenţei sociale acordată pe baza verificării mijloacelor, organizarea instituţională
a asistenţei sociale, autorii identificând propuneri de armonizare a sistemelor de asistenţă socială
a României şi Republicii Moldova; a fost determinată procedura de stabilire şi de acordare a
acestor prestaţii băneşti etc.
25
1.2. Sinteza materialelor științifice referitoare la poziționarea și valoarea dreptului
protecției sociale în sistemul de drept
Pentru a demonstra autonomia dreptului protecției sociale și pentru a-l situa în cadrul
sistemului dreptului, am considerat utilă individualizarea criteriilor de structurare a dreptului
protecţiei sociale. În acest sens, am apelat la opiniile specialiştilor de teoria generală a dreptului,
pentru a clarifica diferenţa dintre noţiunile sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul
dreptului. Atingerea acestui obiectiv ar fi fost imposibilă, în lipsa lucrărilor de teoria generală a
dreptului şi filosofia dreptului a reputaților autori M. Djuvara, A. Văllimărescu, R. Motica, I.
Craiovan, N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D. Claudiu Dănişor, S. Popescu, C. Stroe, B. Negru,
Gh. Avornic, D. Baltag, L. Iavici, M. Baitin, G. del Vecchio ş.a.
O atenție deosebită i-am dedicat sistemul dreptului, fiindcă obiectivul principal al acestei
cercetări este situarea dreptului protecţiei sociale în cadrul sistemului de drept. Referindu-ne la
sistemul dreptului putem deduce că el reprezintă o formaţiune logic structurată, care întruneşte
aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa, consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o
asamblare aditivă şi cantitativă de norme, instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de
divergenţe,‖ ci reprezintă o fuziune organică a acestor elemente, fiind caracterizat prin
convergenţa laturilor sale.
În viziunea doctrinarilor enumerați, sistemul dreptului constituie:
a. „un sistem integrativ - subsistem al sistemului social – prin unitatea uniformală a
componentelor sale, prin unitatea metodică de realizare, prin scopul şi voinţa unice – interesul
general şi voinţa autorităţii legiuitoare;‖ [115, p.56]
b. „un ansamblu imanent structurat, având o coerenţă organică şi un echilibru dinamic,
ansamblu care se prezintă ca un invariant calitativ, în funcţie de care orice normă se defineşte
prin raportare la întreg;‖ [85, p.102]
c.„ansamblul normelor juridice ce cuprinde relaţii fundamentale, structurale, de
principiu pentru normativitatea juridică, are o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitatea,
aplicabilitatea, exprimă interdependenţe între normele juridice, formează un tot care nu se
reduce la părţile sale componente;‖ [30, p.76]
d. „un sistem complex şi deschis care interacţionează atât cu mediul său exterior
(social), cât şi cu fiecare dintre elementele sale constitutive,‖ [136, p.213] etc.
Pentru a putea stabili locul dreptului protecției sociale în sistemul dreptului, pentru început
am analizat, prin intermediul studiilor de teoria generală a dreptului, care sunt criteriile de
individualizare a ramurilor de drept.
26
Problema care se pune este cărui criteriu trebuie să-i dăm prioritate. Majoritatea autorilor
dau prioritate criteriului obiectului reglementării juridice, considerându-l principal, deoarece este
obiectiv. Am observat însă că Gh. Boboş ne exemplifică şi situaţia când obiectul de reglementare
obține şi caracteristici subiective. Pentru a soluţiona această dilemă, vom porni de la
individualizarea fiecărui criteriu în parte, pentru a putea lua o anumită poziţie.
Prin obiectul reglementării juridice desemnăm „un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale
calitativ omogene … reglementate de norme juridice ce se referă la o ramură de drept sau alta,‖
[4, p.322] şi care căpătă în conştiinţa juridică a legislatorului formă de motivaţie juridică.
Structura obiectului de reglementare înregistrează următoarele elemente:
a) subiectele, care pot fi individuale şi colective;
b) comportamentul lor, diferite acţiuni sau inacţiuni;
c) obiectele lumii înconjurătoare (diferite bunuri sau fenomene) în legătură cu care
oamenii întră în diferite raporturi unii cu alţii şi faţă de care îşi manifestă interesul lor;
d) faptele sociale (evenimente, împrejurări), care apar în calitate de cauze nemijlocite
pentru apariţia sau stingerea relaţiilor corespunzătoare.
Analizând defințiile doctrinare ale metodei de reglementare juridică, putem deduce că
aceasta contituie:
a. „un ansamblu de posibilităţi juridice cu ajutorul cărora puterea de stat influenţează
asupra relaţiilor sociale cu scopul de a le da o dezvoltare dorită;‖ [133, p.132]
b. „căile, procedeele de interacţiune a normelor de drept care stabilesc sau determină
caracterul relaţiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor;‖ [4, p.322]
c. „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură comportamentul
necesar al participanţilor la relaţiile de drept‖ [149, p.28] etc.
Referindu-ne la principiile dreptului, putem conchide că acestea reprezintă:
a. „esenţa şi fundamentul oricărui sistem de drept;‖ [115, p.123; 244, p.219]
b. „idei de bază, reglementări şi determinări care constituie fundamentul moral şi
organizaţional al apariţiei, dezvoltării şi funcţionării dreptului;‖ [172, p.191-192]
c. „idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic care întemeiază
dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.‖ [17, p.15; 116, p.33-34]
În viziunea noastră, anume aceste trei criterii necesită de a fi utilizate în delimitarea
ramurilor de drept, deși există opinii, precum cea a lui Gh. Beleiu, care în lucrarea „Dreptul civil
român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil.‖ propune de a folosi alături
de obiectul şi metoda de reglementare în calitate de criterii principale, încă patru auxiliare:
27
principiile, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor, prin care el
consideră că se definitivează „particularizarea‖ ramurilor. [9, p.33]
Analizând doctrina de specialitate, am depistat că această idee nu și-a găsit mulți părtași și
majoritatea autorilor, în încercarea de a situa ramurile în sistemul de drept, se conduc după
următoarele criterii: obiectul şi metoda de reglementare juridică şi principii, fiindcă celelalte trei
criterii propuse de Gh. Beleiu - calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor
– derivă din primele două.
Reiterând, susținem că la baza arhitectonicii sistemului dreptului stau obiectul de
reglementare; metoda de reglementare şi principiile dreptului, prin prisma cărora, în secţiunile
următoare, am reliefat particularităţile dreptului protecţiei (securității) sociale.
Cercetarea doctrinei, ne scoate în evidență faptul că criteriile de structurare a dreptului
protecției sociale și-au găsit reflectare în lucrările de „Dreptul protecției sociale‖ elaborate de
majoritatea autorilor enumerați anterior, dar și-au găsit dezvoltare și au constitui obiect de studiu
în operele celebrilor teoreticieni: Е.Е. Мачульская, „Современные представления о предмете
права социального обеспечения‖ (Viziuni contemporane referitoare la obiectul dreptului
securității sociale‖) [214, p.47-55]; Р.И. Иванова, „Предмет и метод советского права
социального обеспечения‖ („Obiectul și metoda dreptului securității sociale sovietic‖) [196,
p.35-90]; В.М. Шайхатдинов, „Предмет и система советского права социального
обеспечения‖ („Obiectul și sistemul dreptului securității sociale sovietic‖) [253, p.3-60]; Е.В.
Субботенко, ‖Процедурные правоотношения в социальном обеспечении‖ („Raporturile
juridice procedurale de securitate socială‖) [253]; М.И. Полупанов, „Теоретические проблемы
общей части науки советского права социального обеспечения‖ („Problemele teoretice ale
părții generale a dreptului securității sociale‖) [225, p.3-27]; Д.И. Рогачев, „Метод право
социального обеспечения‖ (Metoda dreptului securității sociale) [227, p.3-26]; В.Д. Сорокин,
‖Метод правового регулирования: теоретические проблемы‖ (Metoda de reglementare a
dreptului securității sociale: probleme teoretice) [233]; С.П. Маврин, „О роли метода
правового регулирования в структурировании и развитии позитивного права‖ („Despre
rolul metodei de reglementare în structurarea și dezvoltarea dreptului pozitiv‖) [208, p.214-215].
Investigarea detaliată a lucrărilor prezentate ne scoate în evidență faptul că majoritatea au
fost elaborate în perioada sovietică, de aceea opiniile privind obiectul și metoda de reglementare
evidențiază particularitățile acestora în perioada în care au fost elaborate, iar dreptul protecției
sociale constituie una dintre cele mai „dinamice‖ ramuri de drept, fapt ce se răsfrânge, în primul
rând, asupra criteriilor de delimitare a ramurilor de drept. Din aceste considerente, obiectivul
28
principal pe care l-am conturat este scoaterea în relief a caracteristicelor actuale ale obiectului și
metodei de reglementare.
Explorarea unui vast material bibliografic, ne îndreptățește să menționăm că obiectul de
reglementare constituie criteriul primar de individualizare a ramurilor de drept și să susținem
viziunile majorității savanților, care opinează că acesta „include raporturile reglementate de
normele dreptului protecţiei sociale, născute în domeniul asigurării şi asistenţei sociale între
organele de stat şi persoanele în etate, incapabile de muncă sau alte categorii de persoane care
necesită protecţie socială‖.
Sintetizarea viziunilor din literatura de specialitate ne îndreptățește să evidenţiem
următoarele particularităţi distinctive ale raporturilor de protecţie socială:
a)natura economică a raporturilor rezultă din distribuirea fondurilor sociale, în
dependenţă de necesităţile cetăţenilor sau familiilor;
b)specificul subiectelor;
c)caracterul patrimonial al obiectului raporturilor;
d)fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de
protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind numite riscuri sociale;
e)cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în
legislaţie şi nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi;
f)modalitatea de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale.
Criteriul secund de conturare a ramurilor de drept este metoda de reglementare, care la
rândul său, de asemenea, provoacă aprige dispute doctrinare, referitoare la existenţa metodei
unice sau metodelor ramurale de reglementare a ramurilor de drept. În urma analizei realizate,
aderăm la opinia doctrinarilor S. Alekseev, A. Proţevskii, V. Iakovlev, E. Maciuliskaia, C.
Dobromîslov ş.a. ce pledează pentru teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură
de drept să aibă în arsenalul său metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând
această teorie la dreptul protecţiei sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este
una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, menținând
ponderea primelor şi propunem să fie acceptată denumirea metoda coordonării.
Plus la aceasta, au fost investigate particularităţile distinctive ale metodei dreptului
protecţiei sociale:
a)caracterul absolut al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de securitate
socială;
b) manifestarea expresă a voinţei titularului dreptului;
c)îmbinarea nivelurilor central, local şi individual de reglementare a relaţiilor sociale;
29
d) modalitatea de apărare a drepturilor subiective şi asigurarea realizării obligaţiilor. [8,
p.172-186; 261, p.114-129]
Reiterând afirmaţiile savantului R. Livşiţ conform căruia „principiile constituie
„sedimentul uscat‖, scheletul şi conţinutul materiei juridice, care este lipsită de concretizări şi
particularizări,‖ ne-am propus executarea unui studiu referitor la principiile dreptului protecţiei
sociale, în scopul definirii, clasificării şi caracterizării acestora.
Studiul efectuat ne determină să susţinem că importanţa principiilor dreptului protecţiei
sociale rezultă din următoarele:
a)exprimă esenţa legislaţiei, exteriorizând corelaţia ei cu economia şi morala;
b) determină strategia şi tendinţele de dezvoltare a sistemului protecţiei sociale şi
componentelor sale;
c)ajută la realizarea normelor dreptului protecţiei sociale şi la soluţionarea problemelor,
care nu şi-au găsit reglementare în ele;
d) asigură unitatea normelor dreptului protecţiei sociale.[46, p.24-25; 30, p.30-32; 5, p.9]
Pentru realizarea acestui obiectiv am consultat un vast material bibliografic, printre care
putem menționa lucrările doctrinarilor A. Țiclea, „Dreptul securităţii sociale: curs universitar‖;
N. Romandaș „Dreptul protecției sociale‖; Б.И. Сосна, Н.А. Горелко, „Право социального
обеспечения Республики Молдова. Учебное пособие. Законодательство‖ („Dreptul
securităţii sociale: auxiliar didactic și legislație‖) [234, p.12-20] ș.a. care în lucrările enunțate
definesc și caracterizează principiile ramurale ale dreptului protecției sociale.
Discuţiile teoretice referitoare la principiile ramurile ale dreptului securităţii sociale ne-au
inspirat să prezentăm o clasificare proprie, care ar rezulta din:
a)principiul egalităţii;
b) principiul universalităţii;
c)principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din
bugetul de stat;
d) principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la securitate socială.
Analizând principiile intraramurale ale dreptului protecției sociale am apelat la Legea
privind sistemul public de asigurări sociale, care în art.3 enumeră principiile care guvernează
sistemul public de asigurări sociale:
a.) unităţii, potrivit căreia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi
norme de drept;
30
b.) egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public - contribuabili şi
beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege;
c.) solidarităţii sociale, inter- şi intrageneraţii, conform căreia participanţii la sistemul
public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;
d.) obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la
sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor;
e.) contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza
contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, iar
drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f.) repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin sistemului public;
g.) autonomiei, potrivit căruia sistemul public se autoadministrează. [97]
Analizând Legea asistenței sociale, observăm că în art. 3, leguitorul stabilește principiile
conform cărora trebuie să se dezvolte sistemul asistenței sociale.
Principiile specifice asistenței sociale sunt:
a.) principiul recunoaşterii independenţei, autonomiei personalităţii şi respectării demnităţii
umane;
b.) universalitatea şi accesibilitatea dreptului la asistenţă socială;
c.) diversitatea formelor şi tipurilor de asistenţă socială;
d.) acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie;
e.) congruenţa prestaţiilor de asistenţă socială cu prestaţiile de asigurări sociale şi cu
salariile. [89]
Analizarea și evidențierea particularităților acestor principii a fost realizată de L. Proca, N.
Romandaş în articolul „Trăsăturile şi principiile conceptului asistenţei sociale ca politică
socială a statului‖ [150, p.41-48].
Particularităţile criteriilor prezentate, precum şi evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul
dreptului protecţiei (securității) sociale, i-au acordat acestei ramuri de drept tipicitate proprie şi o
importanţă deosebită. Elucidarea apartenenţei dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau
„privat‖, sau poate „dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat investigat în teză.
În acest scop, au fost conturate două obiective:
primo - determinarea corelaţiei normelor dreptului protecţiei sociale cu celelalte ramuri de
drept. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost analizate în paralel dreptul protecției sociale și
31
dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul procesual civil,
dreptul familiei, dreptul penal, dreptul internațional. Pentru a remarca asemănările și deosebirile
existente între aceste ramuri au fost consultate numeroase acte normative, lucrările savanților N.
Romandaș, E. Boișteanu, M. Filipova ș.a., care au fost caracterizate anterior și unde au fost
reflectate acele particularități care îi conferă fiecăreia dintre ramurile de drept enumerate
individualitate și specificitate.
secundo – poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public sau privat.
Referindu-ne la acest subiect, am apelat pe lângă lucrările de specialitate a reputaților doctrinari
enumerați anterior și la studiile savanților F. Kessler, „Droit de la protection sociale‖ („Dreptul
protecției sociale‖) [264]; J.J. Koehl, „Droit du travail et droit social‖ („Dreptul muncii și dreptul
social‖) [265]; N. Valticos, „Droit international du travail‖ („Dreptul internațional al muncii‖)
[273]; C. Wantiez, „Introduction au droit social‖ („Introducere în dreptul social‖) [276]; V.
Nistor, „Drept social european‖ („Drept social european‖) [121]; O. Ţinca, „Drept social
comunitar‖ („Dreptul social comunitar‖); М. Полупанов, „Право социального обеспечения –
самостоятельная отрасль права‖ („Dreptul securității sociale - ramură independentă de drept‖)
[224, p.59-61]; Л. Анисимов, „Трудовое и социальное право России: учебное пособие для
студентов высших учебных заведений‖ („Dreptul muncii și social al Federației Ruse: auxiliar
didactic pentru studenții instituțiilor superioare de învățământ‖) [241]; Э. Френкель, „Трудовое
и социальное право зарубежных стран: основные институты‖ („Instituțiile principale ale
dreptului muncii și social al statelor străine‖ [248]; С. Дорохин, „Деление права на публичное
и частное. Конституционно-правовой акцент‖ („Diviziunea dreptului în public și privat:
accente constituționale și juridice‖) [189]; В. Попондопуло, „Частное и публичное право как
отрасли права‖ („Dreptul public și dreptul privat ca ramuri de drept‖) [226].
Ne-a intrigat faptul că doctrina împărtășește viziuni contradictorii nu numai cu referire la
apartenența acestei ramuri dreptului public sau dreptului privat, dar și în ceea ce privește
completarea acestei dihotomii cu dreptul social, precum și argumentările privind imposibilitatea
delimitării normelor de dreptul protecției sociale de cele de dreptul muncii. Anume pentru a
clarifica care este poziția cea mai argumentată în literatura de specialitate și pentru a contura o
proprie atitudine referitoare la aceasta problemă s-a explorat o bibliografie destul de vastă.
Un alt subiect asupra căruia ne-am axat atenția în teză este cel referitor la necesitatea
elaborării unui cod de securitate socială. Adoptarea unui cod, pentru orice domeniu al dreptului
şi cu atât mai mult pentru ramurile mai recente şi mai complexe, cum este cazul dreptului
protecţiei sociale, reprezintă expresia deplinei maturizări şi a impunerii sale definitive,
deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în cel al teoriei juridice.
32
Într-adevăr, dacă în anii '60-70 ai sec. al XX-lea mulţi savanţi considerau absurdă
susţinerea tezei existenţei unui drept al securităţii sociale ca nouă disciplină de studiu şi ramură
de drept de sine stătătoare, astăzi, întrebarea care se impune este: „Ce-i de făcut pentru
dezvoltarea conţinutului, rigurozitatea prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale?‖
Exigența unui cod se impune datorită instabilității legislative, inflaţiei de reglementări,
necesității sistematizării și simplificării legislației în domeniul protecției sociale, precum și
eficientizării aplicării acesteia.
Problema adoptării unui Cod în domeniul securității sociale nu este doar una de nivel
național, ci una specifică majorității statelor europene și celor din spațiul ex-sovietic. Cea mai
mare dificultate în acest domeniu o reprezintă dinamicitatea reglementărilor în domeniu, precum
și reformarea sistemului de protecție socială. Aceste argumente le putem deduce din conținutul
următoarelor articole științifice: Е. Мачульская, „Реформа социального обеспечения и задачи
кодификации законодательства‖ („Reformarea securității sociale și problemele de codificare a
legislației‖) [212, p.201-206] și „Реформа социального обеспечения и необходимость
кодификации законодательства‖ („Reformarea securității sociale și necesitatea codificării
legislației‖) [213, p.3-18]; О. Фролов, Л. Труханович, „Подготовка социального кодекса РФ
- очередной этап кодификации Российского законодательства‖ („Elaborarea codului social
al FR - etapă a codificării legislației rusești‖) [249]; А. Чашин, „Предпосылки и
необходимость кодификации пенсионного законодательства‖ („Premisele și necisitatea
codificării legislației cu privire la pensii‖) [252, p.24-28].
Ţinând cont de tema supusă cercetării şi, în vederea realizării unui studiu complex, nu am
putut să nu scoatem în evidență faptul că, dreptul protecţiei sociale, prin excelenţa sa, constituie
forţa motrice a reformării sistemelor de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul
dintre pilonii devenirii Republicii Moldova ca „stat social.‖ Normele dreptului protecţiei sociale
exprimă „logica internă‖ a tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi anume lor le
revine sarcina de a direcţiona politica socială a statului, de aceea codificarea ramurii ar putea
simplifica şi eficientiza aceste procese.
Studiul realizat ne permite să reamintim cuvintele savantului Al. Atanasiu că protecția
socială reprezintă nu doar un sistem de instituții ale dreptului pozitiv, ci și o opțiune politică
modernă, consfințită în texte constituționale, iar fiecare stat modern „înnobilând‖ frontispiciul
politicii sale prin înscrierea acestui drept între prioritățile acțiunilor sale. [3, p.28-29]
Din aceste considerente, ultimul obiectiv, care considerăm că merită atenție este analiza
dreptului protecției sociale în calitate de indicator al politicii sociale.
33
Pentru realizarea acestui obiectiv am apelat la Rapoartele sociale anuale pentru anii 2001-
2008 elaborate de Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, care trec în revistă
caracteristicile generale ale politicilor sistemului protecţiei sociale în ansamblu şi oglindesc
realizările obţinute pe parcursul acestor ani, precum şi problemele identificate şi posibilele soluţii
în depăşirea acestora. De asemenea au fost examinate „Strategia de unificare a sistemului de
pensii‖ [154, p.1-20]; „Proiectul Legii cu privire la serviciile sociale‖; „Proiectul strategiei
privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (2009- 2012)‖ [142] etc.
Au fost consultate pentru elaborarea acestei secțiuni un șir de studii realizate de Centrul
Analitic Independent „Expert Grup‖, Centrul Independent Actuarial Informațional - Analitic,
printre care enumerăm:
Studiul „Aspectele gender ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova‖ elaborată
de V. Baskakov, E. Baskakova, E. Ivanova, E. Ballaeva, în care sunt examinate aspectele gender
ale reformării sistemului de asigurare cu pensii al Republicii Moldova; sunt studiate detaliat
asimetria agender existentă în asigurarea cu pensii a ţării, factorii principali ai formării acesteia şi
perspectivele de dezvoltare; este prezentată analiza consecinţelor majorării posibile a vârstei de
ieşire la pensie în aspect gender. În acest scop autorii au realizat expertiza legislaţiei Republicii
Moldova în domeniul de pensionare şi de muncă; s-a efectuat analiza statistică a contextului
demografic în crearea sistemului nou de pensionare; a fost evaluată influenţa situaţiei inegale a
bărbaţilor şi femeilor în domeniul ocupării forţei de muncă şi pe piaţa muncii, inclusiv în
remunerarea muncii şi folosirea întreruperilor social-utile în ocupare, asupra mărimii viitoare a
pensiilor etc. [7, p.3-94]
Lucrarea „Sistemul de pensionare al Republicii Moldova: expertiza actuarială‖ realizat de
V. Baskakov, E. Kirilova, A. Selivanova, este consacrată expertizei actuariale a sistemului de
pensionare şi analizei rezultatelor reformei de pensionare, ce se efectuează în prezent în
Republica Moldova. În studiul dat sunt prezentate prognozele de lungă durată a indicatorilor
principali financiari şi social-economici ai sistemului de pensionare, efectuate cu utilizarea
setului de modele imitative ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova; sunt prezentate
recomandările privind perfecţionarea acestuia, asigurarea viabilităţii şi stabilităţii. [8, p.3-96]
„Fezabilitatea implementării sistemului de pensii private în Republica Moldova‖, un alt
studiu elaborat de analiticul A. Lupușor, în care se argumentează necesitatea implementării unui
sistem multi-pilon de pensii, analizându-se riscurile și prognozele evoluției sistemului
redistributiv de pensii, care este la moment în țară și prezentând un set de propuneri în vederea
eficientizării sistemului de pensii național. [111, p.1-17]
34
1.3. Concluzii la capitolul 1
Reiterând judecăţile prezentate în lucrările savanților menționați, putem susține că sistemul
dreptului poate fi privit ca formaţiune logic structurată, deoarece întruneşte aşa particularităţi
cum sunt: claritatea, coerenţa, consistenţa şi completitudinea, care au la baza arhitectonicii sale
obiectul de reglementare; metoda de reglementare și principiile dreptului.
Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,
trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemul juridic este
fenomenul juridic, al sistemul dreptului – norma juridică, al sistemul legislaţiei – actul normativ.
Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social încorporează sistemul dreptului şi
sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.
Raportând sistemul dreptului la sistemul legislaţiei constatăm că el constituie „expresia
externă a sistemului dreptului, prin care obiectivează conţinutul şi structura lui internă.‖
Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de
elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării
idealului juridic al societăţii.
Din definiţa prezentată putem deduce că sistemul dreptului este:
a.) un ansamblu organizat şi logic, ce implică relaţia ,,întreg – parte‖ şi care
concretizează idealul juridic al societăţii; [120, p.380]
b.) o „unitate în diversitate‖ care organizează structura dreptului dintr-un stat.
Din aceste particularități rezultă importanţa teoretică a integrării normelor juridice în
cadrul sistemului dreptului:
a.) constituie un important ghid la îndemâna autorităţilor publice în procesul elaborării
şi perfecţionării dreptului, care evidenţiază lacunele dreptului, elimină normele căzute în
desuetitudine, contribuie la organizarea şi asigurarea concordanţei normelor juridice,
restrânge spaţiul ficţiunilor şi echilibrează hotărârile judecătoreşti;
b.) permite o mai eficientă înţelegere a materialului normativ, o interpretare a dreptului
la justa sa valoare; [115, p.57; 120, p.380]
c.) stă la baza sistematizării legislaţiei şi clasificării ştiinţelor juridice, contribuind la
cercetarea juridică. [266, p.113]
Realizarea studiului privind sistemul dreptului și a criteriilor de individualizare a ramurilor
de drept, a fost determinat de exigența delimitării acestora, care constituie o necesitate, izvorâtă
atât din raţiuni practice, cât şi teoretice. Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei
unui raport juridic concret la o ramură sau alta de drept, constituind o problemă de calificare
35
juridică a unui anumit raport de drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă
importanţă practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.
Când judecătorul este investit cu soluţionarea unui litigiu, prima întrebare căreia trebuie să
i se dea răspuns este: cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă? Numai după ce se
răspunde corect — la această întrebare se poate determina care sunt normele aplicabile acelui
caz: normele dreptului protecţiei sociale ori normele altei ramuri de drept.
Teoretic, problema delimitării dreptului protecţiei sociale faţă de celelalte ramuri de drept
este impusă de faptul că există multe asemănări (și nu numai deosebiri) între raporturile
reglementate de ramuri diferite de drept. În operaţia structurării ramurilor de drept se utilizează
diferite criterii, care se folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la delimitarea lor. În
baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice
care o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii, asigurându-i
durabilitate în timp. Nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de drept.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare din
ţară şi de peste hotare. În mod special, evidenţiem doctrina juridică din România, Franţa,
Federaţia Rusă, Republica Moldova în materia dreptului protecţiei sociale.
Cu o deosebită consideraţie pentru opiniile cercetătorilor M. Djuvara, A. Văllimărescu, R.
Motica, I. Craiovan, N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D. Claudiu Dănişor, S. Popescu, C. Stroe,
B. Negru, Gh. Avornic, D. Baltag, L. Iavici, M. Baitin, G. Del Vecchio ş.a., operele de teoria
generală a dreptului şi filosofia dreptului ale cărora au constituit un real şi nepreţuit aport la
elaborarea paragrafului referitor la sistemul dreptului.
Cercetările în domeniul protecţiei sociale au fost realizate în baza lucrărilor următorilor
autori: N. Romandaş, M. Bulgaru, M. Dilion, A. Chisari, L.Proca, S. Ghimpu, A. Ţiclea, C.
Tufan, A. Athanasiu, G. Bistriceanu, D. Ţop, C. Gâlcă, V. Nistor, O. Ţincă, E. Zamfir, C.
Zamfir, C. Bocancea, G. Neamţu, Х. Pretot, J. J. Dupeyrou, L.-C. Viossat, M. Luşnikov, A.
Luşnikova, E. Мaciuliskaia, R. Ivanova, E. Zaharov, Ă. Тucikova, M. Buianova, S.Kobzeva, Z.
Kondratieva ş.a.
În vederea elucidării specificul dreptului protecţiei sociale, au fost examinate o serie de
articole de specialitate publicate în revistele „Dreptul‖, „Revista naţională de drept‖, „Legea şi
viaţa‖, „Revista de dreptul muncii şi securităţii sociale‖, „Revista de economie teoretică şi
aplicată‖, „Administrarea publică‖, „Правоведение‖, „Государство и право‖, „Трудовое
право‖, „Социальная защита‖ ş.a.
Pentru realizarea cercetărilor a fost utilizată, de asemenea, legislaţia naţională şi cea
internaţională, drept punct de reper servind Declaraţia universală a drepturilor omului; Pactul
36
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; Carta Socială Europeană
(revizuită); Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, nr.102 cu privire la securitatea
socială (standarde minime); Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, nr.111 privind
discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei; Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene; Constituţia Republicii Moldova; Codul Muncii; Legea
asistenţei sociale; Legea privind sistemul public de asigurări sociale; Legea privind pensiile de
asigurări sociale de stat; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010; Legea cu
privire la ajutorul social; Legea pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-
2011; Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul
public de asigurări sociale etc.
Concluzionând, putem releva că, în rezultatul analizei celor mai importante lucrări
ştiinţifice din literatura de specialitate franceză, moldovenească, română, rusă etc. publicate strict
la tema noastră de doctorat, am observat că atât independența, cât și denumirea ramurii de drept -
„dreptul protecției sociale‖ nu totdeauna sunt interpretate univoc.
Din aceste considerente, studiul pe care pretindem să-l realizăm se va axa pe compararea
diferitor opinii doctrinare cu privire la „protecția socială‖ și „dreptul protecției sociale‖, precum
și la particularitățile de individualizare a ramurii în cadrul sistemului de drept.
În acest sens, pe paginile lucrării dorim să vă prezentăm o analiza detaliată a studiilor de
teoria generală a dreptului, filosofia dreptului și știința dreptului protecției sociale, în baza cărora
am structurat direcţiile principale de cercetare, am determinat scopul şi obiectivele tezei.
Pentru elaborarea acestei lucrări s-a identificat o amplă bibliografie, în special literatură de
specialitate străină, dar şi moldovenească, legislaţia în domeniu şi, bineînţeles, s-a avut în vedere
şi fructificarea experienţei proprii.
Raportându-ne la studiile de dreptul protecției sociale, putem menționa că deși există
numeroase titluri în domeniu, majoritatea lucrărilor urmăresc clarificarea sau analiza conceptului
de protecție socială într-o manieră condiţionată de contextul istoric sau caracteristicile societăţii
la momentul respectiv. Iar literatura de specialitate, care încadrează strict domeniul cercetat este
relativ restrânsă, atât pe plan internaţional, cât şi la nivel naţional.
Scopul lucrării constă în realizarea unei analize științifice comparative, teoretico-practice, a
independenței dreptului protecției sociale în calitate de ramură a sistemului de drept, precum și a
importanței acesteia în calitate de indicator al politicii statului.
Studiul pe care dorim să-l realizăm se va axa pe următoarele obiective:
37
a)analiza evoluției istorice (pe plan internaţional şi național) a sistemelor contemporane de
protecţie socială, în scopul evidenţierii etapelor de constituire a sistemelor de asistenţă şi
asigurare socială;
b) realizarea unor precizări terminologice privind conceptele „protecţie socială‖, „securitate
socială‖, „dreptul protecţiei sociale‖; reliefarea funcţiilor protecţiei sociale;
c)definirea, evidenţierea trăsăturilor definitorii şi clasificarea „riscurilor sociale‖;
d) conturarea tangenţelor şi divergenţelor între conceptele „asigurare socială‖ şi „asistenţă
socială‖;
e)realizarea unui studiu succint privind conceptul sistemului dreptului, diviziunile dreptului
şi componentele sistemului dreptului;
f)situarea „dreptului protecţiei sociale‖ în cadrul sistemului dreptului prin prisma criteriilor
de structurare a ramurilor de drept;
g) profilarea particularităţilor obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale;
h) definirea şi clasificarea raporturilor de protecţie socială;
i)conturarea caracteristicilor specifice metodei de reglementarea a dreptului protecţiei
sociale;
j)definirea şi elucidarea principiilor generale, interramurale, ramurale şi intraramurale ale
dreptului protecţiei sociale;
k) stabilirea corelaţiei dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept;
l)argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate socială.
În vederea cercetării cât mai complete a obiectului investigaţiilor, urmărind cu
perseverenţă atingerea graduală a obiectivelor enunţate anterior, am selectat metodele adecvate
de cercetare ştiinţifică.
În acest sens, baza metodologică a investigaţiilor se compune din: metoda logică (analiza
deductivă, inductivă, generalizarea, specificarea, diviziunea, clasificarea, definirea etc.), utilizată
constant pe tot parcursul tezei; metoda istorică, folosită pentru realizarea unei retrospective
istorice, privind evoluţia sistemelor de protecţie socială; metoda sistematică, indispensabilă
pentru cercetarea sistemului dreptului protecţiei sociale, actelor normative în domeniu etc.;
metoda comparativă, folosită cu incidenţă maximală în vederea stabilirii conexiunilor dintre
conceptele „protecţie socială‖, „securitate socială‖, „asigurare socială‖, „asistenţă socială‖ etc.;
metoda observaţiei, pertinentă în vederea evidenţierii locului şi rolului dreptului protecţiei
sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova.
38
2. PROTECŢIA SOCIALĂ: EVOLUŢIE, CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII
2.1. Geneza şi evoluţia sistemelor de protecţie socială
2.1.1. Constituirea sistemelor de protecţie sociale pe plan mondial
Necesitatea protecţiei sociale este o realitate la fel de veche ca și istoria umanităţii, apărută
odată cu constituirea societăţii umane din următoarele motive: în primul rând, toate
colectivităţile umane au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care, din cauze genetice,
naturale sau sociale, nu-şi puteau asigura existenţa. Acestui calificativ îi corespund „copii‖ care
„încă‖ şi „bătrânii‖ care „deja‖ sunt incapabili de muncă, precum şi persoanele afectate de
riscurile sociale cu caracter economic (şomaj, inflaţie, sărăcie). În al doilea rând, „nici o
civilizaţie nu a lipsit total de protecţie membrii aflaţi în dificultate.‖ [119, p.120]
Dreptul la securitate socială, fiind un drept de generaţia a doua, reprezintă consecinţa
logică: a transfiguraţiilor suportate de riscurile sociale prin care sunt reflectate particularităţile
formaţiunilor social - economice în care s-au profilat, [195, p.7] precum şi a concepţiilor
ideologice şi doctrinare dezvoltate de şcolile dreptului natural şi dreptului pozitiv. [207, p.567]
Vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, grupurilor şi comunităţilor aflate în
situaţii sociale problematice a constituit o preocupare exclusivă a Bisericii, statele implicându-se
în domeniul social numai pentru menţinerea statu-quo-ului social-politic. Asistenţa socială
practicată de instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru persoanele
defavorizate, începând cu apariţia creştinismului şi până în secolul al XIX-lea. Deşi au existat
unele „iniţiative asistenţiale‖, în perioada Evului Mediu şi în perioada avântului capitalist,
predestinate asistării persoanelor sărace, avându-i ca promotori pe „bogaţii ataşaţi de valorile
creştine a carităţii‖ [119, p.120] şi industriaşii convinşi că unul din factorii eficienţei economice
durabile este îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale salariaţilor.
Până la înfiinţarea Bisericii, în condiţiile comunei primitive, întreţinerea persoanelor în
etate şi incapabile de muncă se realiza în baza obiceiului. [193, p.1] Membrii bolnavi şi
incapabili de muncă erau lăsaţi să moară, deoarece omul îşi dobândea hrana cu greutate, iar
întreţinerea acestora de către comună era costisitoare. Privilegii aveau femeile însărcinate şi
copiii, fapt explicat de savanţi prin dezvoltarea instinctului de prelungire a neamului. Odată cu
apariţia focului, oamenilor în etate, li se încredinţează păstrarea acestuia; ajutarea femeilor la
prepararea hranei şi îngrijirea copiilor în schimbul protecţiei din partea comunei. În comuna
sclavagistă întreţinerea copiilor, femeilor şi bătrânilor se realiza de către familii. Copiii mai mari
erau obligaţi să-şi întreţină părinţii, iar aceştia trebuiau să aibă grijă de copiii mai mici.
39
Omenirea a încercat de-a lungul istoriei să soluţioneze problemele sociale, fapt despre care
ne mărturisesc următoarele evenimente: în anul 1750 î.Hr. în Codul regelui Hammurabi este
specificată cerinţa faţă de popor de a-i ajuta pe cei suferinzi; în 1200 î.Hr. în Israel, poporul
evreu propagă ideea că Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-i ajute pe cei săraci şi suferinzi, idee
dezvoltată ulterior prin propovăduirile lui Isus (aproximativ a.30 d. Hr.) axate pe dragostea faţă
de oameni; 500 î.Hr. în Grecia apare filantropia4 (dragoste de oameni), manifestată prin apariţia
primelor cantine şi băi publice, finanţate în baza donaţiilor; în 300 î.Hr. în China prin Analectele
lui Confucius oamenii au fost declarați fiinţe sociale, care pot spera la o formă de simpatie, drept
expresie a ajutorării celor nevoiaşi. [20, p.30]
În Roma Antică (sec. I î.e.n.) îşi găsesc sorgintea primele elemente ale asistenţei sociale,
manifestate prin adjutorium collegium create în scopul asistării păturilor mijlocii şi sărace ale
cetăţenilor liberi ai Romei. Din contul acestor colegii era finanţată asistarea persoanelor bolnave,
bătrâne şi celor care au căpătat o traumă în urma unui accident. Mijloacele financiare ale acestor
colegii erau acumulate din însăşi contul asistaţilor. Proprietarii de robi nu participau la plata
contribuţiilor, iar robii nu beneficiau de protecţie socială în caz de bătrâneţe sau imposibilitate de
muncă. Specific acestei epoci este asistarea socială a soldaţilor bătrâni şi mutilaţi, văduvelor
acestora şi copiilor orfani, care erau scutiţi de impozite şi taxe comerciale. Soldaţii în Grecia
Antică erau premiaţi cu pensii, iar în Roma Antică cu loturi de pământ.
Caracteristic perioadei comunei primitive şi sclavagiste este faptul că „prototipurile‖
protecţiei sociale nu şi-au găsit reglementare juridică. Oficializarea în anul 313, de către
împăratul roman Constantin cel Mare, a creştinismului, drept religie de stat, constituie
„imboldul‖ implicării comunităţii în misiuni sociale. Datorită acestui fapt, sub ocrotirea
împăraţilor romani (de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la Iustinian (527-565)), se
înfiinţează primele instituţii asistenţiale ca: brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în
vârstă de până la 7 ani); orfanotrofiile (orfelinatele) înfiinţate pe lângă biserici în Cezareea
Capadochiei, aproximativ în anul 400, de către Sf. Vasile cel Mare; partenocomiile (case de
adăpost pentru tinerele fete provenite din familii sărace sau din orfelinate); ghirocomiile (aziluri
pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin); societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de
voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite maladii.)
[113, p.1-4]
Evoluţia protecţiei sociale în perioada feudală a fost marcată de acţiunile asistenţiale ale
Bisericii axate pe concepţia „pozitivă‖ despre sărăcie, care „...nu era considerată o problemă, ci,
4 Filantropie, provenită de la cuvintele greceşti filos – acte de dragoste, omenie; antropos – faţă de oameni.
40
dimpotrivă, era idealizată...‖. [14, p.59] Considerând societatea „o ordine creată de Dumnezeu‖,
lumea feudală, motiva existenţa bogăţiei şi sărăciei prin următoarele argumente: a) „A te naşte şi
a trăi în sărăcie reprezintă o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte‖, [119, p.121]
apreciere rezultată din scrierile biblice. b) Sărăcia oferea posibilităţi bogaţilor de a practica
milostenia şi caritatea, fenomene care generau speranţa acestora cu privire la salvarea sufletelor.
Propagarea acestor concepţii justifica ordinea socială existentă şi absolvea statul de
responsabilităţi faţă de supuşii săi săraci, iar grija faţă de persoanele bolnave şi incapabile devine
obligaţia familiilor care munceau în gospodăriile ţărăneşti.
Singura excepţie era „asistenţa seniorală‖ prezentată sub forma unor raporturi
„contractuale‖ între seniori şi şerbi, conform cărora primii trebuiau să se îngrijească de condiţiile
de trai a şerbilor în anii când condiţiile climaterice nu permiteau obţinerea unei recolte bune.
„Asistenţa seniorală‖ constituia un prilej de practicare a milei creştine şi o modalitate de apărare
a intereselor sale economice, prin protejarea forţei de muncă. În epoca feudală, pentru prima
dată, sunt stabilite „pensii de stat‖ episcopilor, prefecţilor şi persoanelor care dovedeau merite
deosebite în faţa monarhului, care reprezentau premii şi nu constituiau formă a asigurării sociale.
Apariţia relaţiilor capitaliste a generat naşterea unei categorii noi de săraci, „deposedaţii‖5,
care completează rândurile sărăcimii orăşeneşti. Asistarea acestei categorii de săraci este pusă de
către puterea regală (stat) în sarcina Bisericii. „Mănăstirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii
întreţinute de către Biserică deveniseră reţeaua naţională de asistenţă a săracilor,
responsabilitatea cărora era de natură morală.‖ [119, p.121]
Deşi la începutul epocii moderne sărăcia nu era încă considerată o problemă socială, dar
una moral-religioasă, statul deja „intuieşte‖ necesitatea schimbării opticii interpretării creştine a
„pozitivismului mistic‖ al sărăciei. E conştientizat faptul că creşterea numărului populaţiei
sărace, aflate în căutarea unui loc de muncă, constituie un pericol pentru ordinea socială şi statul
s-a simţit dator să reacţioneze. De la „pozitivismul‖ sărăciei propagat în Evul Mediu s-a ajuns la
reprimarea sărăciei, drept rezultat al leneviei şi incriminarea acesteia în urma reformelor lui
Luther şi Calvin. În sec. XIV -XVII apar primele legiferări menite să incrimineze vagabondajul
şi cerşetoria, drept factori de instabilitate socială. Observăm că statul şi-a asumat numai asistarea
„represivă‖, necesară pentru menţinerea păcii şi statu-quo-ului, asistarea socială propriu-zisă
rămânând în sarcina Bisericii.
Primele încercări de legiferare în domeniul asistenţial apar în Anglia în sec. al XVI-lea,
care ulterior au fost reunite în Elisabethan Act (1601), prin care comunităţile au fost obligate să-
5 Oameni din mediul rural lipsiţi de pământ sau de alte mijloace materiale, care cautau în oraşe slujbă pentru a-şi
asigura subexistenţa.
41
şi asiste săracii. În anul 1536 Henric al VIII-lea emite Legea sărăciei, care stabileşte sistemul de
clasificare a oamenilor (în săraci şi bogaţi) şi instituie procedura de colectare a donaţiilor şi
distribuirea lor săracilor.
Primele forme de asistenţă socială instituite în Anglia au fost:
1) Workhouse (atelierele publice), apărute la Bristol în 1697, statutul cărora ulterior a fost
reglementat printr-o lege din 1722. Scopul atelierelor publice era de a permite săracilor,
indiferent de vârstă şi sex, de a presta o muncă în schimbul unui venit. Munca prestată în
atelierele publice urbane era foarte grea şi rău remunerată, „rolul lor fiind de a-i descuraja pe
săraci să vină la oraşe.‖ [14, p.61-63] Persoanelor care munceau în case pentru copii, pentru
invalizi ori în aziluri pentru bătrâni li se asigura minimul de existenţă, procedeu răspândit iniţial
în Anglia, apoi şi în Europa.
2) Sistemul Roundsman care presupunea întreţinerea şomerilor de către cetăţenii cu
posibilităţi materiale ai parohiei din care aceştia făceau parte.
3) Sistemul Speenhamland consta în acordarea compensaţiilor cetăţenilor cu venituri mici,
calculate în dependenţă de numărul copiilor acestora din banii publici ai parohiei. Acest sistem
era preferat de bogaţi, deoarece protecţia socială cădea în sarcina întregii comunităţi. Deşi
sistemul asistenţei comunale convenea unor întreprinzători, el limita posibilitatea creşterii
salariilor şi sporea cheltuielile publice, contravenind principiului economiei liberale şi
individualismului. Astfel, în anul 1834 prin Poor Law Act s-au reintrodus workhouses, care fiind
„dure şi disuasive constituiau singura soluţie reală în problema sărăciei.‖ [119, p.123]
4) Liga Consumatorilor, înfiinţată în Anglia (1890) cu scopul de a crea condiţii mai
avantajoase de muncă.
În condiţiile dezvoltării relaţiilor capitaliste mijloacele de existenţă sunt obținute prin
muncă pentru angajator, care cumpăra ieftin forţa de muncă fără a asigura salariatul în caz de
survenire a riscului social. Doctrina predominantă în această perioadă constă în faptul că cea mai
mare valoare a capitalismului este posibilitatea formării societăţii liberalismului economic, în
care, la baza antreprenoriatului va sta iniţiativa, munca şi protecţia fiecăruia. Societatea
„posibilităţilor egale‖ stimulează răspunderea personală a fiecăruia pentru viitorul său şi a
copiilor săi, în legătură cu care statul nu trebuie să se amestece în treburile individului şi în
nivelul său de trai. Forţa de muncă, care devenise marfă, era foarte ieftin preţuită şi salariul mizer
nu-i putea garanta bătrâneţea. Odată cu formarea clasei muncitoare problema asigurării acestora
în situaţii de risc social devine tot mai stringentă. Astfel, se constituie „case de ajutor social‖
mijloacele cărora se acumulau din contribuţiile salariaţilor şi angajatorilor. Dreptul de proprietate
asupra mijloacelor acestor case şi monopolul de gestionare le aparţinea angajatorilor, care puteau
42
mări sau micşora cuantumul contribuţiilor, pensiilor sau alocaţiilor şi puteau utiliza mijloacele
caselor în interes propriu. Pensiile achitate erau foarte mici constituind doar 1/20 din cuantumul
salariului. Deşi cuantumul plăţilor sociale era foarte mic, totuşi statul susţinea aceste „case‖,
asigurându-le garanţii juridice, deoarece funcţionarea lor scutea statul şi clasa muncitoare de
răspundere pentru inexistenţa formelor de protecţie socială a clasei muncitoare.
Începând cu sec. al XVI-lea, teologii protestanţi contestă „demnitatea morală‖ a sărăciei
acordată de creştinismul clasic, argumentând prin faptul că „sărăcia nu anunţă o glorie viitoare,
după cum practicarea milosteniei, nu este un gest de „curtoazie‖ faţă de Dumnezeu; în fapt,
justificarea omului în faţa lui Dumnezeu nu are loc prin milostenie şi caritate, ci în mod gratuit,
prin credinţă.‖ Observăm că starea socială a individului şi actele sale sunt privite nu dintr-un
orizont religios, ci dintr-o dimensiune civilă. Realizând că asistarea particulară este insuficientă
şi neeficientă, iar formele de asistenţă întreţin starea de mizerie, care favorizează viciul şi
imoralitatea, Biserica şi statul, percep sărăcia ca o problemă socială şi o ameninţare a ordinii
sociale. În aceste condiţii, apar primele instituţii specializate (spitalul public şi azilul) antrenate
în supravegherea celor mai săraci şi vicioşi indivizi.
Reacţiile sociale din Franţa secolului al XVIII-lea au condiţionat consfinţirea dreptului la
securitate socială în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi
reconfirmarea acestuia în anul 1793. Constatăm că statul este impus sub impulsul maselor
revoluţionare să se preocupe de protecţia socială a cetăţenilor săi, iar contradicţiile dintre forţa de
muncă şi capital apărute în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care ameninţau cu o nouă explozie
socială, n-a permis statului capitalist să ocupe mult timp poziţia neamestecului în „libertatea
individului‖. [158, p.22]
Liberalismul economic a dus la crearea industriei moderne cu multitudinea de fenomene
politice şi sociale care însoţesc dezvoltarea producţiei, de exemplu, apariţia clasei muncitoare.
Dezvoltarea industriei constructoare de maşini a dus la mărirea accidentelor de muncă şi ca
rezultat a numărului invalizilor, a condiţionat adoptarea legilor cu privire la răspunderea
angajatorului pentru accidente de muncă.
Saint-Simon (1760-1825) către sfârşitul sec. al XVIII-lea împreună cu discipolii săi sunt
primii care îşi îndreaptă activitatea spre cercetarea mizeriei omeneşti, şi mai ales a muncitorilor.
Robert Owen (1771-1858), ajuns director al fabricii New Zanork, a elaborat un plan
filantropic de ameliorare a condiţiilor de trai ale salariaţilor. Deşi învăţătura lui Owen purta un
caracter utopic, ea a avut o mare importanţă în procesul de luminare a maselor muncitoare. Mai
târziu, în jumătatea a doua a sec. al XIX-lea, patronii din unele domenii industriale fac unele
încercări cu scopul de a asigura lucrătorii împotriva unor riscuri care îi ameninţă în exercitarea
43
muncii. Însă aceste tentative aveau multe neajunsuri: lipsa normelor întemeiate ştiinţific; rolul lor
limitat; ajutorul acordat incorect. [149, p.11]
Prima schemă de asigurări sociale, totuşi, a fost înfiinţată de Germania, în 1883, al cărui
principiu, se baza pe experienţa şi rezultatele a trei precedente. Întâiul precedent a fost cel al
vechiului sistem axat pe colectarea taxelor, în cadrul unei bresle, într-un fond pe care fiecare
membru al acelei activităţi, era obligat să contribuie la anumite intervale de timp; fonduri ce erau
colectate cu scopul asigurării pentru plata spitalizării, pentru hrană, pentru vârstnici şi pentru
unele cheltuieli de înmormântare. A doua etapă ce a precedat constituirea sistemului de asigurări
sociale a reprezentat-o introducerea în anul 1810 în Prusia a asigurării obligatorii a
meşteşugarilor în vederea beneficierii de îngrijiri medicale în caz de îmbolnăvire. În sfârşit,
ultima etapă a reprezentat-o obligativitatea impusă prin lege, a celor ce angajau, pentru plata
unor despăgubiri pentru accidente din cauza neglijenţei acestora. [25, p.24]
Implicarea statului în crearea sistemului de asigurări sociale se realizează pentru prima dată
în Germania în perioada conducerii lui Bismark, unde apare prima legiferare a asigurărilor
sociale ca instituţie de stat (Legea cu privire la asigurarea obligatorie de stat în caz de boală -
1883; Legea cu privire la asigurare în caz de accident de muncă - 1883); Legea cu privire la
asigurarea obligatorie de stat în caz de bătrâneţe şi invaliditate - 1889), [193, p.5] acte reunite
ulterior prin Codul asigurărilor sociale (1911). [261, p.27]
Modelul german a fost preluat de statele europene: Austria (1888), Norvegia (1894),
Anglia (1897), Franţa (1898), Rusia (1903), România (1912) etc., [165, p.81] care elaborează şi
aprobă legi prin care consacră drepturi de securitate socială. Principiul sistemului german de
asigurări sociale dezvoltat de aceste state prevedea acordarea de beneficii muncitorilor pe
perioada pierderii capacităţii de muncă şi plata tratamentului medical pentru unitatea
spitalicească de o anumită contribuţie a fiecărui membru, denumită şi plată „per capita.” [153,
p.12]
Specificul asigurărilor sociale în Marea Britanie de la începutul secolului al XX-lea constă
în asigurarea persoanelor de peste 70 de ani cu un venit minim, sub formă de pensie bazată pe un
sistem noncontributiv şi testarea mijloacelor. Aparent aceste obiective erau îndreptate spre
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, ale căror drepturi sociale nu erau îmbunătăţite,
deoarece beneficierea de drepturile economice erau condiţionate de unele obligaţii concis
stipulate de legislaţie, printre care obligativitatea indivizilor de a participa pe piaţa muncii şi de a
contribui la fondurile de asigurări sociale.
Introducerea şi adaptarea principiilor asigurărilor sociale oriunde, au fost precedate de o
serie întreagă de dezbateri pro şi contra între cei ce preferau sistemul voluntar de asigurare şi cei
44
care susţineau un sistem public obligatoriu. Din aceste considerente, Marea Britanie a adoptat
(1911) o schemă obligatorie de asigurări pentru sănătate, dezvoltând-o treptat până spre sfârşitul
anilor ‘50 ai secolului trecut. Practic după anul 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid
asimilate în ţările europene. Ca un impuls al valului mare al industrializării, schemele publice de
asigurări sociale s-au extins cu repeziciune, din acest punct de vedere, nu numai în Europa, ci
asistăm la o dezvoltare rapidă şi în ţările de pe continentul american şi în special în America
Latină, a unor planuri de asigurări sociale complet adaptate propriilor principii ce erau canalizate
în special pe acordarea unor alocaţii de tip familial.
În SUA, pentru prima dată, a fost utilizat termenul de securitate socială, ca titlu al unei legi
votate de Congres – Social Security Act din 14 august 1935, prin care s-a introdus un program
naţional de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală şi locală. Astfel,
programele federale de asigurări sociale dezvoltate după acest an au fost în număr de trei:
beneficiile în caz de retragere de pe piaţa muncii şi pentru urmaşi; îngrijire medicală pentru
persoanele în vârstă şi asigurarea împotriva handicapului. Deşi termenul de securitate socială a
apărut pentru prima dată într-o lege americană, ideea de securitate socială este contemporană cu
naşterea drepturilor omului. În opinia lui W. Beveridge noua lege americană de securitate socială
din 1935, era considerată un efort în lupta pentru înfruntarea în bloc a nevoii de societate şi de a-i
asigura un concurs de soluţii coordonate. [261, p.189] Apărută în anii puternicii recesiuni,
această lege, nu a furnizat doar sprijin financiar din partea guvernului sau asistenţă pentru
vârstnici şi persoane cu probleme de dizabilitate, ci introducea scheme federale pentru asigurări
de pensie sau şomaj, precum şi alocaţii financiare din partea statului pentru cei care au pierdut
locurile de muncă din domeniul public şi care erau incluşi în schemele de asigurări pentru şomaj.
Ideea eliminării statului de provenienţă, apare, totuşi, pentru prima dată în Noua Zeelandă
în 1938, prin introducerea pensiei universale, fără existenţa testării mijloacelor, care se adresa
persoanelor care au împlinit 65 de ani, nefiind condiţionată de origine, ci de rezidenţă, fiind
deschisă oricărei persoane care a contribuit cu o parte din venitul propriu drept contribuţie la
sistemul de securitate. [153, p.13]
Schimbarea opticii în analiza problemelor societăţii industriale şi înfiinţarea Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (1919) au dat un nou impuls dreptului la muncă şi securitate socială. Iar
Marea criză economică din America şi Europa (1929-1933) a accentuat încă odată necesitatea
intervenţiei comunităţii internaţionale în mecanismul economiei liberale şi influenţei asupra
„consumului prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei de dobânzi şi prin sporirea cheltuielilor
de stat, mai ales în domenii neproductive‖, [165, p.131] cum ar fi lucrările publice şi securitatea
socială. Astfel, s-a conturat concepţia conform căreia problemele de muncă şi sociale nu sunt
45
subiecte de interes exclusiv naţional, dar global. În primii ani de activitate, OIM a adoptat un şir
de convenţii în materie: Convenţia nr.3/1919 asupra protecţia maternităţii; Convenţia
nr.12/1921 privind acordarea ajutoarelor în caz de accidente de muncă agricultorilor;
Convenţia nr.17/1925 privind acordarea ajutoarelor în caz de accidente de muncă persoanelor
ce activează în domeniul industrial; Convenţia nr.18/1925 privind ajutoarele în caz de boală
profesională persoanelor ce activează în domeniul industrial; Convenţia nr.35/1933 privind
asigurările de bătrâneţe în domeniul industrial; Convenţia nr.36/1933 privind asigurările de
bătrâneţe în agricultură; Convenţia nr.37/1933 privind asigurările de invaliditate în domeniul
industrial; Convenţia nr.38/1933 privind asigurările de invaliditate în agricultură; Convenţia
nr.39/1933 privind asigurarea persoanelor care şi-au pierdut întreţinătorul ce activa în
domeniul industrial; Convenţia nr.40/1933 privind asigurarea persoanelor care şi-au pierdut
întreţinătorul ce activa în domeniul industrial; Convenţia nr.44/1934 referitoare la şomaj etc.,
astfel fiind create primele standarde minime în acest domeniu.
Anii ‗30 înregistrează reformarea doctrinei liberale clasice a laissez-faire-ului şi afirmarea
curentului neoliberalism, susţinut în Europa de John Maynard Keynes, iar în SUA de politica
New Deal a preşedintelui Roosevelt, care constituie fundamentul teoretic al statului bunăstării
(Welfare State) şi utilizează pentru prima în Social Security Act termenul - securitate socială.
Paralel cu evoluţia sistemelor de protecţie socială occidentale către „statul providenţă‖ s-au
dezvoltat şi sistemele comuniste de protecţie socială, caracterizate prin următoarele
particularităţi: principala sursă de venit constituia salariul, veniturile provenite din activităţi
proprii şi pe baza proprietăţii erau nesemnificative; uniformizarea economică a cetăţenilor
rezulta din raportul dintre salariul minim şi maxim; inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa
„şomajului mascat‖) făcea inutilă asigurarea de şomaj; generalizarea sistemului de pensii şi
alocaţii; educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru toată populaţia.
Drept rezultat al acestui mod quasi-universal de protecţie socială şi de realizare pe diferite
căi a unei egalităţi sociale, nevoia de securitate socială fondată pe testarea mijloacelor
individuale era foarte redusă, conturându-se preferinţa ridicată pentru sporirea părţii bunăstării
colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale. [165, p. 46-47]
Spre deosebire de statele socialiste, „statele bunăstării‖ fondate pe economie de piaţă pun
accentul pe colectarea prin diferite activităţi a resurselor necesare pentru asigurarea populaţiei în
situaţii de risc social. Aceste activităţi se împart în două mari categorii: a) gestionarea bunurilor
indivizibile şi serviciilor generale în: mod indirect (protejarea mediului ambiant, investiţii de
utilitate publică etc.) şi nemijlocit (servicii de sănătate, învăţământ gratuit etc.); b) transferurile
46
sociale, adică redistribuirea unor venituri din bugetele naţionale în folosul persoanelor aflate în
situaţii de risc social prin sistemele de asigurări sociale sau asistenţă socială.
Criza economică a anilor ‗70 a condus la „privatizarea statului social‖ [119, p.123] prin
care au fost concesionate unele servicii publice către firme private, încurajarea asigurărilor
private etc. Aceasta a generat naşterea în SUA a unui curent nou de gândire socială, reprezentat
de John Naisbitt, care punea accent pe microeconomia autoajutorării şi scoaterea individului de
sub tutela statului. Faptul cum se va contura dreptul la securitate socială în urma crizei actuale
globale, ne-o va arăta timpul.
Creionat iniţial prin legiferări naţionale, apoi prin Carta Atlanticului6, Declaraţia de la
Philadelphia7, Carta Naţiunilor Unite
8, dreptul la securitate socială, a devenit prin consacrarea
în art.22 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului un standard recomandabil de realizat pe
plan intern. Crearea obligaţiilor pozitive în sarcina statelor membre ale ONU, privind
implementarea standardelor minime în domeniul securităţii sociale, s-a realizat prin adoptarea
Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale [130] care în art.9
recunoaşte „dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale;‖
Convenţiei O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime), [202] ce
defineşte securitatea socială drept „protecţia pe care societatea o asigură membrilor săi printr-o
serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de natură economică şi socială, care altfel ar fi
cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a câştigurilor din cauza bolii, maternităţii,
accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei
medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu copii.‖
Biroul Internaţional al Muncii caracterizează securitatea socială drept „protecţie pe care
societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei
economice şi sociale, care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere a câştigurilor datorită bolii,
maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi
acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii‖, [61, p.2] iar în raportul În
secolul al XXI-lea: Dezvoltarea securităţii sociale aceasta este prezentată drept răspuns la nevoia
acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia.
6 Semnată de Roosvelt şi Churchill la 12.08.1941, care în pct.5 prevede necesitatea stabilirii colaborării între toate
naţiunile în domeniul economic, cu scopul de a asigura cele mai bune condiţii de muncă, o situaţie economică mai
favorabilă şi securitatea socială. 7 Adoptată la 10 mai 1944 la a 28-a Conferinţă Internaţională a Muncii.
8 Semnată la Conferinţa de la San Francisco din 26 iunie 1945 şi care prin art. 55 prescrie misiunea Naţiunilor Unite
de a asigura progresul economic şi social prin rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,
al sănătăţii și al altor probleme conexe.
47
Pe plan european, dreptul la securitate socială îşi găsise exprimare prin Carta Socială
Europeană (revizuită),[28] Codul european de securitate socială şi Protocolul său adiţional,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. [27]
Evoluția asistenței sociale în România. Experienţa diferitor ţări privind constituirea
„statului bunăstării‖ a servit drept model pentru evoluţia protecţiei sociale în România.
„Prototipurile‖ asistenţei sociale în România s-au dezvoltat sub forma unor acţiuni
caritabile şi filantropice, cu un caracter profund religios, practicate de mănăstiri. [113, p.4-6]
Primele instituţii asistenţiale au fost aşa-zisele „bolniţe‖ apărute în secolul al XIII-lea pe
lângă mănăstiri şi care constituiau aziluri pentru bolnavii săraci şi pentru invalizi.
În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, a fondat „ospiciul de mizeri‖ de la Măţăul de Jos de
lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor, ologilor şi altor „mizeri‖.
Negru Vodă, în secolul al XVI-lea, la Bucureşti, în mlaştina Dâmboviţei, sub dealul
Mitropoliei, înfiinţează cele mai cunoscute aşezări de asistenţă socială sub denumirea de
„calicii‖, unde asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din încasările vamale, din taxele de divorţ
şi din „cutia milelor.‖
În anul 1704, prin intermediul „Fondaţiei Clocea‖, Mihai Cantacuzino şi clucerul Colţea
construiesc o mănăstire şi primul spital din Ţara Românească, cu o capacitate de 24 de paturi.
În 1775, Alexandru Ipsilante înfiinţează un azil spital pentru copii „Orfanotrofion,‖
veniturile pentru întreţinerea lui surveneau din dările bisericeşti şi unele cote benevole de
participare a populaţiei, menite pentru ajutorarea copiilor săraci.
În perioada 1780-1785, Alexandru Mavrocordat înfiinţează în Moldova instituţia cu
caracter umanitar „Casa Milei,‖ iar Mihai Şuţu, în Muntenia, „Cutia Milelor,‖ care depindea de
„Obşteasca Epitropie‖, ocupându-se de acordarea serviciilor medicale şi de orfanoterapie [24,
p.44], iar în 1793 este instituit postul de medic-şef al oraşului, care avea ca principală
preocupaţie îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. [165, p. 238-246]
Până la Regulamentul Organic din 1831 măsurile de ordin general pe linie de asistenţă
socială au constat în aplicarea celor câtorva precepte conţinute în pravile. Nu exista nici o
organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar protecţia mamei şi a copilului începe prin
organizaţiile religioase. În capitolul 8 al Regulamentului Organic al Valahiei se stabileşte o
reglementare a unităţilor de asistenţa socială existente la acea dată: Institutul copiilor sărmani,
Casa de ajutorare a săracilor, sprijinite de Biserică prin logofătul bisericesc. Abia în 1881 în
cadrul Primăriei Capitalei a fost înfiinţat un serviciu de asistenţă socială.
În 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu instituţiile bisericeşti, contribuie la zidirea unui
aşezământ de fete orfane, „Azilul Elena Doamna‖, situat lângă Palatul Cotroceni din Bucureşti
48
(de la 100 de locuri capacitatea creşte la 400 locuri). În acest azil exista o şcoală primară şi mai
multe ateliere şcolare în care se instruiau fetele asistate şi care la vârsta de 16-18 ani erau
repartizate să lucreze în anumite unităţi sau familii cu posibilităţi materiale bune. [27, p.44]
În anul 1864, generalul Kiseleff înfiinţează „Eforia caselor făcătoare de bine şi folos
obştesc‖, aflată în subordinea Departamentului bisericesc. Sub egida Eforiei funcţiona Casa
copiilor sărmani, unde copiii se creşteau cu doici şi personal medical de specialitate. [20, p.37]
Treptat, activităţile de ocrotire socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub forma
unor măsuri reglementate prin acte normative, finanţate din bugetul public, în cadrul unor
instituţii specializate. Intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe
odată cu crearea în 1920 a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, unde funcţiona
Direcţia Asistenţei Sociale [20, p.39] (Direcţia Ocrotirilor Sociale), [61, p.349] în subordinea
căreia activau trei servicii (Serviciul ocrotirii familiei, Serviciul ocrotirii mamei şi copilului şi
Serviciul asistenţei sociale), sarcina cărora era coordonarea naţională, metodologică şi
profesională a întregii activităţi de asistenţă.
Un alt moment important pentru evoluţia asistenţei sociale a fost înfiinţarea în 1941 a
Comitetului Municipal Bucureşti, în cadrul Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale,
principala sarcină a căruia era asistarea familiilor. [61, p.349]
Începând cu anul 1923 în România apar legi ce reglementează sistemul de asistenţă socială.
În aceste sens, reamintim Legea sanitară şi de ocrotire socială (1930), Legea serviciului social
(1930) etc.
În opinia teoreticianului Buzducea D., perioada anilor 1945-1989 este o perioadă critică
pentru asistenţa socială din România, deoarece regimul comunist pornind de la premise false
susţinea că „statul comunist nu se confruntă cu probleme sociale.‖ [27, p.45-46]
Această perioadă a fost marcată de elaborarea a numeroase acte normative ce reglementau
un spectru restrâns de prestaţii şi condiţionau acordarea acestora în dependenţă de calitatea de
pensionar sau, în general, de asigurat în sistemul asigurărilor sociale de stat. Observăm că
obiectivele acesteia se bazau pe valori care promovau dependenţa individului faţă de stat şi
acordau prioritate dezvoltării forţei de muncă, precum şi sprijinirea politicii statului de creştere a
natalităţii.
Pentru a caracteriza perioada pe care o analizăm, este necesar să menţionăm că în anul
1947 se înfiinţează două ministere, care până atunci funcţionau împreună, şi anume Ministerul
Sănătăţii şi Ministerul Muncii. Prin Decretul nr. 149/1948, problemele de muncă şi asistenţă
socială se organizează de Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale.
49
Apoi, prin Decretul nr. 75/1951, o serie de probleme ce vizau asistenţa socială au fost
trecute de la Ministerul Muncii la alte ministere. Astfel, casele de copii şi şcolile elementare de
deficienţi au trecut la Ministerul învăţământului, problemele reeducării copiilor cu tulburări de
comportament au trecut la Ministerul de Interne, iar problema ucenicilor şi a forţelor de muncă a
trecut la Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă.
De asemenea, problemele de asistenţă socială au fost trecute de la Ministerul Sănătăţii la
Ministerul Muncii în baza H.C.M. nr. 226/1968. Astfel că acest din urmă minister în domeniul
asistenţei sociale avea următoarele atribuţii: coordonarea şi controlul activităţii de asistenţă
socială; înfiinţarea şi organizarea unităţilor de asistenţă socială; coordonarea învăţământului
special; îndrumarea şi coordonarea activităţii privind stabilirea şi plata alocaţiei de stat pentru
copii şi acordarea de ajutoare; sprijinirea asociaţiilor de invalizi şi a caselor de ajutor reciproc ale
pensionarilor. [61, p.350-351]
Doctrinarii Zamfir E. şi Zamfir C. menţionează că asistenţa socială românească în timpul
regimului comunist avea o pondere; extrem de redusă, având un caracter pasiv şi birocratic, iar
asistenţa socială calitativă personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor urgente, a fost
practic desfiinţată. Se consideră totodată că asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul
instituţionalizat pentru bătrâni, persoane cu dizabilităţi, bolnavi cronici somatici sau
neuropsihici, copii în situaţii speciale. Foarte adesea însă, aceste instituţii nu reuşeau să asigure
standardele minime de viaţă. [165, p.103-104]
În viziunea lui Athanasiu A., asistenţa socială în această perioadă se referea la următoarele
obiective: creşterea natalităţii; asigurarea unui minim de îngrijire în instituţii de asistenţă socială
pentru bătrânii pensionari şi nepensionari; acordarea unui ajutor bănesc sau în natură persoanelor
incapabile de muncă, fără venituri proprii şi susţinători legali; îngrijirea în instituţii de ocrotire
sau în familii substitutive a minorilor aflaţi în situaţii deosebite, prevăzute de lege. [3, p.183]
Specialişti din cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale al României consideră că
specific acestei perioade era asistenţa socială centralizată, acordată în special bătrânilor,
persoanelor cu dizabilităţi şi minorilor aflaţi în situaţii deosebite prin instituţionalizarea acestora
în centre închise şi izolate, cu condiţii de trai modeste. Principala prestaţie socială pentru aceste
categorii de persoane inapte de muncă se limita la ajutor ocazional în bani, în cuantum mult
redus faţă de nevoi, iar pentru susţinerea natalităţii, mamele cu mai mulţi copii beneficiau de un
ajutor lunar în bani pe toată viaţa. [61, p.350-351]
Începând cu anul 1990, obiectivele programelor de asistenţă socială din România au fost
centrate pe înlăturarea măsurilor restrictive din legislaţie şi practică, astfel încât să fie reflectate
valorile unei societăţi democratice.
50
În acest sens, au fost modificate prin Decretul-Lege nr. 70/1990 unele prevederi
inechitabile privind acordarea alocaţiei de stat pentru copii, a protezelor, a ajutoarelor băneşti
pentru persoanele incapabile de muncă, a contribuţiilor de întreţinere în unele unităţi de asistenţă
socială, şi s-a asigurat creşterea cuantumului alocaţiei de întreţinere pentru minorii ocrotiţi prin
plasament familial şi încredinţare. Această perioadă este marcată prin reformarea cadrului juridic
şi administrativ; privind dezvoltarea şi diversificarea serviciilor acordate prin cantinele de ajutor
social; prin adoptarea actelor normative ce reglementau situaţia persoanelor cu dizabilităţi; prin
dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu organizaţiile neguvernamentale şi cu organismele
internaţionale. [148, p.33]
Printre cele mai importante realizări din această perioadă sunt: aderarea la Convenţia
Internaţională privind drepturile copilului (1990); iniţierea şi dezvoltarea în colaborare cu
organizaţiile: Asociaţia pentru Orfelinate din România, Red Barnet - Danemarca, Hoit
International, Salvaţi Copiii a programelor de plasament familial al minorilor aflaţi în situaţii
deosebite, în judeţele Braşov, Arad, Timiş şi Prahova, Dolj, Vrancea, municipiul Bucureşti,
Constanţa; în colaborare cu Asociaţia Franceză „Equilibre‖ şi Organizaţia Română Salvaţi
Copiii, înfiinţarea Centrului Social pentru minori în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale, ca instituţie pilot pentru readaptarea socială a minorilor aflaţi în situaţii deosebite; în
colaborare cu experţii Băncii Mondiale, s-a trecut la organizarea a patru oficii de asistenţă
socială pilot (Hunedoara, Bucureşti, Călăraşi şi Botoşani); elaborarea a trei proiecte pentru
înfiinţarea de cămine pentru pensionari, cu funcţionalitate multiplă şi modernă, în judeţele Alba,
Hunedoara şi Braşov; colaborarea permanentă cu organizaţiile şi asociaţiile internaţionale sau
autohtone în vederea diversificării şi modernizării serviciilor de ocrotire şi asistenţă socială a
copiilor, familiilor şi vârstnicilor aflaţi în situaţii de risc socio-economic. [61, p.352]
În primii ani de după 1989, asistenţa socială a continuat să se realizeze centralizat, fără
suficientă eficienţă şi în condiţii de marginalizare socială a persoanelor şi familiilor social
vulnerabile. Totuşi, în acest interval s-au făcut primii paşi în direcţia reformării sistemului de
asistenţă socială. Au fost reînfiinţate colegiile de asistenţă socială. După anul 1991 au fost create
patru colegii. A fost înfiinţat Centrul Social de Primire Minori din Bucureşti.
Anul 1993 aduce o orientare nouă în politica socială, de natură să asigure sprijin
persoanelor singure şi familiilor care întâmpină condiţii de trai dificile şi pe care nu le pot depăşi
prin propriile mijloace. S-a asigurat universalizarea dreptului la alocaţia de stat pentru copii, prin
acordarea, începând cu luna octombrie 1993, a unei alocaţii lunare în bani, indexabilă, de acest
drept beneficiind circa cinci milioane de copii.
51
Un loc important îl deţine politica de susţinere materială a familiilor lipsite de venituri, sau
cu venituri mici. În acest sens, de la 1 august 1995 se aplică Legea nr. 67/1995, privind ajutorul
social, potrivit căreia toate familiile care realizează venituri lunare mai mici decât veniturile
stabilite prin lege, primesc sprijin material. [61, p.352]
Evoluția asigurărilor sociale în România. Momentul de început în istoricul asigurărilor
sociale din România constă în organizarea, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a
primelor asociaţii de întrajutorare, care au apărut în diferite centre muncitoreşti. Tot în această
perioadă iau fiinţă primele asociaţii şi cluburi muncitoreşti, ca de exemplu Asociaţia generală a
tuturor lucrătorilor din România, organizată în anul 1872. Alte organizaţii înfiinţate ulterior
prevedeau în statutele lor forme de asigurare materială în caz de boală, infirmităţi corporale,
deces, lipsă de lucru pentru asociaţi şi urmaşii acestora.
Ideea instituţionalizării asigurărilor sociale şi a organizării lor în baza unor prevederi legale
şi pe cale de consecinţă, a garantării lor de către stat, şi-a făcut loc treptat, concretizându-se, în
cele din urmă, prin adoptarea unei legi cu acest obiect.
Primele acte în domeniu sunt Legea pentru pensii (1868) promulgată sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, care prevedea pensionarea funcţionarilor de stat, civililor, militarilor sau
ecleziasticilor în baza retribuţiei din ultimii 5 ani şi se acordau de la 1 ianuarie a anului următor,
fiindcă pensia era înscrisă în bugetul statului; Legea pentru pensiunile funcţionarilor civili şi
ecleziastici (1890); Legea minelor (1985), care a prevăzut înfiinţarea unei Case de ajutor şi a
unei Case de pensii, cu fonduri constituite, în două părţi egale, din cotizaţiile muncitorilor şi din
contribuţia patronilor.
Calitatea de membru al acestor case era recunoscută oricărui muncitor în vârstă de peste 16
ani sub condiţia „bunei purtări.‖ Adică, se putea beneficia de ajutoare şi pensii numai dacă nu se
participa la greve sau prin abţinerea de la orice acte de instigare la astfel de acţiuni.
La data de 5 martie 1902 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor (Legea
Missir) care a instituit un sistem de asigurări sociale pe baze corporatiste aplicabil exclusiv
meseriaşilor; prevedea obligaţia corporaţiilor de a înfiinţa Case de asigurări sau de a-şi asigura
membrii lor la societăţi de asigurare contra bolilor, accidentelor, infirmităţilor şi cazurilor de
moarte. [61, p.35]
Fondurile erau colectate din mijloace muncitorilor şi patronilor în proporţie de 50%, suma
reprezentând ajutoarele acordate celor dintâi era foarte redusă. Chiar dacă aria de cuprindere a
acestei legi era destul de restrânsă, putem spune totuşi că ea a completat demersul legislativ
iniţial de instituţionalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie profesională.
52
În Transilvania, asigurarea obligatorie a muncitorilor a fost instituită prin Legea nr. XIX
din 1907. Potrivit acestei legi, asigurările sociale erau incomplete, priveau numai cazurile de
boală şi de accidente, iar fondurile se realizau, în cea mai mare parte, din cotizaţiile muncitorilor.
[10, p.31]
Prin Decretul regal 375/25.01.1912 la propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului, la
27 ianuarie 1912 este promulgată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor
muncitoreşti, care reglementa activitatea meseriaşilor organizaţi sub forma de breaslă, corporaţie
sau federaţie. În acest scop, a fost instituită Casa Centrală a Meseriilor, Creditului și
Asigurărilor Muncitoreşti, cu sediul în Bucureşti, pe lângă care se înfiinţează Casa de Asigurare
Contra Boalei şi pentru Cheltuieli de Înmormântare (art. 114). [58]
Acest act normativ mai este denumit Legea Neniţescu, care consacră pentru prima dată
principiul asigurărilor obligatorii în caz de boală, accidente, ajutoare de maternitate, pensii
pentru bătrâneţe şi invaliditate şi stabileşte o modalitate flexibilă de colectare a fondurilor de
asigurări sociale, în dependenţă de tipul prestaţiei sociale. [61, p.37]
Prin Decretul-lege 1327/29 martie 1920, se înfiinţează Ministerul Muncii şi Ocrotirilor
Sociale, iar prin Decretul-lege nr. 1879/26.04.1920, se promulga Legea pentru Organizarea
acestui minister. În subordinea acestui minister va trece şi Casa Centrală a Asigurărilor Sociale.
Sub controlul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale activau următoarele organizaţii
medicale: casele medicale (ambulatorii); dispensariale de fabrică; căutarea la domiciliu;
spitalele; sanatoriile. În scopul dotării şi aprovizionării acestora Casa Centrală, prin Direcţia
contabilităţii a CCAS, gestiona întregul sistem de asigurări sociale, colectând mijloace financiare
prin intermediul Caselor de asigurare locale.
În cadrul Caselor medicale se dau consultaţii atât asiguraţilor, cât și membrilor familiilor;
se asigură: medicamente, obiecte de pansament, cercetări de laborator, aplicaţii terapeutice de
specialitate; pe lângă îngrijirea medicală propriu-zisa, asiguratului i se acordă de către medic şi
ajutor bănesc.
Perioada interbelică caracterizată prin trei regimuri juridice diferite cu privire la
asigurările sociale a impus unificarea legislaţiei, fapt realizat prin adoptarea în 1933 a Legii nr.
55 pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul naţional (Legea Ioaniţescu) şi
regulamentului ei de aplicare. Asiguraţii aveau dreptul la ajutoare de boală, de accidente,
maternitate şi deces, la pensii de invaliditate din cauză de boală sau accident şi la pensii pentru
urmaşi. Printre prevederile pozitive ale legii poate fi menţionată şi aceea potrivit căreia bolile
profesionale erau asimilate cu accidentele de muncă.
53
Această lege cuprindea şi numeroase aspecte negative, printre care: muncitorii agricoli
rămâneau în afara asigurărilor sociale; nu exista nici un fel de asigurare împotriva şomajului;
amânarea asigurării pentru bătrâneţe; cuantumul ridicat al cotizaţiei stabilite în sarcina
muncitorilor care era de până la 60% din salariu, la care se adăuga o contribuţie suplimentară de
2%; încredinţarea conducerii asigurărilor sociale statului şi patronilor etc.
Cu toate neajunsurile semnalate, această lege a contribuit din plin la aşezarea securităţii
sociale în rândul valorilor prioritare ale societăţii româneşti.
Schimbarea regimului politic în anul 1938 prin instituirea dictaturii regale a adus unele
modificări în structura asigurărilor sociale. Astfel, adoptarea în 1938 a Legii Ralea - Legea
asigurărilor sociale, pe lângă reglementarea asigurării în caz de boală, maternitate, accident,
invaliditate, bătrâneţe şi deces, introduce şi pensia de urmaş. [61, p.37]
După instaurarea regimului comunist, toate fondurile de asigurări sociale publice sau
private au fost incluse în bugetul de stat, prin Legea nr. 10/1949, devenind pilonul de bază al
protecţiei sociale în România, iar alocaţiile de şomaj şi cele de asistenţă socială nefiind
recunoscute. Cheltuielile pentru protecţie socială se concentrau pe diverse categorii de pensii (de
bătrâneţe, invaliditate, urmaş), dar se acordau şi alte prestaţii (pentru boală, deces, maternitate).
S-a creat, totuşi, baza unui sistem modern de securitate socială, cu grad ridicat de acoperire a
lucrătorilor şi o gamă variată de prestaţii.
În 1959, în categoria beneficiarilor sunt incluşi, de asemenea, agricultorii şi casnicele.
Obligativitatea încadrării în muncă înainte de 1989 şi obligativitatea plăţii contribuţiilor de
asigurări sociale de către angajator au determinat o acoperire foarte ridicată a populaţiei faţă de
riscurile sociale. Rata ridicată de ocupare şi, astfel, rata ridicată de colectare a contribuţiilor, a
făcut ca sistemul să funcţioneze fără dezechilibre financiare.
De la începutul anilor ‗70, cheltuielile ridicate ale fondului au impus modificări pentru
echilibrarea sistemului de asigurări sociale în sensul diminuării cuantumului pensiei, creşterii
vechimii necesare pentru pensionare, scăderii prestaţiilor pentru pensiile de invaliditate. Apar de
asemenea sisteme separate de asigurări pentru cooperative meşteşugăreşti, culte, avocaţi, uniuni
de creaţie, militari şi salariaţi ai poliţiei.
Evoluţia sistemului de asigurări sociale după 22 decembrie 1989 este marcată de reforme,
care s-au dovedit a fi destul de eficiente. Astfel, a fost modificată Legea nr. 3/1977 prin
Decretul-Lege nr. 70 din 8 februarie 1990 şi a Legea nr. 73/1991, modificări prin care a fost
reglementată: reducerea vârstei de pensionare pentru cei care au lucrat în grupele I şi II de muncă
proporţional cu timpul lucrat în astfel de munci; asimilat accidentele produse în timpul deplasării
de la domiciliu spre locul de muncă cu accident de muncă şi invaliditate cauzată de tuberculoză
54
cu invaliditate cauzată de boli profesionale; creşterea procentului pensiei de invaliditate gradul
III de la 30% la 60% din pensia de invaliditate gradul 1, posibilitatea ca aceşti pensionari să
primească pensia fără obligaţia de a lucra, iar în situaţia în care lucrează, sumele reprezentând
pensia împreună cu salariul să poată atinge nivelul actualizat al funcţiei avute la data pensionării
faţă de 70%), 75%, 80% cât era anterior prevăzut în lege în raport cu grupele III-a, II-a şi I-a de
muncă; posibilitatea ca şi copiii invalizi de orice grad să primească pensie de urmaş după
împlinirea vârstei de 16 ani pe toată durata invalidităţii; dreptul de recalculare a pensiei de limită
de vârstă sau de invaliditate pe baza activităţii depuse după stabilirea pensiei.
De asemenea, unele îmbunătăţiri au fost aduse prin reglementări speciale, respectiv prin
Legea nr. 42/1990 şi Decretul-Lege nr. 118/1990 cum ar fi: pensii mai avantajoase pentru
persoanele care s-au invalidat participând la Revoluţia din decembrie, precum şi pentru urmaşii
celor decedaţi în timpul acesteia; noi drepturi de asigurări sociale, fie în favoarea anumitor
categorii de salariaţi, fie în beneficiul persoanelor oprimate în timpul regimului comunist.[58]
Printr-un alt act normativ, şi anume Decretul-Lege nr. 60/1990 s-a reglementat reducerea
vârstei de pensionare prevăzute de lege cu 1-5 ani, pentru cei care au solicitat pensionarea în
perioada 01.03 -31.12.1990.
Pe lângă aceste reglementări care, considerăm că au fost necesare şi rezonabile, la
presiunea în special, a liderilor sindicali, au fost adoptate o serie de decrete-lege şi chiar hotărâri
ale Guvernului prin care sunt aduse deteriorări ale principiilor de echilibru juridic existente în
legea pensiilor, astfel:
Decretul-Lege nr. 98/1990, prin care se prevede că pensia de urmaş a unui salariat sau
pensionar C.F.R. este de 100% din pensia acestuia faţă de 50%, cât este pentru văduvele tuturor
celorlalte categorii de salariaţi sau pensionari.
Hotărârea nr. 267/1990 prin care se acordă pensie de urmaş, indiferent de vârstă sau starea
sănătăţii, soţiilor casnice ale pensionarilor care au decedat ca urmare a accidentelor de muncă sau
îmbolnăvirilor profesionale din activitatea de subteran; reducerea vârstei de pensionare pentru
personalul C.F.R. încadrabil în grupa a II-a de muncă de la 55 ani la 50 ani pentru bărbaţi, pe
baza unei vechimi în muncă de numai 20 ani faţă de 25 ani, cât prevede Legea nr. 3/1977;
încadrarea în grupe superioare de muncă în vederea pensionării personalului TESA din chimie,
petrochimie, întreprinderile de fabricare a acumulatoarelor etc., drept de care nu au beneficiat
niciodată aceste categorii de salariaţi, fapt care atrage atât reducerea vârstei de pensionare, cât şi
procente mai mari la pensie pentru sufleor, crainic T.V., fotograf, retuşieri fotocolor, personalul
televiziunii care lucrează în emisie etc.
55
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale,
din 17/03/2000, actualizata la data de 27 aprilie 2007, prevede condiţiile de pensionare în
prezent, fiind stipulate principiile ce guvernează această materie, beneficiarii sistemului public
de pensionare, persoanele care sunt supuse asigurărilor sociale, categoriile de pensii şi condiţiile
de stabilire etc. [58]
2.1.2. Formarea sistemului de protecţie socială în Moldova
Studierea problemei apariţiei şi dezvoltării protecţiei sociale în Moldova este intercalată cu
numeroase dificultăţi, generate de necesitatea delimitării spaţiilor istorice. [20, p.50] În perioada
secolelor al XIX-lea - XX-lea deosebim câteva etape principale, fiecare având contribuţia sa
specifică în constituirea identităţii sistemului de protecţie socială: perioada dominaţiei Imperiului
Rus; perioada interbelică (1918 - 1940, când Basarabia îşi dezvoltă sistemul de protecţie socială
în componenţa României); perioada regimului comunist (după 1940); perioada existenţei
Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (după 1991).
În studiul dat, vom cerceta evoluţia sistemului de protecţie socială prin prisma elementelor
sale constitutive – asistenţă socială şi asigurări sociale.
Evoluția asistenței sociale în Moldova. Prima dimensiune a istoricului asistenţei sociale
din Moldova cuprinde: diverse acte de caritate din partea Statului Rus (sub formă de „ukazuri,‖
legi sau decrete) şi din partea anumitor organizaţii, persoane fizice, comitete obşteşti; medicina
de zemstvă - o etapă de mare importanţă în evoluţia şi dezvoltarea sferei sociale din Moldova.
A doua perioadă a cuprins organizarea asistenţei sociale la nivel de stat, emiterea unor legi
ce prevedeau protecţia păturilor defavorizate. [20, p.16]
În perioada regimului comunist a fost instituit Ministerul Protecţiei Sociale, în grija căruia
erau problemele pensionării populaţiei, alocarea diferitelor subsidii. Caracteristic pentru această
perioadă este negarea problemelor sociale, fiind promovată ideea că ,,societatea comunistă nu are
probleme ce ar necesita asistenţă socială comunitară‖. Astfel, serviciile sociale acordate se axau
prioritar pe problemele bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi.
La etapa actuală, asistenţa socială se caracterizează prin conceptualizarea propriu-zisă a
noţiunii de asistenţă socială. A început pregătirea specialiştilor în asistenţa socială la nivel de
Universitate şi colegiu. Pentru a avea o viziune de ansamblu despre evoluţia în organizarea
asistenţei sociale, este necesară o relatare mai amănunţită despre instituţiile, activităţile,
documentele ce ţin nemijlocit de această activitate.
56
Dacă ne referim la decretele ce vin din partea conducerii guberniei Basarabia din secolul al
XIX-lea, constatăm că ele cuprind anumite obligaţii ale comercianţilor, moşierilor de a oferi un
anumit suport material celor nevoiaşi, conform ,,ukazurilor‖:
Legea regională din Basarabia privind îngrijirea socială, care a fost emisă în baza
Decretului senatului executiv al Rusiei din 16 septembrie 1834, susţinea tutelarea şi îngrijirea de
către gubernie a caselor de copii, spitalelor, organizaţiilor obşteşti de caritate; obliga
guvernatorul Basarabiei să respecte şi să inspecteze finanţarea acestor instituţii din ,,bugetul‖
guberniei.
Decretul din 8 ianuarie 1843, emis de către Ţarul Rus, către ,,uprava‖ medicală a
guberniei. Decretul prevedea alocarea unor suplimente alimentare populaţiei din Basarabia, care
a suferit în urma secetei, obligând conducerea guberniei să asigure populaţia nevoiaşă cu o
anumită cantitate de făină şi porumb.
Dispoziţia privind răspândirea surorilor de caritate în spitale militare şi de zemstvă. La
începutul sec. al XIX-lea, în spitalele militare au apărut surorile de caritate. Ele îngrijeau de
răniţi, acordându-le totodată şi susţinere morală prin intermediul diferitelor confesiuni religioase.
Apariţia acestui serviciu era mai mult decât binevenit, pe motiv că se rezolvau concomitent două
probleme stringente: problema îngrijirii medicale (asigurarea cu cadre medicale); oferirea unor
locuri de muncă pentru văduve şi femeile ştiutoare de carte.
Decretul cu privire la subsidiile pentru familiile refugiate (14 octombrie 1875) obligă
conducerea Zemstvei şi a oraşelor să facă alocări de mijloace băneşti din bugetul local pentru
familiile refugiate din alte regiuni ale guberniei.
Decretul cu privire la formarea comitetelor pentru acordarea locurilor de muncă
veteranilor de război (1874). Acest document a fost emis de către ţarul Rusiei şi prevedea
formarea, structura şi statutul acestor comitete. De obicei, în ele activau soţiile marilor funciari
din Basarabia. [20, p.17]
În 1907, a fost înregistrată Organizaţia pentru instruirea profesională a femeilor, care îşi
propunea drept scop educaţia fetelor orfane, instruirea şi reinstruirea văduvelor.
Medicina de zemstvă reflecta nivelul serviciilor medicale oferite populaţiei şi prevedea
acordarea asistenţei medicale populaţiei rurale. În întreaga perioadă de finanţare (1879-1914)
numărul circumscripţiilor medicale a crescut de la 7 la 75, a punctelor medicale - de la 31 la 43,
a spitalelor – de la 3 la 59; a numărului de paturi pentru spitale – de la 51 la 906 (260 în oraşe şi
646 în sate). Numărul de locuitori într-o circumscripţie medicală oscila între 31, 5 şi 3,2 mii.
Începând cu anul 1900, la cererea insistentă a ţarului rus, bisericilor li se permite să colecteze
57
donaţii pentru diverse categorii de persoane nevoiaşe (în săptămâna Paştelui – pentru orbi; în
săptămâna Crăciunului – pentru persoane cu dizabilităţi). [138, p.46]
O etapă însemnată în evoluţia asistenţei sociale din Basarabia este perioada interbelică. În
această perioadă au fost elaborate numeroase legi şi acte normative privind protecţia socială, au
fost întreprinse variate acţiuni de caritate.
În decursul anului 1921 au intrat în vigoare următoarele acte legislative: Legea şi
regulamentul pentru înfrânarea vagabondajului; Legea cu privire la ocrotirea minorilor şi
femeilor; Legea privind protecţia copilului, care prevedeau implicarea tuturor structurilor
administrative (regionale sau locale) în soluţionarea diverselor probleme ce ţineau de situaţia
minorilor. Astfel, a fost stabilită vârsta de la care li se permitea minorilor să muncească 16-18
ani, în funcţie de durata zilei de muncă, aprobată de rege şi Senat.
Merită să menţionăm şi următorul fapt: în actele de caritate se implicau tot mai multe
organizaţii şi persoane fizice, datele despre colectări erau publicate atât în periodica centrală, cât
şi în cea judeţeană.
În Chişinău activează Înalta Comisiune de Asistenţă Socială a Municipiului, care alocă
sistematic sume de bani pentru invalizi, copii orfani, văduve. Astfel, de pe data de 22 noiembrie
1934 şi până la 25 ianuarie 1935, din cele 1960 de cereri depuse, comisia a satisfăcut 1043.
Pentru a ajuta săracii, Comisiunea a organizat în zilele de 19-21 ianuarie 1935 o caravană a
carităţii, cu scopul de a colecta o anumită sumă de bani pentru cei nevoiaşi, a deschis cantine
pentru şomeri.
Importante evenimente pentru constituirea sistemului de asistenţă socială sunt: inaugurarea
în 1939, sub egida primarului Cristi, a Palatul de Asigurări Sociale; organizarea în 1937 a Eforiei
Generale a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, membrii căreia aveau în grija lor
colectarea şi alocarea subsidiilor (sub formă de pensii) destinate categoriilor nevoiaşe; instituirea
în 1940 a Comitetul Norodnic al Asistenţei Sociale al RSSM, care şi-a încetat activitatea în 1941.
[21, p.60]
În 1942, în timpul războiului, asistenţa s-a impus imperios şi cu mai mare urgenţă. În mod
special, în Chişinău au fost întreprinse următoarele acţiuni: ajutorarea familiilor concentraţilor,
protecţia copiilor între 2-7 ani, asistenţa fetelor orfane, asistenţa băieţilor orfani, ajutorarea
vagabonzilor, sprijinul bătrânilor şi invalizilor .
Revenind în sfera de influenţă a Rusiei, unul dintre cele mai importante momente în istoria
asistenţei sociale a fost deschiderea în cei mai grei ani de război a cursurilor de asistenţă socială,
eveniment despre care ne informează Monitorul Municipal de Chișinău din 7 iunie 1943. [21,
p.60]
58
La 26 martie 1946, Comitetul Norodnic al Asistenţei Sociale al RSSM a fost reorganizat în
Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM, având următoarele funcţii: conducerea cu secţiile de
asistenţă socială orăşeneşti şi raionale; conducerea şi colaborarea cu comisiile de expertiză
medico-sanitare; conducerea şi controlul acţiunilor în Casele pentru invalizi şi copiii invalizi;
amplasarea în câmpul muncii a invalizilor; deservirea pensionarilor; controlul stabilirii corecte a
pensiilor.
În 1962, la 28 februarie, a fost emisă Legea nr.100 cu privire la aprobarea Regulamentului
Societăţii orbilor din RSSM. Societatea orbilor din Moldova a fost o organizaţie obştească,
înfiinţată în conformitate cu art. 99 din Constituţia RSSM. Îşi desfăşura activitatea pe baza
statutului adoptat de Congresul Societăţii orbilor din Moldova şi aprobat de Ministerul Asistenţei
Sociale al RSSM. Societatea orbilor avea ca sarcină unirea cetăţenilor orbi în scopul de a-i
antrena în muncă de folos obştesc, de a îmbunătăţi deservirea lor social – culturală şi de a-i
atrage în rândurile cetăţenilor activi ai societăţii.
La 14 aprilie 1962 a fost adoptată Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii
surzilor din RSSM, lege care, în esenţă, are acelaşi conţinut ca şi Legea precedentă.
În 1972 este adoptată Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului
Asistenţei Sociale al RSSM, conform căreia Ministerul Asistenţei Sociale era un minister
republican, activitatea lui fiind subordonată Sovietului Miniştrilor al RSSM. El înfăptuia,
nemijlocit prin secţiile de asistenţă socială ale comitetelor executive ale Sovietelor raionale şi
orăşeneşti de deputaţi ai oamenilor muncii, conducerea întregii activităţi în domeniul asistenţei
sociale din republică.
Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM îi reveneau următoarele sarcini: dezvoltarea prin
toate mijloacele a asistenţei sociale, în scopul satisfacerii cât mai depline a nevoilor sociale a
cetăţenilor în vârstă şi celor incapabili de muncă; deservirea social-medicală şi culturală a
cetăţenilor care se aflau în Casele de veterani ai muncii, de bătrâni şi invalizi; organizarea
ştiinţifică a muncii şi a activităţii de conducere, asigurarea întreprinderilor, organizaţiilor şi
instituţiilor din sistemul ministerului cu cadre calificate, promovarea în posturi de conducere a
tinerilor care s-au afirmat ca buni specialişti; controlul pregătirii şi întocmirii recomandărilor
privind acordarea pentru mamele cu mulţi copii a titlului de onoare ,,Mamă eroină‖, distingerii
cu ordinul ,,Slava maternităţii‖ şi cu ,,Medalia maternităţii‖ etc.
În 1990, odată cu destrămarea URSS, Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM se
desfiinţează, fiind instituit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în cadrul căruia activează şi
specialişti în domeniul asistenţei sociale. [20, p.60]
59
La 3 decembrie 1998, Primăria municipiului Chişinău a adoptat Decizia nr. 27/1 cu privire
la ,,Programul municipal de protecţie socială a categoriilor socialmente vulnerabile
dezavantajate şi de combatere a sărăciei”. Prin decizia nominalizată, au fost constituite comisii
obşteşti, ce se ocupă cu distribuirea ajutoarelor umanitare, a medicamentelor, protejarea dentară
gratuită, activitatea cantinelor pentru alimentarea gratuită şi livrarea produselor alimentare la
preţuri accesibile.
Astăzi, când Republica Moldova a devenit stat independent şi a păşit pe calea
democratizării, asistenţa socială a devenit unul dintre mecanismele realizării cu succes a
obiectivelor majore pe care şi le-a propus. Rolul important ce-i revine asistenţei sociale în
această perioadă a necesitat deschiderea specialităţilor de asistenţă socială în instituţiile de
învăţământ superior din Bălţi şi Chişinău. E de remarcat faptul că în anul 1998 profesia de
asistent social e inclusă în nomenclatorul de profesii. [138, p.47]
Odată cu adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 [13] şi Hotărârii
cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005 [41], evoluţia
sistemului de asistenţă socială moldovenesc trece într-o nouă etapă, când accentul se pune nu
numai pe depăşirea stării de dependenţă socială sau pe înlăturarea stării de dificultate a
persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului
autonomiei, dar şi reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat este
orientată spre restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.
Serviciile de asistenţă socială sunt necesare societăţii noastre astăzi şi vor fi întotdeauna
necesare, chiar şi în cele mai avansate trepte de dezvoltare a societăţii, căci nimeni nu poate
promite că atunci vor lipsi bătrânii neajutoraţi, copiii orfani, familii monoparentale, persoane cu
dizabilităţi, persoane cu probleme de sănătate mintală etc. Desigur, problemele acestor grupuri
dificile vor fi altele decât cele actuale, iar asistenţa socială va cunoaşte alte forme şi modalităţi de
sprijin, dar ea nu va fi de prisos niciodată atâta timp cât va exista omul. Şi experienţa mondială
demonstrează că nici un stat nu poate realiza cu succes reforme radicale în viaţa economică şi
politică, socială şi culturală, fără a dispune de o reţea dezvoltată de servicii de asistenţă socială şi
de specialişti capabili să protejeze persoanele aflate temporar în dificultate. Experienţa trăită
atestă că problemele asistenţei sociale însoţesc societatea la orice etapă a dezvoltării ei, fiind
generate de necesităţile evoluţiei acesteia.
Evoluția asigurărilor sociale în Moldova. În literatura de specialitate naţională nu
întâlnim o periodizare în sens tehnic a dezvoltării sistemului de asigurări sociale. De aceea în
studiul ce-l prezentăm, vom încerca să realizăm o periodizare proprie.
60
Activităţile de asigurări sociale, de asemenea, necesită a fi analizate prin prisma etapelor
istorice specificate anterior.
Începând cu 1812, când prin tratatul de la Bucureşti, teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost
anexat Imperiului Rus şi până la 27 martie 1918, când la şedinţa Sfatului Ţării s-a pus problema
unirii Basarabiei cu România, Basarabia a fost o colonie agrară a imperiului, pentru care
asigurările sociale nu constituiau o preocupare, iar sistemele de asigurări sociale de abia
începeau a se contura în statele europene.
Marea Unire din 1918 şi-a lăsat amprenta în toate sferele vieţii, inclusiv și asupra
asigurărilor sociale. Primii paşi întreprinşi vizau unificarea legislativă, condiţie indispensabilă a
funcţionării statului.
Unul din obiectivele Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (român) era de a lua măsuri
de aplicare a Legii Neniţescu şi în Basarabia. În acest scop, în Basarabia au fost constituite Case
de asigurare, care au înlocuit corporaţiile şi îndeplineau următoarele funcţii: colectau
contribuţiile datorate pentru rente şi pensii pentru accidente de muncă de patronii basarabeni,
care erau încasate şi calculate de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (cu sediul la Bucureşti) în
baza tabelelor de clasificare a riscurilor, aplicabil patronilor din vechiul Regat. [58]
Prin Legea nr.164 din 28 mai 1932 este modificată Legea asigurărilor sociale din 27
ianuarie 1912, prin care se prevedea extinderea sferei de aplicare a acesteia şi pe teritoriul
Basarabiei; se garanta asigurarea pentru invaliditate şi pensie pentru bătrâneţe, pentru toate
categoriile de salariaţi din industrie, comerţ şi meserii.
Un alt act normativ, care se aplică şi pe teritoriul Basarabiei este Legea pentru unificarea
asigurărilor sociale (8 aprilie 1933), denumită, Legea Ioaniţescu, prin care asigurările sociale se
garantează în caz de boală, accidente, maternitate, deces, pensionarea din cauza invalidităţii
survenite în caz de boală.
În opinia savanţilor S. Ghimpu, A. Ţiclea, Tufan C., aspectul pozitiv al acestei legi constă
în asimilarea bolilor profesionale cu accidentele de muncă, iar aspectul negativ constă în
următoarele: muncitorii agricoli rămâneau în continuare neasiguraţi; nu exista asigurarea
împotriva şomajului; amânarea asigurării pentru bătrâneţe; cuantumul ridicat al cotizaţiei
stabilite în sarcina muncitorilor care era circa 62%; încredinţarea gestionării asigurărilor sociale
de către stat şi patroni etc.
Prin adoptarea în anul 1938 a noii Legi a asigurărilor sociale, denumite Legea Ralea, pe
lângă reglementarea asigurării în caz de boală, accidente, maternitate, deces, pensionarea din
cauza invalidităţii; bătrâneţii, apare şi cea pentru pierderea întreţinătorului. [61, p.37]
61
După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi statele sovietice (din 1922
- Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. La 12 octombrie 1924 la sesiunea a III-a a Comitetului
Executiv Central al Ucrainei a fost adoptată decizia despre crearea R.A.S.S. Moldoveneşti în
componenţa Ucrainei. În această perioadă raportule de protecţie socială erau reglementate de
Codul muncii din 1918 al R.S.F.S.R. şi Codul muncii din 1922 al R.S.S.U., care garantau
muncitorilor dreptul la prestaţii sociale în caz de boală sau invaliditate şi pensie pentru bătrâneţe,
din resursele financiare de stat, deoarece întreprinderile iniţial nu aveau fonduri din care ar putea
defalca statului mijloace pentru acoperirea necesităţilor de asigurare socială.
Începând cu 1922, când în republicile sovietice se implementează „noua politică
economică,‖ sunt adoptate noi coduri, care prevăd trecerea la asigurarea socială din fondurile
create în baza defalcărilor din mijloacele întreprinderilor. [149, p.15]
Prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov de reprezentanţii plenipotenţiari ai Uniunii
Sovietice şi Germaniei la 23 august 1939, care conţinea un punct referitor la Basarabia, începe o
nouă pagină din istoria teritoriului plasat între Prut şi Nistru. Astfel, la 2 august 1940 prin
adoptarea Legii despre formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de
Nord, judeţelor Hotin, Akkerman, Ismail, începe şi o nouă etapă a sistemului de asigurări sociale,
care necesita de a fi din nou reformat, după cerinţele statului sovietic.
Specific acestei perioade este asigurarea socială a invalizilor celui de-al II-lea război
mondial şi familiilor lor; familiilor celor decedaţi pe front; a muncitorilor din industrie;
pensionarea pentru vechime în muncă a învăţătorilor şi medicilor (1945-1946), zootehnicienilor,
veterinarilor (1949), specialiştilor mecanici din domeniul gospodăriei tehnice (1952).
Prin adoptarea Legii cu privire la pensiile de stat din 14 iulie 1956 şi Ordonanţei
Sovietului Miniştrilor R.S.S.M. nr.113 din 22 ianuarie 1955 începe să se contureze sistemul
sovietic de asigurări sociale, iar prin Legea cu privire la pensiile şi indemnizaţiile membrilor
colhozurilor, adoptată de Sovietul Suprem la 15 iulie 1964, este reglementată, pentru prima dată,
finanţarea acestui sistem din mijloacele Fondului centralizat al asigurărilor sociale şi acordarea
prestaţiilor de asigurări sociale femeilor-colhoznice şi celor însărcinate.
Hotărârea despre măsurile luate pentru ridicarea bunăstării poporului sovietic, din 26
septembrie 1976, a extins cercul de persoane pentru acordarea pensiilor în condiţii avantajoase, a
introdus un nou tip de indemnizaţii - pentru invalizii din copilărie de gradul I şi II care au atins
vârsta de 16 ani; iar prin Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem cu privire la mărirea
pensiilor invalizilor şi familiilor ce au pierdut întreţinătorul, din 21 noiembrie 1973, s-a asigurat
alimentarea copiilor preşcolari şi şcolari; a celor din casele de copii, se perfectează normele de
stabilire şi plata pensiilor şi indemnizaţiilor.
62
Un moment important pentru sistemul social al U.R.S.S. a fost adoptarea Constituţiei
U.R.S.S., din 7 octombrie 1977, care consacră prin articolele sale dreptul la asigurări sociale,
dreptul la sănătate, dreptul la asigurare materială, protecţia familiei de către stat. Până la
dezmembrarea Uniunii Sovietice pe teritoriul Moldovei acţionează toate legile adoptate de
organele centrale din Moscova. [149, p.16]
Specificul asigurărilor sociale din această perioadă constă în aceea că sistemul sovietic de
pensii era bazat pe conceptul de „asigurare fără contribuţii‖. Resursele financiare necesare erau
obţinute exclusiv din plăţile efectuate de întreprinderi în buget. În cazul unui asemenea sistem, se
pierde una dintre principalele caracteristici: legătura dintre responsabilitatea personală
(exprimată prin contribuţii) şi dreptul de a obţine beneficii şi pensii. [198]
Prin adoptarea, la 27 august 1991, a Legii nr.691 privind Declaraţia de independenţă a
Republicii Moldova, iar la 29 iulie 1994, a Constituţiei Republicii Moldova, [39] începe o nouă
etapă istorică, etapă de tranziţie, caracterizată prin integrarea noului stat în comunitatea
internaţională, aderarea la tratatele internaţionale, care au generat reforme esențiale, în toate
domeniile vieţii, inclusiv în domeniul asigurărilor sociale.
Sistemului de asigurări sociale după 1991 trece prin două etape: până la reforma
sistemului de pensii care a fost iniţiată la 1 ianuarie 1999 şi după 1 ianuarie 1999 (actuală).
Evoluţia sistemului de asigurări sociale până la 01.01.1999 are loc în baza Legii nr.437-XII
din 27 decembrie 1990 cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova; [93] a
Hotărârii Parlamentului nr.1007-XII din 2 aprilie 1992, privind aprobarea Listei nr.3 a
lucrătorilor din agricultură, ocupaţi nemijlocit de producerea producţiei agricole, cărora li se
acordă drepturi la pensie pentru limită de vârstă în condiţii avantajoase; [84] a Hotărârii nr.865
din 29 decembrie 1992, cu privire la pensiile pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul
învăţământului şi ocrotirii sănătăţii [74] etc. Specificul asigurării cu pensii din această perioadă
constă în faptul că mărimea pensiei depindea de salariul mediu lunar, vechime în muncă, precum
şi de unele condiţii secundare. Mărimea de bază a pensiei constituia 55% din salariul mediu
lunar, plus câte 1% pentru fiecare an de muncă, care depăşea 25 de ani pentru bărbaţi şi 20 de ani
pentru femei. Participanţii la război, donatorii şi alte categorii de persoane aveau dreptul la
compensaţii suplimentare la pensia de vârstă. [198]
Începând cu 01.01.1999, odată cu adoptarea Strategiei reformei sistemului de pensii (în
continuare – Strategie), Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, nr.156 din 14.10.1998
[108] şi Legii privind sistemul public de asigurări sociale [107] începe reforma sistemului de
asigurări sociale. Pachetul actelor normative ce reglementează sistemul de pensii este completat
anual de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, în care sunt aduse modalităţile de calcul şi
63
plată a contribuţiilor pentru asigurarea obligatorie socială de stat, precum şi unele aspecte
specifice referitoare la venituri şi cheltuieli. [154]
Esenţa reformei constă în reducerea numărului de beneficiari pentru a direcţiona eforturile
asupra celor mai nevoiaşi pensionari. Astfel, legea prevedea iniţial ca până în anul 2008 vârsta
de pensionare să crească până la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, prevedere
modificată prin care se stabileşte de la 01 ianuarie 2003 vârsta de 62 ani pentru bărbaţi şi 57 ani
pentru femei.
Pentru obţinerea dreptului la pensie pentru limită de vârstă în condiţii generale, legiuitorul
stabileşte, în art. 42 alin. 1, următoarele condiţii cu privire la stagiul de cotizare. [108] Începând
cu 1 ianuarie 1999, se stabileşte stagiul de cotizare necesar obţinerii drepturilor la pensie pentru
limită de vârstă de 26 ani pentru bărbaţi şi de 22 ani pentru femei. Urma ca în fiecare an ulterior,
stagiul de cotizare să crească cu 1 an pentru bărbaţi şi cu 2 ani pentru femei până la 1 ianuarie
2004, iar începând cu 1 ianuarie 2004 cu 1 an pentru bărbaţi şi femei până va fi de 35 de ani
începând cu 01 ianuarie 2008.
Prin Legea nr.65-XV din 04.03.04 legiuitorul modifică prevederile art.42 al.1, stabilind
stagiul de cotizare de 30 de ani, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.
Schimbări semnificative s-au produs şi în interiorul sistemului de asigurări sociale. Astfel,
în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 739 din 25 iulie 2000, Fondul Social a fost
reorganizat în Casa Naţională de Asigurări Sociale, care şi-a început activitatea în 2001 şi este
responsabilă de acumularea şi repartizarea resurselor provenite din plata contribuţiilor la Fondul
Social. Legea prevede şi extinderea listei de venituri din care Casa Naţională obţine contribuţii
obligatorii. Acum contribuţiile sunt plătite din toate tipurile de venituri.
Pensiile sunt plătite din fondurile Casei Naţionale de Asigurări Sociale. La formarea
acestor fonduri participă organizaţiile, întreprinderile, persoanele fizice, statul.
Numeroase probleme au rămas nesoluţionate: nu este netă separarea celor două
componente ale protecţiei sociale, mărimea pensiei, lipsa unui sistem naţional informaţional de
management în domeniul dat. [198]
Pentru atingerea obiectivelor reformei sistemului de asigurare cu pensii s-a implementat
programul REVIND, care s-a desfăşurat în două etape. Prima etapă - REVIND I – a demarat la 1
iunie 2000, când s-a institut prin Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei
individuale în sistemul public de asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000 [68] - Registrul de
stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale, gestionat de Casa
Naţională de Asigurări Sociale, şi s-a încheiat în mai 2007. Această perioadă s-a caracterizat prin
crearea şi asigurarea funcţionării registrului; acumularea informaţiei despre persoanele asigurate
64
şi atribuirea în mod obligatoriu fiecăruia a codului personal de asigurări sociale; completarea
manuscrisă şi computerizată a registrului etc. În iunie 2007 a debutat REVIND II, etapă în care
obiectivele principale sunt: efectuarea modificărilor în datele Registrului prin înlăturarea
dublărilor declaraţiilor persoanelor asigurate; iniţierea procesului de stabilire a drepturilor sociale
în baza datelor din Registrul de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări
sociale. [152]
Analizând strategia de reformare sistemului de pensii moldovenesc, putem observa
tendinţa de transferare treptată a obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la angajatori spre
angajaţi, prin diminuarea anuală a cotei contribuţiilor plătite de către angajatori şi majorarea a
cotei contribuţiilor individuale ale salariaţilor. De exemplu, dacă în anul 2004 contribuţia
individuală a însumat 1% din salariul calculat şi alte recompense, atunci în anul 2005 acestea au
ajuns la 2%, 2006 - 3% şi în 2007 – 4%, în 2008 – 5%, în 2009/ 2010 – 6%. [154]
Observăm că sistemul asigurărilor sociale s-a conturat sub influenţa diferitor curente
politice, de aceea a fost destul de complicat să se consolideze şi să acţioneze într-un mod
eficient. Acest lucru încearcă să-l realizeze guvernanţii moldoveni după 1999, prin
implementarea reformelor şi armonizarea legislaţiei conform standardelor europene. Procesul,
însă, decurge anevoios, fiindcă germanilor le-a trebuit două secole pentru a constitui un sistem
de asigurări sociale, care ar fi eficient, fără a trece fiecare cincizeci sau sută de ani de la un
sistem la altul. Noi abia de zece ani am păşit pe calea reformelor. Cât de eficiente vor fi, ne va
arăta istoria.
2.2.Conceptul şi funcţiile protecţiei sociale
2.2.1. Conexiunea noţiunilor de „protecţie socială” şi „securitate socială”
Unul dintre elementele principale ce ţin de crearea condiţiilor optime şi asigurarea cadrului
vital al oamenilor este protecţia lor socială care, într-un mod sau altul, completează
infrastructura socială. [138, p.54]
Protecţia socială ca fenomen social necesită formularea unei definiţii ştiinţific argumentate,
valoarea căreia ar rezulta din faptul cât de complet şi exact în ea vor fi reflectate particularităţile
esenţiale.
Conceptul de protecţie socială, astăzi se confruntă cu dispute destul de aprinse în doctrină,
neexistând o opinie unanimă privind conţinutul acesteia, deoarece doctrinarii se axează în
conturarea definiţiei pe diferite criterii.
65
În multe ţări cu tradiţie, sistemul asigurărilor şi al asistenţei sociale este cunoscut sub
denumirea generică de securitate socială9 şi nu de protecţie socială
10, fapt care a condiţionat
realizarea unor precizări terminologice.
De aceea pentru elucidarea acestor confuzii ne-am propus următoarele obiective:
Prezentarea etimologică a noţiunilor „protecţie” şi „securitate”. Termenul protecţie îşi
trage sorgintea de la cuvântul latin protectio, ceea ce desemnează sprijin, apărare, ajutor,
ocrotire, grijă. [50] Din latină, protectio îşi păstrează intact rădăcina în română (protecţie),
franceză şi engleză (protection), italiană( protezione) etc.
Cuvântul securitate îşi regăseşte originea în latinescul securitas ( franceză - sécurité,
engleză – security, italiană – sicurezza), semnificând apărare, siguranţă, protecţie, stare de
urgenţă, faptul de a fi pus la adăpost de orice pericol. [43 ,p.969]
Un alt scop pe care ni l-am propus este de a cerceta corelaţia noţiunilor „protecţie socială‖-
„securitate socială.‖
Examinând definirea „protecţiei sociale‖ şi „securităţii sociale‖ în diferite dicţionare,
putem evidenţia următoarele semnificații:
1) Conform Dicţionarului suedez de politică socială, noţiunea de protecţie socială trebuie
privită stricto şi lato sensu. „Protecţia socială‖ utilizată stricto sensu este sinonimă cu noţiunea
de securitate socială, cuprinzând în sine asigurările şi asistenţa socială, iar în lato sensu
înglobând şi protecţia muncii. [262]
2) În Enciclopedia liberă Wikipedia, „securitatea socială‖ constituie o subgrupă a protecţiei
sociale, care desemnează „un sistem de indemnizaţii, administrate public, acordate cetăţenilor
afectaţi de situaţiile de risc social (şomaj, boală, bătrâneţe, accident de muncă, boală
profesională, pierderea întreţinătorului etc.)‖. Adepții acestei opinii includ în conţinutul
protecţiei sociale și „securitatea socială, echivalând-o cu sistemul de asigurări sociale, acţiunea
socială şi ajutorul social - sistemul de asistenţă socială‖.[57]
În dicţionarele şi enciclopediile prezentate mai jos se pledează pentru sinonimia noţiunilor
protecţia (securitatea) socială fiind definite: „un ansamblul de măsuri, stabilite pe cale
legislativă, pentru a susţine persoana şi a-i menţine venitul său familial sau pentru a-i acorda
acesteia mijloace financiare, în cazul când venitul este mai mic decât standardele minime de
existenţă, sau când şi-a pierdut sursele de venit,‖[56] „politici, practici sau programe de
aprovizionare publică (prin asigurare sau asistenţă socială) destinate garantării securităţii
9 Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres
(Social Security Act din 14 august 1935). 10
Ramura „dreptul protecţiei sociale‖, existentă în Republica Moldova, în România este numită „dreptul securităţii
sociale‖, în Franţa „droit de la sécurité sociale‖, în SUA şi Marea Britanie „social law‖ sau „social scurity law‖.
66
economice şi bunăstării sociale a individului sau familiei,‖ [267] „ajutor financiar acordat de stat
persoanelor cu venituri mici sau celor care şi-au pierdut venitul‖, [260] „sistemul de plăţi
acordate de Guvern persoanelor bătrâne, sărace, şomerilor, persoanelor care sunt incapabile de
muncă sau şi-au pierdut întreţinătorul,‖ [259] „programă guvernamentală menită să asigure
ajutor economic persoanelor care sunt afectate de şomaj, incapacitate de muncă, dezabilitate,
finanţată din contul contribuţiilor achitate de angajatori şi salariaţi,‖ [272] „sistemul de asigurare
şi asistenţă a cetăţenilor în etate şi incapabili de muncă, precum şi a familiilor cu copii,‖ [175;
231; 256] „sistemul statal de asigurare şi asistenţă materială a cetăţenilor în vârstă, în cazul
îmbolnăvirii, pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă, decesului întreţinătorului,
precum şi a familiilor cu copii,‖ [247] „grija statului şi societăţii acordată cetăţenilor care au
nevoie de ajutor în legătură cu atingerea unei anumite vârste, starea sănătăţii, stării sociale,
asigurării insuficiente cu mijloace de existenţă,‖ [255] „măsuri oferite de stat în scopul
menţinerii statutului social şi protecţiei împotriva factorilor negativi a anumitor grupuri
sociale.‖[230]
Reglementarea juridică a protecţiei / securităţii sociale la nivel naţional şi internaţional.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului [48] în art.22 prevede că „orice persoană, în calitate
de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este îndreptăţită să obţină
satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi dezvoltării
libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de
organizarea şi resursele fiecărei ţări.‖
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
[130] art.9
recunoaşte „dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.‖
Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime, [202]
defineşte securitatea socială drept „…protecţia pe care societatea o asigură membrilor săi printr-
o serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de natură economică şi socială, care altfel ar
fi cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a câştigurilor din cauza bolii, maternităţii,
accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei
medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu copii.‖
Biroul Internaţional al Muncii caracterizează securitatea socială drept „protecţie pe care
societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei
economice şi sociale, care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere a câştigurilor datorită bolii,
maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi
acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii‖, [61, p.2] iar în raportul În
67
secolul al XXI-lea: Dezvoltarea securităţii sociale aceasta este descrisă ca răspuns la necesitatea
acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia.
În Carta Socială Europeană (revizuită) [28] aceşti termeni sunt utilizaţi în mod sinonimic.
De exemplu în art.14 se utilizează expresia „servicii de protecţie socială‖, iar în art.27 alin.1 lit. b
„condiţii…de securitate socială‖.
În Codul european de securitate socială, precum şi în Protocolul său adiţional, conceptul
de „securitate socială include atât asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.‖ [61, p.3]
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [27] prevede în art.34 „dreptul de
acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale care acordă protecţie în caz de
maternitate, boală, accident de muncă, dependenţă de alte persoane sau bătrâneţe…‖
Constituţia Republicii Moldova [39] prin art. 43, 44, 47 garantează drepturile persoanei la
muncă, asistenţă şi protecţie socială, precum şi serveşte drept fundament de adoptare a
reglementărilor în materie.
Examinarea teoriilor referitoare la conţinutul protecţiei sociale. Pentru formularea unei
definiţii este util să examinăm şi viziunile diferitor doctrinari şi savanţi în materie. Literatura de
specialitate rusă ne conturează trei teorii referitoare la conţinutul protecţiei sociale: teoria
economică; teoria juridică şi teoria riscului social.
Reprezentanţii teoriei economice consideră că în domeniul protecţiei sociale intră toate
formele de ajutor social membrilor societăţii finanţate din fonduri statale (asigurarea
învăţământului gratuit de toate nivelurile, asigurarea cu locuinţă gratuită sau acordarea de
subsidii imobiliare, toate formele de asistenţă medicală, toate categoriile de prestaţii sociale şi
deservirea socială). La baza acestei teorii stă principiul repartiţiei bunurilor din fondurile sociale
cu destinaţie comună. [250, p.27-34]
Adepții teoriei juridice fundamentează securitatea socială pe criterii puţin compatibile, în
special pe criteriul economic şi subiectiv. [176, p.4] Reprezentanţii acestei teorii susţin că
protecţia socială „trebuie acordată numai cetăţenilor care confirmă merite deosebite în faţa
statului‖. [194, p.102]
În primii ani al consolidării puterii sovietice s-a conturat şi teoria riscurilor sociale11
,
conform căreia protecţia socială reprezintă acordarea beneficiilor repartizării produsului colectiv
membrilor societăţii, care se află în situaţii de risc, considerate social importante la etapa de
dezvoltare istorică. Reprezentanţii acestei teorii includeau în categoria riscurilor sociale şi
asigurarea socială din contul mijloacelor organizaţiilor publice, caselor de ajutor reciproc,
11
Reprezentanţii acestei teorii au fost Dogadov V. M., Vigdorcik N. A., Semaşko N. A.
68
deservirea social - culturală. De aceea protecţia socială se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor
ţării şi nu numai asupra şomerilor.
V. Durdenevskii, studiind aceste teorii, a evidenţiat faptul că extinderea protecţiei sociale
trebuie privită prin prisma criteriului funcţional, care ar permite de a garanta „dezvoltarea şi
protecţia persoanei.‖
Astfel, completarea criteriilor economic şi subiectiv, cu cel funcţional a constituit un factor
fundamental în formarea concepţiei de protecţie socială.
Franklin Roosevelt, prin Legea americană privind securitatea socială din 1935, încerca să-
şi încununeze cu succes eforturile depuse „de a înfrunta în bloc problema nevoii în societate şi de
a-i găsi un ansamblu de soluţii coordonate‖. [137, p.38]
William Beveridge, în celebrul său Raport, [2] pledează pentru utilizarea securităţii sociale
drept unul din mijloacele de prevenire şi eradicare a sărăciei, care ar viza întreaga populaţie, nu
doar clasa muncitoare. Cât priveşte definiţia securităţii sociale, raportul precizează: „Prin
securitate socială se înţelege garantarea unui venit determinat.‖
Abordarea Beveridge a servit drept fundament al evoluţiei sistemelor de securitate socială
bazate pe scheme de tipul asigurărilor sociale, unde accentul se punea pe protecţia venitului
minim pentru întreaga populaţie.
În cel de-al doilea Raport, Beveridge defineşte „securitatea socială ca fiind un ansamblu de
măsuri adoptate de Stat pentru a proteja cetăţenii împotriva riscurilor care se vor concretiza
individual şi care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia ansamblului
societăţii în care aceştia trăiesc.‖ [60, p.12]
O altă abordare, denumită Bismarck, se referea la sistemele de securitate socială bazate pe
ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pe categorii de populaţie. Accentul se punea pe
definirea clară a categoriilor de populaţie, pentru care se elaborau scheme de prestaţii
corespunzător câştigurilor salariale.
Conturarea particularităţilor distinctive ale sistemelor de securitate socială.
Examinând tendinţele de configurare a sistemelor de protecţie socială în statele contemporane,
putem evidenţia următoarele particularităţi distinctive împărtăşite de doctrina de specialitate.
Autorii M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva, subliniază
următoarele semne distinctive: a.) caracterul statal al raporturilor juridico-organizaţionale de
distribuire a fondurilor sociale; b.) condiţiile de acordare a asigurării sau asistenţei sociale - sunt
acele situaţii de risc social, care apar expres prevăzute în legislaţie şi de care legiuitorul leagă
naşterea raporturilor de protecţie socială; c.) beneficiarii protecţiei sunt doar acele categorii de
persoane care sunt enumerate expres în lege sau în contracte; d.) stabilirea, pe cale legislativă, a
69
standardelor minime şi condiţiilor de acordare a asigurării şi asistenţei sociale; [193, p.29] e.)
scopul stabilirii garanţiilor sociale. Statul, acordând cetăţenilor o formă de asigurare sau asistenţă
socială urmăreşte anumite scopuri, care pot fi clasificate în: primare (imediate), intermediare,
finale. Deseori împrejurările condiţionează „cetăţeanul să suporte cheltuieli materiale sau să
depună anumite eforturi fizice, psihice sau morale în comparaţie cu alţi membri ai societăţii‖,
[176, p.5] de aceea scopul primar al protecţiei sociale constă în atribuirea ajutorului material
acestor categorii de cetăţeni.
R. Ivanova, G. Doljenkova evidenţiază alte trăsături constitutive ale protecţiei sociale: a.)
existenţa temeiurilor (cauze, motive) obiective, care generează crearea unor mecanisme de
protecţie socială specifice, menite să asigure un anumit nivel de trai; b.) fonduri speciale, în
calitate de surse de finanţare; c.) metode specifice de constituire a acestor fonduri şi distribuire a
mijloacelor acestora; d.) fixarea regulilor de acordare a asistenţei sau asigurării sociale în norme
sociale şi juridice. [195, p.8; 188, p.9]
Analizând aceste trăsături, nu putem fi de acord cu formularea primei, deoarece existenţa
oricărui temei obiectiv comportă şi existenţa unui mecanism de protecţie, însă funcţionarea
acestuia este indisolubil legată de recunoaşterea acestor temeiuri, de către stat, drept riscuri
sociale, care ar da naştere obligaţiilor juridice.
Evoluţia protecţiei sociale ne demonstrează că totdeauna au existat mai multe cauze
obiective care implicau acordarea unui ajutor social, decât cele care erau reglementate de către
stat şi considerate riscuri sociale la acea etapă de dezvoltare.
Celelalte două trăsături reflectă diferite faţete ale unui şi aceluiaşi fenomen – modul de
organizare a protecţiei sociale.
M. Filipova consideră constitutive pentru protecţia socială următoarele trăsături:
a.) acceptarea comunitară a necesităţii asigurării persoanelor defavorizate, cu surse de
existenţă, prin consacrarea dreptului la protecţie socială; b.) asigurarea din contul mijloacelor
obşteşti; c.) protejarea acelor categorii de cetăţeni care nu au surse de existenţă (sau aceste surse
nu suficiente) din motive obiective, iar aceste obiective sunt prevăzute în acte normative; d.)
cuantumul garanţiilor sociale acordate se bazează pe standardele de existenţă recunoscute de
comunitate şi pe reprezentările acesteia privind echitatea socială; e.) constituirea de către stat a
unui sistem organizatorico-juridic, care integrează sistemul de finanţare; sistemul organelor
specifice etc. [246, p.16]
În viziunea savantului N. Romandaş protecţiei sociale îi sunt proprii aşa componente ca:
a.) mecanismul adecvat de asigurare socială orientat spre susţinerea sau oferirea unui nivel de
trai decent; b.) fondurile speciale care constituie izvorul de finanţare a asigurării sociale; c.)
70
metodele specifice menite să reglementeze acordarea mijloacelor de existenţă; d.) tendinţa de a
atribui regulilor importante pentru membrii societăţii un caracter de norme atât sociale, cât şi
juridice. [149, p.18]
Reiterând, putem reliefa următoarele particularităţi definitorii ale protecţiei sociale:
1.Recunoaşterea de către comunitate a necesităţii asigurării materiale a persoanelor
defavorizate, prin consacrarea normativă a dreptului la protecţie socială;
2.Reglementarea legală a situaţiilor de risc social, care generează naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor de protecţie socială;
3.Stabilirea pe cale normativă (contractuală) a beneficiarilor protecţiei sociale, standardelor şi
condiţiilor minime de acordare a protecţiei sociale.
4.Crearea unor mecanisme adecvate de colectare şi distribuire a fondurilor cu menire socială.
Înfăţişarea definiţiilor „protecţiei sociale” şi „securităţii sociale” din literatura de
specialitate. De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a conceptelor de
protecţie - securitate socială. În unele ţări, acestea sunt definite în legislaţie, în alte state, doctrina
este chemată să le clarifice semnificaţia.
Doctrinarii S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, afirmând că „asistenţa socială este o
componentă esenţială a protecţiei (securităţii) sociale‖ [61, p.347] opinează pentru sinonimia
noţiunilor de protecţie – securitate socială, demonstrând că aceste noţiuni semnifică acelaşi
conţinut şi între aceste expresii nu există diferenţă.
Viziuni contrare privind raportul protecţiei sociale şi securităţii sociale întâlnim la autorii
C. Bocancea şi Gh. Neamţu, care prin protecţie socială înţeleg „o totalitate de activităţi
întreprinse de către stat, organizaţiile societăţii civile, Biserică în scopul asigurării veniturilor
pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin munca proprie(…); protejării
populaţiei faţă de efectele crizelor economice; protecţiei în caz de calamitate naturală sau
conflict armat; asigurării ordinii publice şi protecţiei faţă de criminalitate; apărării drepturilor
civile; protejării faţă de orice factor de risc.‖ [14, p.105]
Aceiaşi autori prin securitate socială desemnează „reparaţia consecinţelor unor evenimente
diverse, calificate drept riscuri sociale (boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentul
de muncă şi boala profesională, decesul, şomajul.) [14, p.5]
Aceleași idei sunt susținute și de D. Ţop, care prin protecţie socială înţelege ansamblul
mijloacelor puse în operă de o colectivitate pentru a-şi proteja membrii împotriva numeroaselor
riscuri existente, [161, p.101] iar prin securitate socială – ansamblul de măsuri, prestaţii în bani
şi în natură, acordate în vederea protejării veniturilor în cazul apariţiei riscurilor sociale. [161,
p.110]
71
Analizând în ansamblu aceste definiţii, putem observa că activităţile de protecţie socială
sunt mai diverse, fiind reglementate de normele diferitor ramuri de drept, securitatea socială
reducându-se doar la asigurarea şi asistarea socială a persoanelor afectate de situaţii de risc
social. Conform art.1 din Legea asistenţei sociale, prin risc social se înţelege pericolul pentru
persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale pierderii
potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire,
deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) [89]
Într-o altă formulare, întâlnită la A. Ţiclea şi C.Tufan, protecţia socială constituie „un
fenomen caracterizat prin apariţia şi apoi dezvoltarea, în fiecare ţară şi într-o anumită perioadă, a
unor instituţii vizând asigurarea indivizilor şi grupurilor familiale a unei securităţi materiale
datorită accesului acestora la bunuri şi servicii considerate vitale.‖ [61, p.5]
O părere asemănătoare întâlnim la A. Athanasiu, care consideră, că prin protecţie socială,
se urmăreşte, de fapt, securitatea economică a indivizilor. [3, p.25]
C. Gîlcă consideră securitatea socială „una din cele mai importante ramuri de drept, prin
implicaţiile sale majore asupra securităţii şi protecţiei cetăţenilor împotriva sărăciei şi a
marginalizării acestora, a riscurilor care pot interveni de-a lungul vieţii, prin implicaţiile majore
asupra bunăstării oamenilor, asupra societăţii în general şi, nu în ultimul rând, cu implicaţii
extrem de importante asupra economiei naţionale.‖ [60, p.12]
În literatura de specialitate rusească, de asemenea, doctrinarii sunt divizaţi în două grupe.
Unii pledează pentru relaţia de întreg-parte între aceste noţiuni, susţinând că protecţia socială
este o noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială
(securitate socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc.; ceilalţi pledând
pentru sinonimia acestor noţiuni.
Doctrinarii M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva susţin ideea conform căreia raportul
dintre conceptele protecţie socială şi securitate socială este raport de întreg-parte, expresii
indispensabil legate de categoria filosofică – morala. Axându-ne anume pe aceste concepte
putem judeca despre „moralitatea unui stat‖, „nivelul de dezvoltare a normelor morale şi
juridice‖ şi „maturitatea societăţii.‖ [176, p.7]
Conţinutul protecţiei sociale se axează pe trei piloni: „grija persoanei faţă de sine‖,
„crearea condiţiilor prielnice pentru viaţă‖ şi „dezvoltarea sufletească a acestuia.‖ [140, p.7]
Centrându-se pe aceşti piloni, ei definesc protecţia socială în sens larg, percepând-o drept
„formă de exprimare a politicii sociale a statului, direcţionată spre asigurarea materială a
anumitor categorii de cetăţeni din bugetul de stat şi fonduri extrabugetare cu destinaţie specială
în cazul survenirii situaţiilor de risc, recunoscute de către stat la acea etapă de dezvoltare social
72
importante, în scopul echilibrării situaţiei sociale a acestor persoane cu cea a altor membri ai
societăţii.‖ [176, p.7; 188, p.8]
Aceiaşi autori, referindu-se la protecţia socială, în sens îngust se referă la politica socială
concretă a unui stat, care tinde prin mijloace juridice să asigure, păturilor sociale aflate în situaţii
materiale grele incapabile fără ajutor să o amelioreze, un nivel de trai corespunzător standardelor
minime. În această viziune, autorii echivalează protecţia socială cu securitatea socială,
fundamentându-şi poziţia pe prevederile Convenţiei O.I.M. 102/1952, cu privire la securitatea
socială (standarde minime), unde securitatea socială este definită drept „…protecţia pe care
societatea o asigură membrilor săi printr-o serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de
natură economică şi socială, care altfel ar fi cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a
câştigurilor din cauza bolii, maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii,
bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu
copii.‖
Convenţia expres enumeră tipurile securităţii sociale: asistenţa medicală, indemnizaţiile de
şomaj, pensia pentru bătrâneţe, indemnizațiile pentru accident de muncă, indemnizaţiile pentru
maternitate şi naştere, indemnizaţiile pentru boală, alocaţiile familiale.
Prin Convenţie, Organizaţia Internaţională a Muncii stabileşte tipurile de securitate socială,
referindu-se la factorii sociali sau nesociali, care le-au generat. [218, p.13-17]
Reiterând, observăm că aceşti autori utilizează protecţia socială şi securitatea socială drept
noţiuni distincte, prima cuprinzând şi relaţiile sociale care nu sunt reglementate de normele
dreptului securităţii sociale.
V. Iudina prin protecţie socială (lato sensu) înţelege „activitatea statului îndreptată spre
asigurarea procesului de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, ocolind şi neutralizând
factorii negativi care influenţează asupra personalităţii şi creând condiţii prielnice pentru
afirmarea individului,‖ iar stricto sensu constituie „o totalitate de garanţii economico-juridice
care asigură supravegherea drepturilor de bază ale cetăţenilor şi atingerea unui nivel decent de
viaţă.‖ [149, p.17]
Observăm, din aceste definiţii, că protecţia socială - lato sensu – înglobează nu numai
activităţi de ordin juridic şi economic, dar şi sociale, morale, culturale etc., care ar garanta
dezvoltarea pluridimensională a individului. Utilizarea acestui concept – stricto sensu –
limitându-se la asigurarea bazei materiale necesare pentru evoluţia personalităţii, adică
reducându-se la securitatea socială, garanţii de ordin juridico-economic.
73
V. Durdenevskii defineşte protecţia socială drept „o activitate a administraţiei publice
îndreptate spre înlăturarea pericolelor sociale care ameninţă viaţa şi nivelul de existenţă ale
diferitelor pături sociale prin oferirea unor sume de bani şi ajutor social.‖
V. Andreev susţine că securitatea socială sprijinită de stat cuprinde „totalitatea activităţii
social-economice duse în vederea asigurării cetăţenilor la bătrâneţe sau în caz de incapacitate de
muncă, asigurare medicală şi tratarea cetăţenilor.‖
R. Ivanova consideră că „protecţia socială este o formă de distribuire a bunurilor materiale
în schimbul muncii depuse în scopul satisfacerii necesităţilor vitale cotidiene, fizice sau
intelectuale, ale bătrânilor, bolnavilor, invalizilor, copiilor care şi-au pierdut întreţinătorul,
şomerilor, tuturor membrilor societăţii în scopul protejării sănătăţii şi utilizării normale a forţei
de muncă, distribuirii bunurilor luate din fondurile sociale speciale create de societate în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de normele juridice.‖ [195, p.22]
Definiţia dată este universală şi reflectă principiul de bază al securităţii sociale, indiferent
de relaţiile istorice concrete în care ea se organizează.
K. Batîghin susține că protecția sociale presupune sistemul de asigurare materială şi
deservire a cetăţenilor care au atins vârsta de pensionare, bolnavilor, în caz de invaliditate,
şomaj, în caz de deces a întreţinătorului, educarea copiilor şi altor cazuri prevăzute de legislaţie.
[173 , p.7]
V. Şaihatdinov – totalitate de relaţii sociale, născute între cetăţeni, pe de o parte, şi
organele de stat centrale/ locale/ organizaţii, pe de altă parte, cu privire la asigurarea cetăţenilor
din contul fondurilor speciale sau mijloacelor bugetare destinate asigurării medicale, pensiilor,
indemnizaţiilor ş.a. forme de asigurare sau asistenţă socială, în cazul survenirii circumstanţelor,
care au cauzat pierderea sau micşorarea venitului, sporirea cheltuielilor, sărăcia. [196, p.46]
Sintetizând definiţiile prezentate, observăm că deşi sunt asemănătoare, fiecare reflectă
acele particularităţi, care sunt considerate substanţiale de către autor, dar nici una din ele nu
reprezintă în întregime toate caracteristicile obiective, tipice protecţiei sociale ca fenomen social
complex.
Savanţii M. Filipova, Ă. Tucikova, M. Zaharova afirmă că protecţia socială este un
fenomen care trebuie interpretat multiaspectual.
Protecţia socială, drept categorie economică, include relaţiile sociale de distribuire a
mijloacelor financiare necesare pentru asigurarea şi asistarea persoanelor incapabile de a se
autoasigura; din punct de vedere organizaţional – sistemul de măsuri realizate de stat în numele
societăţii în scopul acordării mijloacelor de existenţă anumitor pături sociale; în calitate de obiect
74
de reglementare juridică – o totalitate de relaţii sociale, născute în scopul acordării mijloacelor
obşteşti persoanelor nevoiaşe.
Protecţia socială analizată drept categorie juridică – o totalitate de relaţii sociale, născute
în rezultatul redistribuirii produsului intern brut pentru asigurarea persoanelor incapabile de a se
asigura pe sine sau familia din motive obiective, care au fost recunoscute astfel de societate în
baza caracterului lor biologic sau social, în limita căreia acestor persoane li se acordă o parte din
mijloacele obşteşti în mărimea necesară pentru acoperirea necesităţilor sociale. [246, p.18-19;
193, p.31-32]
În literatura de specialitate naţională prin protecţie socială se înţelege „o totalitate de relaţii
sociale bazate, pe de o parte, pe fondurile nebugetare cu menire socială şi, pe de altă parte, pe
unele alocaţii bugetare în scopul satisfacerii cerinţelor cetăţenilor (ale membrilor familiilor lor),
dacă aceştia îşi pierd sursa de întreţinere;‖ [149, p.19] „un sistem de mijloace eficiente, orientate
spre stabilirea solidarităţii sociale între persoanele care obţin venituri din muncă şi cele care nu
au venituri din cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilităţii de a-şi găsi un loc de
muncă.‖ [21, p.13]
2.2.2. Funcţiile protecţiei sociale
Ponderea protecţiei sociale în viaţă comunităţii este exprimată printr-un şir de funcţii,
studierea cărora ne permite să reliefăm spectrul problemelor sociale cu care ea se confruntă şi pe
care încearcă să le soluţioneze.
Cuvântul funcţie provine de la latinescul fonctio, însemnând 1) slujbă, grad, rang; 2)
calitate, rol, sarcină; 3) destinaţie; 4) aplicaţie.
În conformitate cu Dicţionarului explicativ al limbii române prin funcţie desemnăm
„operaţia care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare
corespunzătoare.‖ [50]
Studiul pe care îl vom realiza, privind funcţiile protecţiei sociale, este axat pe literatura de
specialitate moldovenească şi rusă, întrucât acest subiect nu este examinat în doctrina de
orientare românească şi franceză.
Savanţii M. Luşnikova, A. Luşnikov, referindu-se la funcţiile protecţiei sociale opinează că
acestea constituie „direcţiile principale de reglementare a relaţiilor sociale apărute în legătură cu
distribuirea fondurilor cu menire socială persoanelor nevoiaşe.‖ [207, p.452]
Studiind literatura de specialitate, întâlnim opinii asemănătoare privind clasificarea
funcţiilor protecţiei sociale, dar divergenţe privind denumirea şi numărul acestora. [193, p.37;
210, p.6]
75
Funcţiile protecţiei sociale le putem diviza în două categorii mari: principale (economică;
socială; [188, p.9] politică; demografică [217, p.14; 193, p.37; 176, p.6]) şi auxiliare (de
producţie, [193, p.38] de muncă [232, p.11]; protectoare [183, p.10; 181, p.22]; organizatorică
[204, p.7-36]; informativă [207, p.452 ]; moral-ideologică.[216, p.24; 253, p.66; 180, p.22-23])
În viziunea doctrinarei M. Filipova, funcţia economică a securităţii sociale trebuie privită
prin prisma a două aspecte:
În primul rând, datorită sistemului de protecţie socială în comunitate o parte din produsul
intern brut este distribuit persoanelor afectate de un risc social, iar aceştia căpătând mijloace de
existenţă au posibilitatea de a participa, alături de persoanele cu venit, în calitate de subiecte al
pieţii de consum şi de a influenţa asupra cererii. Aceasta, la rândul său, influenţează oferta
produselor şi condiţionează producţia.
În afară de aceasta, majoritatea tipurilor de protecţie socială, direct sau indirect, sunt legate
de activitatea de muncă a persoanelor şi de rezultatele acesteia, fiind exprimate prin aşa
indicatori, cum sunt, stagiul de cotizare şi salariul. Mai evident acest lucru este exprimat prin
sistemul de asigurări sociale, unde, de regulă, este stabilită legătura cauzală între stagiu şi salariu,
pe de o parte, şi cuantumul plăţilor – pe de altă parte. Datorită acestui fapt, statul stabileşte
direct, durata stagiului care este necesară pentru societate şi indirect, reglează nivelul ocupării
forţei de muncă.
Creşterea cuantumului plăţilor de asigurări sociale în dependenţă de mărimea salariului
influenţează asupra productivităţii muncii, precum şi asupra legalizării veniturilor „primite în
plic‖. [246, p.22]
În al doilea rând, sursele de finanţare a protecţiei sociale sunt contribuţiile şi alte plăţi
obligatorii, care, în condiţiile economiei de piaţă, pot fi utilizate în calitate de reglatori statali
specifici. Aceste activităţi permit de a include sfera socială în mecanismul economic nu numai
de consum, dar şi de producţie.
M. Zaharov, Ă. Tucikova consideră că esenţa funcţiei economice rezultă din faptul că
statul utilizează protecţia socială în calitate de mijloc de distribuire a produsului intern brut, în
acest fel influenţând asupra echivalării veniturilor persoanelor prin acordarea pensiilor,
indemnizaţiilor, compensaţiilor etc., în schimbul salariului pierdut sau paralel cu acesta, odată cu
survenirea riscurilor sociale enumerate în lege. Realizarea acestei funcţii are loc prin
redistribuirea PIB-ului prin acumularea mijloacelor financiare în surse cu destinaţie socială
(bugetul asigurărilor sociale, bugete locale, fonduri cu destinaţie socială, etc.) [193, p.37-38]
În opinia savanţilor, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov, esenţa funcţiei economice este
exprimată prin: compensarea parţială a salariului sau altui venit pierdut, din cauza vârstei,
76
incapacitatea de muncă sau decesul întreţinătorului; compensarea parţială a cheltuielilor
suplimentare, cauzate de survenirea anumitor circumstanţe (de exemplu: naşterea copiilor,
calamităţile naturale, conflictele armate); acordarea ajutorului bănesc minim persoanelor
nevoiaşe şi familiilor; acordarea serviciilor medicale gratuite şi deservirii sociale, în conformitate
cu standardele statale minime (de exemplu: asigurarea cu medicamente.) [217, p.19; 232, p.11;
149, p.18-19; 180, p.17]
Savantul N. Romandaş reliefează importanţa funcţiei economice prin faptul că „ea ţine de
nivelul de trai, venitul deplin sau parţial sau de altă sursă de existenţă folosită în dependenţă de
vârstă, capacitatea de muncă, pierderea întreţinătorului. Acordarea unui venit suplimentar în
cazul apariţiei anumitor circumstanţe neprevăzute, precum şi acordarea unui ajutor minimal
material sau bănesc sunt de mare folos persoanelor defavorizate.‖ [149, p.18-19]
Transpunerea în viaţă a funcţiei economice are loc prin distribuirea fondurilor cu menire
socială, iar scopul primar al fiecărui stat constă în garantarea existenţei mijloacelor suficiente
pentru finanţarea protecţiei sociale. Este logică presupunerea că odată cu mărirea cuantumului
acestor fonduri se va mări şi cuantumul prestaţiilor sociale, [181, p.18] care, din păcate, nu
corespund standardelor internaţionale prevăzute în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la
securitatea socială (standarde minime).
Concluzionând, susţinem că obiectivul principal al oricărui stat constă în crearea
condiţiilor socio-economice optime, datorită cărora cetăţenii ar fi cointeresaţi în contribuirea la
fondurile sociale, garantându-şi dreptul la asigurare socială contra riscurilor sociale.
Manifestarea funcţiei politice rezultă din menţinerea în societate a „atmosferei păcii
sociale‖, drept fundament al stabilităţii politice a oricărui stat. Dacă luăm în consideraţie faptul
că subiecte al protecţiei sociale sunt copiii şi părinţii lor, bătrânii, salariaţii şi şomerii, care, de
facto, constituie majoritatea populaţiei oricărui stat, observăm cât de importantă pentru un stat
este funcţionarea efectivă a sistemului de protecţie socială. [246, p.24]
Funcţia politică permite statului „prin mijloace specifice protecţiei sociale să realizeze
direcţiile prioritate ale politicii sociale,‖ [193, p.38-39; 180, p.20] „să diminueze tensiunile
sociale provocate de discrepanţa dintre nivelul de trai al reprezentanţilor diferitor categorii
sociale,‖ [217, p.15] „echivalând statutul social al diferitor categorii de populaţie, prin crearea
condiţiilor care ar asigura o viaţă decentă fiecărui om.‖ [176, p.6]
Aplicarea efectivă a funcţiei politice garantează stabilitatea şi liniştea socială, consolidează
relaţiile din domeniul socio-economic, obiective care în societatea moldovenească, sunt doar
deziderate.
77
Majoritatea statelor lumii, inclusiv Republica Moldova, prin art.47 din Constituţie,
proclamă orientarea socială drept principiu constituţional, care constituie fundamentul politicii
sociale a statului, direcţionată spre crearea condiţiilor ce ar garanta o viaţă demnă şi dezvoltarea
personalităţii umane fiecăruia.
Deşi pentru prima dată funcţia socială [196, p.75] (socio - reabilitativă) a fost evidenţiată
de R. Ivanova în anii ´80 ai sec. al XX-lea, în doctrina de specialitate şi astăzi se duc discuţii
privind denumirea corectă a acesteia. Unii doctrinari consideră calificativul „social‖ necesar
pentru scoaterea în evidenţă a conţinutului acestei funcţii, alţii consideră mai corectă denumirea
„socio-reabilitativă‖, o altă grupă de doctrinari (V. Galaganov) pledează pentru sinonimia
acestora, iar a patra grupă (N. Romandaş ) consideră că ne referim la două funcţii distincte:
funcţia socială şi funcţia de reabilitare. În studiul dat, vom încerca în urma analizei opiniilor
diferitor savanţi să ne pronunţăm şi noi asupra problemei date.
Studiind această funcţie, M. Filipova a observat că ea trebuie privită prin prisma a trei
aspecte. În primul rând, protecţia socială este invocată atunci când e imposibil de a minimaliza,
cel puțin a anihila inegalitatea materială a oamenilor, cauzată de circumstanţe obiective (boală,
bătrâneţe, familii cu mulţi copii etc.), nu de calitatea şi cantitatea muncii lor. Se are în vedere
distribuirea egală a beneficiilor cu luarea în consideraţie a două componente: necesitate şi
activitate de muncă.
În al doilea rând, datorită măsurilor sociale persoanele, izolate de viaţa normală din cauza
bolii sau altor necazuri, capătă nu numai posibilitatea de a se reîntoarce la modul de viaţă
obişnuit, dar şi perspectiva de a-şi ameliora starea materială. Întregul sistem de protecţie socială
este chemat nu numai să compenseze pierderile materiale cauzate de pierderea salariului, dar şi
să acorde un şir de servicii de reabilitare socială, [246, p.23]care ar garanta atât celor afectaţi de
situaţii de risc social, precum şi celorlalţi susţinerea şi protecţia din partea statului.
Datorită funcţiei sociale se realizează şi direcţia de reabilitare a protecţiei sociale, scopul
căreia constă în restabilirea totală sau parţială activităţii vitale a persoanei, fapt ce i-ar permite
de a se instrui, a munci, a comunica, a se autoservi etc. [193, p.38]
În al treilea rând, tipurile de securitate socială adresate familiilor cu mulţi copii,
echivalează „posibilităţile de start‖ [246, p.23] a copiilor de a căpăta şanse egale pentru
dezvoltarea acestora, fapt destul de important în condiţiile economie de piaţă.
În opinia ideologilor dreptului securităţii sociale, chintesenţa funcţiei sociale constă în: a.)
restabilirea statutului social al invalizilor şi al altor pături vulnerabile ale societăţii, care le-ar
permite să se simtă membri cu drepturi depline ai societăţii, [217, p.15] b.) asistarea păturilor
vulnerabile a societăţii din contul mijloacelor bugetare şi extrabugetare (...) şi crearea
78
mecanismelor de reabilitare și resocializare a persoanelor defavorizate, [149, p.18-19; 232, p.10]
c.) restabilirea statutului social al subiectelor raporturilor de protecţie socială, [176, p.7] d.)
menţinerea statutului social al cetăţenilor în cazul survenirii diferitor riscuri sociale (…) prin
acordarea diferitor tipuri de asigurare materială, servicii sociale, compensaţii etc. în scopul în
menţinerii unui nivel de viaţă decent şi prevenirea sărăciei.‖ [180, p.22; 193, p.38]
În practică această funcţie este reflectată, de exemplu, în următorul caz. De obicei, invalizii
se angajează mai dificil în câmpul muncii, datorită defectelor de ordin fiziologic sau psihic, care
le-au limitat capacitatea de muncă. De aceea, statul este obligat să creeze condiţii prielnice
pentru realizarea capacităţii de muncă limitate şi a acestei categorii de persoane, fapt care rezultă
şi din prevederile art.30-35 din Legea privind protecţia socială a invalizilor.
În urma raţionamentelor prezentate, ne alăturăm celor care denumesc această funcţie
socială, opinând că transpunerea ei în viaţă se realizează printr-un complex de măsuri statale
orientate spre crearea, organizarea şi finanţarea sistemului de reabilitare socială, medicală,
profesională a invalizilor şi al altor persoane defavorizate, prin care se urmăreşte reintegrarea
acestora în colectivitate, precum şi dezvoltarea personalităţii.
Funcţia demografică se exteriorizează prin influenţa sistemului de protecţie socială asupra
proceselor demografice – durata vieţii populaţiei, reproducerea populaţiei, stimularea natalităţii,
etc. – şi ca rezultat asupra creşterii numărului populaţiei. Este indubitabil faptul, că această
influenţă este indirectă, şi aceste procese sunt condiţionate de un şir de alţi factori precum:
dezvoltare economică a statului, tradiţiile, starea ecologică, securitatea vieţii ş.a., în rândul cărora
dezvoltarea sistemului de protecţie socială nu ocupă locul hotărâtor. [246, p.23-24]
Realizarea eficientă a acestei funcţii răspunde scopului urmărit, precum „stimularea
creşterii demografice a populaţiei - condiţie necesară pentru dezvoltarea şi funcţionarea normală
a unui stat‖ [149, p.17; 217, p.15; 232, p.11] şi „măririi duratei vieţii populaţiei.‖ [176, p.7]
Alături de cele patru funcţii principale, în doctrină, sunt conturate un şir de funcţii
auxiliare.
M. Zaharov, Ă. Tucikova susţin că influenţa protecţiei sociale asupra procesului de
producţie permite de a reliefa încă o funcţie a sa - cea de producţie. Conţinutul acestei funcţii
constă în faptul că dreptul la majoritatea tipurilor de protecţie socială este condiţionat de
activitatea de muncă, iar cuantumul plăţilor depinde de caracterul muncii şi salariu. [193, p.38]
Odată cu evoluţia sistemului de asigurări sociale, importanţa acestei funcţii va creşte, deoarece
esenţial în stabilirea unui tip de asigurare socială va deveni stagiul de cotizare şi plata
contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
79
O altă grupă de savanţi A. Soloviov, V. Kurocikina evidenţiază funcţia de muncă,
manifestată prin faptul că mijloacele financiare pentru subvenţionarea protecţiei sociale sunt
dobândite în baza relaţiilor de muncă, iar nivelul lor de dezvoltare influenţează asupra tuturor
ciclurilor de asistenţă/ asigurare socială şi asupra formele de realizare a ajutorului social prevăzut
cetăţenilor încadraţi în câmpul muncii. Observăm că, de facto, A. Soloviov şi V. Kurocikina
caracterizează funcţia de producţie, denumind-o doar în alt mod.
În opinia savanților M. Filipova, V. Şaihatdinov, V. Galagnov funcţiile protecţiei sociale
trebuie completate cu funcţia moral-ideologică.
Întregul sistem de protecţie socială este fundamentat pe principiul echităţii sociale, carităţii
şi solidarităţii sociale. Nu întâmplător există părerea, conform căreia, despre nivelul de civilizaţie
a unei comunităţi, poţi judeca după atitudinea acesteia în privinţa copiilor şi bătrânilor. Grija faţă
de bătrâni şi incapabili educă generaţiile tinere, determinându-le să creadă că numai o participare
activă în îngrijirea celor inapţi azi, le va garanta mâine un ajutor similar de la copiii săi. [246,
p.24]
V. Şaihatdinov şi V. Galagnov consideră că funcţia moralo-ideologică este bazată pe trei
sarcini: ideologică, morală şi socio-psihologică. [254, p.66; 180, p.22] Sarcina morală, în opinia
lor, poate fi concepută drept obiectivul etico-moral al protecţiei sociale, deoarece întreg sistemul
este bazat pe începuturi spirituale, reflectate în conţinutul principiilor protecţiei sociale, care
direcţionează toate activităţile statale în acest domeniu.
Funcţia protectoare manifestată prin acordarea asistenţei şi asigurării sociale cetăţenilor.
Comunitatea îşi formulează obiectivul de a proteja cetăţenii în situaţii dificile prin acordarea unui
ajutor în rezolvarea diverselor probleme (materiale, fizice, psihologice, de vârstă etc.) [183, p.10;
180, p.22]
De exemplu, în urma lichidării întreprinderii, persoana a rămas fără loc de muncă, iar
statul, prin acordarea indemnizaţiei de şomaj, încearcă de a minimaliza problemele materiale.
Savantul M. Lepihov completează lista funcţiilor protecţiei sociale cu cea organizatorică,
susţinând că normele dreptului protecţiei sociale reglementează funcţionarea organelor de
asigurare şi asistenţă socială, [204, p.11] care sunt obligate să realizeze dreptul constituţional al
cetăţenilor la securitate socială. Evidenţierea acestei funcţii este necesară deoarece, în toate
raporturile de protecţie socială, unul dintre subiecte este statul, reprezentat prin organele sale
competente.
80
2.3. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială
William Beveridge, în celebrul său Raport, defineşte securitatea socială ca fiind „un
ansamblu de măsuri adoptate de Stat pentru a proteja cetăţenii împotriva riscurilor care se vor
concretiza individual şi care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia
societăţii în care aceştia trăiesc.‖ [2]
Din această definiţie observăm că securitatea socială constituie „un mecanism interpus
între o situaţie potenţială de risc prezentă şi o situaţie corigibilă, şi poate evitabilă, de dezastru,
adunând resurse care să garanteze mecanismul.‖ [60, p.12]
Opiniile prezentate ne determină să susţinem că expresia securitate socială vizează
„repararea consecinţelor unor evenimente denumite riscuri sociale,‖ [61, p.7] afirmaţie rezultată
şi din prevederile Convenţiei O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde
minime), unde sunt enumerate evenimentele pe care le calificăm drept riscuri sociale: boală,
maternitate, accident de muncă, boală profesională, şomaj, invaliditate, bătrâneţe, deces. [218,
p.13-17]
Etimologic, cuvântul risc provine de la cuvântul francez risque, semnificând „pericol,
primejdie, rizie.‖ [50] Acest termen, utilizat în domeniul securităţii sociale, obține calificativul
„social‖, devenind „risc social.‖
Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea asistenţei sociale, [89] care
prin risc social desemnează ―pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de
consecinţele economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social
(boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.).
Putem observa că definirea conceptului „risc social‖ prin Legea asistenţei sociale, îi conferă
particularităţile sistemului de asistenţă socială.
Raportarea noţiunii „risc social‖ sistemului de asigurări sociale îi modifică denumirea în
„riscuri asigurate‖, găsindu-şi reglementarea în art. 1 din Legea privind sistemul public de
asigurări sociale [107] şi reprezentând orice „eveniment sau fenomen la a cărui producere
structurile teritoriale ale Casei Naţionale sunt obligate să facă prestaţiile respective de asigurări
sociale.‖
Conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale prin riscuri sociale înţelegem
„evenimente mai mult sau mai puţin previzibile, legate de conduita umană şi de desfăşurarea
vieţii, modificând nevoile individului şi familiei sale.‖ [161, p.108]
Pentru a scoate în evidenţă trăsăturile distinctive ale conceptului „risc social‖, considerăm
necesară realizarea unei incursiuni în doctrina franceză, română, rusă şi moldovenească.
81
Studiind literatura de specialitate franceză am sesizat că L.-C. Viossat consideră că
conceptul „risc social‖ este evolutiv, fiind bazat pe normele prin care societatea subînţelege
exigenţa de solidaritate şi incidenţa mecanismelor de garanţii colective, [275, p.51-56] iar
teoreticienii X. Pretot, J.-J Dupeyroux definesc „riscul social‖ în dependenţă de cauza survenirii
şi efectele produse.
Pornindu-se de la cauza producerii, s-a afirmat că riscurile sociale sunt „riscuri inerente
vieţii sociale‖, iar plecându-se de la efecte, „acele evenimente care au incidenţă comună asupra
situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin creşterea
cheltuielilor.‖ [270, p.5-7]
Expunându-se asupra acestor definiţii savanţii români S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan
accentuează că definirea după efecte „constituie un criteriu relevant‖, criticând-o pe cea după
cauză, deoarece „pare a fi extinsă de vreme‖, susţinând că există „riscuri mai mult sau mai puţin
inerente vieţii sociale,‖12
dar care nu se „includ în lista evenimentelor luate în considerare prin
politicile de securitate socială.‖ [61, p.7] În viziunea acestor savanţi „riscurile sociale sunt acele
evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea
veniturilor sau, invers, prin creşterea cheltuielilor.‖ [159, p.8]
Doctrina de orientare rusă, cu unele nuanţări, definește, prin risc social, acel „eveniment
posibil, survenirea căruia, de regulă, duce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă,
rezultată cu pierderea salariului; majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea copiilor sau altor
membri ai familiei incapabili de muncă; necesitatea asistenţei medicale sau altor servicii
sociale.‖ [217, p.13; 207, p.493]
Un alt obiectiv, pe care ni l-am propus constituie reliefarea particularităţilor riscurilor
sociale. Ideologii E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov menţionează că trăsăturile distinctive, care ne
permit să calificăm anumite evenimente drept riscuri sociale, sunt: condiţionarea de către
sistemul economic şi de către organizarea socială a muncii; consecinţele de natură economică,
rezultate din pierderea surselor de venit sau survenirea unor cheltuieli suplimentare; interesul din
partea statului şi societăţii de a neutraliza şi preveni consecinţele survenirii acestor riscuri. [207,
p.493]
Teoreticianul român C. Gîlcă caracterizează riscurile sociale prin prisma a trei aspecte:
individual, personal şi economic.
Individualitatea riscului. Se referă la faptul că, pe lângă măsurile, vizând soluţionarea sau
îmbunătăţirea situaţiei societăţii, există un al doilea nivel care are în vedere situaţia fiecărui
12
De exemplu: riscurile de război, riscurile de circulaţie etc.
82
individ în parte, din perspectiva, evident sigură, că deşi măsurile generale sunt încă în vigoare şi
au o eficienţă maximă, individul nu va înceta să fie afectat de situaţiile de risc, care pot fi
rezolvate prin acordarea unui ajutor individual.
Personalitatea riscului. Riscurile despre care vorbim au repercusiuni asupra persoanei
indivizilor şi nu asupra patrimoniului lor. Ceea ce se are în vedere este incidenţa unui fapt sau a
unei întâmplări asupra fiinţei umane ca atare şi nu asupra bunurilor şi drepturilor a căror titulară
este; incidenţa riscului asupra patrimoniului se ia în considerare doar în mod indirect, în măsura
în care aceasta este sursa sau sprijinul individului.
Natura economică a riscului. Contrar celor expuse mai sus, riscurile pe care securitatea
socială le are în vedere se comportă în aşa fel încât, o dată devenite dezastre (concretizarea
riscului), generează o defecţiune sau o insuficienţă a resurselor economice personale, fie din
cauza că produc diminuarea sau dispariţia veniturilor normale sau obişnuite, fie că produc un
exces anormal de cheltuieli, care nu pot fi acoperite de aceste venituri; ajutorul acordat prin
securitatea socială evaluează şi compensează deficienţa şi/sau rezolvă excesul. Despre aceste
situaţii se poate vorbi, prin transfer, ca de nişte „situaţii de necesitate‖ sau ca de nişte „necesităţi‖
şi se poate spune că acestea, şi nu riscurile, sunt cele care reprezintă obiectul protecţiei, [60,
p.13] terminologie acceptată numai dacă se ţine seama de faptul că, în general, securitatea
socială presupune o nevoie prin însăşi producerea riscului. Altfel, nevoile pot fi înţelese prin
reducerea la una singură, şi anume: lipsa de resurse, menţionate mai sus. Riscul trece atunci pe
plan secund, favorizând tendinţa de a egala – prin creştere sau scădere – protecţia în faţa
necesităţii, independent de riscul care, în concluzie, ar fi principala cauză.
Riscurile cu efect dublu, menţionate mai sus, sunt numeroase: dacă dau naştere unei
incapacităţi de muncă şi deci unei problematici a veniturilor derivate din aceasta; boala sau
accidentul de muncă, prin perioada de timp pe care o implică, creează cheltuieli extraordinare
legate de recuperarea fizică. Alte riscuri, în schimb, constau în privaţiuni autentice ale
veniturilor, cum ar fi şomajul forţat, în timp ce altele se traduc printr-o simplă creştere a
cheltuielilor, cum ar fi sarcinile familiale. [60, p.12-13]
Este important ca riscurile sociale să fie raportate la o perioadă istorică, la o anumită ţară şi
să se conformeze unui ideal de acoperire, [60, p.13] de care încearcă să se apropie sistemul
pozitiv al fiecărui stat.
Analizând ce accepțiunile acestor savanţi referitoare la idealul de acoperire, observăm că
ei se referă la evenimentele care sunt considerate importante într-un stat la o anumită etapă de
evoluţie istorică şi, de facto, sunt enumerate în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la normele
minime de securitate socială [202] - boala, maternitatea, accidentul de muncă şi boala
83
profesională, şomajul, invaliditatea, bătrâneţea; decesul; obligaţiile familiale - urmând să fie
prevenite sau compensate prin diferite mecanisme statale.
Diversitatea riscurilor sociale a generat necesitatea grupării acestora.
În aceste sens, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov, bazându-se pe natura obiectivă şi
influenţa asupra capacităţii de muncă a cetăţenilor, clasifică riscurile sociale în 4 grupe:
economice (şomajul); fiziologice (pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă; sarcina şi
lăuzia, bătrâneţea, decesul); de producţie/ muncă (accidentul de muncă, boală profesională);
demografice şi sociale (familiile cu mulţi copii, familiile monoparentale, orfanii). [217, p.13]
Riscurile economice şi demografice nu influenţează direct asupra capacităţii de muncă a
persoanei, dar lipsa îndelungată a activităţii de muncă condiţionează, indubitabil, diminuarea
nivelului de trai al şomerului şi familiei sale, precum şi reducerea competenţelor profesionale.
Sporirea cheltuielilor, cauzate de mărirea numărului membrilor familiei, poate înrăutăţi calitatea
hranei, odihnei şi a altor condiţii de trai ale familiei, influenţând şi asupra sănătăţii.
S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, axându-se pe posibilitatea persoanei de a dobândi „un
venit normal dintr-o activitate profesională‖, clasifică riscurile sociale în riscuri fizice şi riscuri
economice.
Riscurile fizice apar atunci când forţa de muncă este alterată, redusă sau pierdută. Aceste
riscuri pot fi de origine profesională (accidentul de muncă, boala profesională) şi de origine
extraprofesională (boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, deces, văduvie.)
Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fără a fi alterată,
este imposibil de exercitat, datorită lipsei de locuri de muncă disponibile; este în fapt cazul
şomerilor.
Există, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin creşterea
cheltuielilor în situaţii excepţionale, de exemplu, cumpărarea de medicamente în caz de boală,
majorarea chiriilor în anumite perioade etc. [61, p.7-8]
C. Gîlcă, conducându-se de aspectele prezentate mai sus, clasifică riscurile sociale în:
individuale, personale şi de natură economică.
L.-C. Viossat asociază riscurile sociale în cinci grupe: riscuri legate de sănătate (boala,
invaliditatea, accidentul de muncă, boala profesională); riscuri legate de întreţinere (bătrâneţea,
decesul întreţinătorului); riscuri familiale (maternitatea; familiile monoparentale, familiile cu
mulţi copii, orfanii); riscuri legate de activitatea de muncă (şomajul, inadaptarea profesională);
riscuri „diverse”- includ asistarea săracilor, delicvenţilor, foştilor deţinuţi, victimelor de război,
victimelor violenţei criminale şi calamităţilor naturale. [275, p.51]
84
Într-un alt articol, acelaşi autor, evidenţiază patru „ramuri‖ de riscuri sociale: riscuri legate
de asigurarea bolilor, maternităţii, invalidităţii şi decesului; riscuri de bătrâneţe; riscuri legate
de accidentele de muncă şi bolile profesionale; riscuri legate de prestaţiile familiale. [274, p.57-
64]
Înţelegerea conceptului „risc social‖ este importantă, deoarece această noţiune constituie o
categorie fundamentală pentru protecţia socială, determinând subiectele raporturilor de protecţie
socială, sursele de finanţare şi alte particularităţi distinctive ale sistemului.
Caracteristic pentru riscurile sociale este faptul că persoana /familia în mod independent nu
poate anihila efectele survenirii lor, fiindcă sunt generate de condiţii obiective de natură social-
economică şi sunt dependente de activitatea de muncă.
Economia de piaţă nu creează mecanisme destinate apărării populaţiei contra riscurilor
sociale, întrucât sunt costisitoare şi nu aduc venit. Această sarcină îi revine statului, ce a atins o
anumită etapă de dezvoltare social-economică şi este pe calea transformării sale într-un „stat al
bunăstării.‖
2.4. Elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială
O trăsătură caracteristică şi străveche a omului constă în grija de a economisi o parte din
resursele sale materiale în scopul depăşirii anumitor evenimente, calificate drept riscuri sociale,
cum ar fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentele de muncă, bolile profesionale,
şomajul ş.a.
Dacă măsurile de prevedere se realizează în mod independent, prin mijloace proprii,
asigurarea materială constituie un fapt personal, fără semnificaţie juridică. Dimpotrivă, dacă
măsurile menţionate se înfăptuiesc prin intermediul unor structuri organizatorice constituite în
cadrul colectivităţii, atunci se poate vorbi despre asigurări sociale, iar acestea se prezintă ca o
instituţie juridică ori de câte ori implică existenţa unor relaţii sociale reglementate prin norme de
drept. [61, p.28]
După cum am constatat în paragraful precedent, protecţia socială reprezintă un sistem de
măsuri cu caracter economic, juridic, social şi organizatoric, întreprinse de stat în scopul
garantării unei vieţi decente oamenilor inapţi de muncă şi celor cu venituri mici
Protecţia socială însumează mijloace eficiente, care permit stabilirea nivelului necesar de
solidaritate între persoanele care obţin venituri din muncă şi persoanelor care nu au venituri din
cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilităţii de a-şi găsi un loc de muncă. [29,
p.3]
85
La etapa actuală protecţia socială în Republica Moldova cuprinde două componente, care
se completează reciproc: asigurările sociale şi asistenţa socială.
Asigurările sociale reprezintă un sistem de indemnizaţii băneşti, ce permit compensarea
principalelor tipuri de pierdere a capacităţii de muncă şi, în consecinţă, a salariului din motive
obiective - boală, şomaj, vârstă înaintată, naşterea copilului, schilodirea la locul de muncă - şi
alte prestaţii, prevăzute de legislaţie. Asigurările sociale se bazează pe principiul participării,
adică pe contribuţiile personale ale asiguraţilor
Asistenţa socială este un ansamblu de servicii sociale, în bani sau în natură, servicii
medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională, servicii de plasare în câmpul
muncii, servicii sociale acordate familiei, bătrânilor invalizilor etc., având la bază principiul
nominativ sau categorial. [29, p.3]
Practica mondială demonstrează că sistemul de asigurare socială este unul din principalele
instituţii de protecţie socială în condiţiile economiei de piaţă, care asigură realizarea dreptului
constituţional al cetăţenilor pentru asigurarea materială la bătrâneţe, în caz de boală, pierdere
totală a capacităţii de muncă, pierdere a întreţinătorului, şomaj.
În continuare, vom analiza fiecare dintre elementele componente ale sistemului de
protecţie socială, evidenţiind trăsăturile distinctive ale acestora.
Asigurările sociale. Termenul asigurare îşi trage sorgintea de la cuvântul francez
assurance, ceea ce desemnează încredere, garanţie, siguranţă. Raportat sistemului de protecţie
socială acest termen capătă calificativul „social”, devenind asigurare socială (fr. assurance
sociale; engl. social insurance).
Atributul „social‖ din expresia asigurări sociale corespunde, în primul rând, faptului că
fondurile băneşti de asigurări sociale se constituie prin plăţi sau contribuţii băneşti nu numai ale
salariaţilor care primesc ajutoare băneşti de acest fel, ci şi ale altor subiecte de drept şi anume ale
patronilor şi ale statului. Pe de altă parte, categoria ajutoarelor băneşti de asigurări sociale a fost
extinsă cu motivaţia „socială‖ şi cuprinde indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor, pensii
pentru incapacitate temporară de muncă, pensii pentru depăşirea anumitor vârste şi alte ajutoare
cu motivaţie socială.
Pentru a contura o definiţie proprie şi pentru a scote în relief particularităţile asigurărilor
sociale, vom porni de la definirea acestui concept în legislaţia naţională, diverse dicţionare şi în
doctrina juridică.
Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea privind sistemul public de
asigurări sociale, care prin asigurări sociale determină „sistemul de protecţie socială a
86
persoanelor asigurate, constând în acordarea de indemnizaţii, ajutoare, pensii, de prestaţii pentru
prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă şi de alte prestaţii.‖ [107]
Examinând definirea conceptului „asigurări sociale‖ în diferite dicţionare, putem evidenţia
următoarele înţelesuri:
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin asigurările sociale se înţelege
forma de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă
medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament. [43, p.56]
Potrivit Dicţionarului Merriam-Vebster - asigurările sociale constituie „protecţia
persoanei împotriva riscurilor economice, precum şomajul, bătrâneţea sau incapacitatea, unde
apar în calitate de subiecte statul, angajatorii şi salariaţii.‖ [267]
În Dicţionarul complet al economiei de piaţă, asigurarea socială este definită drept „o
parte a relaţiilor social-economice ce apar în procesul repartiţiei produsului intern brut prin
formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor,
pensionarilor şi a membrilor familiilor lor.‖
D. Ţop în Dicţionarul de dreptul securităţii sociale desemnează prin asigurări sociale
„ansamblul normelor obligatorii privind: asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident,
persoanelor care sunt subiecte într-un raport de muncă sau a altor categorii de persoane
prevăzute de lege sau urmaşilor acestora; recuperarea socială şi profesională a persoanelor care
nu pot lucra, datorită accidentelor sau bolilor profesionale; măsurile pe care angajatorii sunt
obligaţi să le ia cu privire la salariaţi.‖ [161, p.17]
Dicţionarele economice ruseşti, cu unele nuanţări, definesc prin asigurarea socială, o
formă a sistemului de protecţie socială, instituită, controlată şi garantată de către stat pentru
susţinerea persoanelor incapabile din fonduri de asigurări sociale, [230; 247; 255] iar Dicţionarul
de asigurări o definesc drept o totalitate de „norme de ocrotire a muncitorilor şi a altor salariaţi
în cazul pierderii capacităţii de muncă, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie.‖ [11, p.67]
Doctrina juridică propune şi ea un şir de definiţii ale acestui concept, specificând că
noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu asigurările sociale, dar şi cu
asigurările de stat, [61, p.29] unde elementul comun al ambelor instituţii este însăşi noţiunea
generală de asigurare, care, aşa cum s-a arătat, implică în mod necesar existenţa a trei elemente:
riscul, prima şi prestaţia asigurătorului. [61, p.17] Dar, dincolo de aceste asemănări, cele două
instituţii se deosebesc prin trăsături fundamentale proprii exprimate în literatura juridică prin mai
multe puncte de vedere.
Asigurările sociale sunt definite în doctrină din două puncte de vedere: economic şi juridic.
87
În sens economic, prin asigurări sociale caracterizăm „o verigă importantă a sistemului
financiar şi de credit, care cuprinde acele relaţii economice, exprimate în formă bănească, prin
mijlocirea cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii personalului
muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie în caz de pierdere temporară sau definitivă a
capacităţii de muncă, la bătrâneţe şi în multe alte cazuri;‖ [10, p.109-110] „mijlocul de realizare
a protecţiei populaţiei active (în special a salariaţilor) în caz de pierdere a veniturilor din cauză
de şomaj, maternitate, îmbolnăviri, invaliditate, bătrâneţe sau decesul asiguratului cu moştenitor
dependenţi (fără posibilităţi de a se întreţine pe cont propriu); [165, p.80] „unul din mijloacele de
garantare, de realizare a drepturilor constituţionale ale populaţiei…necesar pentru ocrotirea
salariaţilor, pensionarilor şi a membrilor familiilor lor, precum şi a altor categorii sociale în
cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă, conţinutul economic al cărora este
determinat de natura relaţiilor de producţie;‖ [29, p.3]
Doctrinarii, cu mici deosebiri în formulare, definesc prin asigurări sociale, în sens juridic,
„ansamblul de norme juridice care reglementează: a.) asigurarea materială de bătrâneţe, boală
sau accident a persoanelor care sunt subiecte într-un raport juridic de muncă sau a altor categorii
de persoane prevăzute de lege, precum şi a urmaşilor acestora; b.) asigurările sociale de sănătate,
pe cele privind măsurile pe care unităţile sunt obligate să le ia pentru calificarea şi încadrarea în
muncă a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi pe cele ce se referă la asigurările de şomaj; c.)
structura, funcţionarea şi atribuţiile organelor înfiinţate în scopul înfăptuirii dreptului la asigurare
materială, precum şi cele referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare; d.)
recuperarea socială şi profesională a persoanelor care, fiind încadrate în muncă, nu mai pot lucra
în meseria sau profesia lor, ca urmare a unor accidente, boli profesionale sau altor boli care
produc invaliditate;‖ [61, p.30; 158, p.29-31; 236, p.9; 188, p.11] „relaţiile juridice care se nasc,
se modifică şi se sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale ca atare determinate de lege,
[3, p.29] din contul şi în conformitate cu salariul fiecărei persoane, din care au fost achitate
contribuţii la fondurile de asigurări sociale.‖ [179, p.13]
Diversitatea schemelor de asigurări sociale au generat discuţii aprinse în literatura de
specialitate referitoare la un model „tip‖ de asigurare socială. Generalizând aceste contradicţii
doctrinare, putem observa că teoreticienii au evidenţiat două tipuri tradiţionale de asigurări: de
tip bismarckian şi de tip beveridgean.
Specificul asigurărilor sociale de tip Bismarck constă în faptul că ele pun accentul pe
fondul de asigurări sociale, care este independent de bugetul de stat, administrarea căruia cade în
sarcina mai multor instituţii sociale (patronat, guvern şi sindicate.), iar mărimea beneficiilor este
corelată direct cu cea a contribuţiilor. Această asigurare este deseori controversată şi conduce la
88
inegalităţi şi excluziuni sociale datorită existenţei primordiale a elementului bazat pe ocuparea
deplină.
Asigurările de tip Beveridge presupun acordarea unor beneficii relativ constante întregii
populaţii, fiind finanţate din bugetul public, iar unicul administrator al sistemului este statul, care
stabileşte atât tipul, cât şi nivelul venitului. [153, p.20]
Raportând aceste două teorii la sistemul actual de asigurări sociale din Republica Moldova,
constituit în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999 [107]
putem constata că acesta este de tip bismarckian, organizându-se şi funcţionând în baza
următoarelor principii, prevăzute în art.3: a.) unităţii, potrivit căreia statul organizează şi
garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept; b.) egalităţii, care asigură tuturor
participanţilor la sistemul public - contribuabili şi beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în
ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, c.) solidarităţii sociale, inter- şi
intrageneraţii, conform căreia participanţii la sistemul public îşi asumă conştient şi reciproc
obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;
d.) obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la
sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor; e.)
contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor
datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări
sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite; f.) repartiţiei, potrivit căruia
fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public;
g.) autonomiei, potrivit căruia sistemul public se autoadministrează.
Teoreticienii A. Casian şi E. Buşmachiu evidenţiază faptul că sistemul asigurărilor sociale
încorporează asigurarea obligatorie (de stat; nestatală profesională) şi asigurarea benevolă
(nestatală; nestatală profesională).
Asigurarea obligatorie reflectă relaţiile juridico-civile, legate de constituirea şi realizarea
în temeiul legii a resurselor fondului de asigurări. Asigurarea benevolă se deosebeşte de cea
obligatorie prin faptul că relaţiile juridico-civile apar datorită manifestării voinţei părţilor:
asigurătorul (compania de asigurări) şi asiguratul (persoana fizică sau juridică). [29, p.3-6]
În domeniul protecţiei sociale ne interesează anume asigurările sociale statale, fiindcă cele
nestatale sunt reglementate de normele altor ramuri de drept.
În conformitate cu art.4 din lege în sistemul public naţional, sunt asigurate obligatoriu,
prin efectul legii:
1.persoana care desfăşoară activitate pe bază de contract individual de muncă;
89
2.persoana care desfăşoară activitate în funcţie electivă sau este numită la nivelul autorităţii
executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului, ale cărei drepturi şi obligaţii sunt
asimilate, cu cele ale persoanei prevăzute la pct.1);
3.persoana care realizează un venit anual echivalent cu cel puţin 4 salarii medii lunare pe
economie şi este: asociat unic, comanditar, acţionar sau manager în societate comercială cu care
nu a încheiat contract individual de muncă; manager cu contract de management; membru al
unei asociaţii familiale; autorizată să desfăşoare activitate independentă; angajată în o instituţie
internaţională dacă nu este asiguratul acesteia; membru de cooperativă meşteşugărească;
desfăşoară activitate în o unitate de cult recunoscută şi nu are încheiat contract individual de
muncă; a atins vârsta de 16 ani şi nu întâmpină restricţii în asigurarea obligatorie;
4. persoana care realizează un venit anual echivalent cu cel puţin 3 salarii medii lunare pe
economie şi are proprietate şi/sau este arendaş de terenuri agricole şi forestiere; desfăşoară
activitate agricolă în cadrul gospodăriei ţărăneşti sau activitate privată în domeniul forestier; este
membru al unei societăţi agricole sau al altor forme de asociere din agricultură;
5.persoana care realizează prin cumul un venit anual echivalent cu cel puţin 4 salarii medii
lunare pe economie şi se regăseşte în două sau în mai multe situaţii din prezentul articol. [107]
Legiuitorul prin art.6 din lege prevede posibilitatea fiecărei persoane neasigurate să-şi
exteriorizeze voinţa şi să se asigure benevol prin încheierea unui contract individual de asigurări
sociale încheiat cu Casa Naţională de Asigurări Socială.13
Fondurile asigurărilor sociale se constituie, în majoritatea ţărilor din cotizaţiile agenţilor
economici, salariaţilor şi statului, în diferite proporţii, precum şi din alte surse. În Republica
Moldova acest fond poartă denumirea Bugetul Asigurărilor Sociale, veniturile căruia provin din
contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat şi din alte venituri (din dobânzi,
din majorări de întârziere).[107]
Conform art.1 din lege, contribuţia de asigurări sociale constituie o „sumă datorată în mod
obligatoriu de participantul la sistemul public de asigurări sociale‖ [107] şi este achitată de:
asiguraţi; angajatori; persoanele juridice asimilate, angajatorul, la care îşi desfăşoară activitatea
persoane în funcţii elective sau sunt numite la nivelul autorităţii executive, legislative sau
judecătoreşti, pe durata mandatului; persoanele care încheie contract de asigurare; persoanele
care îşi desfăşoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu
sunt înregistraţi în calitate de rezidenţi în Republica Moldova. [107] Cotele de contribuţii de
asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale sau speciale fiind
13
Casa Naţională de Asigurări Sociale este un organ nou, care a marcat începutul activităţii sale în anul 2001 şi
este acum responsabilă pentru gestionarea resurselor financiare ale bugetului asigurărilor sociale.
90
aprobate anual, iar suma acestora nu poate fi mai mică decât cea prevăzută de legea bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Trebuie menţionat faptul, că reforma sistemului de pensii în Republica Moldova presupune
transferul treptat al obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la angajatori spre salariaţi. Anual
contribuţiile plătite de către angajatori vor fi diminuate cu un punct procentual, în timp ce
contribuţiile individuale ale salariaţilor vor creşte cu un punct procentual pe an. Dacă în anul
2004, contribuţia individuală a însumat 1% din salariul calculat şi alte recompense, atunci în anul
2005, acestea au ajuns la 2%, 2006 - 3% şi în 2007 – 4%, în 2008 – 5%, în 2009 – 6%, în 2010 –
6%. [154, p.7]
Concluzionând, putem deduce următoarele particularităţi ale asigurărilor sociale:
1.constituie un subsistem al sistemului de protecţie socială, instituit, controlat, garantat de stat
şi fundamentat pe principiului contributivităţii;
2. reprezintă o formă a asigurării materiale a persoanelor care au fost afectate de situaţiile de
risc social;
3. trebuie analizate sub două aspecte: în calitate de tip al securităţii sociale şi sector al
politicilor sociale;
4. acordarea prestaţiilor de asigurări sociale este condiţionată de existenţa a doi factori:
reglementarea legală şi plata contribuţiilor.
5. raporturile de asigurări sociale reprezintă relaţiile juridice care se nasc, se modifică şi
sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale, cărora le sunt caracteristice următoarele
trăsături:
o subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul), iar pe de
altă parte organizaţia de asigurări prin organismele competente;
o conţinutul raporturilor de asigurare este în esenţă alcătuit din dreptul asiguratului la
primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativă a instituţiei de asigurări de a o
plăti şi din obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de asigurări sociale corelativă cu dreptul
instituţiei de asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);
o raportul de asigurare se naşte, ca regulă, ex lege, neavând la bază voinţa subiectelor sale;
o conţinutul raportului de asigurare este prestabilit prin lege;
o obiectul raportului de asigurare constă, în principal, din furnizarea unor prestaţii ce
reprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte forme de venit profesional).
[158, p.29-31]
Analizând sistemul public de asigurări sociale al Republicii Moldova, considerăm că
acestuia îi sunt caracteristice unele dezavantaje, printre care semnalăm:
91
a)în comparaţie cu asigurările din sectorul privat, în care beneficiile se întorc direct la cei care
au contribuit, schemele publice nu pot oferi beneficii celor care nu au lucrat niciodată sau au
contribuit pe o perioadă insuficientă prevăzută de lege pentru a putea primi o parte din beneficii;
b) asigurările sociale ale sectorului public prezintă unele aspecte discriminatorii prin faptul că
femeile nu pot avea beneficii egale cu cele ale bărbaţilor datorită, în primul rând, al numărului de
ani, care în mai toate cazurile, este mai mic decât al bărbaţilor;
c)în cazul în care sunt legiferate ca beneficiile să fie corelate cu câştigurile – principiul
contributivităţii – primele sunt mai mici pentru cei cu câştiguri mici, conducând în multe cazuri
la apariţia sărăciei;
d) reforma sistemului presupune transferul treptat al obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la
angajatori spre salariaţi, prin diminuarea cu un punct procentual al cotelor achitate de salariaţi şi
mărirea cotelor de contribuţii individuale achitate de asiguraţi.
Asistenţa socială. Datorită orientării practice, asistenţa socială a fost sistematic reaşezată
şi repoziţionată structural în cadrul statului bunăstării, astfel încât a trebuit să accepte mereu
compromisuri. A fost denumită ironic „câinele care nu a lătrat niciodată‖ de către В. Jordan şi С.
Jordan, ceea ce în opinia lui D. Buzducea a condiţionat „o oarecare demoralizare, dezorientare şi,
evident, incertitudine în rândul asistenţilor sociali.‖ [24, p.17]
Deşi în ultimele decenii, asistenţa socială s-a confruntat cu diverse dubii determinate de
factori negativi şi mai puţin controlabili, putem constata că astăzi ea şi-a afirmat necesitatea şi
utilitatea, devenind un partener credibil şi integru al lumii civilizate, situându-se la intersecţia
dintre voinţa politică, resursele economice, politicile sociale şi nevoile locale.
Pentru a formula o definiţie proprie şi a reliefa trăsăturile specifice asistenţei sociale, vom
analiza acest concept din punct de vedere etimologic, legislativ şi doctrinar.
Termenul asistenţă îşi trage sorgintea de la cuvântul francez assistance, ceea ce înseamnă
sprijin, ajutor, iar, utilizat în domeniul protecţiei sociale, acest termen obține calificativul
„social”, devenind asistenţă socială.
Analizând definiţiile formulate de autorii diverselor dicţionare observăm că, potrivit
Dicţionarului explicativ al limbii române, asistenţa socială constituie „un sistem de ajutorare
materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului;‖
[43, p.57] iar conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale ar reprezenta „ansamblul
normelor juridice, sistematizate în instituţii şi ramuri care reglementează serviciile şi prestaţiile
sociale oferite beneficiarilor de asistenţă socială, norme a căror respectare poate fi asigurată, la
nevoie prin forţa coercitivă a statului.‖ [161, p.19]
92
Dicţionarul de sociologie evidenţiază că asistenţa socială asamblează instituţii, programe,
activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane grupuri, comunităţi cu probleme sociale,
aflate temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile, acordându-le posibilităţi de cunoaştere
şi de acces la serviciile specializate de protecţie socială, care sunt finanţate din bugetul de stat
sau din contribuţii voluntare. [164, p.46-51]
În Dicţionarul de asigurări, asistenţa socială este definită ca un sistem de relaţii băneşti,
ansamblul de acţiuni organizate şi finanţate integral sau în cea mai mare proporţie din fondurile
statului prin intermediul cărora statul ia măsuri pentru întreţinerea şi ocrotirea persoanelor …
care nu au fost încadraţi în muncă şi care nu au mijloace de trai; [11, p.67] iar în Dicţionarul
politic se reţine că asistenţa socială reprezintă o prestaţie realizată cu banii statului, adresată
celor aflaţi în stare de sărăcie, constituind, în esenţă, un ajutor acordat de stat. [157, p.221]
Legiuitorul moldav, în art.1 din Legea asistenţei sociale, nr.547 din 25.12.2003, [89]
conturează prin asistenţă socială o componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în
cadrul căruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele
temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera
marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate.
Observăm că în această definiţie conceptul asistenţă socială este corelat cu cel de risc
social, astfel, evidenţiindu-se menirea economică a acestui sistem – ajutorarea materială a
persoanelor afectate de situaţii de risc social.
Literatura de specialitate cunoaşte o varietate de definiţii ale acestei noţiuni, fiecare din ele
evidenţiind unul din aspectele asistenţei sociale. Încercând a alege o definiţie cât mai completă,
ne-am oprit la cea propusă de M. Bulgaru, care susţine că asistenţă socială, lato sensu, reprezintă
o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi
învingă greutăţile, să-şi dezvolte capacităţile de a soluţiona de sine stătător problemele, iar stricto
sensu, o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale
unor grupuri de persoane care nu mai dispun de resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai
sunt în stare să-şi asigure prin eforturi proprii un trai decent (copii orfani, familii dezmembrate,
pensionari, şomeri, invalizi, devianţi, refugiaţi etc.) [19, p.10]
Discuţii doctrinare au cauzat şi aspectele sub care ar trebui analizată asistenţa socială.
Expunându-se în acest sens, M. Bulgaru, M. Dilion, E. Zamfir, C. Zamfir opinează că asistenţa
socială trebuie privită din următoarele perspective: ca profesie cu un statut propriu, cu obiective
şi caracteristici distincte; ca sistem educaţional de formare şi educare a specialiştilor; ca sistem
instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în
vederea soluţionării cazurilor. [21, p.15; 165, p.102] A. Athanasiu menţionează că noţiunea de
93
asistenţă socială desemnează, într-un prim înţeles, principiile generale pe care se întemeiază
ajutorul acordat comunităţilor sociale aflate în nevoie, iar într-o altă accepţie, ansamblul
mijloacelor tehnico-financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale. [3,
p.175]
Teoreticienii M. Bulgaru, N. Sali, T. Gribincea susţin că asistenţa socială trebuie privită
prin prisma a două dimensiuni: dimensiunea economică; dimensiunea socială şi psihosocială.
[22, p.20-21] Ne permitem să nu fim de acord cu această afirmaţie, considerând că acestui
concept îi este specifică şi dimensiunea juridică.
De aceea în studiul pe care îl realizăm ne vom referi la asistenţa socială în calitate de
instituţie a dreptului securităţii sociale şi în acest scop vom prezenta câteva definiri doctrinare.
Ideologii C. Ţiclea, S. Ghimpu, C. Tufan susţin că asistenţa socială constituie „o
componentă esenţială a securităţii sociale, reprezentată de un sistem de norme juridice prin care
se pun în aplicare măsurile de protecţie şi acordare a unor prestaţii familiilor cu copii, diferitelor
categorii de minori şi bătrâni, persoanelor cu dizabilităţi şi altor beneficiari, suportate, după caz,
din bugetul de stat sau bugetele locale.‖ [61, p.347; 158, p.31]
Teoreticieni A. Chisari, L. Proca, examinând asistenţa socială în calitate de instituţie a
dreptului securităţii sociale, opinează că aceasta constituie „o totalitate de norme juridice menite
să reglementeze relaţiile sociale ce apar între persoana sau familia aflată în dificultate şi organul
abilitat, în legătură cu acordarea diferitelor prestaţii şi/sau servicii sociale celor dintâi.‖ [33,
p.117]
F. Paşa, L. Paşa accentuează că asistenţa socială, prin reglementări juridice, pune în
aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare, indemnizaţii, alocaţii
şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor, adulţilor cu deficienţe şi
altor persoane aflate în dificultate. [131, p.51]
Considerăm că asistenţa socială, în sens juridic, constituie o instituţie a dreptului
securităţii sociale, care grupează ansamblul normelor juridice, ce reglează relaţiile sociale
născute între o persoană sau familie afectată de consecinţele economice negative ale pierderii
potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire,
deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) şi organele competente, cu privire la
acordarea prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.
Raporturile de asistenţă socială, trebuie deosebite de cele de asigurări sociale, care au o
sferă de cuprindere mai redusă datorită calităţii de asigurat şi care, la rândul său, sunt
condiţionate de o anumită situaţie juridică, de exemplu, cea de salariat. Aria de cuprindere a
94
raporturilor de asistenţă este mai extinsă, fiindcă asistenţa socială are vocaţie şi este finanţată pe
principiul solidarităţii naţionale.
Specificul acestor raporturi constă în faptul că: sunt reglementate exclusiv prin lege;
subiectele raporturilor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte, şi statul, prin
organismele sale specializate, pe de altă parte; în conţinutul acestor raporturi intră dreptul
persoanelor asistate social de a primi prestaţiile în bani sau în natură stabilite de lege, precum şi
obligaţia organelor specializate ale statului de a le acorda; prestaţiile au un cuantum forfetar şi
ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele de asigurări sociale. [158, p.32-33]
În urma raţionamentelor expuse evidenţiem următoarele trăsături definitorii ale asistenţei
sociale:
1.Este unul din elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială;
2.Dimensiunea juridică a asistenţei sociale presupune baza legală pentru executarea
programelor asistenţiale menite de a transpune în viaţă obiectivele politicii sociale. Astfel, prin
adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 [89] şi Hotărârii cu privire la
eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005 [70] sistemul de asistenţă
socială moldovenesc reevaluează şi completează sistemul valorilor cărora necesită să li se acorde
atenţie. Observăm, că accentul politicii sociale în domeniu, trebuie fixat nu numai pe depăşirea
stării de dependenţă socială, înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor,
asigurarea integrării lor sociale, dar şi pe reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut
social lezat, prin restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.
3.Schimbarea opticii politicii sociale în domeniul asistenţei sociale din ultimii ani vizează
următoarele direcţii: creşterea rolului statului şi a societăţii civile în protecţia socială a grupurilor
afectate de schimbările economice ale tranziţiei şi garantarea prestaţiilor în bani şi în natură
familiilor cu copii, mamelor solitare, copiilor invalizi minori, bătrânilor şi persoanelor cu
dizabilităţi lipsite de sprijin material şi susţinători legali, persoanelor care au participat la
lichidarea avariei de la Cernobîl sau la acţiunile militare din Transnistria (1992) etc.
4.Sistemului de asistenţă socială îi este caracteristică o modalitate specifică de finanţare. Dacă
în cazul asigurărilor sociale acoperirea riscurilor se realizează din cotizaţiile celor ce prestează
munca, adică în baza principiului contributivităţii, atunci în cazul asistenţei sociale, finanţarea se
realizează de la bugetul de stat, bugetele locale şi alte surse (fonduri extrabugetare, donaţii,
sponsorizări sau contribuţii, plătite de persoanele beneficiare de servicii sociale), în baza
principiului solidarităţii sociale, principiului nominativ şi categorial, cu condiţia că subvenţia să
nu fie mai mică decât nivelul de subzistenţă.
95
2.5. Concluzii la capitolul 2
Cercetările prezentate în acest capitol ne-au determinat să conturăm câteva concluzii şi să
propunem o serie de definiţii proprii.
Pentru început, am realizat o retrospectivă istorică referitoare la geneza şi evoluţia
sistemelor de securitate socială, în scopul periodizării constituirii sistemelor de asistenţă socială
şi asigurare socială în diferite state ale lumii, unde o atenţie deosebită am acordat formării
sistemelor din România şi Moldova. Această incursiune istorică am realizat-o cu scopul de a
evidenţia metamorfozele care le-au suferit aceste sisteme de la apariţia primelor elemente
asistenţiale din Roma Antică până în zilele noastre, trecând prin „indiferenţa‖ statelor şi
ajungând la perioada, când organizarea şi funcţionarea acestor sisteme constituie o direcţie
prioritară a politicii statului.
Ulterior am realizat o analiză a raportului dintre noțiunile „protecție socială‖ și „securitate
socială‖, care, în opinia noastră, se confruntă cu o confuzie referitoare la conţinutul și sfera de
cuprindere, atât în legislaţie, cât şi în doctrină.
a. Menţionăm confuzia care se face de multe ori între protecţia socială şi unul dintre
elementele sale constitutive, datorită folosirii termenului ce constituie genul în acelaşi text cu cel
care reprezintă specia (De exemplu: Constituţia Republicii Moldova în art.47 „Dreptul la
asistenţă şi protecţie socială‖; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale în art.9 recunoaşte „dreptul ... la securitate socială, inclusiv asigurări sociale‖).
În acest caz, este suficientă întrebuinţarea expresiei protecţie socială (securitate socială)
care constituie genul, deoarece asigurările sociale şi asistenţa socială sunt elementele
componente, adică specia. Acest fapt este prevăzut expres în Codul european de securitate
socială - 1964 - şi Protocolul său: „conceptul de securitate socială include atât asigurările sociale,
cât şi asistenţa socială.‖ [87, p.89]
b.În alte cazuri, observăm o anumită ambiguitate cu privire la delimitarea acestor concepte.
(De exemplu: Carta Socială Europeană (revizuită) se referă în art. 3 la „dreptul de securitate şi
igiena muncii‖, art. 14 „servicii de protecţie socială‖, art. 12 „dreptul la securitate socială‖, iar
art.27 alin.1 lit. b „condiţii…de securitate socială‖. Observăm că utilizarea amalgamată a acestor
expresii condiţionează anumite neclarităţi, de aceea ar fi necesară utilizarea numai a uneia din
aceste noţiuni, fie protecţie socială sau securitate socială.
Sintetizând viziunile doctrinare prezentate mai sus, putem reliefa existenţa a două grupe
mari de savanţi. Unii pledează pentru relaţia de întreg-parte între aceste noţiuni (M. Buianova, S.
Kobzeva, Z. Kondratieva, C. Bocancea, Gh. Neamţu, D. Ţop), susţinând că protecţia socială este
o noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială (securitate
96
socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc.; ceilalţi (S. Ghimpu, A.
Ţiclea, C. Tufan, K. Batîghin, V. Şaihatdinov) susţin sinonimia acestor noţiuni.
Analizând în ansamblu aceste opinii, considerăm că, prin utilizarea noţiunii de protecţie
socială, în sens îngust, pledăm pentru sinonimia „protecţiei‖ – „securităţii‖ sociale, referindu-ne
la sistemul de asigurare şi asistenţă socială, iar prin întrebuinţarea acestei noţiuni în sens larg, ne
referim, în afară de securitatea socială, şi la protecţia muncii, protecţia morală, culturală, civilă
etc.
De aceea prin protecţie socială - lato sensu - înţelegem un ansamblu de mijloace de ordin
economic, social, politic şi juridic întreprinse de stat pentru asigurarea procesului de formare şi
dezvoltare a personalităţii umane, menite să neutralizeze factorii negativi, care influenţează
asupra personalităţii şi să creeze condiţii prielnice pentru afirmarea individului, iar - stricto sensu
– o totalitate de măsuri de ordin economic, realizate prin tehnici juridice originale, îndreptate
spre securitatea materială a individului/familiei contra riscurilor sociale.
Cercetarea realizată ne îndreptățește să susținem că orice sistem de protecție socială
îndeplinește anumite funcții, studierea cărora ne-a determinat să definim prin funcţiile protecţiei
sociale - sarcinile ce stau la baza funcţionării sistemului de protecţie socială, care direcţionează
politica socială statului spre atingerea obiectivelor statului bunăstării.
În viziunea noastră, indiferent de numărul funcţiilor conturate în literatura de specialitate,
prin prisma funcţiilor protecţiei sociale trebuie analizată oportunitatea codificării legislaţiei din
domeniul protecţiei sociale; iar unitatea şi corelaţia lor trebuie să constituie baza ideatică a
tuturor strategiilor de reformare a sistemului de protecţie socială.
Un alt subiect care ne-a stârnit interesul sunt „riscurile sociale‖, studierea cărora ne-a
condiționat să conturăm următoarea definiție: riscurile sociale constituie evenimentele
previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează incapacitatea temporară sau totală
de muncă şi drept rezultat diminuarea sau pierderea surselor de venit, precum şi evenimentele
care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă sau asigurare socială.
În opinia noastră, în dependenţă de sistemul în baza căruia are loc finanţarea riscului social
le putem clasifica în riscuri asigurate şi riscuri neasigurate.
Riscurile asigurate, care sunt tipice sistemului de asigurări sociale, constituie evenimentele
sau fenomenele la a căror producere organele de asigurare socială competente sunt obligate să
acorde prestaţiile sau serviciile de asigurări sociale .
Specificul acestor riscuri rezultă din faptul că persoana, fiind salariat, a prevăzut
posibilitatea survenirii lor, de aceea prin intermediul sistemului de asigurări sociale, a contribuit
97
la fondurile sociale, în proporţiile stabilite de legislaţie, şi în baza acestora va beneficia de
prestaţii sau servicii de asigurări sociale.
Riscurile neasigurate sunt evenimente imprevizibile, consecinţele economice negative ale
cărora se răsfrâng asupra persoanei sau familiei, condiţionând pierderea potenţialului fizic,
statutului ocupaţional sau social.
Riscurile neasigurate constituie fundamentul sistemului de asistenţă socială, care spre
deosebire de cel al asigurărilor sociale, fundamentat pe principiul contributivităţii, este bazat pe
principiul solidarităţii sociale, unde prestaţiile şi serviciile sociale sunt stabilite pe baza
criteriului necesităţii, categorial sau nominativ.
Argumentele creionate, ne permit să evidenţiem următoarele particularităţi distinctive ale
riscurilor sociale: caracterul social al riscului; caracterul patrimonial, deoarece sunt considerate
importante pentru societate doar acele riscuri care condiţionează generarea sau pierderea surselor
de venit; caracterul previzibil al riscurilor asigurate şi caracterul imprevizibil al riscurilor
neasigurate.
Referindu-ne la elementele constitutive ale protecției sociale, evidențiem că pentru acest
studiu ne interesează - asigurările sociale și asistența socială, în calitate de instituții ale dreptului
protecţiei sociale, de aceea definițiile pe care le-am redactat se axează anume pe acest aspect.
Asigurările sociale, în calitate de instituţie a
dreptului protecţiei sociale, reprezintă o
totalitate de norme juridice care reglementează
raporturile de colectare şi distribuire a
fondurilor de asigurări sociale pentru plata
prestaţiilor de asigurări sociale, persoanelor
asigurate, afectate de situaţii de risc social.
Asistenţa socială, în sens juridic, constituie o
instituţie a dreptului securităţii sociale care
grupează ansamblul normelor juridice care
reglează relaţiile sociale născute între o
persoană sau familie afectată de consecinţele
economice negative ale pierderii potenţialului
fizic, statutului ocupaţional sau social (boală,
accident, dizabilitate, îmbătrânire, deces,
maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) şi
organele competente, cu privire la acordarea
prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.
98
3. CRITERIILE DE STRUCTURARE A DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN
SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA
3.1. Sistemul dreptului: concept, conţinut, esenţă.
3.1.1. Conceptul sistemului dreptului
Structuralitatea, alături de devenire, spaţialitate, temporalitate etc., constituie una din
faţetele existenţei, prin care se dezvăluie capacitatea acesteia de a intra în interacţiuni şi a se
configura în dependenţă de metamorfoze. Admiterea structuralităţii ca însuşire fundamentală şi
universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei este organizat în structuri
omogene şi se prezintă ca un ansamblu de sisteme care au o structură. [155, p.69]
Pe baza acestor date, filosofia ne demonstrează că obiectele, fenomenele, procesele,
indiferent de natura lor – în măsura în care ele reprezintă un întreg ale cărui elemente se află în
relaţii logic determinate unele faţă de altele – se înfăţişează ca sisteme cu o anumită structură şi o
funcţie specifică.
Fondată de Karl Ludwig von Bertalanffy,14
iniţial ca teorie pur biologică, teoria generală a
sistemelor, graţie potenţialului gnoseologic şi epistemologic ce-l comportă, a fost preluată de
filozofia ştiinţei contemporane ca direcţie de cercetare, ce îşi propune formularea principiilor,
legilor, conceptelor şi modelelor sistemelor.
Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, [156, p.104] la baza
căruia stau două categorii: elementul şi interacţiunea.
Elementul vizează orice obiect, fenomen, proces, însuşire care se află în interacţiune în
cadrul unui sistem (de exemplu, norma juridică constituie elementul primar al sistemului
dreptului), dar interacţiunea redă legăturile interne şi externe proprii obiectului, fenomenului,
procesului, adică acţiunea reciprocă din şi dintre fenomene. De exemplu, referindu-ne la aspectul
intern al interacţiunii, reamintim că „dreptul constituie o constelaţie de legături, de corelaţii‖
centrat pe diverse acte normative, care acţionează în cadrul unui sistem caracterizat printr-o
acută interferenţă. Aceste acte însă nu pot reglementa situaţii desprinse de realitatea socială,
astfel suportând o modelare din exterior.
Vorbind despre sistem, necesită să subliniem că el constituie „rezultanta conexiunilor
elementelor constitutive,‖ [156, p.108] fiind o „formaţiune nouă‖, care integrează şi
subordonează elemente, conferindu-le dimensiuni calitative şi cantitative.
14
Karl Ludwig von Bertalanffy (n. 19.09.1901 la Viena, Austria – d.12.06-1972 New York, SUA) este un vestit
biolog şi fondatorul teoriei generale a sistemelor.
http://encyclopedie.snyke.com/articles/ludwig_von_bertalanffy.html.
99
Reiterând precizările realizate mai sus, scoatem în evidență următoarele particularităţi ale
sistemelor:
a) Integralitatea relevă faptul că „sistemul nu este un conglomerat întâmplător de elemente‖,
ci un întreg mai mult sau mai puţin coerent, care nu se reduce la suma însuşirilor părţilor, dar
prezintă însuşiri pe care nu le are nici una din părţile componente,‖ [156, p.111-112] ultimele
îndeplinind anumite „funcţii concrete.‖ [120, p.377]
b) Relativitatea marchează faptul că lumea sistemelor este infinită şi un sistem poate fi
element constitutiv al altui sistem, acesta, la rândul său, element al altuia ş.a.m.d.
De exemplu, norma juridică - element primar al sistemului dreptului şi norma juridică -
sistem pentru elementele sale constitutive (ipoteză, dispoziţie, sancţiune). Sau sistemul dreptului
în calitate de integrator al elementelor constitutive (norma juridică, instituţia juridică, subramura,
ramura de drept) şi sistemul dreptului – element al „sistemului normativ social, care întruneşte în
sine sistemul dreptului, sistemul normelor morale, sistemul normelor religioase, sistemul
normelor obişnuielnice ş.a.‖ [120, p.376-377]
c)Istoricitatea este o proprietate ce scoate în vileag faptul că orice sistem dinamic din univers
are o existenţă limitată atât în spaţiu, cât şi în timp. Un sistem apare, se dezvoltă, funcţionează,
apoi treptat dispare, cedând locul altui sistem.
d) Autoreglarea presupune capacitatea de control al sistemelor asupra propriilor acţiuni, adică
de a se perfecţiona, în dependenţă de necesităţile existente.
Doctrinarii I. Deleanu şi I. Craiovan afirmă că trăsăturile teoriei sistemelor „se regăsesc în
esenţa lor şi în cazul sistemului dreptului.‖ [49, p.24-27; 45, p.252] Aplicarea acesteia în
domeniul dreptului, permite să vorbim despre sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul
dreptului, noţiuni care nu trebuie confundate.
Analizând definiţiile din doctrina de specialitate, observăm că sistemul juridic constituie
„dimensiunea inalienabilă a existenţei umane,‖ [4, p.332] manifestată prin „întreaga realitate
juridică a societăţii,‖ [120, p.378] care înglobează „totalitatea fenomenelor juridice dintr-o
societate.‖ [186, p.112; 187, p.96; 229, p.391]
Studierea literaturii juridice ne arată că sistemul juridic are calitatea de obiect fundamental
al tipologiei juridice şi este raportat la conceptele „harta juridică a lumii‖, „tipul de drept istoric‖,
„familia sistemelor juridice‖, „sistem juridic naţional‖.
În acest scop, merită a fi precizate înţelesurile în care este utilizat acest concept în doctrină.
Utilizat stricto sensu, sistemul juridic subînţelege, în primul rând, dreptul unui stat concret,
indicat terminologic prin „sistem naţional‖, care nu sinonimizează, ci înglobează noţiunea
„sistem de drept‖, deoarece aceasta dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor
100
dreptului. [5, p.283] În al doilea rând, este strâns legată de dreptul comparat şi interacţionează cu
termenii „familia sistemelor juridice‖, „cercurile juridice‖, „comunitatea structurală‖; „familia
juridică‖.
Noţiunea sistem juridic, aplicată lato sensu, este identică cu „tipul de drept istoric‖,
exprimat prin caracteristica sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaţiuni social-economice,
incapabil să încorporeze pluralitatea sistemelor juridice contemporane. Vizând multitudinea
sistemelor juridice naţionale existente, literatura juridică foloseşte termenii „harta juridică a
lumii‖, „geografia juridică a lumii‖, „comunitatea sistemelor juridice‖, „tipologia juridică.‖
Prin sistemul legislaţiei înţelegem „ansamblul tuturor actelor normative care sunt în
vigoare într-un stat,‖ [120, p.378; 266, p.119; 5, p.332] „expresia externă a sistemului dreptului,‖
[167, p.263] „ansamblul tuturor actelor normative structurate pe verticală (Constituţia, legile,
decretele, hotărârile şi ordonanţele guvernului, ordinele miniştrilor, hotărârile consiliilor raionale
şi locale, dispoziţiile primarilor etc.) şi pe orizontală (structurate în funcţie de autoritatea care le
emite: Parlament, Guvern ş.a.m.d.) [135, p.144; 167, p.263]
Comparând sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei, constatăm că ele nu se suprapun, dar
corelează, fapt dedus din analiza sistemelor pe orizontală. De exemplu, Codul civil
reglementează instituţiile juridice ce fac obiectul ramurii dreptului civil, dar nu poate fi
concepută o egalitate mecanică a dreptului civil cu codul civil. În acest sens, savantul rus S.
Alekseev propune noţiunea „ramurile legislaţiei‖ , care corelează cu ramurile de drept (drept
civil – legislaţie civilă, dreptul muncii – legislaţia muncii, dreptul protecţiei sociale – legislaţia
socială etc.), iar A. Popescu opinează că „sistemul legislaţiei ca totalitate a actelor normative
poate fi şi el structurat pe ramuri, corespunzător relaţiilor sociale pe care le reglementează
normele juridice constituite în instituţii juridice şi ramuri ale legislaţiei.‖ [135, p.144]
Gh. Lupu, Gh. Avornic, R. Motica, Gh. Mihai ne atenţionează asupra faptului că „în
sistemul dreptului, unitatea de bază este norma, pe când în sistemul actelor normative unitatea de
bază este actul normativ în formele lui variate: lege, decret, hotărâre, instrucţiune, ordonanţă
etc.‖[266, p.120; 118, p.161]
Varietatea relaţiilor sociale este reglementată de o infinitate de norme (morale, religioase,
de convieţuire, juridice, politice), care le dau contur şi le diversifică aplicarea. Pentru realizarea
studiului de faţă prezintă interes anume diversitatea normelor juridice şi integrarea acestora într-
un sistem în baza „criteriul obiectului.‖ [135, p.143]
Atunci, când ne referim la conceptul de drept, vizăm existenţa acestuia în „cadrul unui
sistem de norme, şi nu o oarecare asociere de norme juridice‖, fapt ce vorbeşte despre aplicarea
dreptului ca „un sistem integrativ, exprimat într-o anumită unitate a normelor sale.‖ [55, p.148]
101
Factorii care dau consistenţă acestei unităţi sunt: voinţa univocă, obiectivată prin acţiunea
legislativă a Parlamentului; unicitatea scopului normelor de drept şi conformarea acestuia cu
interesul general al societăţii; unitatea „câmpului juridic,‖ [85, p.101; 266, p.111; 5, p.149]
manifestată prin repetabilitatea aplicării normelor juridice în timp şi spaţiu; unitatea modului de
realizare a normelor juridice, cu intervenţia, în extremis, a forţei coercitive a statului, ceea ce le
diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale; [55, p.148] unitatea spaţiului normativ şi ordinii
normative întrucât normele de drept se aplică situaţiilor şi persoanelor care intră sub incidenţa
unui sistem normativ dat. [45, p.254]
Sintetizând factorii prezentaţi, deducem că sistemul dreptului implică atât „unicitatea, cât
şi diversitatea normelor sale‖, diversitate apărută drept: a) consecinţă a varietăţii relaţiilor sociale
care constituie obiectul reglementării juridice; b) necesitate a existenţei unor norme diferenţiate
utilizate de legiuitor.
Savanţii ruşi L. Iavici şi D. Kerimov susţin că „sistemul dreptului nu se limitează numai la
structură, deoarece ea reflectă numai aspectul intern,‖ [257, p.125; 199, p.280-281] de aceea S.
Alekseev consideră că pentru a valorifica dreptul ca sistem este necesară evidenţierea
elementelor de bază, criteriilor de integrare şi diferenţierea normelor juridice. În acest scop, este
utilă folosirea diferitor mijloace şi metode, prin care sunt redate formele de bază ale existenţei şi
logica dezvoltării materiei juridice.
Abordarea genetică a dreptului este fundamentată pe un şir de criterii primare şi derivate.
În calitate de criteriu primar (natural) raportat dreptului apare omul, iar derivat – societatea şi
statul. Anume de aici îşi trage sorgintea sistematizarea dreptului, ca unitate de legături ce stă la
baza divizării dreptului în drept natural şi drept pozitiv.
Abordarea istorică a dreptului ne permite să urmărim calea devenirii dreptului ca sistem,
punând la bază criteriul formal. Acest criteriu ne dezvăluie originea structurării sistemului
dreptului, specificul integrării elementelor şi arhitectonica lui. Analiza prin prisma istoricului, a
sistemului dreptului ne accentuează relaţiile genetice existente între elementele sistemului şi ne
prezintă dinamica schimbărilor în timp şi spaţiu, sub influenţa factorilor religioşi, ideologici,
etnici etc.
Abordarea sistemo-structurală reflectă ordonarea, coordonarea, interconexiunea şi
diferenţierea normelor de drept, condiţionate de structuralitatea relaţiilor sociale şi finalitatea
reglementării juridice.
Fundamentându-şi poziţiile pe considerentele enunțate mai sus, teoreticienii numesc sistem
de drept: „structura internă a dreptului într-un stat, chemată să asigure înfăptuirea unităţii
normelor juridice şi gruparea lor pe părţi interdependente şi anume, pe ramuri de drept şi
102
instituţii juridice;‖ [13, p.205; 4, p.318; 5, p.150; 55, p.149; 223, p.125; 167, p.261] „totalitatea
normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile;‖ [163, p.84] „totalitatea
ramurilor de drept concepute ca subsisteme, unite între ele, prin apartenenţa, fie la diviziunea
dreptului public, fie la diviziunea dreptului privat;‖ [135, p.143] „totalitatea ramurilor de drept,
diferenţiate după specificul sistemului relaţiilor formaţiunii social-economice în care se
dezvoltă;‖ [197, p.143] „o unitate integrantă a normelor juridice, împărţite pe instituţii,
subramuri şi ramuri în conformitate cu obiectul şi metoda de reglementare juridică, legate între
ele prin relaţii ierarhice coordonatoare şi care au ca centru principiile juridice, exprimând într-o
formă concentrată esenţa şi menirea socială a dreptului la etapa dată.‖ [120, p.383; 112, p.252;
219, p.166; 186, p.112; 1, p.96; 203, p.168-169; 229, p.391]
Din definiţiile prezentate putem deduce că sistemul dreptului este: a.) un ansamblu
organizat şi logic, ce implică relaţia ,,întreg – parte‖ şi care concretizează idealul juridic al
societăţii; [120, p.380] b.) o „unitate în diversitate‖ care organizează structura dreptului dintr-un
stat.
Importanţa teoretică a integrării normelor juridice în cadrul sistemului dreptului se
manifestă prin următoarele: a.) constituie un important ghid la îndemâna autorităţilor publice în
procesul elaborării şi perfecţionării dreptului, care evidenţiază lacunele dreptului, elimină
normele căzute în desuetitudine, contribuie la organizarea şi asigurarea concordanţei normelor
juridice, restrânge spaţiul ficţiunilor şi echilibrează hotărârile judecătoreşti; b.) permite o mai
eficientă înţelegere a materialului normativ, o interpretare a dreptului la justa sa valoare; [115,
p.57; 120, p.380] c.) stă la baza sistematizării legislaţiei şi clasificării ştiinţelor juridice,
contribuind la cercetarea juridică. [266, p.113]
Reformele realizate ultimele decenii în domeniile politic, social, economic, juridic,
administrativ etc. şi-au lăsat amprenta şi asupra sistemului dreptului, manifestându-se prin noi
caracteristici. Nu putem însă vorbi despre acestea fără a contura şi evoluţia sistemului legislaţiei.
Tendinţele actuale de perfecţionare a acestora pot fi încorporate în trei grupe:
Trăsături comune sistemului dreptului şi sistemului legislaţiei.
1. Are loc modificarea raportului OM – DREPT prin: a.) „umanizarea dreptului‖, unde
drepturile şi libertăţile fiecărui individ constituie esenţa sistemului, astfel lărgindu-se sfera de
aplicare a dreptului privat, b.) limitarea reglementărilor de drept public, care pe timpul sovietic
erau ridicate la nivel de „absurd‖, astfel echilibrându-se raportul STAT – INDIVID, din punct de
vedere al reciprocităţii drepturilor şi îndatoririlor, precum şi al realizării acestora.
2. Prioritatea normelor de drept internaţional asupra reglementărilor de drept intern.
Trăsături specifice sistemului legislaţiei: armonizarea legislaţiei cu prevederile
103
constituţionale şi apariţia unor ramuri ale legislaţiei complexe.
Trăsături specifice sistemului dreptului.
A. Finisarea acumulării materialului normativ şi divizarea sistemului dreptului în blocuri
structurale – norme, instituţii, subramuri, ramuri. Acest proces se caracterizează prin mişcarea de
diferenţiere (apariţia noilor ramuri de drept: drept bancar, drept fiscal, dreptul protecţiei sociale,
dreptul medical, dreptul informaţional etc.) şi mişcarea de reunire (dreptul protecţiei sociale
reuneşte norme de drept public şi privat.) [155, p.57; 167, p.265]
B.Argumentarea importanţei reglementărilor juridice condiţionează complexitatea
formaţiunilor structurate din norme juridice.
C.Posibilitatea evoluţiei sistemului dreptului de la structura actuală (axată pe ramuri şi
instituţii) spre o construcţie „plasmatică‖, unde elementele primare vor fi în stare de autonomie
relativă şi în dependenţă de necesităţi se vor integra în structuri pentru reglementarea anumitor
relaţii sociale. [167, p.265-266]
D. Se caracterizează prin integralitate, adică proprietăţile sale sunt rezultante ale interacţiunilor
dintre componente şi nu suma proprietăţilor acestora.
E.Se caracterizează prin autoorganizare, ceea ce înseamnă că reaşezarea componentelor sale îi
asigură dinamicitatea şi flexibilitatea, ceea ce face să se adapteze cu uşurinţă la schimbările vieţii
sociale.
F.Se caracterizează prin conservaţiune, adică stabilirea formelor sale garantează stabilitatea
relativă a ordinii sociale normative;
G. Se caracterizează prin permeabilitate internă (condiţionarea reciprocă a componentelor
sale) şi permeabilitate externă (interacţiunea cu sistemele sociale nejuridice şi întregul societal).
[115, p.58]
Reiterând judecăţile prezentate, putem susține că sistemul dreptului poate fi privit ca
formaţiune logic structurată, deoarece întruneşte aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa,
consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o asamblare aditivă şi cantitativă de norme,
instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de divergenţe,‖ ci o fuziune organică a acestor
elemente, fiind caracterizat prin convergenţa laturilor sale. La baza arhitectonicii sistemului
dreptului stau obiectul de reglementare; metoda de reglementare; principiile dreptului, calitatea
subiectelor, caracterul normelor şi specificul sancţiunilor.
Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,
trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemul juridic este
fenomenul juridic, al sistemul dreptului – norma juridică, al sistemul legislaţiei – actul normativ.
Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social încorporează sistemul dreptului şi
104
sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.
Raportând sistemul dreptului la sistemul legislaţiei constatăm că el constituie „expresia
externă a sistemului dreptului, prin care obiectivează conţinutul şi structura lui internă.‖
Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de
elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării
idealului juridic al societăţii. (Vizualizare anexa I.)
3.1.2. Diviziunile generale ale dreptului
Dreptul nou este un drept concret, mobil
şi prezintă o degradare sensibilă a elementelor
care alcătuiau juridicul în sistemul clasic.
Gerard Farjat
Studierea doctrinei de specialitate ne permite să constatăm că după modul în care sunt
conectate diferite componente ale sistemului dreptului, începând cu entitatea fundamentală –
norma juridică, deosebim o serie de diviziuni15
generale ale dreptului.[115, p.63]
Diviziunile dreptului sunt creaţia jurisconsulţilor romani. Prima, şi cea mai importantă, este
opera jurisconsultului Ulpian, care în Digeste menţionează „Jus publicum est quod ad statum rei
romanae spectat; jus privatum quod ad singularum utilitatem pertinet.”16
O altă diviziune,
referitoare la izvoarele dreptului, împarte dreptul în jus civile, care derivă din lege şi din
interpretarea jurisconsulţilor şi jus honorarium, care constituie opera magistratului, a pretorului.
A treia diviziune, este clasificarea dreptului în jus civile, jus gentium şi jus naturale. În manualul
de drept Institutiones, jurisconsultului Gaius, scria jus civile (jus Quiritium) desemnează dreptul
propriu cetăţenilor unei cetăţi; jus gentium (dreptul popoarelor) - într-o accepţiune - presupune
dreptul comun pe care natura îl impune tuturor popoarelor, într-o altă accepţiune - dreptul care se
aplică atât romanilor, cât şi străinilor. Conceptul jus naturale, a fost împrumutat din filozofia
greacă, [63, p.28] desemnând dreptul care guverna toate fiinţele însufleţite, cum ar fi unirea
bărbatului cu femeia, procreaţia, grija de copii etc., drept ale cărui reguli sunt comune oamenilor
şi animalelor. [162, p.136-137] A patra diviziune a dreptului, propusă de jurisconsultul Paul,
distinge jus singulare (dreptul de excepţie) şi jus comune (dreptul comun). A cincea diviziune a
dreptului, cunoscută de romani era jus scriptum (îşi are originea în izvoare de drept: legea,
15
Diviziunea este operaţia logico-analitică de separare a extensiunii unei noţiuni (gen), în clase care sunt
extensiuni ale altor noţiuni (numite specii ale genului), conform unui criteriu, astfel încât genul să fie epuizat în
speciile sale. 16
Dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea republicii, iar dreptul privat, acela care priveşte interesele
individuale.
105
constituţiile imperiale, edictele magistraţilor, jurisprudenţa etc. fiind redactat în mod obişnuit în
scris) şi jus non scriptum (dreptul obişnuielnic sau cutumiar, de obicei transmis pe cale orală).
Distincţia nu priveşte faptul material al scrierii, ci originea normelor juridice. [63, p.32]
Teoreticienii dreptului, inspirându-se din dreptul roman, au propus diviziunile proprii ale
dreptului, care nu le vom dezvălui în cadrul acestui studiu, pentru care considerăm esenţială
diviziunea în public – privat.
Drept public şi drept privat, dihotomie ce îşi trage sorgintea din dreptul roman, fiind opera
jurisconsultului Ulpian, care prin adagiul schiţat în Digestene pledează pentru diviziunea jus
publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat), diviziune raportată atât la dreptul
naţional (intern), cât şi dreptul internaţional. Papinian adăuga pertinent că dreptul public nu poate
fi schimbat prin convenţii între particulari - privatorum pactis imitare nori potest. Iar Cuq arată
importanţa practică a acestei diviziuni: asigură cetăţenilor maximum de libertate în raporturile
dintre ei şi o protecţie eficientă contra încălcărilor statului asupra proprietăţilor lor, împiedică
falsificarea caracterului instituţiilor politice prin considerarea lor ca instituţii familiale. [115,
p.63]
Indiferent de interpretările şi estompările suferite în timpul traversării secolelor, această
modalitate de a distinge cele două mari diviziuni ale dreptului, rămâne baza de pornire a oricărei
distincţii între public şi privat. Ea a rezistat în Evul mediu când dreptul public şi privat s-au
contopit în monismul dreptului seniorial, publicul absorbind privatul (aşa cum se întâmplase
odată la Atena) şi tot ceea ce astăzi numim instituţii ale dreptului public se explicau prin
intermediul unor instituţii de drept privat, cum ar fi contractul şi proprietatea. Distincţia a rezistat
impulsiunilor „societăţilor socialiste‖, în care „totul tindea să devină public, unde ofensiva
statului asupra economiei, proprietăţii, familiei, individului ca atare tindea să suprime orice
autonomie de voinţă şi, deci, orice drept privat.‖ [47, p.227]
Criteriile distincţiei, public - privat, au oscilat şi oscilează până în prezent. Însă acest lucru
nu trebuie să uimească, căci este condiţionată de distincţia libertate - autoritate.
Inventaţi de Ulpian, termenii drept public şi drept privat au suferit multiple transformări
conjuncturale încât cu greu mai pot fi circumscrişi. În Evul mediu, când ideea de stat se
atenuează, distincţia mai este păstrată doar de o mână de intelectuali, romanişti şi canonişti,
fiind revigorată abia la sfârşitul secolului al XV-lea de G.Coquille şi Ch. le Caron.
La savanții secolului al XVII-lea, termenul drept public este utilizat în sensul în care noi
utilizăm astăzi noțiunea drept internaţional public (jus gentis publicam). La J.-J. Rousseau, deşi
distincţia de fond public-privat este aproape de cea stabilită astăzi, termenului de drept public îi
106
este preferat cel de drept politic, cu sensul pe care astăzi îl are dreptul public. La Ch.-L.
Montesquieu17
, distincţia clasică este înlocuită cu cea de drept politic – drept civil.
Începând cu secolul al XIX-lea, devine clar, că prima şi fundamentala împărţire, suferă
două influenţe contrare decisive: pe de o parte, exaltarea suveranităţii statului tinde să instaureze
o dominaţie a publicului asupra privatului, urmată de apariţia statului providenţă, a statului ce
tinde să devină stăpânul absolut al societăţii, prin reglementarea din ce în ce mai amănunţită a
comportamentelor individuale şi de grup în numele idealului statului de drept, pe de altă parte,
afirmarea din ce în ce mai răspicată a autonomiei individului, care se impune drept scop al
societăţii.
Criteriile şi caracterele distinctive ale dreptului public şi privat. Analizând formula
propusă de Ulpian observăm că el nu oferă un criteriu unitar de distingere a dreptului public de
dreptul privat. De aceea când defineşte dreptul public, criteriul pare a fi subiectul: dreptul
public are ca subiect Statul; dreptul privat - particularii. Când vrea să definească dreptul privat,
criteriul pare a fi utilitatea sau interesul: dreptul privat se ocupă de interesul individual, iar
dreptul public de interesul general. Reiterând, putem afirma că din enunţul lui Ulpian rezultă
două criterii de departajare a dreptului public de cel privat: criteriul subiectului şi criteriul
interesului.
a. Distincţia axată pe criteriul subiectului nu rezistă unei analize atente, dar şi-a găsit adepții
(Goubeaux şi Voirin), care susţin că „dreptul public reglementează raporturile indivizilor cu
statul şi raporturile statelor între ele (...), iar dreptul privat guvernează raporturile indivizilor
între ei.‖ Este însă evident că nu toate raporturile în care statul apare ca subiect sunt raporturi
reglementate de dreptul public. Să presupunem că un minister angajează un zugrav sau un
tâmplar să-i repare birourile; el intră atunci într-un raport reglementat de dreptul privat. De
altfel, această distincţie pornind de la subiect, prezintă anumite critici.
b.Distincţia fondată pe criteriul interesului nu are rigoare logică şi a fost supusă diferitor
obiecţii. Divizarea dreptului în drept public şi drept privat nu trebuie absolutizată, deoarece
„interesul general n-ar fi nimic, ar fi o absurditate, dacă n-ar fi împărtăşit cu fiecare particular,
tot aşa precum şi interesul individual nu poate fi neglijat de stat.‖ [120, p.386]
În acest sens, merită a fi citate spusele teoreticianului român M. Djuvara, care polemiza:
„Oare normele dreptului public nu interesează pe particulari? Ne este oare indiferent modul cum
funcţionează serviciile publice, fără de care nici nu putem exista în toată fiinţa noastră? (...) Şi
17
Consideraţi ca trăind într-o societate care trebuie să fie menţinută, oamenii au legi în raport cu cei ce guvernează
şi acesta este dreptul politic. Ei au legi, de asemenea, în raporturile pe care toţi cetăţenii le au între ei, şi acesta
este dreptul civil.
107
invers, dispoziţiile de drept privat interesează statul. Cum ar exista într-adevăr statul fără
rânduiala intereselor private ale oamenilor?‖
Pe aceeaşi linie de idei urmează şi jurisconsultul german R. von Ihering, care în opera „Der
Kampf ums Recht‖ menţionează „orice nedreptate s-ar comite contra unui particular, oricât de
mică ar fi, este o nedreptate care se face faţă de societatea întreagă. Atunci când cineva luptă
pentru dreptul său, luptă în realitate pentru paza ordinii legale. Dar paza ordinii legale
interesează, în primul rând, statul; particularul, când porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza
dreptul său şi luptă pentru el, împlineşte prin aceasta o mare misiune socială.‖ [86, p.23]
Acestor mari savanţi li se raliază şi M. Cantacuzino menționând „…raporturile de drept
privat privesc şi interesul colectiv al societăţii şi raporturile de drept public, privesc şi interesele
private. Normele de drept privat sunt, în principiu, de ordine publică, pentru că sunt stabilite în
vederea unui scop obştesc de siguranţă, de organizare şi de pace socială.‖
Sintetizând, putem afirma, că respectarea dreptului, sub toate formele sale, interesează
întreaga societate care există datorită respectării dreptului. Însă nu putem susţine că deosebirea
dintre dreptul public şi privat se întemeiază, exclusiv, numai pe ideea interesului, dar pe natura
raporturilor care se leagă. Astfel, criteriile tradiţionale ce prezidează la această diviziune a
dreptului - interesul general, statal, în cazul dreptului public şi interesul personal, privat, în
cazul dreptului privat, au fost completate ulterior (sau chiar abandonate) în teoria juridică.
„Amestecul statului în treburile private, modificarea contractelor de către instanţe, reglementarea
preţurilor, a concurenţei neloiale etc. au produs importante modificări în calificarea unor
instituţii care după tradiţie se plasau în domeniul dreptului privat, iar după forma lor de
manifestare intră acum în sfera dreptului public.‖ [134, p.70]
c. Un alt criteriu de deosebire a dreptului public de cel privat este voinţa individuală. În
dreptul privat, voinţa individuală este autonomă, fondată pe libertate, deci dreptul privat este
egalitar, iar normele sale nu sunt, ca regulă, imperative. Dimpotrivă, dreptul public se relevă ca
fiind inegalitar, întrucât se exprimă prin acţiunea unilaterală a guvernanţilor, normele sale sunt
imperative, iar regulile sale fiind de ordine publică.
d.Alt criteriu propus este cel al sancţiunii, conform căruia în dependenţă de cine este cerută
aplicarea sancţiunii – „agent al statului sau de un particular‖ - putem distinge dreptul privat de
cel public. Acest criteriu este „ingrat‖, căci uneori particularul are dreptul să intenteze acţiuni
prin care intervine în dreptul public, cum ar fi contenciosul administrativ, contenciosul electoral
sau contenciosul constituţional.
e. Civilistul rus B. Cerepahin consideră că la baza diviziunii drept public – drept privat stau
două criterii: material, conform căruia divizarea se axează pe conţinutul raporturilor
108
reglementate, adică divizarea în baza obiectului de reglementare; şi formal, axat pe metoda de
reglementare a raporturilor. El este adeptul celui de-al doilea criteriu, aducând următoarele
argumente: „Raporturile de drept privat sunt bazate pe coordonarea dintre subiecte, iar dreptului
privat îi este caracteristică metoda descentralizată de reglementare a raporturilor. În raporturile
de drept public subiectele se află pe poziţii de subordonare, iar dreptului public îi este specifică
metoda centralizată de reglementare a raporturilor.‖
Această teorie a fost criticată în doctrina rusă, fiind numită „artificială‖, deoarece este
insuficient fundamentată. Astfel, V. Popondopolo susţine că „excizând pe primul plan metoda
de reglementare, adică „cum‖ reglementează şi nu „ce‖ reglementează dreptul, autorii uită că în
funcţie de „ce ‖ este reglementat rezultă „cum‖ este reglementat. Astfel, obiectul de
reglementare este principalul, iar metoda de reglementare este auxiliarul în calificarea drept
public sau privat.‖ [226, p.26]
f. O încercare interesantă, de a oferi un nou criteriu în funcţie, care ar întemeia
fundamentala dihotonomie a dreptului, este cea a lui N. Bobbio, care declară „Dreptul care poate
fi atribuit structurii societăţii este dreptul privat, iar cel care poate fi atribuit suprastructurii este
dreptul public.‖ [134, p.71] Statul nu trebuie pus în situaţia individului care nu are întotdeauna
posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi nici nu are la dispoziţie complexul măsurilor
organizatorice, politico-juridice, astfel cum le are statul.
Opinii demne de atenţie întâlnim la Ch. Savigny care spunea că „dreptul public se justifică
prin scopul său - statul, altfel decât cel al dreptului privat – individul‖, iar G. Jellinek adăuga că
„dreptul public este un drept al societăţii, cu norme ce privesc raporturile dintre subiecţii umani
ca membri ai organismului social, în vreme ce dreptul privat cuprinde norme ce privesc
raporturile dintre subiecţii umani în individualitatea lor.‖ [115, p.63]
D. Ciobanu şi D. Mazilu accentuează existenţa unei „diferenţe importante între raporturile
juridice de drept privat (…) şi raporturile juridice de drept public,‖ deoarece „raporturile de drept
privat nu implică, în general, participarea statului prin organele sale‖, fiindcă atunci când
„această participare se constată, organul de stat respectiv exercită jus commercium, adică acte de
comerţ‖, pe când în „raporturile de drept public, statul sau oricare din organele sale exercită jus
imperium (adică acte de putere).‖ [35, p.104-105; 112, p.252]
Citându-l pe F. Hayek, N. Popa susţine că „diferenţa dintre ordinea spre care tind normele
dreptului privat şi ordinea spre care tind regulile de organizare ale dreptului public, apare clară
dacă se consideră că regulile de conduită din dreptul privat vor determina o ordine a acţiunii
numai în combinaţie cu cunoaşterea particulară şi cu scopurile indivizilor care acţionează, în
timp ce regulile de organizare ale dreptului public determină direct o astfel de acţiune concretă,
109
în lumina scopurilor particulare sau, mai curând, conferă o asemenea autoritate de a proceda
astfel.‖[134, p.70]
Acest lucru a generat apariţia unor ramuri noi, caracterizate printr-o anumită tehnicitate şi
neutralitate faţă de sistemul dreptului în care se integrează fără dificultate, ca discipline
autonome, cum sunt dreptul spaţial, dreptul energiei nucleare etc., constituind dovada
incontestabilă a dependenţei sistemului dreptului de evoluţia relaţiilor sociale. În acest context se
înscrie şi tendinţa de hipertrofiere a unor instituţii şi reglementări, până la nivelul desprinderii lor
într-o disciplină nouă, dar a cărei autonomie rămâne relativă în raport cu disciplina tradiţională
din care s-a destins. Un asemenea exemplu - subliniat de Y. Eminescu - îl constituie dreptul
asigurărilor sau dreptul transporturilor, care este rezultatul unei atari hipertrofieri a
reglementărilor unor contracte speciale - contractul de asigurare sau contractul de transport.
Zdruncinarea împărţirii dreptului în public şi privat, este subliniată şi de apariţia unor
ramuri mixte (complexe) de drept. Acest lucru fiind generat de faptul că unii autori proclamă
„interesul public apare în mod indisolubil legat de cel privat, încât nu se pot distinge cele două
elemente: astfel ar fi, de exemplu, cazul normelor de drept procesual, care însă, conform
doctrinei predominante, aparţin dreptului public.‖ [6, p.215-216]
În consecinţă, literatura juridică conturează conceptul, potrivit căruia, în afara ramurilor de
drept care pot fi atribuite dreptului public sau dreptului privat, mai există o categorie a ramurilor
de drept cu caracter mixt. Astfel, P. Roubier argumentează existenţa dreptului mixt concret
(dreptul comercial, dreptul muncii şi legislaţia rutieră) şi dreptul mixt abstract (ramurile
dreptului penal şi procedurii (penală, civilă, administrativă). [271, p.255] Totuşi, catalogarea
diferitelor ramuri şi subramuri de drept în registrul lui Roubier e dificil de realizat. De exemplu,
dreptul tineretului, de care vorbeşte A. Iorgovan, dreptul cosmic, de care vorbeşte C.
Andronovici, nu au loc precis în acest registru. [115, p.63] Iar savanţii ruşi, N. Matuzov şi A.
Malico evidenţiază faptul că „în drept nu există ramuri de drept pur autonome, deoarece ele
constituie o parte a unui sistem unic.‖ [238, p.398]
O poziţie absolut radicală, privind complexitatea ramurilor de drept o reprezintă V.
Popondopolo, accentuând „că există numai diviziunea dreptului în public şi privat, celelalte
împărţiri fiind doar o manifestare a ramurilor sistemului legislaţiei în dependenţă de raporturile
ce le reglementează.‖ [226, p.23]
Nu putem trece cu vederea şi concepţiile care neglijează diviziunea dreptului în public şi
privat, deoarece criticile care se aduc publicizării dreptului privat sunt de natură să strivească
dihotomia dreptului.
110
Drept reacţie contra şcolilor clasice, L. Duguit18
, emite o concepţie originală potrivit căreia
între cele două drepturi nu există deosebire de fundament, de metodă, de spirit sau de evoluţie.
Actele juridice de drept public şi cele de drept privat au acelaşi caracter şi întrunesc aceleaşi
condiţii. Atât guvernanţii, cărora li se aplică dreptul public, cât şi guvernaţii cărora li se aplică
dreptul privat, sunt indivizii care realizează acte de voinţă, conforme regulilor de drept, acte
bazate în ambele cazuri pe principiul solidarităţii sociale. Deosebirea între dreptul public şi
privat reducându-se numai la faptul că în materie de drept public nu există sancţiuni, pe când în
materie de drept privat există sancţiuni. [162, p.127-133]
O altă concepţie, tot pozitivistă, aparţine profesorului francez M. Hauriou, care deşi nu se
raliază concepţiei clasice a dreptului de comandă şi de suveranitate a statului, totuşi combate
concepția lui Duguit. Personalitatea statului izgonită de Duguit din dreptul public, nu trebuie
căutată nici la începuturile dreptului public şi nu trebuie nici izgonită, deoarece constituie scopul
dreptului public. Dreptul public organizează instituţii, care se nasc, cresc în istorie, evoluează, se
agregă între ele într-un tot, constituind fiecare o tendinţă reală şi cât mai puternică spre formarea
unei personalităţi corporative, a unei personalităţi juridice distincte, legându-se apoi între ele
într-o organizaţie complexă şi unitară care este aceea a statului. Deosebirea instituţiilor de drept
public de cele private constă în faptul că, primele urmăresc un interes public, iar celelalte -
interese private materiale. Individul când urmăreşte satisfacerea intereselor lui proprii, în toate
relaţiile juridice de drept privat, se referă la patrimoniul său, la bogăţia materială a persoanelor
private.
Dreptul privat, zice astfel Hauriou, studiază modul cum noi putem să ne satisfacem nevoile
materiale prin câştigarea unor valori materiale, a unor bunuri. Omul în viaţa lui privată trăieşte în
familie, acolo îşi satisface nevoile lui private; el caută mijlocul de a ajunge la o viaţă cât mai
plăcută individuală în şi pentru familie, de a câştiga astfel un patrimoniu cât mai întins de bunuri
materiale. Iată de ce dreptul privat, se ocupă de familie şi de bunurile materiale, de modul cum
omul le câştigă, le pierde, sau poate să le sporească: se creează astfel „regimul civil‖.
Dreptul public nu are această tendinţă şi serviciul public se caracterizează prin aceea că are
drept scop interesele comune superioare. Deosebirea este esenţială. Serviciul public nu este făcut
în primul rând pentru câştig. O societate particulară, o instituţie particulară, o bancă, este făcută
cu scopul unic de a da un câştig material. Serviciul public nu are drept scop aceasta. Scopul lui
lucrativ nu există, sau trece pe al doilea plan. Scopul serviciului public este permanenta lui
funcţionare întru interesul superior, obştesc. [52, p.77-78]
18
Leon Duguit (1859-1928), decan al Facultăţii de Drept din Bordeaux, reprezentat al şcolii pozitive, solidariste şi
sociologice.
111
H. Kelsen consideră că nu este justificată distincţia între dreptul public şi dreptul privat
deoarece „Drepturile private sunt drepturi politice în acelaşi sens cu cele care în mod curent sunt
desemnate ca atare ... Doar că, ceea ce se numeşte drept privat — acel complex de norme în care
instituţia proprietăţii private sau individuale ocupă un loc central — este ... o formă de creaţie a
unor norme juridice particulare, adecvate sistemului economic capitalist.‖ [120, p.386]
Teza kelseniană a fost preluată de germanii F. Hayek şi K. Schmitt, care criticau tendinţele
exoterice a dreptului privat, pledând pentru înlocuirea concepţiei „normative‖ a dreptului liberal
cu o concepţie de drept, care consideră că scopul său este „formarea ordinii concrete.‖ Chiar şi
atunci când diviziunea tradiţională a dreptului nu este formal contestată, se propun criterii noi
care guvernează azi această dihotomie. De exemplu, se propune înlocuirea interesului (general
sau particular) cu specificul modului de apărare a dreptului subiectiv. În cazul dreptului public,
organele de stat procedează la apărarea drepturilor subiective din oficiu (ex officio), iar în cazul
dreptului privat, apărarea acestor drepturi se face la sesizarea părţii interesate. [189, p.5] Posibil
cea mai nouă atitudine critică în privinţa acestei mari diviziuni a dreptului se întâlneşte astăzi în
dreptul constituţional. Această contestare a tradiţionalei dihotomii a dreptului este realizată în
procesul de „constituţionalizare a dreptului‖, proces în care dreptul constituţional ar urma să
asigure, prin principii şi norme constituţionale egale în cele două categorii de ramuri, o adevărată
unificare normativă. [167, p.72]
Analizând opiniile referitoare la divizarea dreptului în public şi privat M. Agarkov scria „O
comunitate umană nu se poate constitui numai pe principii de drept public sau de drept privat. În
ambele cazuri intenţiile frumoase duc la nimicirea personalităţii, fără de care nu există şi nu
poate exista o societate civilă şi este imposibil progresul.‖ [166, p.40-42]
Indiferent de criteriul care stă la baza divizării dreptului în drept public şi privat, există mai
multe semne distinctive ale celor două compartimente ale dreptului (generalitatea interesului,
forţa obligatorie, modalităţile de exprimare a voinţei), [47, p.257-258; 209, p.564-568] care,
chiar dacă nu pot fi privite ca absolute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă.
Toate raţionamentele prezentate mai sus constată caracterul dinamic al sistemului
dreptului. Pe fondul unor profunde mutaţii economice, sociale, culturale, se produce un fenomen
de primenire a conţinutului şi a formei dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia
instituţiilor sale clasice şi prin apariţia unor direcţii noi de reglementare, în mod corespunzător,
se produc schimbări în funcţiile tradiţionale ale unor instituţii (are loc un „declin‖ al acestora,
începând cu proprietatea individuală şi continuând cu libertatea contractuală); se simte, de
asemenea, nevoia redefinirii scopului, a obiectului şi a metodelor unor instituţii, pe fondul
apariţiei unor ramuri noi ale ştiinţei dreptului - ştiinţa dreptului industrial, dreptul afacerilor,
112
dreptul informaţional etc., discipline complexe ce reunesc studiul unor realităţi juridice noi,
dincolo de clasificarea clasică a dreptului în public şi privat.
Plus la aceasta, rezistenţa distincţiei public-privat arată că ea nu este o simplă distincţie
didactică, că ea nu rezultă dintr-o simplă luptă dogmatică, dintr-o oarecare bătălie a şcolilor
juridice, ci are un temei mult mai profund, provenind din însuşi dualismul existenţei umane, fiind
la intersecția dintre impulsul spre absoluta libertate şi nevoia de neînfrânt de a trăi cu celălalt,
prin celălalt, de a fi într-un cuvânt fiinţă socială. Distincţia clasică, stabilită de Ulpian, rămâne
astfel în centrul dezbaterii. „Modernii - spunea Blutschli - şi-au arătat inteligenţa restaurând
distincţia antică. Europa, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, luptă activ pentru a proteja dreptul
public de orice amestec străin şi acest scop a fost deja în mare măsură atins. Dreptul public,
devenit mai nobil şi mai energic, a fost penetrat de spiritul public al naţiunii. Dreptul privat, mai
suplu şi mai liber, s-a detaşat de legăturile care-l ataşau statului‖.
Astăzi, când transformările sociale sunt atât de complexe, merită de a fi amintite cuvintele
lui R. David „Dipticul Ulpian, deşi în zilele noastre ţine mai mult de pedagogism decât de ştiinţa
dreptului, aparţine mai mult tradiţiei decât realităţii, s-a instaurat totuşi în ţările romano-catolice,
devenind nu numai o problemă de metodă, ci şi o schemă de gândire ca toate ―schemele‖, cu
avantajele şi dezavantajele ei.‖
În prezentul studiu ne vom axa pe poziţionarea dreptului protecţiei sociale, anume în
diviziunea public-privat, pentru a scoate în vileag mutaţiile ce le-a suportat această ramură tânără
de drept şi a demonstra cum o ramură de drept ramură concepută iniţial ca publică a reuşit să-şi
schimbe „fizionomia‖ sub influenţa privatului.
3.1.3. Componentele sistemului dreptului
Citând afirmațiile lui H. de Balzac „fără unitate în acţiune nu există putere‖ şi raportându-
le sistemului dreptului, ne permitem să relatăm că „normele juridice, în calitate de elemente
primare ale sistemului nu-şi pot atinge scopul izolat, ci numai prin fuziuni organice, interferenţe
şi interconexiuni.‖ Această contopire a normelor juridice, în baza unor criterii determinate,
îmbracă forma instituţiilor şi ramurilor de drept, iar în opinia unor teoreticieni (V. Lazarev. N.
Matuzov, A. Maliko ș.a. [203, p.169-174; 4, p.318]) şi cea a subramurii de drept.
Norma juridică - elementul constitutiv al sistemului dreptului reprezentă ―o categorie a
normelor sociale care reprezintă reguli de conduită instituite sau recunoscute de către stat,
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa
juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;‖ „o regulă generală ce reglementează
relaţiile sociale, conform căreia adresaţii trebuie în anumite condiţii (ipoteza) să acţioneze în
113
calitate de titulari ai drepturilor şi obligaţiilor (dispoziţia), deoarece pot surveni urmări
inconvenabile (sancţiunea).‖ [219, p.124]
Deşi există o diversitate de puncte de vedere în definirea normei juridice în esenţă ele
exprimă aceleaşi caracteristici: este o specie a normelor sociale; este o regulă de conduită şi
reprezintă un element constitutiv al dreptului; este instituită de puterea publică, sau recunoscută
de aceasta; respectarea ei e asigurată prin conştiinţă juridică, iar la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
O normă de drept izolată n-ar putea reglementa într-un mod complet o anumita relaţie
socială prin excluderea cooperării cu norme care privesc aceeaşi relaţie. Ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţii sociale apropiate alcătuiesc o instituţie juridică.
Instituţia juridică reprezintă „o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătoare
unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale înrudite, după metoda de
reglementare specifică ramurii respective;‖[134, p.69; 120, p.383] „un ansamblu organic care
conţine reglementarea unei realităţi concrete şi durabile a vieţii sociale şi care este constituit
printr-un nucleu de reguli juridice dirijate către un scop comun;‖ [271, p.19-20] „ansambluri de
reguli de drept, corpuri de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formând un tot sistemic
ordonat şi permanent, de exemplu organizarea familiei, a proprietăţii, a statului;‖[47, p.221] „un
sistem proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, constituit în jurul unei finalităţi
particulare subordonate finalităţii sistemului juridic.‖ [47, p.224]
P. Roubier susţinea că instituţiei îi sunt specifice caracterul de durată şi caracterul
organic. [271, p.19-20] Durabilitatea rezultă din caracterul stabil al faptelor sociale, întrucât
faptele sau elementele de drept cu caracter pasager sau accidental nu pot constitui instituţii
juridice. Organicitatea instituţiei juridice consistă în faptul că ea reprezintă „un ansamblu viu
de reguli … creat de dreptul obiectiv şi nu de particulari.‖ Derivă că „instituţia juridică nu este
un dat direct al vieţii şi al faptelor, ci o „operă‖ a dreptul obiectiv, chiar dacă acesta
„organizează instituţia în funcţie de anumite scopuri, care sunt date vitale ale societăţii: în aşa
fel încât instituţia juridică se opune pe de o parte faptelor, cu care poate fi confundată (nici
căsătoria nu poate fi asimilată concubinajului, nici proprietatea simplei posesii) şi, pe de altă
parte, instituţia juridică se opune organizărilor care ar fi create pe de-a-ntregul de particulari
prin actele lor juridice şi n-ar proveni deloc din regula de drept.‖ [47, p.221]
Analizând instituţia juridică, J. Dabin reliefează caracterul piramidal al instituţiei juridice,
manifestată print-o „totalitate ierarhizată‖ a cărei „cheie este furnizată de finalitatea instituţiei şi
de gradul de proximitate al mijloacelor faţă de scop, mijloacele cele mai îndepărtate fiind
114
subordonate mijloacelor celor mai apropiate şi aşa mai departe;‖19
iar N. Popa conturează două
particularităţi: 1.) subordonarea finalităţii instituţiei faţă de finalitatea ramurii căreia îi aparţine;
2.) o caracteristică a instituţiei este metoda de reglementare a relaţiilor sociale, metodă
imprimată şi ea de apartenenţa de ramură. De aici rezultă faptul că gruparea normelor în
instituţie vine din consideraţii metajuridice, imprimate de realitatea socială însăşi.
După trecerea în revistă a câtorva concepţii privind noţiunea de instituţie juridică, ne
propunem să analizăm trăsăturile acesteia.
Instituţia juridică este un sistem de norme, apărute ca un „dispozitiv ce are drept
caracteristică asigurarea unor parametri constanţi, a unor rezultate constante, considerate ca
„sarcină‖ a lui sau cum se mai spune „valori de comandă.‖ Ca urmare, orice sistem este un
ansamblu superior organizat care are drept sarcină de rezolvat realizarea unor anumite mărimi, a
unor valori de comandă, în condiţiile unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi,
deci, posibil perturbat.‖ [47, p.222]
Observăm, că instituţia juridică adaptează faptele sociale în funcţie de scopul propus,
finalitate determinată de sistemul dreptului obiectiv care propune o anumită variantă de societate.
Instituţia juridică reprezintă un sistem deschis şi „proiectiv‖, axat pe interrelaţia cu
mediul. Mediul este factorul ce acordă viabilitate sistemului, capacităţii sale de
reproductibilitate, continuitate şi schimbare. În acelaşi timp sistemul modifică mediul în scopul
de a-şi păstra constantă finalitatea.
Instituţia juridică este un sistem durabil. Durabilitatea instituţiei vine din drept, şi nu din
faptul concret, căci modul generic de abordare a faptelor este tocmai metoda dreptului. Numai
dispariţia genului de relaţii sociale poate duce la dispariţia instituţiei juridice ce le
reglementează. Schimbarea conţinutului lor concret, poate duce doar la reconfigurarea
instituţiei, nu şi la dispariţia ei.
Instituţia juridică are o finalitate proprie. Sistemul dreptului, pornind da la finalitate, se
„construieşte‖ din subsisteme, care la rândul său urmăresc obiective proprii subordonate
finalităţii generale. Rezultă că ideea de finalitate este cea directoare. Instituţia juridică, fiind o
grupare de norme, urmăreşte o finalitate proprie, care la rândul său este subordonată scopului
ramurii de drept, etc. Astfel, instituţia juridică reuneşte sistemic un număr de norme juridice
19
El dă exemplu tutela, care are ca finalitate ideea directoare de protecţie ce-şi subordonează ideea că tutorele
trebuie să gestioneze bunurile publice ca un bun tată de familie, de unde rezultă că trebuie să dea socoteală de
gestiune (regulă subordonată celei cutumiare); interdicţia contractării cu protejatul devenit major înaintea dării
socotelilor este subordonată celei anterioare, care îşi subordonează sancţiunea nulităţii relative a unui astfel de
contract.
115
pentru a răspunde unei nevoi sociale distincte, reglementând şi, prin aceasta, creând un grup de
relaţii sociale.
Asigurările sociale constituie o instituţie juridică a dreptului protecţiei sociale, scopul
căreia este reglementarea raporturilor juridice de asigurări sociale, scop ce trebuie să se
conformeze finalităţii sistemului dreptului în ansamblu şi politicii sociale a statului.
Instituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale. Aceasta nu înseamnă însă
că neapărat relaţiile sunt distincte de altele, constituind un grup de relaţii înainte de
reglementarea lor ca instituţie. Obiectul reglementării, cum arată Gh. Boboş vorbind însă de
ramura de drept, deşi ar părea la prima vedere un criteriu obiectiv, este în realitate „un criteriu
subiectiv şi destul de labil.‖ [13, p.172] De multe ori dreptul însuşi creează elementul de
distincţie al grupului de relaţii. Astfel, căsătoria nu se deosebeşte de concubinaj în fapt, doar
dreptul le face distincte.
Instituţia juridică reprezintă o totalitate ierarhizată. Ierarhizarea normelor este o trăsătură
generală a sistemului dreptului. Dat fiind faptul că într-un sistem părţile se impregnează de
caracterele întregului, astfel încât, cum spunea Hegel, într-un sens partea este chiar întregul,
instituţia juridică va fi şi ea o ierarhie de norme. Aceasta înseamnă că într-o instituţie juridică va
exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul direct al finalităţii
instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem. [47, p.222-224]
O primă acțiune de sistematizare este crearea instituţiilor juridice, despre care am vorbit;
o a doua, mai amplă, este divizarea sistemului în ramuri. Problema esenţială ce trebuie
analizată este cea a criteriilor ce stau la baza structurării ramurilor şi le transformă în cele mai
mari unităţi juridice, care înglobează un grup de norme ce reglementează raporturi sociale
relativ omogene, reprezentând în acelaşi timp o parte integrantă, un anumit element structural
al sistemului dreptului.
În doctrina juridică de orientare rusească, precum şi la unii autori moldoveni, alături de
ramuri de drept întâlnim şi conceptul subramura, care constituie „o grupare de norme juridice,
relativ mare‖ sau ―o instituţie juridică mare,‖ ce formează obiectul unor reglementări juridice
distincte şi tind de a se autonomiza. [238, p.231; 186, p.56; 187, p.32; 120, p.383; 266, p.115] În
acelaşi timp, subramura nu are o metodă de reglementare juridică proprie, specifică numai ei.
Exemplu de subramură ne poate servi dreptul penal militar, încadrat în dreptul penal ca ramură.
Rezumând definiţiile doctrinare referitoare la ramura de drept, observăm că J. Renauld o
caracteriza drept „un ansamblu de reguli de drept destinat a reglementa un domeniu specific de
relaţii sociale,‖ evidenţiind în acest fel criteriul material al distingerii ramurilor — obiectul
reglementării juridice. Considerăm că utilizarea numai acestui criteriu este insuficientă pentru
116
delimitarea ramurile dreptului, de aceea, el este completat de alţi autori cu metoda de
reglementare şi cu principiile comune ramurii de drept respective. Astfel, (N. Popa, M.-C.
Eremia, S. Cristea, Gh. Avornic. E. Aramă, B. Negru, R. Costaş, A. Popescu, D. Baltag ş.a.)
susțin că ramura de drept înmănunchează „ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice de
reglementare şi a unor principii comune.‖ [134, p.68; 4, p.321; 135, p.145]
În această ordine de idei, este interesantă poziţia lui Gh. Boboş, care menţionează că nu
întotdeauna criteriul obiectului reglementării este unul obiectiv, fiindcă nu există întotdeauna
un specific al relaţiilor sociale vizate înainte de reglementare. „Uneori, tocmai dreptul este cel
care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de un alt grup de relaţii
sociale..‖
[13, p.172] Obiectul de reglementare este atunci desprins din ansamblul relaţiilor
sociale dintr-un anumit interes social, cum este, de exemplu, cazul distingerii dreptului familiei
de dreptul civil.
Delimitarea ramurilor de drept constituie o necesitate, izvorâtă atât din raţiuni practice, cât
şi teoretice. Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret la
o ramură sau alta de drept, constituind o problemă de calificare juridică a unui anumit raport de
drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă importanţă practică, deoarece
numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.
Când judecătorul este investit cu soluţionarea unui litigiu, prima întrebare căreia trebuie să
i se dea răspuns este: cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă? Numai după ce se
răspunde corect — la această întrebare se poate determina care sunt normele aplicabile acelui
caz: normele dreptului protecţiei sociale ori normele altei ramuri de drept.
Teoretic, problema delimitării dreptului protecţiei sociale faţă de celelalte ramuri de drept
este impusă de faptul că există multe asemănări (și nu numai deosebiri) între raporturile
reglementate de ramuri diferite de drept. În operaţia structurării ramurilor de drept se utilizează
diferite criterii, care se folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la delimitarea lor. În
baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice
care o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii, asigurându-i
durabilitate în timp. Nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de drept.
Cercetarea atentă criteriilor ce stau la baza structurării ramurilor de drept ne demonstrează
faptul că nu totdeauna la baza acestei împărţiri s-au pus criterii riguros ştiinţifice. Eminenţi
teoreticieni ai dreptului (M. Djuvara, I. Manolescu, D. Mazilu ş.a.) au ajuns la concluzia că între
criteriile ce stau la baza împărţirii juridice în ramuri, un loc important îl ocupă şi interesul
anumitor grupuri sociale. M. Djuvara, de pildă, preluând clasificarea făcută de Ulpian, a
117
sistemului dreptului roman şi adaptând-o concepţiei lui L. Duguit, arăta că la baza distincţiunii
dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale. [52, p.53; 112,
p.253-254]
Problema care se pune este cărui criteriu trebuie să-i dăm prioritate. Majoritatea autorilor
dau prioritate criteriului obiectului reglementării juridice, considerându-l principal, deoarece este
obiectiv. Am observat însă că Gh. Boboş ne exemplifică şi situaţia când obiectul de reglementare
obține şi caracteristici subiective. Pentru a soluţiona această dilemă, vom porni de la
individualizarea fiecărui criteriu în parte, pentru a putea lua o anumită poziţie.
Obiectul reglementării juridice organizează „un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale
calitativ omogene … reglementate de norme juridice ce se referă la o ramură de drept sau alta,‖
[4, p.322] şi care căpătă în conştiinţa juridică a legislatorului formă de motivaţie juridică.
Structura obiectului de reglementare înregistrează următoarele elemente: a) subiectele, care
pot fi individuale şi colective; b) comportamentul lor, diferite acţiuni sau inacţiuni; c) obiectele
lumii înconjurătoare (diferite bunuri sau fenomene) în legătură cu care oamenii întră în diferite
raporturi unii cu alţii şi faţă de care îşi manifestă interesul lor; d) faptele sociale (evenimente,
împrejurări), care apar în calitate de cauze nemijlocite pentru apariţia sau stingerea relaţiilor
corespunzătoare.
Într-un cuvânt, obiectul de reglementare este tot ce nimereşte în starea de acţiune a normei
juridice, sau este sfera de relaţii sociale asupra căreia se răsfrânge dreptul şi care nimereşte sub
jurisdicţia lui (în literatura juridică, deseori în acest sens se utilizează noţiunea de câmp juridic).
[238, p.220; 4, p.322]
Majoritatea doctrinarilor denumesc obiectul de reglementare criteriu ―material,‖ „prioritar‖
şi „definitoriu,‖ deoarece el are un conţinut obiectiv, fiind generat de specificul relaţiilor sociale
şi este independent de voinţa legiuitorului. Anume obiectul reglementării juridice dictează
necesitatea autonomizării ramurilor de drept, iar atunci când aceasta se conturează, apare şi
metoda de reglementare, în calitate de expresie a voinţei legiuitorului.
Prin metoda reglementării juridice se înţeleg „un ansamblu de posibilităţi juridice cu
ajutorul cărora puterea de stat influenţează asupra relaţiile sociale cu scopul de a le da o
dezvoltare dorită,‖ „căile, procedeele de interacţiune a normelor de drept care stabilesc sau
determină caracterul relaţiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor,‖
[4, p.322] „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură
comportamentul necesar al participanţilor la relaţiile de drept.‖ [149, p.28]
Amintim că obiectul este criteriul de bază, pe când metoda - cel facultativ, pur juridic, fiind
independent de primul. De una singură metoda nu prezintă interes, dar împreună cu obiectul de
118
reglementare permite o divizare mai reuşită a sistemului dreptului în instituţii juridice şi ramuri
de drept. Diferitele categorii de relaţii sociale încă nu creează de la sine sisteme de drept, nu dau
naştere automat ramurilor sale de drept.
Metoda de reglementare include şi ea anumite componente care, în ansamblul lor, permit
să ne formăm o închipuire despre aceea cum statul, cu ajutorul dreptului, influenţează asupra
proceselor sociale ce au loc: a) stabileşte hotarele relaţiilor reglementate care, la rândul lor,
depind de un şir de factori de ordin obiectiv şi subiectiv (de caracterul acestor relaţii, de
necesităţile economice şi de alt ordin, de interesul statal etc.); b) creează acte normative
corespunzătoare, care stabilesc drepturile şi obligaţiile subiecţilor, care interzic şi admit un
anumit comportament în societate; c) înzestrează participanţii la aceste relaţii sociale (persoane
fizice şi persoane juridice) cu capacitate juridică de folosinţă ş exerciţiu, care le permite să intre
în diferite raporturi juridice; d) stabileşte măsurile de răspundere (constrângere) în cazul
încălcării acestor prevederi.
Printre metodele concrete de reglementare juridică putem evidenţia următoarele:
imperativă, dispozitivă, subordonării, autonomiei şi egalităţii părţilor, de recomandare etc.
De asemenea, trebuie precizat că aceeaşi metodă de reglementare poate fi folosită de mai
multe ramuri de drept sau aceeaşi ramură de drept poate folosi mai multe metode. De aceea,
clasificarea normelor în ramuri numai conform acestui criteriu nu ar fi cea mai potrivită.
Realitatea este că structurarea normelor juridice în interiorul sistemului dreptului este
determinată atât de criterii ce au caracter obiectiv - de realităţi, stări de fapt, care se impun
legiuitorului de care acesta trebuie să ţină cont, cât şi de criterii ce au un caracter subiectiv.
Se consideră că obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriul
obiectiv de formare a ramurii de drept, iar metoda, criteriul subiectiv, determinat de voinţa
legiuitorului, respectiv interesul forţei politice aflate la conducerea societăţii. Prin îmbinarea
acestor două criterii se explică de ce în unele cazuri relaţiile sociale de aceeaşi tip sunt
reglementate de ramuri distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare, se foloseşte de către
mai multe ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se folosesc mai multe
metode.
Ne permitem să calificăm obiectul de reglementare şi metoda de reglementare drept criterii
fundamentale, care stau la baza autonomizării ramurilor de drept. Gh. Beleiu propune încă patru
criterii: principiile, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor, [9, p.33]
căror le zicem auxiliare, dar care definitivează „particularizarea‖ ramurilor.
Doctrina juridică cu anumite nuanţări afirmă că principiile dreptului sunt: „ideile generale,
postulatele călăuzitoare sau perceptele directoare, care stau la baza sistemului dreptului dintr-o
119
ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului,‖ [46, p.24-25; 30, p.30-32; 5, p.91]
,,expresia valorilor promovate şi apărate de drept, rezultate din conţinutului tuturor normelor
juridice,‖ [266, p.99-101] „cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării
dreptului,‖ [47, p.147].
După sfera de acţiune principiile de drept se clasifică:
1.Principii generale, idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale conţinutului tuturor
normelor juridice, dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură integritatea materială şi
procesuală. [17, p.39]
2.Principii interramurale, acestea sunt principiile generale de drept public sau/şi privat care
guvernează cel puţin două ramuri de drept. [17, p.53]
3.Principii ramurale, sunt principii ale dreptului care guvernează cel mult o ramură a
dreptului pozitiv. [17, p.47]
4.Principii intraramurale (instituţiei juridice), idei care exprimă valori sau idealuri etico-
juridice şi care reunesc în jurul lor un grup de norme juridice, potrivit obiectului şi metodei de
reglementare a ramurii respective. [17, p.55]
Reiterând, accentuăm că principiile dreptului exprimă într-o formă concentrată esenţa,
scopul, sarcinile şi funcţiile principale ale dreptului, reprezentând un centru care dirijează într-un
mod specific întregul sistem şi influenţând nu numai asupra structurii sistemului, ci şi asupra
schimbărilor lui.
Calitatea subiectelor raporturilor juridice, drept criteriu de structurare, considerăm că
derivă din obiectul de reglementare juridică. În dependenţă de acest criteriu, există ramuri de
drept (de ex.: dreptul civil) în care nu se impune subiectelor o calitate specifică, fiind suficientă
să fie persoană fizică sau persoană juridică; iar în dreptului administrativ, dreptului comercial
etc. se impune subiectelor raporturilor o calitate specială – organ al administraţiei publice,
comerciant etc.
Alt criteriu, luat uneori în considerare în opera de delimitare a ramurilor de drept este acela
al caracterului normelor. În unele ramuri de drept sunt specifice, preponderente normele
dispozitive (permisive ori supletive), iar în altele normele imperative (onerative ori prohibitive).
Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate practică, putând servi la
calificarea, într-un anumit fel, a unui raport juridic, îndeosebi în ipoteza în care, în legătură cu
acel raport, se naşte un conflict de interese, declanşându-se un proces. Nerespectarea oricărei
norme juridice atrage o consecinţă negativă pentru autorul încălcării. O astfel de consecinţă, însă,
are conţinut diferit, în ramuri diferite de drept. De exemplu, pentru dreptul civil este specifică
restabilirea dreptului subiectiv încălcat. [42, p.26-29]
120
Pentru poziţionarea dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova,
ne vom conduce de criteriile: obiectul şi metoda de reglementare juridică şi principiile, fiindcă
celelalte trei criterii propuse de Gh. Beleiu - calitatea subiectelor, caracterul normelor,
specificul sancţiunilor – derivă din primele două.
3.2. Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale
În unul din paragrafele precedente am analizat criteriile care stau la baza autonomizării
ramurilor în sistemului dreptului. Pentru studiul dat ne propunem să poziţionăm şi să evidenţiem
tendinţele actuale de dezvoltare a dreptul protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc.
Pentru realizarea acestor finalităţi vom porni de la particularizarea fiecărui criteriu.
După cum am constatat, doctrinarii francezi, români, ruşi, moldavi, cu unele excepţii,
susţin ideea că utilizarea obiectului de reglementare în calitate de criteriu fundamental în
delimitarea ramurilor de drept este indispensabilă.
Problema autonomiei acestei ramuri de drept pentru prima dată a fost formulată la
Simpozionul de la Praga din 1966, de juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I. Tomeş, V.
Vergainer, care au atenţionat asupra specificului raporturilor de protecţie socială, asupra
particularităţilor metodei şi mijloacelor lor de reglementare şi au accentuat necesitatea delimitării
acestor raporturi într-o ramură autonomă de drept. Poziţia juriştilor cehi a fost susţinută de
savanţii ruşi V. Andreev, V. Karavaev şi A. Levşin etc. [184, p.15] care au remarcat că obiectul
dreptului protecţiei sociale este indisolubil legat de conţinutul conceptului „protecţie socială‖. Ei
au propus ca ansamblul normelor juridice, care reglementează raporturile de asigurare şi
asistenţă socială să formeze ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul
securităţii sociale,20
iar în Republica Moldova – dreptul protecţiei sociale.
Până în anii 60 ai sec. al XX-lea, normele de dreptul muncii, administrativ, colhoznic
reglementau raporturile de asigurare şi asistenţă socială a cetăţenilor bătrâni sau incapabili de
muncă. [217, p.25] După cum dreptul muncii s-a separat de disciplina mamă - dreptul civil,
dreptul protecţiei sociale s-a desprins, la rândul sau, de dreptul muncii, individualizându-se într-o
nouă ramură de drept. Deşi până nu demult, raporturile juridice de protecţie sociale erau conexe
raporturilor juridice de muncă, stabilite prin încheierea contractului individual de muncă şi
incluse în dreptul muncii, evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul protecţiei sociale i-a acordat
specificităţi proprii, conferindu-i „individualitatea necesară constituirii într-o ramură de drept
distinctă, de sine stătătoare.‖ [159, p.16; 18, p.17] Astfel, nu putem accepta utilizarea de către
20
Pledăm pentru modificarea denumirii ramurii „dreptul protecţiei sociale‖ în „dreptul securităţii sociale.‖
121
unii doctrinari (M. Gheorghe, L. Dogaru, B. Negru, A. Negru ș.a.) în lucrări recente a sintagmei
„dreptul muncii şi protecţiei sociale‖. [114, p.105; 120, p.391]
O altă polemică doctrinară, care ne-a trezit interesul, este cea cu privire la apartenenţa
dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau „privat.‖ Doctrinarii (X. Pretot, J.-J.
Dupeyroux, B. Puşcă, V. Nistor, I. Apostu, S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan ș.a.) susţin că această
ramură de drept „aparţine dreptului public şi nu dreptului privat,‖[270, p.35; 61, p.10] afirmaţie
fundamentată pe faptul că „dreptul protecţiei sociale este dominat de interesul general, în
raporturile juridice reglementate, prevalând voinţa statului, a colectivităţilor publice şi nu cea a
persoanelor particulare. Subiectele unui asemenea raport nu sunt egale, ci unul dintre ele,
reprezentând statul, îşi impune voinţa juridică asupra celuilalt. De altfel, sistemele de securitate
sociala sunt concepute să funcţioneze ca servicii publice pentru îndeplinirea unor misiuni în
folosul societăţii.‖ [3, p.25] Doctrinarii (M. Gheorghe, L. Dogaru, M. Luşnikov, A. Luşnikova
etc.) califică dreptul protecţiei sociale - ramură de drept mixtă.
În ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a dreptului, acceptând că dreptul
protecţiei sociale aparţine, în majoritatea reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă
şi un număr de reglementări care aparţin dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului
public acele reglementări, care reprezintă intervenţia statului în baza principiului universalităţii
protecţiei sociale pentru toate situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului
privat reglementările care permit subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea
anumitor prestaţii de asigurări sociale sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat,
prin clauze suplimentare subscrise în contractul individual de muncă.
Doctrina de orientare românească, în dependenţă de anumite criterii, ne prezintă un şir de
definiţii ale dreptului protecţiei sociale. Atunci când ne axăm pe riscurile sociale avem în vedere
„dreptul indemnizaţiilor pentru consecinţele acestor evenimente‖, iar când ne referim la scop –
„dreptul redistribuirilor destinat să garanteze securitatea economică, care înglobează dispoziţiile
legale de apărare a angajatului contra concedierii şi protecţia salariului.‖ [3, p.8 şi 12] Nu
împărtăşim poziţia lui A. Athanasiu, deoarece remarcăm, că definiţiile sunt în mare parte
unilaterale, centrându-se numai pe finalitatea protecţiei sociale - acoperirea concretă a riscurilor
sociale survenite. Deşi acesta este scopul suprem, pentru realizarea efectivă a acestuia este
necesară executarea unui complex de măsuri organizatorice şi practice. Relaţiile sociale, care se
nasc în acest domeniu, sunt mult mai complexe şi nu mai au dependenţă quasitotală faţă de
raporturile juridice de muncă, reprezentând nu doar о consecinţă a asigurărilor sociale pe care
aceste raporturi le presupun, dar şi a raporturilor de asistenţă socială, care nu depinde de calitatea
de asigurat sau salariat ale persoanei.
122
Definiţia care o considerăm mai reuşită este cea formulată de către D. Ţop, S. Ghimpu, A.
Ţiclea, C.Tufan, care prin conceptul „dreptul securităţii sociale‖ înțeleg „ o ramură autonomă a
sistemului dreptului, ce aparţine dreptului public şi care este alcătuită din ansamblul normelor
juridice care reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cat şi pe cele de asistenţă socială.‖
[161, p.25; 159, p.17; 61, p.10]
Observăm că fără scoaterea în evidență a particularităţilor obiectului de reglementare,
formularea unei definiţii complete a ramurii de drept prezintă dificultăţi.
Problema obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale, în literatura de
specialitate provoacă discuţii. [196, p.75; 253, p.32] Dialogul rezultă din necesitatea
argumentării teoretice a criteriilor ce ne permit să analizăm un anumit grup de raporturi juridice
în calitate de obiect al dreptului protecţiei sociale.
Savantul rus V. Andreev, considerat fondatorul dreptului protecţiei sociale sovietic,
referindu-se la obiectul de reglementare menţiona că, relaţiile ce-l formează se singularizează
prin următoarele particularităţi: specificul subiectelor raporturilor de protecţie socială;
asigurarea persoanelor se realizează din fonduri publice fără careva plăţi din salariu;
acordarea prestaţiilor de protecţie socială în situaţii expres prevăzute de lege; modalitatea
specifică de distribuire a fondurilor sociale; caracterul alimentar al raporturilor.
Ultima particularitate este cea mai discutată în literatura de specialitate, divergenţe
rezultate din tratarea diferită a conceptului „alimentaţie socială.‖ Astfel, M. Zaharov şi A.
Tucikova, referindu-se la conexiunea raporturi de asigurări sociale - raporturi de muncă,
subliniază că este incorect de a considera pensia pentru limita de vârstă drept sumă achitată
pentru munca realizată, deoarece o parte a fondurilor de consum public în general se distribuie
fără declararea depunerilor muncitoreşti. [193, p.79] Apelând la cercetările demografilor şi
sociologilor, observăm că fiecare om pe parcursul vieţii (în baza activităţii de muncă) produce
mai mult decât consumă. Dacă pornim calculele de la vârsta medie de începere a activităţii de
muncă - 19 ani şi cea a pensionării - 62 ani, atunci timp de 28 de ani de muncă omul reîntoarce
complet societăţii mijloacele cheltuite pentru întreţinerea sa din timpul prunciei, copilăriei şi
vârstei înaintate, incluzând cheltuielile pentru învăţătură, acordarea locuinţei şi alte beneficii
sociale. [149, p.25]
Un alt subiect controversat, legat de obiectul de reglementare al dreptului protecţiei sociale
se referă la evidenţierea raporturilor pivot, care i-ar constitui nucleul. V. Andreev considera că
acestui calificativ îi corespund doar raporturile de pensionare, celelalte raporturi fiind auxiliare.
Considerăm că, în perioada când era discutată, această problemă avea pondere, la moment
pierzându-şi importanţa atât ştiinţifică, cât şi practică.
123
O altă problemă, neclarificată nici de teorie și nici de practică, este legată de stabilirea
precisă a tipurilor de relaţii ce formează obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale.
Discuţiile la acest subiect implică opinii polare, deoarece unii cercetători exclud un şir de
raporturi din sfera de reglementare (raporturile de întreţinere a copiilor în case de copii şi case-
internat - V. Karavaev; raporturile de asigurare socială din bugetul de stat – V. Smoliarciuc), iar
alţii extind neîntemeiat obiectul de reglementare. M. Polupanov include în sfera obiectului de
reglementare raporturile apărute în urma colectării mijloacelor fondurilor sociale şi raporturile de
organizare a organelor competente în domeniu, [225, p.27] idee susţinută ulterior de V. Arakceev
(care raportează obiectului de reglementare nu numai raporturile „de acordare a ajutorului social
şi asistării persoanelor din mijloace publice‖, dar şi raporturile specifice dreptului financiar şi
administrativ) [170, p.30] şi T. Ivankina (raporturile de acordare a locuinţelor şi serviciile
comunale gratuite.) Subscriem autorilor M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Filipova şi nu împărtăşim
aceste opinii, deoarece atât „restrângerea‖, cât şi „extinderea‖ obiectului de reglementare, par a fi
artificiale şi nu valorează foarte mult din punct de vedere practic. Aceşti autori şi-au axat
argumentele pe conceptele „protecţie socială‖ – „dreptul protecţie sociale‖, noţiuni
asemănătoare, dar nu identice,‖ [246, p.53] fapt ce a condiţionat aceste inexactităţi.
Realităţile vieţii economice contemporane şi-au lăsat amprenta şi asupra socialului,
întrucât cuantumul PIB-ului destinat pentru finanţarea activităţilor sociale se micşorează, a
apărut necesitatea reorientării politicii sociale a statului. Astfel, s-a trecut de la garantarea cu titlu
gratuit a drepturilor sociale ale cetăţenilor spre politica socială nominală, destinată numai
categoriilor de cetăţeni nevoiaşi. Deşi la nivel constituţional spectrul drepturilor sociale
consfinţite este destul de larg, datorită diminuării cheltuielilor statale destinate pentru realizarea
acestora, ele devin tot mai puţin asigurate. Anume în aceste condiţii apar raporturile de achitare a
compensaţiilor nominative, care după conţinut, nu se deosebesc de raporturile „clasice‖ de
protecţie socială, prin ele având loc lărgirea spectrului de raporturi ce se încadrează în obiectul
de reglementare a dreptului protecţiei sociale.
Reiterând judecăţile prezentate anterior considerăm că obiectul de reglementare a
dreptului protecţiei sociale asamblează „totalitatea relaţiilor privind: 1.) asigurarea materială a
persoanelor care au atins vârsta de pensionare, inapte de muncă, care au pierdut întreţinătorul,
şomerilor, familiilor cu mulţi copii, persoanelor cu venit mai mic decât minimumul stabilit; 2.)
deservirea medicală gratuită, tratamentul în conformitate cu programele de bază ale asigurării
medicale, deservirii sociale gratuite în limita standardelor statale; 3.) procesuale şi procedurale.‖
[149, p.23]
124
Raportul juridic de protecţie socială conexează trei elemente structurale: subiect, obiect şi
conţinut.
1.Subiectele raporturilor de protecţie socială21
sunt participanţii la aceste raporturi, deţinători
ai capacităţii juridice la un anumit tip de asigurare sau asistenţă socială. [236, p.21]
Raporturile de protecţie socială sunt raporturi bilaterale, în care unul dintre subiecte totdeauna
este statul în persoana organelor competente: Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului;
Ministerul Sănătăţii; Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS); Compania Naţională de
Asigurări în Medicină (CNAM), casele teritoriale de asigurări sociale; agenţiile teritoriale de
asigurări în medicină; instituţiile medicale; organele administraţiei publice locale etc.
Referindu-ne la sindicate, atenţionăm că, în prezent, acestea îndeplinesc „numai funcţiile
de control public şi supravegherea achitării la timp a compensaţiilor sociale, acordarea foilor de
odihnă, efectuarea măsurilor de asanare la întreprinderi, organizaţii, instituţii ş.a. Sindicatele pot
apărea în calitate de subiect doar în unele raporturi de împărţire a fondurilor sindicale de
asigurare a membrilor lor în cazurile extraordinare când aceştia au ajuns în situaţie dificilă.
Relaţiile publice de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale nestatale (din ele fac parte şi
cele ale sindicatelor, cooperativelor) nu intră în obiectul dreptului protecţiei sociale. [149, p.24]
Raporturilor juridice procedurale de constatare le este specific faptul că pentru stabilirea
faptelor juridice ce dau naştere unui tip de asigurare/asistenţă socială este necesară participarea
mai multor subiecte (de exemplu, pentru stabilirea pensiei de invaliditate, casa teritorială de
asigurări sociale cere prezentarea certificatului ce confirmă invaliditatea emis de către Consiliul
de Expertiză Medicală a Vitalităţii etc.), iar în raporturile procesuale apar în calitate de subiecte
organele ierarhic superioare (CNAS) sau instanţa de judecată. [214, p.47-55]
Odată cu reformarea sistemului de asistenţă socială se conturează o nouă categorie de
subiecte ale raporturilor de protecţie socială – prestatorii privaţi, afirmaţie care o putem deduce
din proiectul Legii cu privire la serviciile sociale, care, în art.8 alin.3, prevede în calitate de
prestatori privaţi de servicii sociale enumeră „asociaţii şi fundaţii, instituţii private cu caracter
necomercial şi alte forme organizate ale societăţii civile; organizaţii comerciale şi persoane
fizice‖ care se pot organiza şi presta servicii sociale numai dacă sunt acreditate legal. [147]
În opinia noastră, această categorie de subiecte a raporturilor de protecţie socială poate fi
calificată drept subiecte auxiliare, care au menirea de a consolida un parteneriat social efectiv
între organele de stat competente în domeniul protecţiei sociale - subiecte primare întru creşterea
21
Deşi Gh. Brehoi pretinde să vorbim despre calitatea subiectelor drept criteriu distinct, noi vom vorbi despre
specificul subiectelor raporturilor de protecţie socială în acest paragraf, deoarece criteriul propus derivă anume din
obiectul de reglementare. Ne vom referi la calitatea subiectelor forte succint, deoarece considerăm că acest subiect
necesită de a fi studit într-un studiu aparte.
125
bunăstării populaţiei Republicii Moldova prin eficientizarea politicilor de protecţie socială şi
sporirea accesului la servicii de calitate; facilitarea participării societăţii civile în procesul de
elaborare şi implementare a politicilor de protecţie socială, identificarea problemelor şi soluţiilor,
monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.
Celălalt subiect, persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova; cetăţean străin, apatrid
[98], refugiat [99]), precum şi familia sa (de exemplu, în cazul pensiei de urmaş) [108]. Cercul
acestor subiecte este în permanentă transformare şi nu este stabil, deoarece sistemul protecţiei
sociale e cel mai dinamic din sistemele sociale. Cu toate acestea, putem evidenţia şi subiecţi
„clasici‖: bătrânii, incapabilii de muncă, mamele, familiile cu copii, şomerii, cetăţenii cu venit
mai jos de venitul mediu, copiii-invalizi.
2.Obiectul raporturilor de protecţie socială constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie
să o aibă părţile cu privire la stabilirea, acordarea unui tip de asigurare sau asistenţă socială,
precum şi soluţionarea litigiilor apărute.
3.Conţinutul raporturilor de protecţie socială este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor. Specific conţinutului este faptul că subiectele în cadrul raporturilor de
protecţie socială nu se află nici pe poziţie de subordonare juridică, nici pe poziţie de egalitate
juridică. Statul, reprezentat prin organele sale speciale apare ca subiect purtător de obligaţii
juridice, care nu poate refuza, neîntemeiat, acordarea asigurării sau asistenţei sociale, iar titularul
de drepturi este cetăţeanul sau familia, care pot liber cere sau refuza asistarea sau asigurarea
socială. Astfel, persoana fizică este împuternicită legal să dispună de drepturi garantate, iar
organul de stat este partea obligată. În cazul în care persoana fizică are dreptul la câteva tipuri de
asigurare materială, ei i se acordă posibilitatea de a alege unul dintre ele, pe când organul de stat
nu beneficiază de un astfel de drept. Relaţiile legale de asigurare socială se deosebesc prin aceea
că toate drepturile şi obligaţiile subiecţilor relaţiilor date sunt prevăzute de lege şi nu pot fi
modificate voluntar.
Pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie socială este necesară
îmbinarea următorilor factori: existenţa unui temei obiectiv (naşterea copilului, invaliditatea,
etc.); manifestarea de voinţă a persoanei fizice (cererea personală sau cererea depusă de
ocrotitorii legali); actul organului competent de acordare/refuz a unui tip de protecţie socială.
Raţionamentele prezentate mai sus impun evidenţierea următoarelor particularităţi
distinctive ale raporturilor de protecţie socială:
a. Natura economică a raporturilor rezultă din distribuirea fondurilor sociale, în dependenţă de
necesităţile anumitor cetăţeni sau familii. În ştiinţele economice se deosebesc cinci modalităţi de
distribuire: 1. gratuit, în baza accesului egal al fiecărui cetăţean la fondurile sociale, proporţional
126
necesităţilor şi posibilităţilor economice ale societăţii; 2. fără echivalent, dar conform muncii
realizate în trecut sau prezent, necesităţilor de producţie, securităţii materiale; 3. oneros-fără
echivalent, în condiţii avantajoase cu achitarea parţială a costului; 4. oneros; 5. conform muncii
depuse după parametri calitativi şi cantitativi. [236, p.18]
b.Specificul subiectelor. Unul dintre subiectele acestor relaţii totdeauna este statul în persoana
organelor competente; celălalt subiect, persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean
străin, apatrid), precum şi familia sa.
c. Obiectul raporturilor poartă un caracter patrimonial, indiferent de forma în care este
acordată protecţia socială: în formă bănească (de achitare a pensiilor, indemnizaţiilor, alocaţiilor
şi compensaţiilor nominative); de acordare a deservirii sociale; sub formă de înlesniri pentru
călătorii etc.
d.Fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de
protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind denumite riscuri sociale.
e. Cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în legislaţie şi
nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi.
f. Modalitatea de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale. Prin intermediul acestor
relaţii asigurarea şi asistarea persoanelor se înfăptuieşte din contul fondurilor specializate. În
anul 1990 a fost creat Fondul social republican, care şi-a încetat activitatea în anul 2001, odată
cu înfiinţarea Casei Naţionale de Asigurări Sociale, [107] drept instituţie publică autonomă, care
administrează sistemul public de asigurări sociale.
În conformitate cu art.44 din lege, Casa Naţională de Asigurări Sociale, prin intermediul
Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanţelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat,
care este format din fonduri de asigurări sociale. [107] Veniturile bugetului asigurărilor sociale
de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat şi din alte
venituri (din dobânzi, din majorări de întârziere) prevăzute de lege. Aceste venituri sunt
distribuite pentru: achitarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile
aferente organizării şi funcţionării sistemului public, finanţării unor investiţii proprii; anual se
prelevă până la 3% pentru constituirea unui fond de rezervă, care nu poate depăşi 50% din
nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi este utilizat pentru acoperirea
prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate. Fondul de rezervă nu se raportează
la veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat şi reprezintă depăşirea veniturilor
asupra cheltuielilor acestui buget.
Mijloacele BASS se constituie din contul cotizaţiilor de asigurare achitate de: a) asiguraţii
care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice
127
asimilate, în condiţiile legii, angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea persoanele alese în
funcţie electivă sau este numită la nivelul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe
durata mandatului; d) persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care îşi
desfăşoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt
înregistraţi în calitate de rezidenţi în Republica Moldova.
Raționamentele prezentate anterior ne conduc la ideea că obiectul de reglementare juridică
este reprezentat de totalitatea relaţiilor sociale care se formează în cadrul realizării sistemului de
protecţie socială. Aceste relaţii au ieşit de sub dependenţa cvasitotală de relaţiile de muncă,
fiindcă sistemul de protecţie socială este aplicabil şi altor categorii de persoane, care nu au
calitatea de salariați, ceea ce face să nu mai poată fi susţinută ideea existenţei unei poziţii
juridice derivate (accesorie) a relaţiilor sociale din domeniul protecţiei sociale, faţă de relaţiile
de muncă.
Un alt moment asupra căruia atenţionăm este că obiectul de reglementare a dreptului
protecţiei sociale nu trebuie confundat cu obiectul ştiinţei, care este o noţiune mai largă,
deoarece include toate cunoştinţele despre dreptul protecţiei sociale, studiază specificul relaţiilor
de drept, studiază evoluţia pe plan naţional şi internaţional al acestei ramuri. Obiectul de studiu
al dreptului protecţiei sociale sunt raporturile juridice, iar al ştiinţei dreptului protecţiei sociale
sunt fenomenele sociale care au generat aceste raporturi.
Ştiinţa dreptului protecţiei sociale cuprinde un sistem unitar de cunoştinţe exprimate prin
definiţii, concepte, principii, teorii etc. privind ramura de drept cu aceeaşi denumire. Ea studiază
normele şi instituţiile juridice, se preocupă de interpretarea şi aplicarea unitară a normelor
dreptul protecţiei sociale; analizează ştiinţific izvoarele dreptului protecţiei sociale; redă
evoluţia istorică a ramurii; evidenţiază asemănările şi deosebirile existente în reglementarea
materiei cercetate, făcând trimiteri la reglementările altor state. [188, p.14-15; 217, p.24]
Ştiinţa dreptului protecţiei sociale, pe de o parte, constituie un îndrumar important în
activitatea organelor judiciare prin interpretarea normelor dreptului protecţiei sociale,
dezvăluind sensul şi înţelesul corect şi exact al dispoziţiilor legale, pentru a arăta orientarea
corespunzătoare şi a asigura aplicarea unitară pe tot teritoriul ţării a normelor de protecţie
socială. Pe de altă parte, face propuneri concrete de modificare a reglementărilor legale
existente, respectiv de abrogare a unor acte normative vechi, depăşite şi de introducere a unor
dispoziţii în deplină concordanţă cu etapa istorică pe care o parcurgem, cu necesităţile obiective
ale economiei de piaţă, adică face propuneri de lege ferenda.
Raţionamentele prezentate ne-au determinat să conturăm o definiţie proprie a dreptului
protecţiei sociale. Astfel, dreptul protecţiei sociale (dreptul securităţii sociale) este o ramură
128
autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate, norme juridice ce
aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează raporturile juridice
de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea riscurilor sociale, între
cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente, privind constatarea,
stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al realizării dreptului
la asigurare sau asistenţă socială.
Un alt obiectiv, pe care ni l-am propus, este de a prezenta succint clasificarea raporturilor
juridice din domeniul protecţiei sociale. Sintetizând discuţiile doctrinare pe acest subiect, putem
evidenţia o serie de criterii de clasificare a raporturilor juridice de protecţie socială.
Criteriul principal în baza căruia raporturile juridice de protecţie socială sunt ierarhizate în
materiale, procesuale, procedurale este caracterul şi scopul raporturilor.
I.Materiale sunt raporturile de protecţie socială apărute ca rezultat al stabilirii unui tip de
asigurare sau asistenţă socială, constituind „nucleul‖ obiectului de reglementare, deoarece în
baza acestor raporturi cetăţenii (familiile) au posibilitatea de a-şi realiza dreptul constituţional la
protecţie socială.
Raporturile materiale au caracter patrimonial, fiindcă i-au naştere odată cu acordarea
prestaţiilor de asigurare/ asistenţă socială (pensii, indemnizaţii, alocaţii, deservire socială etc.),
beneficii care sunt oferite cetăţenilor nu în calitate de echivalent, precum în cazul raporturilor
juridice civile, dar în scopul garantării „alimentaţiei sociale şi asigurării parţiale a venitului
pierdut.‖ [176, p.41]
Raporturile materiale, la rândul lor, sunt clasificate în baza următoarelor criterii: după
tipurile protecţiei sociale; după finanţarea protecţiei sociale; după formele protecţiei sociale;
după termen.
Criteriul clasic de clasificare a raporturilor materiale este bazat pe tipurile protecţiei
sociale, conform căruia acestea se divizează în: raporturi materiale în formă bănească şi
raporturi materiale de acordare a deservirii sociale. [243, p.17; 236, p.19] Generalitatea acestei
clasificări necesită concretizare, de aceea în conformitate cu specificul faptelor juridice, aceste
raporturi se subdivizează.
Raporturile materiale în formă bănească (directe) după felul prestaţiei se clasifică în
raporturi: de achitare a pensiilor (pentru limită de vârstă; de invaliditate; de urmaş; pentru unele
categorii de cetăţeni; pentru vechime în muncă [64; 95; 96; 97; 98, 103, 108; 110]); de achitare a
indemnizaţiilor (indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite
sau de accidente nelegate de muncă; prestaţie pentru prevenirea îmbolnăvirilor (carantină);
prestaţie pentru recuperarea capacităţii de muncă; indemnizaţie de maternitate; indemnizaţie
129
unică la naşterea copilului; indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 3
ani; indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav; ajutor de deces etc.), [106] de plată a
alocaţiilor sociale (pentru invalizi; pentru persoane vârstnice; pentru copii, în cazul pierderii
întreţinătorului; pentru îngrijire; ajutorul de deces), [80] de acordare a compensaţiilor
(nominative; pentru participanţii la lichidarea avariei de la Cernobîl şi familiilor lor; plăţi
periodice capitalizate etc.), [234, p.14-15] de acordare a ajutorului social, [92] de acordare a
ajutorului material. [100]
Raporturile materiale în natură (indirecte) presupun raporturile de prestare a serviciilor
sociale. În conformitate cu Programul Naţional privind crearea sistemului integrat de servicii
sociale pe anii 2008-2012 şi Proiectul Legii cu privire la serviciile sociale, raporturile de
acordare a serviciilor sociale pot fi grupate în: primare (comunitare); specializate; cu
specializare înaltă. [147]
După finanţarea protecţiei sociale avem: raporturi juridice de protecţie socială finanţate
din bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul de stat şi fonduri statale extrabugetare; raporturi
juridice de protecţie socială finanţate din fonduri nestatale de pensii, fonduri de caritate,
mijloacele individuale ale persoanelor fizice şi juridice.
După formele protecţiei sociale distingem următoarea clasificare: raporturi de asistenţă
socială, inclusiv de acordare a ajutorului social; raporturi de asigurare socială.
După termen raporturile de protecţie socială se împart în trei grupe:
1.Unice, sunt raporturile care se sting uno ictu22
(de exemplu, raporturile de achitare a
indemnizaţiei unice la naştere, a ajutorului de deces etc.)
2.Cu termen determinat, sunt raporturile despre care din momentul naşterii este cert când vor
fi stinse (de exemplu, raporturile de plată a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului de la
data naşterii şi până la vârsta lui de 3 ani etc.)
3.Cu termen nedeterminat, sunt raporturile despre care în momentul apariţiei nu se ştie când
vor fi stinse (de exemplu, raporturile de plată a pensiei pentru limită de vârstă etc.) [217, p.68-
69; 236, p.19; 188, p.9]
Clasificarea prezentată ne permite să constatăm veridicitatea afirmațiilor ideologului V.S.
Andreev, referitor la faptul că „în realitate nu există un raport unic de protecţie socială, care i-ar
permite cetăţeanului să-şi realizeze dreptul subiectiv la toate tipurile de prestaţii sociale,‖ [169,
p.109] dar există „un şir de raporturi din domeniul protecţiei sociale la care cetăţeanul poate fi
subiect în acelaşi timp.‖ [193, p.128]
22
Uno ictu - expresie latina -―cu executare instantanee‖; ―cu executare dintr-o data‖. Vezi Dictionar Rubinian
http://www.rubinian.ro/dictionar_detalii.php?id=2747.
130
Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale asamblează şi un şir de raporturi cu
caracter secundar (auxiliar), apariţia cărora este condiţionată de existenţa raporturilor materiale,
care sunt denumite în teoria dreptului protecţiei sociale „raporturi procedurale‖ şi „raporturi
procesuale.‖
Aceste categorii de raporturi au determinat aprinse discuţii doctrinare, divizând
teoreticienii dreptului protecţiei sociale în câteva grupe. Majoritatea doctrinarilor (N. Romandaş,
M. Zaharov, Ă. Tucikova, A. Udalova, M. Filipova, E. Subbotenko, V. Tarasova, E.
Maciuliskaia, C. Dobromoslov, M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondrateva ș.a.) consideră
necesară delimitarea raporturile procedurale de cele procesuale, [149, p.71-76; 193, p.175-178;
243, p.26; 246, p.155-156; 235, p.163; 237, p.22-23; 217, p.86-90; 176, p.43-44] A. Zaikin
consideră că aceste raporturi trebuie reunite sub denumirea raporturi procedurale, [191, p.17-23]
V. Andreev – procesuale, [169, p. 125-134] iar M. Luşnikova, A. Luşnikov pledează pentru
sinonimia acestor noţiuni procedurale (procesuale), clasificându-le în litigioase şi nelitigioase.
[207, p.418]
Susţinem poziţia doctrinarilor care delimitează raporturile procedurale de cele procesuale
şi vom încerca să evidenţiem, în cele ce urmează, deosebirea dintre ele.
II.Literatura de specialitate caracterizează raporturile procedurale drept „raporturi de
constatare a faptelor juridice, care permit de a stabili un tip de asigurare sau asistenţă socială,‖
„sunt relaţiile născute în urma manifestării voinţei persoanei sau reprezentantului, care anunţă
organul de asigurare socială despre dorinţa de a-i fi acordat un tip de asigurare socială - pensie,
indemnizaţie etc.‖ [149, p.71-75]
Temei pentru naşterea raporturilor procedurale serveşte cererea cetăţeanului, persoanelor
sau organizaţiilor ce participă în numele lui în calitate de reprezentanţi legali. Organul la care se
adresează cu cererea cetăţeanul sau reprezentantul lui este obligat să stabilească fapta
corespunzătoare. Dar cetăţeanul/ reprezentantul legal în raportul juridic este obligat să prezinte
dovezile ce denotă apariţia dreptului subiectiv la o anumită formă de asigurare socială.
De exemplu, în conformitate cu art.31 alin. 1 şi 2 „pensia se acordă la cererea persoanei
îndreptăţite, a tutorelui (curatorului) acestei‖ în baza cererii de pensionare şi actelor necesare
depuse la „organul teritorial de asigurări sociale de la domiciliul asiguratului.‖ [108]
Raporturile procedurale se sting odată cu emiterea de către organul competent a hotărârii
privind acordarea/ refuzul acordării dreptului subiectiv la o anumită prestaţie socială. Legiuitorul
stabileşte expres termenul în care organele corespunzătoare sunt obligate să emită hotărârea.
Astfel, conform art.31 alin.3 şi 4 „acordarea drepturilor la pensie sau respingerea cererii de
pensionare se face prin decizie, emisă de organul teritorial de asigurări sociale şi semnată de
131
conducătorul acestuia, în termen de 15 zile de la data depunerii cererii cu toate actele necesare,
iar decizia cu privire la respingerea cererii de pensionare şi motivul respingerii se expediază
solicitantului în termen de 5 zile de la data emiterii.‖ [108]
În doctrina de specialitate, raporturile procedurale sunt clasificate în dependenţă de
următoarele criterii: după rolul lor şi după subiecte.
După rolul lor, raporturile juridice procedurale se împart în: a) de constatare –
determinarea componenţei juridice ce dă naştere raportului, examinarea cererii, circumstanţelor
şi actelor prezentate de potenţialul beneficiar al asigurării sociale; b) de stabilire – emiterea
hotărârii de stabilire a unei forme de asigurare socială sau refuzul stabilirii asigurării sociale.
După subiecte raporturile juridice procedurale sunt stabilite între cetăţeni (familii) şi: a)
organele de asigurare/asistenţă socială în legătură cu acordarea sau refuzul de acordare a unei
forme de asigurare/asistenţă socială; b) instituţiile medicale - în legătură cu necesitatea stabilirii
ajutorului medical; c) organele ierarhic superioare de asigurare/asistenţă socială - în legătură
cu stabilirea indemnizaţiile unice. [184, p.82]
Propunem încă un criteriu de clasificare a raporturilor juridice procedurale – după termen -
conform căruia raporturile procedurale pot fi divizate în:
a.) premergătoare fiind raporturile apărute cu privire la constatarea şi stabilirea dreptului la
asigurare/ asistenţă socială, care odată cu emiterea deciziei de către organul competent se
transformă în raporturi materiale.
b.) concomitente sunt raporturile procedurale existente paralel cu cele materiale, prin care
beneficiarul este obligat să prezinte documentele care confirmă dreptul la un tip de prestaţie
socială. De exemplu, conform art. 22, beneficiarul pensiei de invaliditate este obligat „să fie
supus reexpertizării medicale în termenele stabilite de CEMV‖ şi „după fiecare reexpertizare,
dreptul la pensia de invaliditate se menţine, se modifică sau se suspendă în conformitate cu
decizia CEMV,‖ iar „neprezentarea la reexpertizarea medicală atrage încetarea plăţii pensiei.‖
[108]
c.)de modificare (transformare) sunt raporturile procedurale existente paralel cu cele
materiale, prin care beneficiarul unui tip de prestaţie socială, devenind titularul încă unui drept
de asigurare socială, îşi exteriorizează voinţa prin depunerea cererii la organul competent, optând
pentru unul dintre ele. De exemplu, potrivit art.11 alin.1 din Legea privind pensiile de asigurări
sociale de stat, [108] „în cazul în care asiguratul îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea mai
multor categorii de pensii, el poate opta pentru o singură categorie.‖
III.O altă categorie de raporturi sunt cele procesuale, fiind generate în urma litigiului apărut
între cetăţean şi organul de asigurare/ asistenţă socială cu privire la decizia emisă. Literatura de
132
specialitate, cu unele nuanţări, caracterizează raporturile procesuale drept „raporturi juridice,
reglementate de normele dreptului administrativ şi dreptului procesual civil, apărute între
cetăţeni şi organele de asigurare socială ierarhic superioare/ instanţa de judecată în privinţa
examinării şi soluţionării litigiilor în domeniul protecţiei sociale.‖ [184, p.14]
După subiecte, raporturile procesuale se clasifică în: a) apărute între cetăţeni (familii) şi
organele ierarhic superioare de asigurare/ asistenţă socială; b) apărute între cetăţeni (familii) şi
instanţa de judecată.
a.) Raporturile procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi organele ierarhic superioare de
asigurare/ asistenţă socială cad sub incidenţa normelor dreptului administrativ.
Temei pentru naşterea acestor raporturi este plângerea cetăţenilor înaintată organelor de
asigurare/ asistenţă socială ierarhic superioare prin care este expusă nemulţumirea persoanei
referitor la decizia prin care a fost stabilită/ refuzată stabilirea unei prestaţii sociale.
Potrivit art.49 lit. q din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat [108], p.41
alin.17 din Hotarirea cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a
Republicii Moldova - Casa Naţională de Asigurări Sociale este competentă să ―examineze
petiţiile cetăţenilor în chestiunile ce ţin de stabilirea, plata pensiilor şi indemnizaţiilor.‖ [67]
Conform art.5 lit.f; art.14, 15 din Legea contenciosului administrativ, [91] persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate solicita, printr-o cerere
prealabilă organul ierarhic superior revocarea actului administrativ emis de către organul
subordonat. Organul ierarhic superior este în drept să admită cererea prealabilă şi să anuleze
actul administrativ în tot sau în parte; să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să
revoce actul administrativ emis cu acordul său, în termen de 30 de zile de la data înregistrării
cererii.
b.) În situaţia când „persoana care se consideră vătămată într-un drept al său nu este mulţumită
de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de
lege, este în drept să sesizeze, timp de 30 zile, instanţa de contencios administrativ competent.‖
Din acest moment, iau naştere raporturile procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa
de judecată, reglementate prin art.277- 278 din Codul de procedură civilă, [36] conform cărora
instanţa de judecată este competentă să soluţioneze litigiul şi să emită hotărârea corespunzătoare.
Propunem de a denumi „raporturile procesuale” – „raporturi contencioase” şi a le diviza:
a.) stabilite în baza procedurii prealabile prin care am grupa raporturile reglementate de
normele dreptului administrativ, născute odată cu adresarea plângerii către autoritatea ierarhic
superioară de către cetăţean (familie), care consideră că i-a fost lezat dreptul subiectiv la
133
asistenţă/ asigurare socială, solicitând reexaminarea deciziei autorităţii subordonate, privind
stabilirea unui tip de asigurare sau asistenţă socială;
b.) stabilite în baza procedurii contenciosului administrativ sunt raporturile reglementate
de normele dreptului administrativ şi dreptului procesual civil, născute prin depunerea cererii în
instanţa de judecată de către cetăţean (familie), care este nemulţumită de răspunsul primit sau nu
a primit în termenul prescris răspunsul la cererea prealabilă examinată de către organul ierarhic
superior de asigurare/ asistenţă socială, prin care solicită anularea, în tot sau în parte, a actului
respectiv şi repararea pagubei cauzate.
3.3. Metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale
Timp de câteva decenii în mediul ştiinţific se duc discuţii referitoare la faptul dacă fiecărei
ramuri de drept îi este specifică o metodă proprie de reglementare sau există o metodă unică
pentru toate. Discuţiile sunt condiţionate de caracterul abstract al metodei şi de faptul că în actele
normative nu sunt fixate trăsăturile exprese ale acesteia, particularităţi schiţate doar pe
argumente teoretice şi analiza sistemică a legislaţiei. Nu stârneşte dubii importanţa practică a
studiul metodei de reglementare, prin care fiecare ramură îşi atinge funcţiile, scopurile şi
obiectivele, despre care ideologii dreptului afirmă că „metoda exprimă conţinutul ramurii din
prisma influenţei asupra raporturilor reglementate.‖ [207, p.516]
Ştiinţa dreptului protecţiei sociale împărtăşeşte două teorii privitoare la metoda de
reglementare: cea a metodei unice şi cea a metodelor ramurale, care, la prima vedere, par a fi
polare, dar de facto au foarte multe trăsături comune. În dependenţă de teoria care o susţin, o
parte a teoreticienilor consideră metoda de reglementare drept criteriu fundamental de delimitare
a ramurilor de drept, iar alţii refuză utilizarea acestuia în calitate de criteriu de autonomizare a
ramurilor, pledând pentru utilizarea conceptului „mecanism de reglementare juridică.‖
Teoria metodei unice, criticată sau acceptată de teoreticienii dreptului, a fost expusă de
savantul rus V. Sorokin, constând în faptul că „fiecare ramură de drept îmbină procedee
dispozitive, imperative şi prohibitive,‖ care „nu pot exista izolat, acţionând sistemic şi
interdependent, unde acţiunea oricărui element este condiţionată de existenţa celorlalte două.‖
[233, p.111, 136] Concepţia conturată a fost criticată de doctrinarii (S. Alekseev, A. Proţevskii,
V. Iakovlev, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov ş.a.) care au încercat să argumenteze că fiecărei
ramuri de drept îi sunt specifice metode de reglementare proprii, ceea ce nu înseamnă că această
trebuie să fie unica şi să poarte o denumire proprie. Metode unice au numai ramurile de drept
fundamentale (civil, penal, administrativ), iar celelalte ramuri utilizează diferite combinaţii cu
caracter dispozitiv, imperativ sau prohibitiv. [217, p.25] Această afirmaţie, expusă de E.
134
Maciuliskaia şi C. Dobromîslov, a fost combătută de M. Filipova, care susţine următoarele: „cu
excepţia dreptului constituţional, nici o ramură de drept nu are în arsenalul său o metodă unică de
reglementare, de aceea metoda de reglementare, nu poate fi utilizată, nici chiar în calitate de
criteriu auxiliar, drept fundament de delimitare a ramurilor de drept.‖ Autoarea remarcă că,
reglementarea juridică este centrată pe o singură metodă, care, în dependenţă de raporturile
reglementate, asemeni celor şapte note muzicale, pot îmbrăca faţete specifice. [246, p.62]
Metoda de reglementare unică este: a) o modalitate de reglare a relaţiilor sociale din partea unui
subiect extern - statul; b) raţională, fiindcă este stabilită de stat în dependenţă de necesităţile
societăţii la o anumită etapă de dezvoltare; c) constituie un ansamblu de procedee juridice
capabile să se supună mutaţiilor în dependenţă de obiectivele statale.
Doctrina juridică, cu anumite nuanţări, susține că metoda de reglementare a oricărei ramuri
de drept reprezintă „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură
comportamentul necesar al participanţilor la relaţiile de drept. [149, p.28; 168, p.209] Apare
întrebarea, care este volumul acestei „totalităţi‖. L. Iavici susţine - metoda înglobează toate
formele de acţiune juridică asupra comportamentului unei persoane, [257, p.89] iar A. Vitcenco
consideră metoda drept asamblare a mijloacelor normative specifice, care ne permit de a
diferenţia reglementarea juridică de alte modalităţi de acţiune a dreptului asupra relaţiilor
sociale. [178, p.52] Fundamentându-şi ideile pe concepţiile lui L. Iavici, doctrinarii M. Filipova,
S. Mavrin, E. Hohlov, referindu-se la interacţiunea metodelor dispozitive - imperative şi
influenţa acestora asupra comportamentului subiectelor raporturilor de drept, propun utilizarea
categoriei mecanismul de reglementare juridică, care constituie o îmbinare a procedeelor
juridice, cu ajutorul cărora este asigurată reglarea relaţiilor sociale. S. Mavrin, vorbind despre
mecanismul de reglementare, evidenţiază nivelul macro, fundamentat pe dreptul obiectiv şi
subiectiv, şi micro, centrat pe acţiunea anumitor mijloace juridice asupra comportamentului
subiectelor de drept, [242, p.42] construcţii ce includ componentele: static şi dinamic. Aspectul
static fixează modelul ideal de comportament al subiectelor raporturilor de drept, care devine
obligatoriu prin consfinţirea în izvoarele dreptului, iar cel dinamic permite de a transpune aceste
modele în comportamentul real al oamenilor. [161, p.214-216]
Analizând studiile acestor autori, am realizat, că mecanismul de reglementare juridică, este
o noţiune mai largă, care include conceptul de metodă de reglementare. În cercetarea ce ne-am
propus-o vom utiliza termenul metodă de reglementare, referindu-ne la mijloacele normative
specifice de determinare a comportamentului subiectelor raporturilor, pentru că anume acestea
conturează „scheletul regimului juridic al ramurilor de drept‖. [196, p.125]
135
Cuvântul metodă îşi regăseşte originea în latinescul methodos, semnificând mod, stil,
procedeu, sistem. Conform DEX-ului, prin metodă desemnăm un procedeu sau ansamblu de
procedee folosite în realizarea unui scop. [50]
Încă Cicero concepea dreptul în calitate de ordine şi interdicţii, iar împăratul roman
Modestinus în afara de legi imperative şi prohibitive recunoştea norme cu caracter permisiv şi
punitiv. [207, p.518] Clasificarea propusă e actuală şi în prezent, provocând aprinse dezbateri
doctrinare.
Particularităţile oricărei metode sunt determinate de natura raporturilor reglementate, astfel
ramurilor de drept public (administrativ, penal etc.) le este specifică metoda imperativă, iar
ramurilor de drept privat (civil, familiei etc.) – dispozitivă. Luând în consideraţie poziţia
subiectelor în raport, în primul caz suntem în prezenţa metodei de subordonare, iar în al doilea –
în prezenţa celei de coordonare (egalitate). În teoria dreptului există şi termenul de metodă
autonomo-autoritară.
Specificul metodei este exprimat prin elementele sale: poziţia subiectelor în raport;
particularităţile faptelor juridice care generează naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor;
măsurile răspunderii şi modalităţile de apărare a dreptului lezat. [168, p.224] Anume îmbinarea
acestor elemente ne permite să vorbim despre metoda predominantă: imperativă sau dispozitivă.
În doctrina rusă, primele studii referitoare la metoda de reglementare a dreptului protecţiei
sociale, le întâlnim la savantul V. Andreev care, argumentând necesitatea autonomizării acestei
ramuri, a apelat nu numai la specificul obiectului, dar şi la particularităţile metodei de
reglementare. [169, p.19-20] El este fondatorul termenului „caracterul alimentar‖ al raporturilor
de protecţie socială, noțiune, l-a care în urma criticilor doctrinare, a renunţat, dar care a titluit
„metoda exigenţelor şi dispoziţiilor socio-alimentare,‖ [246, p.60] susţinută ulterior de R.
Ivanova, G. Doljencova.
Teoreticienii dreptului protecţiei sociale au căzut de acord că, prin metoda de reglementare
al dreptului protecţiei sociale, înţelegem „o totalitate de metode şi mijloace utilizate de legiuitor
pentru o reglementare mai eficientă a unui complex de raporturi sociale,‖ [184, p.15] dar nu şi la
un consens privind coraportul reglementărilor imperative şi dispozitive.
Dreptul pozitiv stabileşte limitele comportamentului subiectelor raporturilor juridice şi
răspunderea pentru nerespectarea acestora, funcţie realizată prin interconexiunea normelor
dispozitive şi imperative. Raportate la dreptul protecţiei sociale şi, ţinând cont de specificul
obiectului său de reglementare, aceste reguli şi mijloace se realizează: în primul rând, imperativ;
în al doilea rând, prin acte normative; iar în al treilea rând, centralizat.
136
Caracterul imperativ al metodei de reglementare este generat de specificul raporturilor de
protecţie socială, prin care este distribuită o parte a PIB-ului, de aceea trebuie fixate reguli şi
condiţii certe de repartizare a acestuia.[246, p.65] Doctrinarii, M. Zaharov, A. Tucikova, D.
Rogaciov, recunoscând un procentaj al normelor dispozitive, afirmă că predomină metoda
imperativă, iar majoritatea normelor au caracter onerativ. Această poziţie este axată pe faptul că
mijloacele sistemului de protecţie sociale sunt limitate şi statul este cel care le distribuie,
prescriind în actele normative expres condiţiile stabilirii unui tip de protecţie socială, fără a
permite părţilor să le modifice pe cale contractuală. [193, p.96; 227, p.137-138]
Ne permitem să nu împărtăşim întru-totul această viziune. Deşi predomină normele
imperative, totuşi tendinţele contemporane ale evoluţiei ramurii ne conturează apariţia unor
mijloace specifice de determinare a conţinutului raporturilor. De aceea, stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor raporturilor de protecţie socială numai pe cale normativă şi-a pierdut din
actualitate, creionându-se şi caracterul contractual. În prezent, prin contract-tip, se realizează
asigurarea socială individuală (contract individual de asigurare socială), asigurarea medicală
obligatorie (confirmat prin poliţa de asigurare) etc.
Fără a diminua importanţa normelor imperative savanţii, C. Batîghin, R. Ivanova, V.
Tarasova, M. Fiodorova ş.a., afirmă că un rol central îl joacă normele dispozitive, opinie
argumentată prin faptul că, anume prin norme cu caracter dispozitiv este reglementat
comportamentul persoanelor fizice în cadrul raporturilor de protecţie socială. [173, p.46-48; 196,
p.129; 245, p.29]
Prin norme permisive sunt stabilite drepturile fundamentale ale persoanei fizice în
domeniul protecţiei sociale, dar trebuie accentuat faptul că cetăţenii (familiile) pot cere stabilirea
unui tip de asigurare sau asistenţă socială, numai odată cu îndeplinirea condiţiilor stabilite de
lege (vârstă, stagiu, invaliditate etc.). Plus la aceasta, odată cu realizarea dreptului, apar şi
anumite obligaţii. De exemplu, beneficiarii pensiei de invaliditate sunt obligaţi să treacă, în
termenele stabilite de lege, reexpertizarea la CEMV şi să prezinte certificatul corespunzător casei
teritoriale de asigurări sociale. Observăm că acest comportament al persoanei fizice este stabilit
prin norme imperative.
Remarcăm, că deşi predomină normele imperative, un rol însemnat îl ocupă şi cele
dispozitive, iar dreptului protecţiei sociale fiindu-i caracteristică îmbinarea metodei imperative
cu cea dispozitivă, combinaţie inexistentă în alte ramuri de drept. [181, p.58]
Odată cu dezvoltarea ajutorului social de stat, ca formă de organizare a protecţiei sociale,
metoda de reglementare capătă trăsături noi. Acordarea ajutorului social nominativ presupune că,
persoana numai informează organele competente despre starea materială dificilă, fără a cere
137
stabilirea unui anumit tip de ajutor social. Organul de stat competent, în urma efectuării
controlului asupra veniturilor acestuia, emite hotărârea (dacă este necesar) de stabilire a tipului şi
cuantumului ajutorului social. Trebuie menţionat faptul că, dreptul la anumite tipuri de ajutor
social nu depinde de starea materială a persoanei ce s-a adresat, fiindcă în unele cazuri, prin lege
expres sunt prevăzute categoriile de persoane ce pot beneficia de un anumit tip de asistenţă
socială. [217, p.34]
Comportamentul organelor de asigurare şi asistenţă socială, de regulă, este stabilit prin
norme cu caracter imperativ, fiind expres prevăzute în actele normative, prin norme cu caracter
material, precum şi procesual, drepturile şi obligaţiile acestora.
Reiterând raţionamentele prezentate mai sus, susţinem doctrinarii ce pledează pentru teoria
metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de drept să aibă în arsenalul său metode
unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această teorie dreptului protecţiei sociale
susţinem că metoda de reglementare a acesteia este una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze
normele imperative cu cele dispozitive, păstrând ponderea primelor, ceea ce i-a permis savantei
E. Maciuliskaia să contureze metoda prescripţiilor (obligaţiilor) pozitive, care este adresată
organelor de stat în scopul stabilirii tipurilor de asigurare/ asistenţă socială a persoanelor afectate
de situaţii de risc social. [217, p.38] Această poziţie a fost criticată de savanții M. Luşnicova, A.
Luşnicov, care consideră că metoda data ar putea fi aplicată şi în dreptul administrativ, de aceea
denumirea propusă de G. Suleimanova – metoda coordonării (procedeelor imperative şi
dispozitive), [236, p.27-28] este mai reuşită, fiindcă permite de a asocia reglarea dispozitivă cu
cea contractuală a comportamentului subiectelor raporturilor de protecţie socială. [207, p.520]
Un alt parametru la care trebuie să atragem atenţia este statutul juridic al subiectelor
raporturilor de protecţie socială care nu se înscrie în parametrii clasici, privind poziţia de
egalitate sau subordonare, deşi drept unul din subiecţi apare organul/instituţia de stat competentă.
Participanţii acestor raporturi sunt inegali din punct de vedere economic, dar dependenţi
administrativ unii de alţii. Purtător de obligaţii patrimoniale în cadrul raporturilor apare statul,
reprezentat prin organele sale speciale, care neîntemeiat nu poate refuza acordarea asigurării sau
asistenţei sociale, iar purtător de drepturi patrimoniale apare cetăţeanul (familia), fiind liber să
ceară sau să refuze asistarea / asigurarea socială. [217, p.34] Realizăm că în aceste raporturi
„persoana fizică este împuternicită legal, dispunând de drepturi garantate, iar organul de stat este
partea obligată. În cazul în care persoana fizică are dreptul la câteva tipuri de asigurare materială,
ei i se acordă posibilitatea de a alege unul dintre ele, pe când organul de stat nu beneficiază de un
astfel de drept.‖ [149, p.27] Referindu-se la aceasta, V. Andreev a evidenţiat caracterul absolut
al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de protecţie socială. [232, p.17]
138
O altă particularitate a metodei de reglementare este manifestarea expresă a voinţei
titularului dreptului, fără de care acesta va rămâne în formă „embrionară‖. Specificul dreptului
protecţiei sociale se exprimă prin faptul că, stabilirea tipurilor de asigurare sau asistenţă socială
nu are loc automat. Rămâne la discreţia persoanei fizice alegerea unui tip de protecţie socială
mai convenabil. De exemplu, când persoana devine titularul dreptului la două categorii de pensii,
el trebuie să opteze doar pentru una. Acest lucru rezultă şi din faptul că, legiuitorul permite
persoanei să se adreseze organelor competente din momentul întrunirii condiţiilor legale pentru
stabilirea pensiei pentru limită de vârstă, când îi este comod, sau stabileşte termene de prescripţie
pentru achitarea plăţilor unice sau periodice.
Expunându-se asupra metodei de reglementare, Gh. Brehoi accentuează modalitatea
deosebită de influenţare a conduitei subiectelor în cadrul raporturilor de securitate socială, fiind,
după caz, raporturi juridice – fie a agenţilor economici, fie ale acestora şi celor asiguraţi cu
privire la un anume risc social – sau raporturi juridice născute dintr-o prevedere legală care
exclude orice contribuţie (prestaţii de securitate socială necontributive.) Prin aceasta el a
evidenţiat caracterul complex al raporturilor, care, pe de o parte, sunt reglementate prin norme de
dreptul securităţii sociale care stabilesc modalitatea de constituire a fondurilor de securitate
socială (prestaţii asigurate din contribuţii) sau indicarea sursei bugetare de la care se asigură
efectuarea prestaţiilor (prestaţii necontributive), precum şi organizarea acestei activităţi; pe de
altă parte, aceste norme diriguiesc conduita părţilor în momentul apariţiei riscului protejat. [18,
p.18]
Specificul metodei de reglementare este exprimat, în opinia doctrinarei M. Filipova prin
caracterul centralizat de instituire a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, [246, p.65] caracter
reexaminat, completat şi titluit de N. Romandaş, G. Suleimanova ş.a. – îmbinarea nivelurilor
central, local [149, p.28; 176, p.14] şi individual [236, p.24-25] de reglementare a relaţiilor
sociale.
Rămâne incontestabilă importanţa legiuitorului naţional, care este cel ce stabileşte
standardele minime, condiţiile şi formele de asigurare/ asistenţă socială, luând în consideraţie
realităţile sociale existente. Organelor de asigurare şi asistenţă socială, instituţiilor medicale etc.
de nivel republican sau raional le revine obligaţia de a realiza prevederile legale. Dar evoluţia
ramurii de drept ne conturează încă două aspecte a metodei local (teritorial - S. Mavrin) şi
individual, despre care se vorbeşte în literatura de specialitate.
Metoda locală de reglementare a raporturilor de protecţie socială, în opinia ideologilor M.
Buianova, M. Zaharov, A. Tucikova, D. Rogaciov, S. Mavrin, G. Suleimanova ș.a. s-a conturat
în anii‘90 ai sec. al XX-lea, prin fixarea în contractele colective de muncă a clauzelor care
139
stabilesc garanţii sociale suplimentare decât cele prescrise de lege, cu condiţia că acestea nu
înrăutăţesc, ci îmbunătăţesc situaţia părţilor. [227, p.137-138] Această viziune a fost criticată de
E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov care susţin că aceste contracte poartă un caracter privat, sunt
finanţate din fonduri nestatale, stabilesc un cerc restrâns de subiecţi şi nu intră în sistemul public
de protecţie socială. [217, p.38]
Reglementarea raporturilor de protecţie socială este posibilă şi la nivel individual, prin
fixarea în contractul individual de muncă [38] a unor clauze ce stabilesc garanţii suplimentare de
protecţie socială, cu condiţia că acestea vor îmbunătăţi situaţia salariatului sau prin încheierea
unui contract de pensie individual [94] între o persoană fizică şi un fond nestatal de pensii,
privind aderarea acestei persoane la planul de pensii al fondului.
În dreptul protecţiei sociale, faptele juridice (care dau naştere, modifică sau sting
raporturilor juridice) de regulă, nu sunt acţiuni omeneşti, ci evenimente (riscuri sociale), care
apar independent de voinţa omului, în rezultatul cărora persoana devine incapabilă de a se
autoasigura cu mijloace necesare. Atenţionăm că anume riscurile sociale fixate în acte normative
servesc drept temei pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie socială,
fiind independente de manifestarea de voinţă a persoanei.
O altă particularitate distinctivă a metodei de reglementare a dreptului protecţiei sociale
este modalitatea specifică de distribuire a mijloacelor financiare, care se acordă din contul
fondurilor bugetare sau extrabugetare cu menire socială, în baza hotărârii organelor competente,
în mod gratuit, fără echivalent şi stabilirea în dependenţă de aceasta a anumitor drepturi şi
garanţii. [224, p.59]
Important este de a scoate în evidență modalitatea de apărare a drepturilor subiective şi
asigurarea realizării obligaţiilor. După cum am menţionat, soluţionarea litigiilor în domeniul
protecţiei sociale se realizează pe cale administrativă (prin adresarea la organul ierarhic superior
de protecţie socială) sau judecătorească (prin adresarea în instanţa de judecată).
Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale îl formează raporturile juridice de
drept public cu caracter patrimonial, de aceea şi răspunderea are caracter patrimonial. [217, p.36]
Specificul răspunderii în domeniul protecţiei sociale rezultă din faptul că sancţiunile nu au
caracter punitiv, ci restrictiv - de repunere sau de restrângere a drepturilor.
Repunerea în drepturi vizează ambele subiecte ale raporturilor. De exemplu, dacă
persoanele fizice ilegal şi neîntemeiat au beneficiat de anumite plăţi de asigurări sociale sau dacă
au primit sume de bani mai mari decât li se cuvenea ele sunt obligate să restituie surplusul, iar
dacă sumele băneşti nu au fost achitate din vina organelor competente, acestea sunt obligate să
achite suma neplătită. Conform art. 35 din lege, termenul de prescripţie pentru plata stabilită şi
140
neîncasată la timp de către persoana fizică este de cel mult 3 ani până la data solicitării, iar
pentru plata stabilită şi neplătită la timp din vina organului de asigurări sociale este
imprescriptibilă. [108]
În corespundere cu art. 22 alin. 3 din legea cu privire la pensii, restrângerea drepturilor se
aplică numai persoanelor fizice prin suspendarea realizării dreptului (de exemplu, dacă
beneficiarul pensiei de invaliditate nu s-a prezentat la reexpertizare medicală va surveni încetarea
plăţii pensiei, începând cu luna următoare) sau prin micşorarea cuantumului plăţii. [108]
Unii doctrinari consideră că excluderea caracterului pedepsitor al răspunderii este
nejustificată, argumentându-şi poziţia prin aceea că ramurilor de drept public le sunt specifice
sancţiuni punitive. [207, p.520] Împărtăşim această opinie motivându-ne poziţia prin art.50 din
Legea privind sistemul public de asigurări sociale de stat, unde este expres prevăzut că în cazul
nerespectării prevederilor sale va surveni „răspunderea materială, civilă, contravenţională sau
penală,‖ [108] dispoziţie care ne denotă anume caracterul punitiv.
Referindu-ne la răspunderea în dreptul protecţiei sociale, considerăm lacunară lipsa unei
reglementări exprese, privind răspunderea organelor de asigurări sociale pentru neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, fapt ce permite acestora abuziv de a
încălca legislaţia, precum şi lipsa unui mecanism specializat de soluţionare a litigiilor în
domeniul protecţiei sociale.
Concluzionând, considerăm că, metoda, alături de obiectul de reglementare juridică sunt
criteriile fundamentale ce ne permit de a poziţiona dreptul protecţiei sociale în sistemul de drept
al Republicii Moldova, precum şi de a reliefa particularităţile acestuia şi a-i justifica autonomia.
3.4. Principiile dreptului protecţiei sociale
Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii,
unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor
normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale,
ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.
Eugeniu Speranţia
Termenul principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează „acţiunea de a
conduce.‖ Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă
„început, prim(ar), bază, element fundamental.‖
În opinia lui R. Livşiţ: „Principiile constituie „sedimentul uscat‖, scheletul şi conţinutul
materiei juridice, care este lipsită de concretizări şi particularizări,‖ [205, p.195] iar R. David
menționa că „principiile exprimă subordonarea dreptului echităţii, în măsura în care aceasta este
percepută la o anumită etapă istorică.‖ [185, p.145]
141
Fără a ne repeta şi reamintindu-ne definiţiile şi clasificările principiilor dreptului expuse în
secţiunea 3.1.3., atenţionăm că în studiul de faţă, ne vom referi numai la principiile ramurale şi
intraramurale ale dreptului protecţiei (securităţii) sociale.
Majoritatea doctrinarilor (A. Egorov, N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco ș.a.), cu mici
diferenţe de formulare, definesc prin principiile protecţiei sociale - „ideile de bază, care
determină esenţa şi conţinutului dreptului protecţiei sociale, indicând direcţiile de dezvoltare,
precum şi implementarea lui în practica juridică.‖ [284, p.12; 149, p.51]
Principiile protecţiei sociale sunt formulate în dependenţă de următoarele criterii:
destinaţie; accesibilitate; bunăvoinţă; umanitate; prioritatea acordării serviciilor sociale
persoanelor care nu au atins majoratul, celor care se află într-o situaţie grea; confidenţialitate;
tendinţa profilactică.
Doctrina de specialitate a formulat un şir de principii ale dreptului protecţiei sociale,
formularea cărora nu trezește discuţii. Acestea sunt principiul universalităţii protecţiei sociale;
principiul diferenţierii protecţiei sociale în dependenţă de condiţiile de muncă; diversitatea
formelor de protecţie socială.
Teoreticienii dreptului protecţiei sociale, pe lângă principiile menţionate au mai enunţat un
şir de principii specifice dreptului protecţiei sociale. Astfel, A. Ţiclea, C. Tufan, S. Ghimpu
evidenţiază principiile: egalităţii; asigurării obligatorii; precum și finanţarea de la bugetul de stat
a prestaţiilor necontributive; indexarea şi compensarea cuantumului prestaţiilor. [159, p.22-23]
E. Maciuliskaia, J. Gorbaceova, C. Dobromislov, N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco
enunţă principiul complexităţii şi principiul corespunderii garanţiilor sociale cu necesităţile
individuale. [216, p.41; 149, p.51-56; 234, p.12]
M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva, C. Gusov formulează principiile: acordarea
protecţiei sociale din contul contribuţiilor de asigurări sociale şi din contul bugetului de stat;
obligaţia statului de a asigura un nivel al protecţiei sociale nu mai mic de minimul de existenţă;
garantarea protecţiei sociale pentru toate situaţiile de risc social. [184, p.73]
M. Zaharov, Ă. Tucikova creionează principiile: garantarea protecţiei sociale fiecărui
membru al societăţii indiferent de activitatea de muncă; stabilirea unui nivel al protecţiei sociale
care ar asigura o viaţă decentă fiecăruia; participarea societăţii civile la elaborarea, aprobarea şi
executarea hotărârilor în domeniul protecţiei sociale. [193, p.119-125]
Sintetizând formulările existente în doctrină, propunem următoarele principii caracteristice
dreptului protecţiei sociale: principiul egalităţii; principiul universalităţii; principiul finanţării
protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de stat; principiul
diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la protecţie socială.
142
Principiul egalităţii. Conceptul „egalitate‖ provine de la cuvântul latin aequalitas, ceea ce
înseamnă egal; nediferenţiat; identic.
Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem: 1.) Faptul de a fi egal, starea a două sau mai
multe lucruri egale între ele. 2.) Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a
avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. 3.) Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi
tuturor statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri,
prevăzute de regula de drept; situaţie în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
îndatoriri. [50]
Egalitatea se materializează juridiceşte prin art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, [48] art.3 din Pactele internaţionale din 1966, [130] art.12 din Carta Socială
Europeană revizuită, [28] art. 16 din Constituţie [39] etc. Din aceste reglementări observăm că
„ideea egalităţii‖ capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrată ca drepturi şi libertăţi
fundamentale.
Conform art.16 alin.2 din Constituţie, principiul egalităţii presupune că „cetăţenii
Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine
socială‖ [39] şi pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală.
Egalitatea priveşte toate drepturile, indiferent de domeniul de activitate şi actul normativ care le
consacră. [158, p.34]
Raportat sistemului de protecţie socială, principiul egalităţii, se manifestă sub următoarele
aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără
deosebire de rasă, naţionalitate, religie, origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie
sau apartenenţă politică.
Definirea legală a principiului egalităţii între femei şi bărbaţi este prevăzută în art. 2 din
Lega privind asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, [104] conform căruia atât
femeilor, cât şi bărbaţilor trebuie să le fie asigurat un tratament nediferenţiat „în politicile şi în
programele din toate domeniile şi la toate nivelurile de adoptare şi aplicare a deciziilor‖.
Conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale, principiul egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi presupune 1.) interzicerea oricărei discriminări directe (când se acordă retribuţii
diferite în funcţie de sex pentru activităţi prestate de valoare egală) sau indirecte (dacă se refuză
unui grup de lucrători beneficiul unei prestaţii, invocându-se egalitatea între sexe, dar neţinând
cont că prestaţia respectivă unui anumit sex, iar grupul respectiv este compus în majoritate din
membri având acelaşi sex.); 2.) luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţilor
143
diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora.
[161, p.54]
Sub aspect social acest, principiu este consacrat pentru prima dată prin Convenţia OIM nr.
111, privind nediscriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.[41] Iniţial
principiul era aplicat numai în domeniul relaţiilor de muncă, referindu-se în principal la angajare,
condiţii de promovare, formare profesională, concediere.
O nouă abordare, la nivel internaţional, a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi începe
odată cu proclamarea de către Adunarea Generală a O.N.U. a Decadei femeilor (1975 - 1985) cu
genericul „Egalitate, Dezvoltare, Pace.” Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare faţa de femeie, [40] Declaraţia şi Platforma de Acţiuni de la Beijing, constituie
baza strategică şi de acţiuni a elaborării politicilor în domeniu pentru ţările din lume, inclusiv
pentru Republica Moldova;23
Conferinţa ONU cu Genericul „Femeile în anul 2000. Egalitate
între sexe, dezvoltare şi pace pentru secolul XXI“, prilej cu care ţările au prezentat rapoartele
referitoare la stadiul aplicării Platformei pentru Acţiune, în cadrul sesiunii speciale „Beijing +
5“ etc.
Ratificarea acestor documente, prin care s-au stabilit drepturile sociale, economice şi
politice ale femeilor, a constituit un prim pas în promovarea efectivă a egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi în toate domeniile de activitate, inclusiv securitatea socială, întrucât statele s-au
angajat să elaboreze legi noi şi să aplice măsuri şi acţiuni speciale care să permită modificarea
structurilor sociale şi culturale care perpetuează formele de discriminare. Pentru a se evalua
progresele realizate, statele prezintă periodic rapoarte structurii specializate din cadrul ONU.
[121, p.69]
În iunie 2000, Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării faţă de femei, în cadrul a
23-a sesiuni a înaintat un şir de Recomandări referitoare la Evaluarea Raportului Statului - Parte
Republica Moldova: adoptarea în scurt timp a Legii privind egalitatea de şanse; elaborarea unei
strategii integre a egalităţii genurilor, care să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei în toate
domeniile; excluderea stereotipurilor patriarhale din societate (în special din programele de
învăţământ şi materialele didactice); mărirea numărului femeilor la toate nivelurile de luare a
deciziilor şi în toate domeniile de activitate; definitivarea capacităţilor Mecanismului Naţional,
inclusiv localizarea acestuia, mandatul şi resursele; adoptarea măsurilor de reducere a violenţei
asupra femeilor în familie şi societate; dezvoltarea statisticii dezagregate pe gen etc. Aceste
23
În vederea implementării la nivel naţional a obiectivelor Platformei de Acţiuni, Guvernul Republicii Moldova a
aprobat în 1998, Planul de acţiuni primordial privind îmbunătăţirea situaţiei femeii şi creşterea rolului ei în
societate.
144
recomandări au servit drept imbold pentru adoptarea Legii privind asigurarea egalităţii de şanse
între femei şi bărbaţi, [104] Planul Naţional, „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate
pentru perioada 2006-2009‖, [76] Planul de Acţiuni UE – Moldova [75] etc.
Prin capitolul al III-lea şi al IV-lea din Legea privind asigurarea egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi, legiuitorul consfinţeşte egalitatea în tratament în domeniul socio-economic,
inclusiv în cadrul schemelor de protecţie socială.
Acest principiu implică absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriul de
sex, cu referire în special la starea civilă sau familială, mai ales în privinţa: a) domeniului de
aplicare a schemelor profesionale de securitate socială24
şi a condiţiilor de acces la acestea; b)
obligaţiei de a contribui şi a calculului contribuţiilor; c) calculului prestaţiilor, inclusiv al
prestaţiilor suplimentare datorate soţului/soţiei sau persoanelor aflate în întreţinere, precum şi a
condiţiilor ce privesc durata şi menţinerea dreptului la prestaţii. [159, p.22-23]
Referindu-ne la egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate,
religie, origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie sau apartenenţă politică,
observăm că în domeniul securităţii sociale, această egalitate se manifestă în sensul că orice
persoană, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege (este asigurată, se află în nevoie etc.), va
beneficia de măsurile de protecţie (va primi prestaţii de asigurări sociale sau asistenţă socială la
care este îndreptăţită) fără nici o discriminare, bazată pe sex, religie, origine etnică şi socială,
apartenenţă politică etc.
Principiul la care ne referim presupune, pe de o parte, obligaţia autorităţilor publice de a
trata în mod egal pe toţi cetăţenii în domeniul securităţii sociale, iar, pe de altă parte, nimeni nu
poate pretinde mai multe drepturi de protecţie, inclusiv într-un alt cuantum, decât este îndreptăţit,
invocând, de exemplu, apartenenţa politică.
Plus la aceasta, în domeniul protecţiei sociale, considerăm că este incorect să ne referim la
egalitatea în drepturi numai a cetăţenilor, fiindcă conform art.19 alin.1 din Constituţia Republicii
Moldova, [39] precum şi altor acte normative, dreptul la protecţia socială este garantat
cetăţenilor străini, apatrizilor , refugiaţilor. [99]
Principiul universalităţii. Conceptul „universalitate‖ provine de la latinescul universalitas,
ceea ce înseamnă totalitate, generalitate; universalism.
Găsindu-şi consfinţire în art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului [48] şi
art.47 din Constituţie, principiul universalităţii validează ideea că fiecărui om trebuie să i se
24
Schemelor profesionale de securitate socială prevăd prestaţii sociale, în bani sau în natură, în special prestaţii de
urmaş şi alocaţii familiale, dacă aceste prestaţii sunt destinate salariaţilor şi constituie în acest fel avantaje plătite de
angajator salariatului ca urmare a activităţii profesionale a acestuia.
145
garanteze un „trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare‖ [39] şi
cuprinde în cercul „beneficiarilor protecţiei sociale, pe lângă cetăţenii Republicii Moldova,
persoanele străine şi apatrizii.‖[149, p.53-54]
Universalitatea presupune două aspecte: primul, sfera persoanelor protejate; al doilea,
natura prestaţiilor care se acordă.
Referitor la primul aspect, idealul este ca fiecare membru al colectivităţii să fie protejat,
prin măsurile de securitate socială, toată viaţa sa. Evident, atunci când îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, când este în nevoie. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere protecţia
trebuie să fie într-adevăr universală. O asemenea protecţie este expresia unei solidarităţi a
colectivităţii în ansamblul său şi, de fapt, pe acest concept se bazează ideea de securitate socială.
[158, p.35] Deşi acest ideal este greu de atins, totuşi, constatăm că prin acţiunile legislative
întreprinse după 1990 în ţara noastră se tinde ca toate categoriile de persoane aflate în nevoie să
fie protejate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, trebuie precizat că scopul protecţiei sociale este
de a furniza o anumită asistenţă financiară sau de altă natură, în cazul pierderii ori reducerii
veniturilor. Întrucât situaţiile care pot genera o astfel de pierdere sau reducere sunt diverse, legea
este cea care le identifică şi stabileşte categoriile de prestaţii ce se acordă în fiecare situaţie în
parte (îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală, maternitate, ajutor de şomaj, alocaţii etc.).
Practic, din acest punct de vedere se poate afirma că sunt acoperite aproape toate situaţiile care
presupun măsuri de securitate socială. [58, p.38-39]
c.) Referitor la principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de
stat şi din bugetul de stat, observăm că în literatura de specialitate românească (S. Ghimpu, A.
Ţiclea, C. Tufan) esenţa acestui principiu expusă prin principiul asigurării obligatorii şi
principiul finanţării de la bugetul statului a prestaţiilor necontributive. Doctrinarii ruşi (M.
Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva ș.a.) şi moldoveni (N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco),
titluiesc acest principiu finanţarea protecţiei sociale din contul impozitelor obligatorii şi al
bugetului de stat.
Propunem, de a denumi principiul finanţarea protecţiei sociale din bugetul asigurărilor
sociale de stat şi din bugetul de stat. Acest principiu este consacrat în art.11-12 din Legea
privind sistemul public de asigurări sociale, [107] conform căruia „veniturile bugetului
asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de
stat‖ şi sunt menite să „acopere contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul
public...‖
146
Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă generale sau speciale.
Mijloacele BASS sunt colectate din participaţia achitată de contribuabili: a) asiguraţii care
datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice
asimilate angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea persoane în funcţie electivă sau este
numită la nivelul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului; d)
persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care îşi desfăşoară activitatea, în
bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt înregistraţi în calitate de
rezidenţi în Republica Moldova.
Aceste persoane, întrunind calitatea de asigurat, devin participanţi la sistemul asigurărilor
sociale şi corelativ obligaţiilor executate, beneficiari ai prestaţiilor de asigurări sociale (pensii
pentru limită de vârstă, de urmaş, indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor etc.)
Atenţionăm că, în sistemul asigurărilor sociale, prestaţiile de asigurări sociale se dobândesc
doar ca urmare a unei asigurări; aceasta, în majoritatea cazurilor, fiind obligatorie.
Persoanele care nu achită contribuţii de asigurări sociale, sunt denumite neasigurate, iar
prestaţiile sociale de care beneficiază, prin intermediul sistemului de asistenţă socială, sunt
achitate din bugetul de stat (alocaţia socială pentru invaliditate, indemnizaţia pentru îngrijirea
copilului până la 1,5 ani pentru persoanele neasigurate etc.) Aceste prestaţii sunt denumite
necontributive deoarece ele se acordă în afara oricărei asigurări şi contribuţii ale persoanelor
beneficiare.
e) Principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la protecţie socială.
Complexitatea şi multitudinea raporturilor din domeniul protecţiei sociale reflectă
diversitatea circumstanţelor care le-au condiţionat. Protecţia socială nu poate ignora asemenea
factori precum vârsta, sexul, condiţiile în care a fost prestată munca, starea sănătăţii, starea
familială etc. şi care, de cele mai multe ori, determină incapacitatea parţială sau totală de muncă.
În dependenţă de factorii care au generat incapacitatea de muncă, deosebim diferenţierea în
baza criteriilor obiective (condiţiile climaterice grele, condiţiile nocive de muncă etc.) sau
subiective, care sunt dependente de particularităţile fiziologice şi starea sănătăţii (invalizii,
persoanele care nu au atins majoratul etc.) [217, p.55; 149, p.55-56]
Drept exemplu, al aplicării acestui principiu, în baza criteriilor obiective, este pensia
pentru limită de vârstă stabilită în condiţii avantajoase persoanelor ocupate la lucrări foarte
nocive şi foarte grele de muncă, care sunt prevăzute în Lista nr. 1 a Guvernului. [65] Luând în
consideraţie particularităţile muncii prestate, legiuitorul a stabilit că aceste persoane au dreptul
la pensie anticipată, stabilind de la 01 ianuarie 2004 cenzul de vârstă pentru bărbaţi - 54 ani şi
147
femei - 49 ani, cu condiţia confirmării unui stagiu special de 10 ani pentru bărbaţi şi de 7 ani şi
6 luni pentru femei. [108]
Exemplu de diferenţiere, în baza criteriului subiectiv, este acordarea pensiei pentru limită
de vârstă stabilită în condiţii avantajoase femeilor care au născut şi educat până la vârsta de 8
ani 5 şi mai mulţi copii, care au dreptul la pensionare anticipată la vârsta de 54 ani. [108]
Esenţa dreptului protecţiei sociale este exprimată şi prin principiile sale intraramurale,
caracteristice instituţiilor de asigurări sociale şi asistenţei sociale.
În conformitate cu art.3 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale, sistemul
public de asigurări sociale se organizează şi funcţionează în baza următoarelor principii:
principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe
aceleaşi norme de drept; principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul
public - contribuabili şi beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege; principiul solidarităţii sociale, inter şi intrageneraţii,
conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi
beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute
de lege; principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,
obligaţia de a participa la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ
îndeplinirii obligaţiilor; principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări
sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante
la sistemul public, iar în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite se exercită drepturile
de asigurări sociale; principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale realizate
se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public; principiul autonomiei,
potrivit căruia sistemul public se administrează de sine stătător. [107]
Sistemul asistenţei sociale este guvernat de principiile prevăzute în art.3 din Legea
asistenţei sociale. [89]
Principiul recunoaşterii independenţei, autonomiei personalităţii şi respectării
demnităţii umane, considerăm că guvernează întregul sistemul de protecţie socială. În domeniul
asistenţei sociale, datorită particularităţilor beneficiarilor acestui sistem (copiii şi tinerii ale căror
sănătate, dezvoltare şi integritate fizică, psihică sau morală sunt prejudiciate în mediul în care
locuiesc; familiile care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea,
întreţinerea şi educarea copiilor; familiile fără venituri sau cu venituri mici; persoanele fără
familie, care nu pot gospodări singure, care necesită îngrijire şi supraveghere sau sunt incapabile
să facă faţă nevoilor socio-medicale; copiii cu dizabilităţi până la vârsta de 18 ani; familiile cu
mulţi copii; familiile monoparentale cu copii; persoanele vârstnice; persoanele cu dizabilităţi), el
148
capătă o tratare specifică. Esenţa principiului rezidă în aceea, că în privinţa beneficiarilor nu se
admite nici un fel de discriminări (în funcţie de sex, vârstă, rasă, naţionalitate, apartenenţă etnică
sau religioasă etc.), întrucât „fiecare din ei are dreptul să fie tratat ca o persoană demnă,
raţională, înzestrată cu libertăţi inalienabile, capabilă să îşi controleze propria viaţă şi să ia
propriile decizii.‖ [22, p.44]
Cerinţa respectării unicităţii şi demnităţii fiinţei umane a fost argumentată şi formulată de
către filosoful german Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor, unde menţionează că omul
trebuie tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. De aceea statul, care tinde de a dobândi
calificativul „stat al bunăstării‖ este obligat să le asigure tuturor (persoanelor cu dizabilităţi,
bătrânilor, copiilor etc.) un nivel de trai decent, nu numai prin prestaţii sociale, dar şi prin crearea
mecanismelor de resocializare şi reabilitare a acestora. În acest context, sunt binevenite
afirmațiile lui R. Budgen conform cărora „copiii pot fi priviţi drept persoane potenţiale; cei senili
sunt persoane în declin; bolnavii mintal sunt persoane în declin temporar; iar handicapaţii mintal
pot fi consideraţi ca persoane permanent potenţiale.” [119, p.545]
Universalitatea şi accesibilitatea dreptului la asistenţă socială. Acest principiu a fost
caracterizat mai sus, dar ţinem să accentuăm că legiuitorul naţional stabileşte, pentru toate
categoriile de persoane, aceleaşi posibilităţi de sprijin în condiţiile producerii anumitor situaţii
nedorite sau a diverselor riscuri sociale. Asistenţa socială în forma unor beneficii necontributorii
sunt cele acordate fără plată unei contribuţii prealabile şi se acordă de la bugetul de stat, pe baza
drepturilor de cetăţean, tuturor. [131, p.29]
Diversitatea formelor şi tipurilor de asistenţă socială. În actualul sistem de asistenţă
socială întâlnim o varietate de prestaţii băneşti, prestaţii în natură şi servicii sociale, care
constituie componentele sale de bază. Analizând sistemul de asistenţă socială, putem constata că
prestaţiile băneşti se caracterizează printr-o diversitate de tipuri de asistenţă socială [150, p.41-
48], şi anume: indemnizaţii unice la naşterea copilului, indemnizaţii lunare pentru îngrijirea
copilului până la vârsta de 1,5 ani; indemnizaţii lunare copiilor de la vârsta de 1,5 ani până la 16
ani, alocaţii sociale de stat; alocaţii lunare de stat invalizilor de război, participanţilor la războiul
al doilea mondial şi familiilor acestora; alocaţii nominative de stat pentru merite deosebite faţă
de stat; compensaţii nominative lunare pentru plata serviciilor comunale; compensaţii cetăţenilor
care au suferit în urma catastrofei de la Cernobîl; compensaţii băneşti în locul biletelor de
tratament sanatorial gratuit invalizilor de război; compensaţii nominative lunare pentru călătoria
în transportul urban; compensaţii anuale pentru benzină, reparaţie, piese de schimb şi deservirea
tehnică a automobilelor, cărucioarelor motorizate, deservirea cu transport; ajutorul de deces;
ajutoare materiale. Cercetarea sistemului naţional de asistenţă socială, ne permite, să evidenţiem
149
că persoanelor defavorizate li se oferă şi prestaţii în natură, care sunt acordate sub diverse forme:
prânzuri calde; bilete pentru tratamentul balneo-curativ; ajutoare umanitare; permise pe gratis
pentru călătoria în transportul public; mijloace de proteze şi ortopedie etc.
Acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie. Principiul ocrotirii persoanelor în
funcţie de nevoie stă la baza asistenţei sociale. În concepţiile tradiţionale, asistenţa socială, spre
deosebire de formele universale de protecţie socială, nu se acordă automat unei grupe de
persoane definite prin caracteristici generale, ci persoanelor sau familiilor individuale, pe baza
analizei situaţiei financiare a fiecărui caz în parte. Din acest motiv asistenţa socială se acordă în
funcţie de nevoie, pe baza testării mijloacelor financiare, care constituie o ultimă reţea de
securitate socială. [165, p.122] Specific sistemului naţional de asistenţă socială, este faptul că
determinarea persoanelor ce necesită asistenţă socială din partea statului se efectuează în special
pe baza principiului categorial, luându-se în consideraţie categoriile speciale cu cea mai mare
pondere a sărăciei. În opinia cercetătorilor L. Proca şi N. Romandaş, modalitatea de abordare
categorială nu este cea mai eficientă, deoarece ea se acordă celor ce fac parte din aceste categorii,
indiferent de starea lor materială şi nu toţi pot beneficia de prestaţiile corespunzătoare. [131,
p.30-31]
În urma studiului realizat de Centrului de Investigaţii Strategice şi Reforme, ,,Evaluarea
eficienţei asistenţei sociale acordate unor categorii de populaţie prin intermediul programului de
compensaţii nominative‖, [23, p.5] s-a constatat că compensaţiile nominative au un rol
semnificativ la formarea veniturilor în gospodăriile casnice, ce beneficiază de aceste
compensaţii, însă familiile ce primesc compensaţii pentru plata serviciilor comunale şi energie
nu sunt cele mai defavorizate din ţară. Considerăm că asistenţa socială trebuie acordată
persoanelor ce se află într-o sărăcie extremă şi celor care nu sunt în stare să se întreţină de sine
stătător. Susţinem opinia autorilor români E. Zamfir şi C. Zamfir, care propun ca ajutorul social
să fie acordat persoanelor în funcţie de nevoie prin sistemul asistenţei sociale, analizând situaţiile
concrete în baza testării mijloacelor financiare.
Congruenţa prestaţiilor de asistenţă socială cu prestaţiile de asigurări sociale şi cu
salariile. Cercetând principiul diversităţii formelor şi tipurilor de asistenţă socială, precum şi cel
al armonizării asistenţei sociale cu ajutoarele de asigurări sociale, constatăm că diferite categorii
de populaţie, beneficiare de ajutoare de asigurări sociale în formă de pensii, se bucură şi de
diverse forme şi tipuri de ajutor social. Propunem spre examinare respectarea acestui principiu
pentru persoanele vârstnice şi invalide, beneficiare de pensii de asigurări sociale.
Analizând normele de drept referitor la asistenţa socială atât a persoanelor vârstnice, cât şi
a celor invalide, a căror situaţie reclamă forme speciale de ocrotire, constatăm că în sistemul
150
asistenţei sociale lor li se acordă prestaţii băneşti. Persoanele vârstnice şi invalide au dreptul o
dată în an la o prestaţie în bani sub formă de ajutor material [100]; persoanelor vârstnice singure
şi unor categorii de invalizi li se acordă compensaţii nominative pentru plata serviciilor
comunale [109] etc.
3.5. Concluzii la capitolul 3
Capitolul al III-lea este dedicat individualizării criteriilor de structurare a dreptului
protecţiei sociale, pentru a demonstra că acesta reprezintă o ramură autonomă de drept şi pentru
a-l poziţiona în cadrul sistemului dreptului.
Primul paragraf este axat pe viziunile specialiştilor de teoria generală a dreptului şi are
rolul de a clarifica diferenţa dintre noţiunile sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul
dreptului. Important pentru studiul pe care l-am realizat este anume sistemul dreptului, fiindcă
obiectivul principal al acestei cercetări este poziţionarea dreptului protecţiei sociale în cadrul
sistemului de drept. Referindu-ne la sistemul dreptului putem susține că el reprezintă o
formaţiune logic structurată, care întruneşte aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa,
consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o asamblare aditivă şi cantitativă de norme,
instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de divergenţe,‖ ci o fuziune organică a acestor
elemente, fiind caracterizat prin convergenţa laturilor sale. La baza arhitectonicii sistemului
dreptului stau obiectul de reglementare; metoda de reglementare; principiile dreptului.
Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,
trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemului juridic este
fenomenul juridic, al sistemului dreptului – norma juridică, al sistemului legislaţiei – actul
normativ. Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social, încorporează sistemul
dreptului şi sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.(Vezi anexa 7.)
Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de
elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării
idealului juridic al societăţii.
În paragrafele următoare am analizat criteriile de individualizare a dreptului protecției
sociale: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile.
Studiul științific realizat cu referire la obiectul de reglementare, ne permite, recurgând la
specificare şi respectând regulile definiţiei, să redactăm următoarele definiţii: Obiectul de
reglementare a dreptului protecţiei sociale: a.) asamblează raporturile născute între cetăţeni
(familii) şi stat, reprezentat prin organele competente cu privire la stabilirea, acordarea sau
soluţionarea litigiilor în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale; b.) incorporează un complex
151
de relaţii cu caracter material, procedural şi procesual, generate de distribuirea PIB-ului prin
intermediul sistemului de protecţie socială.
Definiţiile prezentate, precum şi studiul doctrinar realizat, permit să evidenţiem că
raporturile de securitate socială se divizează în materiale, procedurale şi procesuale şi întrunesc
următoarele particularităţi:
Natură economică a raporturilor şi modalitatea specifică de distribuire a fondurilor sociale,
în dependenţă de necesităţile cetăţenilor /familiilor.
În calitate de subiecte ale acestor raporturi apar statul, în persoana organelor competente şi
persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin, apatrid), precum şi familia sa.
Obiectul raporturilor poartă un caracter patrimonial, indiferent de forma în care este
acordată protecţia socială: în formă bănească (de achitare a pensiilor, indemnizaţiilor, alocaţiilor
şi compensaţiilor nominative); de acordare a deservirii sociale; sub formă de înlesniri pentru
călătorii etc.
Fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de
protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind denumite riscuri sociale.
Cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în legislaţie
şi nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi.
Un alt moment asupra căruia atragem atenţie este că obiectul de reglementare a dreptului
protecţiei sociale nu trebuie confundat cu obiectul ştiinţei, care reprezintă o noţiune mai largă,
deoarece include toate cunoştinţele despre dreptul protecţiei sociale, studiază specificul relaţiilor
de drept, studiază evoluţia pe plan naţional şi internaţional al acestei ramuri. Obiectul de studiu
al dreptului protecţiei sociale sunt raporturile juridice, iar al ştiinţei dreptului protecţiei sociale
sunt fenomenele sociale care au generat aceste raporturi.
Un alt criteriu de individualizare a ramurilor de drept cercetat este metoda de
reglementare. Ne-au provocat interes discuţiile din mediul ştiinţific referitoare la existenţa
metodei unice sau metodelor ramurale de reglementare. În urma analizei realizate, subscriem
doctrinarilor ce pledează pentru teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de
drept să aibă în arsenalul său metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această
teorie dreptului protecției (securităţii) sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este
una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, păstrând
ponderea primelor şi propunem de a accepta denumirea metoda coordonării.
Raportându-ne la particularitățile metodei de reglementare, considerăm că necesită să ne
axăm atenția asupra următoarelor aspecte:
152
Caracterul absolut al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de securitate
socială. Această particularitate se explică prin faptul că statutul juridic al subiectelor raporturilor
de securitate socială care nu se înscrie în parametrii clasici, privind poziţia de egalitate sau
subordonare, deşi unul din subiecţi apare organul/instituţia de stat competentă. Statul, reprezentat
prin organele sale speciale, apare ca purtător de obligaţii patrimoniale, care nu poate refuza,
neîntemeiat, acordarea asigurării sau asistenţei sociale, iar cetăţeanul (familia) ca titular de
drepturi patrimoniale, este liber să ceară sau să refuze asistarea / asigurarea socială.
Manifestarea expresă a voinţei titularului dreptului, fără de care acesta va rămâne în formă
„embrionară‖. Specificul dreptului securităţii sociale se exprimă prin faptul că, stabilirea tipurilor
de asigurare sau asistenţă socială nu are loc automat, dar rămâne la discreţia persoanei fizice
alegerea unui tip de securitate socială mai convenabil.
Al treilea criteriu de delimitare a ramurilor de drept sunt principiile dreptului protecției
sociale. Deoarece ne-au cointeresat mai mult discuţiile teoretice referitoare la principiile
ramurale ale dreptului securităţii sociale, am considerat oportună, prezentarea unei clasificări
proprii. Propunem următoarele principii ramurale ale dreptului protecției (securităţii) sociale:
principiul egalităţii; principiul universalităţii; principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul
asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de stat; principiul diferenţierii condiţiilor care generează
dreptul la securitate socială.
153
4. LOCUL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A DREPTULUI PROTECŢIEI
SOCIALE
4.1. Locul dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc
4.1.1. Corelaţia dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept
Determinând poziţia dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului este necesar să
stabilim, în primul rând, corelaţia normelor acestei ramuri cu celelalte elemente ale sistemului
dreptului, iar în al doilea rând, să stabilim în componenţa căror entităţi ale sistemului dreptului
se include această ramură de drept.
Pentru atingerea obiectivului propus – stabilirea poziţiei dreptului protecţiei sociale în
sistemul dreptului moldovenesc - vom porni de la studiul corelaţiei acestei ramuri cu alte ramuri
de drept.
Dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale. Drept constituţional este ramura de
drept care conţine norme fundamentale pentru existenţa şi dăinuirea statului de drept, din care se
inspiră celelalte ramuri de drept, deci şi dreptul protecţiei sociale.
Deşi, la prima vedere, legătura dreptului constituţional cu dreptul protecţiei sociale nu
apare cu evidenţă, totuşi trebuie reţinut că, în realitate, această legătură se manifestă pe mai
multe planuri, dintre care menţionăm:
1.Constituţia în art.15, 16, 20, 25 conţine norme care consacră principiile generale ale
dreptului protecţiei sociale (cum ar fi asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
principiul universalităţii; principiul libertăţii; principiul egalităţii; principiul responsabilităţii;
principiul echităţii şi justiţiei) [39];
2.Prin prevederile art.47 din Constituţie sunt consfinţite dreptul persoanei la asistenţă şi
protecţie socială şi obligaţia statului de a întreprinde măsuri optime care i-ar garanta fiecărui om
„un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea, precum şi serviciile sociale necesare;‖
3.În alin.2 din art.47 legiuitorul enumeră riscurile sociale (şomaj, boală, invaliditate, văduvie,
bătrâneţe, pierderea mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa
lor), care constituie circumstanţele ce generează apariţia raporturilor de protecţie socială. [39]
4.În art.49-51 sunt enumerate cercul subiectelor (familia, mamele, copiii, copiii orfani,
persoanele cu dizabilităţi etc.) care constituie beneficiarii prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.
Privite, comparativ, dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale conţin atât
asemănări, cât şi deosebiri, dacă luăm în considerare criteriile de delimitare. Într-o exprimare
sintetică asemenea asemănări şi deosebiri sunt: dacă în dreptul protecţiei sociale majoritatea
raporturilor au caracter patrimonial, în dreptul constituţional sunt dominante raporturile
154
nepatrimoniale; pe când subiectele raportului de drept constituţional se află pe poziţii de
subordonare, ca regulă, în dreptul protecţiei sociale subiectele nu se află nici pe poziţie de
egalitate, nici pe poziţie de subordonare; normele dreptului constituţional ca şi normele dreptului
protecţiei sociale cer subiectelor sale o calitate specială — unul dintre subiecte în mod
obligatoriu trebuie să fie un organ de stat; majoritatea normelor dreptului constituţional şi
dreptul protecţiei sociale au caracter imperativ; dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale
au sancţiuni specifice.
Dreptul administrativ şi dreptul protecţiei sociale. Dreptul administrativ este ramura de
drept care reglementează raporturile sociale născute în cadrul administraţiei publice sau, într-o
altă formulare, ramura de drept ce conţine normele care reglementează condiţiile realizării puterii
executive în stat.
Normele dreptului administrativ determină structura şi atribuţiile organelor de asistenţă şi
asigurare socială de nivel central şi local, creând infrastructura organizaţională în cadrul căreia se
realizează protecţia socială. [246, p.78]
De asemenea, soluţionarea litigiilor apărute în domeniul protecţiei sociale cade sub
incidenţa art.5 lit.f; art.14, 15 din Legea contenciosului administrativ, [91] care permite
persoanei, care se consideră vătămată într-un drept solicitarea, printr-o cerere prealabilă, organul
ierarhic superior revocarea actului administrativ emis de către organul subordonat.
Prin prevederile cap.VI art.43-49 din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat,
[108] sunt stabilite condiţiile de pensionare a funcţionarilor publici şi funcţionarilor de demnitate
publică. [95]
Apropierea dreptului protecţiei sociale faţă de dreptul administrativ se manifestă, în
practică, în cazurile în care, potrivit legii, stabilirea unui tip de asistenţă sau asigurare socială
este precedată de emiterea unui act administrativ individual — de regulă hotărâre sau decizie.
În delimitarea dreptului protecţiei sociale faţă de dreptul administrativ e nevoie să se ţină
seama de următoarele aspecte semnificative: dacă în dreptul protecţiei sociale predomină
raporturile materiale care au caracter patrimonial, în dreptul administrativ sunt majoritare
raporturile nepatrimoniale; pe când în dreptul protecţiei sociale părţile nu sunt pe nici pe poziţii
de egalitate juridică, nici pe poziţii de subordonare juridică, în raporturile de drept administrativ
subiectele se află în poziţie de subordonare, ca regulă; în raporturile de drept administrativ şi de
dreptul protecţiei sociale e necesar ca cel puțin un subiect să fie un organ al administraţiei
publice; atât în dreptul protecţiei sociale, cât şi dreptului administrativ prevalează normele
imperative.
155
Dreptul financiar - dreptul protecţiei sociale. Dreptul financiar este ramura de drept
care reglementează raporturile sociale născute în procesul constituirii şi utilizării sumelor
cuprinse în bugetul de stat. Principalul obiect de reglementare al dreptului financiar îl constituie
raporturile stabilite în legătură cu ceea se numeşte „finanţe publice.‖
Comune ambelor ramuri de drept sunt normele dreptului financiar care reglementează
raporturile cu privire la formarea şi distribuirea fondurilor cu menire socială; cotele anuale de
asigurări sociale şi stabilirea anuală prin legea bugetului de asigurări sociale a sumei cotelor de
asigurări sociale etc. Prin Legea privind sistemul public de asigurări sociale de stat, este
reglementată crearea şi distribuirea bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt stabilite persoanele
care pot fi asigurate obligatoriu sau benevol în sistemul public de asigurări sociale de stat, sunt
stabiliţi contribuabilii acestui sistem, etc. [107]
Anual prin legea bugetului asigurărilor sociale sunt stabilite cotele contribuţiilor de
asigurări sociale obligatorii, fiind stabilit procentul care trebuie achitat de angajat şi angajator,
sunt indicate tipurile indemnizaţiilor, alocaţiilor, compensaţiilor şi altor drepturi acordate unor
categorii de populaţie, a căror finanţare se efectuează din bugetul asigurărilor sociale sau de la
bugetul de stat prin intermediul Casei Naţionale de Asigurări Sociale; sunt desemnate cotele
indemnizaţiilor unice pentru naşterea copilului şi deces pentru anul în curs etc. [90]
Metaforic vorbind, putem menţiona că dreptul financiar reglementează sistemul financiar
al protecţiei sociale la „input”, iar dreptul protecţiei sociale la „output” stabilind condiţiile şi
normele de asigurare sau asistarea.
Analizând corelaţia acestor două ramuri de drept putem evidenţia următoarele asemănări şi
deosebiri: raporturile ambelor ramuri au caracter patrimonial; în dreptul protecţiei sociale părţile
nu sunt nici pe poziţii de egalitate juridică, nici pe poziţii de subordonare juridică, părţile, în
raporturile de drept financiar, sunt în poziţie de subordonare; în raportul de drept financiar,
întotdeauna o parte este un organ al statului cu atribuţii fiscale; atât în dreptul protecţiei sociale,
cât şi în dreptul financiar prevalează normele imperative; dreptul financiar dispune de sancţiuni
proprii; distingându-se majorarea pentru întârziere în plata impozitelor; în afară de principii
comune, atât în dreptul financiar, cât şi în dreptul protecţiei sociale, există principii proprii,
specifice.
Tangenţa dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale rezultă nu numai din faptul că
până nu demult normele dreptului protecţiei sociale constituiau o instituţie a dreptului muncii,
dar şi din faptul că în prezent calitatea de subiect al raporturilor de muncă, constituie una din
condiţiile apariţiei celor de protecţie socială. Corelaţia acestor două ramuri de drept se manifestă
prin următoarele:
156
1.În domeniul asigurărilor sociale existenţa unor raporturi de muncă condiţionate de existenţa
unui contract individual de muncă constituie o condiţie al dobândirii statutului de contribuabili,
atât angajatului, cât şi angajatorului, oferindu-i primului calitatea de asigurat al sistemului
public de asigurări sociale şi dreptul de a beneficia de toate prestaţiile de asigurări sociale. [38;
107]
2.Calitatea de subiect al raporturilor de muncă constituie temei pentru acordarea prestaţiilor
sociale pentru persoanele care beneficiază de concediile sociale prevăzute în capitolul IV
art.123-127 din Codul Muncii - concediul medical plătit, concediul de maternitate, concediul
parţial plătit pentru îngrijirea copilului, concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului
în vârstă de la 3 la 6 ani, concediile pentru salariaţii, care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au
luat sub tutelă. [38]
3.Conform art.196 din Codul Muncii beneficiază de toate garanţiile sociale prevăzute de
legislaţie salariaţii (familia sa) în caz de vătămare a sănătăţii sau deces cauzat de un accident de
muncă sau boală profesională.
4.Comune pentru dreptul protecţiei sociale şi dreptul muncii sunt problemele privind
vechimea în muncă, însă în fiecare ramură de drept acestei instituţii i se atribuie o importanţă
juridică proprie. Conform prevederilor art.121 şi 183 din Codul muncii vechimea în muncă
permite de a stabili sporuri pentru vechime; concedii de odihnă anuale suplimentare plătite şi
garantează totodată dreptul preferenţial în păstrarea locului de muncă în cazul reducerii statelor
de personal. [10] În dreptul protecţiei sociale vechimea în muncă se ia în calcul la stabilirea
pensiilor. De exemplu, vechimea în muncă specială constituie temei pentru stabilirea pensiei
pentru vechime în muncă; pensiei pentru limită de vârsta stabilită în condiţii avantajoase (art. 41
alin. 3, 42 alin. 2), pensiilor pentru unele categorii de cetăţeni (art.43-49).
5.Convenţiile colective (în calitate de izvoare specifice dreptului muncii) pot cuprinde clauze
prin care se acordă salariaţilor drepturi suplimentare de asistenţă socială [15, p.22]; iar izvoarele
internaţionale ale dreptului muncii şi dreptului protecţiei sociale deseori sunt comune. De
exemplu, Convenţia OIM nr.117/ 1962 cu privire la obiectivele şi normele de bază ale politicii
sociale.
Dreptul civil - dreptul protecţiei sociale. Dreptul civil constituie dreptul comun pentru
dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale. Având în vedere că unii beneficiari ai protecţiei
sociale sunt încadraţi în câmpul muncii, ei rămân subiecţi ai raporturilor juridice de muncă; iar
normele dreptului civil sunt aplicabile în materia condiţiilor de validitate şi de nulitate a
contractului de muncă încheiat de pensionari, invalizi şi a contractului de asigurare socială; în
157
materia răspunderii civile a persoanelor încadrate în muncă, când fapta cauzatoare de prejudiciu
nu este infracţiune.
Dreptul procesual civil - dreptul protecţiei sociale. Dreptul procesual civil este definit
drept sistemul de norme care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor
privitoare la drepturi şi interesele lezate, precum şi modul de executare a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Într-o formulare concisă, corelaţia dintre dreptul protecţiei sociale şi dreptul procesual
civil a fost exprimată, în literatura de specialitate, astfel: „Dreptul procesual reprezintă tocmai
cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai în caz
de nevoie. Dreptul material ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura
realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe
care să-1 apere şi să-1 valorifice.‖
Se aplică normele dreptului procesual civil în situaţiile când „persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a
primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege‖ de la organul de asigurare/asistenţă socială
ierarhic superior. În acest caz el este în drept „să sesizeze, timp de 30 zile, instanţa de judecată,‖
dând naştere raporturilor procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa de judecată,
reglementate prin art.277- 278 din Codul de procedură civilă. [36]
Dreptul familiei - dreptul protecţiei sociale. Dreptul familiei este ramura care
reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi
raporturile asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei.
Între dreptul protecţiei sociale şi dreptul familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri.
Într-o formulare concisă, sunt de menţionat următoarele aspecte:
1.plecând de la principiul fundamental al dreptului familiei privind ocrotirea căsătoriei şi
familiei de către stat, precum şi de la principiul apărării mamei şi copilului, dreptul protecţiei
sociale prevede măsuri concrete de ocrotire a acestora, reglementând raporturile ce se nasc în
legătură cu asigurările/ asistenţa socială a acestor categorii de persoane în acordarea pensiei de
urmaş, ajutorului de deces, indemnizaţiilor de îngrijire a copilului şi familiilor cu mulţi copii,
indemnizaţiilor de maternitate, indemnizaţiilor unice la naştere etc.
2.în dreptul familiei se cere, după cum reiese chiar din definiţie, o calitate specială subiectelor
sale (soţ, părinte, copil etc.). Există unele reglementări şi din domeniul protecţiei sociale, de
exemplu, cele prevăzute în art. 25 din legea cu privire la pensii care cer o calitate specială
persoanelor pentru a deveni titular al pensiei de urmaş.
158
3.fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii (de exemplu: decăderea din puterea părintească
este specifică dreptului familiei);
4.atât în dreptul protecţiei sociale, cât şi în dreptul familiei prevalează normele imperative.
Dreptul penal - dreptul protecţiei sociale. Dreptul penal prin incriminarea faptelor grave
ca infracţiuni prevede răspunderea oricăror persoane. Se pot face reţineri din pensie pentru
achitarea amenzii pentru săvârşirea infracţiunii.
Dreptul internaţional - dreptul protecţiei sociale. Drept internaţional, dacă acordurile
sau convenţiile internaţionale prevăd alte reglementări decât cele de drept intern în domeniul
asigurărilor sociale, atunci preeminenţă se acordă celor dintâi.
4.1.2. Poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public – drept privat
Un alt obiectiv pe care ni l-am propus este atribuirea dreptului protecţiei sociale diviziunii
dreptului public – privat. În acest scop, reamintim că, primele raționamente referitoare la
dihotomia dreptului în public şi privat îi aparţin lui Aristotel, care susţinea împărţirea echităţii
bazată pe egalitate şi pe subordonare. [246, p.81] Ulterior, „binomul‖ este utilizat de
jurisconsultul Ulpian, care prin adagiul schiţat în Digestene pledează pentru diviziunea jus
publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat), specificând că dreptului public
garantează interesele statului, iar cel privat interesele persoanei. [115, p.63]
Reamintindu-ne caracteristicele divizării dreptului în drept public şi privat, evidenţiem
următoarele semne distinctive celor două compartimente ale dreptului, care, chiar dacă nu pot fi
privite drept absolute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă:
Generalitatea interesului. Dreptul public protejează interesul comun al tuturor
cetăţenilor, un interes general al societăţii, iar dreptul privat protejează prin normele sale
interese proprii unui individ, unei familii etc.
Forţa obligatorie. Dreptul public este prin natura sa un drept imperativ, conţine o sumă
de ordine şi prohibiţii care asigură ordinea publică, iar dreptul privat este constituit, în principal,
din norme dispozitive, permisive sau supletive.
Modalităţile de exprimare a voinţei. Dreptul public se manifestă cu preponderenţă prin
acţiunea autoritară, unilaterală a guvernanţilor; iar dreptul privat traduce normativ libera voinţă
a părţilor. [47, p.257-258; 209, p.564-568]
Prin intermediul acestor particularităţi vom încerca să indicăm locul dreptului protecţiei
sociale în sistemul dreptului moldovenesc.
159
Analizând dreptul protecţiei sociale prin prisma generalităţii interesului observăm că,
analizat dintr-un unghi de vedere, acest interes este privat, fiindcă constă în acordarea
mijloacelor necesare pentru satisfacerea intereselor individuale persoanelor care, fiind afectate de
un risc social, şi-au exteriorizat dorinţa de a deveni subiect al raporturilor de protecţie socială.
Studiate din alt punct de vedere, observăm că aceste necesităţi nu sunt pur individuale, dar
considerate social semnificative pentru comunitate la o anumită etapă de dezvoltare istorică. De
aceea, legiuitorul consfinţeşte, prin acte normative circumstanţele care sunt considerate riscuri
sociale, stabilind prestaţiile şi serviciile sociale care sunt asigurate de către stat pentru
satisfacerea interesului personal, şi prin aceasta exprimând publicitatea interesului.
Corelând dreptul protecţiei sociale cu preponderenţa normelor cu caracter imperativ sau
dispozitiv, depistăm, că deşi predomină normele imperative, un rol însemnat îl ocupă şi cele
dispozitive, iar dreptului protecţiei sociale fiindu-i caracteristică îmbinarea metodei imperative
cu cea dispozitivă, combinaţie inexistentă în alte ramuri de drept. [181, p.58]
Caracterul imperativ al metodei de reglementare este generat de specificul raporturilor de
protecţie socială, prin care este distribuită o parte a PIB-ului, de aceea trebuie fixate reguli şi
condiţii certe de repartizare a acestuia. [246, p.65] Doctrinarii, M. Zaharov, Ă. Tucikova, D.
Rogaciov, recunoscând un procentaj al normelor dispozitive, afirmă că predomină metoda
imperativă, iar majoritatea normelor au caracter onerativ. Această poziţie este axată pe faptul că
mijloacele sistemului de protecţie socială sunt limitate şi statul este cel care le distribuie,
prescriind în actele normative expres condiţiile stabilirii unui tip de protecţie socială, fără a
permite părţilor să le modifice pe cale contractuală. [193, p.96; 227, p.137-138]
Ne permitem să nu împărtăşim întru-totul această viziune. Deşi predomină normele
imperative, totuşi tendinţele contemporane a evoluţiei ramurii ne conturează apariţia unor
mijloace specifice de determinare a conţinutului raporturilor. De aceea, stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor raporturilor de protecţie socială numai pe cale normativă şi-a pierdut din
actualitate, creionându-se şi caracterul contractual. În prezent, prin contract-tip, se realizează
asigurarea socială individuală (contract individual de asigurare socială), asigurarea medicală
obligatorie (confirmat prin poliţa de asigurare) etc.
Privind dreptul protecţiei sociale prin prisma modalităţii de exteriorizare a voinţei, ne
amintim afirmaţiile savantului rus I. Pokrovskii, care indică „apărarea interesului public se
realizează prin exteriorizarea voinţei statale în reglementări juridice şi corespunde metodei
centralizării juridice, care admite numai iniţiativa statului, iar apărarea intereselor personale este
fundamentată pe iniţiativa individuală realizată în limitele legale. [238, p.360]
160
Examinând raporturile de protecţie socială, constatăm că unul dintre subiecte este statul în
persoana organelor competente (Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului; Ministerul
Sănătăţii; Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS); Campania Naţională de Asigurări în
Medicină (CNAM), casele teritoriale de asigurări sociale; agenţiile teritoriale de asigurări în
medicină; instituţiile medicale; organele administraţiei publice locale etc.) activitatea cărora este
orientată spre protejarea interesului public. Celălalt subiect este persoana fizică (cetăţean al
Republicii Moldova; cetăţean străin, apatrid, refugiat) sau familia sa, care prin exteriorizarea
voinţei îşi realizează interesul pe baza iniţiativei personale, iar modalitatea de realizare este
prescrisă de lege.
Observăm că analiza dreptului protecţiei sociale, prin prisma modalităţii de exteriorizare a
voinţei, nu ne permite să ocupăm o poziţie certă în direcţia public sau privat, întrucât interesul
privat este realizat prin mijloace publice în cadrul activităţii organelor de stat.
Specificul dreptului protecţiei sociale constă în faptul că această ramură de drept reuşeşte
să îmbine interesul public cu cel privat.
Acest lucru a permis teoreticienilor să completeze dihotomia dreptului public şi privat,cu
dreptul social. Despre existenţa alături de dreptul public şi privat, a dreptului social vorbeşte
pentru prima dată în sec. al XIX-lea savantul german O. Gierke în lucrarea sa, „Drept privat
german‖, fiind urmat de V. Leşkov, L. Tali, L. Anisimov, M. Fiodorova, D. Nikonov, A.
Stremouhov, A. Fiodorov, M. Lepihov ș.a. [241, p.22; 245, p.25-31; 204, p.7-36]
Noţiunea drept social este destul de controversată şi este studiată de literatura de
specialitate, în sens larg şi restrâns. În studiul pe care-l prezentăm, vom încerca să realizăm o
sinteză, a tuturor viziunilor doctrinare, fiindcă cercetarea dreptului social poate deveni obiectul
altei lucrări de acest gen. [222, p.45-49]
Doctrina de orientare rusă, opinează că dreptul social, în sens larg, constituie sinonimul
conceptului drept, fiindcă orice ramură de drept, este prin esenţă socială şi utilizarea atributului
„social‖, în această sintagmă este inutilă. [246, p.85] Definirea dreptului social, în sens restrâns,
axată pe raporturile care sunt reglementate, de asemenea este incorectă, fiindcă prin intermediul
acestora are loc realizarea intereselor publice sau private, în centrul cărora se află individul. [200,
p.15] De aceea, dreptul social trebuie definit prin prisma politicii sociale. În acest sens,
doctrinara M. Filipova desemnează prin dreptul social sistemul raporturilor şi normelor juridice,
prin care se determină conţinutul şi realizează politica socială, adică este reglată activitatea
statului şi altor instituţii sociale, care apar în calitate de agenţi publici, manifestată prin
raporturile de acordare a garanţiilor sociale. [115, p.87]
161
Vorbind de raportul conceptelor „drept social‖ – „dreptul protecţiei sociale‖, putem
constata că primul constituie o entitate mai mare, care înglobează al doilea concept.
În doctrina de orientare europeană, de asemenea, nu există consens între ideologii
dreptului, în privinţa dreptului social. Studiind, viziunile teoreticienilor N. Valticos, G. Lyon-
Caen, C. Wantiez, O. Ţinca, V. Nistor ș.a. observăm că aceştia consideră că „dreptul social‖ este
format din două componente - dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, între care există o
legătură cu caracter indivizibil, axată pe politica socială. De pildă, măsurile în domeniul ocupării
forţei de muncă au implicaţii atât în domeniul dreptului muncii (încheierea contractului de
muncă şi prestarea muncii), cât şi în domeniul dreptului securităţii sociale (indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă). Totodată, dreptul social conţine norme care reglementează
consecinţele exercitării unei activităţi profesionale asupra familiei celui care prestează munca
(pensia de urmaş), precum şi reglementări, care se referă la persoane care se află în afara
prestării unei munci (ajutorul social). În lucrările de specialitate se consideră că obiectul
dreptului social îl constituie normele care reglementează îndeosebi ocuparea forţei de muncă,
prestarea muncii, salarizarea, securitatea socială, negocierea colectivă etc. Frontiera dintre
dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale este atât de greu de stabilit încât este preferabil mai
degrabă de a opta pentru fuziunea acestora decât pentru sciziunea lor, marcând totuşi
particularităţile pe care le are fiecare. Deoarece protecţia socială cuprinde atât regulile care
asigură protecţia salariatului în cadrul raportului de muncă, cât şi regulile care asigură protecţia
persoanelor împotriva unor riscuri sociale, cele două ramuri ale dreptului au suficiente legături
pentru a fi înglobate în cadrul dreptului social. [273, p.34; 276, p.15]
Ne permitem să nu susţinem această opinie, deoarece în secţiunile anterioare, am
demonstrat specificul obiectului şi metodei de reglementare a dreptului protecţiei sociale,
argumentând autonomia acesteia. În acest sens, se expun şi savanţii români S. Ghimpu, A.
Ţiclea, C. Tufan, D. Ţop, care tratează separat aceste două ramuri de drept, [61, p.22]
demonstrând că, deşi dreptul muncii face parte din dreptul privat, iar dreptul securităţii sociale
aparţine dreptului public, cele două ramuri ale dreptului se află într-o strânsă legătură. Existenţa
normelor de drept privat, în cadrul dreptului securităţii sociale, l-a determinat pe I. Ştefănescu să
vorbească despre recunoaşterea, pe plan naţional, a dreptului social.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul protecţiei
sociale i-a acordat acestei ramuri de drept tipicitate proprie, conferindu-i individualitatea
necesară constituirii într-o ramură de distinctă de drept şi ne permitem să nu fim de acord cu
doctrinarii (M. Gheorghe, L. Dogaru, B. Negru, A. Negru ș.a.), care utilizează în lucrări recente
sintagma „dreptul muncii şi protecţiei sociale‖.[114, p.105; 120, p.391]
162
Referitor la poziţionarea dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc,
susţinem diviziunea clasică a dreptului, acceptând că dreptul protecţiei sociale aparţine, în
majoritatea reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări
care aparţin dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care
reprezintă intervenţia statului în baza principiului universalităţii protecţiei sociale pentru toate
situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit
subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale
sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în
contractul individual de muncă.
De aceea, un răspuns categoric, referitor la apartenenţa acestei ramuri dreptului public sau
privat, este greu de formulat. În aceste context sunt binevenite spusele civilistului rus M.
Agarkov, care accentua „în drept sunt posibile combinaţii ale elementelor publice şi private…‖
[193, p.77]
Raţionamentele prezentate ne-au determinat să susţinem că dreptul protecţiei (securităţii)
sociale este o ramură autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate,
norme juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează
raporturile juridice de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea
riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente,
privind constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al
realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.
4.2. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod de securitate socială
Adoptarea unui cod, pentru orice domeniu al dreptului şi cu atât mai mult pentru ramurile
mai recente şi mai complexe, cum este cazul dreptului protecţiei sociale, reprezintă expresia
deplinei maturizări şi a impunerii sale definitive, deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în
cel al teoriei juridice.
Într-adevăr, dacă în anii '60-70 ai sec. al XX-lea mulţi savanţi considerau absurdă
susţinerea tezei existenţei unui drept al securităţii sociale ca nouă disciplină de studiu şi ramură
de drept de sine stătătoare, astăzi, întrebarea formulată este „Ce-i de făcut pentru dezvoltarea
conţinutului, rigurozitatea prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale?‖
Mai mult decât atât, s-a ajuns până la a considera dreptul securităţii sociale ca posibilă
ipostază de transformare şi afirmare postmodernă a dreptului în general, iar studiul său s-a
generalizat în cadrul facultăţilor de drept, şi nu numai, ajungându-se la a deveni un fertil
domeniu de doctorat.
163
Inflaţia de reglementări, instabilitatea legislativă şi corolarul lor, neaplicarea normelor
adoptate sunt păcate originare ale legislaţiei moldoveneşti din ultimii 18 ani, inclusiv ale celei
privind protecţia socială. După o perioadă de tranziţie în care au coexistat prevederi adoptate
anterior anului 1991 cu altele noi, adoptate posterior, reconsiderarea dreptului de proprietate
privată, instaurarea treptată a regulilor economiei de piaţă şi a democraţiei reprezentative au
impus şi o nouă concepţie asupra protecţiei sociale şi a mijloacelor de realizare a sa. Expresiile
general-juridice a acestor cerinţe s-au materializat prin Legea privind sistemul public de
asigurări sociale de stat, Legea asistenţei sociale, Legea privind sistemul public de pensii etc.
care, fiind concepute drept reglementări-cadru, constituie baza unui şir impunător de legi
speciale subsecvente, având meritul de a constitui un cadru legislativ general al activităţii de
protecţie socială prin consacrarea principiilor şi elementelor strategice ale acesteia, stabilirea
instituţiilor juridice definitorii şi instituirea regulilor fundamentale pentru domeniul protecţiei
sociale. Exemplul cel mai semnificativ al instabilităţii în domeniu îl reprezintă circa 120 de texte
interne.
Lipsa de experienţă, greutăţile specifice unui atare demers şi specificul politicii
moldoveneşti au generat un proces greoi de reglementare, contradictoriu, în permanentă
prefacere, rezultate cu existenţa unui număr foarte mare de texte, dispersate, uneori
contradictorii, cu suprapuneri evidente, foarte complicate şi, în consecinţă, greu aplicabile şi deci
ineficiente. Aceste dezavantaje constituie consecinţa logică a existenţei unui număr impunător de
acte normative (circa 40 de legi şi 80 de hotărâri) în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale, la
care se adaugă zeci de convenţii internaţionale ratificate, reunite într-un corpus masiv,
nestructurat, dezordonat şi ineficient.
Remediul clasic la fenomenul inflaţiei legislative îl reprezintă codificarea, sub forma unui
act normativ cu forţă juridică superioară, cât mai cuprinzător în privinţa reglementărilor juridice
dintr-un anumit domeniu, în cazul nostru a celor privind securitate socială.
Termenul codificare provine de la cuvintele latine codex – „ansamblu de tăbliţe de lemn
ceruite, legate sub formă de carte; culegere de legi‖ şi facio – „a face‖, care ulterior au fost
reunite prin codificatio.
Dicţionarului explicativ al limbii române defineşte prin codificare - „sistematizarea şi
reunirea într-un cod al normele juridice, care se referă la o anumită ramură a dreptului‖ sau la
faptul de „a reuni legi disparate, norme juridice într-un cod;‖ iar prin cod - actul normativ care
cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice privitoare la o anumită ramură a dreptului. [50]
Doctrina de specialitate cu unele nuanţări, defineşte prin codificare, forma superioară a
sistematizării actelor normative, care constă în cuprinderea sistematică şi logică, într-un cod ce
164
are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept, [162, p.195-
196] în scopul „consacrării specificităţii unui drept pe cale de autonomizare.‖ [54, p.41-46]
Savantul Albert Sorel, în lucrarea Introduction au livre du centenaire du Code civil,
referindu-se la dezavantajele codificării susţinea că aceasta imobilizează dreptul, împiedicându-l
să modifice şi să adapteze instituţiile juridice la necesităţile timpului.
În opinia noastră, codul reprezintă un corp coerent de texte juridice, care înglobează,
conform unui plan sistematic, ansamblul regulilor referitoare la o materie, iar codificarea
desemnează procesul de sistematizare a normelor juridice dintr-o ramură de drept, în baza
principiilor coerenţei şi clarităţii.
În favoarea codificării dreptului protecţiei sociale pledează următoarele argumente, de
ordin cantitativ şi calitativ: inflaţia şi instabilitatea textelor normative în domeniu, necesită
ordonare, raţionalizare şi eficientizare; exigenţa sistematizării şi simplificării legislaţiei în
domeniul protecţiei sociale rezultă din necesitatea de eliminare a contradicţiilor şi paralelismelor
între prevederile numeroaselor texte oficiale, neuitând adevărul că, adesea, reglementările
excesiv dispersate nu sunt respectate deoarece nu sunt cunoscute; obiectivele prioritare prevăzute
în Strategia naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011 [101] se referă la transpunerea acquis-lui
comunitar în legislaţia naţională şi continuarea reformelor, inclusiv în domeniul protecţiei
sociale; lipsa coerenţei legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative
existente; lipsa clarităţii actelor normative în domeniu şi limitarea accesabilităţii determinate de
modificările succesive ale legislaţiei specifice; lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze
activitatea organelor de asigurare şi asistenţă socială, în aşa fel încât sistemul normativ să fie
înţeles de toţi şi, prin urmare, să fie în mod facil controlabil; lipsa unei terminologii unitare etc.
[180, p.38-46; 206, p.16-23]
Dacă se acceptă ideea necesităţii sistematizării legislaţiei de securitate socială, următorul
pas îl reprezintă desemnarea formulei de realizare. Înainte de a analiza posibilităţile existente în
acest sens, se impun câteva precizări. Astfel, propusa codificare va trebui să respecte dispoziţiile
constituţionale şi acquis-ul internaţional în materie şi care nu pot forma obiectul unei modificări,
indiferent de calea adoptată. Apoi, ca în cazul oricărei operaţiuni de acest gen, nu pot fi ignorate
clasificarea şi reclasificarea, în anumite cazuri a textelor aparţinând dreptului securităţii sociale
(având în vedere criteriul finalităţii), unele chiar cuprinse deja în alte coduri (de exemplu, codul
penal ş.a.) sau, cum afirmă M. Duţu surprinzând dificultatea demersului - „codificarea
imposibilului‖. [54, p.41-46]
Cea mai simplă şi, în consecinţă, şi mai rapidă, dar şi cu rezultate minime constă în
„încorporarea‖, respectiv regruparea textelor în vigoare şi ordonarea lor după o numerotare
165
prestabilită. Evident, o asemenea întreprindere nu poate determina o raţionalizare a dreptului în
vigoare, fiind vorba de o simplă juxtapunere de texte.
Metoda codificării dreptului existent (constant) implică regruparea şi ordonarea, potrivit
principiilor generale în materie, a textelor în vigoare, fără a crea reguli noi. Nu este, totuşi,
exclusiv o operaţie de reproducere a reglementărilor existente, ci poate antrena şi o adaptare a lor
la evoluţiile limbajului tehnico-juridic (atât de important şi de dinamic în domeniul securităţii
sociale) şi la cele ale principiilor constituţionale. O variantă „consolidată‖ presupune ca textul să
consacre legislativ şi soluţiile admise de jurisprudenţă în aplicarea reglementărilor existente.
Procedeu avantajos din anumite puncte de vedere (rapiditate în realizare, regruparea
dreptului pozitiv), acesta nu contribuie însă semnificativ la accesul cunoaşterii legii şi la
lizibilitatea acesteia, efortul concentrând-se asupra sistematizării. Textele asamblate, chiar uşor
modificate în forma lor, păstrează incoerenţa şi contradicţiile iniţiale.
În sfârşit, codificarea reformatoare (creatoare, inovatoare) prezintă avantajul că, pe de o
parte, se profită de ocazia sistematizării pentru a integra norme noi, inerente momentului
efectuării sale, iar, pe de alta, se pot elimina paralelismele, corecta disonanţele şi soluţiona
contradicţiile în cadrul unui efort general de raţionalizare, modernizare şi integrare a corpusului
juridic privind protecţia socială.
Aşadar, în opera de codificare a dreptului moldovenesc al securităţii sociale se poate opta
pentru una dintre aceste formule, fie o conjugare a unora dintre acestea, având în vedere
priorităţile politico-juridice, particularităţile sistemului juridic şi resursele aferente de care se
dispune.
Apoi, indiferent de calea aleasă, sunt unele operaţiuni indispensabile precum: stabilirea
competenţei de a decide codificarea (care ţine într-o anumită măsură şi de metoda preferată) -
legislativă administrativă sau exclusiv academică -, determinarea perimetrului codului şi a
planului său, necesitatea unei identificări a domeniilor majore care formează structura generală a
actului, căutarea ansamblului textelor existente în materie şi care o pot interesa, un studiu asupra
raţionalizării documentelor astfel identificate şi elaborarea unei forme generale.
Creativitatea codului rezidă mai ales în alegerea câmpului său de aplicare, în mod necesar
nou, delimitat de cel al celorlalte ramuri de drept. Este o operaţiune complexă, care presupune
determinarea materiilor care nu intră în conţinutul său şi reasamblarea textelor care îl compun.
Indiferent de opţiune, ideea centrală trebuie să rămână aceea că un cod se impune a fi mai
degrabă un mecanism care să funcţioneze continuu şi eficient şi mai puţin o sinteză
atotcuprinzătoare a unor texte legislative existente la un moment dat.
166
Una dintre primele şi decisivele dificultăţi ale codificării dreptului securităţii sociale o
formează definirea unui plan care să constituie o structură reprezentativă pentru acest complicat
domeniu. În acest sens, există o anumită libertate de acţiune care se cuvine însă circumscrisă cel
puţin din două considerente: pe de o parte, faptul că fiind o ramură nouă de drept, se
caracterizează printr-o mai mare maleabilitate, iar, pe de alta, că reperele astfel stabilite pot
influenţa major dezvoltarea ulterioară a acesteia.
Pledăm pentru formula clasică, partea generală (cuprinzând conceptele şi principiile
generale, precum şi aşa-numita legislaţie orizontală) şi partea specială (reprezentată de
„reglementările verticale‖).
În opinia noastră, un potenţial Cod de securitate socială ar trebui să îndeplinească
următoarele obiective: uniformizarea şi sistematizarea reglementărilor în domeniu, astfel încât să
fie înlăturate carenţele generate de fragmentare, lipsa de claritate, lipsa de accesibilitate,
înlăturarea incompatibilităţilor sau conflictelor generate de diferite prevederi normative;
reglementarea coerentă a principiilor care guvernează domeniul securităţii sociale; coerenţa
normelor dreptului securităţii sociale cu normele altor ramuri de drept; excluderea dublării
materialului normativ; refuzul de la norme de blanchetă şi caracterul declarativ al
reglementărilor în domeniu; uniformizarea terminologiei (de exemplu, invalid – persoană cu
dizabilităţi; persoană socialmente vulnerabilă - persoană defavorizată - persoană aflată în situaţie
de risc social etc.); ordonarea logică a tuturor tipurilor de asigurare şi asistenţă socială [249; 252,
p.24-28]; raţionalizarea regimului juridic aplicabil actelor emise de organele de asigurare şi
asistenţă socială; reglementarea formalităţilor procedurale necesare emiterii/adoptării actelor
administrative şi a procedurii de soluţionare a litigiilor în domeniu; reglementarea răspunderii
pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu de către organele de asigurare şi
asistenţă socială.
4.3. Dreptul protecţiei sociale - indicator al politicii sociale a statului
Într-un stat democratic protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor
statale, eficacitatea aplicării căruia garantează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea
consecinţelor nefaste provocate de riscurile sociale.
Un sistem de protecţie socială eficient nu reprezintă doar o exigenţă de ordin moral, politic
şi economic, ci şi una de ordin juridic. Reformele socio-economice implementate în Republica
Moldova mai bine de un deceniu şi-au lăsat amprenta asupra reglementărilor juridice a
sistemului de protecţie socială, condiţionând dinamicitatea acestora. În aceste condiţii, putem cu
167
certitudine afirma că dreptului protecţiei sociale îi revine un rol deosebit de a servi drept
indicator al politicii sociale a statului, normele căruia trebuie adecvat şi la timp să reacţioneze la
toate riscurile sociale generate de tranziţia la economia de piaţă.
Prin excelenţa sa, dreptul protecţiei sociale constituie forţa motrice a reformării sistemelor
de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul dintre pilonii devenirii Republicii
Moldova – „stat social.‖ În condiţiile când putem deveni martorii unui „colaps al sistemului de
protecţie socială‖ generat de criza demografică (diminuarea ratei de ocupare şi a ponderii
populaţiei cu vârstă aptă de muncă; ratele negative natalităţii etc.) şi criza economică (mărirea
substanţială a ratei şomajului etc.), putem cu certitudine afirma că reglementările în domeniu
necesită să fie armonizate cu reglementările internaţionale în domeniu, cu luarea în consideraţie
a particularităţilor naţionale şi promovării drepturilor omului.
În paragraful dat vom caracteriza succint direcţiile prioritare de dezvoltare a sistemului de
protecţie socială, indicând aspectele pozitive şi negative ale reglementărilor existente în
domeniu.
Sistemul de asigurări sociale. Pachetul de legi în baza căruia funcţionează actualul sistem
de asigurări sociale incorporează Legea privind sistemul public de asigurări sociale [107]; Legea
bugetului asigurărilor sociale de stat (pentru anul în curs) [90]; Legea privind pensiile de
asigurări sociale de stat [108]; Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de
muncă şi alte prestaţii de asigurări social [106], Legea asigurării pentru accidente de muncă şi
boli profesionale [88]; Hotărârea cu privire la indexarea prestaţiilor de asigurări sociale şi a
unor prestaţii sociale de stat [73]; Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului privind modul
de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale
de stat, [80] Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare a
pensiei, [78] Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare şi
confirmare a stagiului de cotizare pentru stabilirea pensiei [79] etc.
Fără a repeta cele expuse în §4 din capitolul I, vom contura un şir de probleme cu care se
confruntă actualul sistem de asigurări sociale:
1.La etapa actuală, Republica Moldova se confruntă cu un declin demografic condiţionat de
emigrarea masivă a populaţiei şi sporului natural negativ, variabile care au cauzat accelerarea
procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei. Conform datelor expuse în Raportul Social
Anual 2008 al Ministerului Protecţie Sociale, Familiei şi Copilului, vârsta medie a populaţiei s-a
majorat de la 32,9 ani în anul 1998, până la 35,6 ani în anul 2007. Comparativ cu 01.01.2000, în
2008 s-a redus ponderea populaţiei tinere (0-14 ani) de la 23,8% la 17,6% în totalul populaţie şi a
168
crescut ponderea populaţiei vârstnice de 65 ani şi peste de la 9,4% la 10,3% în totalul populaţiei.
(vizualizare anexa 8 figura 1).
2.Acest fenomen demografic determină evoluţia numărului pensionarilor şi influenţează
negativ asupra ponderii dintre populaţia activă şi cea ocupată. Conform situaţiei de la 1 ianuarie
2009, numărul total al pensionarilor a constituit 621,4 mii persoane, majorându-se, în comparaţie
cu situaţia din 1 ianuarie 2008, cu 1967 persoane sau cu 0,3%). Pe parcursul anilor 2002-2008,
numărul populaţiei active şi al persoanelor ocupate s-a redus, cu 19,33% şi 16,87% respectiv, în
timp ce numărul total al pensionarilor a scăzut doar cu 1,87%. Acest fapt a condus la creşterea
presiunii financiare asupra persoanelor ocupate în economie active şi asupra bugetului
asigurărilor sociale de stat. (vizualizare anexa 8). [101]
3.Cuantumurile mici ale pensiilor în comparaţie cu salariile şi minimul de existenţă.
4.Neuniformitatea tarifelor contribuţiilor de asigurări sociale.
5.Complexitatea sistemului din cauza numărului mare de norme, care reglementează
asigurarea cu pensii a diverselor categorii de beneficiari.
6.Existenţa unor cheltuieli nejustificate în sistemul de asigurări sociale, care nu corespund
riscurilor asigurate. [154, p.4; 7, p.11-46; 8, p.12-25]
Studiul pe care l-am realizat ne permite să formulăm un şir de recomandări care, în opinia
noastră, ar perfecţiona sistemul de asigurări sociale: formularea clară a cazurilor calificate drept
riscuri asigurate în cadrul sistemului public de asigurări sociale şi excluderea cheltuielilor
nejustificate, care nu corespund riscurilor sociale asigurate; continuarea politicii de redistribuire
treptată a contribuţiei de asigurări de la angajator la angajat; anularea plăţii contribuţiilor de
asigurări sociale de către pensionarii încadraţi în muncă sau prevederea recalculării pensiilor
pentru limită de vârstă persoanelor care îşi continuă activitatea după stabilirea pensiei, pe
motivul reţinerii din veniturile acestora a contribuţiilor de asigurări sociale; unificarea sistemului
de pensii, alinierea normelor de pensionare la condiţii unice; simplificarea formulelor de calcul
ale tuturor tipurilor de pensii; calcularea pensiilor de invaliditate în baza stagiului de cotizare
realizat până la data stabilirii pensiilor, şi nu a celui potenţial; acoperirea contravalorii
prestaţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale din contul contribuţiilor
angajatorului; majorarea cotei contribuţiei de asigurări sociale datorate de către angajator pentru
compensarea cheltuielilor la plata pensiilor anticipate stabilite lucrătorilor care activează în
profesiile şi funcţiile specificate în Lista nr. 1.
Sistemul de asistenţă socială se dezvoltă în conformitate cu Legea asistenţei sociale [89];
Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei [100]; Legea
privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni [102]; Legea cu privire la
169
ajutorul social [93]; Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială [70]
etc.
Obiectivul primordial al sistemului de asistenţă socială este atenuarea sărăciei şi
promovarea incluziunii sociale a persoanelor nevoiaşe şi cu dizabilităţi, intervenţia pe perioada
de timp cât persoana se află în situaţie de risc pentru a o ajuta să o depăşească prin diverse
servicii de asistenţă socială, acordate în combinaţie cu beneficiile băneşti în funcţie de problemă.
Diversitatea şi cuantumul prestaţiilor şi serviciilor sociale sunt condiţionate de starea economiei,
de resursele financiare existente, de necesitatea construirii cadrului administrativ şi normativ de
aplicare.
Printre acţiunile prioritare ale Strategiei Naţionale de Dezvoltare se numără perfecţionarea
sistemului existent de acordare a prestaţiilor sociale, care se va produce prin implementarea
treptată a principiului de evaluare a nivelului de trai al beneficiarilor. În acest context a fost
adoptată Legea cu privire la ajutorul social, care are drept scop asigurarea unui venit lunar
minim garantat familiilor defavorizate, prin acordarea ajutorului social, stabilit în conformitate
cu evaluarea venitului global mediu lunar al familiei şi necesitatea de asistenţă socială.
Cea de-a doua parte componentă a sistemului asistenţei sociale reprezintă serviciile sociale.
În rezultatul schimbărilor rapide produse în ultimii ani în domeniul economic, social, cultural şi
politic, cetăţenii Republicii Moldova se confruntă cu diverse probleme de ordin social, ceea ce
înaintează cerinţe deosebite faţă de promovarea unor politici eficiente în domeniul serviciilor
sociale, fiind necesară urgentarea adoptarea proiectului Legii cu privire la servicii sociale,
propus de MPSFC.
Analiza acturială al sistemul actual de servicii sociale ne permite să afirmăm că acesta nu
satisface nevoile persoanelor în termeni cantitativi sau/şi calitativi. Cât priveşte cantitatea
serviciilor sociale solicitate şi prestate, există probleme de două tipuri: pe de o parte, multe
persoane nu beneficiază de servicii sociale chiar dacă au nevoie de ele (atestându-se erori de
excludere), iar pe de altă parte, unele persoane beneficiază de servicii sociale de care nu au
nevoie (erori de includere). Toate acestea se explică prin următoarele aspecte: serviciile sociale
existente sunt amplasate preponderent în localităţile urbane, iar în localităţile rurale acestea sunt
insuficiente sau chiar inexistente, ceea ce limitează accesul la ele a multor persoane în
dificultate; lipsa informaţiei cu privire la serviciile sociale nu asigură deplin realizarea dreptului
la asistenţă socială, mai ales în rândul populaţiei rurale; cerinţele pentru confirmarea eligibilităţii
pentru serviciile sociale se consideră complicate ceea ce generează refuzul solicitantului;
atitudinile neadecvate faţă de beneficiari, intenţionate sau neintenţionate, pot împiedica
persoanele să solicite serviciile sociale de care au nevoie; unele servicii sociale sunt limitate la
170
anumite grupuri de persoane, ceea ce înseamnă că alţii care ar putea beneficia de ele nu au
această posibilitate; nu există un sistem de revizuire a cazurilor pentru a asigura servicii adecvate
nevoilor beneficiarilor şi necesitatea identificării momentului de ieşire din sistemul de asistenţă
socială în cazul în care circumstanţele lor se îmbunătăţesc.
Cât priveşte calitatea serviciilor sociale se constată unele deficienţe: sistemul actual se
bazează mai mult pe servicii de intervenţie decât pe servicii de prevenire. Această situaţie
permite agravarea cazurilor, încât soluţionarea lor devine imposibilă la nivel comunitar, ceea ce
condiţionează referirea la servicii de asistenţă specializată, care sunt şi mai costisitoare;
reabilitarea şi reintegrarea beneficiarilor nu constituie, deseori, responsabilitatea serviciilor
sociale primare.
În opinia noastră, eficientizarea reformei în domeniul asistenţei sociale impune crearea
unui sistem viabil şi transparent ce ar corespunde obiectivelor: crearea şi consolidarea serviciilor
sociale la toate nivelurile administrative; consolidarea competenţelor personalului angajat în
sistemul de asistenţă socială; diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială prin
elaborarea standardelor minime de calitate a serviciilor şi crearea şi implementarea
mecanismelor de acreditare a prestatorilor de servicii sociale şi control al calităţii serviciilor
sociale respective; preluarea experienţelor pozitive în domeniu de la organizaţiile
neguvernamentale şi internaţionale prestatoare de servicii sociale.
Cadrul legal în baza căruia se realizează măsurile de protecţie socială a familiei şi
copilului incorporează Codul Familiei [37]; Legea privind drepturile copilului [105];
Hotărârea cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii [72]; Hotărârea pentru
aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală profesionistă
[81]; Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea
şi socializarea copilului din Centrul de plasament temporar [82]; Hotărârea pentru aprobarea
Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copiilor din
instituţiile de tip rezidenţial [83]; Hotărârea cu privire la aprobarea Standardelor minime de
calitate pentru casele de copii de tip familial [66] etc.
În pofida fenomenelor negative cu care se confruntă la moment familia, fenomene
condiţionate de declinul economic, îmbătrânirea populaţiei, instabilitatea şi insuficienţa
condiţiilor de trai, precum şi migraţia legală şi ilegală a membrilor familiei în căutarea unui loc
de muncă, obiectivul prioritar al protecţiei sociale rămâne a fi dezvoltarea unui sistem coerent şi
unitar de suport al familiei. Sistemul naţional de protecţie socială prevede prestaţii şi servicii
sociale adresate familiilor cu copii.
171
În scopul asigurării echităţii sociale în asigurarea şi respectarea drepturilor pentru toţi
copiii, în anul 2008 a fost efectuată creşterea substanţială şi diversificarea normelor de cheltuieli
pentru plata indemnizaţiilor şi ajutoarelor materiale pentru elevii (studenţii) orfani, inclusiv cei
aflaţi sub tutelă/curatelă, care îşi fac studiile în învăţământul secundar, mediu de specialitate
(colegiu) şi superior, precum şi majorarea cu 150 % a cuantumului indemnizaţiei de tutelă.
Pe parcursul ultimilor ani se atestă tendinţa de creştere a cuantumului indemnizaţiilor
adresate familiilor cu copii, însă impactul acestor plăţi asupra bunăstării familiilor cu copii,
deocamdată, rămâne a fi nesemnificativ, datorită cuantumului mic al plăţilor, valoarea lor reală
fiind afectată şi de nivelul înalt al inflaţiei. În contextul eficientizării prestaţiilor adresate
familiilor cu copii se impune abordarea asistenţei familiilor în funcţie de evaluarea venitului
global mediu lunar al familiei şi necesitatea membrilor acesteia în asistenţă socială.
Nevoia şi dreptul copilului de a creşte într-o familie sau într-un mediu cât mai apropiat de
aceasta este un principiu de bază stipulat într-un şir de acte legislative naţionale, principiul
respectiv fiind asumat şi de Guvernul Republicii Moldova odată cu ratificarea Convenţiei ONU
cu privire la drepturile copilului. Realizarea acestuia este asigurată prin dezvoltarea formelor
optime de protecţie a copilului aflat în dificultate. În contextul prevenirii abandonului şi
instituţionalizării copiilor, în anul 2008 în 36 unităţi administrativ-teritoriale au fost instituite
Comisiile pentru protecţia copilului aflat în dificultate.
Concomitent, au fost dezvoltate şi diversificate serviciile sociale alternative
instituţionalizării, atât cele comunitare cât şi cele de tip familial, şi anume: centre de zi şi de
plasament temporar pentru diferite categorii de copii aflaţi în dificultate, centre maternale, case
de copii de tip familial, serviciul de asistenţă parentală profesionistă. Pentru asigurarea cadrului
normativ de activitate a majorităţii serviciilor sociale menţionate au fost aprobate regulamente –
tip de funcţionare şi seturi de standarde minime de calitate. [147]
O problemă acută cu care se confruntă astăzi familia este migraţia legală şi ilegală a
părinţilor în căutarea unui loc de muncă. În temeiul Legii nr. 180-XVI din 10.07.2008 cu privire
la migraţia de muncă şi în vederea asigurării protecţiei copiilor a fost aprobată procedura de
eliberare a certificatului de luare la evidenţă a copilului care rămâne în ţară, a cărui
părinte/reprezentant legal, cetăţean al Republicii Moldova, se angajează la muncă în străinătate.
Certificatele respective vor fi emise de autorităţile tutelare raioanele/municipale.
Măsura respectivă este doar un prim pas în vederea asigurării respectării drepturilor şi
protecţiei copiilor afectaţi de migraţia de muncă a părinţilor. În acest sens, va fi elaborat un nou
Regulament cu privire la activitatea autorităţilor de tutelă şi curatelă la nivel raional şi local, unul
din compartimentele prioritare urmând a se axa pe responsabilizarea părinţilor în contextul
172
prevenirii consecinţelor negative ale „abandonului social‖ şi riscului intrării în dificultate a
copiilor, precum şi pe identificarea unui mecanism intersectorial eficient pentru a nu permite
ieşirea peste hotare a părinţilor fără a fi asigurată cel puţin reprezentarea legală a intereselor
copiilor în lipsa acestora. [142]
În contextul celor menţionate în prezentul capitol şi în vederea optimizării politicii de
protecţie a familiei şi copilului eforturile vor fi concentrate asupra următoarelor aspecte:
elaborarea, aprobarea şi dezvoltarea mecanismelor legale pentru acreditarea, monitorizarea
prestatorilor de servicii sociale, precum şi a mecanismului de procurare a serviciilor sociale de
la prestatori; implementarea la nivel naţional a unui sistem informaţional de evidenţă a tuturor
copiilor aflaţi în situaţie de dificultate, a serviciilor sociale existente şi a celor necesare, a
costurilor serviciilor şi a personalului din sistemul de protecţie a familiei şi copilului; prevenirea
abandonului social al copiilor ca urmare a migraţiei părinţilor în căutarea unui loc de muncă;
eficientizarea activităţii organelor de tutelă din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale
de nivelul I şi II în promovarea şi respectarea drepturilor copilului, monitorizarea şi evaluarea
periodică a activităţii acestora; consolidarea eforturilor specialiştilor cu competenţe în domeniul
protecţiei drepturilor copilului în scopul prevenirii şi contracarării fenomenului de violenţă
asupra copilului; consolidarea capacităţilor profesioniste ale specialiştilor cu competenţe în
domeniul protecţiei drepturilor copilului; promovarea adopţiei naţionale.
În scopul promovării egalităţii gender au fost întreprinse următoarele activităţi:
aprobarea Legii cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi [104];
aprobarea prin Hotărârea Guvernului nr. 485 din 29.03.2008 a Componenţei nominale şi
Regulamentul de funcţionare a Comisiei guvernamentale pentru egalitate între femei şi bărbaţi
cu elemente noi de activitate; a fost adoptată Strategia de promovare a egalităţii genurilor; s-a
îmbunătăţit conţinutul culegerii statistice „Femei şi Bărbaţi în Republica Moldova‖ cu noi
indicatori conform recomandărilor experţilor şi a utilizatorilor de date statistice privind situaţia
femeilor şi bărbaţilor în domeniile vieţii societăţii şi a fost elaborat ghidul pentru utilizatorii de
date statistice; au fost traduse în limba de stat şi diseminate către autorităţile APC Standardele şi
mecanismele CoE de promovare a egalităţii între femei şi bărbaţi în politicile naţionale. [142,
p.12-15]
În pofida acestor realizări, respectiva direcţie a politicii sociale a statului necesită
perfecţionare şi în acest context propunem un şir de recomandări: armonizarea legislaţiei
naţionale cu documentele internaţionale, prin elaborarea proiectului Legii de modificare şi
completare a Codului muncii şi legislaţiei aferente acestuia; promovarea şi implementarea
proiectului Strategiei de asigurare a egalităţii de gen pe anii 2009-2015; pentru fortificarea
173
mecanismului instituţional şi realizarea egalităţii gender de instituit unitatea gender în cadrul
APL şi a Avocatului parlamentar în domeniul vizat.
Pe segmentul prevenirea şi combaterea violenţei în familie au fost întreprinse
următoarele activităţi: adoptarea Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie
şi a fost elaborat proiectul de Lege cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative,
care vizează procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acesteia; aprobarea Planului
naţional de acţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei împotriva copilului pentru
perioada 2009-2011; instituirea unui sistem integrat de colectare a datelor statistice referitoare la
violenţa manifestată în cadrul familiei: Sistemul Informaţional Automatizat „Registrul de Stat al
Cazurilor de Violenţă în Familie‖ (în continuare – RSCVF); Fişele statistice pentru evidenţa
cazurilor de violenţă în familie pentru specialiştii din trei domenii cu ar fi: sănătate, protecţie
socială şi poliţie.
Această direcţie a politicii sociale a statului necesită perfecţionare şi în acest context
propunem un şir de recomandări: promovarea proiectului de Lege ce vizează procesul de
armonizare a legislaţiei naţionale la prevederile Legii cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie; implementarea metodologiei integrate de colectare a datelor statistice
referitoare la violenţa manifestată în cadrul familiei; elaborarea Regulamentelor de funcţionare a
centrelor şi standardele de calitate a serviciilor prestate victimelor violenţei în familie şi
agresorilor familiali; asigurarea activităţii Grupului coordonator în domeniul prevenirii şi
combaterii violenţei în bază de gen, inclusiv a violenţei în familie.
Protecţia socială a persoanelor cu dizabilităţi. Noile relaţii economice ale perioadei de
tranziţie la economia de piaţă au generat apariţia mai multor probleme de ordin social, care au
afectat, în egală măsură, atât populaţia aptă de muncă, cât şi păturile socialmente defavorizate, în
special persoanele cu dizabilităţi. Schimbările sociale şi economice produse au avut un profund
impact asupra sistemului de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi. În încercarea de a
răspunde acestei provocări, este necesară o reconsiderare a politicii sociale, ea urmând a fi
capabilă să sprijine persoanele cu dizabilităţi pentru a beneficia de anumite oportunităţi. În acest
sens, se impune crearea condiţiilor pentru dezvoltarea lor individuală şi realizarea de către ei a
capacităţilor, drepturilor şi libertăţilor în egală măsură cu toţi ceilalţi cetăţeni, într-un final
asigurând incluziunea lor socială. Progresele înregistrate pentru susţinerea persoanelor cu
dizabilităţi sunt un suport real, însă nu rezolvă în totalitate problemele cu care se confruntă
această categorie a populaţiei. Doar o abordare multisectorială, multidimensională şi
participativă poate genera soluţii eficiente.
174
Existenţa modelului actual medical de evaluare a gradului de afecţiune (prin care este
pronosticat şi, de altfel, legiferat statutul de invalid) stimulează retragerea persoanelor cu
dizabilităţi din viaţa activă a societăţii, mecanismul de determinare a vitalităţii încurajând abuzul
şi suprasolicitarea pensiilor de invaliditate sau a alocaţiilor sociale de stat. [145]
În scopul realizării trecerii consecvente de la „protecţia socială‖ (în sens restrîns) a
persoanelor cu dizabilităţi la „incluziunea socială‖ a acestora, asigurării recuperării capacităţii lor
de muncă şi obţinerii independenţei faţă de alte persoane prin integrarea lor în societate, se
impune necesitatea reformei în acest domeniu. Reconsiderarea sistemului presupune deplasarea
accentului de la stabilirea gradului de dizabilitate la stabilirea capacităţii de muncă, ceea ce va
facilita evaluarea obiectivă a capacităţii individuale de muncă, prestarea serviciilor de reabilitare
medicală şi profesională, alocarea prestaţiilor băneşti.
Prin actul de semnare, la 30 martie 2007, a Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor
cu dizabilităţi, Republica Moldova a demonstrat în acest sens voinţa politică de a stabili
obiective clar definite, axate pe reorganizarea sistemului actual de protecţie socială a persoanelor
cu dizabilităţi. În contextul realizării obiectivului de promovare a deplinei participări a acestor
persoane în societate se impune ajustarea legislaţiei naţionale în vigoare la prevederile celei
internaţionale. Un prim pas în această direcţie a fost elaborarea documentului de bază al
viitorului cadru juridic în domeniu - proiectul Strategiei privind incluziunea socială a
persoanelor cu dizabilităţi – care pune accentul pe următoarele sarcini: modificarea noţiunii de
„invaliditate‖ în corespundere cu prevederile internaţionale ale Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii; schimbarea modului de stabilire a invalidităţii prin legiferarea sistemelor de
determinare a gradului de dizabilitate la copii şi a dizabilităţii în procente racordată la capacitatea
de muncă la persoanele adulte; prevederea diferitor forme de asistenţă socială pentru
compensarea dizabilităţii în funcţie de necesităţile speciale; crearea şi dezvoltarea unui sistem de
formare, orientare şi reabilitare profesională în vederea asigurării dreptului la încadrarea în
câmpul muncii; adaptarea programelor educaţionale şi a mediului fizic la necesităţile persoanelor
cu dizabilităţi; crearea condiţiilor pentru satisfacerea necesităţilor speciale în reabilitarea
medicală prin servicii de intervenţie timpurie ş.a. Realizarea acestor măsuri, prin asigurarea
posibilităţilor de evaluare mai obiectivă a capacităţii individuale de muncă, va oferi persoanelor
cu dizabilităţi şanse egale şi accesul la toate resursele de educaţie incluzivă, tehnologii noi,
servicii medicale şi sociale, activităţi sportive, bunuri şi servicii de consum, acestea formând un
complex întregit de servicii de reabilitare medicală, socială şi profesională.
În acest paragraf am analizat doar unele din direcţiile principale de reformare a sistemului
de protecţie socială, ale căror deziderate pot fi atinse numai în prezenţa unui cadru legal eficient.
175
În situaţia când, conform datelor oficiale a BNS (pentru 2008) numărăm peste 639,4 mii de
pensionari în raport cu 633,7 de salariaţi angajaţi în economie, când notificăm 46,2 de şomeri
[117, p.17-19] oficial înregistraţi de ANOFM etc. valoarea dreptului protecţiei sociale este
incontestabilă. Anume normele acestei ramuri de drept trebuie să ghideze politica socială a
statului, exprimând „logica internă‖ tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi în
aceste circumstanţe putem cu certitudine afirma că această ramură de drept retrăiește a doua sa
naştere. [193, p. VII] Până nu se va definitiva procesul de reformare a sistemului de protecţie
socială normele dreptului protecţiei sociale vor fi supuse unor transformări permanente, fapt ce
caracterizează dinamicitatea ramurii. Normele dreptului protecţiei sociale trebuie adecvat să
reacţioneze la toate riscurile sociale existente, generate de trecerea la economia de piaţă,
cunoaşterea cărora permite la timp şi în plină măsură să fie aplicate măsurile de protecţie socială
a persoanelor, iar în caz de necesitate de a apăra competent drepturile persoanelor. [220, p. XV]
4.4. Concluzii la capitolul 4
Particularităţile principiilor, obiectului și metodei de reglementare, precum şi evoluţia
dispoziţiilor legale din domeniul protecției sociale, i-au acordat acestei ramuri de drept un
specific propriu, conferindu-i individualitatea necesară constituirii într-o ramură de distinctă de
drept şi ne permitem să nu fim de acord cu doctrinarii, care utilizează sintagma „dreptul muncii
şi protecţiei sociale‖, calificând-o astfel drept instituţie a dreptului muncii.
Apartenenţa dreptului securităţii sociale diviziunii „public‖ sau „privat‖, sau poate
„dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat întâlnit în literatura de specialitate. Fără
a reaminti viziunile expuse anterior, în ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a
dreptului, acceptând că dreptul securităţii sociale aparţine, în majoritatea reglementărilor sale
dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări care aparţin dreptului privat.
Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care reprezintă intervenţia statului
în baza principiului universalităţii protecţiei sociale pentru toate situaţiile de survenire a riscului
social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit subiecţilor de a încheia
convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale sau de a majora
cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în contractul
individual de muncă.
Un răspuns categoric, referitor la apartenenţa acestei ramuri dreptului public sau privat,
este greu de formulat. În aceste context sunt binevenite afirmațiile civilistului rus M. Agarkov,
care accentua că „în drept sunt posibile combinaţii ale elementelor publice şi private…‖
176
Raţionamentele expuse ne-au determinat să susţinem că dreptul protecției (securităţii)
sociale este o ramură autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate,
norme juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează
raporturile juridice de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea
riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organele sale competente,
privind constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al
realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.
177
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
Cunoaşterea este tărâmul ce nu poate
fi atins niciodată în această lume iluzorie.
Sorin Cerin
Depăşirea ignoranţei şi tendinţa de a cunoaşte constituie faţetele incomensurabile ale
cercetării ştiinţifice. Demersul realizat, fără a pretinde de a fi exhaustiv şi de a fi consumat
subiectul, îşi are volumul determinat de anumite rigori de fond şi de formă, dar năzuieşte să
aducă o mică contribuție întru îmbogăţirea literaturii de specialitate naţionale în materia
dreptului protecţiei sociale.
În vederea susţinerii afirmaţiei făcute prezentăm, într-o formulă sintetică, consideraţiile
concluzive pe marginea tezei.
1. Studiul efectuat ne permite să susţinem că sintagmele protecţie – securitate „socială‖, atât
în legislaţie, cât şi în doctrină se confruntă cu o confuzie referitoare la conţinutul, sfera de
cuprindere şi raportul acestora.
a. În unele situaţii confuzia se face între protecţia socială şi unul dintre elementele sale
constitutive, datorită folosirii termenului ce reprezintă genul în acelaşi text cu cel care constituie
specia (De exemplu: Constituţia Republicii Moldova în art.47 „Dreptul la asistenţă şi protecţie
socială”; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale în art.9
recunoaşte „dreptul ... la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.”) În acest caz, este
suficientă întrebuinţarea expresiei securitate socială, care constituie genul, deoarece asigurările
sociale şi asistenţa socială sunt elementele componente, adică specia. Acest fapt este prevăzut
expres în Codul european de securitate socială - 1964 - şi Protocolul său: „conceptul de
securitate socială include atât asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.‖
b.În alte cazuri observăm o anumită ambiguitate cu privire la delimitarea acestor concepte.
(De exemplu: Carta Socială Europeană (revizuită) se referă în art. 3 la „dreptul de securitate şi
igiena muncii”, art. 14 „servicii de protecţie socială‖, art. 12 „dreptul la securitate socială‖, iar
art.27 alin.1 lit. b „condiţii…de securitate socială”. Observăm că utilizarea amalgamată a
acestor expresii condiţionează anumite neclarităţi, de aceea ar fi necesar de a utiliza numai una
din aceste noţiuni, protecţie socială sau securitate socială.
2. Cercetările realizate ne permit să reiterăm şi să susţinem că „protecţia socială‖ este o
noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială (securitate
socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc. Analizând în ansamblu
aceste opinii, considerăm că, prin utilizarea noţiunii de protecţie socială, în sens îngust, pledăm
pentru sinonimia „protecţiei‖ – „securităţii‖ sociale, referindu-ne la sistemul de asigurare şi
178
asistenţă socială, iar prin întrebuinţarea acestei noţiuni, în sens larg, ne referim, în afară de
securitatea socială, şi la protecţia muncii, protecţia morală, culturală, civilă etc. De aceea prin
protecţie socială - lato sensu - înţelegem un ansamblu de mijloace de ordin economic, social,
politic şi juridic întreprinse de stat pentru asigurarea procesului de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane, menite să neutralizeze factorii negativi care influenţează asupra
personalităţii şi să creeze condiţii prielnice pentru afirmarea individului. Iar prin protecţia
socială, stricto sensu, desemnăm o totalitate de măsuri de ordin economic, realizate prin tehnici
juridice originale, îndreptate spre securitatea materială a individului sau familiei contra riscurilor
sociale.
3. Argumentele expuse ne determină să recomandăm:
a. Redenumirea ramurii „dreptul protecţiei sociale‖ în „dreptul securităţii sociale.‖
b.Modificarea denumirii art. 47 din Constituţie „Dreptul la asistenţă şi protecţie socială” prin
„Dreptul la securitate socială”; prevederilor art.1 din Legea asistenţei sociale din „asistenţă
socială - componentă a sistemului naţional de protecţie socială” în „asistenţă socială -
componentă a sistemului naţional de securitate socială”; textului art. 1 al Legii, privind sistemul
public de asigurări sociale din „asigurări sociale - sistem de protecţie socială” în „asigurări
sociale - componentă a sistemului naţional de securitate socială”, precum şi uniformizarea
terminologiei în celelalte acte normative.
4. În urma analizei legislaţiei şi sintetizării viziunilor doctrinare referitoare la riscurile sociale
am conturat o definiţie proprie, conform căreia prin riscurile sociale înţelegem evenimentele
previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează incapacitatea temporară sau
totală de muncă şi drept rezultat, diminuarea sau pierderea surselor de venit, precum şi
evenimentele care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă sau asigurare
socială.
5. În ceea ce ne priveşte propunem o clasificare proprie a riscurilor sociale, care tinde să
completeze diviziunile existente în doctrină. În opinia noastră, în dependenţă de sistemul în baza
căruia are loc finanţarea riscului social le putem clasifica în riscuri asigurate şi riscuri
neasigurate.
6. Reieşind din particularităţile asistenţei sociale nu suntem de acord cu prevederile art. 11
alin. 4 din Legea asistenţei sociale, unde, în opinia noastră, s-a comis o lacună legislativă, prin
faptul că plata pentru serviciile sociale poate fi efectuată integral de către beneficiar. Această
prevedere contravine opiniei împărtăşite de doctrină, conform căreia, dreptul securităţii sociale
reglementează doar raporturile juridice ce apar în legătură cu acordarea gratuită a serviciilor
sociale sau în schimbul unei contribuţii parţiale, iar serviciile sociale acordate în schimbul unei
179
contribuţii integrale constituie obiect de reglementare al dreptului civil. În această ordine de idei,
propunem excluderea sintagmei „…sau integral” din art. 11 alin. 4 al Legii asistenţei sociale.
7. Cercetările efectuate ne permit să precizăm că asemenea dreptului muncii, care s-a desprins
de disciplina mamă - dreptul civil, dreptul protecţiei (securității) sociale s-a delimitat, la rândul
său, de dreptul muncii, autonomizându-se într-o nouă ramură de drept. Deşi unele raporturi
juridice de securitate socială sunt conexe raporturilor juridice de muncă, totuşi ele se deosebesc
de acestea prin subiecte, obiect şi conţinut. Aceste afirmaţii sunt confirmate prin specificităţile
obiectului de reglementare, metodei de reglementare şi principilor dreptului protecţiei
(securității) sociale.
8. Studiul întreprins ne-a determinat să conturăm două definiţii ale obiectului de reglementare
a dreptului protecţiei (securității) sociale. Conform primei formulări, considerăm că obiectul de
reglementare a dreptului protecţiei (securității) sociale asamblează raporturile născute între
cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organele competente cu privire la stabilirea, acordarea
sau soluţionarea litigiilor în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale. Într-o altă formulare,
acesta încorporează un complex de relaţii cu caracter material, procedural şi procesual,
generate de distribuirea PIB-ului prin intermediul sistemului de protecţie (securitate) socială.
9. În urma cercetării literaturii de specialitate, care împărtăşeşte două teorii polare privind
conceptele „proces‖ şi „procedură‖, propunem redenumirea „raporturilor procesuale” în
„raporturi contencioase” şi clasificarea acestora în: raporturi stabilite în baza procedurii
prealabile și raporturi stabilite în baza procedurii contenciosului administrativ.
De asemenea, considerăm oportună, clasificarea raporturilor procedurale de protecţie
(securitate) socială – după termen în: raporturi premergătoare, raporturi concomitente,
raporturi de modificare (transformare).
11. Discuţiile din mediul ştiinţific referitoare la existenţa metodei unice sau metodelor
ramurale de reglementare ne-au determinat să susţinem opinia doctrinarilor ce pledează pentru
teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de drept să aibă în arsenalul său
metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această teorie dreptului protecţiei
(securității) sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este una tipică, deoarece
reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, păstrând ponderea primelor şi
propunem de a accepta denumirea metoda coordonării.
12. Discuţiile teoretice referitoare la principiile ramurale ale dreptului protecţiei (securității)
sociale ne-au provocat să prezentăm o clasificare proprie. Propunem următoarele principii
ramurale dreptului protecţiei (securității) sociale: principiul egalităţii; principiul universalităţii;
180
principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de
stat; principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la securitate socială.
13. Apartenenţa dreptului protecţiei (securității) sociale diviziunii „public‖ sau „privat‖, sau
poate „dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat întâlnit în literatura de specialitate.
Fără a reaminti viziunile expuse anterior, în ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a
dreptului, acceptând că dreptul protecţiei (securității) sociale aparţine, în majoritatea
reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări care aparţin
dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care reprezintă
intervenţia statului în baza principiului universalităţii protecţiei (securității) sociale pentru toate
situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit
subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale
sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în
contractul individual de muncă.
Raţionamentele expuse ne-au determinat să susţinem că dreptul protecţiei (securității) sociale
este o ramură autonomă a sistemului de drept, care încorporează, în marea majoritate, norme
juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează raporturile
juridice de protecție (securitate) socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea
riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente, privind
constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al
realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.
15. Putem afirma cu certitudine, că prin excelenţa sa, dreptul securităţii sociale constituie
forţa motrice a reformării sistemelor de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul
dintre pilonii devenirii Republicii Moldova – „stat social.‖ Normele dreptului securităţii sociale
exprimă „logica internă‖ a tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi anume lor le
revine sarcina de a direcţiona politica socială a statului, fapt care scoate în vileag importanţa
acestei ramuri de drept.
Axându-ne poziţia pe aceste afirmaţii şi fără a pretinde de a fi descoperit realități eminamente
noi, propunem de a elabora și adopta un Cod de securitate socială, fapt care ar reprezintă
expresia deplinei maturizări al dreptului securităţii sociale şi a impunerii sale definitive,
deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în cel al teoriei juridice. În favoarea codificării
dreptului securităţii sociale pledează următoarele argumente, de ordin cantitativ şi calitativ:
inflaţia şi instabilitatea textelor normative în domeniu (circa 120), necesită ordonare,
raţionalizare şi eficientizare; exigenţa sistematizării şi simplificării legislaţiei în domeniul
securităţii sociale rezultă din nevoia de eliminare a contradicţiilor şi paralelismelor între
181
prevederile numeroaselor texte oficiale, neignorând adevărul că, adesea, reglementările excesiv
dispersate nu sunt respectate deoarece nu sunt cunoscute; obiectivele prioritare prevăzute în
Strategia naţională de dezvoltare pe anii 2008-2011 se referă la transpunerea acquis-lui
comunitar în legislaţia naţională şi continuarea reformelor, inclusiv în domeniul protecţiei
sociale; lipsa coerenţei legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative
existente; lipsa clarităţii actelor normative în domeniu şi limitarea accesabilităţii determinate de
modificările succesive ale legislaţiei specifice; lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze
activitatea organelor de asigurare şi asistenţă socială, în aşa fel încât sistemul normativ să fie
înţeles de toţi şi, prin urmare, să fie în mod facil controlabil; lipsa unei terminologii unitare.
182
BIBLIOGRAFIA
A. Referințe bibliografice în limba română
1. Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova.
Chişinău: Tipografia Centrală, 2009. 560 p.
2. Asigurare socială şi servicii aliate. Raportul lui William Beveridge, prezentat Parlamentului în
noiembrie 1942. http://www.freewebs.com/polsoc/Raportul%20Beveridge%201942%20%20RO.doc. (vizitat
20.04.2008)
3. Athanasiu A. Dreptul securităţii sociale. Bucureşti: Actami, 1996. 223 p.
4. Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia: TIPCIM, 1996. 332 p.
5. Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Reclama, 2002. 335 p.
6. Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001. 288 p.
7. Baskakov V. ș.a. Aspectele gender ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova.
Chişinău: Tipografia ―Elena V.I.‖ SRL. 94 p.
8. Baskakov V., Kirilova E., Selivanova A. Sistemul de pensionare al Republicii Moldova:
expertiza actuarială. Maevschi, V. (trad.) Chişinău:Tipografia „Elena V.I.‖ SRL. 96 p.
9. Beleiu Gh. Dreptul civil roman. Introducere în dreptul civil roman. Subiectele dreptului civil. Ed.
Rev. şi adaug. Bucureşti: Şansa, 1995. 846 p.
10. Bistriceanu Gh. Sistemul asigurărilor din România. Bucureşti: Editura Economică, 2002. 434 p.
11. Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E. Dicţionar de asigurări. Chişinău: Logos, 1993. 344 p.
12. Bîrsan C. Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Drepturi şi
libertăţi. Vol. I. Bucureşti: ALL Beck, 2005. 1274 p.
13. Boboş Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj: Editura Argonaut, 1999. 352 p.
14. Bocancea C., Neamţu G. Elemente de asistenţă socială. Iaşi: Editura Polirom, 1999. 296p.
15. Boişteanu E. Dreptul muncii: partea generală. Chişinău: Pontos, 2005. 144 p.
16. Bolokan G. Dicţionar rus-român. Chişinău: Redacţia Principală a Enciclopediei şi ÎME-P
„Logos‖, 1992. 768 p.
17. Botnari E. Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice. Teză de doctor în drept. Chişinău,
2004. http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2004/3018/elena_botnaru_teza.pdf. 136 p. (vizitat 27.11.08)
18. Brehoi Gh. Dreptul securităţii sociale, ramură distinctă de drept. În: Revista „Dreptul‖,
nr.7/1994, p.17-20.
19. Bulgaru M. Metode şi tehnici în asistenţa socială. Chişinău: USM, 2002. 433 p.
183
20. Bulgaru M., Dilion M. Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme şi modalităţi de
soluţionare. Chişinău: Editura USM, 2000. 134p.
21. Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale: note de curs. Chişinău:
Editura USM, 2000. 312 p.
22. Bulgaru M., Sali N., Gribincea T. Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica
Moldova. Chişinău: „Cu drag‖ S.R.L., 2008. 440 p.
23. Butnaru N. Raport: Utilizarea cererii unice pentru protecţie socială şi crearea bazei de date a
gospodăriilor vulnerabile în cadrul Proiectului-pilot din Judeţul Orhei. Chişinău, 2003. 74p.
24. Buzducea D. Aspecte contemporane în asistenţa socială. Iaşi: Polirom, 2005. 232 p.
25. Cace C. Asigurările sociale. Management, evoluţii şi tendinţe. Bucureşti: Editura Expert, 2004.
329p.
26. Cantacuzino M., Bucur G., Florescu M. Elementele dreptului civil. Bucureşti: ALL, 1998. 744 p.
27. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/ C303/01). Adoptată de Parlamentul
European, de comun acord cu Comisia şi Consiliul European. În: Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene din 14.12.2007.
28. Carta Socială Europeană – revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996. Ratificată parţial prin
Legea nr.484-XV din 28.09.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.130 din
26.10.2001.
29. Casian A., Buşmachiu E. Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi direcţiile de
dezvoltare în Republica Moldova. (Informaţie de sinteză.) Chişinău: INEI, 2002. 27 p.
30. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1993. 125 p.
31. Chagnollaud D. Dicţionar al vieţii politice şi sociale. Runcan M. (trad.) Bucureşti: ALL, 1999.
224 p.
32. Chisari A. Conceptul copilului aflat în situaţie de risc social. În: Legea şi viaţa: publicaţie
ştiinţifico-practică, nr.3 (171)/ 2006, p.54-55.
33. Chisari A. Reglementări juridice privind asistenţa socială a copilului şi a familiei cu copii în
Republica Moldova. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2006.
http://www.cnaa.md/files/theses/2006/5137/aliona_chisari_thesis.pdf. 152 p. (vizitat 15.03.09)
34. Chisari A. Reglementări juridice privind serviciile sociale de zi destinate copilului sau familiei
cu copii aflaţi în situaţie de risc social. În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2
(170)/ 2006, p.46-48.
35. Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti: Hyperion XXI, 1992. 208 p.
36. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr. 111-115 din 12.06.2003.
184
37. Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.47-48 din 26.04.2001.
38. Codul Muncii al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162
din 29.07.2003
39. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (cu modificările ulterioare). În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994
40. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la New
York de către Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1979. Hotărârea nr.87 privind
aderarea Republicii Moldova la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă
de femei din 28.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 005 din30.05.1994.
41. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.111 privind discriminarea în domeniul
ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei din 25.06.58. Ratificată prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova, nr.593-XIII din 26.09.95. Publicată în ediţia oficială „Tratate
internaţionale‖, 1999, volumul 10, pag.53.
42. Cornoiu D. Drept civil. Partea generală. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2007. 328 p.
43. Coteanu I., Seche L., Seche M. (coord.) Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a.
Bucureşti: Editura Universul Enciclopedic, 1998. 1192 p.
44. Cotelnic T., Eţcu I., Lungu L. Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Litera, 2001. 549 p.
45. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001. 384 p.
46. Daghie V., Coman-Kund F. Elemente de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Naţional,
2001. 144 p.
47. Dănişor D.C., Dogaru I., Dănişor Gh. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Bucureşti:
C.H. Beck, 2000. 494 p.
48. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10.12.1948. Ratificată prin
Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din 28.07.1990. Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău,
1998.
49. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: Editura Europa Nova,
1996. 333 p.
50. DEX online. http://dexonline.ro
51. Dicţionar Rubinian. http://www.rubinian.ro/dictionar_detalii.php?id=2747.
52. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti: ALL
BECK, 1999. 608 p.
185
53. Donos E. Sisteme de asistență socială în România și Republica Moldova. Puncte de interferență.
Autoreferatul tezei de doctor. București: Editura Universității, 1996. 35 p.
54. Duţu M. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod al Mediului. În: Revista de economie teoretică
şi aplicată, nr.2 /2006 (497), p.41-46.
55. Dvoracek M.V., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Chemarea, 1996. 392 p.
56. Enciclopaedia Britannica. http://www.britannica.com
57. Enciclopedia liberă Wikipedia. http://fr.wikipedia.org
58. Evoluţia asigurărilor sociale de sănătate din România de la 1902 până în prezent.
http://www.studentie.ro/curs_socilogie_evolutia_asigurarilor_sociale_de_sanatate_din_romania_de_la_1902__pina_
_in__prezent--citeste-nr2426.html. (vizitat 12.12.2008)
59. Filip Gh. și alții Dreptul muncii şi securităţii sociale. Iaşi: Junimea, 2001. 300 p.
60. Gâlcă C. Conceptul de securitate socială. În: Revista de dreptul muncii şi securităţii sociale, Anul
I, nr. 1/2008, p. 12-21.
61. Ghimpu S., Ţiclea A., Tufan C. Dreptul securităţii sociale. Bucureşti: ALL Beck, 1998. – 487 p.
62. Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Europa Nova, 1995. 352 p.
63. Hanga V., Bocşan M.- D. Curs de drept privat roman. Bucureşti: Rosetti, 2005. 231 p.
64. Hotărârea cu privire la aprobarea listelor funcţiilor, care asigură personalului navigant şi tehnic
aeronautic dreptul la pensie pentru vechime în muncă, şi a modului de calculare a vechimii în
muncă pentru stabilirea pensiei personalului navigant, nr. 527 din 06.08.1992. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 008 din 30.08.1992, data intrării in vigoare -30.08.1992 etc.
65. Hotărârea cu privire la aprobarea Listelor nr. 1 şi a unităţilor de producţie, lucrărilor, profesiilor,
funcţiilor şi indicilor, în temeiul cărora se acordă dreptul la pensie pentru limita de vârstă în
condiţii avantajoase, nr.822 din 15.12.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.359
din 30.12.1992.
66. Hotărârea cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip
familial, nr.812 din 02.07.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.149 din
18.07.2003.
67. Hotărârea cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a Republicii
Moldova, nr.739 din 25.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. nr.94-97/834
din 03.08.2000.
68. Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de
asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 054 din
12.05.2000.
186
69. Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de
asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 054 din
12.05.2000.
70. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 151-153 din 27.10.2005.
71. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 151-153 din 27.10.2005.
72. Hotărârea cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii, nr.1478 din 15.11.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.154 din 21.11.2002.
73. Hotărârea cu privire la indexarea prestaţiilor de asigurări sociale şi a unor prestaţii sociale de
stat, nr.202 din 19.03.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 41-43 din
26.03.2010.
74. Hotărârea cu privire la pensiile pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul învăţământului
şi ocrotirii sănătăţi, nr.865 din 29 decembrie 1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr 004 din 30.12.1992.
75. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Planului de Acţiuni UE -
Moldova, nr. 356 din 22 aprilie 2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 65-66/412
din 29.04.2005.
76. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Planului naţional „Promovarea
egalităţii genurilor umane în societate pentru perioada 2006-2009‖, nr. 984 din 25.08.2006. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.142-145/1077 din 08.09.2006.
77. Hotărârea nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din
Constituţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.118-119 din 28.10.1999.
78. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare a pensiei, nr. 843
din 10.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 103 din 23.09.1999.
79. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare şi confirmare a
stagiului de cotizare pentru stabilirea pensiei, nr. 417 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 54-56 din 12.05.2000.
80. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în
sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale de stat, nr. 929 din 15.08.2006.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 134-13 din 25.09.2006.
81. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală
profesionistă, nr.1361 din 07.12.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 198-202
din 21.12.2007.
187
82. Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi
socializarea copilului din Centrul de plasament temporar, nr.450 din 28.04.2006. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 075 din 19.05.2006.
83. Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi
socializarea copiilor din instituţiile de tip rezidenţial, nr.432 din 20.04.2007. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 060 din 04.05.2007.
84. Hotărârea privind aprobarea Listei nr.3 a lucrătorilor din agricultură, ocupaţi nemijlocit la
producerea producţiei agricole, cărora li se acordă drepturi la pensie pentru limită de vârstă în
condiţii avantajoase, nr.865 din 29 decembrie 1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr 004 din 30.04.1992.
85. Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Chemarea, 1993. 161 p.
86. Ihering R. Lupta pentru drept. Bucureşti: ALL Beck, 2002. 64 p.
87. Imbrescu I. Consideraţii referitoare la sinonimia sintagmelor „protecţie socială‖ şi de „securitate
socială‖. În: Revista „Dreptul‖ nr. 9/ 2007, p.86-89.
88. Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale, nr. 756 din 24.12.1999. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.031 din 23.03.2000.
89. Legea asistenţei sociale, nr. 547 din 25.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.042 din 12.03.2004.
90. Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010, nr.129 din 23.12.2009. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.193-196 din 29.12.2009.
91. Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 057 din 18.05.2000.
92. Legea cu privire la ajutorul social, nr.133 din 13.06.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr 179 din 30.09.2008.
93. Legea cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova, nr.865 din 29 decembrie
1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr 004 din 30.12.1992.
94. Legea cu privire la fondurile nestatale de pensii, nr.329 din 25.03.1999. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.87- 89 din 12.08.1999.
95. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, 158-XVI din 04.07.2008. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.230-232/840 din 23.12.2008.
96. Legea cu privire la procuratură, nr.118 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 73-75 din 18.04.2003.
97. Legea cu privire la sistemul penitenciar, nr.1036 din 17.12.1996. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 183-185 din 10.10.2008.
188
98. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544 din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15.08.2002.
99. Legea cu privire la statutul refugiaţilor, nr.1286-XV din 25.07.2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 126-127/1003 din 12.09.2002.
100. Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, nr.827-XIV din
18.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.65-67 din 08.06.2000.
101. Legea pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011, nr.295 din
21.12.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.18-20 din 29.01.2008.
102. Legea privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni, nr.499 din 14.07.1999.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 30.09.1999.
103. Legea privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din
trupele organelor afacerilor interne, nr.1544 din 23.06.1993. În: Monitorul Parlamentului
Republicii Moldova, nr. 7 din 30.07.1993
104. Legea privind asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, nr. 5-XVI din 9 februarie 2006.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-50/200 din 24.03.2006.
105. Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.013 din 02.03.1995
106. Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă şi alte prestaţii de
asigurări sociale, nr. 289 din 22.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 168
din 10.09.2004
107. Legea privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr.1-4 din 06.01.2000
108. Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat, nr.156 din 14.10.1998. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr. 42-44 din 12.03.2004.
109. Legea cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie, nr. 933–XIV din
14.04.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 70-72
110. Legea serviciului în organele vamale, nr.1150-XIV din 20.07.2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.106-108/765 din 24.08.2000
111. Lupuşor A. Fezabilitatea implimentării sistemului de pensii private în Republica Moldova.
Chişinău, 2009. http://www.expert-grup.org/index.php?go=biblioteca&n=120. 17 p. (vizitat 12.06.09)
112. Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000. 440 p.
113. Mănoiu F., Epureanu V. Asistenţa socială în România. Bucureşti: Editura ALL, 1996. 223 p.
114. Mihai Gh. Teoria dreptului. Ediția II-a. Bucureşti: ALL BECK, 2004. 317 p.
189
115. Mihai Gh., Motica R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti: ALL
BECK, 1997. 250 p.
116. Mohorea E. Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de drept şi specializările
juridice. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. 282 p.
117. Moldova în cifre: breviar statistic. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. col. red.
Golovatiuc V., Cara O., Godiac M. Chişinău: Statistica, 2009. 96 p.
118. Motica R., Mihai Gh. Introducere în studiul dreptului. Timişoara: Alma Mater, 1995. 280 p.
119. Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Iaşi:Polirom, 2003. 1024 p.
120. Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
121. Nistor V. Drept social european. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. 332 p.
122. Odinokaia I. Aspecte controversate privind metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale.
În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.6(210)/2009, p.34-39.
123. Odinokaia I. Considerații doctrinare privind funcțiile protecției sociale. În: Revista Naţională de
Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.8(107)/2009, p.28-32.
124. Odinokaia I. Consideraţii privind principiile ramurale ale dreptului protecţiei (securităţii) sociale.
În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(221)/2010, p. 32-36.
125. Odinokaia I. Consideraţii referitoare la conexiunea noţiunilor de protecţie socială şi securitate
socială. În: Revista Naţională de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2(101)/2009, p.47-54.
126. Odinokaia I. Evoluţia dreptului la securitate socială până şi după consacrarea în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. În: Declaraţia Universală a Drepturilor omului – pilon în
protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în decurs de 60 de ani: materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale din 11.12.2008, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2009, p.125-137.
127. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. În: Legea şi
viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.
128. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. În: Revista Naţională de
Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.
129. Odinokaia I. Unele consideraţiuni privind necesitatea adoptării unui Cod de securitate socială.
În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.4(220)/2010, p. 30-33.
130. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la New York
la 16 decembrie 1966, în vigoare de la 3 ianuarie 1976. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului,
nr.217 din 28 iulie 1990 Veştile, 1990, august, nr.8, în vigoare pentru Republica Moldova din 26
aprilie 1993. Tratate internaţionale. vol.1. Chişinău, 1998, p.18-30.
131. Paşa F., Paşa L. M. Asistenţa socială în România. Iaşi: Polirom, 2004. 208 p.
190
132. Platon M. Infrastructura socială în perioada de tranziţie. Chişinău: Secţia activităţi editoriale,
1995. 194 p.
133. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2002. – 304 p.
134. Popa N., Eremia M.-C., Cristea S. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Ed. a 2-a.
Bucureşti: ALL BECK, 2000. 296 p.
135. Popescu A. Teoria dreptului. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine‖, 1999. 200 p.
136. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 366 p.
137. Prahoveanu E. Economie - fundamente de teorie economică. Ed. II-a. Bucureşti: Eficient, 1996.
334 p.
138. Proca L. Asistenţa socială – instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale (aspect instituţional-
administrativ). Teză de doctor în drept. Chişinău, 2007.
http://www.cnaa.md/files/theses/2007/7584/ludmila_proca_thesis.pdf. 166 p. (vizualizat 10.03.09)
139. Proca L. Asistenţă socială - autoritate publică de specialitate. În: Materiale ale conferinţei
internaţionale ştiinţifico - practicе cu genericul ,,Administraţia publică: aspecte practico-
ştiinţifice, probleme şi perspective‖. Chişinău, USM, 2004, p.280-285.
140. Proca L. Asistenţă socială – o necesitate a societăţii noastre. În: Administrarea publică nr.1-
2/2004, p.237-244.
141. Proca L. Dreptul la asistenţă socială – obiectiv al politicii sociale a statului. În: Materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale cu genericul „Locul şi rolul organelor administraţiei publice
în asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului‖. Chişinău, 2004,
p.336-345.
142. Proiectul strategiei privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (2009- 2012).
http://mpsfc.gov.md/md/proiecte_acte/. 30 p. (vizualizat 13.04.09)
143. Raportul Social Anual 2002, elaborat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii
Moldova. Chişinău, 2003. 108 p.
144. Raportul Social Anual 2003, elaborat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii
Moldova. Chişinău, 2004. 122 p.
145. Raportul Social Anual 2004, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Republicii
Moldova. Chişinău, 2005. 138 p.
146. Raportul Social Anual 2005, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Republicii
Moldova. Chişinău, 2006. 118 p.
147. Raportului social anual 2008 elaborat de Ministerului Protecţiei Sociale, Familei şi Copilului.
Chişinău, 2009.http://mpsfc.gov.md/md/proiecte_acte/.- 147 p. (vizualizat 04.05.09)
191
148. Realizări şi perspective în domeniul protecţiei sociale. În: Buletinul Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale, nr. 2/1994, p. 33.
149. Romandaş N. Dreptul protecţiei sociale. Chişinău:Universitas, 2004. 303p.
150. Romandaş N., Proca L. Reglementări privind serviciile de asistenţă socială destinate persoanelor
defavorizate din Republica Moldova. În: Revista naţională de drept, nr.11/2004, p.14-25.
151. Romandaş N., Proca L. În: Trăsăturile şi principiile conceptului asistenţei sociale ca politică
socială a statului. Revista naţională de drept, nr. 2/ 2005, p. 41-48.
152. Sorocean C. Programul REVIND – etapa II. http://cnas.md/libview.php?l=ro&idc=176&id=406
(vizualizat 14.06.09)
153. Stegăroiu V. Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile europene. Teză
de doctor în economie. Chişinău, 2008.
http://www.cnaa.md/files/theses/2008/12504/valentin_stegaroiul_thesis.pdf. 167 p. (vizualizat 13.03.09)
154. Strategia de unificare a sistemului de pensii. Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului.
Direcţia politici de asigurări sociale. http://mpsfc.gov.md/file/strategii/strat_unif_sist_pensii_md.doc. 20 p.
(vizualizat 14.04.09)
155. Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 240 p.
156. Stroe C. Reflecţii filosofice asupra dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 336 p.
157. Tămaş S. Dicţionar politic. Ediţia II-a. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa‖, 1996. 415 p.
158. Ţiclea A. Dreptul securităţii sociale: curs universitar. Ediția II-a, Bucureşti: Universul juridic,
2008. 476 p.
159. Ţiclea A., Tufan C. Dreptul securităţii sociale: curs universitar. Bucureşti: Global Lex, 2005.
544p.
160. Ţinca O. Drept social comunitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 336 p.
161. Ţop D. Dicţionar de dreptul securităţii sociale. Bucureşti. Editura Rosetti, 2006. 128p.
162. Vallimărescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 423 p.
163. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Editura „Ştefan Procopiu‖, 1995. 125 p.
164. Zamfir C., Vlăsceanu L. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel, 1993. 769 p.
165. Zamfir E., Zamfir C. Politici sociale. România în context european. Bucureşti: Alternative, 1995.
462 p.
B. Referințe bibliografice în limba rusă
166. Агарков М.М. Ценность частного права. Правоведение. № 1/1992, с. 40-42
167. Алексеев С.С. Право: азбука – теория - философия: опыт комплексного исследования.
Москва: Статут, 1999. 712 с.
192
168. Алексеев С.С. Теория права. Москва: БЕК, 1995. 312 c.
169. Андреев В.С. Право социального обеспечения в СССР (правовые вопросы). Москва:
Юридическая литература, 1974. 304 с.
170. Аракчеев В.С. Теоретические и практические вопросы общей части права социального
обеспечения. Томск: Изд-во Томского университета, 2001. 136 с.
171. Бабкин В.А., Смирнова Г.Б. Комментарий к положению о порядке назначения и выплаты
государственных пенсий. Москва: Юридическая литература, 1984. 672с.
172. Байтин М.И. Сущность права (Современное нормативное правопонимание на грани двух
веков). 2-е изд. Москва: Изд-во «Право и государство», 2005. 544 с
173. Батыгин К.С. Право социального обеспечения: Учебное пособие. 2-е изд. Москва:
КНОРУС, 2006. 814 с.
174. Бержель Ж.Л. Общая теория права. Москва: Nota Bene, 2000. 576 c.
175. Большой Энциклопедический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/enc3p
176. Буянова М.О., Кобзева С.И., Кондратьева З.А. Право социального обеспечения: учебное
пособие. Москва: КНОРУС, 2005. 528 c.
177. Быкова О.В. Социальное обеспечение в Молдавии. Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1972.
47с.
178. Витченко А.М. Метод правового регулирования: социалистических общественных
отношений. Саратов: Изд-во Саратовского университета, 1974. 160 c.
179. Волгин Н.А. Социальная политика: учебник. Москва: Изд-во РАГС, 2005. 554 с.
180. Галаганов В.Н. Право социального обеспечения. Учеб. Для студ. сред. проф. учеб.
заведений. Москва: Академия , 2004. 416 с.
181. Галаганов В.П. Российское социальное обеспечение: Проблемы и перспективы развития.
Государство и право, №12/1992, с. 38 - 46.
182. Голенко Е.Н., Ковалѐв В.И. Право социального обеспечения: вопросы и ответы. Москва:
Юриспруденция, 1999. 176 с.
183. Голенко Е.Н., Ковалѐв В.И. Право социального обеспечения: схемы и комментарии. 2е
изд. Москва: Юриспруденция, 2001. 230 с.
184. Гусов К.Н. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва, 1999. 344c
185. Давид Р. Основные правовые системы современности. Москва: Прогресс, 1967. 496 с.
186. Демин А.В. Теория государства и права: курс лекций. Москва: Изд-во «Инфра-М», 2002.
184 c.
187. Диаконов В.В. Учебное пособие по теории государства и права. Москва: ALLpravo, 2004.
147 с.
193
188. Долженкова Г.В. Право социального обеспечения: конспект лекций. Москва: Юрайт,
2007. 187 с.
189. Дорохин С.В. Деление права на публичное и частное. Конституционно-правовой акцент.
Москва: Wolters Kluwer, 2006. 136 с.
190. Ершов В.А., Толмачѐв И.А. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва:
РОСБУХ, 2009. 189 с.
191. Зайкин А.Д. Российское трудовое право: учебник для вузов. Москва: Норма-Инфра, 1998.
410 с.
192. Зайкин М., Иванова Р., Тарасова В. Советское право социального обеспечения. Москва:
Юридическая литература, 1982. 263 с.
193. Захаров М.Л., Тучкова Э.Г. Право социального обеспечения России. 3е изд. Москва:
Wolters Kluwer, 2004. 608 с.
194. Иванкина Т.В. Проблемы правового регулирования распределения общественных фондов
потребления. Москва: Изд-во ЛГУ, 1979. 102 с.
195. Иванова Р.И. Правоотношения по социальному обеспечению в СССР. Moсква:
Издательство МГУ, 1986. 175 с.
196. Иванова Р.И. Предмет и метод советского права социального обеспечения. Moсква:
Издательство МГУ, 1986. 175 с.
197. Иоффе О.С., Шаргородский М.Д. Вопросы теории права. Москва: Госюриздат, 1961. 380с.
198. История развития системы пенсионного обеспечения в Республике Молдова.
http://www.cnas.ru/istoria.html. (vizualizat 12.05.08)
199. Керимов Д.А. Философские проблемы права. Москва: Юридическая литература, 1972.
432с.
200. Козлов А.Е. Социальная политика: конституционно правовые проблемы. Москва: Наука,
1990. 160 с.
201. Комаров С.А. Общая теория государства и права: курс лекций. 2е изд., испр. и доп.
Москва: Манускрипт, 1996. 316 c.
202. Конвенция 102 о минимальных нормах социального обеспечения, дата вступления в силу
27.04.1952. Международная Организация Труда, Конвенции и рекомендации (1919-1956),
Том I, Международное Бюро Труда, Женева, стр.1055-1086.
203. Лазарев В.В. Общая теория права и государства: учебник. 4е изд. Москва: Юристь, 2007.
575 c.
204. Лепихов М.И. Право и социальная защита населения (социальное право). Москва:
«Былина», 2000. 232 с.
194
205. Лившиц Р.З. Теория права: учебник. Москва: БЕК, 1994. 224 с.
206. Лисица В.Н. Об основных направлениях кодификации законодательства в сфере
социального обеспечения. Трудовое право, № 10/2003, c. 16 – 23
207. Лушникова М.В., Лушников А.М. Курс права социального обеспечения. Москва: ЗАО,
Юстицинформ, 2008. 600 с.
208. Маврин С.П. О роли метода правового регулирования в структурировании и развитии
позитивного права. Правоведение, № 1/2003, с.214-216.
209. Марченко М.Н. Теория государства и права: учебник. 2е изд. Москва: Проспект, 2004.
640с.
210. Мачульская Е.Е. Право социального обеспечения. Москва: Книжный Мир, 1998. 240 с.
211. Мачульская Е.Е. Право социального обеспечения. Перспективы развития. Москва:
Городец, 2000. 144 c.
212. Мачульская Е.Е. Реформа социального обеспечения и задачи кодификации
законодательства. Государство и право на рубеже веков (материалы Всероссийской
конференции). Экологическое и природоресурсное право. Трудовое право.
Предпринимательское право. Москва: Изд-во ИГиП РАН, 2001,с. 201-206
213. Мачульская Е.Е. Реформа социального обеспечения и необходимость кодификации
законодательства. Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-
та, № 6/1999, с. 3-18.
214. Мачульская Е.Е. Современные представления о предмете права социального обеспечения.
Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-та, № 6/2003, с. 47-
55.
215. Мачульская Е.Е. Социальный риск как объективная основа социального обеспечения.
Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-та, № 1/1999, с. 23-
30.
216. Мачульская Е.Е., Горбачева Ж.А. Право социального обеспечения. Москва: Книжный
Мир, 2001. 239 с.
217. Мачульская Е.Е., Добромыслов, К.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие +
Практикум. Москва: Книжный Мир, 2006. 342 с.
218. Можаев В. Правовые основы социальной защиты трудящихся. Социальная защита,
№1/1995, c.13-17.
219. Нерсесянц В.С. Теория права и государства. Москва: Норма, 2005. 262 с.
220. Никонов Д., Стремоухов А. Право социального обеспечения: учебник для вузов. Москва:
Норма, 2005. 608 с.
195
221. Одинокая И.И. Перспективы развития социального права и права социального
обеспечения. Материалы международной межвузовской научно-практической
конференции «Проблемы права в современной России», 15-17 апреля 2010 г.
222. Одинокая И.И. Теоретический анализ соотношения социального права и права
социального обеспечения. Закон и жизнь, №5/2010, с.45-49.
223. Погребной И.М. Теория права: учебное пособие. Харьков: Основа, 2003. 367 c.
224. Полупанов М.И. Право социального обеспечения – самостоятельная отрасль права.
Советское государство и право, №9/1971, с.59-61.
225. Полупанов М.И. Теоретические проблемы общей части науки советского права
социального обеспечения: Автореф. дисс. канд. юрид. наук.-МГУ. Москва, 1969. 27 с.
226. Попондопуло В.Ф. Частное и публичное право как отрасли права. Цивилистические
записки: межвузовский сборник научных трудов. Вып. 2. Москва: Статут, 2002, с. 17 – 40.
227. Рогачев Д.И. Метод право социального обеспечения. Автореф. дисс. канд. юрид. наук.
Москва, 2002. 26 с.
228. Рожко А., Попович Ф., Чернецкая Н. Основные принципы и модели функционирования
системы социального страхования.Экономика и социология, nr.1/1998, с. 88-102.
229. Скакун О.Ф. Теорія держави і права: Підручник. Харків: Консум, 2001. 664 c.
230. Словарь бизнес-терминов. http://dic.academic.ru/dic.nsf/business
231. Современная энциклопедия. http://dic.academic.ru/dic.nsf/enc1p
232. Соловьева А.К., Курочкина В.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие для
вузов. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2005. 320 с.
233. Сорокин В.Д. Метод правового регулирования: теоретические проблемы. Москва:
Юридическая литература, 1976. 142 с.
234. Сосна Б.И., Горелко Н. А. Право социального обеспечения Республики Молдова: Учебное
пособие. Законодательство. Кишинэу: Reclama, 2000. 130 с.
235. Субботенко Е.В. Процедурные правоотношения в социальном обеспечении. Томск: Изд-
во Томского университета, 1989. 272 с.
236. Сулейманова Г.В. Право социального обеспечения: учебник для вузов. 2-е изд. Москва:
Издательско-торговая корпорация «Дашков и Ко», 2007. 464с.
237. Тарасова В.А. Охрана прав граждан в пенсионном обеспечении. Москва: Издательство
МГУ, 1978. 118 с.
238. Теория государства и права: курс лекций. Под ред. Н.И. Матузова и А.В. Малько. 2е изд.,
перераб. и доп. Москва: Юристь, 2006. 776 с.
196
239. Теория государства и права: Учебник. Под ред. Васильева А.М. 2е изд. Москва:
Юридическая литература, 1983. 416 c.
240. Теория государства и права: Учебник. Под ред. Кудрицина В.М., Ивановой З.Д. Москва:
Юридическая литература, 1986. 352c.
241. Трудовое и социальное право России: учебное пособие для студентов высших учебных
заведений. Под редакцией Анисимова Л. Москва: ВЛАДОС, 1999. 421c.
242. Трудовое право России: Учебник. Под редакцией Маврина С.П., Хохлова Е.Б. СПб: Изд.
Дом Санкт-Петербургского государственного университета, 2005. 448 с.
243. Удалова А. В. Право социального обеспечения. Учебное пособие. 3е изд. Москва ОМЕГА-
Л, 2008. 192 с.
244. Федоров Г.К. Теория государства и права: Учебник. Кишинев: Концерн Пресса, 1998. 531
с.
245. Фѐдорова М. Социальная защита населения в Российской Федерации. Омск: ОмГУ, 1999.
232 с.
246. Филиппова М. В. Право социального обеспечения. Москва: ЮРИСТЪ, 2006. 446 с.
247. Финансовый словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/fin_enc
248. Френкель Э.Б. Трудовое и социальное право зарубежных стран: основные институты.
Москва: ЮРИСТЪ, 2002. 446 с.
249. Фролов О.П., Труханович Л.В. Подготовка социального кодекса РФ - очередной этап
кодификации Российского законодательства. Кадры предприятия, №4/2004,
http://www.kapr.ru/articles/2004/4/3492.html. (vizualizat 23.04.09)
250. Хабиби Р. Об экономических функциях общественных фондов потребления.
Экономические науки, №5/1975, с.27-34.
251. Харин К.С. Право социального обеспечения: учебное пособие. Часть первая. Санкт-
Петербург: СпбГУАП, 2000. 132с.
252. Чашин А. Н. Предпосылки и необходимость кодификации пенсионного законодательства.
Трудовое право, № 10/2006, с. 24 – 28.
253. Шайхатдинов В.М. Предмет и система советского права социального обеспечения.
Свердловск.: СЮИ, ,1983. 65 с.
254. Шайхатдинов В.Ш. Теория социального обеспечения: Юридический анализ. Саратов:
Изд-во Саратовского университета,1982.143 с.
255. Экономический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/econ_dict
256. Юридический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/lower
197
257. Явич Л.С. Общая теория права. Ленинград: Изд-во Ленинградского Университета, 1976.
288 c.
C. Referințe bibliografice în limba engleză și franceză
258. Borgetto M., Lafore R. Droit de l‘aide et de l‘action sociales. 5e
édition. Paris: Montchrestien,
2004. 253 p.
259. Cambridge Advanced Learnen‘s Dictionary. http://dictionary.cambridge.org
260. Compact Oxford English Dictionary. http://www.askoxford.com
261. Dupeyroux J.J. și alții Droit de la securite sociale. Paris: Dalloz, 2002. 354 p.
262. Greber P.Y. Dictionnaire suisse de politique sociale. http://www.socialinfo.ch/ (vizualizat 14.05.09)
263. Groutel H., Berr C. Droit des assurances. 10e. Paris: Dalloz, 2004. 144 p.
264. Kessler F. Droit de la protection sociale. Paris: Dalloz, 2000. 494 p.
265. Koehl J.J. Droit du travail et droit social. Paris: Edition Marketing, 1994. 222 p.
266. La protection sociale en France. Crucifix I., Buttin C.M., Even M.T. (coord.). La documentation
française. Paris, 1995. 164 p.
267. Merriam-Webster's Online Dictionary. http://www.merriam-webster.com/dictionary
268. Numa M. La protection sociale. 3e édition. Paris: La Découverte, 1996. 128 p.
269. Otting A. Les normes internationale du travail, ossature de la securité sociale. Revue
international du Travail, nr. 2/1993, p.186-187.
270. Pretot X., Dupeyroux J.-J. Droit de la securite sociale. 9e Paris: Dalloz, 2000. 176 p.
271. Roubier P. Théorie générale du droit. Histoire des doctrines juridiques et philosophie des valeurs
socials. Paris: Daloz, 2005. 334p.
272. The American Heritage. Dictionary of the English Language. http://www.bartleby.com
273. Valticos N. Droit international du travail. Paris: Dalloz,1984. 638 p.
274. Viossat L. C. La sécurité sociale. La protection sociale en France. Les notices. Crucifix I.,Buttin
C.M., Even M.T. (coord.). La documentation Française.Paris, 1995, p. 57-64.
275. Viossat L. C. Protection sociale et institutions sociales. La protection sociale en France. Les
notices. Crucifix I.,Buttin C.M., Even M.T. (coord.). La documentation Française. Paris, 1995, p.
51-56.
276. Wantiez C. Introduction au droit social. 5e édition. Bruxelles: De Boeck Université, 1999. 216 p.
D. Webografie
http://www.cdep.ro
http://www.avocatnet.ro
198
http://www.cnas.ru
http://www.cnas.md
http://www.mpsfc.gov.md
http://fr.wikipedia.org
http://diasan.vsat.ro
http://idd.euro.ubbcluj.ro
http://www.law.edu.ru
http://www.statistica.md
http://www.anofm.md
199
ANEXE
Anexa 1.
200
Anexa 2. Clasificare propusă de doctrinarii Ghimpu S., Ţiclea A., Tufan C.
201
Clasificare propusă de doctrinarul Gâlcă C.
Anexa 3.Clasificare propusă de doctrinarii Maciuliskaia E., Dobromîslov C.
202
Anexa 4.Clasificare propusă de doctrinarul Viossat L.-C.
203
Anexa 5.Clasificare propusă de N. Romandaş, I. Odinokaia
204
Anexa 6.
205
Anexa 7.Clasificare propusă de N. Romandaş, I. Odinokaia
206
Anexa 8.
(Surse:”MOLDOVA ÎN CIFRE” breviar statistic 2009 elaborat de BSN;
RAPORTUL ANUAL SOCIAL 2008 al MPSFC)
Figura 1. Distribuţia populaţiei stabile după grupe de vârstă la situaţia din 01.01.2009, persoane
0 50000 100000 150000 200000 250000 300000 350000 400000
0-4
(10-14)
20-24
30-34
40-44
50-54
60-64
70-74
80-84
Vîr
sta
Număr de persoane
207
Figura 2. Evoluţia numărului total al pensionarilor şi al populaţiei ocupate, mii pers.
600
610
620
630
640
650
660
670
680
690
700
2004 2005 2006 2007 2008 2009
1100
1150
1200
1250
1300
1350
1400
1450
1500
Numărul total al pensionarilor (axa din stînga) Populaţia activă (axa din dreapta)
Populaţia ocupată (axa din dreapta)
208
Tabelul 1. Dinamica populaţiei şi a beneficiarilor de pensii şi indemnizaţii la 01.01, mii pers.
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Numărul populaţiei stabile 3618,3 3607,4 3600,4 3589,9 3581,1 3572,7 3567,5
Numărul populaţiei sub 15 ani(medie pe
an) 804,0 768,2 735,6 715,9 699,6 687,1 572,3
*
Numărul populaţiei ce a depaşit 57 ani –
femei, 62 ani – bărbaţi 513,1 510,1 507,1 506,7 526,1 530,1 523,0
*
Numărul total al beneficiarilor cărora li
se calculează plăţi sociale, din care:
1) Pensionari total, inclusiv 634,5 627,6 620,7 618,3 621,4 619,4 621,4
pentru limită de vîrstă 474,5 468,1 460,8 457,3 459,7 458,8 462,1
2) Beneficiari de
indemnizaţii
Achitate din
BASS 329,7 407,7 419,3 399,4 424,7 460,3
Achitate din
BS 73,3 86,7 95,3 87,6 84,9 85,9
209
Tabelul 2. Tarifele contribuţiilor de asigurări sociale de stat, 2003-2010
Categoriile contribuabililor
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
1. Pentru persoanele angajate
prin contract individual de
muncă
(angajatorul/angajatul)
29%+1%
28%+2%
27%+2%
26%+3%
25%+4%
24%+5%
23%+6%
23%+6%
2. Persoanele fizice ce-şi
organizează şi desfăşoară
activitatea pe cont propriu,
lei
653 705 1374 2013 2318 2920
3708
4044
3. Pentru angajatorii din
agricultură
(angajatorul/stat/angajat)
20%+0%+1% 20%+0%+2% 20%+0%+2% 16%+4%+3% 16%+4%+4% 16%+4%+5%
16%+6%+6%
16%+6%+6%
4. Proprietari de terenuri
agricole care lucrează
terenurile în mod
individual şi persoanele
fizice care, prin contract,
au luat în arendă terenuri
agricole, lei
1,7 lei anual
pentru o unitate/
grad de teren
agricol, pentru
fiecare persoană
asigurată
1,7 lei anual
pentru o unitate/
grad de teren
agricol, pentru
fiecare persoană
asigurată
1,7 lei anual
pentru o unitate/
grad de teren
agricol, pentru
fiecare persoană
asigurată
480 576 725
920
996
210
Figura 3. Dinamica ratelor medii de înlocuire pe sexe
34,41 33,64
29,96 30,04 29,89
27,34 27,22
22,8124,84 25,27
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
2004 2005 2006 2007 2008
lei
0
5
10
15
20
25
30
35
40
%
Salariul mediu nominal pe economie Bărbaţi Salariul mediu nominal pe economie Femei
Pensia medie pentru limită de vîrstă Rata medie de înlocuire brută pentru Femei
Rata medie de înlocuire brută pentru Bărbaţi
211
Figura 4. Cuantumurile pensiilor medii pe categorii la 01.01.2009, lei
6054,28
5873,71
4389,01
2864,94
2015,01
1514,51
1786,55
1398,43
631,35
548,08
367,62
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000
membrii de Guvern
din rîndul deputaţilor
procurori, judecători
vechime în muncă
aleşii locali
funcţionarii publici
lucrătorii vamali
participanţii la Cernobîl
pentru limită de vîrstă
de invaliditate
de urmaş
212
Tabelul 3.Numărul total al pensionarilor şi cuantumul mediu al pensiei
Tipul pensiei Numărul pensionarilor Cuantumul mediu al pensiei, lei
2004 2005 2006 2007 2008 2004 2005 2006 2007 2008
1. Pensii, stabilite conform
legii de pensionare - total
(1.1+1.2.+1.3), din care:
612636 611509 615172 613490 616122 321,72 377,44 432,87 535,98 631,35
Inclusiv femei 376079 377406 383556 388518 3934673 316,06 371,47 426,58 524,85 634,35
Inclusiv angajaţi - 86693 81219 113804 127330 - 420,00 490,24 608,74 722,60
1.1 Pentru limită de vîrstă
(1.1.1 +1.1.2 +1.1.3+1.1.4
1.1.5+1.1.6+ 1.1.7), din care:
460822 457285 459717 458795 462093 336,75 397,18 457,51 565,83 666,28
Inclusiv femei
306427 306022 311694 316765 322899 324,58 383,09 441,21 543,27 637,87
Inclusiv angajaţi 49196 59706 71272 82743 95481 400,1 459,2 517,55 665,88 781,31
în cuantum minimal - 15993 15495 25070 30777 0 272,55 299,49 380,55 425,28
1.1.1. în baze generale –
total
401582 389523 393680 395045 400629 341,41 401,24 461,87 572,46 674,12
1.1.2. în condiţii avantajoase
(anticipat – total) (a+b+c), din
care:
54673 62266 60113 57217 54600 302,47 371,83 429 520,10 608,78
.a) Lista nr.1 4159 4106 4068 3952 3880 372,76 440 509,93 629,45 744,71
b) Lista nr.2 2 9534 9067 8502 7991 392 457,56 529,42 639,06 747,20
c) mamele cu 5 şi mai mulţi
copii
50512 48626 46978 44763 42729 296,68 349,27 402,61 487,85 570,55
1.1.3 din rîndul membrilor de
Guvern
80 83 84 84 85 3317,32 3630,14 4794,97 5574,10 6054,28
Inclusiv femei - 7 6 7 7 - 3259,52 4691,33 5539,28 6010,00
Inclusiv angajaţi 20 22 24 28 31 3254,13 3754,68 4855,29 5646,42 6118,80
213
1.1.4 din rîndul deputaţilor 96 102 108 116 117 1988,94 3004,89 4665,62 5423,27 5873,71
Inclusiv femei - 11 12 13 13 - 3133,63 4772,33 5515,38 5984,15
Inclusiv angajaţi 48 42 48 56 59 2133,62 3057,61 4635,54 5327,67 5871,03
1.1.5 din rîndul
funcţionarilor publici 3490 4357 4773 5266 5562 832,32 974,37 1095,56 1292,19 1514,51
Inclusiv femei - 2744 3017 3330 3557 - 915,11 1033,05 1224,86 1443,79
Inclusiv angajaţi 1074 1725 2219 2608 2980 924,78 1071,20 1211,72 1423,93 1667,96
1.1.6 din rîndul primarilor,
preşedinţilor şi vicepreşe-
dinţilor consiliului judeţean*
194 290 317 354 387 1028,79 1.165,13 1387,92 1684,22 2015,01
Inclusiv femei - - 45 59 66 - - 1180,73 1700,03 2072,37
Inclusiv angajaţi 37 73 87 102 121 1079,61 1267,19 1529,78 1872,33 2267,00
1.1.7. Vechime în muncă 707 664 642 713 713 499,86 607,95 702,96 2337,31 2864,94
Inclusiv angajaţi - 146 141 127 126 - 635,61 728,94 235,91 2960,37
1.1.7.1. lucrătorii aviaţiei
civile - total, din care:
- 528 642 592 713 - 700,23 702,96 2744,26 2864,94
a) personal navigant 528 516 499 589 603 596,82 710,82 822,2 2756,68 3314,07
b) însoţitori de bord 13 12 12 3 2 207,76 244,41 282,75 320,66 367,00
1.1.7.2. lucrătorii
transportului feroviar
18 5 3 2 2 250 302,2 322 382,50 448,00
1.1.7.3. аrtişti 143 130 127 118 105 210,04 247,71 286,49 346,34 403,05
1.1.7.4. geologi 1 1 1 1 1 205 243 280 338,00 396,00
1.2. De invaliditate - total
(1.2.1.+1.2.2.+1.2.3.), din
care:
119925 123719 125676 126538 128145 293,45 337,62 380,96 467,42 548,08
Inclusiv femei 62850 64893 65543 65720 66223 287,06 337,62 373,86 456,60 534,44
gradul I 13770 13619 13369 13183 13298 360,48 418,03 477,31 587,47 695,29
gradul II 84064 86753 86922 87089 87948 308,9 356,89 405,95 499,41 585,90
gradul III 22091 23347 25385 26266 26899 192,88 219,07 244,66 301,11 351,65
Inclusiv angajaţi 23 912 26 815 9537 30307 31677 295,01 331,76 369,63 457,63 537,23
1.2.1. boală obişnuită - total,
din care:
116044 119875 121892 122865 124508 294,24 338,32 381,55 468,17 548,92
214
gradul I 13 409 13 257 13000 12836 12968 360,09 417,47 476,63 586,77 694,45
gradul II 82 319 85 005 85200 85390 86208 308,69 356,6 405,58 499,03 585,53
gradul III 20316 21613 23692 24639 25332 192,25 217,89 242,97 299,42 349,85
1.2.2. accidente de muncă -
total,
din care:
3819 3772 3704 3587 3540 269,31 315,33 361,79 440,88 516,48
gradul I 356 356 361 340 322 373,38 437,31 500,7 610,02 723,26
gradul II 1719 1714 1681 1654 1688 317,86 370,56 423,99 515,88 600,03
gradul III 1744 1702 1662 1593 1530 200,2 234,2 268,72 326,91 380,78
1.2.3 boală profesională -
total,
din care:
62 72 80 86 97 298,14 331,37 374,9 510,61 626,86
gradul I 5 6 8 7 8 497,7 509,83 528,5 775,85 936,25
gradul II 26 34 41 45 52 383,86 409,82 443,92 615,40 752,59
gradul III 31 32 31 34 37 194,07 214,56 243,93 317,29 383,24
1.3. De urmaş - total,
din care:
31889 30505 29779 28157 25884 209,13 241,47 270,48 318,95 367,62
Inclusiv femei 6802 6491 6319 6033 5551 200,08 230,79 256,59 300,92 343,06
1 urmaş 23312 22468 22597 21587 5551 182,66 213,34 243,03 289,37 343,06
2 urmaşi 6924 6465 5794 5294 19978 267,9 306,43 342,92 402,28 335,61
3 şi mai mulţi urmaşi 1642 1572 1388 1276 4752 337 376,36 415,06 473,62 460,07
inclusiv angajaţi - 26 28 35 46 - 227,11 255,46 314,22 367,64
2. Pensii stabilite conform
altor legi (2.1.+2.2.+2.3.+
2.4.+2.5)
8056 6768 6230 5943 5278 507,28 683 680,85 915,03 1451,10
2.1. pentru participanţii la
lichidarea avariei de la
Cernobîl - total (2.1.1.+
2.1.2.+2.1.3.), din care:
2228 2217 2203 2187 2168 734,80 866,50 997,33 1197,53 1398,43
Inclusiv femei - 87 85 84 82 - 840,58 966,75 1176,83 1373,35
Inclusiv angajaţi 408 401 398 393 396 734,80 837,46 969,41 1171,67 1364,12
215
2.1.1. pentru limită de vîrstă -
total
12 13 14 17 23 558,58 616,23 686,07 852,17 958,60
2.1.2. de invaliditate - total 2129 2125 2112 2087 2068 742,49 875,64 1009,07 1215,10 1421,79
gradul I 299 297 294 294 290 941,75 1108,79 1278,47 1538,75 1799,88
gradul II 1792 1783 1768 1749 1741 715,9 846,42 976,98 1175,79 1369,35
gradul III 38 45 50 44 37 447,42 501,48 559,7 614,95 925,81
2.1.3. de urmaş - total, din
care:
87 79 77 83 77 570,8 661,78 731,98 826,39 902,63
1 urmaş 71 62 59 64 64 526,9 612,01 681,96 784,96 850,81
2 urmaşi 13 14 16 16 10 702,76 779,78 845,68 942,62 1122,50
3 şi mai mulţi urmaşi 3 3 2 3 3 1.038,33 1.139,66 1297,5 1089,66 1275,00
2.2. Conform Legii
militarilor (2.2.1.+2.2.2.)
1766 1141 922 1436 1374 99,3 94,72 94,04 474,74 668,43
Inclusiv femei - 156 128 129 112 - 85,59 84,52 398,57 513,52
Inclusiv angajaţi 64 29 21 40 44 99,30 102,13 110,19 441,22 662,70
2.2.1. de invaliditate militarilor
în termen-total, din care: 1053 616 497 1044 1040 108,92 103,05 102,46 504,47 728,41
gradul I 111 61 52 117 117 134,37 126,7 124,21 577,77 917,74
gradul II 645 379 294 724 723 112,52 105,94 104,77 551,05 766,72
gradul III 297 176 151 203 200 91,55 88,62 90,47 296,11 479,13
2.2.1.1. inclusiv invalizilor
Războiului al Doilea Mondial
643 337 272 758 736 125,65 122,28 121,01 548,80 829,36
gradul I 78 40 32 91 88 153,58 148,7 148,62 620,30 1018,80
gradul II 345 172 129 510 494 135,39 132,95 132,64 607,57 890,42
gradul III 220 125 111 157 154 100,48 99,14 99,54 316,42 525,22
2.2.2. pensie de urmaş
familiilor militarilor în
termen - total, din care:
713 525 425 392 334 85,11 84,95 84,19 395,56 481,68
1 urmaş 680 499 408 375 321 81,64 81,33 81,1 379,41 465,56
2 urmaşi 31 24 15 15 10 153,32 149,87 151,6 719,46 793,00
3 şi mai mulţi urmaşi 2 2 2 2 3 208,5 208,5 208,5 994,00 1169,33
216
2.2.2.1. din care familiilor
invalizilor Războiului al
Doilea Mondial
44 34 29 27 19 74,86 76,88 73,68 339,74 412,89
1 urmaş 35 26 24 23 15 61,62 61,42 61,58 287,69 327,40
2 urmaşi 8 7 4 3 3 119,75 119,71 120 568,00 659,00
3 şi mai mulţi urmaşi 1 1 1 1 1 179 179 178 852,00 956,00
2.3 Pensii pentru vechime în
muncă
4062 3375 2701 1901 1310 165,34 194,49 224,4 269,33 314,12
2.3.1 lucrătorii medicali 1456 1207 993 701 493 166,91 197,18 227,73 273,76 317,59
2.3.2 pedagogii 2606 2168 1708 1200 817 164,10 192,96 222,50 266,64 312,00
Inclusiv angajaţi - 275 - 233 183 - 120,07 - 191,01 230,28
2.4 din rîndul lucrătorilor
vamali
- 35 33 24 20 - 1318,85 1457,15 1644,04 1786,55
Inclusiv femei
- 9 9 7 7 - 1365,00 1505,77 1652,28 1856,42
Inclusiv angajaţi - 28 26 18 14 - 1391,00 1543,26 1750,50 1914,00
2.5 din rîndul procurorilor şi
judecătorilor - - 371 395 406 - - 3514,03 4015,21 4389,01
Total pensii ( 1+2 ) 620692 618277 621402 619433 621400 325,28 383,17 442,26 548,30 646,42
Inclusiv femei 382461 383557 389333 393905 399747 317,59 374,22 462,15 530,53 623,92
Inclusiv angajaţi 75.229 89.288 103267 116690 131158 377,19 436,5 495,49 635,81 750,45
217
Tabelul 4. Pensii nou-stabilite şi cuantumul mediu al pensiei
Tipul pensiei Numărul pensiilor nou-stabilite Cuantumul mediu al pensiei, lei
2004 2005 2006 2007 2008 2004 2005 2006 2007 2008
1. Pensii stabilite conform
legii de pensionare –total
(1.1+1.2.+1.3), din care:
34406 38747 39272 39120 40838 300,36 320,01 367,72 526,34 595,10
Inclusiv femei 15453
21654 24972 30952 26468 290,68 320,97 369,19 514,63 612,58
Inclusiv angajaţi 12973 16234 17073 16610 18744 300,36 365,94 419,72 583,55 595,10
1.1. pentru limită de vîrstă
(1.1.1+1.1.2+1.1.3+1.1.4+
1.1.5+1.1.6+1.1.7), din care:
22303 24725 27302 27429 28859 331,5 362,17 406,96 545,84
657,73
Inclusiv femei 10223 15724 20033 26076 20953 318,29 350,21 393,82 545,84 612,58
Inclusiv angajaţi 9469 11895 13217 12646 14224 371,67 406,63 455,62 625,72 750,29
în cuantum minimal - 9666 6614 7172 7515 - 272,17 299,5 380,84 445,30
1.1.1. în baze generale - total 18152 21903 25442 25047 27075 335,47 366,98 410,37 549,85 661,96
1.1.2. în condiţii avantajoase
(anticipat - total) (a+b+c), din
care:
975 1428 1166 1029 913 257,85 288,46 332,68 448,40 532,35
a) Lista nr.1 154 183 155 128 139 353,68 426,96 524,61 741,57 868,62
b) mamele cu 5 şi mai mulţi
copii - total
821 1245 1011 901 774 239,93 268,1 303,25 406,75 471,96
1.1.3. din rîndul membrilor de
Guvern
18 7 2 8 3 3.234,5 3430,42 5040,00 5587,50 6048,33
Inclusiv femei - 1 - 2 - - 1599,00 - 5737,50
Inclusiv angajaţi 9 4 2 4 3 3215,20 4298,75 5040,00 5531,25 6048,33
1.1.4 din rîndul deputaţilor 17 11 8 8 7 2.886,90 2.840,54 4431,5 5381,25 5663,28
218
Inclusiv angajaţi 10 - 6 7 6 3275,05 2974,57 4355,66 5367,86 5719,66
1.1.5 din rîndul funcţionarilor
publici
2607 1254 626 791 778 842,97 1067,16 1306,35 1583,64 1975,64
Inclusiv femei - 752 381 516 528 - 988,67 1258,56 1525,04 1907,36
Inclusiv angajaţi 757 760 478 626 649 971,69 1108,68 1376,36 1618,49 1995,70
1.1.6 din rîndul primarilor,
preşedinţilor şi vicepreşedinţilor
consiliului judeţean*
177 89 41 48 43 1032,1 1214,42 2151,78 2305,91 3005,74
Inclusiv femei - 14 5 12 10 - 1162,50 2018,40 2236,83 3064,30
Inclusiv angajaţi 33 33 17 18 23 1117,96 1318,27 2116,41 2444,33 2959,56
1.1.7. Vechime în muncă 357 33 17 498 40 558,99 664,72 863,29 3104,29 2592,87
1.1.7.1. lucrătorii aviaţiei civile,
personal navigant - total, 357 33 17 498 40 558,99 664,72 863,29 3104,29 2592,87
1.1.7.2. lucrătorii transportului
feroviar
- - - - - - - - - -
1.1.7.3. аrtişti - - - - - - - - - -
1.1.7.4. geologi - - - - - - - - - -
1.2. De invaliditate - total
(1.2.1.+1.2.2.+1.2.3.), din
care:
9521 11054 9537 9646 9876 253,72 260,11 292,08 389,02 459,79
Inclusiv femei
4570 5210
4327 4337 4400 242,95 248,62 275,45 356,36 426,99
Inclusiv angajaţi 3498 4316 3848 3860 3828 264,88 261,75 296,34 386,18 454,30
gradul I 863 871 784 794 870 322,78 330,23 379,93 530,85 670,07
gradul II 5972 7058 5750 5913 6014 277,66 286,91 324,16 433,83 506,13
gradul III 2686 3125 3003 2939 2992 178,32 180,04 207,71 260.55 305,50
1.2.1. boală obişnuită - total, din
care:
9394 10928 9446 9549 9738 253,88 260,44 292,27 389,23 460,12
gradul I 857 859 773 786 860 322,23 329,86 379,94 531,23 667,35
gradul II 5910 6994 5706 5865 5938 277,61 287,22 324,35 433,75 506,45
219
gradul III 2627 3075 2967 2898 2940 178,19 180,12 207,73 260,62 305,91
1.2.2. accidente de muncă -
total,
din care:
117 115 86 89 127 245,13 234,89 276,53 357,39 435,14
gradul I 6 12 11 8 10 401,24 356,83 379,18 492,87 903,80
gradul II 59 61 42 44 72 281,39 247,01 302,21 418,15 462,05
gradul III 52 42 33 37 45 185,98 182,47 209,63 255,81 287,93
1.2.3 boală profesională - total, din
care:
10 11 5 8 11 - 200,9 194,4 490,75 455,18
gradul I - - - - - - - - - -
gradul II 3 3 2 4 4 294,1 364,33 242 728,25 820,75
gradul III 7 8 3 4 7 167,85 139,62 162,66 253,00 246,14
1.3. De urmaş - total,
din care:
2582 2968 2433 2045 2103 205,72 207,79 231,49 297,41 359,17
Inclusiv femei 660 720 612 539 574 193,54 205,86 225,44 277,60 336,73
Inclusiv angajaţi 6 4 3 7 10 171,13 130,00 232,00 356,57 370,10
1 urmaş 1588 1911 1618 1343 1434 174,57 179,9 204,92 272,87 327,41
2 urmaşi 737 797 621 530 514 248,1 147,13 277,27 334,68 407,47
3 şi mai mulţi urmaşi 257 260 194 172 155 276,69 292,23 306,5 374,13 492,82
2. Pensii stabilite conform
altor legi (2.1.+2.2.)
88 55 41 655 99 868,49 1082,34 544,361 550,72 868,84
2.1. pentru participanţii la
lichidarea avariei de la
Cernobîl - total
(2.1.1.+2.1.2.+2.1.3.), din
care:
77 49 36 36 26 570,02 620,95 609,55 619,0 868,84
Inclusiv femei - 3 - 1 - - 467,00 - 586,00 -
Inclusiv angajaţi - 8 6 8 - - 628,62 718,83 870,25 -
2.1.1. pentru limită de vîrstă - total 3 2 1 5 5 516,33 443 336 871,80 877,00
2.1.2. de invaliditate - total 68 42 29 22 14 575,1 635,21 640,1 626,09 1047,00
gradul I 2 3 2 2 - 1.179,00 1.176,00 1735,5 1636,00 -
gradul II 55 28 17 11 10 592,72 670 660,88 654,54 518,00
gradul III 11 11 10 9 4 377,18 397,63 385,6 775,12 2369,00
220
2.1.3. de urmaş - total din
care:
6 5 6 9 7 539,16 572,4 507,33 461,11 506,57
1 urmaş 4 3 4 5 6 471,75 476 457,75 442,00 472,83
2 urmaşi 2 2 2 3 1 674 716,5 606 404,00 709,00
3 şi mai mulţi urmaşi - - - 1 - - - - 727,00 -
2.2. Conform Legii militarilor
(2.2.1.+2.2.2.)
11 6 5 619 73 96,63 63,5 75 546,76 670,53
Inclusiv femei - - - 27 2 - - - 438,14 649,50
2.2.1. de invaliditate militarilor
în termen - total, din care: 8 5 4 562 64 93,12 63,2 73,75 560,6+0 687,68
gradul I 6 - - 66 11 111 - - 613,63 903,72
gradul II 2 2 2 438 44 40 88,5 88,5 585,61 673,97
gradul III - 3 2 58 9 - 46,33 59 311,37 490,55
2.2.1.1. inclusiv invalizii
Războiului al Doilea Mondial
- 2 1 490 39 - 78,5 97 577,51 775,97
gradul I - - - 60 8 - - - 620,61 992,25
gradul II - 1 1 381 25 - 98 97 604,25 781,52
gradul III - 1 - 49 6 - 60 - 316,79 464,50
2.2.2. pensie de urmaş familiilor
militarilor în termen - total, din
care
- 1 1 57 9 - 65 79 57 548,44
1 urmaş - 1 1 53 7 - 65 79 384,09 431,71
2 urmaşi - - - 4 1 - - - 757,25 637,00
3 şi mai mulţi urmaşi - - - - 1 - - - - 1275,00
2.2.2.1. din care familiilor
invalizilor Războiului al
Doilea Mondial
- - - - - - - - - -
1 urmaş - - - - - - - - - -
2 urmaşi - - - - - - - - - -
3 şi mai mulţi urmaşi - - - - - - - - - -
2.3. din rîndul judecătorilor - - - 26 36 - - - 4331,04 4052,72-
Total pensii ( 1+2 ) 34494 38802 39313 39775 40937 348,75 347,82 385,77 554,38 628,47
221
Tabelul 5.Dinamica cheltuielilor pentru protecţia familiilor cu copii pe perioada 2004-2008, persoane asigurate
Tipul
indemnizaţiei
2004 2005 2006 2007 2008
Nu
mă
ru
l
ind
em
niza
ţii
(ben
eficia
ri)
Su
ma
stab
ilită
lun
ar, m
ii lei
Cu
an
tum
ul
med
iu , lei
Nu
mă
ru
l
ind
em
niza
ţii
(ben
eficia
ri)
Su
ma
stab
ilită
lun
ar, m
ii lei
Cu
an
tum
ul
med
iu , lei
Nu
mă
ru
l
ind
em
niza
ţii
(ben
eficia
ri)
Su
ma
stab
ilită
lun
ar, m
ii lei
Cu
an
tum
ul
med
iu , lei
Nu
mă
ru
l
ind
em
niza
ţii
(ben
eficia
ri)
Su
ma
stab
ilită
lun
ar, m
ii lei
Cu
an
tum
ul
med
iu , lei
Nu
mă
ru
l
ind
em
niza
ţii
(ben
eficia
ri)
Su
ma
stab
ilită
lun
ar, m
ii lei
Cu
an
tum
ul
med
iu , lei
Indemnizaţia
unică la naşterea
primului copil,
3720
1562
,4
420
-00
4708
2270
,6
500
-00
5364
3920
,3
800
-00
5769
5514
,0
1000
-00
5458
6288
,0
1200
-00
Indemnizaţia
unică la naşterea
fiecărui copil
următor,
3231
912
,2
280
-00
3649
1630
,7
500
-00
3444
2532
,0
800
-00
3762
3605
,4
1000
-00
4932
6931
,1
1500
-00
Indemnizaţie
lunară pentru
creşterea
copilului pînă la
vîrsta de 3 ani,
1534
7
1565
,5
100
-00
2009
7
3046
,4
149
-87
2330
9
4292
,2
184
-14
2485
2
5756
,2
230
-75
2723
5
8796
,0
322
-60
Dintre
care:
Mamel
or
1454
7
1485
,5
100
-00
1903
1
2873
,6
149
-19
2204
1
4052
,2
182
-19
2342
9
5414
,3
230
-22
2561
3
8255
,7
321
-94
Taţilor
304
30,4
100
-00
397
69,5
175
-04
462
94,6
215
-09
520
141
,0
269
-55
601
220
,2
366
-38
Altor
persoa
ne
496
49,6
100
-00
669
103
,3
154
-47
806
145
,4
181
-93
903
200
,9
221
-99
1021
320
,1
313
-48
222
Figura 5. Dinamica cheltuielilor pentru protecţia familiilor cu copii pe perioada 2004-2008, persoane asigurate
Beneficiari, persoane
2008423184
42481 44159 45269 46181 47174 48312
0
10000
20000
30000
40000
50000
60000
1 2 3 4 5 6 7 8
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Beneficiari, persoane
223
Figura 6. Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare de stat, 2001-2008
17727
25446 25000 24685
19979
17690
1577514070
0
5000
10000
15000
20000
25000
30000
1 2 3 4 5 6 7 8
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare de stat
Dinamica beneficiarilor de alocaţii
lunare de stat
224
Figura 7. Dinamica cheltuielilor pentru plata alocaţiilor lunare de stat, 2001-2008
21321
81951
5990055582
49832
43357
51962 52099
0
10000
20000
30000
40000
50000
60000
70000
80000
90000
1 2 3 4 5 6 7 8
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Dinamica cheltuielilor pentru alocaţii lunare de stat, mii lei
Dinamica cheltuielilor pentru alocaţii
lunare de stat, mii lei
225
Figura 8. Dinamica numărului beneficiarilor de alocaţii lunare nominale de stat
2741029108
2769426520
24028
0
5000
10000
15000
20000
25000
30000
1 2 3 4 5
2004 2005 2006 2007 2008
Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare nominale de stat
Dinamica beneficiarilor de alocaţii
lunare nominale de stat
226
Figura 9. Serviciul îngrijire socială la domiciliu, 2002-2008
Serviciu de îngrijire socială la domiciliu
2006 2006 2105 2329 2383 2430 2465
19951 19951
25510253232450824446
21390
0
5000
10000
15000
20000
25000
30000
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
(01.10.2008)
Lucrători sociali angajaţi în serviciul de îngrijire socială la domiciliu, persoane Beneficiari, persoane
227
Figura 10. Dinamica numărului de cantine de ajutor social, 2002-2008
Dinamica numărului de cantine de ajutor social şi a
beneficiarilor pentru anii 2002 - 2008
99 131
9790
4454
73
5425
5884
40684164
2795
3538
4416
0
20
40
60
80
100
120
140
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
0
1000
2000
3000
4000
5000
6000
7000
nr. cantinelor nr. beneficiarilor
228
Figura 11. Tipurile centrelor ce prestează servicii sociale pentru persoanele în etate şi cu disabilităţi
Tipurile de centre sociale
78
29
3
32
32
centre de zicentre de plasamentcentre mixtecentre de reabilitare socio-medicalăaziluri
229
Tabelul 6. Numărul ajutoarelor materiale şi sumele acordate solicitanţilor, 2008
Nr. Nr.
d/o
Categoriile de beneficiari ai ajutoarelor materiale
Nr. de
ajutoare
Nr. de
benefici.
titulari
Suma
(mii lei)
Mărimea
medie,
lei
1. Pensionari – total, inclusiv: 216096 212113 81983,5 379,38
a) persoanele care beneficiază de pensii şi alocaţii sociale pentru invaliditate 108676 106250 38879,9 357,76
b) pensionari singuratici, beneficiari de compensaţii la achitarea serviciilor
comunale
17125 15820 7173,5 418,89
c) persoanele în etate cu vîrstele trecute de 75 ani şi neincluse în p. b); total,
inclusiv cu vîrstele împlinite şi trecute de 100 ani, începînd cu 1.08.2007
55723 55591 19541,4 350,69
59 59 295,0 5000,0
d) alţi pensionari neincluşi în p. a); b) şi c) 34572 34452 16388,7 474,05
2. Persoane inapte de muncă - total, inclusiv: 7264 7261 4654,9 640,82
a) neîncadrate în cîmpul muncii din motiv de boală îndelungată pînă la
survenirea invalidităţii
3275 3272 2297,7 701,59
b) aflate în stare de sărăcie extremă şi care nu au surse de existenţă, inclusiv cu
comportament asocial (boschetari, etc.)
3989 3989 2357,2 590,93
3. Familii cu copii - total, inclusiv: 67472 65046 24516,08 363,35
230
a) cu 4 şi mai mulţi copii, benefic. de compens. la achitarea servic. comunale; 17140 16772 6464,85 377,18
b) cu copii invalizi; 16152 14520 5449,48 337,39
c) cu un singur părinte (monoparentale); 13964 13892 5295,55 379,23
d) cu tutelă asupra copiilor orfani neinstituţionalizaţi cu vîrstele pînă la 18 ani 2611 2306 925,0 354,27
e) alte familii cu venituri mici, neincluse în p. a); b); c) şi d) 17605 17556 6381,2 362,47
4. Alte persoane (neincluse în compart. 1; 2 şi 3) care au nimerit în situaţii
excepţionale pe care nu le pot depăşi de sine stătător (îmbolnăvire gravă,
calamităţi naturale, dezastre, avarii, conflicte armate, catastrofe ecologice,
incendii, epidemii, accidente, înmormîntarea rudelor, etc.) - total, inclusiv:
26045 26027 14976,10 575,01
a) persoane în căutarea unui loc de muncă (şomerii); 2362 2361 1663,5 704,28
b) persoane cu merite faţă de stat (participanţii la conflicte armate şi lichidarea
consecinţelor catastrofelor ecologice, persoane cu contribuţii valoroase în
muncă, etc.);
12886 12886 6046,1 469,2
c) persoane eliberate din locurile de detenţie, adolescenţii (16-18 ani), familii
tinere, studenţi şi alte persoane cu venituri mici care necesită susţinerea socială a
statului
10797 10780 7266,5 673,01
TOTAL : 316877 310447 126130,58 398,04
231
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata, Odinokaia Ina, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de
doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări. Conștientizez că, în caz contrar urmând să
suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
ODINOKAIA INA
25 februarie 2010
232
CURRICULUM VITAE
DATE PERSONALE:
Nume:Odinokaia
Prenume:Ina
Sex:feminin
Data naşterii:21.07.1980
Naţionalitatea:moldoveancă
Situaţia familiară:căsătorită, un copil
Domiciliu:or. Soroca, str. Ațeli 14
Telefon:+373 79288108
E-mail:inegura@gmail.com
STUDII
2004 – 2009Universitatea de Stat din Republica Moldova. Studii de doctorat la tema:
‖Locul și rolul dreptului protecției sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova‖.
2003– 2004Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți. Studii de masterat la tema:
„Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.‖
1999– 2003Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți. Studii de licență la tema:
„Reglementarea juridică a relațiilor fiscale în cadrul Uniunii Europene.‖
1994 – 1999Studii în cadrul Colegiului pedagogic „Mihai Eminescu‖ din or. Soroca.
Specialitatea: Pedagogia învățământului primar.
1986 – 1994Școala medie nr.4 din or. Soroca.
EXPERIENŢĂ DE MUNCĂ:
2008 – prezentlector universitar la Catedra de Drept Public a Universității de Stat „Alecu
Russo‖ din Bălți.
2005-2008asistent universitar la Catedra de Drept Public a Universității de Stat
„Alecu Russo‖ din Bălți.
2003-2004asistent universitar la Catedra de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din
Bălți.
Titular al disciplinelor: „Dreptul protecției sociale‖; „Protecția juridică a drepturilor omului‖;
„Elemente de drept public‖ (cu predare în limba română și limba rusă)
233
EXPERIENȚĂ ȘTIINȚIFICĂ:
19.10.2004 Participant la Conferinţa științifică cu genericul „Considerații privind realitatea
socio-juridică din Republica Moldova‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat
„Alecu Russo‖ din Bălți.
21.10.2005 Participant la Conferinţa științifică internațională cu genericul „Procesul de
codificare în ţările Europei de Sud-Est‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat
„Alecu Russo‖ din Bălți.
10.12.2007Participant la Conferinţa științifică internațională dedicată Zilei internaționale a
drepturilor omului, cu genericul „Probleme actuale în domeniul drepturilor omului‖, organizată
de Facultatea de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți.
11.12.2008Participant la Conferinţa științifică internațională dedicată aniversării a 60 de ani de la
adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu genericul „ Declarația Universală a
Drepturilor Omului - pilon în protecția juridică a drepturilor și libertăților omului în decurs de 60
de ani‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți.
PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE:
1. Negură (Odinokaia) I. Ocupaţiunea – mod originar de dobândire a proprietăţii. Considerații
privind realitatea socio-juridică din Republica Moldova: materialele conferinței științifice. Bălți:
Tipografia Universității de Stat Stat „Alecu Russo‖ din Bălți, 2005, p.36-42.
2. Odinokaia I. Impactul globalizării asupra drepturilor omului. Probleme actuale în domeniul
drepturilor omului: materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10 decembrie 2007, Bălţi.
Chişinău: Pontos, 2008, p.21-27.
3. Odinokaia I. Reformarea Organizației Națiunilor Unite - imperativ al secolului XXI. Probleme
actuale în domeniul drepturilor omului: materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10
decembrie 2007, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2008, p.93-102.
4. Odinokaia I., Culic E. Совет по правам человека - главный механизм защиты прав
человека в системе ООН. Probleme actuale în domeniul drepturilor omului: materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10 decembrie 2007, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2008, p.164-
172.
5. Odinokaia I. Evoluţia dreptului la securitate socială până şi după consacrarea în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Declaraţia Universală a Drepturilor omului – pilon în protecţia
234
juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în decurs de 60 de ani: materialele conferinţei
ştiinţifice internaţionale din 11 decembrie 2008, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2009, p.125-137.
6. Odinokaia I. Consideraţii referitoare la conexiunea noţiunilor de protecţie socială şi
securitate socială. Revista Naţională de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2(101)/2009,
p.47-54.
7. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. Legea şi
viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.
8. Odinokaia I. Aspecte controversate privind metoda de reglementare a dreptului protecţiei
sociale. Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.6(210)/2009, p.34-39.
9. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. Revista Naţională
de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.
10. Odinokaia I. Considerații doctrinare privind funcțiile protecției sociale. Revista Naţională de
Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.8(107)/2009, p.28-32.