UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DE DREPTUL MUNCII

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 349.3 (043.3)

ODINOKAIA INA

LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN

SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA

SPECIALITATEA:12.00.03 DREPT PRIVAT (DREPTUL PROTECŢIEI

SOCIALE)

Teză de doctor în drept

Coordonator ştiinţific: _________________ Nicolae Romandaş,

doctor în drept,

conferențiar universitar

Autorul: __________________

CHIŞINĂU, 2010

2

©Odinokaia Ina, 2010

3

CUPRINS

ADNOTĂRI ................................................................................................................................... 5

LISTA ABREVIERILOR ............................................................................................................. 8

INTRODUCERE ........................................................................................................................... 9

1. PROBLEMATICA AUTONOMIEI ȘI SITUĂRII DREPTULUI PROTECȚIEI

SOCIALE ÎN SISTEMUL DREPTULUI: ANALIZE ȘI OPINII .......................................... 14

1.1. Investigarea cercetărilor științifice privind evoluția, conceptul, conținutul și funcțiile

protecției sociale................................................................................................................... 14

1.2. Sinteza materialelor științifice referitoare la poziționarea și valoarea dreptului

protecției sociale în sistemul de drept .................................................................................. 25

1.3. Concluzii la capitolul 1 ................................................................................................. 34

2. PROTECŢIA SOCIALĂ: EVOLUŢIE, CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII ............. 38

2.1. Geneza şi evoluţia sistemelor de protecţie socială ........................................................ 38

2.1.1. Constituirea sistemelor de protecţie sociale pe plan mondial ........................... 38

2.1.2. Formarea sistemului de protecţie socială în Moldova ...................................... 55

2.2.Conceptul şi funcţiile protecţiei sociale ......................................................................... 64

2.2.1. Conexiunea noţiunilor de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖ ............... 64

2.2.2. Funcţiile protecţiei sociale ................................................................................ 74

2.3. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială ......................................... 80

2.4. Elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială .......................................... 84

2.5. Concluzii la capitolul 2 ................................................................................................. 95

3. CRITERIILE DE STRUCTURARE A DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN

SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA ........................................................ 98

3.1. Sistemul dreptului: concept, conţinut, esenţă. ............................................................... 98

3.1.1. Conceptul sistemului dreptului ......................................................................... 98

3.1.2. Diviziunile generale ale dreptului ................................................................... 104

3.1.3. Componentele sistemului dreptului ................................................................ 112

3.2. Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale .............................................. 120

3.3. Metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale ............................................... 133

4

3.4. Principiile dreptului protecţiei sociale ........................................................................ 140

3.5. Concluzii la capitolul 3 ............................................................................................... 150

4. LOCUL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A DREPTULUI PROTECŢIEI

SOCIALE ................................................................................................................................... 153

4.1. Locul dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc ........................ 153

4.1.1. Corelaţia dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept ......................... 153

4.1.2. Poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public –

drept privat ................................................................................................................ 158

4.2. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod de securitate socială .................................... 162

4.3. Dreptul protecţiei sociale - indicator al politicii sociale a statului .............................. 166

4.4. Concluzii la capitolul 4 ............................................................................................... 175

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ................................................................. 177

BIBLIOGRAFIA ....................................................................................................................... 182

ANEXE ....................................................................................................................................... 199

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ................................................... 231

CURRICULUM VITAE ........................................................................................................... 232

5

ADNOTARE

Odinokaia Ina, „Locul şi rolul dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii

Moldova” teză de doctor în drept, Chişinău, 2010.

Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii, bibliografia din 276 titluri, 7 anexe,

numărul de publicaţii la tema tezei constituind 10 lucrări ştiinţifice.

Cuvintele cheie: protecţie socială, securitate socială, asistenţă socială, asigurare socială, risc

social, dreptul protecţiei sociale, dreptul securităţii sociale, obiectul de reglementare a dreptului

securităţii sociale, metoda de reglementare a dreptului securităţii sociale, principiile dreptului

securităţii sociale.

Domeniul de studiu al prezentei lucrări trebuie privit sub aspect bidimensional: în primul

rând, caracterizarea criteriilor de structurare a dreptului protecţiei (securităţii) sociale pentru a

evidenţia locul acestuia în cadrul sistemului dreptului; în al doilea rând, reliefarea importanţei

practice a dreptului protecţiei (securităţii) sociale. Acest deziderat a fost realizat printr-un şir de

obiective: situarea „dreptului protecţiei (securităţii) sociale‖ în cadrul sistemului dreptului şi

corelaţia acestuia cu alte ramuri de drept; profilarea particularităţilor obiectului şi metodei de

reglementare a dreptului protecţiei (securităţii) sociale; definirea şi elucidarea principiilor dreptului

protecţiei (securităţii) sociale; argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate

socială.

Noutatea şi originalitatea lucrării rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de

specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare teoretică a

conceptelor de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖ şi argumentată necesitatea redenumirii

ramurii dreptului protecţiei sociale în dreptul securităţii sociale. Au fost propuse definiţii proprii

conceptelor de „risc social,‖ „protecţie socială‖, „securitate socială‖, „dreptul securităţii sociale‖ etc.;

au fost realizate clasificări personale ale riscurilor sociale; a fost demonstrată oportunitatea

sistematizării legislaţiei în domeniu, prin adoptarea unui Cod de securitate socială.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia epistemologică a

lucrării rezidă în cercetarea ştiinţifică a criteriilor de structurare a dreptului securităţii sociale în

cadrul sistemului dreptului, iar cea praxiologică în abordarea aspectelor practice ale funcţiilor şi

principiilor dreptului securităţii sociale în scopul reliefării implicaţiilor acestora în procesele

legiferării şi aplicării dreptului.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Concluziile şi propunerile de lege ferenda pot fi de un

real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării legislaţiei în vigoare a

Republicii Moldova. Teza constituie o contribuţie modestă, dar considerăm temeinică la îmbogăţirea

literaturii naţionale în domeniul dreptului protecției sociale și poate fi utilizată în procesul didactic la

facultăţile de drept ale instituţiilor superioare de învăţământ, căutându-şi potenţialii cititori în

rândurile teoreticienilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, practicienilor.

6

АННОТАЦИЯ

Одинокая Инна, Место и роль права социального обеспечения в системе права

Республики Молдова, диссертация на соискание ученой степени доктора права,

Кишинэу, 2010.

Структура работы: введение, четыре главы, выводы, библиография из 276 источников,

7 приложений, 10 публикаций по теме.

Ключевые слова: социальная защита, социальная обеспечение, социальная помощь,

социальное страхование, социальный риск, право социальной защиты, право социального

обеспечения, предмет права социального обеспечения, метод права социального обеспечения,

принципы права социального обеспечения.

Область исследования включает в себя анализ критериев разграничения отраслей

права с целью установления места права социального обеспечения в системе права и

выявления его роли в практике. Для этого были сформулированы следующие цели:

установление места права социального обеспечения в системе права; характеристика

предмета, метода и принципов права социального обеспечения; и.т.д.

Новшество и оригинальность работы состоит в том, что впервые в доктрине права

социального обеспечения Республики Молдова был реализован теоретический анализ и

сформулированы определения терминов «социальная защита», «социальное обеспечение»,

«право социального обеспечения», «социальных рисков»; были предложены классификации

социальных рисков; была аргументирована необходимость разработки и принятия

Социального кодекса.

Теоретическое и применительное значение темы состоит в том, что в работе были

выявлены особенности критериев индивидуализации права социального обеспечения как

самостоятельной отрасли системы права, а также были проанализированы принципы и

функции права социального обеспечения и их практическое значение в законотворчестве и

применении права. Выводы и предложения могут служить теоретической основой для

поправок пробелов в законодательстве и разработки законопроектов в сфере права

социального обеспечения.

Имплементация научных результатов. Данная работа является скромным научным

вкладом для развития национальной доктрины права социального обеспечения, которая может

заинтересовать не только теоретиков, но и практиков. Научные результаты могут быть

использованы в учебном процессе на факультетах права высших учебных заведениях.

Диссертационная работа представляет интерес для ученых юристов, мастерандов,

докторандов, для политического класса общества и парламентариев.

7

ANNOTATION

Odinokaia Ina, “The Place and Role of the Right of Social Protection in the System of Law of the

Republic of Moldova”, Doctoral thesis in law, Chisinau, 2010

The structure of the thesis: It consists of an introduction, 4 chapters, conclusions,

bibliography numbering 276 titles, 7 appendices. Nine scientific articles have been published on the

thesis subject.

Key words: social protection, social security, social assistance, social insurance, social risk,

the right of social protection, the right of social security, the subject of regulating the right of social

security, the technique of regulating the right of social security, the principles of the right of social

security.

The field of investigation of the present work should be regarded as bidimensional: firstly, the

characterization of the structural criteria of the right of social protection (security) in order to

underline its place in the system of law; secondly, the emphasis on the practical importance of the

right of social protection (security). This desideratum was achieved with the help of some objectives:

the positioning of ―the right of social protection (security)‖ in the system of law and its correlation

with other branches of law; making evident the specific features of the subject and technique of

regulating the right of social security; the defining and explanation of the principles of the right of

social security; the reasoning of the relevance to elaborate and adopt a code of social security.

The novelty and originality of the work lies in the fact that for the first time in the scientific

literature of the Republic of Moldova it was made an attempt to realize a theoretical investigation of

the concepts of ―social protection‖ and ―social security‖ and to prove the necessity of renaming the

branch of the right of social protection in the right of the social security. There were also suggested

definitions of the concepts of ―social risk‖, ―social protection‖, ―social security‖, ―the right of the

social security‖, etc.; there were made some classifications of the social risks; it was demonstrated

the relevance to systematize the legislation in the field by adopting a Code of social security.

The theoretical significance and applied value of the work. The epistemological

significance of the work consists in the scientific investigation of the structural criteria of the right of

social security in the system of law but that of the theoretic-practical one resides in utilizing the

approach of practical aspects of the functions and principles of the right of social security to

emphasize their implication in the process of proclamation and application of the law.

Implementing of scientific research. The conclusions and suggestions of lege ferenda may be

of great importance when elaborating acts, modifying and amending the legislation in force of the

Republic of Moldova. The thesis contributes to the enrichment of the national literature on the

subject and it is intended for theorists, students, master students, trainers for a doctor‘s degree,

practitioners.

8

LISTA ABREVIERILOR

ANOFM – Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă

art. – articol

BASS – Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat

BSN – Biroul Naţional de Statistică

cap. – capitol

CEMV – Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii

CNAS - Casa Naţională de Asigurări Sociale

etc. – etcetera

nr. – număr

OIM - Organizaţia Internaţională a Muncii

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

p. – pagina

pct. – punct

PIB - Produsul Intern Brut

REVIND - Registrul de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale

ș.a. - și alții

UE – Uniunea Europeană

с. – страница (pagina)

9

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Tendinţa europeană de socializare a

statului, transpunerea acquis-lui comunitar în legislaţia naţională, inclusiv cea socială, reprezintă

obiectivele prioritare ale politicii sociale moldoveneşti prevăzute în Strategia naţională de

dezvoltare pentru anii 2008-2011.

În acest sens, normelor dreptului protecţiei sociale le revine o misiune deosebită, de a fi

indicatori ai politicii sociale a statului moldovenesc, în dificila perioadă a reformelor socio-

economice, care au demarat după proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Studiul pe care îl prezentăm constituie o analiză teoretică a dreptului protecţiei sociale în

calitate de ramură independentă a sistemului de drept al Republicii Moldova, necesitatea căruia

este condiţionată de existenţa anumitor imprecizii terminologice, de unele discuţii doctrinare

privind autonomia şi poziţionarea ramurii în cadrul sistemului dreptului, precum şi de

oportunitatea codificării.

Deşi problema autonomizării dreptului protecţiei sociale pentru prima dată a fost formulată

la Simpozionul de la Praga din 1966, de către juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I.Tomeş,

V. Vergainer, există şi astăzi doctrinari care vorbesc cu scepticism despre autonomia acestei

ramuri de drept. Unii susţin că ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul

securităţii sociale, iar în Republica Moldova – de dreptul protecţiei sociale, constituie o instituţie

a dreptului muncii, alţii opinează că ar fi o instituție a dreptului social.

Până în anii 60 ai sec. al XX-lea, se considera ca raporturile cu privire la securitatea

materială a cetăţenilor bătrâni sau incapabili de muncă sunt reglementate de normele dreptului

muncii, colhoznic, administrativ. Asemeni dreptului muncii, care s-a desprins de disciplina

mamă - dreptul civil, dreptul protecţiei sociale s-a desprins, la rândul sau, de dreptul muncii,

autonomizându-se într-o nouă ramură de drept, deşi şi astăzi există raporturile juridice de

protecţie sociale conexe celor de muncă. Indiferent de aceasta, evoluţia dispoziţiilor legale din

domeniul protecţiei sociale i-a acordat specificităţi proprii, care îi conferă individualitatea

necesară constituirii într-o ramură de drept distinctă, de sine stătătoare.

Un alt subiect controversat prezentat în literatura de specialitate este cel cu privire la

apartenenţa dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau „privat.‖ Prima categorie de

doctrinari (X. Pretot, J.-J. Dupeyroux, B. Puşcă, I. Apostu, S. Ghimpu, A. Ţiclea , C. Tufan ș.a.)

susţin că această ramură de drept aparţine dreptului public, argumentându-şi poziţia prin faptul

că dreptul protecţiei sociale este dominat de interesul general, iar în raporturile juridice

10

reglementate prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice şi nu cea a persoanelor

particulare. A doua categorie de teoreticieni (M Gheorghe., L. Dogaru, M. Luşnikov, A.

Luşnikova ș.a.) califică dreptul protecţiei sociale - drept o ramură de drept mixtă, indicând că

atât prin norme de drept privat, cât şi prin norme de drept public sunt reglementate raporturile de

protecţie socială.

Există teoreticieni ai dreptului care consideră că dihotomia clasică a dreptului „public‖ şi

„privat‖, trebuie completată cu „dreptul social.‖ Anume în categoria dreptului social, alături de

dreptul muncii, poziţionează dreptului protecţiei sociale savanţii M. Filipova, M. Lepihov, N.

Valticos, G. Lyon-Caen, C. Wantiez, O. Ţinca, V. Nistor ș.a., menţionând că frontiera dintre ele

este atât de greu de stabilit, încât este preferabil mai degrabă de a opta pentru fuziunea acestora,

decât pentru sciziunea lor.

Din perspectiva celor enunţate, actualitatea temei pare a fi evidentă şi, prin urmare, o

tratare detaliată a unui asemenea subiect sub forma unei teze de doctorat este binevenită şi

oportună. Vom încerca prin prisma teoriei generale a dreptului să vorbim despre trăsăturile

definitorii ale obiectului şi metodei de reglementare; să caracterizăm principiile dreptului

protecţiei sociale pentru a argumenta poziţia ramurii în cadrul sistemului dreptului şi corelaţia sa

cu alte elemente ale sistemului. De asemenea tindem să demonstrăm necesitatea codificării

ramurii de drept.

Citându-l pe Ralph Waldo Emerson conform căruia „Ştiinţa reprezintă suma gândurilor şi

experienţelor a nenumărate minţi‖, menţionăm că lucrarea nu are menirea să emită ipoteze noi,

revoluţionare, ci să prezinte o sinteză de opinii purtate în doctrina de orientare franceză, română,

moldovenească, rusă, în scopul îmbogăţirii doctrinei naţionale în materia dreptului protecţiei

sociale.

Scopul şi obiectivele tezei. Argumentele invocate în favoarea actualităţii şi importanţei

obiectului cercetărilor ne determină să formulăm finalităţile studiului.

Atingerea scopului major al cercetărilor - ordonarea şi cizelarea, din dublă perspectivă

teoretico-practică, a domeniul incert şi controversat al dreptului protecţiei sociale, intenționăm

să-l realizăm prin intermediul următoarelor obiective:

- desfăşurarea unei retrospective istorice privind evoluţia sistemelor contemporane de

protecţie socială (pe plan internaţional şi în Moldova), în scopul evidenţierii etapelor de

constituire a sistemelor de asistenţă şi asigurare socială;

- realizarea unor precizări terminologice privind conceptele „protecţie socială‖, „securitate

socială‖, „dreptul protecţiei sociale‖;

- reliefarea funcţiilor protecţiei sociale;

11

- definirea, evidenţierea trăsăturilor definitorii şi clasificarea „riscurilor sociale‖;

- conturarea tangenţelor şi divergenţelor între conceptele „asigurare socială‖ şi „asistenţă

socială‖;

- realizarea unui studiu succint privind conceptul sistemului dreptului, diviziunile dreptului

şi componentele sistemului dreptului;

- situarea „dreptului protecţiei sociale‖ în cadrul sistemului dreptului prin prisma criteriilor

de structurare a ramurilor de drept;

- profilarea particularităţilor obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale;

- definirea şi clasificarea raporturilor de protecţie socială;

- conturarea caracteristicilor specifice metodei de reglementare a dreptului protecţiei

sociale;

- definirea şi elucidarea principiilor generale, interramurale, ramurale şi intraramurale ale

dreptului protecţiei sociale;

- stabilirea corelaţiei dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept;

- argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate socială.

Noutatea ştiinţifică a lucrării. Elementul novator constituie pivotul oricărei cercetări

ştiinţifice, fiind indispensabil şi prezentei lucrări. Reieşind din cele specificate mai sus vizavi de

insuficienţa tratărilor doctrinare naţionale, privind principiile, obiectul şi metoda de reglementare

a dreptului protecţiei sociale, considerăm că însăşi încercarea de a prospecta ştiinţific acest tărâm

poate fi calificată drept novatoare. În acest sens, noutatea ştiinţifică a lucrării constă în faptul că

pentru prima dată în literatura de specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o

încercare de a realiza o cercetare teoretică atât de minuţioasă a conceptelor de „protecţie socială‖

– „securitate socială‖, în scopul evidenţierii legăturii „întreg‖ – „parte‖ între aceste noţiuni şi de

a argumenta necesitatea redenumirii ramurii dreptului protecţiei sociale în dreptul securităţii

sociale.

Realizarea unei periodizări a evoluţiei sistemului de asigurare socială moldovenesc;

propunerea definiţiilor proprii conceptelor „risc social,‖ „protecţie socială‖, „securitate socială‖,

„dreptul securităţii sociale‖ etc.; prezentarea detaliată a conţinutului şi definirea funcţiilor

protecţiei sociale; realizarea unei clasificări personale a riscurilor sociale etc. constituie încercări

novatoare în domeniu.

Mai mult decât atât, lucrarea apare însoţită periodic de critici asupra unor prevederi legale

şi exprimă ideile personalizate ale autorului, privind oportunitatea sistematizării legislaţiei în

domeniu, prin adoptarea unui Cod de securitate socială.

12

Importanța teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Relevăm semnificaţia

bidimensională a tezei.

Semnificaţia epistemologică a lucrării rezidă în abordarea şi cercetarea ştiinţifică a

criteriilor de structurare a dreptului protecţiei sociale în cadrul sistemului dreptului moldovenesc.

Semnificaţia praxiologică a tezei rezultă din abordarea aspectelor practice ale funcţiilor şi

principiilor dreptului protecţiei sociale în scopul reliefării implicaţiilor acestora în procesele

legiferării şi aplicării dreptului de către organele competente. Concluziile şi propunerile de lege

ferenda pot fi de un real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării

legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova.

Studiul în domeniul protecţiei sociale nu este consumat, de aceea consideraţiile concluzive

pot fi dezvoltate cu succes de doctrina juridică. Teza constituie o contribuţie modestă la

îmbogăţirea literaturii naţionale de specialitate, căutându-şi potenţialii cititori în rândurile

teoreticienilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, practicienilor.

Aprobarea rezultatelor obţinute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Dreptul Muncii

a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, unde a fost discutată şi recomandată

spre susţinere.

De asemenea, rezultatele investigaţiilor ştiinţifice au fost expuse şi aprobate în cadrul

şedinţelor Catedrelor Drept Public şi Privat a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat „Alecu

Russo‖ din Bălţi. Materialele cercetărilor efectuate, unele concluzii şi recomandări ale

investigaţiilor şi-au găsit reflectare 12 publicaţii științifice, publicate în materialele conferințelor

(naționale și internaționale) și în reviste de specialitate.

Sumarul compartimentelot tezei. Teza este structurată în patru capitole, succedate logic

şi organic; introducerea ca iniţiere în studiu; încheierea ce inserează concluzii şi recomandări;

anexele în funcţie de suport explicativ-ilustrativ al prevederilor principale ale tezei; bibliografia

în funcţie de suport documentar şi doctrinar al lucrării; adnotarea; cuvintele-cheie ale lucrării şi

lista abrevierilor utilizate.

În Introducere se argumentează actualitatea temei şi gradul de investigare a acesteia, se

enunță scopurile şi obiectivele tezei, se stabileşte noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, se

elucidează semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării, se face referire la aprobarea

rezultatelor obţinute.

Capitolul 1 intitulat „Problematica autonomiei și situării dreptului protecției sociale în

sistemul dreptului: analize și opinii” constituie o sinteză a doctrinei de specialitate naționale și

internaționale, în care este investigat gradul de cercetare a temei.

13

În acest capitol, a fost efectuată o analiză comparativă a articolelor, monografiilor,

manualelor etc., publicate la tema tezei, în ţară şi peste hotare (Franța, România, Federația Rusă,

Ucraina), care au permis să conturăm problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare a ei; să

formulăm scopul şi obiectivele tezei.

În capitolul 2. „Protecţia socială: evoluţie, concept, conţinut şi funcţii” este prezentată

evoluţia istorică a sistemelor de protecţie socială la nivel universal şi naţional; sunt realizate

unele precizări terminologice privind conceptele de „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖;

sunt clasificate şi caracterizate funcţiile protecţiei sociale şi riscurile sociale; sunt analizate

sistemele de asigurări sociale şi asistenţă socială.

Capitolul 3. „Criteriile de structurare a dreptului protecţiei sociale în sistemul de

drept al Republicii Moldova” este dedicat individualizării criteriilor de structurare a dreptului

protecţiei (securităţii) sociale, pentru a demonstra că aceasta reprezintă o ramură autonomă de

drept şi pentru a-l poziţiona în cadrul sistemului de drept.

Capitolul 4 intitulat „Locul şi perspectivele de dezvoltare a dreptului protecţiei sociale”

prezintă opiniile doctrinare referitoare la apartenenţa dreptului protecţiei sociale diviziunii

„public‖ sau „privat‖; reflectă opiniile personalizate ale autoarei referitoare la necesitatea

elaborării și adoptării unui Cod de Securitate Socială etc.

În compartimentul „Concluziile generale și recomandări” sunt expuse rezultatele

obţinute în urma cercetării; sunt prezentate avantajele şi valoarea elaborărilor propuse; este

evidențiat impactul rezultatelor obținute pentru dezvoltarea științei dreptului protecției

(securității) sociale etc.

14

1. PROBLEMATICA AUTONOMIEI ȘI SITUĂRII DREPTULUI PROTECȚIEI

SOCIALE ÎN SISTEMUL DREPTULUI: ANALIZE ȘI OPINII

1.1. Investigarea cercetărilor științifice privind evoluția, conceptul, conținutul și funcțiile

protecției sociale

Sinteza studiilor cu privire la autonomia și poziționarea dreptului protecției sociale în

sistemul dreptului necesită a fi realizată prin prisma cercetărilor naționale și internaționale.

Referindu-ne la doctrina din Republica Moldova, putem afirma cu certitudine că acest

subiect în literatura de specialitate autohtonă, își fundamentează în mare parte realizările pe

moștenirea științei juridice sovietice și nu s-a bucurat de o atenție deosebită, găsindu-și tratare

tangențial în lucrarea autorului N. Romandaș, „Dreptul protecției sociale,‖ [149, p.11-32] căruia

îi revine pionieratul în cercetarea științifică a domeniului destul de complex și controversat al

dreptului protecției sociale național.

Merită apreciere studiile la acest subiect, prezente în doctrina de specialitate din alte state,

dintre care menționăm lucrările savanților A. Ţiclea, „Dreptul securităţii sociale: curs

universitar‖ [158, p.17-45]; S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, „Dreptul securităţii sociale‖ [61,

p.16-36]; Gh. Filip, D. Mantale, S. Panti, R. Budnaru, „ Dreptul muncii şi securităţii sociale‖ [59,

p.23-35]; М.Л. Захаров, Э. Г. Тучкова, „Право социального обеспечения России‖ („Dreptul

securităţii sociale în Rusia‖) [193, p.1-181]; М.В. Лушникова, А.М. Лушников, „Курс права

социального обеспечения„ („Curs de dreptul securităţii sociale‖) [207, p.425-544]; Е.Е.

Мачульская, „Право социального обеспечения. Перспективы развития‖ („Dreptul securităţii

sociale. Perspective de dezvoltare‖) [211, p.23-67] etc., care au reprezentat un valoros material

bibliografic pentru realizarea tezei.

Un imbold pentru cercetarea acestui subiect au servit articolele doctrinarilor Gh. Brehoi

„Dreptul securității sociale, ramură autonomă de drept‖, publicat în revista Dreptul nr. 7/1994

[18, p.17-20] și М. Полупанов, „Право социального обеспечения – самостоятельная отрасль

права‖ („Dreptul securității sociale - ramură independentă de drept‖) [224, p.59-61]. Analiza

acestor articole ne-a motivat să dezvoltăm această temă prin caracterizarea criteriilor de

conturare a ramurilor de drept, pentru a scoate în relief particularitățile și individualitatea

dreptului protecției sociale.

De asemenea, ne-a cointeresat faptul că doctrina de specialitate autohtonă nu a formulat un

răspuns la întrebarea „De ce ramura de drept denumită în Republica Moldova - „dreptul

15

protecției sociale‖, este denumită în România - „dreptul securității sociale‖, în Franța - „droit de

la securité sociale‖, în Federația Rusă - „право социального обеспечения‖ etc.?‖

Un alt motiv care ne-a determinat să alegem pentru cercetare anume acest subiect este

faptul că tendințele contemporane de dezvoltare ale dreptului protecției sociale se răsfrâng

asupra naturii ramurii, justificând expansiunea acesteia din domeniul dreptului public în cea a

dreptului privat.

Am observat că, deși dreptul protecției sociale face parte din categoria ramurilor de drept

tinere, a reușit, datorită „dinamicității‖ normelor sale, să se deplaseze din sfera dreptului public

spre cea a dreptului privat. Dacă la origini nimeni nu punea la îndoială încadrarea dreptului

protecției sociale în dreptul public, atunci odată cu evoluţia instituţiilor sale lucrurile au suportat

o serie de mutații. Intenționăm pe paginile acestei lucrări să analizăm și să dezvoltăm acest

aspect, în scopul conturării și argumentării unei opinii personalizate.

Axându-ne pe motivațiile redactate anterior, considerăm această teză drept o premieră

pentru doctrina națională, deoarece până în prezent cercetări speciale și atât de complexe la acest

subiect nu există, întâlnindu-se doar careva studii cu caracter tangențial.

Cele enunţate, ne permit să formulăm problema de cercetare a prezentei lucrări din dublă

perspectivă:

primo - analiza dreptului protecției sociale în calitate de ramură autonomă din cadrul

sistemului de drept;

secundo - examinarea dreptului protecției sociale în calitate de indicator al politicii sociale.

Scopul prezentului studiu constă în investigarea teoretico-practică, a domeniului incert și

controversat al dreptului protecției sociale.

Intenționăm să vă prezentăm în această lucrare, în dependență de obiectivele conturate

anterior, o analiză detaliată a evoluției istorice a conceptelor de „protecție socială‖ și „dreptul

protecției sociale‖, să scoatem în evidență raportul între noțiunile „protecție socială‖ și

„securitate socială‖, să argumentăm independența și locul „dreptului protecției sociale‖ în cadrul

sistemului de drept etc.

În vederea atingerii finalităților enunțate, planificăm să redactăm o serie de concluzii de

ordin teoretic şi practic; să înaintăm în urma cercetărilor efectuate propuneri de lege ferenda,

care ar contribui la îmbogăţirea doctrinei de specialitate și ar indica lacunele legislative existente,

luarea în considerare a cărora ar facilita perfecţionarea legislaţiei și ar duce la armonizarea

acesteia.

În mod indiscutabil, în lipsa unor contribuții doctrinare riguroase elaborate anterior,

realizarea acestui studiu ar fi fost destul de dificilă. În acest context, în lumina obiectivelor

16

conturate, care au stat la baza întocmirii planului lucrării, vom încerca să sintetizăm publicațiile

științifice în domeniu.

Faptul că dreptul protecției sociale în calitate de ramură autonomă s-a conturat în anii '60 ai

sec al XX-lea, ne-a determinat să inițiem pentru început o incursiune istorică, care ne-ar scoate în

relief premisele apariției și evoluției acestei ramuri. Acest obiectiv am încercat să-l realizăm din

dublă perspectivă:

a.) prin prisma evoluției „sistemelor de protecție socială‖ și

b.) dezvoltării ramurii de drept „dreptul protecției sociale‖.

Prezentarea evoluției sistemelor de asistenţă socială şi asigurare socială în diferite state ale

lumii ne-a permis să reflectăm asupra metamorfozelor pe care le-au suportat aceste sisteme de la

apariţia primelor elemente asistenţiale în Roma Antică până în zilele noastre, trecând prin

„indiferenţa‖ statelor şi ajungând la perioada când organizarea şi funcţionarea acestor sisteme

constituie o direcţie prioritară a politicii statelor.

Am analizat evoluția reglementărilor în domeniul - asistenței sociale (începând cu Legea

sărăciei, emisă în anul 1536 de către Henric al VIII-lea) și asigurărilor sociale (odată cu apariția

în timpul lui Bismark a primelor acte normative privind asigurarea obligatorie de stat în caz de

boală în caz de accident de muncă; în caz de bătrâneţe şi invaliditate) și în ce mod aceste

aspecte și-au găsit implementare ulterior în legislațiile altor state și în Moldova.

În opinia noastră, cele mai reușite tratări ale evoluției istorice a asistenței și asigurărilor

sociale au realizat-o teoreticienii A. Țiclea „ Dreptul securității sociale‖ [158, p.20-22;]; Gh.

Neamţu, „Tratat de asistenţă socială‖ [119, p.120-133] ; C. Bocancea, G. Neamţu, „Elemente de

asistenţă socială‖ [14, p.59-64]; D. Buzducea „Aspecte contemporane în asistenţa socială‖ [24,

p.44-55]. În aceste lucrări autorii au reușit să scoată în relief particularitățile devenirii sistemului

de asistență socială din antichitate până în prezent; au conturat factorii ce au determinat statele să

transforme asistența socială din activitate realizată prin intermediul instituțiilor bisericești, în

direcție a politicii statului; au fost examinate premisele și etapele instituirii sistemelor de

asigurare socială și asistență socială; au analizat motivele care au determinat statele să resimtă

necesitatea elaborării și adoptării primelor reglementări internaționale în domeniu etc.

Axându-ne pe evoluția istorică a protecției sociale în Moldova, lucrările M. Bulgaru, M.

Dilion, „Concepte fundamentale ale asistenţei sociale‖ [21, p.30-60]; L. Proca, „Asistenţa socială

– instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale‖ [138, p.46-47]; N. Romandaș, „Dreptul

protecției sociale‖[149, p.11-15]; О. Быкова „Социальное обеспечение в Молдавии‖

(„Protecția socială în Moldova‖) [177, p.2-47] etc. au constituit, cu siguranță, contribuții

inestimabile pentru tratarea acestui subiect.

17

Apreciem munca depusă de acești savanți, deoarece realizarea acestei retrospective istorice

s-a dovedit a fi destul de dificilă, fiindcă s-a impus exigența delimitării spaţiilor istorice:

perioada dominaţiei Imperiului Rus; perioada interbelică (1918 - 1940, când Basarabia îşi

dezvoltă sistemul de protecţie socială în componenţa României); perioada regimului comunist

(după 1940); perioada existenţei Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (după 1991).

Pe lângă sursele doctrinare nominalizate, am examinat și un șir de acte normative, care ne-

au permis să reflectăm asupra particularităților evoluției reglementărilor din domeniul

asigurărilor și asistenței sociale moldovenești, începând cu sec. XIX și până în sec. XXI.

Printre aceste documente putem menționa: Legea regională din Basarabia privind îngrijirea

socială (1834); Decretul cu privire la subsidiile pentru familiile refugiate (1875); Decretul cu

privire la formarea comitetelor pentru acordarea locurilor de muncă veteranilor de război

(1874);1 Legea (română) privind organizarea meseriilor, creditului si asigurărilor muncitoreşti

(1912), denumită Legea Neniţescu2; Legea (română) nr.164 din 1932 privind modificarea Legii

asigurărilor sociale din 1912; Legea (română) şi regulamentul pentru înfrânarea vagabondajului

(1921); Legea (română) cu privire la ocrotirea minorilor şi femeilor (1921); Legea (română)

privind protecţia copilului (1921); Legea (română) pentru unificarea asigurărilor sociale (1933),

denumită Legea Ioaniţescu; Legea asigurărilor sociale (română) din 1938, denumită Legea

Ralea; Ordonanţa Sovietului Miniştrilor R.S.S.M. (1955); Legea R.S.S.M. cu privire la pensiile

de stat (1956); Legea nr.100 cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii orbilor din

R.S.S.M. (1962); Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii surzilor din R.S.S.M.

(1962); Legea R.S.S.M. cu privire la pensiile şi indemnizaţiile membrilor colhozurilor (1964);

Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM (1972);

Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem cu privire la mărirea pensiilor invalizilor şi familiilor

ce au pierdut întreţinătorul (1973); Constituţia U.R.S.S. (1977); Legea cu privire la asigurarea cu

pensii de stat (1990); Hotărârea Parlamentului privind aprobarea Listei nr.3 a lucrătorilor din

agricultură, ocupaţi nemijlocit de producerea producţiei agricole, cărora li se acordă drepturi la

pensie pentru limită de vârstă în condiţii avantajoase (1992); Hotărârea cu privire la pensiile

pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul învăţământului şi ocrotirii sănătăţii (1992);

Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat (1998); Decizia nr. 27/1 cu privire la

,,Programul municipal de protecţie socială a categoriilor socialmente vulnerabile dezavantajate şi

1 Emise în perioada dominației Imperiului Rus.

2 Unul din obiectivele Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (român) era de a lua măsuri de aplicare a Legii

Neniţescu şi în Basarabia. În acest scop, în Basarabia au fost constituite Case de asigurare, care au înlocuit

corporaţiile şi îndeplineau următoarele funcţii: colectau contribuţiile datorate pentru rente şi pensii pentru accidente

de muncă de patronii basarabeni, care erau încasate şi calculate de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (cu sediul

la Bucureşti) în baza tabelelor de clasificare a riscurilor.

18

de combatere a sărăciei‖(1998); Legea privind sistemul public de asigurări (1999); Hotărârea cu

privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări

sociale (2000); Legea asistenţei sociale (2003); Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului

de asistenţă socială (2005) etc.3

Raportându-ne la al doilea aspect al acestui obiectiv, dezvoltarea „dreptul protecției

sociale‖ în calitate de ramură independentă a sistemului de drept, reamintim că acesta se

desprinde de disciplina mamă - dreptul muncii - în anii '60 ai sec. XX, ca rezultat al

Simpozionului de la Praga din 1966, unde juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I. Tomeş, V.

Vergainer, au argumentat științific necesitatea delimitării raporturilor de protecție socială într-o

ramură autonomă de drept. Concepțiile expuse au fost dezvoltate de savantul sovietic V.

Andreev, numit posterior - părintele dreptului protecției sociale sovietic, care, în lucrarea „Право

социального обеспечения в СССР: правовые вопросы‖ („Dreptul securității sociale în URSS:

aspecte juridice‖) a demonstrat că obiectul dreptului protecţiei (securității) sociale este

indisolubil legat de conţinutul conceptului „protecţie (securitate) socială‖ și a propus ca

ansamblul normelor juridice, care reglementează raporturile de asigurare şi asistenţă socială să

formeze ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul securităţii sociale, iar în

Republica Moldova – de dreptul protecţiei sociale. Ulterior această lucrare a fost supusă

numeroaselor critici, iar astăzi multe dintre ipotezele expuse de V. Andreev și-au pierdut din

actualitate, dar lui îi revine meritul de a fi deschizător de drumuri pentru doctrina sovietică în

domeniu.

De asemenea, executarea acestei retrospective istorice ar fi fost imposibilă în lipsa tratării

acestui subiect în lucrările de specialitate franceze, române, ruse și moldovenești, realizate de

celebrii doctrinari J. Dupeyroux, M. Borgetto, R. Lafore, R. Ruellan, A. Țiclea, C. Tufan, S.

Ghimpu, A. Athanasiu, Gh. Neamțu, C. Bocancea, F. Mănoiu, V. Epureanu, D. Buzducea, M.

Bulgaru, M. Dilion, N. Sali, N. Romandaș, M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Lușnikova, A.

Lușnikov ș.a.

Alt obiectiv formulat constituie realizarea unor precizări terminologice referitoare la

conceptele „protecţie socială‖ şi „securitate socială‖.

Faptul că în majoritatea statelor sistemul asigurărilor şi al asistenţei sociale este cunoscut

sub denumirea generică de securitate socială şi nu de protecţie socială, a condiţionat necesitatea

realizării unor precizări terminologice, pentru a evita confuziile cu care se confruntă aceste

concepte, atât în doctrină, cât şi în legislaţie.

3 Adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova.

19

Pentru atingerea acestui obiectiv am examinat definiția „protecţiei sociale‖ şi a „securităţii

sociale‖ în diferite dicţionare și enciclopedii. În conformitate cu „Dictionnaire suisse de politique

sociale‖ („Dicționarului suedez de politică socială‖) al lui P.Y. Greber și „Enciclopedia liberă

Wikipedia,‖ conceptul de „protecţie socială‖ trebuie examinat stricto şi lato sensu.

„Protecţia socială‖ utilizată stricto sensu este sinonimă cu noţiunea de securitate socială,

cuprinzând în sine asigurările şi asistenţa socială, iar în lato sensu înglobând şi protecţia muncii.

În dicţionarele şi enciclopediile prezentate (S. Tămaş, „Dicţionar politic‖; D. Ţop,

„Dicţionar de dreptul securităţii sociale‖; C. Zamfir, L. Vlăsceanu, „Dicţionar de sociologie‖;

„Cambridge Advanced Learnen‘s Dictionary‖; ‖Compact Oxford English Dictionary‖;

„Dicţionar Rubinian‖; ‖Enciclopaedia Britannica‖; „Merriam-Webster's Online Dictionary‖;

„The American Heritage. Dictionary of the English Language‖; „Большой

Энциклопедический словарь‖; „Словарь бизнес-терминов‖; ‖Финансовый словарь‖;

‖Экономический словарь‖; „Юридический словарь‖) se pledează pentru sinonimia protecţiei

sociale și securității sociale. În urma analizei definițiilor prezentate considerăm că protecția

(securitatea) socială constituie „ansamblul măsurilor de ordin legislativ, adoptate în scopul

susţinerii persoanei şi menţinerii venitului acestuia în situațiile când veniturile sau diminuat sau

cheltuielile s-au majorat în legătură cu survenirea unui risc social.‖

Analiza acestui subiect în literatura de specialitate ne permite să clasificăm doctrinarii în

două grupe:

a.) în prima grupă ar intra doctrinarii (D. Ţop, „Dicţionar de dreptul securităţii sociale‖;

C. Bocancea, G. Neamţu, „Elemente de asistenţă socială‖; М.О. Буянова, С.И. Кобзева, З.А.

Кондратьева, „Право социального обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii

sociale: auxiliar didactic‖) [161, p.101; 14, p. 176; 140, p.4-5; ], care în lucrările sale pledează

pentru relaţia de întreg-parte între noţiunile de protecție socială și securitate socială.

b.) în grupa a două vom reuni adepții sinonimiei acestor noțiuni - S. Ghimpu, A. Ţiclea,

C. Tufan, „Dreptul securităţii sociale‖; К.С. Батыгин, „Право социального обеспечения:

Учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); В.Ш. Шайхатдинов,

„Теория социального обеспечения: Юридический анализ‖ („Teoria dreptului securităţii

sociale: analiză juridică‖) [61, p.347; 173, p.7; 254, p.66] ș.a.

Analiza studiilor doctrinare enumerate ne permite să conturăm următoarele particularităţi

distinctive ale sistemelor de protecție socială:

a.) caracterul statal al raporturilor juridico-organizaţionale de distribuire a fondurilor

sociale;

20

b.) condiţiile de acordare a asigurării sau asistenţei sociale - sunt acele situaţii de risc

social, care apar expres prevăzute în legislaţie şi de care legiuitorul leagă naşterea raporturilor

de protecţie socială;

c.) beneficiarii protecţiei sunt doar acele categorii de persoane care sunt enumerate

expres în lege sau în contracte;

d.) stabilirea, pe cale legislativă, a standardelor minime şi condiţiilor de acordare a

asigurării şi asistenţei sociale; [193, p.29]

e.) scopul stabilirii garanţiilor sociale. Statul, acordând cetăţenilor o formă de asigurare

sau asistenţă socială urmăreşte anumite scopuri, care pot fi clasificate în: primare (imediate),

intermediare, finale. Deseori împrejurările condiţionează „cetăţeanul să suporte cheltuieli

materiale sau să depună anumite eforturi fizice, psihice sau morale în comparaţie cu alţi

membri ai societăţii‖, [176, p.5] de aceea scopul primar al protecţiei sociale constă în

atribuirea ajutorului material acestor categorii de cetăţeni.

Un alt obiectiv pe care ni l-am propus a fost de a elucida ce reprezintă funcţiile protecţiei

sociale, pentru a sublinia spectrul problemelor sociale cu care se confruntă şi mijloacele prin care

încearcă să le soluţioneze. Studiul realizat ne îndreptăţeşte să susţinem că prin prisma funcţiilor

trebuie analizată oportunitatea codificării legislaţiei din domeniul securităţii sociale; iar unitatea

şi corelaţia lor trebuie să constituie baza ideatică a tuturor strategiilor de reformare a sistemului

de protecţie socială. Întru realizarea cercetării subiectului de față, vom apela la literatura de

specialitate moldovenească şi rusă, întrucât funcțiile protecției sociale nu sunt examinate în

doctrina de orientare românească şi franceză.

Un rol considerabil la realizarea acestui paragraf l-au jucat următoarele lucrări: К.С.

Батыгин, „Право социального обеспечения: yчебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale:

auxiliar didactic‖); М.О. Буянова, С.И. Кобзева; З.А. Кондратьева, „Право социального

обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); В.Н.

Галаганов, „Право социального обеспечения. учеб. для студ. сред. проф. учеб. заведений‖

(„Dreptul securităţii sociale: manual pentru studenții instituțiilor de învățământ medii de

specialitate‖); Е.Н. Голенко, В.И. Ковалѐв, „Право социального обеспечения: вопросы и

ответы („Dreptul securităţii sociale: întrebări și răspunsuri‖); К.Н. Гусов, „Право социального

обеспечения: учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); Г.В.

Долженкова, „Право социального обеспечения: конспект лекций‖ („Dreptul securităţii

sociale: note de curs‖); В.А. Ершов, И.А. Толмачѐв, „Право социального обеспечения:

учебное пособие‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic‖); М.Л. Захаров; Э.Г.

Тучкова, „Право социального обеспечения России‖ („Dreptul securităţii sociale în Rusia‖);

21

М.В. Лушникова, А.М. Лушников, „Курс права социального обеспечения‖ („Curs de

dreptul securităţii sociale‖); Е.Е. Мачульская, К.В. Добромыслов, „Право социального

обеспечения. Учебное пособие + Практикум‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic și

lucrări practice‖; А.К. Соловьева, В.В. Курочкина, „Право социального обеспечения.

Учебное пособие для вузов‖ („Dreptul securităţii sociale: auxiliar didactic pentru instituții‖);

Г.В. Сулейманова, „Право социального обеспечения: учебник для вузов‖ („Dreptul

securităţii sociale: manual pentru instituții‖).

Cercetarea acestor surse doctrinare ne permite să susținem că majoritatea doctrinarilor, cu

mici excepții, definesc prin funcțiile protecției sociale direcţiile principale de reglementare a

relaţiilor sociale apărute în legătură cu distribuirea fondurilor cu menire socială persoanelor

nevoiaşe.

De asemenea, ei împărtășesc viziuni asemănătoare privind clasificarea funcţiilor protecţiei

sociale (principale: economică; socială; politică; demografică şi auxiliare: de producţie, de

muncă; protectoare; organizatorică; informativă; moral-ideologică [246, p.24; 253, p.66; 180,

p.22-23]), dar au opinii diferite, referitoare la denumirea şi numărul acestora.

De aceea, în studiul pe care îl prezentăm, ne propunem să scoatem în evidență

particularitățile funcțiilor protecției sociale, încercând să analizăm diferite concepții și să

realizăm clasificări proprii.

Citându-l pe J. H. Richardson care specifică în „Economic and financial aspects of social

security‖ („Aspectele economice și financiare ale securității sociale‖) că „scopul esenţial al

securităţii sociale este acela de a garanta sprijin comunitar sau colectiv persoanelor aflate în

circumstanțe din cauza cărora sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru

subzistenţă sau îngrijire medicală de bază‖, am considerat utilă cercetarea riscurilor sociale,

pentru a reliefa rolul comunității în anihilarea urmărilor survenirii acestora.

În acest context, merită a fi accentuate opiniile expuse de doctrinarii francezi J. Doublet și

J. Lavau, care în lucrarea „Securité sociale‖ („Securitatea socială‖), menționează că „securitatea

socială constituie unul dintre obiectivele societății, care în acest scop asociază tot avutul social

unei acţiuni sistematice de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi

bătrâneţe‖.

Această idee este dezvoltată și în articolul „Социальный риск как объективная основа

социального обеспечения‖ („Riscul social în calitate de temei obiectiv al securității sociale‖)

elaborat de autoarea rusă E. Maciuliskaia [245, p.23-30].

Luând în considerație faptul că conceptul protecție (securitate) socială este indisolubil legat

de cel de risc social, am realizat o analiză științifică a acestuia, pentru ca ulterior să conturăm o

22

definiţie proprie, să evidenţiem particularităţilor distinctive şi diviziunile acestora. Pentru

realizarea acestui obiectiv am găsit importantă analiza riscurilor sociale din două perspective:

a.) reglementarea normativă;

b.) studierea în doctrina de specialitate.

Prima reglementare, pe plan internațional, a riscurilor sociale o întâlnim în Convenţia

O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime) [202, p.1055-1086], care,

în prevederile sale, enumeră evenimentele pe care le calificăm drept riscuri sociale:

- boala;

- maternitatea;

- accidentul de muncă;

- boala profesională;

- invaliditatea;

- şomajul;

- bătrâneţea;

- decesul (protecția urmașilor);

- sarcinile familiale. [158, p.17]

A. Otting în articolul „Les normes internationale du travail, ossature de la securité sociale‖

(Normele internaționale ale muncii - fundament al securității sociale), publicat în nr. 2/1993 din

„Revue international du Travail‖ („Revista internațională a muncii‖) [269] consideră că

adoptarea acestei convenţii a marcat o nouă etapă în legislaţia internaţională a securităţii sociale;

ea a introdus obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil în toate ţările lumii, indiferent

de gradul de dezvoltare economică. Convenţia respectivă este exhaustivă pentru că reuneşte într-

un instrument unic toate ramurile securităţii sociale, anterior dispersate în texte distincte; în plus,

prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul nici unei norme precedente. Ea defineşte

cele nouă ramuri ale securităţii sociale acoperind diferitele eventualităţi care împiedică salariaţii

să-şi subvenţioneze necesităţile familiilor, sau care îi obligă să facă cheltuieli suplimentare:

îngrijirile medicale, incapacitatea de muncă sau boală profesională, întreţinerea copiilor,

maternitatea, invaliditatea, decesul susţinătorului de familie. [158, p.23]

Pe plan național, riscurile sociale sunt reglementate în art.1 al Legii asistenței sociale [89]

și Legii privind sistemul public de asigurări sociale [107], prin care legiuitorul desemnează

pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale

pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social, la al cărui survenire organele de

asigurare/ asistență socială se obligă să acorde prestațiile sociale sau să presteze serviciile sociale

corespunzătoare.

23

Un interes deosebit l-a acordat riscurilor sociale William Beveridge, care în noiembrie

1942 a prezentat Parlamentului englez raportul „Asigurare socială şi servicii aliate,‖ susținând că

statul este obligat să-și protejeze cetăţenii împotriva riscurilor care se vor concretiza individual şi

care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia societăţii în care aceştia trăiesc.

Studiul doctrinar al riscurilor sociale intenționăm să-l realizăm prin contrapunerea școlilor

franceze, române și ruse de dreptul securității sociale. În acest sens, au fost examinate lucrările

științifice ale doctrinarilor francezi J.J. Dupeyroux, M. Borgetto, R. Lafore, R. Ruellan, „Droit de

la securité sociale - Dreptul securităţii sociale‖[261, p.5-7]; X. Pretot, J.J. Dupeyroux, „Droit de

la securité sociale - Dreptul securităţii sociale‖[270, p.15-30], care, în studiile prezentate,

definesc „riscul social‖ în dependenţă de cauza survenirii şi efectele produse; iar L.C. Viossat în

articolele științifice „La sécurité sociale‖ [274, p.54-67] și „Protection sociale et institutions

sociales‖ [275, p.51-56] ne atenționează asupra caracterului evolutiv al riscurilor sociale.

Referindu-ne la școala românească, putem menționa cu o deosebită considerațiune studiile

de „Dreptul securității sociale‖ ale celebrilor savanți A. Ţiclea, S. Ghimpu, C. Tufan, lucrările

cărora au constituit o valoroasă contribuție științifică pentru elaborarea secțiunii referitoare la

riscurile sociale. Opiniile expuse de acești teoreticieni ne-au permis să remarcăm că, la analiza

acestora, relevante sunt anume efectele și nu cauza producerii, trăsătură ce influențează atât

asupra caracterului, cât și asupra clasificării lor.

Importante sunt și ideile expuse în articolul „Conceptul de securitate socială‖ de către C.

Gâlcă referitoare la individualitatea, personalitatea și natura economică a riscurilor.

În viziunea noastră, cele mai valoroase studii ale riscurilor sociale în doctrina rusă le

aparțin teoreticienilor E. Maciuliskaia, C. Dobromislov, M. Lușnikov, A. Lușnikova, care au

reușit să scoată în evidență particularitățile distinctive ale riscurilor sociale și au realizat o

clasificare complexă.

Cercetările efectuate și generalizările materialului analizat ne-au determinat să definim prin

riscurile sociale - evenimentele previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează

incapacitatea temporară sau totală de muncă şi drept rezultat, diminuarea sau pierderea surselor

de venit, precum şi evenimentele care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă

sau asigurare socială.

Un alt subiect care ne-a interesat a fost studierea, din dublă perspectivă, a conceptelor de

„asistenţă socială‖ şi „asigurare socială‖:

a.) în calitate de elemente constitutive ale sistemului de protecție (securitate) socială; și

24

b.) în calitate de instituții ale dreptului protecției sociale, prezentând definițiile acestora,

evidenţiind particularităţilor acestora şi reliefând avantajele şi dezavantajele sistemelor

actuale de asigurare şi asistenţă socială.

Realizarea studiului privind asigurările sociale, ar fi fost imposibilă fără lucrările

teoreticienilor sus menționați, precum și a operelor savanților notorii H. Groutel, C. Berr, „Droit

des assurances‖; A. Casian, E. Buşmachiu, „Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi

direcţiile de dezvoltare în Republica Moldova‖; Gh. Bistriceanu, „Sistemul asigurărilor sociale

din România‖; V. Stegăroiu, „Asigurările sociale din România în contextul integrării în

structurile europene‖, C. Cace, „Asigurările sociale. Management, evoluţii şi tendinţe‖, [263,

p.12-35; 29, p.3-6; 10, p.65-67; 153, p.20-25] în care a fost studiată evoluția în timp și spațiu,

conceptul și trăsăturile asigurărilor sociale, strategia de reformare a acestui sistem, precum și

evidențiate punctele pozitive și negative ale reformei naționale în domeniu.

Referindu-ne la lucrările în domeniul asistenței sociale, evidențiem lucrările redutabililor

savanți M. Borgetto, R. Lafore, „Droit de l‘aide et de l‘action sociale‖ (‖Dreptul ajutorului și

acțiunii sociale‖); M. Bulgaru, (coord.) „Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale‖; M.

Bulgaru, N. Sali, T. Gribincea, „Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica

Moldova‖ [258, p.12-81; 22, p.41-57; 19, p.21-34], care au constituit un suport inestimabil

pentru abordarea evoluției istorice, caracterizării principiilor și particularităților sistemului de

asistență socială.

Axându-ne pe lucrări cu caracter juridic, menţionăm că asistența socială a constituit obiect

de studiu sub forma unei teze de doctor pentru doctrinarii autohtoni: E. Donos, „Sisteme de

asistenţă socială în România şi Republica Moldova. Puncte de interferenţă‖; A. Chisari,

„Reglementări juridice privind asistenţa socială a copilului şi a familiei cu copii în Republica

Moldova‖; L. Proca, „Asistenţa socială – instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale (aspect

instituţional-administrativ)‖. În cadrul acestor lucrări, autorii au supus analizei locul asistenţei

sociale în sistemul dreptului securităţii sociale, s-au referit la reglementările internaţionale în

domeniu; la dezvoltarea asistenţei sociale în România și Republica Moldova; a fost abordată

problematica asistenţei sociale acordată pe baza verificării mijloacelor, organizarea instituţională

a asistenţei sociale, autorii identificând propuneri de armonizare a sistemelor de asistenţă socială

a României şi Republicii Moldova; a fost determinată procedura de stabilire şi de acordare a

acestor prestaţii băneşti etc.

25

1.2. Sinteza materialelor științifice referitoare la poziționarea și valoarea dreptului

protecției sociale în sistemul de drept

Pentru a demonstra autonomia dreptului protecției sociale și pentru a-l situa în cadrul

sistemului dreptului, am considerat utilă individualizarea criteriilor de structurare a dreptului

protecţiei sociale. În acest sens, am apelat la opiniile specialiştilor de teoria generală a dreptului,

pentru a clarifica diferenţa dintre noţiunile sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul

dreptului. Atingerea acestui obiectiv ar fi fost imposibilă, în lipsa lucrărilor de teoria generală a

dreptului şi filosofia dreptului a reputaților autori M. Djuvara, A. Văllimărescu, R. Motica, I.

Craiovan, N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D. Claudiu Dănişor, S. Popescu, C. Stroe, B. Negru,

Gh. Avornic, D. Baltag, L. Iavici, M. Baitin, G. del Vecchio ş.a.

O atenție deosebită i-am dedicat sistemul dreptului, fiindcă obiectivul principal al acestei

cercetări este situarea dreptului protecţiei sociale în cadrul sistemului de drept. Referindu-ne la

sistemul dreptului putem deduce că el reprezintă o formaţiune logic structurată, care întruneşte

aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa, consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o

asamblare aditivă şi cantitativă de norme, instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de

divergenţe,‖ ci reprezintă o fuziune organică a acestor elemente, fiind caracterizat prin

convergenţa laturilor sale.

În viziunea doctrinarilor enumerați, sistemul dreptului constituie:

a. „un sistem integrativ - subsistem al sistemului social – prin unitatea uniformală a

componentelor sale, prin unitatea metodică de realizare, prin scopul şi voinţa unice – interesul

general şi voinţa autorităţii legiuitoare;‖ [115, p.56]

b. „un ansamblu imanent structurat, având o coerenţă organică şi un echilibru dinamic,

ansamblu care se prezintă ca un invariant calitativ, în funcţie de care orice normă se defineşte

prin raportare la întreg;‖ [85, p.102]

c.„ansamblul normelor juridice ce cuprinde relaţii fundamentale, structurale, de

principiu pentru normativitatea juridică, are o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitatea,

aplicabilitatea, exprimă interdependenţe între normele juridice, formează un tot care nu se

reduce la părţile sale componente;‖ [30, p.76]

d. „un sistem complex şi deschis care interacţionează atât cu mediul său exterior

(social), cât şi cu fiecare dintre elementele sale constitutive,‖ [136, p.213] etc.

Pentru a putea stabili locul dreptului protecției sociale în sistemul dreptului, pentru început

am analizat, prin intermediul studiilor de teoria generală a dreptului, care sunt criteriile de

individualizare a ramurilor de drept.

26

Problema care se pune este cărui criteriu trebuie să-i dăm prioritate. Majoritatea autorilor

dau prioritate criteriului obiectului reglementării juridice, considerându-l principal, deoarece este

obiectiv. Am observat însă că Gh. Boboş ne exemplifică şi situaţia când obiectul de reglementare

obține şi caracteristici subiective. Pentru a soluţiona această dilemă, vom porni de la

individualizarea fiecărui criteriu în parte, pentru a putea lua o anumită poziţie.

Prin obiectul reglementării juridice desemnăm „un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale

calitativ omogene … reglementate de norme juridice ce se referă la o ramură de drept sau alta,‖

[4, p.322] şi care căpătă în conştiinţa juridică a legislatorului formă de motivaţie juridică.

Structura obiectului de reglementare înregistrează următoarele elemente:

a) subiectele, care pot fi individuale şi colective;

b) comportamentul lor, diferite acţiuni sau inacţiuni;

c) obiectele lumii înconjurătoare (diferite bunuri sau fenomene) în legătură cu care

oamenii întră în diferite raporturi unii cu alţii şi faţă de care îşi manifestă interesul lor;

d) faptele sociale (evenimente, împrejurări), care apar în calitate de cauze nemijlocite

pentru apariţia sau stingerea relaţiilor corespunzătoare.

Analizând defințiile doctrinare ale metodei de reglementare juridică, putem deduce că

aceasta contituie:

a. „un ansamblu de posibilităţi juridice cu ajutorul cărora puterea de stat influenţează

asupra relaţiilor sociale cu scopul de a le da o dezvoltare dorită;‖ [133, p.132]

b. „căile, procedeele de interacţiune a normelor de drept care stabilesc sau determină

caracterul relaţiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor;‖ [4, p.322]

c. „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură comportamentul

necesar al participanţilor la relaţiile de drept‖ [149, p.28] etc.

Referindu-ne la principiile dreptului, putem conchide că acestea reprezintă:

a. „esenţa şi fundamentul oricărui sistem de drept;‖ [115, p.123; 244, p.219]

b. „idei de bază, reglementări şi determinări care constituie fundamentul moral şi

organizaţional al apariţiei, dezvoltării şi funcţionării dreptului;‖ [172, p.191-192]

c. „idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic care întemeiază

dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.‖ [17, p.15; 116, p.33-34]

În viziunea noastră, anume aceste trei criterii necesită de a fi utilizate în delimitarea

ramurilor de drept, deși există opinii, precum cea a lui Gh. Beleiu, care în lucrarea „Dreptul civil

român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil.‖ propune de a folosi alături

de obiectul şi metoda de reglementare în calitate de criterii principale, încă patru auxiliare:

27

principiile, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor, prin care el

consideră că se definitivează „particularizarea‖ ramurilor. [9, p.33]

Analizând doctrina de specialitate, am depistat că această idee nu și-a găsit mulți părtași și

majoritatea autorilor, în încercarea de a situa ramurile în sistemul de drept, se conduc după

următoarele criterii: obiectul şi metoda de reglementare juridică şi principii, fiindcă celelalte trei

criterii propuse de Gh. Beleiu - calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor

– derivă din primele două.

Reiterând, susținem că la baza arhitectonicii sistemului dreptului stau obiectul de

reglementare; metoda de reglementare şi principiile dreptului, prin prisma cărora, în secţiunile

următoare, am reliefat particularităţile dreptului protecţiei (securității) sociale.

Cercetarea doctrinei, ne scoate în evidență faptul că criteriile de structurare a dreptului

protecției sociale și-au găsit reflectare în lucrările de „Dreptul protecției sociale‖ elaborate de

majoritatea autorilor enumerați anterior, dar și-au găsit dezvoltare și au constitui obiect de studiu

în operele celebrilor teoreticieni: Е.Е. Мачульская, „Современные представления о предмете

права социального обеспечения‖ (Viziuni contemporane referitoare la obiectul dreptului

securității sociale‖) [214, p.47-55]; Р.И. Иванова, „Предмет и метод советского права

социального обеспечения‖ („Obiectul și metoda dreptului securității sociale sovietic‖) [196,

p.35-90]; В.М. Шайхатдинов, „Предмет и система советского права социального

обеспечения‖ („Obiectul și sistemul dreptului securității sociale sovietic‖) [253, p.3-60]; Е.В.

Субботенко, ‖Процедурные правоотношения в социальном обеспечении‖ („Raporturile

juridice procedurale de securitate socială‖) [253]; М.И. Полупанов, „Теоретические проблемы

общей части науки советского права социального обеспечения‖ („Problemele teoretice ale

părții generale a dreptului securității sociale‖) [225, p.3-27]; Д.И. Рогачев, „Метод право

социального обеспечения‖ (Metoda dreptului securității sociale) [227, p.3-26]; В.Д. Сорокин,

‖Метод правового регулирования: теоретические проблемы‖ (Metoda de reglementare a

dreptului securității sociale: probleme teoretice) [233]; С.П. Маврин, „О роли метода

правового регулирования в структурировании и развитии позитивного права‖ („Despre

rolul metodei de reglementare în structurarea și dezvoltarea dreptului pozitiv‖) [208, p.214-215].

Investigarea detaliată a lucrărilor prezentate ne scoate în evidență faptul că majoritatea au

fost elaborate în perioada sovietică, de aceea opiniile privind obiectul și metoda de reglementare

evidențiază particularitățile acestora în perioada în care au fost elaborate, iar dreptul protecției

sociale constituie una dintre cele mai „dinamice‖ ramuri de drept, fapt ce se răsfrânge, în primul

rând, asupra criteriilor de delimitare a ramurilor de drept. Din aceste considerente, obiectivul

28

principal pe care l-am conturat este scoaterea în relief a caracteristicelor actuale ale obiectului și

metodei de reglementare.

Explorarea unui vast material bibliografic, ne îndreptățește să menționăm că obiectul de

reglementare constituie criteriul primar de individualizare a ramurilor de drept și să susținem

viziunile majorității savanților, care opinează că acesta „include raporturile reglementate de

normele dreptului protecţiei sociale, născute în domeniul asigurării şi asistenţei sociale între

organele de stat şi persoanele în etate, incapabile de muncă sau alte categorii de persoane care

necesită protecţie socială‖.

Sintetizarea viziunilor din literatura de specialitate ne îndreptățește să evidenţiem

următoarele particularităţi distinctive ale raporturilor de protecţie socială:

a)natura economică a raporturilor rezultă din distribuirea fondurilor sociale, în

dependenţă de necesităţile cetăţenilor sau familiilor;

b)specificul subiectelor;

c)caracterul patrimonial al obiectului raporturilor;

d)fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de

protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind numite riscuri sociale;

e)cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în

legislaţie şi nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi;

f)modalitatea de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale.

Criteriul secund de conturare a ramurilor de drept este metoda de reglementare, care la

rândul său, de asemenea, provoacă aprige dispute doctrinare, referitoare la existenţa metodei

unice sau metodelor ramurale de reglementare a ramurilor de drept. În urma analizei realizate,

aderăm la opinia doctrinarilor S. Alekseev, A. Proţevskii, V. Iakovlev, E. Maciuliskaia, C.

Dobromîslov ş.a. ce pledează pentru teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură

de drept să aibă în arsenalul său metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând

această teorie la dreptul protecţiei sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este

una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, menținând

ponderea primelor şi propunem să fie acceptată denumirea metoda coordonării.

Plus la aceasta, au fost investigate particularităţile distinctive ale metodei dreptului

protecţiei sociale:

a)caracterul absolut al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de securitate

socială;

b) manifestarea expresă a voinţei titularului dreptului;

c)îmbinarea nivelurilor central, local şi individual de reglementare a relaţiilor sociale;

29

d) modalitatea de apărare a drepturilor subiective şi asigurarea realizării obligaţiilor. [8,

p.172-186; 261, p.114-129]

Reiterând afirmaţiile savantului R. Livşiţ conform căruia „principiile constituie

„sedimentul uscat‖, scheletul şi conţinutul materiei juridice, care este lipsită de concretizări şi

particularizări,‖ ne-am propus executarea unui studiu referitor la principiile dreptului protecţiei

sociale, în scopul definirii, clasificării şi caracterizării acestora.

Studiul efectuat ne determină să susţinem că importanţa principiilor dreptului protecţiei

sociale rezultă din următoarele:

a)exprimă esenţa legislaţiei, exteriorizând corelaţia ei cu economia şi morala;

b) determină strategia şi tendinţele de dezvoltare a sistemului protecţiei sociale şi

componentelor sale;

c)ajută la realizarea normelor dreptului protecţiei sociale şi la soluţionarea problemelor,

care nu şi-au găsit reglementare în ele;

d) asigură unitatea normelor dreptului protecţiei sociale.[46, p.24-25; 30, p.30-32; 5, p.9]

Pentru realizarea acestui obiectiv am consultat un vast material bibliografic, printre care

putem menționa lucrările doctrinarilor A. Țiclea, „Dreptul securităţii sociale: curs universitar‖;

N. Romandaș „Dreptul protecției sociale‖; Б.И. Сосна, Н.А. Горелко, „Право социального

обеспечения Республики Молдова. Учебное пособие. Законодательство‖ („Dreptul

securităţii sociale: auxiliar didactic și legislație‖) [234, p.12-20] ș.a. care în lucrările enunțate

definesc și caracterizează principiile ramurale ale dreptului protecției sociale.

Discuţiile teoretice referitoare la principiile ramurile ale dreptului securităţii sociale ne-au

inspirat să prezentăm o clasificare proprie, care ar rezulta din:

a)principiul egalităţii;

b) principiul universalităţii;

c)principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din

bugetul de stat;

d) principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la securitate socială.

Analizând principiile intraramurale ale dreptului protecției sociale am apelat la Legea

privind sistemul public de asigurări sociale, care în art.3 enumeră principiile care guvernează

sistemul public de asigurări sociale:

a.) unităţii, potrivit căreia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi

norme de drept;

30

b.) egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public - contribuabili şi

beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile

prevăzute de lege;

c.) solidarităţii sociale, inter- şi intrageneraţii, conform căreia participanţii la sistemul

public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea,

limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;

d.) obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la

sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor;

e.) contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza

contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, iar

drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

f.) repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata

obligaţiilor ce revin sistemului public;

g.) autonomiei, potrivit căruia sistemul public se autoadministrează. [97]

Analizând Legea asistenței sociale, observăm că în art. 3, leguitorul stabilește principiile

conform cărora trebuie să se dezvolte sistemul asistenței sociale.

Principiile specifice asistenței sociale sunt:

a.) principiul recunoaşterii independenţei, autonomiei personalităţii şi respectării demnităţii

umane;

b.) universalitatea şi accesibilitatea dreptului la asistenţă socială;

c.) diversitatea formelor şi tipurilor de asistenţă socială;

d.) acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie;

e.) congruenţa prestaţiilor de asistenţă socială cu prestaţiile de asigurări sociale şi cu

salariile. [89]

Analizarea și evidențierea particularităților acestor principii a fost realizată de L. Proca, N.

Romandaş în articolul „Trăsăturile şi principiile conceptului asistenţei sociale ca politică

socială a statului‖ [150, p.41-48].

Particularităţile criteriilor prezentate, precum şi evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul

dreptului protecţiei (securității) sociale, i-au acordat acestei ramuri de drept tipicitate proprie şi o

importanţă deosebită. Elucidarea apartenenţei dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau

„privat‖, sau poate „dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat investigat în teză.

În acest scop, au fost conturate două obiective:

primo - determinarea corelaţiei normelor dreptului protecţiei sociale cu celelalte ramuri de

drept. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost analizate în paralel dreptul protecției sociale și

31

dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul procesual civil,

dreptul familiei, dreptul penal, dreptul internațional. Pentru a remarca asemănările și deosebirile

existente între aceste ramuri au fost consultate numeroase acte normative, lucrările savanților N.

Romandaș, E. Boișteanu, M. Filipova ș.a., care au fost caracterizate anterior și unde au fost

reflectate acele particularități care îi conferă fiecăreia dintre ramurile de drept enumerate

individualitate și specificitate.

secundo – poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public sau privat.

Referindu-ne la acest subiect, am apelat pe lângă lucrările de specialitate a reputaților doctrinari

enumerați anterior și la studiile savanților F. Kessler, „Droit de la protection sociale‖ („Dreptul

protecției sociale‖) [264]; J.J. Koehl, „Droit du travail et droit social‖ („Dreptul muncii și dreptul

social‖) [265]; N. Valticos, „Droit international du travail‖ („Dreptul internațional al muncii‖)

[273]; C. Wantiez, „Introduction au droit social‖ („Introducere în dreptul social‖) [276]; V.

Nistor, „Drept social european‖ („Drept social european‖) [121]; O. Ţinca, „Drept social

comunitar‖ („Dreptul social comunitar‖); М. Полупанов, „Право социального обеспечения –

самостоятельная отрасль права‖ („Dreptul securității sociale - ramură independentă de drept‖)

[224, p.59-61]; Л. Анисимов, „Трудовое и социальное право России: учебное пособие для

студентов высших учебных заведений‖ („Dreptul muncii și social al Federației Ruse: auxiliar

didactic pentru studenții instituțiilor superioare de învățământ‖) [241]; Э. Френкель, „Трудовое

и социальное право зарубежных стран: основные институты‖ („Instituțiile principale ale

dreptului muncii și social al statelor străine‖ [248]; С. Дорохин, „Деление права на публичное

и частное. Конституционно-правовой акцент‖ („Diviziunea dreptului în public și privat:

accente constituționale și juridice‖) [189]; В. Попондопуло, „Частное и публичное право как

отрасли права‖ („Dreptul public și dreptul privat ca ramuri de drept‖) [226].

Ne-a intrigat faptul că doctrina împărtășește viziuni contradictorii nu numai cu referire la

apartenența acestei ramuri dreptului public sau dreptului privat, dar și în ceea ce privește

completarea acestei dihotomii cu dreptul social, precum și argumentările privind imposibilitatea

delimitării normelor de dreptul protecției sociale de cele de dreptul muncii. Anume pentru a

clarifica care este poziția cea mai argumentată în literatura de specialitate și pentru a contura o

proprie atitudine referitoare la aceasta problemă s-a explorat o bibliografie destul de vastă.

Un alt subiect asupra căruia ne-am axat atenția în teză este cel referitor la necesitatea

elaborării unui cod de securitate socială. Adoptarea unui cod, pentru orice domeniu al dreptului

şi cu atât mai mult pentru ramurile mai recente şi mai complexe, cum este cazul dreptului

protecţiei sociale, reprezintă expresia deplinei maturizări şi a impunerii sale definitive,

deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în cel al teoriei juridice.

32

Într-adevăr, dacă în anii '60-70 ai sec. al XX-lea mulţi savanţi considerau absurdă

susţinerea tezei existenţei unui drept al securităţii sociale ca nouă disciplină de studiu şi ramură

de drept de sine stătătoare, astăzi, întrebarea care se impune este: „Ce-i de făcut pentru

dezvoltarea conţinutului, rigurozitatea prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale?‖

Exigența unui cod se impune datorită instabilității legislative, inflaţiei de reglementări,

necesității sistematizării și simplificării legislației în domeniul protecției sociale, precum și

eficientizării aplicării acesteia.

Problema adoptării unui Cod în domeniul securității sociale nu este doar una de nivel

național, ci una specifică majorității statelor europene și celor din spațiul ex-sovietic. Cea mai

mare dificultate în acest domeniu o reprezintă dinamicitatea reglementărilor în domeniu, precum

și reformarea sistemului de protecție socială. Aceste argumente le putem deduce din conținutul

următoarelor articole științifice: Е. Мачульская, „Реформа социального обеспечения и задачи

кодификации законодательства‖ („Reformarea securității sociale și problemele de codificare a

legislației‖) [212, p.201-206] și „Реформа социального обеспечения и необходимость

кодификации законодательства‖ („Reformarea securității sociale și necesitatea codificării

legislației‖) [213, p.3-18]; О. Фролов, Л. Труханович, „Подготовка социального кодекса РФ

- очередной этап кодификации Российского законодательства‖ („Elaborarea codului social

al FR - etapă a codificării legislației rusești‖) [249]; А. Чашин, „Предпосылки и

необходимость кодификации пенсионного законодательства‖ („Premisele și necisitatea

codificării legislației cu privire la pensii‖) [252, p.24-28].

Ţinând cont de tema supusă cercetării şi, în vederea realizării unui studiu complex, nu am

putut să nu scoatem în evidență faptul că, dreptul protecţiei sociale, prin excelenţa sa, constituie

forţa motrice a reformării sistemelor de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul

dintre pilonii devenirii Republicii Moldova ca „stat social.‖ Normele dreptului protecţiei sociale

exprimă „logica internă‖ a tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi anume lor le

revine sarcina de a direcţiona politica socială a statului, de aceea codificarea ramurii ar putea

simplifica şi eficientiza aceste procese.

Studiul realizat ne permite să reamintim cuvintele savantului Al. Atanasiu că protecția

socială reprezintă nu doar un sistem de instituții ale dreptului pozitiv, ci și o opțiune politică

modernă, consfințită în texte constituționale, iar fiecare stat modern „înnobilând‖ frontispiciul

politicii sale prin înscrierea acestui drept între prioritățile acțiunilor sale. [3, p.28-29]

Din aceste considerente, ultimul obiectiv, care considerăm că merită atenție este analiza

dreptului protecției sociale în calitate de indicator al politicii sociale.

33

Pentru realizarea acestui obiectiv am apelat la Rapoartele sociale anuale pentru anii 2001-

2008 elaborate de Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, care trec în revistă

caracteristicile generale ale politicilor sistemului protecţiei sociale în ansamblu şi oglindesc

realizările obţinute pe parcursul acestor ani, precum şi problemele identificate şi posibilele soluţii

în depăşirea acestora. De asemenea au fost examinate „Strategia de unificare a sistemului de

pensii‖ [154, p.1-20]; „Proiectul Legii cu privire la serviciile sociale‖; „Proiectul strategiei

privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (2009- 2012)‖ [142] etc.

Au fost consultate pentru elaborarea acestei secțiuni un șir de studii realizate de Centrul

Analitic Independent „Expert Grup‖, Centrul Independent Actuarial Informațional - Analitic,

printre care enumerăm:

Studiul „Aspectele gender ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova‖ elaborată

de V. Baskakov, E. Baskakova, E. Ivanova, E. Ballaeva, în care sunt examinate aspectele gender

ale reformării sistemului de asigurare cu pensii al Republicii Moldova; sunt studiate detaliat

asimetria agender existentă în asigurarea cu pensii a ţării, factorii principali ai formării acesteia şi

perspectivele de dezvoltare; este prezentată analiza consecinţelor majorării posibile a vârstei de

ieşire la pensie în aspect gender. În acest scop autorii au realizat expertiza legislaţiei Republicii

Moldova în domeniul de pensionare şi de muncă; s-a efectuat analiza statistică a contextului

demografic în crearea sistemului nou de pensionare; a fost evaluată influenţa situaţiei inegale a

bărbaţilor şi femeilor în domeniul ocupării forţei de muncă şi pe piaţa muncii, inclusiv în

remunerarea muncii şi folosirea întreruperilor social-utile în ocupare, asupra mărimii viitoare a

pensiilor etc. [7, p.3-94]

Lucrarea „Sistemul de pensionare al Republicii Moldova: expertiza actuarială‖ realizat de

V. Baskakov, E. Kirilova, A. Selivanova, este consacrată expertizei actuariale a sistemului de

pensionare şi analizei rezultatelor reformei de pensionare, ce se efectuează în prezent în

Republica Moldova. În studiul dat sunt prezentate prognozele de lungă durată a indicatorilor

principali financiari şi social-economici ai sistemului de pensionare, efectuate cu utilizarea

setului de modele imitative ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova; sunt prezentate

recomandările privind perfecţionarea acestuia, asigurarea viabilităţii şi stabilităţii. [8, p.3-96]

„Fezabilitatea implementării sistemului de pensii private în Republica Moldova‖, un alt

studiu elaborat de analiticul A. Lupușor, în care se argumentează necesitatea implementării unui

sistem multi-pilon de pensii, analizându-se riscurile și prognozele evoluției sistemului

redistributiv de pensii, care este la moment în țară și prezentând un set de propuneri în vederea

eficientizării sistemului de pensii național. [111, p.1-17]

34

1.3. Concluzii la capitolul 1

Reiterând judecăţile prezentate în lucrările savanților menționați, putem susține că sistemul

dreptului poate fi privit ca formaţiune logic structurată, deoarece întruneşte aşa particularităţi

cum sunt: claritatea, coerenţa, consistenţa şi completitudinea, care au la baza arhitectonicii sale

obiectul de reglementare; metoda de reglementare și principiile dreptului.

Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,

trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemul juridic este

fenomenul juridic, al sistemul dreptului – norma juridică, al sistemul legislaţiei – actul normativ.

Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social încorporează sistemul dreptului şi

sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.

Raportând sistemul dreptului la sistemul legislaţiei constatăm că el constituie „expresia

externă a sistemului dreptului, prin care obiectivează conţinutul şi structura lui internă.‖

Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de

elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării

idealului juridic al societăţii.

Din definiţa prezentată putem deduce că sistemul dreptului este:

a.) un ansamblu organizat şi logic, ce implică relaţia ,,întreg – parte‖ şi care

concretizează idealul juridic al societăţii; [120, p.380]

b.) o „unitate în diversitate‖ care organizează structura dreptului dintr-un stat.

Din aceste particularități rezultă importanţa teoretică a integrării normelor juridice în

cadrul sistemului dreptului:

a.) constituie un important ghid la îndemâna autorităţilor publice în procesul elaborării

şi perfecţionării dreptului, care evidenţiază lacunele dreptului, elimină normele căzute în

desuetitudine, contribuie la organizarea şi asigurarea concordanţei normelor juridice,

restrânge spaţiul ficţiunilor şi echilibrează hotărârile judecătoreşti;

b.) permite o mai eficientă înţelegere a materialului normativ, o interpretare a dreptului

la justa sa valoare; [115, p.57; 120, p.380]

c.) stă la baza sistematizării legislaţiei şi clasificării ştiinţelor juridice, contribuind la

cercetarea juridică. [266, p.113]

Realizarea studiului privind sistemul dreptului și a criteriilor de individualizare a ramurilor

de drept, a fost determinat de exigența delimitării acestora, care constituie o necesitate, izvorâtă

atât din raţiuni practice, cât şi teoretice. Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei

unui raport juridic concret la o ramură sau alta de drept, constituind o problemă de calificare

35

juridică a unui anumit raport de drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă

importanţă practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.

Când judecătorul este investit cu soluţionarea unui litigiu, prima întrebare căreia trebuie să

i se dea răspuns este: cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă? Numai după ce se

răspunde corect — la această întrebare se poate determina care sunt normele aplicabile acelui

caz: normele dreptului protecţiei sociale ori normele altei ramuri de drept.

Teoretic, problema delimitării dreptului protecţiei sociale faţă de celelalte ramuri de drept

este impusă de faptul că există multe asemănări (și nu numai deosebiri) între raporturile

reglementate de ramuri diferite de drept. În operaţia structurării ramurilor de drept se utilizează

diferite criterii, care se folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la delimitarea lor. În

baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice

care o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii, asigurându-i

durabilitate în timp. Nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de drept.

Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare din

ţară şi de peste hotare. În mod special, evidenţiem doctrina juridică din România, Franţa,

Federaţia Rusă, Republica Moldova în materia dreptului protecţiei sociale.

Cu o deosebită consideraţie pentru opiniile cercetătorilor M. Djuvara, A. Văllimărescu, R.

Motica, I. Craiovan, N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D. Claudiu Dănişor, S. Popescu, C. Stroe,

B. Negru, Gh. Avornic, D. Baltag, L. Iavici, M. Baitin, G. Del Vecchio ş.a., operele de teoria

generală a dreptului şi filosofia dreptului ale cărora au constituit un real şi nepreţuit aport la

elaborarea paragrafului referitor la sistemul dreptului.

Cercetările în domeniul protecţiei sociale au fost realizate în baza lucrărilor următorilor

autori: N. Romandaş, M. Bulgaru, M. Dilion, A. Chisari, L.Proca, S. Ghimpu, A. Ţiclea, C.

Tufan, A. Athanasiu, G. Bistriceanu, D. Ţop, C. Gâlcă, V. Nistor, O. Ţincă, E. Zamfir, C.

Zamfir, C. Bocancea, G. Neamţu, Х. Pretot, J. J. Dupeyrou, L.-C. Viossat, M. Luşnikov, A.

Luşnikova, E. Мaciuliskaia, R. Ivanova, E. Zaharov, Ă. Тucikova, M. Buianova, S.Kobzeva, Z.

Kondratieva ş.a.

În vederea elucidării specificul dreptului protecţiei sociale, au fost examinate o serie de

articole de specialitate publicate în revistele „Dreptul‖, „Revista naţională de drept‖, „Legea şi

viaţa‖, „Revista de dreptul muncii şi securităţii sociale‖, „Revista de economie teoretică şi

aplicată‖, „Administrarea publică‖, „Правоведение‖, „Государство и право‖, „Трудовое

право‖, „Социальная защита‖ ş.a.

Pentru realizarea cercetărilor a fost utilizată, de asemenea, legislaţia naţională şi cea

internaţională, drept punct de reper servind Declaraţia universală a drepturilor omului; Pactul

36

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; Carta Socială Europeană

(revizuită); Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, nr.102 cu privire la securitatea

socială (standarde minime); Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, nr.111 privind

discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei; Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene; Constituţia Republicii Moldova; Codul Muncii; Legea

asistenţei sociale; Legea privind sistemul public de asigurări sociale; Legea privind pensiile de

asigurări sociale de stat; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010; Legea cu

privire la ajutorul social; Legea pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-

2011; Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul

public de asigurări sociale etc.

Concluzionând, putem releva că, în rezultatul analizei celor mai importante lucrări

ştiinţifice din literatura de specialitate franceză, moldovenească, română, rusă etc. publicate strict

la tema noastră de doctorat, am observat că atât independența, cât și denumirea ramurii de drept -

„dreptul protecției sociale‖ nu totdeauna sunt interpretate univoc.

Din aceste considerente, studiul pe care pretindem să-l realizăm se va axa pe compararea

diferitor opinii doctrinare cu privire la „protecția socială‖ și „dreptul protecției sociale‖, precum

și la particularitățile de individualizare a ramurii în cadrul sistemului de drept.

În acest sens, pe paginile lucrării dorim să vă prezentăm o analiza detaliată a studiilor de

teoria generală a dreptului, filosofia dreptului și știința dreptului protecției sociale, în baza cărora

am structurat direcţiile principale de cercetare, am determinat scopul şi obiectivele tezei.

Pentru elaborarea acestei lucrări s-a identificat o amplă bibliografie, în special literatură de

specialitate străină, dar şi moldovenească, legislaţia în domeniu şi, bineînţeles, s-a avut în vedere

şi fructificarea experienţei proprii.

Raportându-ne la studiile de dreptul protecției sociale, putem menționa că deși există

numeroase titluri în domeniu, majoritatea lucrărilor urmăresc clarificarea sau analiza conceptului

de protecție socială într-o manieră condiţionată de contextul istoric sau caracteristicile societăţii

la momentul respectiv. Iar literatura de specialitate, care încadrează strict domeniul cercetat este

relativ restrânsă, atât pe plan internaţional, cât şi la nivel naţional.

Scopul lucrării constă în realizarea unei analize științifice comparative, teoretico-practice, a

independenței dreptului protecției sociale în calitate de ramură a sistemului de drept, precum și a

importanței acesteia în calitate de indicator al politicii statului.

Studiul pe care dorim să-l realizăm se va axa pe următoarele obiective:

37

a)analiza evoluției istorice (pe plan internaţional şi național) a sistemelor contemporane de

protecţie socială, în scopul evidenţierii etapelor de constituire a sistemelor de asistenţă şi

asigurare socială;

b) realizarea unor precizări terminologice privind conceptele „protecţie socială‖, „securitate

socială‖, „dreptul protecţiei sociale‖; reliefarea funcţiilor protecţiei sociale;

c)definirea, evidenţierea trăsăturilor definitorii şi clasificarea „riscurilor sociale‖;

d) conturarea tangenţelor şi divergenţelor între conceptele „asigurare socială‖ şi „asistenţă

socială‖;

e)realizarea unui studiu succint privind conceptul sistemului dreptului, diviziunile dreptului

şi componentele sistemului dreptului;

f)situarea „dreptului protecţiei sociale‖ în cadrul sistemului dreptului prin prisma criteriilor

de structurare a ramurilor de drept;

g) profilarea particularităţilor obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale;

h) definirea şi clasificarea raporturilor de protecţie socială;

i)conturarea caracteristicilor specifice metodei de reglementarea a dreptului protecţiei

sociale;

j)definirea şi elucidarea principiilor generale, interramurale, ramurale şi intraramurale ale

dreptului protecţiei sociale;

k) stabilirea corelaţiei dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept;

l)argumentarea oportunităţii elaborării şi adoptării unui cod de securitate socială.

În vederea cercetării cât mai complete a obiectului investigaţiilor, urmărind cu

perseverenţă atingerea graduală a obiectivelor enunţate anterior, am selectat metodele adecvate

de cercetare ştiinţifică.

În acest sens, baza metodologică a investigaţiilor se compune din: metoda logică (analiza

deductivă, inductivă, generalizarea, specificarea, diviziunea, clasificarea, definirea etc.), utilizată

constant pe tot parcursul tezei; metoda istorică, folosită pentru realizarea unei retrospective

istorice, privind evoluţia sistemelor de protecţie socială; metoda sistematică, indispensabilă

pentru cercetarea sistemului dreptului protecţiei sociale, actelor normative în domeniu etc.;

metoda comparativă, folosită cu incidenţă maximală în vederea stabilirii conexiunilor dintre

conceptele „protecţie socială‖, „securitate socială‖, „asigurare socială‖, „asistenţă socială‖ etc.;

metoda observaţiei, pertinentă în vederea evidenţierii locului şi rolului dreptului protecţiei

sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova.

38

2. PROTECŢIA SOCIALĂ: EVOLUŢIE, CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII

2.1. Geneza şi evoluţia sistemelor de protecţie socială

2.1.1. Constituirea sistemelor de protecţie sociale pe plan mondial

Necesitatea protecţiei sociale este o realitate la fel de veche ca și istoria umanităţii, apărută

odată cu constituirea societăţii umane din următoarele motive: în primul rând, toate

colectivităţile umane au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care, din cauze genetice,

naturale sau sociale, nu-şi puteau asigura existenţa. Acestui calificativ îi corespund „copii‖ care

„încă‖ şi „bătrânii‖ care „deja‖ sunt incapabili de muncă, precum şi persoanele afectate de

riscurile sociale cu caracter economic (şomaj, inflaţie, sărăcie). În al doilea rând, „nici o

civilizaţie nu a lipsit total de protecţie membrii aflaţi în dificultate.‖ [119, p.120]

Dreptul la securitate socială, fiind un drept de generaţia a doua, reprezintă consecinţa

logică: a transfiguraţiilor suportate de riscurile sociale prin care sunt reflectate particularităţile

formaţiunilor social - economice în care s-au profilat, [195, p.7] precum şi a concepţiilor

ideologice şi doctrinare dezvoltate de şcolile dreptului natural şi dreptului pozitiv. [207, p.567]

Vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, grupurilor şi comunităţilor aflate în

situaţii sociale problematice a constituit o preocupare exclusivă a Bisericii, statele implicându-se

în domeniul social numai pentru menţinerea statu-quo-ului social-politic. Asistenţa socială

practicată de instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru persoanele

defavorizate, începând cu apariţia creştinismului şi până în secolul al XIX-lea. Deşi au existat

unele „iniţiative asistenţiale‖, în perioada Evului Mediu şi în perioada avântului capitalist,

predestinate asistării persoanelor sărace, avându-i ca promotori pe „bogaţii ataşaţi de valorile

creştine a carităţii‖ [119, p.120] şi industriaşii convinşi că unul din factorii eficienţei economice

durabile este îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale salariaţilor.

Până la înfiinţarea Bisericii, în condiţiile comunei primitive, întreţinerea persoanelor în

etate şi incapabile de muncă se realiza în baza obiceiului. [193, p.1] Membrii bolnavi şi

incapabili de muncă erau lăsaţi să moară, deoarece omul îşi dobândea hrana cu greutate, iar

întreţinerea acestora de către comună era costisitoare. Privilegii aveau femeile însărcinate şi

copiii, fapt explicat de savanţi prin dezvoltarea instinctului de prelungire a neamului. Odată cu

apariţia focului, oamenilor în etate, li se încredinţează păstrarea acestuia; ajutarea femeilor la

prepararea hranei şi îngrijirea copiilor în schimbul protecţiei din partea comunei. În comuna

sclavagistă întreţinerea copiilor, femeilor şi bătrânilor se realiza de către familii. Copiii mai mari

erau obligaţi să-şi întreţină părinţii, iar aceştia trebuiau să aibă grijă de copiii mai mici.

39

Omenirea a încercat de-a lungul istoriei să soluţioneze problemele sociale, fapt despre care

ne mărturisesc următoarele evenimente: în anul 1750 î.Hr. în Codul regelui Hammurabi este

specificată cerinţa faţă de popor de a-i ajuta pe cei suferinzi; în 1200 î.Hr. în Israel, poporul

evreu propagă ideea că Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-i ajute pe cei săraci şi suferinzi, idee

dezvoltată ulterior prin propovăduirile lui Isus (aproximativ a.30 d. Hr.) axate pe dragostea faţă

de oameni; 500 î.Hr. în Grecia apare filantropia4 (dragoste de oameni), manifestată prin apariţia

primelor cantine şi băi publice, finanţate în baza donaţiilor; în 300 î.Hr. în China prin Analectele

lui Confucius oamenii au fost declarați fiinţe sociale, care pot spera la o formă de simpatie, drept

expresie a ajutorării celor nevoiaşi. [20, p.30]

În Roma Antică (sec. I î.e.n.) îşi găsesc sorgintea primele elemente ale asistenţei sociale,

manifestate prin adjutorium collegium create în scopul asistării păturilor mijlocii şi sărace ale

cetăţenilor liberi ai Romei. Din contul acestor colegii era finanţată asistarea persoanelor bolnave,

bătrâne şi celor care au căpătat o traumă în urma unui accident. Mijloacele financiare ale acestor

colegii erau acumulate din însăşi contul asistaţilor. Proprietarii de robi nu participau la plata

contribuţiilor, iar robii nu beneficiau de protecţie socială în caz de bătrâneţe sau imposibilitate de

muncă. Specific acestei epoci este asistarea socială a soldaţilor bătrâni şi mutilaţi, văduvelor

acestora şi copiilor orfani, care erau scutiţi de impozite şi taxe comerciale. Soldaţii în Grecia

Antică erau premiaţi cu pensii, iar în Roma Antică cu loturi de pământ.

Caracteristic perioadei comunei primitive şi sclavagiste este faptul că „prototipurile‖

protecţiei sociale nu şi-au găsit reglementare juridică. Oficializarea în anul 313, de către

împăratul roman Constantin cel Mare, a creştinismului, drept religie de stat, constituie

„imboldul‖ implicării comunităţii în misiuni sociale. Datorită acestui fapt, sub ocrotirea

împăraţilor romani (de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la Iustinian (527-565)), se

înfiinţează primele instituţii asistenţiale ca: brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în

vârstă de până la 7 ani); orfanotrofiile (orfelinatele) înfiinţate pe lângă biserici în Cezareea

Capadochiei, aproximativ în anul 400, de către Sf. Vasile cel Mare; partenocomiile (case de

adăpost pentru tinerele fete provenite din familii sărace sau din orfelinate); ghirocomiile (aziluri

pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin); societatea religioasă a Parabolanilor (grupuri de

voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite maladii.)

[113, p.1-4]

Evoluţia protecţiei sociale în perioada feudală a fost marcată de acţiunile asistenţiale ale

Bisericii axate pe concepţia „pozitivă‖ despre sărăcie, care „...nu era considerată o problemă, ci,

4 Filantropie, provenită de la cuvintele greceşti filos – acte de dragoste, omenie; antropos – faţă de oameni.

40

dimpotrivă, era idealizată...‖. [14, p.59] Considerând societatea „o ordine creată de Dumnezeu‖,

lumea feudală, motiva existenţa bogăţiei şi sărăciei prin următoarele argumente: a) „A te naşte şi

a trăi în sărăcie reprezintă o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte‖, [119, p.121]

apreciere rezultată din scrierile biblice. b) Sărăcia oferea posibilităţi bogaţilor de a practica

milostenia şi caritatea, fenomene care generau speranţa acestora cu privire la salvarea sufletelor.

Propagarea acestor concepţii justifica ordinea socială existentă şi absolvea statul de

responsabilităţi faţă de supuşii săi săraci, iar grija faţă de persoanele bolnave şi incapabile devine

obligaţia familiilor care munceau în gospodăriile ţărăneşti.

Singura excepţie era „asistenţa seniorală‖ prezentată sub forma unor raporturi

„contractuale‖ între seniori şi şerbi, conform cărora primii trebuiau să se îngrijească de condiţiile

de trai a şerbilor în anii când condiţiile climaterice nu permiteau obţinerea unei recolte bune.

„Asistenţa seniorală‖ constituia un prilej de practicare a milei creştine şi o modalitate de apărare

a intereselor sale economice, prin protejarea forţei de muncă. În epoca feudală, pentru prima

dată, sunt stabilite „pensii de stat‖ episcopilor, prefecţilor şi persoanelor care dovedeau merite

deosebite în faţa monarhului, care reprezentau premii şi nu constituiau formă a asigurării sociale.

Apariţia relaţiilor capitaliste a generat naşterea unei categorii noi de săraci, „deposedaţii‖5,

care completează rândurile sărăcimii orăşeneşti. Asistarea acestei categorii de săraci este pusă de

către puterea regală (stat) în sarcina Bisericii. „Mănăstirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii

întreţinute de către Biserică deveniseră reţeaua naţională de asistenţă a săracilor,

responsabilitatea cărora era de natură morală.‖ [119, p.121]

Deşi la începutul epocii moderne sărăcia nu era încă considerată o problemă socială, dar

una moral-religioasă, statul deja „intuieşte‖ necesitatea schimbării opticii interpretării creştine a

„pozitivismului mistic‖ al sărăciei. E conştientizat faptul că creşterea numărului populaţiei

sărace, aflate în căutarea unui loc de muncă, constituie un pericol pentru ordinea socială şi statul

s-a simţit dator să reacţioneze. De la „pozitivismul‖ sărăciei propagat în Evul Mediu s-a ajuns la

reprimarea sărăciei, drept rezultat al leneviei şi incriminarea acesteia în urma reformelor lui

Luther şi Calvin. În sec. XIV -XVII apar primele legiferări menite să incrimineze vagabondajul

şi cerşetoria, drept factori de instabilitate socială. Observăm că statul şi-a asumat numai asistarea

„represivă‖, necesară pentru menţinerea păcii şi statu-quo-ului, asistarea socială propriu-zisă

rămânând în sarcina Bisericii.

Primele încercări de legiferare în domeniul asistenţial apar în Anglia în sec. al XVI-lea,

care ulterior au fost reunite în Elisabethan Act (1601), prin care comunităţile au fost obligate să-

5 Oameni din mediul rural lipsiţi de pământ sau de alte mijloace materiale, care cautau în oraşe slujbă pentru a-şi

asigura subexistenţa.

41

şi asiste săracii. În anul 1536 Henric al VIII-lea emite Legea sărăciei, care stabileşte sistemul de

clasificare a oamenilor (în săraci şi bogaţi) şi instituie procedura de colectare a donaţiilor şi

distribuirea lor săracilor.

Primele forme de asistenţă socială instituite în Anglia au fost:

1) Workhouse (atelierele publice), apărute la Bristol în 1697, statutul cărora ulterior a fost

reglementat printr-o lege din 1722. Scopul atelierelor publice era de a permite săracilor,

indiferent de vârstă şi sex, de a presta o muncă în schimbul unui venit. Munca prestată în

atelierele publice urbane era foarte grea şi rău remunerată, „rolul lor fiind de a-i descuraja pe

săraci să vină la oraşe.‖ [14, p.61-63] Persoanelor care munceau în case pentru copii, pentru

invalizi ori în aziluri pentru bătrâni li se asigura minimul de existenţă, procedeu răspândit iniţial

în Anglia, apoi şi în Europa.

2) Sistemul Roundsman care presupunea întreţinerea şomerilor de către cetăţenii cu

posibilităţi materiale ai parohiei din care aceştia făceau parte.

3) Sistemul Speenhamland consta în acordarea compensaţiilor cetăţenilor cu venituri mici,

calculate în dependenţă de numărul copiilor acestora din banii publici ai parohiei. Acest sistem

era preferat de bogaţi, deoarece protecţia socială cădea în sarcina întregii comunităţi. Deşi

sistemul asistenţei comunale convenea unor întreprinzători, el limita posibilitatea creşterii

salariilor şi sporea cheltuielile publice, contravenind principiului economiei liberale şi

individualismului. Astfel, în anul 1834 prin Poor Law Act s-au reintrodus workhouses, care fiind

„dure şi disuasive constituiau singura soluţie reală în problema sărăciei.‖ [119, p.123]

4) Liga Consumatorilor, înfiinţată în Anglia (1890) cu scopul de a crea condiţii mai

avantajoase de muncă.

În condiţiile dezvoltării relaţiilor capitaliste mijloacele de existenţă sunt obținute prin

muncă pentru angajator, care cumpăra ieftin forţa de muncă fără a asigura salariatul în caz de

survenire a riscului social. Doctrina predominantă în această perioadă constă în faptul că cea mai

mare valoare a capitalismului este posibilitatea formării societăţii liberalismului economic, în

care, la baza antreprenoriatului va sta iniţiativa, munca şi protecţia fiecăruia. Societatea

„posibilităţilor egale‖ stimulează răspunderea personală a fiecăruia pentru viitorul său şi a

copiilor săi, în legătură cu care statul nu trebuie să se amestece în treburile individului şi în

nivelul său de trai. Forţa de muncă, care devenise marfă, era foarte ieftin preţuită şi salariul mizer

nu-i putea garanta bătrâneţea. Odată cu formarea clasei muncitoare problema asigurării acestora

în situaţii de risc social devine tot mai stringentă. Astfel, se constituie „case de ajutor social‖

mijloacele cărora se acumulau din contribuţiile salariaţilor şi angajatorilor. Dreptul de proprietate

asupra mijloacelor acestor case şi monopolul de gestionare le aparţinea angajatorilor, care puteau

42

mări sau micşora cuantumul contribuţiilor, pensiilor sau alocaţiilor şi puteau utiliza mijloacele

caselor în interes propriu. Pensiile achitate erau foarte mici constituind doar 1/20 din cuantumul

salariului. Deşi cuantumul plăţilor sociale era foarte mic, totuşi statul susţinea aceste „case‖,

asigurându-le garanţii juridice, deoarece funcţionarea lor scutea statul şi clasa muncitoare de

răspundere pentru inexistenţa formelor de protecţie socială a clasei muncitoare.

Începând cu sec. al XVI-lea, teologii protestanţi contestă „demnitatea morală‖ a sărăciei

acordată de creştinismul clasic, argumentând prin faptul că „sărăcia nu anunţă o glorie viitoare,

după cum practicarea milosteniei, nu este un gest de „curtoazie‖ faţă de Dumnezeu; în fapt,

justificarea omului în faţa lui Dumnezeu nu are loc prin milostenie şi caritate, ci în mod gratuit,

prin credinţă.‖ Observăm că starea socială a individului şi actele sale sunt privite nu dintr-un

orizont religios, ci dintr-o dimensiune civilă. Realizând că asistarea particulară este insuficientă

şi neeficientă, iar formele de asistenţă întreţin starea de mizerie, care favorizează viciul şi

imoralitatea, Biserica şi statul, percep sărăcia ca o problemă socială şi o ameninţare a ordinii

sociale. În aceste condiţii, apar primele instituţii specializate (spitalul public şi azilul) antrenate

în supravegherea celor mai săraci şi vicioşi indivizi.

Reacţiile sociale din Franţa secolului al XVIII-lea au condiţionat consfinţirea dreptului la

securitate socială în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi

reconfirmarea acestuia în anul 1793. Constatăm că statul este impus sub impulsul maselor

revoluţionare să se preocupe de protecţia socială a cetăţenilor săi, iar contradicţiile dintre forţa de

muncă şi capital apărute în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care ameninţau cu o nouă explozie

socială, n-a permis statului capitalist să ocupe mult timp poziţia neamestecului în „libertatea

individului‖. [158, p.22]

Liberalismul economic a dus la crearea industriei moderne cu multitudinea de fenomene

politice şi sociale care însoţesc dezvoltarea producţiei, de exemplu, apariţia clasei muncitoare.

Dezvoltarea industriei constructoare de maşini a dus la mărirea accidentelor de muncă şi ca

rezultat a numărului invalizilor, a condiţionat adoptarea legilor cu privire la răspunderea

angajatorului pentru accidente de muncă.

Saint-Simon (1760-1825) către sfârşitul sec. al XVIII-lea împreună cu discipolii săi sunt

primii care îşi îndreaptă activitatea spre cercetarea mizeriei omeneşti, şi mai ales a muncitorilor.

Robert Owen (1771-1858), ajuns director al fabricii New Zanork, a elaborat un plan

filantropic de ameliorare a condiţiilor de trai ale salariaţilor. Deşi învăţătura lui Owen purta un

caracter utopic, ea a avut o mare importanţă în procesul de luminare a maselor muncitoare. Mai

târziu, în jumătatea a doua a sec. al XIX-lea, patronii din unele domenii industriale fac unele

încercări cu scopul de a asigura lucrătorii împotriva unor riscuri care îi ameninţă în exercitarea

43

muncii. Însă aceste tentative aveau multe neajunsuri: lipsa normelor întemeiate ştiinţific; rolul lor

limitat; ajutorul acordat incorect. [149, p.11]

Prima schemă de asigurări sociale, totuşi, a fost înfiinţată de Germania, în 1883, al cărui

principiu, se baza pe experienţa şi rezultatele a trei precedente. Întâiul precedent a fost cel al

vechiului sistem axat pe colectarea taxelor, în cadrul unei bresle, într-un fond pe care fiecare

membru al acelei activităţi, era obligat să contribuie la anumite intervale de timp; fonduri ce erau

colectate cu scopul asigurării pentru plata spitalizării, pentru hrană, pentru vârstnici şi pentru

unele cheltuieli de înmormântare. A doua etapă ce a precedat constituirea sistemului de asigurări

sociale a reprezentat-o introducerea în anul 1810 în Prusia a asigurării obligatorii a

meşteşugarilor în vederea beneficierii de îngrijiri medicale în caz de îmbolnăvire. În sfârşit,

ultima etapă a reprezentat-o obligativitatea impusă prin lege, a celor ce angajau, pentru plata

unor despăgubiri pentru accidente din cauza neglijenţei acestora. [25, p.24]

Implicarea statului în crearea sistemului de asigurări sociale se realizează pentru prima dată

în Germania în perioada conducerii lui Bismark, unde apare prima legiferare a asigurărilor

sociale ca instituţie de stat (Legea cu privire la asigurarea obligatorie de stat în caz de boală -

1883; Legea cu privire la asigurare în caz de accident de muncă - 1883); Legea cu privire la

asigurarea obligatorie de stat în caz de bătrâneţe şi invaliditate - 1889), [193, p.5] acte reunite

ulterior prin Codul asigurărilor sociale (1911). [261, p.27]

Modelul german a fost preluat de statele europene: Austria (1888), Norvegia (1894),

Anglia (1897), Franţa (1898), Rusia (1903), România (1912) etc., [165, p.81] care elaborează şi

aprobă legi prin care consacră drepturi de securitate socială. Principiul sistemului german de

asigurări sociale dezvoltat de aceste state prevedea acordarea de beneficii muncitorilor pe

perioada pierderii capacităţii de muncă şi plata tratamentului medical pentru unitatea

spitalicească de o anumită contribuţie a fiecărui membru, denumită şi plată „per capita.” [153,

p.12]

Specificul asigurărilor sociale în Marea Britanie de la începutul secolului al XX-lea constă

în asigurarea persoanelor de peste 70 de ani cu un venit minim, sub formă de pensie bazată pe un

sistem noncontributiv şi testarea mijloacelor. Aparent aceste obiective erau îndreptate spre

ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, ale căror drepturi sociale nu erau îmbunătăţite,

deoarece beneficierea de drepturile economice erau condiţionate de unele obligaţii concis

stipulate de legislaţie, printre care obligativitatea indivizilor de a participa pe piaţa muncii şi de a

contribui la fondurile de asigurări sociale.

Introducerea şi adaptarea principiilor asigurărilor sociale oriunde, au fost precedate de o

serie întreagă de dezbateri pro şi contra între cei ce preferau sistemul voluntar de asigurare şi cei

44

care susţineau un sistem public obligatoriu. Din aceste considerente, Marea Britanie a adoptat

(1911) o schemă obligatorie de asigurări pentru sănătate, dezvoltând-o treptat până spre sfârşitul

anilor ‘50 ai secolului trecut. Practic după anul 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid

asimilate în ţările europene. Ca un impuls al valului mare al industrializării, schemele publice de

asigurări sociale s-au extins cu repeziciune, din acest punct de vedere, nu numai în Europa, ci

asistăm la o dezvoltare rapidă şi în ţările de pe continentul american şi în special în America

Latină, a unor planuri de asigurări sociale complet adaptate propriilor principii ce erau canalizate

în special pe acordarea unor alocaţii de tip familial.

În SUA, pentru prima dată, a fost utilizat termenul de securitate socială, ca titlu al unei legi

votate de Congres – Social Security Act din 14 august 1935, prin care s-a introdus un program

naţional de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală şi locală. Astfel,

programele federale de asigurări sociale dezvoltate după acest an au fost în număr de trei:

beneficiile în caz de retragere de pe piaţa muncii şi pentru urmaşi; îngrijire medicală pentru

persoanele în vârstă şi asigurarea împotriva handicapului. Deşi termenul de securitate socială a

apărut pentru prima dată într-o lege americană, ideea de securitate socială este contemporană cu

naşterea drepturilor omului. În opinia lui W. Beveridge noua lege americană de securitate socială

din 1935, era considerată un efort în lupta pentru înfruntarea în bloc a nevoii de societate şi de a-i

asigura un concurs de soluţii coordonate. [261, p.189] Apărută în anii puternicii recesiuni,

această lege, nu a furnizat doar sprijin financiar din partea guvernului sau asistenţă pentru

vârstnici şi persoane cu probleme de dizabilitate, ci introducea scheme federale pentru asigurări

de pensie sau şomaj, precum şi alocaţii financiare din partea statului pentru cei care au pierdut

locurile de muncă din domeniul public şi care erau incluşi în schemele de asigurări pentru şomaj.

Ideea eliminării statului de provenienţă, apare, totuşi, pentru prima dată în Noua Zeelandă

în 1938, prin introducerea pensiei universale, fără existenţa testării mijloacelor, care se adresa

persoanelor care au împlinit 65 de ani, nefiind condiţionată de origine, ci de rezidenţă, fiind

deschisă oricărei persoane care a contribuit cu o parte din venitul propriu drept contribuţie la

sistemul de securitate. [153, p.13]

Schimbarea opticii în analiza problemelor societăţii industriale şi înfiinţarea Organizaţiei

Internaţionale a Muncii (1919) au dat un nou impuls dreptului la muncă şi securitate socială. Iar

Marea criză economică din America şi Europa (1929-1933) a accentuat încă odată necesitatea

intervenţiei comunităţii internaţionale în mecanismul economiei liberale şi influenţei asupra

„consumului prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei de dobânzi şi prin sporirea cheltuielilor

de stat, mai ales în domenii neproductive‖, [165, p.131] cum ar fi lucrările publice şi securitatea

socială. Astfel, s-a conturat concepţia conform căreia problemele de muncă şi sociale nu sunt

45

subiecte de interes exclusiv naţional, dar global. În primii ani de activitate, OIM a adoptat un şir

de convenţii în materie: Convenţia nr.3/1919 asupra protecţia maternităţii; Convenţia

nr.12/1921 privind acordarea ajutoarelor în caz de accidente de muncă agricultorilor;

Convenţia nr.17/1925 privind acordarea ajutoarelor în caz de accidente de muncă persoanelor

ce activează în domeniul industrial; Convenţia nr.18/1925 privind ajutoarele în caz de boală

profesională persoanelor ce activează în domeniul industrial; Convenţia nr.35/1933 privind

asigurările de bătrâneţe în domeniul industrial; Convenţia nr.36/1933 privind asigurările de

bătrâneţe în agricultură; Convenţia nr.37/1933 privind asigurările de invaliditate în domeniul

industrial; Convenţia nr.38/1933 privind asigurările de invaliditate în agricultură; Convenţia

nr.39/1933 privind asigurarea persoanelor care şi-au pierdut întreţinătorul ce activa în

domeniul industrial; Convenţia nr.40/1933 privind asigurarea persoanelor care şi-au pierdut

întreţinătorul ce activa în domeniul industrial; Convenţia nr.44/1934 referitoare la şomaj etc.,

astfel fiind create primele standarde minime în acest domeniu.

Anii ‗30 înregistrează reformarea doctrinei liberale clasice a laissez-faire-ului şi afirmarea

curentului neoliberalism, susţinut în Europa de John Maynard Keynes, iar în SUA de politica

New Deal a preşedintelui Roosevelt, care constituie fundamentul teoretic al statului bunăstării

(Welfare State) şi utilizează pentru prima în Social Security Act termenul - securitate socială.

Paralel cu evoluţia sistemelor de protecţie socială occidentale către „statul providenţă‖ s-au

dezvoltat şi sistemele comuniste de protecţie socială, caracterizate prin următoarele

particularităţi: principala sursă de venit constituia salariul, veniturile provenite din activităţi

proprii şi pe baza proprietăţii erau nesemnificative; uniformizarea economică a cetăţenilor

rezulta din raportul dintre salariul minim şi maxim; inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa

„şomajului mascat‖) făcea inutilă asigurarea de şomaj; generalizarea sistemului de pensii şi

alocaţii; educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru toată populaţia.

Drept rezultat al acestui mod quasi-universal de protecţie socială şi de realizare pe diferite

căi a unei egalităţi sociale, nevoia de securitate socială fondată pe testarea mijloacelor

individuale era foarte redusă, conturându-se preferinţa ridicată pentru sporirea părţii bunăstării

colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale. [165, p. 46-47]

Spre deosebire de statele socialiste, „statele bunăstării‖ fondate pe economie de piaţă pun

accentul pe colectarea prin diferite activităţi a resurselor necesare pentru asigurarea populaţiei în

situaţii de risc social. Aceste activităţi se împart în două mari categorii: a) gestionarea bunurilor

indivizibile şi serviciilor generale în: mod indirect (protejarea mediului ambiant, investiţii de

utilitate publică etc.) şi nemijlocit (servicii de sănătate, învăţământ gratuit etc.); b) transferurile

46

sociale, adică redistribuirea unor venituri din bugetele naţionale în folosul persoanelor aflate în

situaţii de risc social prin sistemele de asigurări sociale sau asistenţă socială.

Criza economică a anilor ‗70 a condus la „privatizarea statului social‖ [119, p.123] prin

care au fost concesionate unele servicii publice către firme private, încurajarea asigurărilor

private etc. Aceasta a generat naşterea în SUA a unui curent nou de gândire socială, reprezentat

de John Naisbitt, care punea accent pe microeconomia autoajutorării şi scoaterea individului de

sub tutela statului. Faptul cum se va contura dreptul la securitate socială în urma crizei actuale

globale, ne-o va arăta timpul.

Creionat iniţial prin legiferări naţionale, apoi prin Carta Atlanticului6, Declaraţia de la

Philadelphia7, Carta Naţiunilor Unite

8, dreptul la securitate socială, a devenit prin consacrarea

în art.22 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului un standard recomandabil de realizat pe

plan intern. Crearea obligaţiilor pozitive în sarcina statelor membre ale ONU, privind

implementarea standardelor minime în domeniul securităţii sociale, s-a realizat prin adoptarea

Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale [130] care în art.9

recunoaşte „dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale;‖

Convenţiei O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime), [202] ce

defineşte securitatea socială drept „protecţia pe care societatea o asigură membrilor săi printr-o

serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de natură economică şi socială, care altfel ar fi

cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a câştigurilor din cauza bolii, maternităţii,

accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei

medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu copii.‖

Biroul Internaţional al Muncii caracterizează securitatea socială drept „protecţie pe care

societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei

economice şi sociale, care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere a câştigurilor datorită bolii,

maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi

acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii‖, [61, p.2] iar în raportul În

secolul al XXI-lea: Dezvoltarea securităţii sociale aceasta este prezentată drept răspuns la nevoia

acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia.

6 Semnată de Roosvelt şi Churchill la 12.08.1941, care în pct.5 prevede necesitatea stabilirii colaborării între toate

naţiunile în domeniul economic, cu scopul de a asigura cele mai bune condiţii de muncă, o situaţie economică mai

favorabilă şi securitatea socială. 7 Adoptată la 10 mai 1944 la a 28-a Conferinţă Internaţională a Muncii.

8 Semnată la Conferinţa de la San Francisco din 26 iunie 1945 şi care prin art. 55 prescrie misiunea Naţiunilor Unite

de a asigura progresul economic şi social prin rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,

al sănătăţii și al altor probleme conexe.

47

Pe plan european, dreptul la securitate socială îşi găsise exprimare prin Carta Socială

Europeană (revizuită),[28] Codul european de securitate socială şi Protocolul său adiţional,

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. [27]

Evoluția asistenței sociale în România. Experienţa diferitor ţări privind constituirea

„statului bunăstării‖ a servit drept model pentru evoluţia protecţiei sociale în România.

„Prototipurile‖ asistenţei sociale în România s-au dezvoltat sub forma unor acţiuni

caritabile şi filantropice, cu un caracter profund religios, practicate de mănăstiri. [113, p.4-6]

Primele instituţii asistenţiale au fost aşa-zisele „bolniţe‖ apărute în secolul al XIII-lea pe

lângă mănăstiri şi care constituiau aziluri pentru bolnavii săraci şi pentru invalizi.

În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, a fondat „ospiciul de mizeri‖ de la Măţăul de Jos de

lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor, ologilor şi altor „mizeri‖.

Negru Vodă, în secolul al XVI-lea, la Bucureşti, în mlaştina Dâmboviţei, sub dealul

Mitropoliei, înfiinţează cele mai cunoscute aşezări de asistenţă socială sub denumirea de

„calicii‖, unde asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din încasările vamale, din taxele de divorţ

şi din „cutia milelor.‖

În anul 1704, prin intermediul „Fondaţiei Clocea‖, Mihai Cantacuzino şi clucerul Colţea

construiesc o mănăstire şi primul spital din Ţara Românească, cu o capacitate de 24 de paturi.

În 1775, Alexandru Ipsilante înfiinţează un azil spital pentru copii „Orfanotrofion,‖

veniturile pentru întreţinerea lui surveneau din dările bisericeşti şi unele cote benevole de

participare a populaţiei, menite pentru ajutorarea copiilor săraci.

În perioada 1780-1785, Alexandru Mavrocordat înfiinţează în Moldova instituţia cu

caracter umanitar „Casa Milei,‖ iar Mihai Şuţu, în Muntenia, „Cutia Milelor,‖ care depindea de

„Obşteasca Epitropie‖, ocupându-se de acordarea serviciilor medicale şi de orfanoterapie [24,

p.44], iar în 1793 este instituit postul de medic-şef al oraşului, care avea ca principală

preocupaţie îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. [165, p. 238-246]

Până la Regulamentul Organic din 1831 măsurile de ordin general pe linie de asistenţă

socială au constat în aplicarea celor câtorva precepte conţinute în pravile. Nu exista nici o

organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar protecţia mamei şi a copilului începe prin

organizaţiile religioase. În capitolul 8 al Regulamentului Organic al Valahiei se stabileşte o

reglementare a unităţilor de asistenţa socială existente la acea dată: Institutul copiilor sărmani,

Casa de ajutorare a săracilor, sprijinite de Biserică prin logofătul bisericesc. Abia în 1881 în

cadrul Primăriei Capitalei a fost înfiinţat un serviciu de asistenţă socială.

În 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu instituţiile bisericeşti, contribuie la zidirea unui

aşezământ de fete orfane, „Azilul Elena Doamna‖, situat lângă Palatul Cotroceni din Bucureşti

48

(de la 100 de locuri capacitatea creşte la 400 locuri). În acest azil exista o şcoală primară şi mai

multe ateliere şcolare în care se instruiau fetele asistate şi care la vârsta de 16-18 ani erau

repartizate să lucreze în anumite unităţi sau familii cu posibilităţi materiale bune. [27, p.44]

În anul 1864, generalul Kiseleff înfiinţează „Eforia caselor făcătoare de bine şi folos

obştesc‖, aflată în subordinea Departamentului bisericesc. Sub egida Eforiei funcţiona Casa

copiilor sărmani, unde copiii se creşteau cu doici şi personal medical de specialitate. [20, p.37]

Treptat, activităţile de ocrotire socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub forma

unor măsuri reglementate prin acte normative, finanţate din bugetul public, în cadrul unor

instituţii specializate. Intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe

odată cu crearea în 1920 a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, unde funcţiona

Direcţia Asistenţei Sociale [20, p.39] (Direcţia Ocrotirilor Sociale), [61, p.349] în subordinea

căreia activau trei servicii (Serviciul ocrotirii familiei, Serviciul ocrotirii mamei şi copilului şi

Serviciul asistenţei sociale), sarcina cărora era coordonarea naţională, metodologică şi

profesională a întregii activităţi de asistenţă.

Un alt moment important pentru evoluţia asistenţei sociale a fost înfiinţarea în 1941 a

Comitetului Municipal Bucureşti, în cadrul Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale,

principala sarcină a căruia era asistarea familiilor. [61, p.349]

Începând cu anul 1923 în România apar legi ce reglementează sistemul de asistenţă socială.

În aceste sens, reamintim Legea sanitară şi de ocrotire socială (1930), Legea serviciului social

(1930) etc.

În opinia teoreticianului Buzducea D., perioada anilor 1945-1989 este o perioadă critică

pentru asistenţa socială din România, deoarece regimul comunist pornind de la premise false

susţinea că „statul comunist nu se confruntă cu probleme sociale.‖ [27, p.45-46]

Această perioadă a fost marcată de elaborarea a numeroase acte normative ce reglementau

un spectru restrâns de prestaţii şi condiţionau acordarea acestora în dependenţă de calitatea de

pensionar sau, în general, de asigurat în sistemul asigurărilor sociale de stat. Observăm că

obiectivele acesteia se bazau pe valori care promovau dependenţa individului faţă de stat şi

acordau prioritate dezvoltării forţei de muncă, precum şi sprijinirea politicii statului de creştere a

natalităţii.

Pentru a caracteriza perioada pe care o analizăm, este necesar să menţionăm că în anul

1947 se înfiinţează două ministere, care până atunci funcţionau împreună, şi anume Ministerul

Sănătăţii şi Ministerul Muncii. Prin Decretul nr. 149/1948, problemele de muncă şi asistenţă

socială se organizează de Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale.

49

Apoi, prin Decretul nr. 75/1951, o serie de probleme ce vizau asistenţa socială au fost

trecute de la Ministerul Muncii la alte ministere. Astfel, casele de copii şi şcolile elementare de

deficienţi au trecut la Ministerul învăţământului, problemele reeducării copiilor cu tulburări de

comportament au trecut la Ministerul de Interne, iar problema ucenicilor şi a forţelor de muncă a

trecut la Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă.

De asemenea, problemele de asistenţă socială au fost trecute de la Ministerul Sănătăţii la

Ministerul Muncii în baza H.C.M. nr. 226/1968. Astfel că acest din urmă minister în domeniul

asistenţei sociale avea următoarele atribuţii: coordonarea şi controlul activităţii de asistenţă

socială; înfiinţarea şi organizarea unităţilor de asistenţă socială; coordonarea învăţământului

special; îndrumarea şi coordonarea activităţii privind stabilirea şi plata alocaţiei de stat pentru

copii şi acordarea de ajutoare; sprijinirea asociaţiilor de invalizi şi a caselor de ajutor reciproc ale

pensionarilor. [61, p.350-351]

Doctrinarii Zamfir E. şi Zamfir C. menţionează că asistenţa socială românească în timpul

regimului comunist avea o pondere; extrem de redusă, având un caracter pasiv şi birocratic, iar

asistenţa socială calitativă personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor urgente, a fost

practic desfiinţată. Se consideră totodată că asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul

instituţionalizat pentru bătrâni, persoane cu dizabilităţi, bolnavi cronici somatici sau

neuropsihici, copii în situaţii speciale. Foarte adesea însă, aceste instituţii nu reuşeau să asigure

standardele minime de viaţă. [165, p.103-104]

În viziunea lui Athanasiu A., asistenţa socială în această perioadă se referea la următoarele

obiective: creşterea natalităţii; asigurarea unui minim de îngrijire în instituţii de asistenţă socială

pentru bătrânii pensionari şi nepensionari; acordarea unui ajutor bănesc sau în natură persoanelor

incapabile de muncă, fără venituri proprii şi susţinători legali; îngrijirea în instituţii de ocrotire

sau în familii substitutive a minorilor aflaţi în situaţii deosebite, prevăzute de lege. [3, p.183]

Specialişti din cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale al României consideră că

specific acestei perioade era asistenţa socială centralizată, acordată în special bătrânilor,

persoanelor cu dizabilităţi şi minorilor aflaţi în situaţii deosebite prin instituţionalizarea acestora

în centre închise şi izolate, cu condiţii de trai modeste. Principala prestaţie socială pentru aceste

categorii de persoane inapte de muncă se limita la ajutor ocazional în bani, în cuantum mult

redus faţă de nevoi, iar pentru susţinerea natalităţii, mamele cu mai mulţi copii beneficiau de un

ajutor lunar în bani pe toată viaţa. [61, p.350-351]

Începând cu anul 1990, obiectivele programelor de asistenţă socială din România au fost

centrate pe înlăturarea măsurilor restrictive din legislaţie şi practică, astfel încât să fie reflectate

valorile unei societăţi democratice.

50

În acest sens, au fost modificate prin Decretul-Lege nr. 70/1990 unele prevederi

inechitabile privind acordarea alocaţiei de stat pentru copii, a protezelor, a ajutoarelor băneşti

pentru persoanele incapabile de muncă, a contribuţiilor de întreţinere în unele unităţi de asistenţă

socială, şi s-a asigurat creşterea cuantumului alocaţiei de întreţinere pentru minorii ocrotiţi prin

plasament familial şi încredinţare. Această perioadă este marcată prin reformarea cadrului juridic

şi administrativ; privind dezvoltarea şi diversificarea serviciilor acordate prin cantinele de ajutor

social; prin adoptarea actelor normative ce reglementau situaţia persoanelor cu dizabilităţi; prin

dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu organizaţiile neguvernamentale şi cu organismele

internaţionale. [148, p.33]

Printre cele mai importante realizări din această perioadă sunt: aderarea la Convenţia

Internaţională privind drepturile copilului (1990); iniţierea şi dezvoltarea în colaborare cu

organizaţiile: Asociaţia pentru Orfelinate din România, Red Barnet - Danemarca, Hoit

International, Salvaţi Copiii a programelor de plasament familial al minorilor aflaţi în situaţii

deosebite, în judeţele Braşov, Arad, Timiş şi Prahova, Dolj, Vrancea, municipiul Bucureşti,

Constanţa; în colaborare cu Asociaţia Franceză „Equilibre‖ şi Organizaţia Română Salvaţi

Copiii, înfiinţarea Centrului Social pentru minori în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei

Sociale, ca instituţie pilot pentru readaptarea socială a minorilor aflaţi în situaţii deosebite; în

colaborare cu experţii Băncii Mondiale, s-a trecut la organizarea a patru oficii de asistenţă

socială pilot (Hunedoara, Bucureşti, Călăraşi şi Botoşani); elaborarea a trei proiecte pentru

înfiinţarea de cămine pentru pensionari, cu funcţionalitate multiplă şi modernă, în judeţele Alba,

Hunedoara şi Braşov; colaborarea permanentă cu organizaţiile şi asociaţiile internaţionale sau

autohtone în vederea diversificării şi modernizării serviciilor de ocrotire şi asistenţă socială a

copiilor, familiilor şi vârstnicilor aflaţi în situaţii de risc socio-economic. [61, p.352]

În primii ani de după 1989, asistenţa socială a continuat să se realizeze centralizat, fără

suficientă eficienţă şi în condiţii de marginalizare socială a persoanelor şi familiilor social

vulnerabile. Totuşi, în acest interval s-au făcut primii paşi în direcţia reformării sistemului de

asistenţă socială. Au fost reînfiinţate colegiile de asistenţă socială. După anul 1991 au fost create

patru colegii. A fost înfiinţat Centrul Social de Primire Minori din Bucureşti.

Anul 1993 aduce o orientare nouă în politica socială, de natură să asigure sprijin

persoanelor singure şi familiilor care întâmpină condiţii de trai dificile şi pe care nu le pot depăşi

prin propriile mijloace. S-a asigurat universalizarea dreptului la alocaţia de stat pentru copii, prin

acordarea, începând cu luna octombrie 1993, a unei alocaţii lunare în bani, indexabilă, de acest

drept beneficiind circa cinci milioane de copii.

51

Un loc important îl deţine politica de susţinere materială a familiilor lipsite de venituri, sau

cu venituri mici. În acest sens, de la 1 august 1995 se aplică Legea nr. 67/1995, privind ajutorul

social, potrivit căreia toate familiile care realizează venituri lunare mai mici decât veniturile

stabilite prin lege, primesc sprijin material. [61, p.352]

Evoluția asigurărilor sociale în România. Momentul de început în istoricul asigurărilor

sociale din România constă în organizarea, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a

primelor asociaţii de întrajutorare, care au apărut în diferite centre muncitoreşti. Tot în această

perioadă iau fiinţă primele asociaţii şi cluburi muncitoreşti, ca de exemplu Asociaţia generală a

tuturor lucrătorilor din România, organizată în anul 1872. Alte organizaţii înfiinţate ulterior

prevedeau în statutele lor forme de asigurare materială în caz de boală, infirmităţi corporale,

deces, lipsă de lucru pentru asociaţi şi urmaşii acestora.

Ideea instituţionalizării asigurărilor sociale şi a organizării lor în baza unor prevederi legale

şi pe cale de consecinţă, a garantării lor de către stat, şi-a făcut loc treptat, concretizându-se, în

cele din urmă, prin adoptarea unei legi cu acest obiect.

Primele acte în domeniu sunt Legea pentru pensii (1868) promulgată sub domnia lui

Alexandru Ioan Cuza, care prevedea pensionarea funcţionarilor de stat, civililor, militarilor sau

ecleziasticilor în baza retribuţiei din ultimii 5 ani şi se acordau de la 1 ianuarie a anului următor,

fiindcă pensia era înscrisă în bugetul statului; Legea pentru pensiunile funcţionarilor civili şi

ecleziastici (1890); Legea minelor (1985), care a prevăzut înfiinţarea unei Case de ajutor şi a

unei Case de pensii, cu fonduri constituite, în două părţi egale, din cotizaţiile muncitorilor şi din

contribuţia patronilor.

Calitatea de membru al acestor case era recunoscută oricărui muncitor în vârstă de peste 16

ani sub condiţia „bunei purtări.‖ Adică, se putea beneficia de ajutoare şi pensii numai dacă nu se

participa la greve sau prin abţinerea de la orice acte de instigare la astfel de acţiuni.

La data de 5 martie 1902 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor (Legea

Missir) care a instituit un sistem de asigurări sociale pe baze corporatiste aplicabil exclusiv

meseriaşilor; prevedea obligaţia corporaţiilor de a înfiinţa Case de asigurări sau de a-şi asigura

membrii lor la societăţi de asigurare contra bolilor, accidentelor, infirmităţilor şi cazurilor de

moarte. [61, p.35]

Fondurile erau colectate din mijloace muncitorilor şi patronilor în proporţie de 50%, suma

reprezentând ajutoarele acordate celor dintâi era foarte redusă. Chiar dacă aria de cuprindere a

acestei legi era destul de restrânsă, putem spune totuşi că ea a completat demersul legislativ

iniţial de instituţionalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie profesională.

52

În Transilvania, asigurarea obligatorie a muncitorilor a fost instituită prin Legea nr. XIX

din 1907. Potrivit acestei legi, asigurările sociale erau incomplete, priveau numai cazurile de

boală şi de accidente, iar fondurile se realizau, în cea mai mare parte, din cotizaţiile muncitorilor.

[10, p.31]

Prin Decretul regal 375/25.01.1912 la propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului, la

27 ianuarie 1912 este promulgată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor

muncitoreşti, care reglementa activitatea meseriaşilor organizaţi sub forma de breaslă, corporaţie

sau federaţie. În acest scop, a fost instituită Casa Centrală a Meseriilor, Creditului și

Asigurărilor Muncitoreşti, cu sediul în Bucureşti, pe lângă care se înfiinţează Casa de Asigurare

Contra Boalei şi pentru Cheltuieli de Înmormântare (art. 114). [58]

Acest act normativ mai este denumit Legea Neniţescu, care consacră pentru prima dată

principiul asigurărilor obligatorii în caz de boală, accidente, ajutoare de maternitate, pensii

pentru bătrâneţe şi invaliditate şi stabileşte o modalitate flexibilă de colectare a fondurilor de

asigurări sociale, în dependenţă de tipul prestaţiei sociale. [61, p.37]

Prin Decretul-lege 1327/29 martie 1920, se înfiinţează Ministerul Muncii şi Ocrotirilor

Sociale, iar prin Decretul-lege nr. 1879/26.04.1920, se promulga Legea pentru Organizarea

acestui minister. În subordinea acestui minister va trece şi Casa Centrală a Asigurărilor Sociale.

Sub controlul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale activau următoarele organizaţii

medicale: casele medicale (ambulatorii); dispensariale de fabrică; căutarea la domiciliu;

spitalele; sanatoriile. În scopul dotării şi aprovizionării acestora Casa Centrală, prin Direcţia

contabilităţii a CCAS, gestiona întregul sistem de asigurări sociale, colectând mijloace financiare

prin intermediul Caselor de asigurare locale.

În cadrul Caselor medicale se dau consultaţii atât asiguraţilor, cât și membrilor familiilor;

se asigură: medicamente, obiecte de pansament, cercetări de laborator, aplicaţii terapeutice de

specialitate; pe lângă îngrijirea medicală propriu-zisa, asiguratului i se acordă de către medic şi

ajutor bănesc.

Perioada interbelică caracterizată prin trei regimuri juridice diferite cu privire la

asigurările sociale a impus unificarea legislaţiei, fapt realizat prin adoptarea în 1933 a Legii nr.

55 pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul naţional (Legea Ioaniţescu) şi

regulamentului ei de aplicare. Asiguraţii aveau dreptul la ajutoare de boală, de accidente,

maternitate şi deces, la pensii de invaliditate din cauză de boală sau accident şi la pensii pentru

urmaşi. Printre prevederile pozitive ale legii poate fi menţionată şi aceea potrivit căreia bolile

profesionale erau asimilate cu accidentele de muncă.

53

Această lege cuprindea şi numeroase aspecte negative, printre care: muncitorii agricoli

rămâneau în afara asigurărilor sociale; nu exista nici un fel de asigurare împotriva şomajului;

amânarea asigurării pentru bătrâneţe; cuantumul ridicat al cotizaţiei stabilite în sarcina

muncitorilor care era de până la 60% din salariu, la care se adăuga o contribuţie suplimentară de

2%; încredinţarea conducerii asigurărilor sociale statului şi patronilor etc.

Cu toate neajunsurile semnalate, această lege a contribuit din plin la aşezarea securităţii

sociale în rândul valorilor prioritare ale societăţii româneşti.

Schimbarea regimului politic în anul 1938 prin instituirea dictaturii regale a adus unele

modificări în structura asigurărilor sociale. Astfel, adoptarea în 1938 a Legii Ralea - Legea

asigurărilor sociale, pe lângă reglementarea asigurării în caz de boală, maternitate, accident,

invaliditate, bătrâneţe şi deces, introduce şi pensia de urmaş. [61, p.37]

După instaurarea regimului comunist, toate fondurile de asigurări sociale publice sau

private au fost incluse în bugetul de stat, prin Legea nr. 10/1949, devenind pilonul de bază al

protecţiei sociale în România, iar alocaţiile de şomaj şi cele de asistenţă socială nefiind

recunoscute. Cheltuielile pentru protecţie socială se concentrau pe diverse categorii de pensii (de

bătrâneţe, invaliditate, urmaş), dar se acordau şi alte prestaţii (pentru boală, deces, maternitate).

S-a creat, totuşi, baza unui sistem modern de securitate socială, cu grad ridicat de acoperire a

lucrătorilor şi o gamă variată de prestaţii.

În 1959, în categoria beneficiarilor sunt incluşi, de asemenea, agricultorii şi casnicele.

Obligativitatea încadrării în muncă înainte de 1989 şi obligativitatea plăţii contribuţiilor de

asigurări sociale de către angajator au determinat o acoperire foarte ridicată a populaţiei faţă de

riscurile sociale. Rata ridicată de ocupare şi, astfel, rata ridicată de colectare a contribuţiilor, a

făcut ca sistemul să funcţioneze fără dezechilibre financiare.

De la începutul anilor ‗70, cheltuielile ridicate ale fondului au impus modificări pentru

echilibrarea sistemului de asigurări sociale în sensul diminuării cuantumului pensiei, creşterii

vechimii necesare pentru pensionare, scăderii prestaţiilor pentru pensiile de invaliditate. Apar de

asemenea sisteme separate de asigurări pentru cooperative meşteşugăreşti, culte, avocaţi, uniuni

de creaţie, militari şi salariaţi ai poliţiei.

Evoluţia sistemului de asigurări sociale după 22 decembrie 1989 este marcată de reforme,

care s-au dovedit a fi destul de eficiente. Astfel, a fost modificată Legea nr. 3/1977 prin

Decretul-Lege nr. 70 din 8 februarie 1990 şi a Legea nr. 73/1991, modificări prin care a fost

reglementată: reducerea vârstei de pensionare pentru cei care au lucrat în grupele I şi II de muncă

proporţional cu timpul lucrat în astfel de munci; asimilat accidentele produse în timpul deplasării

de la domiciliu spre locul de muncă cu accident de muncă şi invaliditate cauzată de tuberculoză

54

cu invaliditate cauzată de boli profesionale; creşterea procentului pensiei de invaliditate gradul

III de la 30% la 60% din pensia de invaliditate gradul 1, posibilitatea ca aceşti pensionari să

primească pensia fără obligaţia de a lucra, iar în situaţia în care lucrează, sumele reprezentând

pensia împreună cu salariul să poată atinge nivelul actualizat al funcţiei avute la data pensionării

faţă de 70%), 75%, 80% cât era anterior prevăzut în lege în raport cu grupele III-a, II-a şi I-a de

muncă; posibilitatea ca şi copiii invalizi de orice grad să primească pensie de urmaş după

împlinirea vârstei de 16 ani pe toată durata invalidităţii; dreptul de recalculare a pensiei de limită

de vârstă sau de invaliditate pe baza activităţii depuse după stabilirea pensiei.

De asemenea, unele îmbunătăţiri au fost aduse prin reglementări speciale, respectiv prin

Legea nr. 42/1990 şi Decretul-Lege nr. 118/1990 cum ar fi: pensii mai avantajoase pentru

persoanele care s-au invalidat participând la Revoluţia din decembrie, precum şi pentru urmaşii

celor decedaţi în timpul acesteia; noi drepturi de asigurări sociale, fie în favoarea anumitor

categorii de salariaţi, fie în beneficiul persoanelor oprimate în timpul regimului comunist.[58]

Printr-un alt act normativ, şi anume Decretul-Lege nr. 60/1990 s-a reglementat reducerea

vârstei de pensionare prevăzute de lege cu 1-5 ani, pentru cei care au solicitat pensionarea în

perioada 01.03 -31.12.1990.

Pe lângă aceste reglementări care, considerăm că au fost necesare şi rezonabile, la

presiunea în special, a liderilor sindicali, au fost adoptate o serie de decrete-lege şi chiar hotărâri

ale Guvernului prin care sunt aduse deteriorări ale principiilor de echilibru juridic existente în

legea pensiilor, astfel:

Decretul-Lege nr. 98/1990, prin care se prevede că pensia de urmaş a unui salariat sau

pensionar C.F.R. este de 100% din pensia acestuia faţă de 50%, cât este pentru văduvele tuturor

celorlalte categorii de salariaţi sau pensionari.

Hotărârea nr. 267/1990 prin care se acordă pensie de urmaş, indiferent de vârstă sau starea

sănătăţii, soţiilor casnice ale pensionarilor care au decedat ca urmare a accidentelor de muncă sau

îmbolnăvirilor profesionale din activitatea de subteran; reducerea vârstei de pensionare pentru

personalul C.F.R. încadrabil în grupa a II-a de muncă de la 55 ani la 50 ani pentru bărbaţi, pe

baza unei vechimi în muncă de numai 20 ani faţă de 25 ani, cât prevede Legea nr. 3/1977;

încadrarea în grupe superioare de muncă în vederea pensionării personalului TESA din chimie,

petrochimie, întreprinderile de fabricare a acumulatoarelor etc., drept de care nu au beneficiat

niciodată aceste categorii de salariaţi, fapt care atrage atât reducerea vârstei de pensionare, cât şi

procente mai mari la pensie pentru sufleor, crainic T.V., fotograf, retuşieri fotocolor, personalul

televiziunii care lucrează în emisie etc.

55

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale,

din 17/03/2000, actualizata la data de 27 aprilie 2007, prevede condiţiile de pensionare în

prezent, fiind stipulate principiile ce guvernează această materie, beneficiarii sistemului public

de pensionare, persoanele care sunt supuse asigurărilor sociale, categoriile de pensii şi condiţiile

de stabilire etc. [58]

2.1.2. Formarea sistemului de protecţie socială în Moldova

Studierea problemei apariţiei şi dezvoltării protecţiei sociale în Moldova este intercalată cu

numeroase dificultăţi, generate de necesitatea delimitării spaţiilor istorice. [20, p.50] În perioada

secolelor al XIX-lea - XX-lea deosebim câteva etape principale, fiecare având contribuţia sa

specifică în constituirea identităţii sistemului de protecţie socială: perioada dominaţiei Imperiului

Rus; perioada interbelică (1918 - 1940, când Basarabia îşi dezvoltă sistemul de protecţie socială

în componenţa României); perioada regimului comunist (după 1940); perioada existenţei

Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (după 1991).

În studiul dat, vom cerceta evoluţia sistemului de protecţie socială prin prisma elementelor

sale constitutive – asistenţă socială şi asigurări sociale.

Evoluția asistenței sociale în Moldova. Prima dimensiune a istoricului asistenţei sociale

din Moldova cuprinde: diverse acte de caritate din partea Statului Rus (sub formă de „ukazuri,‖

legi sau decrete) şi din partea anumitor organizaţii, persoane fizice, comitete obşteşti; medicina

de zemstvă - o etapă de mare importanţă în evoluţia şi dezvoltarea sferei sociale din Moldova.

A doua perioadă a cuprins organizarea asistenţei sociale la nivel de stat, emiterea unor legi

ce prevedeau protecţia păturilor defavorizate. [20, p.16]

În perioada regimului comunist a fost instituit Ministerul Protecţiei Sociale, în grija căruia

erau problemele pensionării populaţiei, alocarea diferitelor subsidii. Caracteristic pentru această

perioadă este negarea problemelor sociale, fiind promovată ideea că ,,societatea comunistă nu are

probleme ce ar necesita asistenţă socială comunitară‖. Astfel, serviciile sociale acordate se axau

prioritar pe problemele bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi.

La etapa actuală, asistenţa socială se caracterizează prin conceptualizarea propriu-zisă a

noţiunii de asistenţă socială. A început pregătirea specialiştilor în asistenţa socială la nivel de

Universitate şi colegiu. Pentru a avea o viziune de ansamblu despre evoluţia în organizarea

asistenţei sociale, este necesară o relatare mai amănunţită despre instituţiile, activităţile,

documentele ce ţin nemijlocit de această activitate.

56

Dacă ne referim la decretele ce vin din partea conducerii guberniei Basarabia din secolul al

XIX-lea, constatăm că ele cuprind anumite obligaţii ale comercianţilor, moşierilor de a oferi un

anumit suport material celor nevoiaşi, conform ,,ukazurilor‖:

Legea regională din Basarabia privind îngrijirea socială, care a fost emisă în baza

Decretului senatului executiv al Rusiei din 16 septembrie 1834, susţinea tutelarea şi îngrijirea de

către gubernie a caselor de copii, spitalelor, organizaţiilor obşteşti de caritate; obliga

guvernatorul Basarabiei să respecte şi să inspecteze finanţarea acestor instituţii din ,,bugetul‖

guberniei.

Decretul din 8 ianuarie 1843, emis de către Ţarul Rus, către ,,uprava‖ medicală a

guberniei. Decretul prevedea alocarea unor suplimente alimentare populaţiei din Basarabia, care

a suferit în urma secetei, obligând conducerea guberniei să asigure populaţia nevoiaşă cu o

anumită cantitate de făină şi porumb.

Dispoziţia privind răspândirea surorilor de caritate în spitale militare şi de zemstvă. La

începutul sec. al XIX-lea, în spitalele militare au apărut surorile de caritate. Ele îngrijeau de

răniţi, acordându-le totodată şi susţinere morală prin intermediul diferitelor confesiuni religioase.

Apariţia acestui serviciu era mai mult decât binevenit, pe motiv că se rezolvau concomitent două

probleme stringente: problema îngrijirii medicale (asigurarea cu cadre medicale); oferirea unor

locuri de muncă pentru văduve şi femeile ştiutoare de carte.

Decretul cu privire la subsidiile pentru familiile refugiate (14 octombrie 1875) obligă

conducerea Zemstvei şi a oraşelor să facă alocări de mijloace băneşti din bugetul local pentru

familiile refugiate din alte regiuni ale guberniei.

Decretul cu privire la formarea comitetelor pentru acordarea locurilor de muncă

veteranilor de război (1874). Acest document a fost emis de către ţarul Rusiei şi prevedea

formarea, structura şi statutul acestor comitete. De obicei, în ele activau soţiile marilor funciari

din Basarabia. [20, p.17]

În 1907, a fost înregistrată Organizaţia pentru instruirea profesională a femeilor, care îşi

propunea drept scop educaţia fetelor orfane, instruirea şi reinstruirea văduvelor.

Medicina de zemstvă reflecta nivelul serviciilor medicale oferite populaţiei şi prevedea

acordarea asistenţei medicale populaţiei rurale. În întreaga perioadă de finanţare (1879-1914)

numărul circumscripţiilor medicale a crescut de la 7 la 75, a punctelor medicale - de la 31 la 43,

a spitalelor – de la 3 la 59; a numărului de paturi pentru spitale – de la 51 la 906 (260 în oraşe şi

646 în sate). Numărul de locuitori într-o circumscripţie medicală oscila între 31, 5 şi 3,2 mii.

Începând cu anul 1900, la cererea insistentă a ţarului rus, bisericilor li se permite să colecteze

57

donaţii pentru diverse categorii de persoane nevoiaşe (în săptămâna Paştelui – pentru orbi; în

săptămâna Crăciunului – pentru persoane cu dizabilităţi). [138, p.46]

O etapă însemnată în evoluţia asistenţei sociale din Basarabia este perioada interbelică. În

această perioadă au fost elaborate numeroase legi şi acte normative privind protecţia socială, au

fost întreprinse variate acţiuni de caritate.

În decursul anului 1921 au intrat în vigoare următoarele acte legislative: Legea şi

regulamentul pentru înfrânarea vagabondajului; Legea cu privire la ocrotirea minorilor şi

femeilor; Legea privind protecţia copilului, care prevedeau implicarea tuturor structurilor

administrative (regionale sau locale) în soluţionarea diverselor probleme ce ţineau de situaţia

minorilor. Astfel, a fost stabilită vârsta de la care li se permitea minorilor să muncească 16-18

ani, în funcţie de durata zilei de muncă, aprobată de rege şi Senat.

Merită să menţionăm şi următorul fapt: în actele de caritate se implicau tot mai multe

organizaţii şi persoane fizice, datele despre colectări erau publicate atât în periodica centrală, cât

şi în cea judeţeană.

În Chişinău activează Înalta Comisiune de Asistenţă Socială a Municipiului, care alocă

sistematic sume de bani pentru invalizi, copii orfani, văduve. Astfel, de pe data de 22 noiembrie

1934 şi până la 25 ianuarie 1935, din cele 1960 de cereri depuse, comisia a satisfăcut 1043.

Pentru a ajuta săracii, Comisiunea a organizat în zilele de 19-21 ianuarie 1935 o caravană a

carităţii, cu scopul de a colecta o anumită sumă de bani pentru cei nevoiaşi, a deschis cantine

pentru şomeri.

Importante evenimente pentru constituirea sistemului de asistenţă socială sunt: inaugurarea

în 1939, sub egida primarului Cristi, a Palatul de Asigurări Sociale; organizarea în 1937 a Eforiei

Generale a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, membrii căreia aveau în grija lor

colectarea şi alocarea subsidiilor (sub formă de pensii) destinate categoriilor nevoiaşe; instituirea

în 1940 a Comitetul Norodnic al Asistenţei Sociale al RSSM, care şi-a încetat activitatea în 1941.

[21, p.60]

În 1942, în timpul războiului, asistenţa s-a impus imperios şi cu mai mare urgenţă. În mod

special, în Chişinău au fost întreprinse următoarele acţiuni: ajutorarea familiilor concentraţilor,

protecţia copiilor între 2-7 ani, asistenţa fetelor orfane, asistenţa băieţilor orfani, ajutorarea

vagabonzilor, sprijinul bătrânilor şi invalizilor .

Revenind în sfera de influenţă a Rusiei, unul dintre cele mai importante momente în istoria

asistenţei sociale a fost deschiderea în cei mai grei ani de război a cursurilor de asistenţă socială,

eveniment despre care ne informează Monitorul Municipal de Chișinău din 7 iunie 1943. [21,

p.60]

58

La 26 martie 1946, Comitetul Norodnic al Asistenţei Sociale al RSSM a fost reorganizat în

Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM, având următoarele funcţii: conducerea cu secţiile de

asistenţă socială orăşeneşti şi raionale; conducerea şi colaborarea cu comisiile de expertiză

medico-sanitare; conducerea şi controlul acţiunilor în Casele pentru invalizi şi copiii invalizi;

amplasarea în câmpul muncii a invalizilor; deservirea pensionarilor; controlul stabilirii corecte a

pensiilor.

În 1962, la 28 februarie, a fost emisă Legea nr.100 cu privire la aprobarea Regulamentului

Societăţii orbilor din RSSM. Societatea orbilor din Moldova a fost o organizaţie obştească,

înfiinţată în conformitate cu art. 99 din Constituţia RSSM. Îşi desfăşura activitatea pe baza

statutului adoptat de Congresul Societăţii orbilor din Moldova şi aprobat de Ministerul Asistenţei

Sociale al RSSM. Societatea orbilor avea ca sarcină unirea cetăţenilor orbi în scopul de a-i

antrena în muncă de folos obştesc, de a îmbunătăţi deservirea lor social – culturală şi de a-i

atrage în rândurile cetăţenilor activi ai societăţii.

La 14 aprilie 1962 a fost adoptată Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Societăţii

surzilor din RSSM, lege care, în esenţă, are acelaşi conţinut ca şi Legea precedentă.

În 1972 este adoptată Legea cu privire la aprobarea Regulamentului Ministerului

Asistenţei Sociale al RSSM, conform căreia Ministerul Asistenţei Sociale era un minister

republican, activitatea lui fiind subordonată Sovietului Miniştrilor al RSSM. El înfăptuia,

nemijlocit prin secţiile de asistenţă socială ale comitetelor executive ale Sovietelor raionale şi

orăşeneşti de deputaţi ai oamenilor muncii, conducerea întregii activităţi în domeniul asistenţei

sociale din republică.

Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM îi reveneau următoarele sarcini: dezvoltarea prin

toate mijloacele a asistenţei sociale, în scopul satisfacerii cât mai depline a nevoilor sociale a

cetăţenilor în vârstă şi celor incapabili de muncă; deservirea social-medicală şi culturală a

cetăţenilor care se aflau în Casele de veterani ai muncii, de bătrâni şi invalizi; organizarea

ştiinţifică a muncii şi a activităţii de conducere, asigurarea întreprinderilor, organizaţiilor şi

instituţiilor din sistemul ministerului cu cadre calificate, promovarea în posturi de conducere a

tinerilor care s-au afirmat ca buni specialişti; controlul pregătirii şi întocmirii recomandărilor

privind acordarea pentru mamele cu mulţi copii a titlului de onoare ,,Mamă eroină‖, distingerii

cu ordinul ,,Slava maternităţii‖ şi cu ,,Medalia maternităţii‖ etc.

În 1990, odată cu destrămarea URSS, Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM se

desfiinţează, fiind instituit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în cadrul căruia activează şi

specialişti în domeniul asistenţei sociale. [20, p.60]

59

La 3 decembrie 1998, Primăria municipiului Chişinău a adoptat Decizia nr. 27/1 cu privire

la ,,Programul municipal de protecţie socială a categoriilor socialmente vulnerabile

dezavantajate şi de combatere a sărăciei”. Prin decizia nominalizată, au fost constituite comisii

obşteşti, ce se ocupă cu distribuirea ajutoarelor umanitare, a medicamentelor, protejarea dentară

gratuită, activitatea cantinelor pentru alimentarea gratuită şi livrarea produselor alimentare la

preţuri accesibile.

Astăzi, când Republica Moldova a devenit stat independent şi a păşit pe calea

democratizării, asistenţa socială a devenit unul dintre mecanismele realizării cu succes a

obiectivelor majore pe care şi le-a propus. Rolul important ce-i revine asistenţei sociale în

această perioadă a necesitat deschiderea specialităţilor de asistenţă socială în instituţiile de

învăţământ superior din Bălţi şi Chişinău. E de remarcat faptul că în anul 1998 profesia de

asistent social e inclusă în nomenclatorul de profesii. [138, p.47]

Odată cu adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 [13] şi Hotărârii

cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005 [41], evoluţia

sistemului de asistenţă socială moldovenesc trece într-o nouă etapă, când accentul se pune nu

numai pe depăşirea stării de dependenţă socială sau pe înlăturarea stării de dificultate a

persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului

autonomiei, dar şi reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat este

orientată spre restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.

Serviciile de asistenţă socială sunt necesare societăţii noastre astăzi şi vor fi întotdeauna

necesare, chiar şi în cele mai avansate trepte de dezvoltare a societăţii, căci nimeni nu poate

promite că atunci vor lipsi bătrânii neajutoraţi, copiii orfani, familii monoparentale, persoane cu

dizabilităţi, persoane cu probleme de sănătate mintală etc. Desigur, problemele acestor grupuri

dificile vor fi altele decât cele actuale, iar asistenţa socială va cunoaşte alte forme şi modalităţi de

sprijin, dar ea nu va fi de prisos niciodată atâta timp cât va exista omul. Şi experienţa mondială

demonstrează că nici un stat nu poate realiza cu succes reforme radicale în viaţa economică şi

politică, socială şi culturală, fără a dispune de o reţea dezvoltată de servicii de asistenţă socială şi

de specialişti capabili să protejeze persoanele aflate temporar în dificultate. Experienţa trăită

atestă că problemele asistenţei sociale însoţesc societatea la orice etapă a dezvoltării ei, fiind

generate de necesităţile evoluţiei acesteia.

Evoluția asigurărilor sociale în Moldova. În literatura de specialitate naţională nu

întâlnim o periodizare în sens tehnic a dezvoltării sistemului de asigurări sociale. De aceea în

studiul ce-l prezentăm, vom încerca să realizăm o periodizare proprie.

60

Activităţile de asigurări sociale, de asemenea, necesită a fi analizate prin prisma etapelor

istorice specificate anterior.

Începând cu 1812, când prin tratatul de la Bucureşti, teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost

anexat Imperiului Rus şi până la 27 martie 1918, când la şedinţa Sfatului Ţării s-a pus problema

unirii Basarabiei cu România, Basarabia a fost o colonie agrară a imperiului, pentru care

asigurările sociale nu constituiau o preocupare, iar sistemele de asigurări sociale de abia

începeau a se contura în statele europene.

Marea Unire din 1918 şi-a lăsat amprenta în toate sferele vieţii, inclusiv și asupra

asigurărilor sociale. Primii paşi întreprinşi vizau unificarea legislativă, condiţie indispensabilă a

funcţionării statului.

Unul din obiectivele Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (român) era de a lua măsuri

de aplicare a Legii Neniţescu şi în Basarabia. În acest scop, în Basarabia au fost constituite Case

de asigurare, care au înlocuit corporaţiile şi îndeplineau următoarele funcţii: colectau

contribuţiile datorate pentru rente şi pensii pentru accidente de muncă de patronii basarabeni,

care erau încasate şi calculate de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (cu sediul la Bucureşti) în

baza tabelelor de clasificare a riscurilor, aplicabil patronilor din vechiul Regat. [58]

Prin Legea nr.164 din 28 mai 1932 este modificată Legea asigurărilor sociale din 27

ianuarie 1912, prin care se prevedea extinderea sferei de aplicare a acesteia şi pe teritoriul

Basarabiei; se garanta asigurarea pentru invaliditate şi pensie pentru bătrâneţe, pentru toate

categoriile de salariaţi din industrie, comerţ şi meserii.

Un alt act normativ, care se aplică şi pe teritoriul Basarabiei este Legea pentru unificarea

asigurărilor sociale (8 aprilie 1933), denumită, Legea Ioaniţescu, prin care asigurările sociale se

garantează în caz de boală, accidente, maternitate, deces, pensionarea din cauza invalidităţii

survenite în caz de boală.

În opinia savanţilor S. Ghimpu, A. Ţiclea, Tufan C., aspectul pozitiv al acestei legi constă

în asimilarea bolilor profesionale cu accidentele de muncă, iar aspectul negativ constă în

următoarele: muncitorii agricoli rămâneau în continuare neasiguraţi; nu exista asigurarea

împotriva şomajului; amânarea asigurării pentru bătrâneţe; cuantumul ridicat al cotizaţiei

stabilite în sarcina muncitorilor care era circa 62%; încredinţarea gestionării asigurărilor sociale

de către stat şi patroni etc.

Prin adoptarea în anul 1938 a noii Legi a asigurărilor sociale, denumite Legea Ralea, pe

lângă reglementarea asigurării în caz de boală, accidente, maternitate, deces, pensionarea din

cauza invalidităţii; bătrâneţii, apare şi cea pentru pierderea întreţinătorului. [61, p.37]

61

După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi statele sovietice (din 1922

- Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. La 12 octombrie 1924 la sesiunea a III-a a Comitetului

Executiv Central al Ucrainei a fost adoptată decizia despre crearea R.A.S.S. Moldoveneşti în

componenţa Ucrainei. În această perioadă raportule de protecţie socială erau reglementate de

Codul muncii din 1918 al R.S.F.S.R. şi Codul muncii din 1922 al R.S.S.U., care garantau

muncitorilor dreptul la prestaţii sociale în caz de boală sau invaliditate şi pensie pentru bătrâneţe,

din resursele financiare de stat, deoarece întreprinderile iniţial nu aveau fonduri din care ar putea

defalca statului mijloace pentru acoperirea necesităţilor de asigurare socială.

Începând cu 1922, când în republicile sovietice se implementează „noua politică

economică,‖ sunt adoptate noi coduri, care prevăd trecerea la asigurarea socială din fondurile

create în baza defalcărilor din mijloacele întreprinderilor. [149, p.15]

Prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov de reprezentanţii plenipotenţiari ai Uniunii

Sovietice şi Germaniei la 23 august 1939, care conţinea un punct referitor la Basarabia, începe o

nouă pagină din istoria teritoriului plasat între Prut şi Nistru. Astfel, la 2 august 1940 prin

adoptarea Legii despre formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de

Nord, judeţelor Hotin, Akkerman, Ismail, începe şi o nouă etapă a sistemului de asigurări sociale,

care necesita de a fi din nou reformat, după cerinţele statului sovietic.

Specific acestei perioade este asigurarea socială a invalizilor celui de-al II-lea război

mondial şi familiilor lor; familiilor celor decedaţi pe front; a muncitorilor din industrie;

pensionarea pentru vechime în muncă a învăţătorilor şi medicilor (1945-1946), zootehnicienilor,

veterinarilor (1949), specialiştilor mecanici din domeniul gospodăriei tehnice (1952).

Prin adoptarea Legii cu privire la pensiile de stat din 14 iulie 1956 şi Ordonanţei

Sovietului Miniştrilor R.S.S.M. nr.113 din 22 ianuarie 1955 începe să se contureze sistemul

sovietic de asigurări sociale, iar prin Legea cu privire la pensiile şi indemnizaţiile membrilor

colhozurilor, adoptată de Sovietul Suprem la 15 iulie 1964, este reglementată, pentru prima dată,

finanţarea acestui sistem din mijloacele Fondului centralizat al asigurărilor sociale şi acordarea

prestaţiilor de asigurări sociale femeilor-colhoznice şi celor însărcinate.

Hotărârea despre măsurile luate pentru ridicarea bunăstării poporului sovietic, din 26

septembrie 1976, a extins cercul de persoane pentru acordarea pensiilor în condiţii avantajoase, a

introdus un nou tip de indemnizaţii - pentru invalizii din copilărie de gradul I şi II care au atins

vârsta de 16 ani; iar prin Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem cu privire la mărirea

pensiilor invalizilor şi familiilor ce au pierdut întreţinătorul, din 21 noiembrie 1973, s-a asigurat

alimentarea copiilor preşcolari şi şcolari; a celor din casele de copii, se perfectează normele de

stabilire şi plata pensiilor şi indemnizaţiilor.

62

Un moment important pentru sistemul social al U.R.S.S. a fost adoptarea Constituţiei

U.R.S.S., din 7 octombrie 1977, care consacră prin articolele sale dreptul la asigurări sociale,

dreptul la sănătate, dreptul la asigurare materială, protecţia familiei de către stat. Până la

dezmembrarea Uniunii Sovietice pe teritoriul Moldovei acţionează toate legile adoptate de

organele centrale din Moscova. [149, p.16]

Specificul asigurărilor sociale din această perioadă constă în aceea că sistemul sovietic de

pensii era bazat pe conceptul de „asigurare fără contribuţii‖. Resursele financiare necesare erau

obţinute exclusiv din plăţile efectuate de întreprinderi în buget. În cazul unui asemenea sistem, se

pierde una dintre principalele caracteristici: legătura dintre responsabilitatea personală

(exprimată prin contribuţii) şi dreptul de a obţine beneficii şi pensii. [198]

Prin adoptarea, la 27 august 1991, a Legii nr.691 privind Declaraţia de independenţă a

Republicii Moldova, iar la 29 iulie 1994, a Constituţiei Republicii Moldova, [39] începe o nouă

etapă istorică, etapă de tranziţie, caracterizată prin integrarea noului stat în comunitatea

internaţională, aderarea la tratatele internaţionale, care au generat reforme esențiale, în toate

domeniile vieţii, inclusiv în domeniul asigurărilor sociale.

Sistemului de asigurări sociale după 1991 trece prin două etape: până la reforma

sistemului de pensii care a fost iniţiată la 1 ianuarie 1999 şi după 1 ianuarie 1999 (actuală).

Evoluţia sistemului de asigurări sociale până la 01.01.1999 are loc în baza Legii nr.437-XII

din 27 decembrie 1990 cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova; [93] a

Hotărârii Parlamentului nr.1007-XII din 2 aprilie 1992, privind aprobarea Listei nr.3 a

lucrătorilor din agricultură, ocupaţi nemijlocit de producerea producţiei agricole, cărora li se

acordă drepturi la pensie pentru limită de vârstă în condiţii avantajoase; [84] a Hotărârii nr.865

din 29 decembrie 1992, cu privire la pensiile pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul

învăţământului şi ocrotirii sănătăţii [74] etc. Specificul asigurării cu pensii din această perioadă

constă în faptul că mărimea pensiei depindea de salariul mediu lunar, vechime în muncă, precum

şi de unele condiţii secundare. Mărimea de bază a pensiei constituia 55% din salariul mediu

lunar, plus câte 1% pentru fiecare an de muncă, care depăşea 25 de ani pentru bărbaţi şi 20 de ani

pentru femei. Participanţii la război, donatorii şi alte categorii de persoane aveau dreptul la

compensaţii suplimentare la pensia de vârstă. [198]

Începând cu 01.01.1999, odată cu adoptarea Strategiei reformei sistemului de pensii (în

continuare – Strategie), Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, nr.156 din 14.10.1998

[108] şi Legii privind sistemul public de asigurări sociale [107] începe reforma sistemului de

asigurări sociale. Pachetul actelor normative ce reglementează sistemul de pensii este completat

anual de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, în care sunt aduse modalităţile de calcul şi

63

plată a contribuţiilor pentru asigurarea obligatorie socială de stat, precum şi unele aspecte

specifice referitoare la venituri şi cheltuieli. [154]

Esenţa reformei constă în reducerea numărului de beneficiari pentru a direcţiona eforturile

asupra celor mai nevoiaşi pensionari. Astfel, legea prevedea iniţial ca până în anul 2008 vârsta

de pensionare să crească până la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, prevedere

modificată prin care se stabileşte de la 01 ianuarie 2003 vârsta de 62 ani pentru bărbaţi şi 57 ani

pentru femei.

Pentru obţinerea dreptului la pensie pentru limită de vârstă în condiţii generale, legiuitorul

stabileşte, în art. 42 alin. 1, următoarele condiţii cu privire la stagiul de cotizare. [108] Începând

cu 1 ianuarie 1999, se stabileşte stagiul de cotizare necesar obţinerii drepturilor la pensie pentru

limită de vârstă de 26 ani pentru bărbaţi şi de 22 ani pentru femei. Urma ca în fiecare an ulterior,

stagiul de cotizare să crească cu 1 an pentru bărbaţi şi cu 2 ani pentru femei până la 1 ianuarie

2004, iar începând cu 1 ianuarie 2004 cu 1 an pentru bărbaţi şi femei până va fi de 35 de ani

începând cu 01 ianuarie 2008.

Prin Legea nr.65-XV din 04.03.04 legiuitorul modifică prevederile art.42 al.1, stabilind

stagiul de cotizare de 30 de ani, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.

Schimbări semnificative s-au produs şi în interiorul sistemului de asigurări sociale. Astfel,

în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 739 din 25 iulie 2000, Fondul Social a fost

reorganizat în Casa Naţională de Asigurări Sociale, care şi-a început activitatea în 2001 şi este

responsabilă de acumularea şi repartizarea resurselor provenite din plata contribuţiilor la Fondul

Social. Legea prevede şi extinderea listei de venituri din care Casa Naţională obţine contribuţii

obligatorii. Acum contribuţiile sunt plătite din toate tipurile de venituri.

Pensiile sunt plătite din fondurile Casei Naţionale de Asigurări Sociale. La formarea

acestor fonduri participă organizaţiile, întreprinderile, persoanele fizice, statul.

Numeroase probleme au rămas nesoluţionate: nu este netă separarea celor două

componente ale protecţiei sociale, mărimea pensiei, lipsa unui sistem naţional informaţional de

management în domeniul dat. [198]

Pentru atingerea obiectivelor reformei sistemului de asigurare cu pensii s-a implementat

programul REVIND, care s-a desfăşurat în două etape. Prima etapă - REVIND I – a demarat la 1

iunie 2000, când s-a institut prin Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei

individuale în sistemul public de asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000 [68] - Registrul de

stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale, gestionat de Casa

Naţională de Asigurări Sociale, şi s-a încheiat în mai 2007. Această perioadă s-a caracterizat prin

crearea şi asigurarea funcţionării registrului; acumularea informaţiei despre persoanele asigurate

64

şi atribuirea în mod obligatoriu fiecăruia a codului personal de asigurări sociale; completarea

manuscrisă şi computerizată a registrului etc. În iunie 2007 a debutat REVIND II, etapă în care

obiectivele principale sunt: efectuarea modificărilor în datele Registrului prin înlăturarea

dublărilor declaraţiilor persoanelor asigurate; iniţierea procesului de stabilire a drepturilor sociale

în baza datelor din Registrul de stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări

sociale. [152]

Analizând strategia de reformare sistemului de pensii moldovenesc, putem observa

tendinţa de transferare treptată a obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la angajatori spre

angajaţi, prin diminuarea anuală a cotei contribuţiilor plătite de către angajatori şi majorarea a

cotei contribuţiilor individuale ale salariaţilor. De exemplu, dacă în anul 2004 contribuţia

individuală a însumat 1% din salariul calculat şi alte recompense, atunci în anul 2005 acestea au

ajuns la 2%, 2006 - 3% şi în 2007 – 4%, în 2008 – 5%, în 2009/ 2010 – 6%. [154]

Observăm că sistemul asigurărilor sociale s-a conturat sub influenţa diferitor curente

politice, de aceea a fost destul de complicat să se consolideze şi să acţioneze într-un mod

eficient. Acest lucru încearcă să-l realizeze guvernanţii moldoveni după 1999, prin

implementarea reformelor şi armonizarea legislaţiei conform standardelor europene. Procesul,

însă, decurge anevoios, fiindcă germanilor le-a trebuit două secole pentru a constitui un sistem

de asigurări sociale, care ar fi eficient, fără a trece fiecare cincizeci sau sută de ani de la un

sistem la altul. Noi abia de zece ani am păşit pe calea reformelor. Cât de eficiente vor fi, ne va

arăta istoria.

2.2.Conceptul şi funcţiile protecţiei sociale

2.2.1. Conexiunea noţiunilor de „protecţie socială” şi „securitate socială”

Unul dintre elementele principale ce ţin de crearea condiţiilor optime şi asigurarea cadrului

vital al oamenilor este protecţia lor socială care, într-un mod sau altul, completează

infrastructura socială. [138, p.54]

Protecţia socială ca fenomen social necesită formularea unei definiţii ştiinţific argumentate,

valoarea căreia ar rezulta din faptul cât de complet şi exact în ea vor fi reflectate particularităţile

esenţiale.

Conceptul de protecţie socială, astăzi se confruntă cu dispute destul de aprinse în doctrină,

neexistând o opinie unanimă privind conţinutul acesteia, deoarece doctrinarii se axează în

conturarea definiţiei pe diferite criterii.

65

În multe ţări cu tradiţie, sistemul asigurărilor şi al asistenţei sociale este cunoscut sub

denumirea generică de securitate socială9 şi nu de protecţie socială

10, fapt care a condiţionat

realizarea unor precizări terminologice.

De aceea pentru elucidarea acestor confuzii ne-am propus următoarele obiective:

Prezentarea etimologică a noţiunilor „protecţie” şi „securitate”. Termenul protecţie îşi

trage sorgintea de la cuvântul latin protectio, ceea ce desemnează sprijin, apărare, ajutor,

ocrotire, grijă. [50] Din latină, protectio îşi păstrează intact rădăcina în română (protecţie),

franceză şi engleză (protection), italiană( protezione) etc.

Cuvântul securitate îşi regăseşte originea în latinescul securitas ( franceză - sécurité,

engleză – security, italiană – sicurezza), semnificând apărare, siguranţă, protecţie, stare de

urgenţă, faptul de a fi pus la adăpost de orice pericol. [43 ,p.969]

Un alt scop pe care ni l-am propus este de a cerceta corelaţia noţiunilor „protecţie socială‖-

„securitate socială.‖

Examinând definirea „protecţiei sociale‖ şi „securităţii sociale‖ în diferite dicţionare,

putem evidenţia următoarele semnificații:

1) Conform Dicţionarului suedez de politică socială, noţiunea de protecţie socială trebuie

privită stricto şi lato sensu. „Protecţia socială‖ utilizată stricto sensu este sinonimă cu noţiunea

de securitate socială, cuprinzând în sine asigurările şi asistenţa socială, iar în lato sensu

înglobând şi protecţia muncii. [262]

2) În Enciclopedia liberă Wikipedia, „securitatea socială‖ constituie o subgrupă a protecţiei

sociale, care desemnează „un sistem de indemnizaţii, administrate public, acordate cetăţenilor

afectaţi de situaţiile de risc social (şomaj, boală, bătrâneţe, accident de muncă, boală

profesională, pierderea întreţinătorului etc.)‖. Adepții acestei opinii includ în conţinutul

protecţiei sociale și „securitatea socială, echivalând-o cu sistemul de asigurări sociale, acţiunea

socială şi ajutorul social - sistemul de asistenţă socială‖.[57]

În dicţionarele şi enciclopediile prezentate mai jos se pledează pentru sinonimia noţiunilor

protecţia (securitatea) socială fiind definite: „un ansamblul de măsuri, stabilite pe cale

legislativă, pentru a susţine persoana şi a-i menţine venitul său familial sau pentru a-i acorda

acesteia mijloace financiare, în cazul când venitul este mai mic decât standardele minime de

existenţă, sau când şi-a pierdut sursele de venit,‖[56] „politici, practici sau programe de

aprovizionare publică (prin asigurare sau asistenţă socială) destinate garantării securităţii

9 Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres

(Social Security Act din 14 august 1935). 10

Ramura „dreptul protecţiei sociale‖, existentă în Republica Moldova, în România este numită „dreptul securităţii

sociale‖, în Franţa „droit de la sécurité sociale‖, în SUA şi Marea Britanie „social law‖ sau „social scurity law‖.

66

economice şi bunăstării sociale a individului sau familiei,‖ [267] „ajutor financiar acordat de stat

persoanelor cu venituri mici sau celor care şi-au pierdut venitul‖, [260] „sistemul de plăţi

acordate de Guvern persoanelor bătrâne, sărace, şomerilor, persoanelor care sunt incapabile de

muncă sau şi-au pierdut întreţinătorul,‖ [259] „programă guvernamentală menită să asigure

ajutor economic persoanelor care sunt afectate de şomaj, incapacitate de muncă, dezabilitate,

finanţată din contul contribuţiilor achitate de angajatori şi salariaţi,‖ [272] „sistemul de asigurare

şi asistenţă a cetăţenilor în etate şi incapabili de muncă, precum şi a familiilor cu copii,‖ [175;

231; 256] „sistemul statal de asigurare şi asistenţă materială a cetăţenilor în vârstă, în cazul

îmbolnăvirii, pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă, decesului întreţinătorului,

precum şi a familiilor cu copii,‖ [247] „grija statului şi societăţii acordată cetăţenilor care au

nevoie de ajutor în legătură cu atingerea unei anumite vârste, starea sănătăţii, stării sociale,

asigurării insuficiente cu mijloace de existenţă,‖ [255] „măsuri oferite de stat în scopul

menţinerii statutului social şi protecţiei împotriva factorilor negativi a anumitor grupuri

sociale.‖[230]

Reglementarea juridică a protecţiei / securităţii sociale la nivel naţional şi internaţional.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului [48] în art.22 prevede că „orice persoană, în calitate

de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este îndreptăţită să obţină

satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi dezvoltării

libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de

organizarea şi resursele fiecărei ţări.‖

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

[130] art.9

recunoaşte „dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.‖

Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime, [202]

defineşte securitatea socială drept „…protecţia pe care societatea o asigură membrilor săi printr-

o serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de natură economică şi socială, care altfel ar

fi cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a câştigurilor din cauza bolii, maternităţii,

accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei

medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu copii.‖

Biroul Internaţional al Muncii caracterizează securitatea socială drept „protecţie pe care

societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei

economice şi sociale, care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere a câştigurilor datorită bolii,

maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi

acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii‖, [61, p.2] iar în raportul În

67

secolul al XXI-lea: Dezvoltarea securităţii sociale aceasta este descrisă ca răspuns la necesitatea

acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia.

În Carta Socială Europeană (revizuită) [28] aceşti termeni sunt utilizaţi în mod sinonimic.

De exemplu în art.14 se utilizează expresia „servicii de protecţie socială‖, iar în art.27 alin.1 lit. b

„condiţii…de securitate socială‖.

În Codul european de securitate socială, precum şi în Protocolul său adiţional, conceptul

de „securitate socială include atât asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.‖ [61, p.3]

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [27] prevede în art.34 „dreptul de

acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale care acordă protecţie în caz de

maternitate, boală, accident de muncă, dependenţă de alte persoane sau bătrâneţe…‖

Constituţia Republicii Moldova [39] prin art. 43, 44, 47 garantează drepturile persoanei la

muncă, asistenţă şi protecţie socială, precum şi serveşte drept fundament de adoptare a

reglementărilor în materie.

Examinarea teoriilor referitoare la conţinutul protecţiei sociale. Pentru formularea unei

definiţii este util să examinăm şi viziunile diferitor doctrinari şi savanţi în materie. Literatura de

specialitate rusă ne conturează trei teorii referitoare la conţinutul protecţiei sociale: teoria

economică; teoria juridică şi teoria riscului social.

Reprezentanţii teoriei economice consideră că în domeniul protecţiei sociale intră toate

formele de ajutor social membrilor societăţii finanţate din fonduri statale (asigurarea

învăţământului gratuit de toate nivelurile, asigurarea cu locuinţă gratuită sau acordarea de

subsidii imobiliare, toate formele de asistenţă medicală, toate categoriile de prestaţii sociale şi

deservirea socială). La baza acestei teorii stă principiul repartiţiei bunurilor din fondurile sociale

cu destinaţie comună. [250, p.27-34]

Adepții teoriei juridice fundamentează securitatea socială pe criterii puţin compatibile, în

special pe criteriul economic şi subiectiv. [176, p.4] Reprezentanţii acestei teorii susţin că

protecţia socială „trebuie acordată numai cetăţenilor care confirmă merite deosebite în faţa

statului‖. [194, p.102]

În primii ani al consolidării puterii sovietice s-a conturat şi teoria riscurilor sociale11

,

conform căreia protecţia socială reprezintă acordarea beneficiilor repartizării produsului colectiv

membrilor societăţii, care se află în situaţii de risc, considerate social importante la etapa de

dezvoltare istorică. Reprezentanţii acestei teorii includeau în categoria riscurilor sociale şi

asigurarea socială din contul mijloacelor organizaţiilor publice, caselor de ajutor reciproc,

11

Reprezentanţii acestei teorii au fost Dogadov V. M., Vigdorcik N. A., Semaşko N. A.

68

deservirea social - culturală. De aceea protecţia socială se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor

ţării şi nu numai asupra şomerilor.

V. Durdenevskii, studiind aceste teorii, a evidenţiat faptul că extinderea protecţiei sociale

trebuie privită prin prisma criteriului funcţional, care ar permite de a garanta „dezvoltarea şi

protecţia persoanei.‖

Astfel, completarea criteriilor economic şi subiectiv, cu cel funcţional a constituit un factor

fundamental în formarea concepţiei de protecţie socială.

Franklin Roosevelt, prin Legea americană privind securitatea socială din 1935, încerca să-

şi încununeze cu succes eforturile depuse „de a înfrunta în bloc problema nevoii în societate şi de

a-i găsi un ansamblu de soluţii coordonate‖. [137, p.38]

William Beveridge, în celebrul său Raport, [2] pledează pentru utilizarea securităţii sociale

drept unul din mijloacele de prevenire şi eradicare a sărăciei, care ar viza întreaga populaţie, nu

doar clasa muncitoare. Cât priveşte definiţia securităţii sociale, raportul precizează: „Prin

securitate socială se înţelege garantarea unui venit determinat.‖

Abordarea Beveridge a servit drept fundament al evoluţiei sistemelor de securitate socială

bazate pe scheme de tipul asigurărilor sociale, unde accentul se punea pe protecţia venitului

minim pentru întreaga populaţie.

În cel de-al doilea Raport, Beveridge defineşte „securitatea socială ca fiind un ansamblu de

măsuri adoptate de Stat pentru a proteja cetăţenii împotriva riscurilor care se vor concretiza

individual şi care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia ansamblului

societăţii în care aceştia trăiesc.‖ [60, p.12]

O altă abordare, denumită Bismarck, se referea la sistemele de securitate socială bazate pe

ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pe categorii de populaţie. Accentul se punea pe

definirea clară a categoriilor de populaţie, pentru care se elaborau scheme de prestaţii

corespunzător câştigurilor salariale.

Conturarea particularităţilor distinctive ale sistemelor de securitate socială.

Examinând tendinţele de configurare a sistemelor de protecţie socială în statele contemporane,

putem evidenţia următoarele particularităţi distinctive împărtăşite de doctrina de specialitate.

Autorii M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva, subliniază

următoarele semne distinctive: a.) caracterul statal al raporturilor juridico-organizaţionale de

distribuire a fondurilor sociale; b.) condiţiile de acordare a asigurării sau asistenţei sociale - sunt

acele situaţii de risc social, care apar expres prevăzute în legislaţie şi de care legiuitorul leagă

naşterea raporturilor de protecţie socială; c.) beneficiarii protecţiei sunt doar acele categorii de

persoane care sunt enumerate expres în lege sau în contracte; d.) stabilirea, pe cale legislativă, a

69

standardelor minime şi condiţiilor de acordare a asigurării şi asistenţei sociale; [193, p.29] e.)

scopul stabilirii garanţiilor sociale. Statul, acordând cetăţenilor o formă de asigurare sau asistenţă

socială urmăreşte anumite scopuri, care pot fi clasificate în: primare (imediate), intermediare,

finale. Deseori împrejurările condiţionează „cetăţeanul să suporte cheltuieli materiale sau să

depună anumite eforturi fizice, psihice sau morale în comparaţie cu alţi membri ai societăţii‖,

[176, p.5] de aceea scopul primar al protecţiei sociale constă în atribuirea ajutorului material

acestor categorii de cetăţeni.

R. Ivanova, G. Doljenkova evidenţiază alte trăsături constitutive ale protecţiei sociale: a.)

existenţa temeiurilor (cauze, motive) obiective, care generează crearea unor mecanisme de

protecţie socială specifice, menite să asigure un anumit nivel de trai; b.) fonduri speciale, în

calitate de surse de finanţare; c.) metode specifice de constituire a acestor fonduri şi distribuire a

mijloacelor acestora; d.) fixarea regulilor de acordare a asistenţei sau asigurării sociale în norme

sociale şi juridice. [195, p.8; 188, p.9]

Analizând aceste trăsături, nu putem fi de acord cu formularea primei, deoarece existenţa

oricărui temei obiectiv comportă şi existenţa unui mecanism de protecţie, însă funcţionarea

acestuia este indisolubil legată de recunoaşterea acestor temeiuri, de către stat, drept riscuri

sociale, care ar da naştere obligaţiilor juridice.

Evoluţia protecţiei sociale ne demonstrează că totdeauna au existat mai multe cauze

obiective care implicau acordarea unui ajutor social, decât cele care erau reglementate de către

stat şi considerate riscuri sociale la acea etapă de dezvoltare.

Celelalte două trăsături reflectă diferite faţete ale unui şi aceluiaşi fenomen – modul de

organizare a protecţiei sociale.

M. Filipova consideră constitutive pentru protecţia socială următoarele trăsături:

a.) acceptarea comunitară a necesităţii asigurării persoanelor defavorizate, cu surse de

existenţă, prin consacrarea dreptului la protecţie socială; b.) asigurarea din contul mijloacelor

obşteşti; c.) protejarea acelor categorii de cetăţeni care nu au surse de existenţă (sau aceste surse

nu suficiente) din motive obiective, iar aceste obiective sunt prevăzute în acte normative; d.)

cuantumul garanţiilor sociale acordate se bazează pe standardele de existenţă recunoscute de

comunitate şi pe reprezentările acesteia privind echitatea socială; e.) constituirea de către stat a

unui sistem organizatorico-juridic, care integrează sistemul de finanţare; sistemul organelor

specifice etc. [246, p.16]

În viziunea savantului N. Romandaş protecţiei sociale îi sunt proprii aşa componente ca:

a.) mecanismul adecvat de asigurare socială orientat spre susţinerea sau oferirea unui nivel de

trai decent; b.) fondurile speciale care constituie izvorul de finanţare a asigurării sociale; c.)

70

metodele specifice menite să reglementeze acordarea mijloacelor de existenţă; d.) tendinţa de a

atribui regulilor importante pentru membrii societăţii un caracter de norme atât sociale, cât şi

juridice. [149, p.18]

Reiterând, putem reliefa următoarele particularităţi definitorii ale protecţiei sociale:

1.Recunoaşterea de către comunitate a necesităţii asigurării materiale a persoanelor

defavorizate, prin consacrarea normativă a dreptului la protecţie socială;

2.Reglementarea legală a situaţiilor de risc social, care generează naşterea, modificarea sau

stingerea raporturilor de protecţie socială;

3.Stabilirea pe cale normativă (contractuală) a beneficiarilor protecţiei sociale, standardelor şi

condiţiilor minime de acordare a protecţiei sociale.

4.Crearea unor mecanisme adecvate de colectare şi distribuire a fondurilor cu menire socială.

Înfăţişarea definiţiilor „protecţiei sociale” şi „securităţii sociale” din literatura de

specialitate. De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a conceptelor de

protecţie - securitate socială. În unele ţări, acestea sunt definite în legislaţie, în alte state, doctrina

este chemată să le clarifice semnificaţia.

Doctrinarii S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, afirmând că „asistenţa socială este o

componentă esenţială a protecţiei (securităţii) sociale‖ [61, p.347] opinează pentru sinonimia

noţiunilor de protecţie – securitate socială, demonstrând că aceste noţiuni semnifică acelaşi

conţinut şi între aceste expresii nu există diferenţă.

Viziuni contrare privind raportul protecţiei sociale şi securităţii sociale întâlnim la autorii

C. Bocancea şi Gh. Neamţu, care prin protecţie socială înţeleg „o totalitate de activităţi

întreprinse de către stat, organizaţiile societăţii civile, Biserică în scopul asigurării veniturilor

pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin munca proprie(…); protejării

populaţiei faţă de efectele crizelor economice; protecţiei în caz de calamitate naturală sau

conflict armat; asigurării ordinii publice şi protecţiei faţă de criminalitate; apărării drepturilor

civile; protejării faţă de orice factor de risc.‖ [14, p.105]

Aceiaşi autori prin securitate socială desemnează „reparaţia consecinţelor unor evenimente

diverse, calificate drept riscuri sociale (boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentul

de muncă şi boala profesională, decesul, şomajul.) [14, p.5]

Aceleași idei sunt susținute și de D. Ţop, care prin protecţie socială înţelege ansamblul

mijloacelor puse în operă de o colectivitate pentru a-şi proteja membrii împotriva numeroaselor

riscuri existente, [161, p.101] iar prin securitate socială – ansamblul de măsuri, prestaţii în bani

şi în natură, acordate în vederea protejării veniturilor în cazul apariţiei riscurilor sociale. [161,

p.110]

71

Analizând în ansamblu aceste definiţii, putem observa că activităţile de protecţie socială

sunt mai diverse, fiind reglementate de normele diferitor ramuri de drept, securitatea socială

reducându-se doar la asigurarea şi asistarea socială a persoanelor afectate de situaţii de risc

social. Conform art.1 din Legea asistenţei sociale, prin risc social se înţelege pericolul pentru

persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale pierderii

potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire,

deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) [89]

Într-o altă formulare, întâlnită la A. Ţiclea şi C.Tufan, protecţia socială constituie „un

fenomen caracterizat prin apariţia şi apoi dezvoltarea, în fiecare ţară şi într-o anumită perioadă, a

unor instituţii vizând asigurarea indivizilor şi grupurilor familiale a unei securităţi materiale

datorită accesului acestora la bunuri şi servicii considerate vitale.‖ [61, p.5]

O părere asemănătoare întâlnim la A. Athanasiu, care consideră, că prin protecţie socială,

se urmăreşte, de fapt, securitatea economică a indivizilor. [3, p.25]

C. Gîlcă consideră securitatea socială „una din cele mai importante ramuri de drept, prin

implicaţiile sale majore asupra securităţii şi protecţiei cetăţenilor împotriva sărăciei şi a

marginalizării acestora, a riscurilor care pot interveni de-a lungul vieţii, prin implicaţiile majore

asupra bunăstării oamenilor, asupra societăţii în general şi, nu în ultimul rând, cu implicaţii

extrem de importante asupra economiei naţionale.‖ [60, p.12]

În literatura de specialitate rusească, de asemenea, doctrinarii sunt divizaţi în două grupe.

Unii pledează pentru relaţia de întreg-parte între aceste noţiuni, susţinând că protecţia socială

este o noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială

(securitate socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc.; ceilalţi pledând

pentru sinonimia acestor noţiuni.

Doctrinarii M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva susţin ideea conform căreia raportul

dintre conceptele protecţie socială şi securitate socială este raport de întreg-parte, expresii

indispensabil legate de categoria filosofică – morala. Axându-ne anume pe aceste concepte

putem judeca despre „moralitatea unui stat‖, „nivelul de dezvoltare a normelor morale şi

juridice‖ şi „maturitatea societăţii.‖ [176, p.7]

Conţinutul protecţiei sociale se axează pe trei piloni: „grija persoanei faţă de sine‖,

„crearea condiţiilor prielnice pentru viaţă‖ şi „dezvoltarea sufletească a acestuia.‖ [140, p.7]

Centrându-se pe aceşti piloni, ei definesc protecţia socială în sens larg, percepând-o drept

„formă de exprimare a politicii sociale a statului, direcţionată spre asigurarea materială a

anumitor categorii de cetăţeni din bugetul de stat şi fonduri extrabugetare cu destinaţie specială

în cazul survenirii situaţiilor de risc, recunoscute de către stat la acea etapă de dezvoltare social

72

importante, în scopul echilibrării situaţiei sociale a acestor persoane cu cea a altor membri ai

societăţii.‖ [176, p.7; 188, p.8]

Aceiaşi autori, referindu-se la protecţia socială, în sens îngust se referă la politica socială

concretă a unui stat, care tinde prin mijloace juridice să asigure, păturilor sociale aflate în situaţii

materiale grele incapabile fără ajutor să o amelioreze, un nivel de trai corespunzător standardelor

minime. În această viziune, autorii echivalează protecţia socială cu securitatea socială,

fundamentându-şi poziţia pe prevederile Convenţiei O.I.M. 102/1952, cu privire la securitatea

socială (standarde minime), unde securitatea socială este definită drept „…protecţia pe care

societatea o asigură membrilor săi printr-o serie de măsuri întreprinse împotriva suferinţelor de

natură economică şi socială, care altfel ar fi cauzate de stoparea sau reducerea substanţială a

câştigurilor din cauza bolii, maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii,

bătrâneţii şi decesului; asigurarea asistenţei medicale; asigurarea subsidiilor pentru familiile cu

copii.‖

Convenţia expres enumeră tipurile securităţii sociale: asistenţa medicală, indemnizaţiile de

şomaj, pensia pentru bătrâneţe, indemnizațiile pentru accident de muncă, indemnizaţiile pentru

maternitate şi naştere, indemnizaţiile pentru boală, alocaţiile familiale.

Prin Convenţie, Organizaţia Internaţională a Muncii stabileşte tipurile de securitate socială,

referindu-se la factorii sociali sau nesociali, care le-au generat. [218, p.13-17]

Reiterând, observăm că aceşti autori utilizează protecţia socială şi securitatea socială drept

noţiuni distincte, prima cuprinzând şi relaţiile sociale care nu sunt reglementate de normele

dreptului securităţii sociale.

V. Iudina prin protecţie socială (lato sensu) înţelege „activitatea statului îndreptată spre

asigurarea procesului de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, ocolind şi neutralizând

factorii negativi care influenţează asupra personalităţii şi creând condiţii prielnice pentru

afirmarea individului,‖ iar stricto sensu constituie „o totalitate de garanţii economico-juridice

care asigură supravegherea drepturilor de bază ale cetăţenilor şi atingerea unui nivel decent de

viaţă.‖ [149, p.17]

Observăm, din aceste definiţii, că protecţia socială - lato sensu – înglobează nu numai

activităţi de ordin juridic şi economic, dar şi sociale, morale, culturale etc., care ar garanta

dezvoltarea pluridimensională a individului. Utilizarea acestui concept – stricto sensu –

limitându-se la asigurarea bazei materiale necesare pentru evoluţia personalităţii, adică

reducându-se la securitatea socială, garanţii de ordin juridico-economic.

73

V. Durdenevskii defineşte protecţia socială drept „o activitate a administraţiei publice

îndreptate spre înlăturarea pericolelor sociale care ameninţă viaţa şi nivelul de existenţă ale

diferitelor pături sociale prin oferirea unor sume de bani şi ajutor social.‖

V. Andreev susţine că securitatea socială sprijinită de stat cuprinde „totalitatea activităţii

social-economice duse în vederea asigurării cetăţenilor la bătrâneţe sau în caz de incapacitate de

muncă, asigurare medicală şi tratarea cetăţenilor.‖

R. Ivanova consideră că „protecţia socială este o formă de distribuire a bunurilor materiale

în schimbul muncii depuse în scopul satisfacerii necesităţilor vitale cotidiene, fizice sau

intelectuale, ale bătrânilor, bolnavilor, invalizilor, copiilor care şi-au pierdut întreţinătorul,

şomerilor, tuturor membrilor societăţii în scopul protejării sănătăţii şi utilizării normale a forţei

de muncă, distribuirii bunurilor luate din fondurile sociale speciale create de societate în cazurile

şi în condiţiile prevăzute de normele juridice.‖ [195, p.22]

Definiţia dată este universală şi reflectă principiul de bază al securităţii sociale, indiferent

de relaţiile istorice concrete în care ea se organizează.

K. Batîghin susține că protecția sociale presupune sistemul de asigurare materială şi

deservire a cetăţenilor care au atins vârsta de pensionare, bolnavilor, în caz de invaliditate,

şomaj, în caz de deces a întreţinătorului, educarea copiilor şi altor cazuri prevăzute de legislaţie.

[173 , p.7]

V. Şaihatdinov – totalitate de relaţii sociale, născute între cetăţeni, pe de o parte, şi

organele de stat centrale/ locale/ organizaţii, pe de altă parte, cu privire la asigurarea cetăţenilor

din contul fondurilor speciale sau mijloacelor bugetare destinate asigurării medicale, pensiilor,

indemnizaţiilor ş.a. forme de asigurare sau asistenţă socială, în cazul survenirii circumstanţelor,

care au cauzat pierderea sau micşorarea venitului, sporirea cheltuielilor, sărăcia. [196, p.46]

Sintetizând definiţiile prezentate, observăm că deşi sunt asemănătoare, fiecare reflectă

acele particularităţi, care sunt considerate substanţiale de către autor, dar nici una din ele nu

reprezintă în întregime toate caracteristicile obiective, tipice protecţiei sociale ca fenomen social

complex.

Savanţii M. Filipova, Ă. Tucikova, M. Zaharova afirmă că protecţia socială este un

fenomen care trebuie interpretat multiaspectual.

Protecţia socială, drept categorie economică, include relaţiile sociale de distribuire a

mijloacelor financiare necesare pentru asigurarea şi asistarea persoanelor incapabile de a se

autoasigura; din punct de vedere organizaţional – sistemul de măsuri realizate de stat în numele

societăţii în scopul acordării mijloacelor de existenţă anumitor pături sociale; în calitate de obiect

74

de reglementare juridică – o totalitate de relaţii sociale, născute în scopul acordării mijloacelor

obşteşti persoanelor nevoiaşe.

Protecţia socială analizată drept categorie juridică – o totalitate de relaţii sociale, născute

în rezultatul redistribuirii produsului intern brut pentru asigurarea persoanelor incapabile de a se

asigura pe sine sau familia din motive obiective, care au fost recunoscute astfel de societate în

baza caracterului lor biologic sau social, în limita căreia acestor persoane li se acordă o parte din

mijloacele obşteşti în mărimea necesară pentru acoperirea necesităţilor sociale. [246, p.18-19;

193, p.31-32]

În literatura de specialitate naţională prin protecţie socială se înţelege „o totalitate de relaţii

sociale bazate, pe de o parte, pe fondurile nebugetare cu menire socială şi, pe de altă parte, pe

unele alocaţii bugetare în scopul satisfacerii cerinţelor cetăţenilor (ale membrilor familiilor lor),

dacă aceştia îşi pierd sursa de întreţinere;‖ [149, p.19] „un sistem de mijloace eficiente, orientate

spre stabilirea solidarităţii sociale între persoanele care obţin venituri din muncă şi cele care nu

au venituri din cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilităţii de a-şi găsi un loc de

muncă.‖ [21, p.13]

2.2.2. Funcţiile protecţiei sociale

Ponderea protecţiei sociale în viaţă comunităţii este exprimată printr-un şir de funcţii,

studierea cărora ne permite să reliefăm spectrul problemelor sociale cu care ea se confruntă şi pe

care încearcă să le soluţioneze.

Cuvântul funcţie provine de la latinescul fonctio, însemnând 1) slujbă, grad, rang; 2)

calitate, rol, sarcină; 3) destinaţie; 4) aplicaţie.

În conformitate cu Dicţionarului explicativ al limbii române prin funcţie desemnăm

„operaţia care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare

corespunzătoare.‖ [50]

Studiul pe care îl vom realiza, privind funcţiile protecţiei sociale, este axat pe literatura de

specialitate moldovenească şi rusă, întrucât acest subiect nu este examinat în doctrina de

orientare românească şi franceză.

Savanţii M. Luşnikova, A. Luşnikov, referindu-se la funcţiile protecţiei sociale opinează că

acestea constituie „direcţiile principale de reglementare a relaţiilor sociale apărute în legătură cu

distribuirea fondurilor cu menire socială persoanelor nevoiaşe.‖ [207, p.452]

Studiind literatura de specialitate, întâlnim opinii asemănătoare privind clasificarea

funcţiilor protecţiei sociale, dar divergenţe privind denumirea şi numărul acestora. [193, p.37;

210, p.6]

75

Funcţiile protecţiei sociale le putem diviza în două categorii mari: principale (economică;

socială; [188, p.9] politică; demografică [217, p.14; 193, p.37; 176, p.6]) şi auxiliare (de

producţie, [193, p.38] de muncă [232, p.11]; protectoare [183, p.10; 181, p.22]; organizatorică

[204, p.7-36]; informativă [207, p.452 ]; moral-ideologică.[216, p.24; 253, p.66; 180, p.22-23])

În viziunea doctrinarei M. Filipova, funcţia economică a securităţii sociale trebuie privită

prin prisma a două aspecte:

În primul rând, datorită sistemului de protecţie socială în comunitate o parte din produsul

intern brut este distribuit persoanelor afectate de un risc social, iar aceştia căpătând mijloace de

existenţă au posibilitatea de a participa, alături de persoanele cu venit, în calitate de subiecte al

pieţii de consum şi de a influenţa asupra cererii. Aceasta, la rândul său, influenţează oferta

produselor şi condiţionează producţia.

În afară de aceasta, majoritatea tipurilor de protecţie socială, direct sau indirect, sunt legate

de activitatea de muncă a persoanelor şi de rezultatele acesteia, fiind exprimate prin aşa

indicatori, cum sunt, stagiul de cotizare şi salariul. Mai evident acest lucru este exprimat prin

sistemul de asigurări sociale, unde, de regulă, este stabilită legătura cauzală între stagiu şi salariu,

pe de o parte, şi cuantumul plăţilor – pe de altă parte. Datorită acestui fapt, statul stabileşte

direct, durata stagiului care este necesară pentru societate şi indirect, reglează nivelul ocupării

forţei de muncă.

Creşterea cuantumului plăţilor de asigurări sociale în dependenţă de mărimea salariului

influenţează asupra productivităţii muncii, precum şi asupra legalizării veniturilor „primite în

plic‖. [246, p.22]

În al doilea rând, sursele de finanţare a protecţiei sociale sunt contribuţiile şi alte plăţi

obligatorii, care, în condiţiile economiei de piaţă, pot fi utilizate în calitate de reglatori statali

specifici. Aceste activităţi permit de a include sfera socială în mecanismul economic nu numai

de consum, dar şi de producţie.

M. Zaharov, Ă. Tucikova consideră că esenţa funcţiei economice rezultă din faptul că

statul utilizează protecţia socială în calitate de mijloc de distribuire a produsului intern brut, în

acest fel influenţând asupra echivalării veniturilor persoanelor prin acordarea pensiilor,

indemnizaţiilor, compensaţiilor etc., în schimbul salariului pierdut sau paralel cu acesta, odată cu

survenirea riscurilor sociale enumerate în lege. Realizarea acestei funcţii are loc prin

redistribuirea PIB-ului prin acumularea mijloacelor financiare în surse cu destinaţie socială

(bugetul asigurărilor sociale, bugete locale, fonduri cu destinaţie socială, etc.) [193, p.37-38]

În opinia savanţilor, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov, esenţa funcţiei economice este

exprimată prin: compensarea parţială a salariului sau altui venit pierdut, din cauza vârstei,

76

incapacitatea de muncă sau decesul întreţinătorului; compensarea parţială a cheltuielilor

suplimentare, cauzate de survenirea anumitor circumstanţe (de exemplu: naşterea copiilor,

calamităţile naturale, conflictele armate); acordarea ajutorului bănesc minim persoanelor

nevoiaşe şi familiilor; acordarea serviciilor medicale gratuite şi deservirii sociale, în conformitate

cu standardele statale minime (de exemplu: asigurarea cu medicamente.) [217, p.19; 232, p.11;

149, p.18-19; 180, p.17]

Savantul N. Romandaş reliefează importanţa funcţiei economice prin faptul că „ea ţine de

nivelul de trai, venitul deplin sau parţial sau de altă sursă de existenţă folosită în dependenţă de

vârstă, capacitatea de muncă, pierderea întreţinătorului. Acordarea unui venit suplimentar în

cazul apariţiei anumitor circumstanţe neprevăzute, precum şi acordarea unui ajutor minimal

material sau bănesc sunt de mare folos persoanelor defavorizate.‖ [149, p.18-19]

Transpunerea în viaţă a funcţiei economice are loc prin distribuirea fondurilor cu menire

socială, iar scopul primar al fiecărui stat constă în garantarea existenţei mijloacelor suficiente

pentru finanţarea protecţiei sociale. Este logică presupunerea că odată cu mărirea cuantumului

acestor fonduri se va mări şi cuantumul prestaţiilor sociale, [181, p.18] care, din păcate, nu

corespund standardelor internaţionale prevăzute în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la

securitatea socială (standarde minime).

Concluzionând, susţinem că obiectivul principal al oricărui stat constă în crearea

condiţiilor socio-economice optime, datorită cărora cetăţenii ar fi cointeresaţi în contribuirea la

fondurile sociale, garantându-şi dreptul la asigurare socială contra riscurilor sociale.

Manifestarea funcţiei politice rezultă din menţinerea în societate a „atmosferei păcii

sociale‖, drept fundament al stabilităţii politice a oricărui stat. Dacă luăm în consideraţie faptul

că subiecte al protecţiei sociale sunt copiii şi părinţii lor, bătrânii, salariaţii şi şomerii, care, de

facto, constituie majoritatea populaţiei oricărui stat, observăm cât de importantă pentru un stat

este funcţionarea efectivă a sistemului de protecţie socială. [246, p.24]

Funcţia politică permite statului „prin mijloace specifice protecţiei sociale să realizeze

direcţiile prioritate ale politicii sociale,‖ [193, p.38-39; 180, p.20] „să diminueze tensiunile

sociale provocate de discrepanţa dintre nivelul de trai al reprezentanţilor diferitor categorii

sociale,‖ [217, p.15] „echivalând statutul social al diferitor categorii de populaţie, prin crearea

condiţiilor care ar asigura o viaţă decentă fiecărui om.‖ [176, p.6]

Aplicarea efectivă a funcţiei politice garantează stabilitatea şi liniştea socială, consolidează

relaţiile din domeniul socio-economic, obiective care în societatea moldovenească, sunt doar

deziderate.

77

Majoritatea statelor lumii, inclusiv Republica Moldova, prin art.47 din Constituţie,

proclamă orientarea socială drept principiu constituţional, care constituie fundamentul politicii

sociale a statului, direcţionată spre crearea condiţiilor ce ar garanta o viaţă demnă şi dezvoltarea

personalităţii umane fiecăruia.

Deşi pentru prima dată funcţia socială [196, p.75] (socio - reabilitativă) a fost evidenţiată

de R. Ivanova în anii ´80 ai sec. al XX-lea, în doctrina de specialitate şi astăzi se duc discuţii

privind denumirea corectă a acesteia. Unii doctrinari consideră calificativul „social‖ necesar

pentru scoaterea în evidenţă a conţinutului acestei funcţii, alţii consideră mai corectă denumirea

„socio-reabilitativă‖, o altă grupă de doctrinari (V. Galaganov) pledează pentru sinonimia

acestora, iar a patra grupă (N. Romandaş ) consideră că ne referim la două funcţii distincte:

funcţia socială şi funcţia de reabilitare. În studiul dat, vom încerca în urma analizei opiniilor

diferitor savanţi să ne pronunţăm şi noi asupra problemei date.

Studiind această funcţie, M. Filipova a observat că ea trebuie privită prin prisma a trei

aspecte. În primul rând, protecţia socială este invocată atunci când e imposibil de a minimaliza,

cel puțin a anihila inegalitatea materială a oamenilor, cauzată de circumstanţe obiective (boală,

bătrâneţe, familii cu mulţi copii etc.), nu de calitatea şi cantitatea muncii lor. Se are în vedere

distribuirea egală a beneficiilor cu luarea în consideraţie a două componente: necesitate şi

activitate de muncă.

În al doilea rând, datorită măsurilor sociale persoanele, izolate de viaţa normală din cauza

bolii sau altor necazuri, capătă nu numai posibilitatea de a se reîntoarce la modul de viaţă

obişnuit, dar şi perspectiva de a-şi ameliora starea materială. Întregul sistem de protecţie socială

este chemat nu numai să compenseze pierderile materiale cauzate de pierderea salariului, dar şi

să acorde un şir de servicii de reabilitare socială, [246, p.23]care ar garanta atât celor afectaţi de

situaţii de risc social, precum şi celorlalţi susţinerea şi protecţia din partea statului.

Datorită funcţiei sociale se realizează şi direcţia de reabilitare a protecţiei sociale, scopul

căreia constă în restabilirea totală sau parţială activităţii vitale a persoanei, fapt ce i-ar permite

de a se instrui, a munci, a comunica, a se autoservi etc. [193, p.38]

În al treilea rând, tipurile de securitate socială adresate familiilor cu mulţi copii,

echivalează „posibilităţile de start‖ [246, p.23] a copiilor de a căpăta şanse egale pentru

dezvoltarea acestora, fapt destul de important în condiţiile economie de piaţă.

În opinia ideologilor dreptului securităţii sociale, chintesenţa funcţiei sociale constă în: a.)

restabilirea statutului social al invalizilor şi al altor pături vulnerabile ale societăţii, care le-ar

permite să se simtă membri cu drepturi depline ai societăţii, [217, p.15] b.) asistarea păturilor

vulnerabile a societăţii din contul mijloacelor bugetare şi extrabugetare (...) şi crearea

78

mecanismelor de reabilitare și resocializare a persoanelor defavorizate, [149, p.18-19; 232, p.10]

c.) restabilirea statutului social al subiectelor raporturilor de protecţie socială, [176, p.7] d.)

menţinerea statutului social al cetăţenilor în cazul survenirii diferitor riscuri sociale (…) prin

acordarea diferitor tipuri de asigurare materială, servicii sociale, compensaţii etc. în scopul în

menţinerii unui nivel de viaţă decent şi prevenirea sărăciei.‖ [180, p.22; 193, p.38]

În practică această funcţie este reflectată, de exemplu, în următorul caz. De obicei, invalizii

se angajează mai dificil în câmpul muncii, datorită defectelor de ordin fiziologic sau psihic, care

le-au limitat capacitatea de muncă. De aceea, statul este obligat să creeze condiţii prielnice

pentru realizarea capacităţii de muncă limitate şi a acestei categorii de persoane, fapt care rezultă

şi din prevederile art.30-35 din Legea privind protecţia socială a invalizilor.

În urma raţionamentelor prezentate, ne alăturăm celor care denumesc această funcţie

socială, opinând că transpunerea ei în viaţă se realizează printr-un complex de măsuri statale

orientate spre crearea, organizarea şi finanţarea sistemului de reabilitare socială, medicală,

profesională a invalizilor şi al altor persoane defavorizate, prin care se urmăreşte reintegrarea

acestora în colectivitate, precum şi dezvoltarea personalităţii.

Funcţia demografică se exteriorizează prin influenţa sistemului de protecţie socială asupra

proceselor demografice – durata vieţii populaţiei, reproducerea populaţiei, stimularea natalităţii,

etc. – şi ca rezultat asupra creşterii numărului populaţiei. Este indubitabil faptul, că această

influenţă este indirectă, şi aceste procese sunt condiţionate de un şir de alţi factori precum:

dezvoltare economică a statului, tradiţiile, starea ecologică, securitatea vieţii ş.a., în rândul cărora

dezvoltarea sistemului de protecţie socială nu ocupă locul hotărâtor. [246, p.23-24]

Realizarea eficientă a acestei funcţii răspunde scopului urmărit, precum „stimularea

creşterii demografice a populaţiei - condiţie necesară pentru dezvoltarea şi funcţionarea normală

a unui stat‖ [149, p.17; 217, p.15; 232, p.11] şi „măririi duratei vieţii populaţiei.‖ [176, p.7]

Alături de cele patru funcţii principale, în doctrină, sunt conturate un şir de funcţii

auxiliare.

M. Zaharov, Ă. Tucikova susţin că influenţa protecţiei sociale asupra procesului de

producţie permite de a reliefa încă o funcţie a sa - cea de producţie. Conţinutul acestei funcţii

constă în faptul că dreptul la majoritatea tipurilor de protecţie socială este condiţionat de

activitatea de muncă, iar cuantumul plăţilor depinde de caracterul muncii şi salariu. [193, p.38]

Odată cu evoluţia sistemului de asigurări sociale, importanţa acestei funcţii va creşte, deoarece

esenţial în stabilirea unui tip de asigurare socială va deveni stagiul de cotizare şi plata

contribuţiilor de asigurări sociale de stat.

79

O altă grupă de savanţi A. Soloviov, V. Kurocikina evidenţiază funcţia de muncă,

manifestată prin faptul că mijloacele financiare pentru subvenţionarea protecţiei sociale sunt

dobândite în baza relaţiilor de muncă, iar nivelul lor de dezvoltare influenţează asupra tuturor

ciclurilor de asistenţă/ asigurare socială şi asupra formele de realizare a ajutorului social prevăzut

cetăţenilor încadraţi în câmpul muncii. Observăm că, de facto, A. Soloviov şi V. Kurocikina

caracterizează funcţia de producţie, denumind-o doar în alt mod.

În opinia savanților M. Filipova, V. Şaihatdinov, V. Galagnov funcţiile protecţiei sociale

trebuie completate cu funcţia moral-ideologică.

Întregul sistem de protecţie socială este fundamentat pe principiul echităţii sociale, carităţii

şi solidarităţii sociale. Nu întâmplător există părerea, conform căreia, despre nivelul de civilizaţie

a unei comunităţi, poţi judeca după atitudinea acesteia în privinţa copiilor şi bătrânilor. Grija faţă

de bătrâni şi incapabili educă generaţiile tinere, determinându-le să creadă că numai o participare

activă în îngrijirea celor inapţi azi, le va garanta mâine un ajutor similar de la copiii săi. [246,

p.24]

V. Şaihatdinov şi V. Galagnov consideră că funcţia moralo-ideologică este bazată pe trei

sarcini: ideologică, morală şi socio-psihologică. [254, p.66; 180, p.22] Sarcina morală, în opinia

lor, poate fi concepută drept obiectivul etico-moral al protecţiei sociale, deoarece întreg sistemul

este bazat pe începuturi spirituale, reflectate în conţinutul principiilor protecţiei sociale, care

direcţionează toate activităţile statale în acest domeniu.

Funcţia protectoare manifestată prin acordarea asistenţei şi asigurării sociale cetăţenilor.

Comunitatea îşi formulează obiectivul de a proteja cetăţenii în situaţii dificile prin acordarea unui

ajutor în rezolvarea diverselor probleme (materiale, fizice, psihologice, de vârstă etc.) [183, p.10;

180, p.22]

De exemplu, în urma lichidării întreprinderii, persoana a rămas fără loc de muncă, iar

statul, prin acordarea indemnizaţiei de şomaj, încearcă de a minimaliza problemele materiale.

Savantul M. Lepihov completează lista funcţiilor protecţiei sociale cu cea organizatorică,

susţinând că normele dreptului protecţiei sociale reglementează funcţionarea organelor de

asigurare şi asistenţă socială, [204, p.11] care sunt obligate să realizeze dreptul constituţional al

cetăţenilor la securitate socială. Evidenţierea acestei funcţii este necesară deoarece, în toate

raporturile de protecţie socială, unul dintre subiecte este statul, reprezentat prin organele sale

competente.

80

2.3. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială

William Beveridge, în celebrul său Raport, defineşte securitatea socială ca fiind „un

ansamblu de măsuri adoptate de Stat pentru a proteja cetăţenii împotriva riscurilor care se vor

concretiza individual şi care nu vor înceta niciodată să existe, oricât de bună ar fi situaţia

societăţii în care aceştia trăiesc.‖ [2]

Din această definiţie observăm că securitatea socială constituie „un mecanism interpus

între o situaţie potenţială de risc prezentă şi o situaţie corigibilă, şi poate evitabilă, de dezastru,

adunând resurse care să garanteze mecanismul.‖ [60, p.12]

Opiniile prezentate ne determină să susţinem că expresia securitate socială vizează

„repararea consecinţelor unor evenimente denumite riscuri sociale,‖ [61, p.7] afirmaţie rezultată

şi din prevederile Convenţiei O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde

minime), unde sunt enumerate evenimentele pe care le calificăm drept riscuri sociale: boală,

maternitate, accident de muncă, boală profesională, şomaj, invaliditate, bătrâneţe, deces. [218,

p.13-17]

Etimologic, cuvântul risc provine de la cuvântul francez risque, semnificând „pericol,

primejdie, rizie.‖ [50] Acest termen, utilizat în domeniul securităţii sociale, obține calificativul

„social‖, devenind „risc social.‖

Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea asistenţei sociale, [89] care

prin risc social desemnează ―pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de

consecinţele economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social

(boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.).

Putem observa că definirea conceptului „risc social‖ prin Legea asistenţei sociale, îi conferă

particularităţile sistemului de asistenţă socială.

Raportarea noţiunii „risc social‖ sistemului de asigurări sociale îi modifică denumirea în

„riscuri asigurate‖, găsindu-şi reglementarea în art. 1 din Legea privind sistemul public de

asigurări sociale [107] şi reprezentând orice „eveniment sau fenomen la a cărui producere

structurile teritoriale ale Casei Naţionale sunt obligate să facă prestaţiile respective de asigurări

sociale.‖

Conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale prin riscuri sociale înţelegem

„evenimente mai mult sau mai puţin previzibile, legate de conduita umană şi de desfăşurarea

vieţii, modificând nevoile individului şi familiei sale.‖ [161, p.108]

Pentru a scoate în evidenţă trăsăturile distinctive ale conceptului „risc social‖, considerăm

necesară realizarea unei incursiuni în doctrina franceză, română, rusă şi moldovenească.

81

Studiind literatura de specialitate franceză am sesizat că L.-C. Viossat consideră că

conceptul „risc social‖ este evolutiv, fiind bazat pe normele prin care societatea subînţelege

exigenţa de solidaritate şi incidenţa mecanismelor de garanţii colective, [275, p.51-56] iar

teoreticienii X. Pretot, J.-J Dupeyroux definesc „riscul social‖ în dependenţă de cauza survenirii

şi efectele produse.

Pornindu-se de la cauza producerii, s-a afirmat că riscurile sociale sunt „riscuri inerente

vieţii sociale‖, iar plecându-se de la efecte, „acele evenimente care au incidenţă comună asupra

situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin creşterea

cheltuielilor.‖ [270, p.5-7]

Expunându-se asupra acestor definiţii savanţii români S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan

accentuează că definirea după efecte „constituie un criteriu relevant‖, criticând-o pe cea după

cauză, deoarece „pare a fi extinsă de vreme‖, susţinând că există „riscuri mai mult sau mai puţin

inerente vieţii sociale,‖12

dar care nu se „includ în lista evenimentelor luate în considerare prin

politicile de securitate socială.‖ [61, p.7] În viziunea acestor savanţi „riscurile sociale sunt acele

evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea

veniturilor sau, invers, prin creşterea cheltuielilor.‖ [159, p.8]

Doctrina de orientare rusă, cu unele nuanţări, definește, prin risc social, acel „eveniment

posibil, survenirea căruia, de regulă, duce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă,

rezultată cu pierderea salariului; majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea copiilor sau altor

membri ai familiei incapabili de muncă; necesitatea asistenţei medicale sau altor servicii

sociale.‖ [217, p.13; 207, p.493]

Un alt obiectiv, pe care ni l-am propus constituie reliefarea particularităţilor riscurilor

sociale. Ideologii E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov menţionează că trăsăturile distinctive, care ne

permit să calificăm anumite evenimente drept riscuri sociale, sunt: condiţionarea de către

sistemul economic şi de către organizarea socială a muncii; consecinţele de natură economică,

rezultate din pierderea surselor de venit sau survenirea unor cheltuieli suplimentare; interesul din

partea statului şi societăţii de a neutraliza şi preveni consecinţele survenirii acestor riscuri. [207,

p.493]

Teoreticianul român C. Gîlcă caracterizează riscurile sociale prin prisma a trei aspecte:

individual, personal şi economic.

Individualitatea riscului. Se referă la faptul că, pe lângă măsurile, vizând soluţionarea sau

îmbunătăţirea situaţiei societăţii, există un al doilea nivel care are în vedere situaţia fiecărui

12

De exemplu: riscurile de război, riscurile de circulaţie etc.

82

individ în parte, din perspectiva, evident sigură, că deşi măsurile generale sunt încă în vigoare şi

au o eficienţă maximă, individul nu va înceta să fie afectat de situaţiile de risc, care pot fi

rezolvate prin acordarea unui ajutor individual.

Personalitatea riscului. Riscurile despre care vorbim au repercusiuni asupra persoanei

indivizilor şi nu asupra patrimoniului lor. Ceea ce se are în vedere este incidenţa unui fapt sau a

unei întâmplări asupra fiinţei umane ca atare şi nu asupra bunurilor şi drepturilor a căror titulară

este; incidenţa riscului asupra patrimoniului se ia în considerare doar în mod indirect, în măsura

în care aceasta este sursa sau sprijinul individului.

Natura economică a riscului. Contrar celor expuse mai sus, riscurile pe care securitatea

socială le are în vedere se comportă în aşa fel încât, o dată devenite dezastre (concretizarea

riscului), generează o defecţiune sau o insuficienţă a resurselor economice personale, fie din

cauza că produc diminuarea sau dispariţia veniturilor normale sau obişnuite, fie că produc un

exces anormal de cheltuieli, care nu pot fi acoperite de aceste venituri; ajutorul acordat prin

securitatea socială evaluează şi compensează deficienţa şi/sau rezolvă excesul. Despre aceste

situaţii se poate vorbi, prin transfer, ca de nişte „situaţii de necesitate‖ sau ca de nişte „necesităţi‖

şi se poate spune că acestea, şi nu riscurile, sunt cele care reprezintă obiectul protecţiei, [60,

p.13] terminologie acceptată numai dacă se ţine seama de faptul că, în general, securitatea

socială presupune o nevoie prin însăşi producerea riscului. Altfel, nevoile pot fi înţelese prin

reducerea la una singură, şi anume: lipsa de resurse, menţionate mai sus. Riscul trece atunci pe

plan secund, favorizând tendinţa de a egala – prin creştere sau scădere – protecţia în faţa

necesităţii, independent de riscul care, în concluzie, ar fi principala cauză.

Riscurile cu efect dublu, menţionate mai sus, sunt numeroase: dacă dau naştere unei

incapacităţi de muncă şi deci unei problematici a veniturilor derivate din aceasta; boala sau

accidentul de muncă, prin perioada de timp pe care o implică, creează cheltuieli extraordinare

legate de recuperarea fizică. Alte riscuri, în schimb, constau în privaţiuni autentice ale

veniturilor, cum ar fi şomajul forţat, în timp ce altele se traduc printr-o simplă creştere a

cheltuielilor, cum ar fi sarcinile familiale. [60, p.12-13]

Este important ca riscurile sociale să fie raportate la o perioadă istorică, la o anumită ţară şi

să se conformeze unui ideal de acoperire, [60, p.13] de care încearcă să se apropie sistemul

pozitiv al fiecărui stat.

Analizând ce accepțiunile acestor savanţi referitoare la idealul de acoperire, observăm că

ei se referă la evenimentele care sunt considerate importante într-un stat la o anumită etapă de

evoluţie istorică şi, de facto, sunt enumerate în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la normele

minime de securitate socială [202] - boala, maternitatea, accidentul de muncă şi boala

83

profesională, şomajul, invaliditatea, bătrâneţea; decesul; obligaţiile familiale - urmând să fie

prevenite sau compensate prin diferite mecanisme statale.

Diversitatea riscurilor sociale a generat necesitatea grupării acestora.

În aceste sens, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov, bazându-se pe natura obiectivă şi

influenţa asupra capacităţii de muncă a cetăţenilor, clasifică riscurile sociale în 4 grupe:

economice (şomajul); fiziologice (pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă; sarcina şi

lăuzia, bătrâneţea, decesul); de producţie/ muncă (accidentul de muncă, boală profesională);

demografice şi sociale (familiile cu mulţi copii, familiile monoparentale, orfanii). [217, p.13]

Riscurile economice şi demografice nu influenţează direct asupra capacităţii de muncă a

persoanei, dar lipsa îndelungată a activităţii de muncă condiţionează, indubitabil, diminuarea

nivelului de trai al şomerului şi familiei sale, precum şi reducerea competenţelor profesionale.

Sporirea cheltuielilor, cauzate de mărirea numărului membrilor familiei, poate înrăutăţi calitatea

hranei, odihnei şi a altor condiţii de trai ale familiei, influenţând şi asupra sănătăţii.

S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan, axându-se pe posibilitatea persoanei de a dobândi „un

venit normal dintr-o activitate profesională‖, clasifică riscurile sociale în riscuri fizice şi riscuri

economice.

Riscurile fizice apar atunci când forţa de muncă este alterată, redusă sau pierdută. Aceste

riscuri pot fi de origine profesională (accidentul de muncă, boala profesională) şi de origine

extraprofesională (boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, deces, văduvie.)

Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fără a fi alterată,

este imposibil de exercitat, datorită lipsei de locuri de muncă disponibile; este în fapt cazul

şomerilor.

Există, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin creşterea

cheltuielilor în situaţii excepţionale, de exemplu, cumpărarea de medicamente în caz de boală,

majorarea chiriilor în anumite perioade etc. [61, p.7-8]

C. Gîlcă, conducându-se de aspectele prezentate mai sus, clasifică riscurile sociale în:

individuale, personale şi de natură economică.

L.-C. Viossat asociază riscurile sociale în cinci grupe: riscuri legate de sănătate (boala,

invaliditatea, accidentul de muncă, boala profesională); riscuri legate de întreţinere (bătrâneţea,

decesul întreţinătorului); riscuri familiale (maternitatea; familiile monoparentale, familiile cu

mulţi copii, orfanii); riscuri legate de activitatea de muncă (şomajul, inadaptarea profesională);

riscuri „diverse”- includ asistarea săracilor, delicvenţilor, foştilor deţinuţi, victimelor de război,

victimelor violenţei criminale şi calamităţilor naturale. [275, p.51]

84

Într-un alt articol, acelaşi autor, evidenţiază patru „ramuri‖ de riscuri sociale: riscuri legate

de asigurarea bolilor, maternităţii, invalidităţii şi decesului; riscuri de bătrâneţe; riscuri legate

de accidentele de muncă şi bolile profesionale; riscuri legate de prestaţiile familiale. [274, p.57-

64]

Înţelegerea conceptului „risc social‖ este importantă, deoarece această noţiune constituie o

categorie fundamentală pentru protecţia socială, determinând subiectele raporturilor de protecţie

socială, sursele de finanţare şi alte particularităţi distinctive ale sistemului.

Caracteristic pentru riscurile sociale este faptul că persoana /familia în mod independent nu

poate anihila efectele survenirii lor, fiindcă sunt generate de condiţii obiective de natură social-

economică şi sunt dependente de activitatea de muncă.

Economia de piaţă nu creează mecanisme destinate apărării populaţiei contra riscurilor

sociale, întrucât sunt costisitoare şi nu aduc venit. Această sarcină îi revine statului, ce a atins o

anumită etapă de dezvoltare social-economică şi este pe calea transformării sale într-un „stat al

bunăstării.‖

2.4. Elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială

O trăsătură caracteristică şi străveche a omului constă în grija de a economisi o parte din

resursele sale materiale în scopul depăşirii anumitor evenimente, calificate drept riscuri sociale,

cum ar fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentele de muncă, bolile profesionale,

şomajul ş.a.

Dacă măsurile de prevedere se realizează în mod independent, prin mijloace proprii,

asigurarea materială constituie un fapt personal, fără semnificaţie juridică. Dimpotrivă, dacă

măsurile menţionate se înfăptuiesc prin intermediul unor structuri organizatorice constituite în

cadrul colectivităţii, atunci se poate vorbi despre asigurări sociale, iar acestea se prezintă ca o

instituţie juridică ori de câte ori implică existenţa unor relaţii sociale reglementate prin norme de

drept. [61, p.28]

După cum am constatat în paragraful precedent, protecţia socială reprezintă un sistem de

măsuri cu caracter economic, juridic, social şi organizatoric, întreprinse de stat în scopul

garantării unei vieţi decente oamenilor inapţi de muncă şi celor cu venituri mici

Protecţia socială însumează mijloace eficiente, care permit stabilirea nivelului necesar de

solidaritate între persoanele care obţin venituri din muncă şi persoanelor care nu au venituri din

cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilităţii de a-şi găsi un loc de muncă. [29,

p.3]

85

La etapa actuală protecţia socială în Republica Moldova cuprinde două componente, care

se completează reciproc: asigurările sociale şi asistenţa socială.

Asigurările sociale reprezintă un sistem de indemnizaţii băneşti, ce permit compensarea

principalelor tipuri de pierdere a capacităţii de muncă şi, în consecinţă, a salariului din motive

obiective - boală, şomaj, vârstă înaintată, naşterea copilului, schilodirea la locul de muncă - şi

alte prestaţii, prevăzute de legislaţie. Asigurările sociale se bazează pe principiul participării,

adică pe contribuţiile personale ale asiguraţilor

Asistenţa socială este un ansamblu de servicii sociale, în bani sau în natură, servicii

medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională, servicii de plasare în câmpul

muncii, servicii sociale acordate familiei, bătrânilor invalizilor etc., având la bază principiul

nominativ sau categorial. [29, p.3]

Practica mondială demonstrează că sistemul de asigurare socială este unul din principalele

instituţii de protecţie socială în condiţiile economiei de piaţă, care asigură realizarea dreptului

constituţional al cetăţenilor pentru asigurarea materială la bătrâneţe, în caz de boală, pierdere

totală a capacităţii de muncă, pierdere a întreţinătorului, şomaj.

În continuare, vom analiza fiecare dintre elementele componente ale sistemului de

protecţie socială, evidenţiind trăsăturile distinctive ale acestora.

Asigurările sociale. Termenul asigurare îşi trage sorgintea de la cuvântul francez

assurance, ceea ce desemnează încredere, garanţie, siguranţă. Raportat sistemului de protecţie

socială acest termen capătă calificativul „social”, devenind asigurare socială (fr. assurance

sociale; engl. social insurance).

Atributul „social‖ din expresia asigurări sociale corespunde, în primul rând, faptului că

fondurile băneşti de asigurări sociale se constituie prin plăţi sau contribuţii băneşti nu numai ale

salariaţilor care primesc ajutoare băneşti de acest fel, ci şi ale altor subiecte de drept şi anume ale

patronilor şi ale statului. Pe de altă parte, categoria ajutoarelor băneşti de asigurări sociale a fost

extinsă cu motivaţia „socială‖ şi cuprinde indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor, pensii

pentru incapacitate temporară de muncă, pensii pentru depăşirea anumitor vârste şi alte ajutoare

cu motivaţie socială.

Pentru a contura o definiţie proprie şi pentru a scote în relief particularităţile asigurărilor

sociale, vom porni de la definirea acestui concept în legislaţia naţională, diverse dicţionare şi în

doctrina juridică.

Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea privind sistemul public de

asigurări sociale, care prin asigurări sociale determină „sistemul de protecţie socială a

86

persoanelor asigurate, constând în acordarea de indemnizaţii, ajutoare, pensii, de prestaţii pentru

prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă şi de alte prestaţii.‖ [107]

Examinând definirea conceptului „asigurări sociale‖ în diferite dicţionare, putem evidenţia

următoarele înţelesuri:

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin asigurările sociale se înţelege

forma de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă

medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament. [43, p.56]

Potrivit Dicţionarului Merriam-Vebster - asigurările sociale constituie „protecţia

persoanei împotriva riscurilor economice, precum şomajul, bătrâneţea sau incapacitatea, unde

apar în calitate de subiecte statul, angajatorii şi salariaţii.‖ [267]

În Dicţionarul complet al economiei de piaţă, asigurarea socială este definită drept „o

parte a relaţiilor social-economice ce apar în procesul repartiţiei produsului intern brut prin

formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor,

pensionarilor şi a membrilor familiilor lor.‖

D. Ţop în Dicţionarul de dreptul securităţii sociale desemnează prin asigurări sociale

„ansamblul normelor obligatorii privind: asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident,

persoanelor care sunt subiecte într-un raport de muncă sau a altor categorii de persoane

prevăzute de lege sau urmaşilor acestora; recuperarea socială şi profesională a persoanelor care

nu pot lucra, datorită accidentelor sau bolilor profesionale; măsurile pe care angajatorii sunt

obligaţi să le ia cu privire la salariaţi.‖ [161, p.17]

Dicţionarele economice ruseşti, cu unele nuanţări, definesc prin asigurarea socială, o

formă a sistemului de protecţie socială, instituită, controlată şi garantată de către stat pentru

susţinerea persoanelor incapabile din fonduri de asigurări sociale, [230; 247; 255] iar Dicţionarul

de asigurări o definesc drept o totalitate de „norme de ocrotire a muncitorilor şi a altor salariaţi

în cazul pierderii capacităţii de muncă, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie.‖ [11, p.67]

Doctrina juridică propune şi ea un şir de definiţii ale acestui concept, specificând că

noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu asigurările sociale, dar şi cu

asigurările de stat, [61, p.29] unde elementul comun al ambelor instituţii este însăşi noţiunea

generală de asigurare, care, aşa cum s-a arătat, implică în mod necesar existenţa a trei elemente:

riscul, prima şi prestaţia asigurătorului. [61, p.17] Dar, dincolo de aceste asemănări, cele două

instituţii se deosebesc prin trăsături fundamentale proprii exprimate în literatura juridică prin mai

multe puncte de vedere.

Asigurările sociale sunt definite în doctrină din două puncte de vedere: economic şi juridic.

87

În sens economic, prin asigurări sociale caracterizăm „o verigă importantă a sistemului

financiar şi de credit, care cuprinde acele relaţii economice, exprimate în formă bănească, prin

mijlocirea cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii personalului

muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie în caz de pierdere temporară sau definitivă a

capacităţii de muncă, la bătrâneţe şi în multe alte cazuri;‖ [10, p.109-110] „mijlocul de realizare

a protecţiei populaţiei active (în special a salariaţilor) în caz de pierdere a veniturilor din cauză

de şomaj, maternitate, îmbolnăviri, invaliditate, bătrâneţe sau decesul asiguratului cu moştenitor

dependenţi (fără posibilităţi de a se întreţine pe cont propriu); [165, p.80] „unul din mijloacele de

garantare, de realizare a drepturilor constituţionale ale populaţiei…necesar pentru ocrotirea

salariaţilor, pensionarilor şi a membrilor familiilor lor, precum şi a altor categorii sociale în

cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă, conţinutul economic al cărora este

determinat de natura relaţiilor de producţie;‖ [29, p.3]

Doctrinarii, cu mici deosebiri în formulare, definesc prin asigurări sociale, în sens juridic,

„ansamblul de norme juridice care reglementează: a.) asigurarea materială de bătrâneţe, boală

sau accident a persoanelor care sunt subiecte într-un raport juridic de muncă sau a altor categorii

de persoane prevăzute de lege, precum şi a urmaşilor acestora; b.) asigurările sociale de sănătate,

pe cele privind măsurile pe care unităţile sunt obligate să le ia pentru calificarea şi încadrarea în

muncă a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi pe cele ce se referă la asigurările de şomaj; c.)

structura, funcţionarea şi atribuţiile organelor înfiinţate în scopul înfăptuirii dreptului la asigurare

materială, precum şi cele referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare; d.)

recuperarea socială şi profesională a persoanelor care, fiind încadrate în muncă, nu mai pot lucra

în meseria sau profesia lor, ca urmare a unor accidente, boli profesionale sau altor boli care

produc invaliditate;‖ [61, p.30; 158, p.29-31; 236, p.9; 188, p.11] „relaţiile juridice care se nasc,

se modifică şi se sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale ca atare determinate de lege,

[3, p.29] din contul şi în conformitate cu salariul fiecărei persoane, din care au fost achitate

contribuţii la fondurile de asigurări sociale.‖ [179, p.13]

Diversitatea schemelor de asigurări sociale au generat discuţii aprinse în literatura de

specialitate referitoare la un model „tip‖ de asigurare socială. Generalizând aceste contradicţii

doctrinare, putem observa că teoreticienii au evidenţiat două tipuri tradiţionale de asigurări: de

tip bismarckian şi de tip beveridgean.

Specificul asigurărilor sociale de tip Bismarck constă în faptul că ele pun accentul pe

fondul de asigurări sociale, care este independent de bugetul de stat, administrarea căruia cade în

sarcina mai multor instituţii sociale (patronat, guvern şi sindicate.), iar mărimea beneficiilor este

corelată direct cu cea a contribuţiilor. Această asigurare este deseori controversată şi conduce la

88

inegalităţi şi excluziuni sociale datorită existenţei primordiale a elementului bazat pe ocuparea

deplină.

Asigurările de tip Beveridge presupun acordarea unor beneficii relativ constante întregii

populaţii, fiind finanţate din bugetul public, iar unicul administrator al sistemului este statul, care

stabileşte atât tipul, cât şi nivelul venitului. [153, p.20]

Raportând aceste două teorii la sistemul actual de asigurări sociale din Republica Moldova,

constituit în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999 [107]

putem constata că acesta este de tip bismarckian, organizându-se şi funcţionând în baza

următoarelor principii, prevăzute în art.3: a.) unităţii, potrivit căreia statul organizează şi

garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept; b.) egalităţii, care asigură tuturor

participanţilor la sistemul public - contribuabili şi beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în

ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, c.) solidarităţii sociale, inter- şi

intrageneraţii, conform căreia participanţii la sistemul public îşi asumă conştient şi reciproc

obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;

d.) obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la

sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor; e.)

contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor

datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, iar drepturile de asigurări

sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite; f.) repartiţiei, potrivit căruia

fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public;

g.) autonomiei, potrivit căruia sistemul public se autoadministrează.

Teoreticienii A. Casian şi E. Buşmachiu evidenţiază faptul că sistemul asigurărilor sociale

încorporează asigurarea obligatorie (de stat; nestatală profesională) şi asigurarea benevolă

(nestatală; nestatală profesională).

Asigurarea obligatorie reflectă relaţiile juridico-civile, legate de constituirea şi realizarea

în temeiul legii a resurselor fondului de asigurări. Asigurarea benevolă se deosebeşte de cea

obligatorie prin faptul că relaţiile juridico-civile apar datorită manifestării voinţei părţilor:

asigurătorul (compania de asigurări) şi asiguratul (persoana fizică sau juridică). [29, p.3-6]

În domeniul protecţiei sociale ne interesează anume asigurările sociale statale, fiindcă cele

nestatale sunt reglementate de normele altor ramuri de drept.

În conformitate cu art.4 din lege în sistemul public naţional, sunt asigurate obligatoriu,

prin efectul legii:

1.persoana care desfăşoară activitate pe bază de contract individual de muncă;

89

2.persoana care desfăşoară activitate în funcţie electivă sau este numită la nivelul autorităţii

executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului, ale cărei drepturi şi obligaţii sunt

asimilate, cu cele ale persoanei prevăzute la pct.1);

3.persoana care realizează un venit anual echivalent cu cel puţin 4 salarii medii lunare pe

economie şi este: asociat unic, comanditar, acţionar sau manager în societate comercială cu care

nu a încheiat contract individual de muncă; manager cu contract de management; membru al

unei asociaţii familiale; autorizată să desfăşoare activitate independentă; angajată în o instituţie

internaţională dacă nu este asiguratul acesteia; membru de cooperativă meşteşugărească;

desfăşoară activitate în o unitate de cult recunoscută şi nu are încheiat contract individual de

muncă; a atins vârsta de 16 ani şi nu întâmpină restricţii în asigurarea obligatorie;

4. persoana care realizează un venit anual echivalent cu cel puţin 3 salarii medii lunare pe

economie şi are proprietate şi/sau este arendaş de terenuri agricole şi forestiere; desfăşoară

activitate agricolă în cadrul gospodăriei ţărăneşti sau activitate privată în domeniul forestier; este

membru al unei societăţi agricole sau al altor forme de asociere din agricultură;

5.persoana care realizează prin cumul un venit anual echivalent cu cel puţin 4 salarii medii

lunare pe economie şi se regăseşte în două sau în mai multe situaţii din prezentul articol. [107]

Legiuitorul prin art.6 din lege prevede posibilitatea fiecărei persoane neasigurate să-şi

exteriorizeze voinţa şi să se asigure benevol prin încheierea unui contract individual de asigurări

sociale încheiat cu Casa Naţională de Asigurări Socială.13

Fondurile asigurărilor sociale se constituie, în majoritatea ţărilor din cotizaţiile agenţilor

economici, salariaţilor şi statului, în diferite proporţii, precum şi din alte surse. În Republica

Moldova acest fond poartă denumirea Bugetul Asigurărilor Sociale, veniturile căruia provin din

contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat şi din alte venituri (din dobânzi,

din majorări de întârziere).[107]

Conform art.1 din lege, contribuţia de asigurări sociale constituie o „sumă datorată în mod

obligatoriu de participantul la sistemul public de asigurări sociale‖ [107] şi este achitată de:

asiguraţi; angajatori; persoanele juridice asimilate, angajatorul, la care îşi desfăşoară activitatea

persoane în funcţii elective sau sunt numite la nivelul autorităţii executive, legislative sau

judecătoreşti, pe durata mandatului; persoanele care încheie contract de asigurare; persoanele

care îşi desfăşoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu

sunt înregistraţi în calitate de rezidenţi în Republica Moldova. [107] Cotele de contribuţii de

asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale sau speciale fiind

13

Casa Naţională de Asigurări Sociale este un organ nou, care a marcat începutul activităţii sale în anul 2001 şi

este acum responsabilă pentru gestionarea resurselor financiare ale bugetului asigurărilor sociale.

90

aprobate anual, iar suma acestora nu poate fi mai mică decât cea prevăzută de legea bugetului

asigurărilor sociale de stat.

Trebuie menţionat faptul, că reforma sistemului de pensii în Republica Moldova presupune

transferul treptat al obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la angajatori spre salariaţi. Anual

contribuţiile plătite de către angajatori vor fi diminuate cu un punct procentual, în timp ce

contribuţiile individuale ale salariaţilor vor creşte cu un punct procentual pe an. Dacă în anul

2004, contribuţia individuală a însumat 1% din salariul calculat şi alte recompense, atunci în anul

2005, acestea au ajuns la 2%, 2006 - 3% şi în 2007 – 4%, în 2008 – 5%, în 2009 – 6%, în 2010 –

6%. [154, p.7]

Concluzionând, putem deduce următoarele particularităţi ale asigurărilor sociale:

1.constituie un subsistem al sistemului de protecţie socială, instituit, controlat, garantat de stat

şi fundamentat pe principiului contributivităţii;

2. reprezintă o formă a asigurării materiale a persoanelor care au fost afectate de situaţiile de

risc social;

3. trebuie analizate sub două aspecte: în calitate de tip al securităţii sociale şi sector al

politicilor sociale;

4. acordarea prestaţiilor de asigurări sociale este condiţionată de existenţa a doi factori:

reglementarea legală şi plata contribuţiilor.

5. raporturile de asigurări sociale reprezintă relaţiile juridice care se nasc, se modifică şi

sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale, cărora le sunt caracteristice următoarele

trăsături:

o subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul), iar pe de

altă parte organizaţia de asigurări prin organismele competente;

o conţinutul raporturilor de asigurare este în esenţă alcătuit din dreptul asiguratului la

primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativă a instituţiei de asigurări de a o

plăti şi din obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de asigurări sociale corelativă cu dreptul

instituţiei de asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);

o raportul de asigurare se naşte, ca regulă, ex lege, neavând la bază voinţa subiectelor sale;

o conţinutul raportului de asigurare este prestabilit prin lege;

o obiectul raportului de asigurare constă, în principal, din furnizarea unor prestaţii ce

reprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte forme de venit profesional).

[158, p.29-31]

Analizând sistemul public de asigurări sociale al Republicii Moldova, considerăm că

acestuia îi sunt caracteristice unele dezavantaje, printre care semnalăm:

91

a)în comparaţie cu asigurările din sectorul privat, în care beneficiile se întorc direct la cei care

au contribuit, schemele publice nu pot oferi beneficii celor care nu au lucrat niciodată sau au

contribuit pe o perioadă insuficientă prevăzută de lege pentru a putea primi o parte din beneficii;

b) asigurările sociale ale sectorului public prezintă unele aspecte discriminatorii prin faptul că

femeile nu pot avea beneficii egale cu cele ale bărbaţilor datorită, în primul rând, al numărului de

ani, care în mai toate cazurile, este mai mic decât al bărbaţilor;

c)în cazul în care sunt legiferate ca beneficiile să fie corelate cu câştigurile – principiul

contributivităţii – primele sunt mai mici pentru cei cu câştiguri mici, conducând în multe cazuri

la apariţia sărăciei;

d) reforma sistemului presupune transferul treptat al obligaţiilor de plată a contribuţiilor de la

angajatori spre salariaţi, prin diminuarea cu un punct procentual al cotelor achitate de salariaţi şi

mărirea cotelor de contribuţii individuale achitate de asiguraţi.

Asistenţa socială. Datorită orientării practice, asistenţa socială a fost sistematic reaşezată

şi repoziţionată structural în cadrul statului bunăstării, astfel încât a trebuit să accepte mereu

compromisuri. A fost denumită ironic „câinele care nu a lătrat niciodată‖ de către В. Jordan şi С.

Jordan, ceea ce în opinia lui D. Buzducea a condiţionat „o oarecare demoralizare, dezorientare şi,

evident, incertitudine în rândul asistenţilor sociali.‖ [24, p.17]

Deşi în ultimele decenii, asistenţa socială s-a confruntat cu diverse dubii determinate de

factori negativi şi mai puţin controlabili, putem constata că astăzi ea şi-a afirmat necesitatea şi

utilitatea, devenind un partener credibil şi integru al lumii civilizate, situându-se la intersecţia

dintre voinţa politică, resursele economice, politicile sociale şi nevoile locale.

Pentru a formula o definiţie proprie şi a reliefa trăsăturile specifice asistenţei sociale, vom

analiza acest concept din punct de vedere etimologic, legislativ şi doctrinar.

Termenul asistenţă îşi trage sorgintea de la cuvântul francez assistance, ceea ce înseamnă

sprijin, ajutor, iar, utilizat în domeniul protecţiei sociale, acest termen obține calificativul

„social”, devenind asistenţă socială.

Analizând definiţiile formulate de autorii diverselor dicţionare observăm că, potrivit

Dicţionarului explicativ al limbii române, asistenţa socială constituie „un sistem de ajutorare

materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului;‖

[43, p.57] iar conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale ar reprezenta „ansamblul

normelor juridice, sistematizate în instituţii şi ramuri care reglementează serviciile şi prestaţiile

sociale oferite beneficiarilor de asistenţă socială, norme a căror respectare poate fi asigurată, la

nevoie prin forţa coercitivă a statului.‖ [161, p.19]

92

Dicţionarul de sociologie evidenţiază că asistenţa socială asamblează instituţii, programe,

activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane grupuri, comunităţi cu probleme sociale,

aflate temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile, acordându-le posibilităţi de cunoaştere

şi de acces la serviciile specializate de protecţie socială, care sunt finanţate din bugetul de stat

sau din contribuţii voluntare. [164, p.46-51]

În Dicţionarul de asigurări, asistenţa socială este definită ca un sistem de relaţii băneşti,

ansamblul de acţiuni organizate şi finanţate integral sau în cea mai mare proporţie din fondurile

statului prin intermediul cărora statul ia măsuri pentru întreţinerea şi ocrotirea persoanelor …

care nu au fost încadraţi în muncă şi care nu au mijloace de trai; [11, p.67] iar în Dicţionarul

politic se reţine că asistenţa socială reprezintă o prestaţie realizată cu banii statului, adresată

celor aflaţi în stare de sărăcie, constituind, în esenţă, un ajutor acordat de stat. [157, p.221]

Legiuitorul moldav, în art.1 din Legea asistenţei sociale, nr.547 din 25.12.2003, [89]

conturează prin asistenţă socială o componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în

cadrul căruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele

temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera

marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate.

Observăm că în această definiţie conceptul asistenţă socială este corelat cu cel de risc

social, astfel, evidenţiindu-se menirea economică a acestui sistem – ajutorarea materială a

persoanelor afectate de situaţii de risc social.

Literatura de specialitate cunoaşte o varietate de definiţii ale acestei noţiuni, fiecare din ele

evidenţiind unul din aspectele asistenţei sociale. Încercând a alege o definiţie cât mai completă,

ne-am oprit la cea propusă de M. Bulgaru, care susţine că asistenţă socială, lato sensu, reprezintă

o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi

învingă greutăţile, să-şi dezvolte capacităţile de a soluţiona de sine stătător problemele, iar stricto

sensu, o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale

unor grupuri de persoane care nu mai dispun de resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai

sunt în stare să-şi asigure prin eforturi proprii un trai decent (copii orfani, familii dezmembrate,

pensionari, şomeri, invalizi, devianţi, refugiaţi etc.) [19, p.10]

Discuţii doctrinare au cauzat şi aspectele sub care ar trebui analizată asistenţa socială.

Expunându-se în acest sens, M. Bulgaru, M. Dilion, E. Zamfir, C. Zamfir opinează că asistenţa

socială trebuie privită din următoarele perspective: ca profesie cu un statut propriu, cu obiective

şi caracteristici distincte; ca sistem educaţional de formare şi educare a specialiştilor; ca sistem

instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în

vederea soluţionării cazurilor. [21, p.15; 165, p.102] A. Athanasiu menţionează că noţiunea de

93

asistenţă socială desemnează, într-un prim înţeles, principiile generale pe care se întemeiază

ajutorul acordat comunităţilor sociale aflate în nevoie, iar într-o altă accepţie, ansamblul

mijloacelor tehnico-financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale. [3,

p.175]

Teoreticienii M. Bulgaru, N. Sali, T. Gribincea susţin că asistenţa socială trebuie privită

prin prisma a două dimensiuni: dimensiunea economică; dimensiunea socială şi psihosocială.

[22, p.20-21] Ne permitem să nu fim de acord cu această afirmaţie, considerând că acestui

concept îi este specifică şi dimensiunea juridică.

De aceea în studiul pe care îl realizăm ne vom referi la asistenţa socială în calitate de

instituţie a dreptului securităţii sociale şi în acest scop vom prezenta câteva definiri doctrinare.

Ideologii C. Ţiclea, S. Ghimpu, C. Tufan susţin că asistenţa socială constituie „o

componentă esenţială a securităţii sociale, reprezentată de un sistem de norme juridice prin care

se pun în aplicare măsurile de protecţie şi acordare a unor prestaţii familiilor cu copii, diferitelor

categorii de minori şi bătrâni, persoanelor cu dizabilităţi şi altor beneficiari, suportate, după caz,

din bugetul de stat sau bugetele locale.‖ [61, p.347; 158, p.31]

Teoreticieni A. Chisari, L. Proca, examinând asistenţa socială în calitate de instituţie a

dreptului securităţii sociale, opinează că aceasta constituie „o totalitate de norme juridice menite

să reglementeze relaţiile sociale ce apar între persoana sau familia aflată în dificultate şi organul

abilitat, în legătură cu acordarea diferitelor prestaţii şi/sau servicii sociale celor dintâi.‖ [33,

p.117]

F. Paşa, L. Paşa accentuează că asistenţa socială, prin reglementări juridice, pune în

aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare, indemnizaţii, alocaţii

şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor, adulţilor cu deficienţe şi

altor persoane aflate în dificultate. [131, p.51]

Considerăm că asistenţa socială, în sens juridic, constituie o instituţie a dreptului

securităţii sociale, care grupează ansamblul normelor juridice, ce reglează relaţiile sociale

născute între o persoană sau familie afectată de consecinţele economice negative ale pierderii

potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire,

deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) şi organele competente, cu privire la

acordarea prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.

Raporturile de asistenţă socială, trebuie deosebite de cele de asigurări sociale, care au o

sferă de cuprindere mai redusă datorită calităţii de asigurat şi care, la rândul său, sunt

condiţionate de o anumită situaţie juridică, de exemplu, cea de salariat. Aria de cuprindere a

94

raporturilor de asistenţă este mai extinsă, fiindcă asistenţa socială are vocaţie şi este finanţată pe

principiul solidarităţii naţionale.

Specificul acestor raporturi constă în faptul că: sunt reglementate exclusiv prin lege;

subiectele raporturilor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte, şi statul, prin

organismele sale specializate, pe de altă parte; în conţinutul acestor raporturi intră dreptul

persoanelor asistate social de a primi prestaţiile în bani sau în natură stabilite de lege, precum şi

obligaţia organelor specializate ale statului de a le acorda; prestaţiile au un cuantum forfetar şi

ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele de asigurări sociale. [158, p.32-33]

În urma raţionamentelor expuse evidenţiem următoarele trăsături definitorii ale asistenţei

sociale:

1.Este unul din elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială;

2.Dimensiunea juridică a asistenţei sociale presupune baza legală pentru executarea

programelor asistenţiale menite de a transpune în viaţă obiectivele politicii sociale. Astfel, prin

adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 [89] şi Hotărârii cu privire la

eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005 [70] sistemul de asistenţă

socială moldovenesc reevaluează şi completează sistemul valorilor cărora necesită să li se acorde

atenţie. Observăm, că accentul politicii sociale în domeniu, trebuie fixat nu numai pe depăşirea

stării de dependenţă socială, înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor,

asigurarea integrării lor sociale, dar şi pe reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut

social lezat, prin restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.

3.Schimbarea opticii politicii sociale în domeniul asistenţei sociale din ultimii ani vizează

următoarele direcţii: creşterea rolului statului şi a societăţii civile în protecţia socială a grupurilor

afectate de schimbările economice ale tranziţiei şi garantarea prestaţiilor în bani şi în natură

familiilor cu copii, mamelor solitare, copiilor invalizi minori, bătrânilor şi persoanelor cu

dizabilităţi lipsite de sprijin material şi susţinători legali, persoanelor care au participat la

lichidarea avariei de la Cernobîl sau la acţiunile militare din Transnistria (1992) etc.

4.Sistemului de asistenţă socială îi este caracteristică o modalitate specifică de finanţare. Dacă

în cazul asigurărilor sociale acoperirea riscurilor se realizează din cotizaţiile celor ce prestează

munca, adică în baza principiului contributivităţii, atunci în cazul asistenţei sociale, finanţarea se

realizează de la bugetul de stat, bugetele locale şi alte surse (fonduri extrabugetare, donaţii,

sponsorizări sau contribuţii, plătite de persoanele beneficiare de servicii sociale), în baza

principiului solidarităţii sociale, principiului nominativ şi categorial, cu condiţia că subvenţia să

nu fie mai mică decât nivelul de subzistenţă.

95

2.5. Concluzii la capitolul 2

Cercetările prezentate în acest capitol ne-au determinat să conturăm câteva concluzii şi să

propunem o serie de definiţii proprii.

Pentru început, am realizat o retrospectivă istorică referitoare la geneza şi evoluţia

sistemelor de securitate socială, în scopul periodizării constituirii sistemelor de asistenţă socială

şi asigurare socială în diferite state ale lumii, unde o atenţie deosebită am acordat formării

sistemelor din România şi Moldova. Această incursiune istorică am realizat-o cu scopul de a

evidenţia metamorfozele care le-au suferit aceste sisteme de la apariţia primelor elemente

asistenţiale din Roma Antică până în zilele noastre, trecând prin „indiferenţa‖ statelor şi

ajungând la perioada, când organizarea şi funcţionarea acestor sisteme constituie o direcţie

prioritară a politicii statului.

Ulterior am realizat o analiză a raportului dintre noțiunile „protecție socială‖ și „securitate

socială‖, care, în opinia noastră, se confruntă cu o confuzie referitoare la conţinutul și sfera de

cuprindere, atât în legislaţie, cât şi în doctrină.

a. Menţionăm confuzia care se face de multe ori între protecţia socială şi unul dintre

elementele sale constitutive, datorită folosirii termenului ce constituie genul în acelaşi text cu cel

care reprezintă specia (De exemplu: Constituţia Republicii Moldova în art.47 „Dreptul la

asistenţă şi protecţie socială‖; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi

culturale în art.9 recunoaşte „dreptul ... la securitate socială, inclusiv asigurări sociale‖).

În acest caz, este suficientă întrebuinţarea expresiei protecţie socială (securitate socială)

care constituie genul, deoarece asigurările sociale şi asistenţa socială sunt elementele

componente, adică specia. Acest fapt este prevăzut expres în Codul european de securitate

socială - 1964 - şi Protocolul său: „conceptul de securitate socială include atât asigurările sociale,

cât şi asistenţa socială.‖ [87, p.89]

b.În alte cazuri, observăm o anumită ambiguitate cu privire la delimitarea acestor concepte.

(De exemplu: Carta Socială Europeană (revizuită) se referă în art. 3 la „dreptul de securitate şi

igiena muncii‖, art. 14 „servicii de protecţie socială‖, art. 12 „dreptul la securitate socială‖, iar

art.27 alin.1 lit. b „condiţii…de securitate socială‖. Observăm că utilizarea amalgamată a acestor

expresii condiţionează anumite neclarităţi, de aceea ar fi necesară utilizarea numai a uneia din

aceste noţiuni, fie protecţie socială sau securitate socială.

Sintetizând viziunile doctrinare prezentate mai sus, putem reliefa existenţa a două grupe

mari de savanţi. Unii pledează pentru relaţia de întreg-parte între aceste noţiuni (M. Buianova, S.

Kobzeva, Z. Kondratieva, C. Bocancea, Gh. Neamţu, D. Ţop), susţinând că protecţia socială este

o noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială (securitate

96

socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc.; ceilalţi (S. Ghimpu, A.

Ţiclea, C. Tufan, K. Batîghin, V. Şaihatdinov) susţin sinonimia acestor noţiuni.

Analizând în ansamblu aceste opinii, considerăm că, prin utilizarea noţiunii de protecţie

socială, în sens îngust, pledăm pentru sinonimia „protecţiei‖ – „securităţii‖ sociale, referindu-ne

la sistemul de asigurare şi asistenţă socială, iar prin întrebuinţarea acestei noţiuni în sens larg, ne

referim, în afară de securitatea socială, şi la protecţia muncii, protecţia morală, culturală, civilă

etc.

De aceea prin protecţie socială - lato sensu - înţelegem un ansamblu de mijloace de ordin

economic, social, politic şi juridic întreprinse de stat pentru asigurarea procesului de formare şi

dezvoltare a personalităţii umane, menite să neutralizeze factorii negativi, care influenţează

asupra personalităţii şi să creeze condiţii prielnice pentru afirmarea individului, iar - stricto sensu

– o totalitate de măsuri de ordin economic, realizate prin tehnici juridice originale, îndreptate

spre securitatea materială a individului/familiei contra riscurilor sociale.

Cercetarea realizată ne îndreptățește să susținem că orice sistem de protecție socială

îndeplinește anumite funcții, studierea cărora ne-a determinat să definim prin funcţiile protecţiei

sociale - sarcinile ce stau la baza funcţionării sistemului de protecţie socială, care direcţionează

politica socială statului spre atingerea obiectivelor statului bunăstării.

În viziunea noastră, indiferent de numărul funcţiilor conturate în literatura de specialitate,

prin prisma funcţiilor protecţiei sociale trebuie analizată oportunitatea codificării legislaţiei din

domeniul protecţiei sociale; iar unitatea şi corelaţia lor trebuie să constituie baza ideatică a

tuturor strategiilor de reformare a sistemului de protecţie socială.

Un alt subiect care ne-a stârnit interesul sunt „riscurile sociale‖, studierea cărora ne-a

condiționat să conturăm următoarea definiție: riscurile sociale constituie evenimentele

previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează incapacitatea temporară sau totală

de muncă şi drept rezultat diminuarea sau pierderea surselor de venit, precum şi evenimentele

care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă sau asigurare socială.

În opinia noastră, în dependenţă de sistemul în baza căruia are loc finanţarea riscului social

le putem clasifica în riscuri asigurate şi riscuri neasigurate.

Riscurile asigurate, care sunt tipice sistemului de asigurări sociale, constituie evenimentele

sau fenomenele la a căror producere organele de asigurare socială competente sunt obligate să

acorde prestaţiile sau serviciile de asigurări sociale .

Specificul acestor riscuri rezultă din faptul că persoana, fiind salariat, a prevăzut

posibilitatea survenirii lor, de aceea prin intermediul sistemului de asigurări sociale, a contribuit

97

la fondurile sociale, în proporţiile stabilite de legislaţie, şi în baza acestora va beneficia de

prestaţii sau servicii de asigurări sociale.

Riscurile neasigurate sunt evenimente imprevizibile, consecinţele economice negative ale

cărora se răsfrâng asupra persoanei sau familiei, condiţionând pierderea potenţialului fizic,

statutului ocupaţional sau social.

Riscurile neasigurate constituie fundamentul sistemului de asistenţă socială, care spre

deosebire de cel al asigurărilor sociale, fundamentat pe principiul contributivităţii, este bazat pe

principiul solidarităţii sociale, unde prestaţiile şi serviciile sociale sunt stabilite pe baza

criteriului necesităţii, categorial sau nominativ.

Argumentele creionate, ne permit să evidenţiem următoarele particularităţi distinctive ale

riscurilor sociale: caracterul social al riscului; caracterul patrimonial, deoarece sunt considerate

importante pentru societate doar acele riscuri care condiţionează generarea sau pierderea surselor

de venit; caracterul previzibil al riscurilor asigurate şi caracterul imprevizibil al riscurilor

neasigurate.

Referindu-ne la elementele constitutive ale protecției sociale, evidențiem că pentru acest

studiu ne interesează - asigurările sociale și asistența socială, în calitate de instituții ale dreptului

protecţiei sociale, de aceea definițiile pe care le-am redactat se axează anume pe acest aspect.

Asigurările sociale, în calitate de instituţie a

dreptului protecţiei sociale, reprezintă o

totalitate de norme juridice care reglementează

raporturile de colectare şi distribuire a

fondurilor de asigurări sociale pentru plata

prestaţiilor de asigurări sociale, persoanelor

asigurate, afectate de situaţii de risc social.

Asistenţa socială, în sens juridic, constituie o

instituţie a dreptului securităţii sociale care

grupează ansamblul normelor juridice care

reglează relaţiile sociale născute între o

persoană sau familie afectată de consecinţele

economice negative ale pierderii potenţialului

fizic, statutului ocupaţional sau social (boală,

accident, dizabilitate, îmbătrânire, deces,

maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.) şi

organele competente, cu privire la acordarea

prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.

98

3. CRITERIILE DE STRUCTURARE A DREPTULUI PROTECŢIEI SOCIALE ÎN

SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA

3.1. Sistemul dreptului: concept, conţinut, esenţă.

3.1.1. Conceptul sistemului dreptului

Structuralitatea, alături de devenire, spaţialitate, temporalitate etc., constituie una din

faţetele existenţei, prin care se dezvăluie capacitatea acesteia de a intra în interacţiuni şi a se

configura în dependenţă de metamorfoze. Admiterea structuralităţii ca însuşire fundamentală şi

universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei este organizat în structuri

omogene şi se prezintă ca un ansamblu de sisteme care au o structură. [155, p.69]

Pe baza acestor date, filosofia ne demonstrează că obiectele, fenomenele, procesele,

indiferent de natura lor – în măsura în care ele reprezintă un întreg ale cărui elemente se află în

relaţii logic determinate unele faţă de altele – se înfăţişează ca sisteme cu o anumită structură şi o

funcţie specifică.

Fondată de Karl Ludwig von Bertalanffy,14

iniţial ca teorie pur biologică, teoria generală a

sistemelor, graţie potenţialului gnoseologic şi epistemologic ce-l comportă, a fost preluată de

filozofia ştiinţei contemporane ca direcţie de cercetare, ce îşi propune formularea principiilor,

legilor, conceptelor şi modelelor sistemelor.

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, [156, p.104] la baza

căruia stau două categorii: elementul şi interacţiunea.

Elementul vizează orice obiect, fenomen, proces, însuşire care se află în interacţiune în

cadrul unui sistem (de exemplu, norma juridică constituie elementul primar al sistemului

dreptului), dar interacţiunea redă legăturile interne şi externe proprii obiectului, fenomenului,

procesului, adică acţiunea reciprocă din şi dintre fenomene. De exemplu, referindu-ne la aspectul

intern al interacţiunii, reamintim că „dreptul constituie o constelaţie de legături, de corelaţii‖

centrat pe diverse acte normative, care acţionează în cadrul unui sistem caracterizat printr-o

acută interferenţă. Aceste acte însă nu pot reglementa situaţii desprinse de realitatea socială,

astfel suportând o modelare din exterior.

Vorbind despre sistem, necesită să subliniem că el constituie „rezultanta conexiunilor

elementelor constitutive,‖ [156, p.108] fiind o „formaţiune nouă‖, care integrează şi

subordonează elemente, conferindu-le dimensiuni calitative şi cantitative.

14

Karl Ludwig von Bertalanffy (n. 19.09.1901 la Viena, Austria – d.12.06-1972 New York, SUA) este un vestit

biolog şi fondatorul teoriei generale a sistemelor.

http://encyclopedie.snyke.com/articles/ludwig_von_bertalanffy.html.

99

Reiterând precizările realizate mai sus, scoatem în evidență următoarele particularităţi ale

sistemelor:

a) Integralitatea relevă faptul că „sistemul nu este un conglomerat întâmplător de elemente‖,

ci un întreg mai mult sau mai puţin coerent, care nu se reduce la suma însuşirilor părţilor, dar

prezintă însuşiri pe care nu le are nici una din părţile componente,‖ [156, p.111-112] ultimele

îndeplinind anumite „funcţii concrete.‖ [120, p.377]

b) Relativitatea marchează faptul că lumea sistemelor este infinită şi un sistem poate fi

element constitutiv al altui sistem, acesta, la rândul său, element al altuia ş.a.m.d.

De exemplu, norma juridică - element primar al sistemului dreptului şi norma juridică -

sistem pentru elementele sale constitutive (ipoteză, dispoziţie, sancţiune). Sau sistemul dreptului

în calitate de integrator al elementelor constitutive (norma juridică, instituţia juridică, subramura,

ramura de drept) şi sistemul dreptului – element al „sistemului normativ social, care întruneşte în

sine sistemul dreptului, sistemul normelor morale, sistemul normelor religioase, sistemul

normelor obişnuielnice ş.a.‖ [120, p.376-377]

c)Istoricitatea este o proprietate ce scoate în vileag faptul că orice sistem dinamic din univers

are o existenţă limitată atât în spaţiu, cât şi în timp. Un sistem apare, se dezvoltă, funcţionează,

apoi treptat dispare, cedând locul altui sistem.

d) Autoreglarea presupune capacitatea de control al sistemelor asupra propriilor acţiuni, adică

de a se perfecţiona, în dependenţă de necesităţile existente.

Doctrinarii I. Deleanu şi I. Craiovan afirmă că trăsăturile teoriei sistemelor „se regăsesc în

esenţa lor şi în cazul sistemului dreptului.‖ [49, p.24-27; 45, p.252] Aplicarea acesteia în

domeniul dreptului, permite să vorbim despre sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul

dreptului, noţiuni care nu trebuie confundate.

Analizând definiţiile din doctrina de specialitate, observăm că sistemul juridic constituie

„dimensiunea inalienabilă a existenţei umane,‖ [4, p.332] manifestată prin „întreaga realitate

juridică a societăţii,‖ [120, p.378] care înglobează „totalitatea fenomenelor juridice dintr-o

societate.‖ [186, p.112; 187, p.96; 229, p.391]

Studierea literaturii juridice ne arată că sistemul juridic are calitatea de obiect fundamental

al tipologiei juridice şi este raportat la conceptele „harta juridică a lumii‖, „tipul de drept istoric‖,

„familia sistemelor juridice‖, „sistem juridic naţional‖.

În acest scop, merită a fi precizate înţelesurile în care este utilizat acest concept în doctrină.

Utilizat stricto sensu, sistemul juridic subînţelege, în primul rând, dreptul unui stat concret,

indicat terminologic prin „sistem naţional‖, care nu sinonimizează, ci înglobează noţiunea

„sistem de drept‖, deoarece aceasta dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor

100

dreptului. [5, p.283] În al doilea rând, este strâns legată de dreptul comparat şi interacţionează cu

termenii „familia sistemelor juridice‖, „cercurile juridice‖, „comunitatea structurală‖; „familia

juridică‖.

Noţiunea sistem juridic, aplicată lato sensu, este identică cu „tipul de drept istoric‖,

exprimat prin caracteristica sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaţiuni social-economice,

incapabil să încorporeze pluralitatea sistemelor juridice contemporane. Vizând multitudinea

sistemelor juridice naţionale existente, literatura juridică foloseşte termenii „harta juridică a

lumii‖, „geografia juridică a lumii‖, „comunitatea sistemelor juridice‖, „tipologia juridică.‖

Prin sistemul legislaţiei înţelegem „ansamblul tuturor actelor normative care sunt în

vigoare într-un stat,‖ [120, p.378; 266, p.119; 5, p.332] „expresia externă a sistemului dreptului,‖

[167, p.263] „ansamblul tuturor actelor normative structurate pe verticală (Constituţia, legile,

decretele, hotărârile şi ordonanţele guvernului, ordinele miniştrilor, hotărârile consiliilor raionale

şi locale, dispoziţiile primarilor etc.) şi pe orizontală (structurate în funcţie de autoritatea care le

emite: Parlament, Guvern ş.a.m.d.) [135, p.144; 167, p.263]

Comparând sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei, constatăm că ele nu se suprapun, dar

corelează, fapt dedus din analiza sistemelor pe orizontală. De exemplu, Codul civil

reglementează instituţiile juridice ce fac obiectul ramurii dreptului civil, dar nu poate fi

concepută o egalitate mecanică a dreptului civil cu codul civil. În acest sens, savantul rus S.

Alekseev propune noţiunea „ramurile legislaţiei‖ , care corelează cu ramurile de drept (drept

civil – legislaţie civilă, dreptul muncii – legislaţia muncii, dreptul protecţiei sociale – legislaţia

socială etc.), iar A. Popescu opinează că „sistemul legislaţiei ca totalitate a actelor normative

poate fi şi el structurat pe ramuri, corespunzător relaţiilor sociale pe care le reglementează

normele juridice constituite în instituţii juridice şi ramuri ale legislaţiei.‖ [135, p.144]

Gh. Lupu, Gh. Avornic, R. Motica, Gh. Mihai ne atenţionează asupra faptului că „în

sistemul dreptului, unitatea de bază este norma, pe când în sistemul actelor normative unitatea de

bază este actul normativ în formele lui variate: lege, decret, hotărâre, instrucţiune, ordonanţă

etc.‖[266, p.120; 118, p.161]

Varietatea relaţiilor sociale este reglementată de o infinitate de norme (morale, religioase,

de convieţuire, juridice, politice), care le dau contur şi le diversifică aplicarea. Pentru realizarea

studiului de faţă prezintă interes anume diversitatea normelor juridice şi integrarea acestora într-

un sistem în baza „criteriul obiectului.‖ [135, p.143]

Atunci, când ne referim la conceptul de drept, vizăm existenţa acestuia în „cadrul unui

sistem de norme, şi nu o oarecare asociere de norme juridice‖, fapt ce vorbeşte despre aplicarea

dreptului ca „un sistem integrativ, exprimat într-o anumită unitate a normelor sale.‖ [55, p.148]

101

Factorii care dau consistenţă acestei unităţi sunt: voinţa univocă, obiectivată prin acţiunea

legislativă a Parlamentului; unicitatea scopului normelor de drept şi conformarea acestuia cu

interesul general al societăţii; unitatea „câmpului juridic,‖ [85, p.101; 266, p.111; 5, p.149]

manifestată prin repetabilitatea aplicării normelor juridice în timp şi spaţiu; unitatea modului de

realizare a normelor juridice, cu intervenţia, în extremis, a forţei coercitive a statului, ceea ce le

diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale; [55, p.148] unitatea spaţiului normativ şi ordinii

normative întrucât normele de drept se aplică situaţiilor şi persoanelor care intră sub incidenţa

unui sistem normativ dat. [45, p.254]

Sintetizând factorii prezentaţi, deducem că sistemul dreptului implică atât „unicitatea, cât

şi diversitatea normelor sale‖, diversitate apărută drept: a) consecinţă a varietăţii relaţiilor sociale

care constituie obiectul reglementării juridice; b) necesitate a existenţei unor norme diferenţiate

utilizate de legiuitor.

Savanţii ruşi L. Iavici şi D. Kerimov susţin că „sistemul dreptului nu se limitează numai la

structură, deoarece ea reflectă numai aspectul intern,‖ [257, p.125; 199, p.280-281] de aceea S.

Alekseev consideră că pentru a valorifica dreptul ca sistem este necesară evidenţierea

elementelor de bază, criteriilor de integrare şi diferenţierea normelor juridice. În acest scop, este

utilă folosirea diferitor mijloace şi metode, prin care sunt redate formele de bază ale existenţei şi

logica dezvoltării materiei juridice.

Abordarea genetică a dreptului este fundamentată pe un şir de criterii primare şi derivate.

În calitate de criteriu primar (natural) raportat dreptului apare omul, iar derivat – societatea şi

statul. Anume de aici îşi trage sorgintea sistematizarea dreptului, ca unitate de legături ce stă la

baza divizării dreptului în drept natural şi drept pozitiv.

Abordarea istorică a dreptului ne permite să urmărim calea devenirii dreptului ca sistem,

punând la bază criteriul formal. Acest criteriu ne dezvăluie originea structurării sistemului

dreptului, specificul integrării elementelor şi arhitectonica lui. Analiza prin prisma istoricului, a

sistemului dreptului ne accentuează relaţiile genetice existente între elementele sistemului şi ne

prezintă dinamica schimbărilor în timp şi spaţiu, sub influenţa factorilor religioşi, ideologici,

etnici etc.

Abordarea sistemo-structurală reflectă ordonarea, coordonarea, interconexiunea şi

diferenţierea normelor de drept, condiţionate de structuralitatea relaţiilor sociale şi finalitatea

reglementării juridice.

Fundamentându-şi poziţiile pe considerentele enunțate mai sus, teoreticienii numesc sistem

de drept: „structura internă a dreptului într-un stat, chemată să asigure înfăptuirea unităţii

normelor juridice şi gruparea lor pe părţi interdependente şi anume, pe ramuri de drept şi

102

instituţii juridice;‖ [13, p.205; 4, p.318; 5, p.150; 55, p.149; 223, p.125; 167, p.261] „totalitatea

normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile;‖ [163, p.84] „totalitatea

ramurilor de drept concepute ca subsisteme, unite între ele, prin apartenenţa, fie la diviziunea

dreptului public, fie la diviziunea dreptului privat;‖ [135, p.143] „totalitatea ramurilor de drept,

diferenţiate după specificul sistemului relaţiilor formaţiunii social-economice în care se

dezvoltă;‖ [197, p.143] „o unitate integrantă a normelor juridice, împărţite pe instituţii,

subramuri şi ramuri în conformitate cu obiectul şi metoda de reglementare juridică, legate între

ele prin relaţii ierarhice coordonatoare şi care au ca centru principiile juridice, exprimând într-o

formă concentrată esenţa şi menirea socială a dreptului la etapa dată.‖ [120, p.383; 112, p.252;

219, p.166; 186, p.112; 1, p.96; 203, p.168-169; 229, p.391]

Din definiţiile prezentate putem deduce că sistemul dreptului este: a.) un ansamblu

organizat şi logic, ce implică relaţia ,,întreg – parte‖ şi care concretizează idealul juridic al

societăţii; [120, p.380] b.) o „unitate în diversitate‖ care organizează structura dreptului dintr-un

stat.

Importanţa teoretică a integrării normelor juridice în cadrul sistemului dreptului se

manifestă prin următoarele: a.) constituie un important ghid la îndemâna autorităţilor publice în

procesul elaborării şi perfecţionării dreptului, care evidenţiază lacunele dreptului, elimină

normele căzute în desuetitudine, contribuie la organizarea şi asigurarea concordanţei normelor

juridice, restrânge spaţiul ficţiunilor şi echilibrează hotărârile judecătoreşti; b.) permite o mai

eficientă înţelegere a materialului normativ, o interpretare a dreptului la justa sa valoare; [115,

p.57; 120, p.380] c.) stă la baza sistematizării legislaţiei şi clasificării ştiinţelor juridice,

contribuind la cercetarea juridică. [266, p.113]

Reformele realizate ultimele decenii în domeniile politic, social, economic, juridic,

administrativ etc. şi-au lăsat amprenta şi asupra sistemului dreptului, manifestându-se prin noi

caracteristici. Nu putem însă vorbi despre acestea fără a contura şi evoluţia sistemului legislaţiei.

Tendinţele actuale de perfecţionare a acestora pot fi încorporate în trei grupe:

Trăsături comune sistemului dreptului şi sistemului legislaţiei.

1. Are loc modificarea raportului OM – DREPT prin: a.) „umanizarea dreptului‖, unde

drepturile şi libertăţile fiecărui individ constituie esenţa sistemului, astfel lărgindu-se sfera de

aplicare a dreptului privat, b.) limitarea reglementărilor de drept public, care pe timpul sovietic

erau ridicate la nivel de „absurd‖, astfel echilibrându-se raportul STAT – INDIVID, din punct de

vedere al reciprocităţii drepturilor şi îndatoririlor, precum şi al realizării acestora.

2. Prioritatea normelor de drept internaţional asupra reglementărilor de drept intern.

Trăsături specifice sistemului legislaţiei: armonizarea legislaţiei cu prevederile

103

constituţionale şi apariţia unor ramuri ale legislaţiei complexe.

Trăsături specifice sistemului dreptului.

A. Finisarea acumulării materialului normativ şi divizarea sistemului dreptului în blocuri

structurale – norme, instituţii, subramuri, ramuri. Acest proces se caracterizează prin mişcarea de

diferenţiere (apariţia noilor ramuri de drept: drept bancar, drept fiscal, dreptul protecţiei sociale,

dreptul medical, dreptul informaţional etc.) şi mişcarea de reunire (dreptul protecţiei sociale

reuneşte norme de drept public şi privat.) [155, p.57; 167, p.265]

B.Argumentarea importanţei reglementărilor juridice condiţionează complexitatea

formaţiunilor structurate din norme juridice.

C.Posibilitatea evoluţiei sistemului dreptului de la structura actuală (axată pe ramuri şi

instituţii) spre o construcţie „plasmatică‖, unde elementele primare vor fi în stare de autonomie

relativă şi în dependenţă de necesităţi se vor integra în structuri pentru reglementarea anumitor

relaţii sociale. [167, p.265-266]

D. Se caracterizează prin integralitate, adică proprietăţile sale sunt rezultante ale interacţiunilor

dintre componente şi nu suma proprietăţilor acestora.

E.Se caracterizează prin autoorganizare, ceea ce înseamnă că reaşezarea componentelor sale îi

asigură dinamicitatea şi flexibilitatea, ceea ce face să se adapteze cu uşurinţă la schimbările vieţii

sociale.

F.Se caracterizează prin conservaţiune, adică stabilirea formelor sale garantează stabilitatea

relativă a ordinii sociale normative;

G. Se caracterizează prin permeabilitate internă (condiţionarea reciprocă a componentelor

sale) şi permeabilitate externă (interacţiunea cu sistemele sociale nejuridice şi întregul societal).

[115, p.58]

Reiterând judecăţile prezentate, putem susține că sistemul dreptului poate fi privit ca

formaţiune logic structurată, deoarece întruneşte aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa,

consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o asamblare aditivă şi cantitativă de norme,

instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de divergenţe,‖ ci o fuziune organică a acestor

elemente, fiind caracterizat prin convergenţa laturilor sale. La baza arhitectonicii sistemului

dreptului stau obiectul de reglementare; metoda de reglementare; principiile dreptului, calitatea

subiectelor, caracterul normelor şi specificul sancţiunilor.

Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,

trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemul juridic este

fenomenul juridic, al sistemul dreptului – norma juridică, al sistemul legislaţiei – actul normativ.

Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social încorporează sistemul dreptului şi

104

sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.

Raportând sistemul dreptului la sistemul legislaţiei constatăm că el constituie „expresia

externă a sistemului dreptului, prin care obiectivează conţinutul şi structura lui internă.‖

Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de

elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării

idealului juridic al societăţii. (Vizualizare anexa I.)

3.1.2. Diviziunile generale ale dreptului

Dreptul nou este un drept concret, mobil

şi prezintă o degradare sensibilă a elementelor

care alcătuiau juridicul în sistemul clasic.

Gerard Farjat

Studierea doctrinei de specialitate ne permite să constatăm că după modul în care sunt

conectate diferite componente ale sistemului dreptului, începând cu entitatea fundamentală –

norma juridică, deosebim o serie de diviziuni15

generale ale dreptului.[115, p.63]

Diviziunile dreptului sunt creaţia jurisconsulţilor romani. Prima, şi cea mai importantă, este

opera jurisconsultului Ulpian, care în Digeste menţionează „Jus publicum est quod ad statum rei

romanae spectat; jus privatum quod ad singularum utilitatem pertinet.”16

O altă diviziune,

referitoare la izvoarele dreptului, împarte dreptul în jus civile, care derivă din lege şi din

interpretarea jurisconsulţilor şi jus honorarium, care constituie opera magistratului, a pretorului.

A treia diviziune, este clasificarea dreptului în jus civile, jus gentium şi jus naturale. În manualul

de drept Institutiones, jurisconsultului Gaius, scria jus civile (jus Quiritium) desemnează dreptul

propriu cetăţenilor unei cetăţi; jus gentium (dreptul popoarelor) - într-o accepţiune - presupune

dreptul comun pe care natura îl impune tuturor popoarelor, într-o altă accepţiune - dreptul care se

aplică atât romanilor, cât şi străinilor. Conceptul jus naturale, a fost împrumutat din filozofia

greacă, [63, p.28] desemnând dreptul care guverna toate fiinţele însufleţite, cum ar fi unirea

bărbatului cu femeia, procreaţia, grija de copii etc., drept ale cărui reguli sunt comune oamenilor

şi animalelor. [162, p.136-137] A patra diviziune a dreptului, propusă de jurisconsultul Paul,

distinge jus singulare (dreptul de excepţie) şi jus comune (dreptul comun). A cincea diviziune a

dreptului, cunoscută de romani era jus scriptum (îşi are originea în izvoare de drept: legea,

15

Diviziunea este operaţia logico-analitică de separare a extensiunii unei noţiuni (gen), în clase care sunt

extensiuni ale altor noţiuni (numite specii ale genului), conform unui criteriu, astfel încât genul să fie epuizat în

speciile sale. 16

Dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea republicii, iar dreptul privat, acela care priveşte interesele

individuale.

105

constituţiile imperiale, edictele magistraţilor, jurisprudenţa etc. fiind redactat în mod obişnuit în

scris) şi jus non scriptum (dreptul obişnuielnic sau cutumiar, de obicei transmis pe cale orală).

Distincţia nu priveşte faptul material al scrierii, ci originea normelor juridice. [63, p.32]

Teoreticienii dreptului, inspirându-se din dreptul roman, au propus diviziunile proprii ale

dreptului, care nu le vom dezvălui în cadrul acestui studiu, pentru care considerăm esenţială

diviziunea în public – privat.

Drept public şi drept privat, dihotomie ce îşi trage sorgintea din dreptul roman, fiind opera

jurisconsultului Ulpian, care prin adagiul schiţat în Digestene pledează pentru diviziunea jus

publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat), diviziune raportată atât la dreptul

naţional (intern), cât şi dreptul internaţional. Papinian adăuga pertinent că dreptul public nu poate

fi schimbat prin convenţii între particulari - privatorum pactis imitare nori potest. Iar Cuq arată

importanţa practică a acestei diviziuni: asigură cetăţenilor maximum de libertate în raporturile

dintre ei şi o protecţie eficientă contra încălcărilor statului asupra proprietăţilor lor, împiedică

falsificarea caracterului instituţiilor politice prin considerarea lor ca instituţii familiale. [115,

p.63]

Indiferent de interpretările şi estompările suferite în timpul traversării secolelor, această

modalitate de a distinge cele două mari diviziuni ale dreptului, rămâne baza de pornire a oricărei

distincţii între public şi privat. Ea a rezistat în Evul mediu când dreptul public şi privat s-au

contopit în monismul dreptului seniorial, publicul absorbind privatul (aşa cum se întâmplase

odată la Atena) şi tot ceea ce astăzi numim instituţii ale dreptului public se explicau prin

intermediul unor instituţii de drept privat, cum ar fi contractul şi proprietatea. Distincţia a rezistat

impulsiunilor „societăţilor socialiste‖, în care „totul tindea să devină public, unde ofensiva

statului asupra economiei, proprietăţii, familiei, individului ca atare tindea să suprime orice

autonomie de voinţă şi, deci, orice drept privat.‖ [47, p.227]

Criteriile distincţiei, public - privat, au oscilat şi oscilează până în prezent. Însă acest lucru

nu trebuie să uimească, căci este condiţionată de distincţia libertate - autoritate.

Inventaţi de Ulpian, termenii drept public şi drept privat au suferit multiple transformări

conjuncturale încât cu greu mai pot fi circumscrişi. În Evul mediu, când ideea de stat se

atenuează, distincţia mai este păstrată doar de o mână de intelectuali, romanişti şi canonişti,

fiind revigorată abia la sfârşitul secolului al XV-lea de G.Coquille şi Ch. le Caron.

La savanții secolului al XVII-lea, termenul drept public este utilizat în sensul în care noi

utilizăm astăzi noțiunea drept internaţional public (jus gentis publicam). La J.-J. Rousseau, deşi

distincţia de fond public-privat este aproape de cea stabilită astăzi, termenului de drept public îi

106

este preferat cel de drept politic, cu sensul pe care astăzi îl are dreptul public. La Ch.-L.

Montesquieu17

, distincţia clasică este înlocuită cu cea de drept politic – drept civil.

Începând cu secolul al XIX-lea, devine clar, că prima şi fundamentala împărţire, suferă

două influenţe contrare decisive: pe de o parte, exaltarea suveranităţii statului tinde să instaureze

o dominaţie a publicului asupra privatului, urmată de apariţia statului providenţă, a statului ce

tinde să devină stăpânul absolut al societăţii, prin reglementarea din ce în ce mai amănunţită a

comportamentelor individuale şi de grup în numele idealului statului de drept, pe de altă parte,

afirmarea din ce în ce mai răspicată a autonomiei individului, care se impune drept scop al

societăţii.

Criteriile şi caracterele distinctive ale dreptului public şi privat. Analizând formula

propusă de Ulpian observăm că el nu oferă un criteriu unitar de distingere a dreptului public de

dreptul privat. De aceea când defineşte dreptul public, criteriul pare a fi subiectul: dreptul

public are ca subiect Statul; dreptul privat - particularii. Când vrea să definească dreptul privat,

criteriul pare a fi utilitatea sau interesul: dreptul privat se ocupă de interesul individual, iar

dreptul public de interesul general. Reiterând, putem afirma că din enunţul lui Ulpian rezultă

două criterii de departajare a dreptului public de cel privat: criteriul subiectului şi criteriul

interesului.

a. Distincţia axată pe criteriul subiectului nu rezistă unei analize atente, dar şi-a găsit adepții

(Goubeaux şi Voirin), care susţin că „dreptul public reglementează raporturile indivizilor cu

statul şi raporturile statelor între ele (...), iar dreptul privat guvernează raporturile indivizilor

între ei.‖ Este însă evident că nu toate raporturile în care statul apare ca subiect sunt raporturi

reglementate de dreptul public. Să presupunem că un minister angajează un zugrav sau un

tâmplar să-i repare birourile; el intră atunci într-un raport reglementat de dreptul privat. De

altfel, această distincţie pornind de la subiect, prezintă anumite critici.

b.Distincţia fondată pe criteriul interesului nu are rigoare logică şi a fost supusă diferitor

obiecţii. Divizarea dreptului în drept public şi drept privat nu trebuie absolutizată, deoarece

„interesul general n-ar fi nimic, ar fi o absurditate, dacă n-ar fi împărtăşit cu fiecare particular,

tot aşa precum şi interesul individual nu poate fi neglijat de stat.‖ [120, p.386]

În acest sens, merită a fi citate spusele teoreticianului român M. Djuvara, care polemiza:

„Oare normele dreptului public nu interesează pe particulari? Ne este oare indiferent modul cum

funcţionează serviciile publice, fără de care nici nu putem exista în toată fiinţa noastră? (...) Şi

17

Consideraţi ca trăind într-o societate care trebuie să fie menţinută, oamenii au legi în raport cu cei ce guvernează

şi acesta este dreptul politic. Ei au legi, de asemenea, în raporturile pe care toţi cetăţenii le au între ei, şi acesta

este dreptul civil.

107

invers, dispoziţiile de drept privat interesează statul. Cum ar exista într-adevăr statul fără

rânduiala intereselor private ale oamenilor?‖

Pe aceeaşi linie de idei urmează şi jurisconsultul german R. von Ihering, care în opera „Der

Kampf ums Recht‖ menţionează „orice nedreptate s-ar comite contra unui particular, oricât de

mică ar fi, este o nedreptate care se face faţă de societatea întreagă. Atunci când cineva luptă

pentru dreptul său, luptă în realitate pentru paza ordinii legale. Dar paza ordinii legale

interesează, în primul rând, statul; particularul, când porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza

dreptul său şi luptă pentru el, împlineşte prin aceasta o mare misiune socială.‖ [86, p.23]

Acestor mari savanţi li se raliază şi M. Cantacuzino menționând „…raporturile de drept

privat privesc şi interesul colectiv al societăţii şi raporturile de drept public, privesc şi interesele

private. Normele de drept privat sunt, în principiu, de ordine publică, pentru că sunt stabilite în

vederea unui scop obştesc de siguranţă, de organizare şi de pace socială.‖

Sintetizând, putem afirma, că respectarea dreptului, sub toate formele sale, interesează

întreaga societate care există datorită respectării dreptului. Însă nu putem susţine că deosebirea

dintre dreptul public şi privat se întemeiază, exclusiv, numai pe ideea interesului, dar pe natura

raporturilor care se leagă. Astfel, criteriile tradiţionale ce prezidează la această diviziune a

dreptului - interesul general, statal, în cazul dreptului public şi interesul personal, privat, în

cazul dreptului privat, au fost completate ulterior (sau chiar abandonate) în teoria juridică.

„Amestecul statului în treburile private, modificarea contractelor de către instanţe, reglementarea

preţurilor, a concurenţei neloiale etc. au produs importante modificări în calificarea unor

instituţii care după tradiţie se plasau în domeniul dreptului privat, iar după forma lor de

manifestare intră acum în sfera dreptului public.‖ [134, p.70]

c. Un alt criteriu de deosebire a dreptului public de cel privat este voinţa individuală. În

dreptul privat, voinţa individuală este autonomă, fondată pe libertate, deci dreptul privat este

egalitar, iar normele sale nu sunt, ca regulă, imperative. Dimpotrivă, dreptul public se relevă ca

fiind inegalitar, întrucât se exprimă prin acţiunea unilaterală a guvernanţilor, normele sale sunt

imperative, iar regulile sale fiind de ordine publică.

d.Alt criteriu propus este cel al sancţiunii, conform căruia în dependenţă de cine este cerută

aplicarea sancţiunii – „agent al statului sau de un particular‖ - putem distinge dreptul privat de

cel public. Acest criteriu este „ingrat‖, căci uneori particularul are dreptul să intenteze acţiuni

prin care intervine în dreptul public, cum ar fi contenciosul administrativ, contenciosul electoral

sau contenciosul constituţional.

e. Civilistul rus B. Cerepahin consideră că la baza diviziunii drept public – drept privat stau

două criterii: material, conform căruia divizarea se axează pe conţinutul raporturilor

108

reglementate, adică divizarea în baza obiectului de reglementare; şi formal, axat pe metoda de

reglementare a raporturilor. El este adeptul celui de-al doilea criteriu, aducând următoarele

argumente: „Raporturile de drept privat sunt bazate pe coordonarea dintre subiecte, iar dreptului

privat îi este caracteristică metoda descentralizată de reglementare a raporturilor. În raporturile

de drept public subiectele se află pe poziţii de subordonare, iar dreptului public îi este specifică

metoda centralizată de reglementare a raporturilor.‖

Această teorie a fost criticată în doctrina rusă, fiind numită „artificială‖, deoarece este

insuficient fundamentată. Astfel, V. Popondopolo susţine că „excizând pe primul plan metoda

de reglementare, adică „cum‖ reglementează şi nu „ce‖ reglementează dreptul, autorii uită că în

funcţie de „ce ‖ este reglementat rezultă „cum‖ este reglementat. Astfel, obiectul de

reglementare este principalul, iar metoda de reglementare este auxiliarul în calificarea drept

public sau privat.‖ [226, p.26]

f. O încercare interesantă, de a oferi un nou criteriu în funcţie, care ar întemeia

fundamentala dihotonomie a dreptului, este cea a lui N. Bobbio, care declară „Dreptul care poate

fi atribuit structurii societăţii este dreptul privat, iar cel care poate fi atribuit suprastructurii este

dreptul public.‖ [134, p.71] Statul nu trebuie pus în situaţia individului care nu are întotdeauna

posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi nici nu are la dispoziţie complexul măsurilor

organizatorice, politico-juridice, astfel cum le are statul.

Opinii demne de atenţie întâlnim la Ch. Savigny care spunea că „dreptul public se justifică

prin scopul său - statul, altfel decât cel al dreptului privat – individul‖, iar G. Jellinek adăuga că

„dreptul public este un drept al societăţii, cu norme ce privesc raporturile dintre subiecţii umani

ca membri ai organismului social, în vreme ce dreptul privat cuprinde norme ce privesc

raporturile dintre subiecţii umani în individualitatea lor.‖ [115, p.63]

D. Ciobanu şi D. Mazilu accentuează existenţa unei „diferenţe importante între raporturile

juridice de drept privat (…) şi raporturile juridice de drept public,‖ deoarece „raporturile de drept

privat nu implică, în general, participarea statului prin organele sale‖, fiindcă atunci când

„această participare se constată, organul de stat respectiv exercită jus commercium, adică acte de

comerţ‖, pe când în „raporturile de drept public, statul sau oricare din organele sale exercită jus

imperium (adică acte de putere).‖ [35, p.104-105; 112, p.252]

Citându-l pe F. Hayek, N. Popa susţine că „diferenţa dintre ordinea spre care tind normele

dreptului privat şi ordinea spre care tind regulile de organizare ale dreptului public, apare clară

dacă se consideră că regulile de conduită din dreptul privat vor determina o ordine a acţiunii

numai în combinaţie cu cunoaşterea particulară şi cu scopurile indivizilor care acţionează, în

timp ce regulile de organizare ale dreptului public determină direct o astfel de acţiune concretă,

109

în lumina scopurilor particulare sau, mai curând, conferă o asemenea autoritate de a proceda

astfel.‖[134, p.70]

Acest lucru a generat apariţia unor ramuri noi, caracterizate printr-o anumită tehnicitate şi

neutralitate faţă de sistemul dreptului în care se integrează fără dificultate, ca discipline

autonome, cum sunt dreptul spaţial, dreptul energiei nucleare etc., constituind dovada

incontestabilă a dependenţei sistemului dreptului de evoluţia relaţiilor sociale. În acest context se

înscrie şi tendinţa de hipertrofiere a unor instituţii şi reglementări, până la nivelul desprinderii lor

într-o disciplină nouă, dar a cărei autonomie rămâne relativă în raport cu disciplina tradiţională

din care s-a destins. Un asemenea exemplu - subliniat de Y. Eminescu - îl constituie dreptul

asigurărilor sau dreptul transporturilor, care este rezultatul unei atari hipertrofieri a

reglementărilor unor contracte speciale - contractul de asigurare sau contractul de transport.

Zdruncinarea împărţirii dreptului în public şi privat, este subliniată şi de apariţia unor

ramuri mixte (complexe) de drept. Acest lucru fiind generat de faptul că unii autori proclamă

„interesul public apare în mod indisolubil legat de cel privat, încât nu se pot distinge cele două

elemente: astfel ar fi, de exemplu, cazul normelor de drept procesual, care însă, conform

doctrinei predominante, aparţin dreptului public.‖ [6, p.215-216]

În consecinţă, literatura juridică conturează conceptul, potrivit căruia, în afara ramurilor de

drept care pot fi atribuite dreptului public sau dreptului privat, mai există o categorie a ramurilor

de drept cu caracter mixt. Astfel, P. Roubier argumentează existenţa dreptului mixt concret

(dreptul comercial, dreptul muncii şi legislaţia rutieră) şi dreptul mixt abstract (ramurile

dreptului penal şi procedurii (penală, civilă, administrativă). [271, p.255] Totuşi, catalogarea

diferitelor ramuri şi subramuri de drept în registrul lui Roubier e dificil de realizat. De exemplu,

dreptul tineretului, de care vorbeşte A. Iorgovan, dreptul cosmic, de care vorbeşte C.

Andronovici, nu au loc precis în acest registru. [115, p.63] Iar savanţii ruşi, N. Matuzov şi A.

Malico evidenţiază faptul că „în drept nu există ramuri de drept pur autonome, deoarece ele

constituie o parte a unui sistem unic.‖ [238, p.398]

O poziţie absolut radicală, privind complexitatea ramurilor de drept o reprezintă V.

Popondopolo, accentuând „că există numai diviziunea dreptului în public şi privat, celelalte

împărţiri fiind doar o manifestare a ramurilor sistemului legislaţiei în dependenţă de raporturile

ce le reglementează.‖ [226, p.23]

Nu putem trece cu vederea şi concepţiile care neglijează diviziunea dreptului în public şi

privat, deoarece criticile care se aduc publicizării dreptului privat sunt de natură să strivească

dihotomia dreptului.

110

Drept reacţie contra şcolilor clasice, L. Duguit18

, emite o concepţie originală potrivit căreia

între cele două drepturi nu există deosebire de fundament, de metodă, de spirit sau de evoluţie.

Actele juridice de drept public şi cele de drept privat au acelaşi caracter şi întrunesc aceleaşi

condiţii. Atât guvernanţii, cărora li se aplică dreptul public, cât şi guvernaţii cărora li se aplică

dreptul privat, sunt indivizii care realizează acte de voinţă, conforme regulilor de drept, acte

bazate în ambele cazuri pe principiul solidarităţii sociale. Deosebirea între dreptul public şi

privat reducându-se numai la faptul că în materie de drept public nu există sancţiuni, pe când în

materie de drept privat există sancţiuni. [162, p.127-133]

O altă concepţie, tot pozitivistă, aparţine profesorului francez M. Hauriou, care deşi nu se

raliază concepţiei clasice a dreptului de comandă şi de suveranitate a statului, totuşi combate

concepția lui Duguit. Personalitatea statului izgonită de Duguit din dreptul public, nu trebuie

căutată nici la începuturile dreptului public şi nu trebuie nici izgonită, deoarece constituie scopul

dreptului public. Dreptul public organizează instituţii, care se nasc, cresc în istorie, evoluează, se

agregă între ele într-un tot, constituind fiecare o tendinţă reală şi cât mai puternică spre formarea

unei personalităţi corporative, a unei personalităţi juridice distincte, legându-se apoi între ele

într-o organizaţie complexă şi unitară care este aceea a statului. Deosebirea instituţiilor de drept

public de cele private constă în faptul că, primele urmăresc un interes public, iar celelalte -

interese private materiale. Individul când urmăreşte satisfacerea intereselor lui proprii, în toate

relaţiile juridice de drept privat, se referă la patrimoniul său, la bogăţia materială a persoanelor

private.

Dreptul privat, zice astfel Hauriou, studiază modul cum noi putem să ne satisfacem nevoile

materiale prin câştigarea unor valori materiale, a unor bunuri. Omul în viaţa lui privată trăieşte în

familie, acolo îşi satisface nevoile lui private; el caută mijlocul de a ajunge la o viaţă cât mai

plăcută individuală în şi pentru familie, de a câştiga astfel un patrimoniu cât mai întins de bunuri

materiale. Iată de ce dreptul privat, se ocupă de familie şi de bunurile materiale, de modul cum

omul le câştigă, le pierde, sau poate să le sporească: se creează astfel „regimul civil‖.

Dreptul public nu are această tendinţă şi serviciul public se caracterizează prin aceea că are

drept scop interesele comune superioare. Deosebirea este esenţială. Serviciul public nu este făcut

în primul rând pentru câştig. O societate particulară, o instituţie particulară, o bancă, este făcută

cu scopul unic de a da un câştig material. Serviciul public nu are drept scop aceasta. Scopul lui

lucrativ nu există, sau trece pe al doilea plan. Scopul serviciului public este permanenta lui

funcţionare întru interesul superior, obştesc. [52, p.77-78]

18

Leon Duguit (1859-1928), decan al Facultăţii de Drept din Bordeaux, reprezentat al şcolii pozitive, solidariste şi

sociologice.

111

H. Kelsen consideră că nu este justificată distincţia între dreptul public şi dreptul privat

deoarece „Drepturile private sunt drepturi politice în acelaşi sens cu cele care în mod curent sunt

desemnate ca atare ... Doar că, ceea ce se numeşte drept privat — acel complex de norme în care

instituţia proprietăţii private sau individuale ocupă un loc central — este ... o formă de creaţie a

unor norme juridice particulare, adecvate sistemului economic capitalist.‖ [120, p.386]

Teza kelseniană a fost preluată de germanii F. Hayek şi K. Schmitt, care criticau tendinţele

exoterice a dreptului privat, pledând pentru înlocuirea concepţiei „normative‖ a dreptului liberal

cu o concepţie de drept, care consideră că scopul său este „formarea ordinii concrete.‖ Chiar şi

atunci când diviziunea tradiţională a dreptului nu este formal contestată, se propun criterii noi

care guvernează azi această dihotomie. De exemplu, se propune înlocuirea interesului (general

sau particular) cu specificul modului de apărare a dreptului subiectiv. În cazul dreptului public,

organele de stat procedează la apărarea drepturilor subiective din oficiu (ex officio), iar în cazul

dreptului privat, apărarea acestor drepturi se face la sesizarea părţii interesate. [189, p.5] Posibil

cea mai nouă atitudine critică în privinţa acestei mari diviziuni a dreptului se întâlneşte astăzi în

dreptul constituţional. Această contestare a tradiţionalei dihotomii a dreptului este realizată în

procesul de „constituţionalizare a dreptului‖, proces în care dreptul constituţional ar urma să

asigure, prin principii şi norme constituţionale egale în cele două categorii de ramuri, o adevărată

unificare normativă. [167, p.72]

Analizând opiniile referitoare la divizarea dreptului în public şi privat M. Agarkov scria „O

comunitate umană nu se poate constitui numai pe principii de drept public sau de drept privat. În

ambele cazuri intenţiile frumoase duc la nimicirea personalităţii, fără de care nu există şi nu

poate exista o societate civilă şi este imposibil progresul.‖ [166, p.40-42]

Indiferent de criteriul care stă la baza divizării dreptului în drept public şi privat, există mai

multe semne distinctive ale celor două compartimente ale dreptului (generalitatea interesului,

forţa obligatorie, modalităţile de exprimare a voinţei), [47, p.257-258; 209, p.564-568] care,

chiar dacă nu pot fi privite ca absolute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă.

Toate raţionamentele prezentate mai sus constată caracterul dinamic al sistemului

dreptului. Pe fondul unor profunde mutaţii economice, sociale, culturale, se produce un fenomen

de primenire a conţinutului şi a formei dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia

instituţiilor sale clasice şi prin apariţia unor direcţii noi de reglementare, în mod corespunzător,

se produc schimbări în funcţiile tradiţionale ale unor instituţii (are loc un „declin‖ al acestora,

începând cu proprietatea individuală şi continuând cu libertatea contractuală); se simte, de

asemenea, nevoia redefinirii scopului, a obiectului şi a metodelor unor instituţii, pe fondul

apariţiei unor ramuri noi ale ştiinţei dreptului - ştiinţa dreptului industrial, dreptul afacerilor,

112

dreptul informaţional etc., discipline complexe ce reunesc studiul unor realităţi juridice noi,

dincolo de clasificarea clasică a dreptului în public şi privat.

Plus la aceasta, rezistenţa distincţiei public-privat arată că ea nu este o simplă distincţie

didactică, că ea nu rezultă dintr-o simplă luptă dogmatică, dintr-o oarecare bătălie a şcolilor

juridice, ci are un temei mult mai profund, provenind din însuşi dualismul existenţei umane, fiind

la intersecția dintre impulsul spre absoluta libertate şi nevoia de neînfrânt de a trăi cu celălalt,

prin celălalt, de a fi într-un cuvânt fiinţă socială. Distincţia clasică, stabilită de Ulpian, rămâne

astfel în centrul dezbaterii. „Modernii - spunea Blutschli - şi-au arătat inteligenţa restaurând

distincţia antică. Europa, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, luptă activ pentru a proteja dreptul

public de orice amestec străin şi acest scop a fost deja în mare măsură atins. Dreptul public,

devenit mai nobil şi mai energic, a fost penetrat de spiritul public al naţiunii. Dreptul privat, mai

suplu şi mai liber, s-a detaşat de legăturile care-l ataşau statului‖.

Astăzi, când transformările sociale sunt atât de complexe, merită de a fi amintite cuvintele

lui R. David „Dipticul Ulpian, deşi în zilele noastre ţine mai mult de pedagogism decât de ştiinţa

dreptului, aparţine mai mult tradiţiei decât realităţii, s-a instaurat totuşi în ţările romano-catolice,

devenind nu numai o problemă de metodă, ci şi o schemă de gândire ca toate ―schemele‖, cu

avantajele şi dezavantajele ei.‖

În prezentul studiu ne vom axa pe poziţionarea dreptului protecţiei sociale, anume în

diviziunea public-privat, pentru a scoate în vileag mutaţiile ce le-a suportat această ramură tânără

de drept şi a demonstra cum o ramură de drept ramură concepută iniţial ca publică a reuşit să-şi

schimbe „fizionomia‖ sub influenţa privatului.

3.1.3. Componentele sistemului dreptului

Citând afirmațiile lui H. de Balzac „fără unitate în acţiune nu există putere‖ şi raportându-

le sistemului dreptului, ne permitem să relatăm că „normele juridice, în calitate de elemente

primare ale sistemului nu-şi pot atinge scopul izolat, ci numai prin fuziuni organice, interferenţe

şi interconexiuni.‖ Această contopire a normelor juridice, în baza unor criterii determinate,

îmbracă forma instituţiilor şi ramurilor de drept, iar în opinia unor teoreticieni (V. Lazarev. N.

Matuzov, A. Maliko ș.a. [203, p.169-174; 4, p.318]) şi cea a subramurii de drept.

Norma juridică - elementul constitutiv al sistemului dreptului reprezentă ―o categorie a

normelor sociale care reprezintă reguli de conduită instituite sau recunoscute de către stat,

obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa

juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;‖ „o regulă generală ce reglementează

relaţiile sociale, conform căreia adresaţii trebuie în anumite condiţii (ipoteza) să acţioneze în

113

calitate de titulari ai drepturilor şi obligaţiilor (dispoziţia), deoarece pot surveni urmări

inconvenabile (sancţiunea).‖ [219, p.124]

Deşi există o diversitate de puncte de vedere în definirea normei juridice în esenţă ele

exprimă aceleaşi caracteristici: este o specie a normelor sociale; este o regulă de conduită şi

reprezintă un element constitutiv al dreptului; este instituită de puterea publică, sau recunoscută

de aceasta; respectarea ei e asigurată prin conştiinţă juridică, iar la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului.

O normă de drept izolată n-ar putea reglementa într-un mod complet o anumita relaţie

socială prin excluderea cooperării cu norme care privesc aceeaşi relaţie. Ansamblul normelor

juridice care reglementează relaţii sociale apropiate alcătuiesc o instituţie juridică.

Instituţia juridică reprezintă „o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătoare

unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale înrudite, după metoda de

reglementare specifică ramurii respective;‖[134, p.69; 120, p.383] „un ansamblu organic care

conţine reglementarea unei realităţi concrete şi durabile a vieţii sociale şi care este constituit

printr-un nucleu de reguli juridice dirijate către un scop comun;‖ [271, p.19-20] „ansambluri de

reguli de drept, corpuri de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formând un tot sistemic

ordonat şi permanent, de exemplu organizarea familiei, a proprietăţii, a statului;‖[47, p.221] „un

sistem proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, constituit în jurul unei finalităţi

particulare subordonate finalităţii sistemului juridic.‖ [47, p.224]

P. Roubier susţinea că instituţiei îi sunt specifice caracterul de durată şi caracterul

organic. [271, p.19-20] Durabilitatea rezultă din caracterul stabil al faptelor sociale, întrucât

faptele sau elementele de drept cu caracter pasager sau accidental nu pot constitui instituţii

juridice. Organicitatea instituţiei juridice consistă în faptul că ea reprezintă „un ansamblu viu

de reguli … creat de dreptul obiectiv şi nu de particulari.‖ Derivă că „instituţia juridică nu este

un dat direct al vieţii şi al faptelor, ci o „operă‖ a dreptul obiectiv, chiar dacă acesta

„organizează instituţia în funcţie de anumite scopuri, care sunt date vitale ale societăţii: în aşa

fel încât instituţia juridică se opune pe de o parte faptelor, cu care poate fi confundată (nici

căsătoria nu poate fi asimilată concubinajului, nici proprietatea simplei posesii) şi, pe de altă

parte, instituţia juridică se opune organizărilor care ar fi create pe de-a-ntregul de particulari

prin actele lor juridice şi n-ar proveni deloc din regula de drept.‖ [47, p.221]

Analizând instituţia juridică, J. Dabin reliefează caracterul piramidal al instituţiei juridice,

manifestată print-o „totalitate ierarhizată‖ a cărei „cheie este furnizată de finalitatea instituţiei şi

de gradul de proximitate al mijloacelor faţă de scop, mijloacele cele mai îndepărtate fiind

114

subordonate mijloacelor celor mai apropiate şi aşa mai departe;‖19

iar N. Popa conturează două

particularităţi: 1.) subordonarea finalităţii instituţiei faţă de finalitatea ramurii căreia îi aparţine;

2.) o caracteristică a instituţiei este metoda de reglementare a relaţiilor sociale, metodă

imprimată şi ea de apartenenţa de ramură. De aici rezultă faptul că gruparea normelor în

instituţie vine din consideraţii metajuridice, imprimate de realitatea socială însăşi.

După trecerea în revistă a câtorva concepţii privind noţiunea de instituţie juridică, ne

propunem să analizăm trăsăturile acesteia.

Instituţia juridică este un sistem de norme, apărute ca un „dispozitiv ce are drept

caracteristică asigurarea unor parametri constanţi, a unor rezultate constante, considerate ca

„sarcină‖ a lui sau cum se mai spune „valori de comandă.‖ Ca urmare, orice sistem este un

ansamblu superior organizat care are drept sarcină de rezolvat realizarea unor anumite mărimi, a

unor valori de comandă, în condiţiile unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi,

deci, posibil perturbat.‖ [47, p.222]

Observăm, că instituţia juridică adaptează faptele sociale în funcţie de scopul propus,

finalitate determinată de sistemul dreptului obiectiv care propune o anumită variantă de societate.

Instituţia juridică reprezintă un sistem deschis şi „proiectiv‖, axat pe interrelaţia cu

mediul. Mediul este factorul ce acordă viabilitate sistemului, capacităţii sale de

reproductibilitate, continuitate şi schimbare. În acelaşi timp sistemul modifică mediul în scopul

de a-şi păstra constantă finalitatea.

Instituţia juridică este un sistem durabil. Durabilitatea instituţiei vine din drept, şi nu din

faptul concret, căci modul generic de abordare a faptelor este tocmai metoda dreptului. Numai

dispariţia genului de relaţii sociale poate duce la dispariţia instituţiei juridice ce le

reglementează. Schimbarea conţinutului lor concret, poate duce doar la reconfigurarea

instituţiei, nu şi la dispariţia ei.

Instituţia juridică are o finalitate proprie. Sistemul dreptului, pornind da la finalitate, se

„construieşte‖ din subsisteme, care la rândul său urmăresc obiective proprii subordonate

finalităţii generale. Rezultă că ideea de finalitate este cea directoare. Instituţia juridică, fiind o

grupare de norme, urmăreşte o finalitate proprie, care la rândul său este subordonată scopului

ramurii de drept, etc. Astfel, instituţia juridică reuneşte sistemic un număr de norme juridice

19

El dă exemplu tutela, care are ca finalitate ideea directoare de protecţie ce-şi subordonează ideea că tutorele

trebuie să gestioneze bunurile publice ca un bun tată de familie, de unde rezultă că trebuie să dea socoteală de

gestiune (regulă subordonată celei cutumiare); interdicţia contractării cu protejatul devenit major înaintea dării

socotelilor este subordonată celei anterioare, care îşi subordonează sancţiunea nulităţii relative a unui astfel de

contract.

115

pentru a răspunde unei nevoi sociale distincte, reglementând şi, prin aceasta, creând un grup de

relaţii sociale.

Asigurările sociale constituie o instituţie juridică a dreptului protecţiei sociale, scopul

căreia este reglementarea raporturilor juridice de asigurări sociale, scop ce trebuie să se

conformeze finalităţii sistemului dreptului în ansamblu şi politicii sociale a statului.

Instituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale. Aceasta nu înseamnă însă

că neapărat relaţiile sunt distincte de altele, constituind un grup de relaţii înainte de

reglementarea lor ca instituţie. Obiectul reglementării, cum arată Gh. Boboş vorbind însă de

ramura de drept, deşi ar părea la prima vedere un criteriu obiectiv, este în realitate „un criteriu

subiectiv şi destul de labil.‖ [13, p.172] De multe ori dreptul însuşi creează elementul de

distincţie al grupului de relaţii. Astfel, căsătoria nu se deosebeşte de concubinaj în fapt, doar

dreptul le face distincte.

Instituţia juridică reprezintă o totalitate ierarhizată. Ierarhizarea normelor este o trăsătură

generală a sistemului dreptului. Dat fiind faptul că într-un sistem părţile se impregnează de

caracterele întregului, astfel încât, cum spunea Hegel, într-un sens partea este chiar întregul,

instituţia juridică va fi şi ea o ierarhie de norme. Aceasta înseamnă că într-o instituţie juridică va

exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul direct al finalităţii

instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem. [47, p.222-224]

O primă acțiune de sistematizare este crearea instituţiilor juridice, despre care am vorbit;

o a doua, mai amplă, este divizarea sistemului în ramuri. Problema esenţială ce trebuie

analizată este cea a criteriilor ce stau la baza structurării ramurilor şi le transformă în cele mai

mari unităţi juridice, care înglobează un grup de norme ce reglementează raporturi sociale

relativ omogene, reprezentând în acelaşi timp o parte integrantă, un anumit element structural

al sistemului dreptului.

În doctrina juridică de orientare rusească, precum şi la unii autori moldoveni, alături de

ramuri de drept întâlnim şi conceptul subramura, care constituie „o grupare de norme juridice,

relativ mare‖ sau ―o instituţie juridică mare,‖ ce formează obiectul unor reglementări juridice

distincte şi tind de a se autonomiza. [238, p.231; 186, p.56; 187, p.32; 120, p.383; 266, p.115] În

acelaşi timp, subramura nu are o metodă de reglementare juridică proprie, specifică numai ei.

Exemplu de subramură ne poate servi dreptul penal militar, încadrat în dreptul penal ca ramură.

Rezumând definiţiile doctrinare referitoare la ramura de drept, observăm că J. Renauld o

caracteriza drept „un ansamblu de reguli de drept destinat a reglementa un domeniu specific de

relaţii sociale,‖ evidenţiind în acest fel criteriul material al distingerii ramurilor — obiectul

reglementării juridice. Considerăm că utilizarea numai acestui criteriu este insuficientă pentru

116

delimitarea ramurile dreptului, de aceea, el este completat de alţi autori cu metoda de

reglementare şi cu principiile comune ramurii de drept respective. Astfel, (N. Popa, M.-C.

Eremia, S. Cristea, Gh. Avornic. E. Aramă, B. Negru, R. Costaş, A. Popescu, D. Baltag ş.a.)

susțin că ramura de drept înmănunchează „ansamblul normelor juridice care reglementează

relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice de

reglementare şi a unor principii comune.‖ [134, p.68; 4, p.321; 135, p.145]

În această ordine de idei, este interesantă poziţia lui Gh. Boboş, care menţionează că nu

întotdeauna criteriul obiectului reglementării este unul obiectiv, fiindcă nu există întotdeauna

un specific al relaţiilor sociale vizate înainte de reglementare. „Uneori, tocmai dreptul este cel

care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de un alt grup de relaţii

sociale..‖

[13, p.172] Obiectul de reglementare este atunci desprins din ansamblul relaţiilor

sociale dintr-un anumit interes social, cum este, de exemplu, cazul distingerii dreptului familiei

de dreptul civil.

Delimitarea ramurilor de drept constituie o necesitate, izvorâtă atât din raţiuni practice, cât

şi teoretice. Într-adevăr, în practică se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret la

o ramură sau alta de drept, constituind o problemă de calificare juridică a unui anumit raport de

drept. Corecta calificare a unui raport concret este de maximă importanţă practică, deoarece

numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.

Când judecătorul este investit cu soluţionarea unui litigiu, prima întrebare căreia trebuie să

i se dea răspuns este: cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă? Numai după ce se

răspunde corect — la această întrebare se poate determina care sunt normele aplicabile acelui

caz: normele dreptului protecţiei sociale ori normele altei ramuri de drept.

Teoretic, problema delimitării dreptului protecţiei sociale faţă de celelalte ramuri de drept

este impusă de faptul că există multe asemănări (și nu numai deosebiri) între raporturile

reglementate de ramuri diferite de drept. În operaţia structurării ramurilor de drept se utilizează

diferite criterii, care se folosesc atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la delimitarea lor. În

baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură între normele juridice

care o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii, asigurându-i

durabilitate în timp. Nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de drept.

Cercetarea atentă criteriilor ce stau la baza structurării ramurilor de drept ne demonstrează

faptul că nu totdeauna la baza acestei împărţiri s-au pus criterii riguros ştiinţifice. Eminenţi

teoreticieni ai dreptului (M. Djuvara, I. Manolescu, D. Mazilu ş.a.) au ajuns la concluzia că între

criteriile ce stau la baza împărţirii juridice în ramuri, un loc important îl ocupă şi interesul

anumitor grupuri sociale. M. Djuvara, de pildă, preluând clasificarea făcută de Ulpian, a

117

sistemului dreptului roman şi adaptând-o concepţiei lui L. Duguit, arăta că la baza distincţiunii

dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale. [52, p.53; 112,

p.253-254]

Problema care se pune este cărui criteriu trebuie să-i dăm prioritate. Majoritatea autorilor

dau prioritate criteriului obiectului reglementării juridice, considerându-l principal, deoarece este

obiectiv. Am observat însă că Gh. Boboş ne exemplifică şi situaţia când obiectul de reglementare

obține şi caracteristici subiective. Pentru a soluţiona această dilemă, vom porni de la

individualizarea fiecărui criteriu în parte, pentru a putea lua o anumită poziţie.

Obiectul reglementării juridice organizează „un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale

calitativ omogene … reglementate de norme juridice ce se referă la o ramură de drept sau alta,‖

[4, p.322] şi care căpătă în conştiinţa juridică a legislatorului formă de motivaţie juridică.

Structura obiectului de reglementare înregistrează următoarele elemente: a) subiectele, care

pot fi individuale şi colective; b) comportamentul lor, diferite acţiuni sau inacţiuni; c) obiectele

lumii înconjurătoare (diferite bunuri sau fenomene) în legătură cu care oamenii întră în diferite

raporturi unii cu alţii şi faţă de care îşi manifestă interesul lor; d) faptele sociale (evenimente,

împrejurări), care apar în calitate de cauze nemijlocite pentru apariţia sau stingerea relaţiilor

corespunzătoare.

Într-un cuvânt, obiectul de reglementare este tot ce nimereşte în starea de acţiune a normei

juridice, sau este sfera de relaţii sociale asupra căreia se răsfrânge dreptul şi care nimereşte sub

jurisdicţia lui (în literatura juridică, deseori în acest sens se utilizează noţiunea de câmp juridic).

[238, p.220; 4, p.322]

Majoritatea doctrinarilor denumesc obiectul de reglementare criteriu ―material,‖ „prioritar‖

şi „definitoriu,‖ deoarece el are un conţinut obiectiv, fiind generat de specificul relaţiilor sociale

şi este independent de voinţa legiuitorului. Anume obiectul reglementării juridice dictează

necesitatea autonomizării ramurilor de drept, iar atunci când aceasta se conturează, apare şi

metoda de reglementare, în calitate de expresie a voinţei legiuitorului.

Prin metoda reglementării juridice se înţeleg „un ansamblu de posibilităţi juridice cu

ajutorul cărora puterea de stat influenţează asupra relaţiile sociale cu scopul de a le da o

dezvoltare dorită,‖ „căile, procedeele de interacţiune a normelor de drept care stabilesc sau

determină caracterul relaţiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor,‖

[4, p.322] „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură

comportamentul necesar al participanţilor la relaţiile de drept.‖ [149, p.28]

Amintim că obiectul este criteriul de bază, pe când metoda - cel facultativ, pur juridic, fiind

independent de primul. De una singură metoda nu prezintă interes, dar împreună cu obiectul de

118

reglementare permite o divizare mai reuşită a sistemului dreptului în instituţii juridice şi ramuri

de drept. Diferitele categorii de relaţii sociale încă nu creează de la sine sisteme de drept, nu dau

naştere automat ramurilor sale de drept.

Metoda de reglementare include şi ea anumite componente care, în ansamblul lor, permit

să ne formăm o închipuire despre aceea cum statul, cu ajutorul dreptului, influenţează asupra

proceselor sociale ce au loc: a) stabileşte hotarele relaţiilor reglementate care, la rândul lor,

depind de un şir de factori de ordin obiectiv şi subiectiv (de caracterul acestor relaţii, de

necesităţile economice şi de alt ordin, de interesul statal etc.); b) creează acte normative

corespunzătoare, care stabilesc drepturile şi obligaţiile subiecţilor, care interzic şi admit un

anumit comportament în societate; c) înzestrează participanţii la aceste relaţii sociale (persoane

fizice şi persoane juridice) cu capacitate juridică de folosinţă ş exerciţiu, care le permite să intre

în diferite raporturi juridice; d) stabileşte măsurile de răspundere (constrângere) în cazul

încălcării acestor prevederi.

Printre metodele concrete de reglementare juridică putem evidenţia următoarele:

imperativă, dispozitivă, subordonării, autonomiei şi egalităţii părţilor, de recomandare etc.

De asemenea, trebuie precizat că aceeaşi metodă de reglementare poate fi folosită de mai

multe ramuri de drept sau aceeaşi ramură de drept poate folosi mai multe metode. De aceea,

clasificarea normelor în ramuri numai conform acestui criteriu nu ar fi cea mai potrivită.

Realitatea este că structurarea normelor juridice în interiorul sistemului dreptului este

determinată atât de criterii ce au caracter obiectiv - de realităţi, stări de fapt, care se impun

legiuitorului de care acesta trebuie să ţină cont, cât şi de criterii ce au un caracter subiectiv.

Se consideră că obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriul

obiectiv de formare a ramurii de drept, iar metoda, criteriul subiectiv, determinat de voinţa

legiuitorului, respectiv interesul forţei politice aflate la conducerea societăţii. Prin îmbinarea

acestor două criterii se explică de ce în unele cazuri relaţiile sociale de aceeaşi tip sunt

reglementate de ramuri distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare, se foloseşte de către

mai multe ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se folosesc mai multe

metode.

Ne permitem să calificăm obiectul de reglementare şi metoda de reglementare drept criterii

fundamentale, care stau la baza autonomizării ramurilor de drept. Gh. Beleiu propune încă patru

criterii: principiile, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor, [9, p.33]

căror le zicem auxiliare, dar care definitivează „particularizarea‖ ramurilor.

Doctrina juridică cu anumite nuanţări afirmă că principiile dreptului sunt: „ideile generale,

postulatele călăuzitoare sau perceptele directoare, care stau la baza sistemului dreptului dintr-o

119

ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului,‖ [46, p.24-25; 30, p.30-32; 5, p.91]

,,expresia valorilor promovate şi apărate de drept, rezultate din conţinutului tuturor normelor

juridice,‖ [266, p.99-101] „cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării

dreptului,‖ [47, p.147].

După sfera de acţiune principiile de drept se clasifică:

1.Principii generale, idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale conţinutului tuturor

normelor juridice, dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură integritatea materială şi

procesuală. [17, p.39]

2.Principii interramurale, acestea sunt principiile generale de drept public sau/şi privat care

guvernează cel puţin două ramuri de drept. [17, p.53]

3.Principii ramurale, sunt principii ale dreptului care guvernează cel mult o ramură a

dreptului pozitiv. [17, p.47]

4.Principii intraramurale (instituţiei juridice), idei care exprimă valori sau idealuri etico-

juridice şi care reunesc în jurul lor un grup de norme juridice, potrivit obiectului şi metodei de

reglementare a ramurii respective. [17, p.55]

Reiterând, accentuăm că principiile dreptului exprimă într-o formă concentrată esenţa,

scopul, sarcinile şi funcţiile principale ale dreptului, reprezentând un centru care dirijează într-un

mod specific întregul sistem şi influenţând nu numai asupra structurii sistemului, ci şi asupra

schimbărilor lui.

Calitatea subiectelor raporturilor juridice, drept criteriu de structurare, considerăm că

derivă din obiectul de reglementare juridică. În dependenţă de acest criteriu, există ramuri de

drept (de ex.: dreptul civil) în care nu se impune subiectelor o calitate specifică, fiind suficientă

să fie persoană fizică sau persoană juridică; iar în dreptului administrativ, dreptului comercial

etc. se impune subiectelor raporturilor o calitate specială – organ al administraţiei publice,

comerciant etc.

Alt criteriu, luat uneori în considerare în opera de delimitare a ramurilor de drept este acela

al caracterului normelor. În unele ramuri de drept sunt specifice, preponderente normele

dispozitive (permisive ori supletive), iar în altele normele imperative (onerative ori prohibitive).

Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate practică, putând servi la

calificarea, într-un anumit fel, a unui raport juridic, îndeosebi în ipoteza în care, în legătură cu

acel raport, se naşte un conflict de interese, declanşându-se un proces. Nerespectarea oricărei

norme juridice atrage o consecinţă negativă pentru autorul încălcării. O astfel de consecinţă, însă,

are conţinut diferit, în ramuri diferite de drept. De exemplu, pentru dreptul civil este specifică

restabilirea dreptului subiectiv încălcat. [42, p.26-29]

120

Pentru poziţionarea dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova,

ne vom conduce de criteriile: obiectul şi metoda de reglementare juridică şi principiile, fiindcă

celelalte trei criterii propuse de Gh. Beleiu - calitatea subiectelor, caracterul normelor,

specificul sancţiunilor – derivă din primele două.

3.2. Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale

În unul din paragrafele precedente am analizat criteriile care stau la baza autonomizării

ramurilor în sistemului dreptului. Pentru studiul dat ne propunem să poziţionăm şi să evidenţiem

tendinţele actuale de dezvoltare a dreptul protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc.

Pentru realizarea acestor finalităţi vom porni de la particularizarea fiecărui criteriu.

După cum am constatat, doctrinarii francezi, români, ruşi, moldavi, cu unele excepţii,

susţin ideea că utilizarea obiectului de reglementare în calitate de criteriu fundamental în

delimitarea ramurilor de drept este indispensabilă.

Problema autonomiei acestei ramuri de drept pentru prima dată a fost formulată la

Simpozionul de la Praga din 1966, de juriştii cehoslovaci I. Klouşek, K. Pinţ, I. Tomeş, V.

Vergainer, care au atenţionat asupra specificului raporturilor de protecţie socială, asupra

particularităţilor metodei şi mijloacelor lor de reglementare şi au accentuat necesitatea delimitării

acestor raporturi într-o ramură autonomă de drept. Poziţia juriştilor cehi a fost susţinută de

savanţii ruşi V. Andreev, V. Karavaev şi A. Levşin etc. [184, p.15] care au remarcat că obiectul

dreptului protecţiei sociale este indisolubil legat de conţinutul conceptului „protecţie socială‖. Ei

au propus ca ansamblul normelor juridice, care reglementează raporturile de asigurare şi

asistenţă socială să formeze ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de dreptul

securităţii sociale,20

iar în Republica Moldova – dreptul protecţiei sociale.

Până în anii 60 ai sec. al XX-lea, normele de dreptul muncii, administrativ, colhoznic

reglementau raporturile de asigurare şi asistenţă socială a cetăţenilor bătrâni sau incapabili de

muncă. [217, p.25] După cum dreptul muncii s-a separat de disciplina mamă - dreptul civil,

dreptul protecţiei sociale s-a desprins, la rândul sau, de dreptul muncii, individualizându-se într-o

nouă ramură de drept. Deşi până nu demult, raporturile juridice de protecţie sociale erau conexe

raporturilor juridice de muncă, stabilite prin încheierea contractului individual de muncă şi

incluse în dreptul muncii, evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul protecţiei sociale i-a acordat

specificităţi proprii, conferindu-i „individualitatea necesară constituirii într-o ramură de drept

distinctă, de sine stătătoare.‖ [159, p.16; 18, p.17] Astfel, nu putem accepta utilizarea de către

20

Pledăm pentru modificarea denumirii ramurii „dreptul protecţiei sociale‖ în „dreptul securităţii sociale.‖

121

unii doctrinari (M. Gheorghe, L. Dogaru, B. Negru, A. Negru ș.a.) în lucrări recente a sintagmei

„dreptul muncii şi protecţiei sociale‖. [114, p.105; 120, p.391]

O altă polemică doctrinară, care ne-a trezit interesul, este cea cu privire la apartenenţa

dreptului protecţiei sociale diviziunii „public‖ sau „privat.‖ Doctrinarii (X. Pretot, J.-J.

Dupeyroux, B. Puşcă, V. Nistor, I. Apostu, S. Ghimpu, A. Ţiclea, C. Tufan ș.a.) susţin că această

ramură de drept „aparţine dreptului public şi nu dreptului privat,‖[270, p.35; 61, p.10] afirmaţie

fundamentată pe faptul că „dreptul protecţiei sociale este dominat de interesul general, în

raporturile juridice reglementate, prevalând voinţa statului, a colectivităţilor publice şi nu cea a

persoanelor particulare. Subiectele unui asemenea raport nu sunt egale, ci unul dintre ele,

reprezentând statul, îşi impune voinţa juridică asupra celuilalt. De altfel, sistemele de securitate

sociala sunt concepute să funcţioneze ca servicii publice pentru îndeplinirea unor misiuni în

folosul societăţii.‖ [3, p.25] Doctrinarii (M. Gheorghe, L. Dogaru, M. Luşnikov, A. Luşnikova

etc.) califică dreptul protecţiei sociale - ramură de drept mixtă.

În ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a dreptului, acceptând că dreptul

protecţiei sociale aparţine, în majoritatea reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă

şi un număr de reglementări care aparţin dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului

public acele reglementări, care reprezintă intervenţia statului în baza principiului universalităţii

protecţiei sociale pentru toate situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului

privat reglementările care permit subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea

anumitor prestaţii de asigurări sociale sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat,

prin clauze suplimentare subscrise în contractul individual de muncă.

Doctrina de orientare românească, în dependenţă de anumite criterii, ne prezintă un şir de

definiţii ale dreptului protecţiei sociale. Atunci când ne axăm pe riscurile sociale avem în vedere

„dreptul indemnizaţiilor pentru consecinţele acestor evenimente‖, iar când ne referim la scop –

„dreptul redistribuirilor destinat să garanteze securitatea economică, care înglobează dispoziţiile

legale de apărare a angajatului contra concedierii şi protecţia salariului.‖ [3, p.8 şi 12] Nu

împărtăşim poziţia lui A. Athanasiu, deoarece remarcăm, că definiţiile sunt în mare parte

unilaterale, centrându-se numai pe finalitatea protecţiei sociale - acoperirea concretă a riscurilor

sociale survenite. Deşi acesta este scopul suprem, pentru realizarea efectivă a acestuia este

necesară executarea unui complex de măsuri organizatorice şi practice. Relaţiile sociale, care se

nasc în acest domeniu, sunt mult mai complexe şi nu mai au dependenţă quasitotală faţă de

raporturile juridice de muncă, reprezentând nu doar о consecinţă a asigurărilor sociale pe care

aceste raporturi le presupun, dar şi a raporturilor de asistenţă socială, care nu depinde de calitatea

de asigurat sau salariat ale persoanei.

122

Definiţia care o considerăm mai reuşită este cea formulată de către D. Ţop, S. Ghimpu, A.

Ţiclea, C.Tufan, care prin conceptul „dreptul securităţii sociale‖ înțeleg „ o ramură autonomă a

sistemului dreptului, ce aparţine dreptului public şi care este alcătuită din ansamblul normelor

juridice care reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cat şi pe cele de asistenţă socială.‖

[161, p.25; 159, p.17; 61, p.10]

Observăm că fără scoaterea în evidență a particularităţilor obiectului de reglementare,

formularea unei definiţii complete a ramurii de drept prezintă dificultăţi.

Problema obiectului de reglementare a dreptului protecţiei sociale, în literatura de

specialitate provoacă discuţii. [196, p.75; 253, p.32] Dialogul rezultă din necesitatea

argumentării teoretice a criteriilor ce ne permit să analizăm un anumit grup de raporturi juridice

în calitate de obiect al dreptului protecţiei sociale.

Savantul rus V. Andreev, considerat fondatorul dreptului protecţiei sociale sovietic,

referindu-se la obiectul de reglementare menţiona că, relaţiile ce-l formează se singularizează

prin următoarele particularităţi: specificul subiectelor raporturilor de protecţie socială;

asigurarea persoanelor se realizează din fonduri publice fără careva plăţi din salariu;

acordarea prestaţiilor de protecţie socială în situaţii expres prevăzute de lege; modalitatea

specifică de distribuire a fondurilor sociale; caracterul alimentar al raporturilor.

Ultima particularitate este cea mai discutată în literatura de specialitate, divergenţe

rezultate din tratarea diferită a conceptului „alimentaţie socială.‖ Astfel, M. Zaharov şi A.

Tucikova, referindu-se la conexiunea raporturi de asigurări sociale - raporturi de muncă,

subliniază că este incorect de a considera pensia pentru limita de vârstă drept sumă achitată

pentru munca realizată, deoarece o parte a fondurilor de consum public în general se distribuie

fără declararea depunerilor muncitoreşti. [193, p.79] Apelând la cercetările demografilor şi

sociologilor, observăm că fiecare om pe parcursul vieţii (în baza activităţii de muncă) produce

mai mult decât consumă. Dacă pornim calculele de la vârsta medie de începere a activităţii de

muncă - 19 ani şi cea a pensionării - 62 ani, atunci timp de 28 de ani de muncă omul reîntoarce

complet societăţii mijloacele cheltuite pentru întreţinerea sa din timpul prunciei, copilăriei şi

vârstei înaintate, incluzând cheltuielile pentru învăţătură, acordarea locuinţei şi alte beneficii

sociale. [149, p.25]

Un alt subiect controversat, legat de obiectul de reglementare al dreptului protecţiei sociale

se referă la evidenţierea raporturilor pivot, care i-ar constitui nucleul. V. Andreev considera că

acestui calificativ îi corespund doar raporturile de pensionare, celelalte raporturi fiind auxiliare.

Considerăm că, în perioada când era discutată, această problemă avea pondere, la moment

pierzându-şi importanţa atât ştiinţifică, cât şi practică.

123

O altă problemă, neclarificată nici de teorie și nici de practică, este legată de stabilirea

precisă a tipurilor de relaţii ce formează obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale.

Discuţiile la acest subiect implică opinii polare, deoarece unii cercetători exclud un şir de

raporturi din sfera de reglementare (raporturile de întreţinere a copiilor în case de copii şi case-

internat - V. Karavaev; raporturile de asigurare socială din bugetul de stat – V. Smoliarciuc), iar

alţii extind neîntemeiat obiectul de reglementare. M. Polupanov include în sfera obiectului de

reglementare raporturile apărute în urma colectării mijloacelor fondurilor sociale şi raporturile de

organizare a organelor competente în domeniu, [225, p.27] idee susţinută ulterior de V. Arakceev

(care raportează obiectului de reglementare nu numai raporturile „de acordare a ajutorului social

şi asistării persoanelor din mijloace publice‖, dar şi raporturile specifice dreptului financiar şi

administrativ) [170, p.30] şi T. Ivankina (raporturile de acordare a locuinţelor şi serviciile

comunale gratuite.) Subscriem autorilor M. Zaharov, Ă. Tucikova, M. Filipova şi nu împărtăşim

aceste opinii, deoarece atât „restrângerea‖, cât şi „extinderea‖ obiectului de reglementare, par a fi

artificiale şi nu valorează foarte mult din punct de vedere practic. Aceşti autori şi-au axat

argumentele pe conceptele „protecţie socială‖ – „dreptul protecţie sociale‖, noţiuni

asemănătoare, dar nu identice,‖ [246, p.53] fapt ce a condiţionat aceste inexactităţi.

Realităţile vieţii economice contemporane şi-au lăsat amprenta şi asupra socialului,

întrucât cuantumul PIB-ului destinat pentru finanţarea activităţilor sociale se micşorează, a

apărut necesitatea reorientării politicii sociale a statului. Astfel, s-a trecut de la garantarea cu titlu

gratuit a drepturilor sociale ale cetăţenilor spre politica socială nominală, destinată numai

categoriilor de cetăţeni nevoiaşi. Deşi la nivel constituţional spectrul drepturilor sociale

consfinţite este destul de larg, datorită diminuării cheltuielilor statale destinate pentru realizarea

acestora, ele devin tot mai puţin asigurate. Anume în aceste condiţii apar raporturile de achitare a

compensaţiilor nominative, care după conţinut, nu se deosebesc de raporturile „clasice‖ de

protecţie socială, prin ele având loc lărgirea spectrului de raporturi ce se încadrează în obiectul

de reglementare a dreptului protecţiei sociale.

Reiterând judecăţile prezentate anterior considerăm că obiectul de reglementare a

dreptului protecţiei sociale asamblează „totalitatea relaţiilor privind: 1.) asigurarea materială a

persoanelor care au atins vârsta de pensionare, inapte de muncă, care au pierdut întreţinătorul,

şomerilor, familiilor cu mulţi copii, persoanelor cu venit mai mic decât minimumul stabilit; 2.)

deservirea medicală gratuită, tratamentul în conformitate cu programele de bază ale asigurării

medicale, deservirii sociale gratuite în limita standardelor statale; 3.) procesuale şi procedurale.‖

[149, p.23]

124

Raportul juridic de protecţie socială conexează trei elemente structurale: subiect, obiect şi

conţinut.

1.Subiectele raporturilor de protecţie socială21

sunt participanţii la aceste raporturi, deţinători

ai capacităţii juridice la un anumit tip de asigurare sau asistenţă socială. [236, p.21]

Raporturile de protecţie socială sunt raporturi bilaterale, în care unul dintre subiecte totdeauna

este statul în persoana organelor competente: Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului;

Ministerul Sănătăţii; Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS); Compania Naţională de

Asigurări în Medicină (CNAM), casele teritoriale de asigurări sociale; agenţiile teritoriale de

asigurări în medicină; instituţiile medicale; organele administraţiei publice locale etc.

Referindu-ne la sindicate, atenţionăm că, în prezent, acestea îndeplinesc „numai funcţiile

de control public şi supravegherea achitării la timp a compensaţiilor sociale, acordarea foilor de

odihnă, efectuarea măsurilor de asanare la întreprinderi, organizaţii, instituţii ş.a. Sindicatele pot

apărea în calitate de subiect doar în unele raporturi de împărţire a fondurilor sindicale de

asigurare a membrilor lor în cazurile extraordinare când aceştia au ajuns în situaţie dificilă.

Relaţiile publice de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale nestatale (din ele fac parte şi

cele ale sindicatelor, cooperativelor) nu intră în obiectul dreptului protecţiei sociale. [149, p.24]

Raporturilor juridice procedurale de constatare le este specific faptul că pentru stabilirea

faptelor juridice ce dau naştere unui tip de asigurare/asistenţă socială este necesară participarea

mai multor subiecte (de exemplu, pentru stabilirea pensiei de invaliditate, casa teritorială de

asigurări sociale cere prezentarea certificatului ce confirmă invaliditatea emis de către Consiliul

de Expertiză Medicală a Vitalităţii etc.), iar în raporturile procesuale apar în calitate de subiecte

organele ierarhic superioare (CNAS) sau instanţa de judecată. [214, p.47-55]

Odată cu reformarea sistemului de asistenţă socială se conturează o nouă categorie de

subiecte ale raporturilor de protecţie socială – prestatorii privaţi, afirmaţie care o putem deduce

din proiectul Legii cu privire la serviciile sociale, care, în art.8 alin.3, prevede în calitate de

prestatori privaţi de servicii sociale enumeră „asociaţii şi fundaţii, instituţii private cu caracter

necomercial şi alte forme organizate ale societăţii civile; organizaţii comerciale şi persoane

fizice‖ care se pot organiza şi presta servicii sociale numai dacă sunt acreditate legal. [147]

În opinia noastră, această categorie de subiecte a raporturilor de protecţie socială poate fi

calificată drept subiecte auxiliare, care au menirea de a consolida un parteneriat social efectiv

între organele de stat competente în domeniul protecţiei sociale - subiecte primare întru creşterea

21

Deşi Gh. Brehoi pretinde să vorbim despre calitatea subiectelor drept criteriu distinct, noi vom vorbi despre

specificul subiectelor raporturilor de protecţie socială în acest paragraf, deoarece criteriul propus derivă anume din

obiectul de reglementare. Ne vom referi la calitatea subiectelor forte succint, deoarece considerăm că acest subiect

necesită de a fi studit într-un studiu aparte.

125

bunăstării populaţiei Republicii Moldova prin eficientizarea politicilor de protecţie socială şi

sporirea accesului la servicii de calitate; facilitarea participării societăţii civile în procesul de

elaborare şi implementare a politicilor de protecţie socială, identificarea problemelor şi soluţiilor,

monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.

Celălalt subiect, persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova; cetăţean străin, apatrid

[98], refugiat [99]), precum şi familia sa (de exemplu, în cazul pensiei de urmaş) [108]. Cercul

acestor subiecte este în permanentă transformare şi nu este stabil, deoarece sistemul protecţiei

sociale e cel mai dinamic din sistemele sociale. Cu toate acestea, putem evidenţia şi subiecţi

„clasici‖: bătrânii, incapabilii de muncă, mamele, familiile cu copii, şomerii, cetăţenii cu venit

mai jos de venitul mediu, copiii-invalizi.

2.Obiectul raporturilor de protecţie socială constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie

să o aibă părţile cu privire la stabilirea, acordarea unui tip de asigurare sau asistenţă socială,

precum şi soluţionarea litigiilor apărute.

3.Conţinutul raporturilor de protecţie socială este format din totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor părţilor. Specific conţinutului este faptul că subiectele în cadrul raporturilor de

protecţie socială nu se află nici pe poziţie de subordonare juridică, nici pe poziţie de egalitate

juridică. Statul, reprezentat prin organele sale speciale apare ca subiect purtător de obligaţii

juridice, care nu poate refuza, neîntemeiat, acordarea asigurării sau asistenţei sociale, iar titularul

de drepturi este cetăţeanul sau familia, care pot liber cere sau refuza asistarea sau asigurarea

socială. Astfel, persoana fizică este împuternicită legal să dispună de drepturi garantate, iar

organul de stat este partea obligată. În cazul în care persoana fizică are dreptul la câteva tipuri de

asigurare materială, ei i se acordă posibilitatea de a alege unul dintre ele, pe când organul de stat

nu beneficiază de un astfel de drept. Relaţiile legale de asigurare socială se deosebesc prin aceea

că toate drepturile şi obligaţiile subiecţilor relaţiilor date sunt prevăzute de lege şi nu pot fi

modificate voluntar.

Pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie socială este necesară

îmbinarea următorilor factori: existenţa unui temei obiectiv (naşterea copilului, invaliditatea,

etc.); manifestarea de voinţă a persoanei fizice (cererea personală sau cererea depusă de

ocrotitorii legali); actul organului competent de acordare/refuz a unui tip de protecţie socială.

Raţionamentele prezentate mai sus impun evidenţierea următoarelor particularităţi

distinctive ale raporturilor de protecţie socială:

a. Natura economică a raporturilor rezultă din distribuirea fondurilor sociale, în dependenţă de

necesităţile anumitor cetăţeni sau familii. În ştiinţele economice se deosebesc cinci modalităţi de

distribuire: 1. gratuit, în baza accesului egal al fiecărui cetăţean la fondurile sociale, proporţional

126

necesităţilor şi posibilităţilor economice ale societăţii; 2. fără echivalent, dar conform muncii

realizate în trecut sau prezent, necesităţilor de producţie, securităţii materiale; 3. oneros-fără

echivalent, în condiţii avantajoase cu achitarea parţială a costului; 4. oneros; 5. conform muncii

depuse după parametri calitativi şi cantitativi. [236, p.18]

b.Specificul subiectelor. Unul dintre subiectele acestor relaţii totdeauna este statul în persoana

organelor competente; celălalt subiect, persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean

străin, apatrid), precum şi familia sa.

c. Obiectul raporturilor poartă un caracter patrimonial, indiferent de forma în care este

acordată protecţia socială: în formă bănească (de achitare a pensiilor, indemnizaţiilor, alocaţiilor

şi compensaţiilor nominative); de acordare a deservirii sociale; sub formă de înlesniri pentru

călătorii etc.

d.Fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de

protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind denumite riscuri sociale.

e. Cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în legislaţie şi

nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi.

f. Modalitatea de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale. Prin intermediul acestor

relaţii asigurarea şi asistarea persoanelor se înfăptuieşte din contul fondurilor specializate. În

anul 1990 a fost creat Fondul social republican, care şi-a încetat activitatea în anul 2001, odată

cu înfiinţarea Casei Naţionale de Asigurări Sociale, [107] drept instituţie publică autonomă, care

administrează sistemul public de asigurări sociale.

În conformitate cu art.44 din lege, Casa Naţională de Asigurări Sociale, prin intermediul

Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanţelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat,

care este format din fonduri de asigurări sociale. [107] Veniturile bugetului asigurărilor sociale

de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat şi din alte

venituri (din dobânzi, din majorări de întârziere) prevăzute de lege. Aceste venituri sunt

distribuite pentru: achitarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile

aferente organizării şi funcţionării sistemului public, finanţării unor investiţii proprii; anual se

prelevă până la 3% pentru constituirea unui fond de rezervă, care nu poate depăşi 50% din

nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi este utilizat pentru acoperirea

prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate. Fondul de rezervă nu se raportează

la veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat şi reprezintă depăşirea veniturilor

asupra cheltuielilor acestui buget.

Mijloacele BASS se constituie din contul cotizaţiilor de asigurare achitate de: a) asiguraţii

care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice

127

asimilate, în condiţiile legii, angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea persoanele alese în

funcţie electivă sau este numită la nivelul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe

durata mandatului; d) persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care îşi

desfăşoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt

înregistraţi în calitate de rezidenţi în Republica Moldova.

Raționamentele prezentate anterior ne conduc la ideea că obiectul de reglementare juridică

este reprezentat de totalitatea relaţiilor sociale care se formează în cadrul realizării sistemului de

protecţie socială. Aceste relaţii au ieşit de sub dependenţa cvasitotală de relaţiile de muncă,

fiindcă sistemul de protecţie socială este aplicabil şi altor categorii de persoane, care nu au

calitatea de salariați, ceea ce face să nu mai poată fi susţinută ideea existenţei unei poziţii

juridice derivate (accesorie) a relaţiilor sociale din domeniul protecţiei sociale, faţă de relaţiile

de muncă.

Un alt moment asupra căruia atenţionăm este că obiectul de reglementare a dreptului

protecţiei sociale nu trebuie confundat cu obiectul ştiinţei, care este o noţiune mai largă,

deoarece include toate cunoştinţele despre dreptul protecţiei sociale, studiază specificul relaţiilor

de drept, studiază evoluţia pe plan naţional şi internaţional al acestei ramuri. Obiectul de studiu

al dreptului protecţiei sociale sunt raporturile juridice, iar al ştiinţei dreptului protecţiei sociale

sunt fenomenele sociale care au generat aceste raporturi.

Ştiinţa dreptului protecţiei sociale cuprinde un sistem unitar de cunoştinţe exprimate prin

definiţii, concepte, principii, teorii etc. privind ramura de drept cu aceeaşi denumire. Ea studiază

normele şi instituţiile juridice, se preocupă de interpretarea şi aplicarea unitară a normelor

dreptul protecţiei sociale; analizează ştiinţific izvoarele dreptului protecţiei sociale; redă

evoluţia istorică a ramurii; evidenţiază asemănările şi deosebirile existente în reglementarea

materiei cercetate, făcând trimiteri la reglementările altor state. [188, p.14-15; 217, p.24]

Ştiinţa dreptului protecţiei sociale, pe de o parte, constituie un îndrumar important în

activitatea organelor judiciare prin interpretarea normelor dreptului protecţiei sociale,

dezvăluind sensul şi înţelesul corect şi exact al dispoziţiilor legale, pentru a arăta orientarea

corespunzătoare şi a asigura aplicarea unitară pe tot teritoriul ţării a normelor de protecţie

socială. Pe de altă parte, face propuneri concrete de modificare a reglementărilor legale

existente, respectiv de abrogare a unor acte normative vechi, depăşite şi de introducere a unor

dispoziţii în deplină concordanţă cu etapa istorică pe care o parcurgem, cu necesităţile obiective

ale economiei de piaţă, adică face propuneri de lege ferenda.

Raţionamentele prezentate ne-au determinat să conturăm o definiţie proprie a dreptului

protecţiei sociale. Astfel, dreptul protecţiei sociale (dreptul securităţii sociale) este o ramură

128

autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate, norme juridice ce

aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează raporturile juridice

de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea riscurilor sociale, între

cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente, privind constatarea,

stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al realizării dreptului

la asigurare sau asistenţă socială.

Un alt obiectiv, pe care ni l-am propus, este de a prezenta succint clasificarea raporturilor

juridice din domeniul protecţiei sociale. Sintetizând discuţiile doctrinare pe acest subiect, putem

evidenţia o serie de criterii de clasificare a raporturilor juridice de protecţie socială.

Criteriul principal în baza căruia raporturile juridice de protecţie socială sunt ierarhizate în

materiale, procesuale, procedurale este caracterul şi scopul raporturilor.

I.Materiale sunt raporturile de protecţie socială apărute ca rezultat al stabilirii unui tip de

asigurare sau asistenţă socială, constituind „nucleul‖ obiectului de reglementare, deoarece în

baza acestor raporturi cetăţenii (familiile) au posibilitatea de a-şi realiza dreptul constituţional la

protecţie socială.

Raporturile materiale au caracter patrimonial, fiindcă i-au naştere odată cu acordarea

prestaţiilor de asigurare/ asistenţă socială (pensii, indemnizaţii, alocaţii, deservire socială etc.),

beneficii care sunt oferite cetăţenilor nu în calitate de echivalent, precum în cazul raporturilor

juridice civile, dar în scopul garantării „alimentaţiei sociale şi asigurării parţiale a venitului

pierdut.‖ [176, p.41]

Raporturile materiale, la rândul lor, sunt clasificate în baza următoarelor criterii: după

tipurile protecţiei sociale; după finanţarea protecţiei sociale; după formele protecţiei sociale;

după termen.

Criteriul clasic de clasificare a raporturilor materiale este bazat pe tipurile protecţiei

sociale, conform căruia acestea se divizează în: raporturi materiale în formă bănească şi

raporturi materiale de acordare a deservirii sociale. [243, p.17; 236, p.19] Generalitatea acestei

clasificări necesită concretizare, de aceea în conformitate cu specificul faptelor juridice, aceste

raporturi se subdivizează.

Raporturile materiale în formă bănească (directe) după felul prestaţiei se clasifică în

raporturi: de achitare a pensiilor (pentru limită de vârstă; de invaliditate; de urmaş; pentru unele

categorii de cetăţeni; pentru vechime în muncă [64; 95; 96; 97; 98, 103, 108; 110]); de achitare a

indemnizaţiilor (indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite

sau de accidente nelegate de muncă; prestaţie pentru prevenirea îmbolnăvirilor (carantină);

prestaţie pentru recuperarea capacităţii de muncă; indemnizaţie de maternitate; indemnizaţie

129

unică la naşterea copilului; indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 3

ani; indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav; ajutor de deces etc.), [106] de plată a

alocaţiilor sociale (pentru invalizi; pentru persoane vârstnice; pentru copii, în cazul pierderii

întreţinătorului; pentru îngrijire; ajutorul de deces), [80] de acordare a compensaţiilor

(nominative; pentru participanţii la lichidarea avariei de la Cernobîl şi familiilor lor; plăţi

periodice capitalizate etc.), [234, p.14-15] de acordare a ajutorului social, [92] de acordare a

ajutorului material. [100]

Raporturile materiale în natură (indirecte) presupun raporturile de prestare a serviciilor

sociale. În conformitate cu Programul Naţional privind crearea sistemului integrat de servicii

sociale pe anii 2008-2012 şi Proiectul Legii cu privire la serviciile sociale, raporturile de

acordare a serviciilor sociale pot fi grupate în: primare (comunitare); specializate; cu

specializare înaltă. [147]

După finanţarea protecţiei sociale avem: raporturi juridice de protecţie socială finanţate

din bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul de stat şi fonduri statale extrabugetare; raporturi

juridice de protecţie socială finanţate din fonduri nestatale de pensii, fonduri de caritate,

mijloacele individuale ale persoanelor fizice şi juridice.

După formele protecţiei sociale distingem următoarea clasificare: raporturi de asistenţă

socială, inclusiv de acordare a ajutorului social; raporturi de asigurare socială.

După termen raporturile de protecţie socială se împart în trei grupe:

1.Unice, sunt raporturile care se sting uno ictu22

(de exemplu, raporturile de achitare a

indemnizaţiei unice la naştere, a ajutorului de deces etc.)

2.Cu termen determinat, sunt raporturile despre care din momentul naşterii este cert când vor

fi stinse (de exemplu, raporturile de plată a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului de la

data naşterii şi până la vârsta lui de 3 ani etc.)

3.Cu termen nedeterminat, sunt raporturile despre care în momentul apariţiei nu se ştie când

vor fi stinse (de exemplu, raporturile de plată a pensiei pentru limită de vârstă etc.) [217, p.68-

69; 236, p.19; 188, p.9]

Clasificarea prezentată ne permite să constatăm veridicitatea afirmațiilor ideologului V.S.

Andreev, referitor la faptul că „în realitate nu există un raport unic de protecţie socială, care i-ar

permite cetăţeanului să-şi realizeze dreptul subiectiv la toate tipurile de prestaţii sociale,‖ [169,

p.109] dar există „un şir de raporturi din domeniul protecţiei sociale la care cetăţeanul poate fi

subiect în acelaşi timp.‖ [193, p.128]

22

Uno ictu - expresie latina -―cu executare instantanee‖; ―cu executare dintr-o data‖. Vezi Dictionar Rubinian

http://www.rubinian.ro/dictionar_detalii.php?id=2747.

130

Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale asamblează şi un şir de raporturi cu

caracter secundar (auxiliar), apariţia cărora este condiţionată de existenţa raporturilor materiale,

care sunt denumite în teoria dreptului protecţiei sociale „raporturi procedurale‖ şi „raporturi

procesuale.‖

Aceste categorii de raporturi au determinat aprinse discuţii doctrinare, divizând

teoreticienii dreptului protecţiei sociale în câteva grupe. Majoritatea doctrinarilor (N. Romandaş,

M. Zaharov, Ă. Tucikova, A. Udalova, M. Filipova, E. Subbotenko, V. Tarasova, E.

Maciuliskaia, C. Dobromoslov, M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondrateva ș.a.) consideră

necesară delimitarea raporturile procedurale de cele procesuale, [149, p.71-76; 193, p.175-178;

243, p.26; 246, p.155-156; 235, p.163; 237, p.22-23; 217, p.86-90; 176, p.43-44] A. Zaikin

consideră că aceste raporturi trebuie reunite sub denumirea raporturi procedurale, [191, p.17-23]

V. Andreev – procesuale, [169, p. 125-134] iar M. Luşnikova, A. Luşnikov pledează pentru

sinonimia acestor noţiuni procedurale (procesuale), clasificându-le în litigioase şi nelitigioase.

[207, p.418]

Susţinem poziţia doctrinarilor care delimitează raporturile procedurale de cele procesuale

şi vom încerca să evidenţiem, în cele ce urmează, deosebirea dintre ele.

II.Literatura de specialitate caracterizează raporturile procedurale drept „raporturi de

constatare a faptelor juridice, care permit de a stabili un tip de asigurare sau asistenţă socială,‖

„sunt relaţiile născute în urma manifestării voinţei persoanei sau reprezentantului, care anunţă

organul de asigurare socială despre dorinţa de a-i fi acordat un tip de asigurare socială - pensie,

indemnizaţie etc.‖ [149, p.71-75]

Temei pentru naşterea raporturilor procedurale serveşte cererea cetăţeanului, persoanelor

sau organizaţiilor ce participă în numele lui în calitate de reprezentanţi legali. Organul la care se

adresează cu cererea cetăţeanul sau reprezentantul lui este obligat să stabilească fapta

corespunzătoare. Dar cetăţeanul/ reprezentantul legal în raportul juridic este obligat să prezinte

dovezile ce denotă apariţia dreptului subiectiv la o anumită formă de asigurare socială.

De exemplu, în conformitate cu art.31 alin. 1 şi 2 „pensia se acordă la cererea persoanei

îndreptăţite, a tutorelui (curatorului) acestei‖ în baza cererii de pensionare şi actelor necesare

depuse la „organul teritorial de asigurări sociale de la domiciliul asiguratului.‖ [108]

Raporturile procedurale se sting odată cu emiterea de către organul competent a hotărârii

privind acordarea/ refuzul acordării dreptului subiectiv la o anumită prestaţie socială. Legiuitorul

stabileşte expres termenul în care organele corespunzătoare sunt obligate să emită hotărârea.

Astfel, conform art.31 alin.3 şi 4 „acordarea drepturilor la pensie sau respingerea cererii de

pensionare se face prin decizie, emisă de organul teritorial de asigurări sociale şi semnată de

131

conducătorul acestuia, în termen de 15 zile de la data depunerii cererii cu toate actele necesare,

iar decizia cu privire la respingerea cererii de pensionare şi motivul respingerii se expediază

solicitantului în termen de 5 zile de la data emiterii.‖ [108]

În doctrina de specialitate, raporturile procedurale sunt clasificate în dependenţă de

următoarele criterii: după rolul lor şi după subiecte.

După rolul lor, raporturile juridice procedurale se împart în: a) de constatare –

determinarea componenţei juridice ce dă naştere raportului, examinarea cererii, circumstanţelor

şi actelor prezentate de potenţialul beneficiar al asigurării sociale; b) de stabilire – emiterea

hotărârii de stabilire a unei forme de asigurare socială sau refuzul stabilirii asigurării sociale.

După subiecte raporturile juridice procedurale sunt stabilite între cetăţeni (familii) şi: a)

organele de asigurare/asistenţă socială în legătură cu acordarea sau refuzul de acordare a unei

forme de asigurare/asistenţă socială; b) instituţiile medicale - în legătură cu necesitatea stabilirii

ajutorului medical; c) organele ierarhic superioare de asigurare/asistenţă socială - în legătură

cu stabilirea indemnizaţiile unice. [184, p.82]

Propunem încă un criteriu de clasificare a raporturilor juridice procedurale – după termen -

conform căruia raporturile procedurale pot fi divizate în:

a.) premergătoare fiind raporturile apărute cu privire la constatarea şi stabilirea dreptului la

asigurare/ asistenţă socială, care odată cu emiterea deciziei de către organul competent se

transformă în raporturi materiale.

b.) concomitente sunt raporturile procedurale existente paralel cu cele materiale, prin care

beneficiarul este obligat să prezinte documentele care confirmă dreptul la un tip de prestaţie

socială. De exemplu, conform art. 22, beneficiarul pensiei de invaliditate este obligat „să fie

supus reexpertizării medicale în termenele stabilite de CEMV‖ şi „după fiecare reexpertizare,

dreptul la pensia de invaliditate se menţine, se modifică sau se suspendă în conformitate cu

decizia CEMV,‖ iar „neprezentarea la reexpertizarea medicală atrage încetarea plăţii pensiei.‖

[108]

c.)de modificare (transformare) sunt raporturile procedurale existente paralel cu cele

materiale, prin care beneficiarul unui tip de prestaţie socială, devenind titularul încă unui drept

de asigurare socială, îşi exteriorizează voinţa prin depunerea cererii la organul competent, optând

pentru unul dintre ele. De exemplu, potrivit art.11 alin.1 din Legea privind pensiile de asigurări

sociale de stat, [108] „în cazul în care asiguratul îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea mai

multor categorii de pensii, el poate opta pentru o singură categorie.‖

III.O altă categorie de raporturi sunt cele procesuale, fiind generate în urma litigiului apărut

între cetăţean şi organul de asigurare/ asistenţă socială cu privire la decizia emisă. Literatura de

132

specialitate, cu unele nuanţări, caracterizează raporturile procesuale drept „raporturi juridice,

reglementate de normele dreptului administrativ şi dreptului procesual civil, apărute între

cetăţeni şi organele de asigurare socială ierarhic superioare/ instanţa de judecată în privinţa

examinării şi soluţionării litigiilor în domeniul protecţiei sociale.‖ [184, p.14]

După subiecte, raporturile procesuale se clasifică în: a) apărute între cetăţeni (familii) şi

organele ierarhic superioare de asigurare/ asistenţă socială; b) apărute între cetăţeni (familii) şi

instanţa de judecată.

a.) Raporturile procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi organele ierarhic superioare de

asigurare/ asistenţă socială cad sub incidenţa normelor dreptului administrativ.

Temei pentru naşterea acestor raporturi este plângerea cetăţenilor înaintată organelor de

asigurare/ asistenţă socială ierarhic superioare prin care este expusă nemulţumirea persoanei

referitor la decizia prin care a fost stabilită/ refuzată stabilirea unei prestaţii sociale.

Potrivit art.49 lit. q din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat [108], p.41

alin.17 din Hotarirea cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a

Republicii Moldova - Casa Naţională de Asigurări Sociale este competentă să ―examineze

petiţiile cetăţenilor în chestiunile ce ţin de stabilirea, plata pensiilor şi indemnizaţiilor.‖ [67]

Conform art.5 lit.f; art.14, 15 din Legea contenciosului administrativ, [91] persoana care se

consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate solicita, printr-o cerere

prealabilă organul ierarhic superior revocarea actului administrativ emis de către organul

subordonat. Organul ierarhic superior este în drept să admită cererea prealabilă şi să anuleze

actul administrativ în tot sau în parte; să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să

revoce actul administrativ emis cu acordul său, în termen de 30 de zile de la data înregistrării

cererii.

b.) În situaţia când „persoana care se consideră vătămată într-un drept al său nu este mulţumită

de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de

lege, este în drept să sesizeze, timp de 30 zile, instanţa de contencios administrativ competent.‖

Din acest moment, iau naştere raporturile procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa

de judecată, reglementate prin art.277- 278 din Codul de procedură civilă, [36] conform cărora

instanţa de judecată este competentă să soluţioneze litigiul şi să emită hotărârea corespunzătoare.

Propunem de a denumi „raporturile procesuale” – „raporturi contencioase” şi a le diviza:

a.) stabilite în baza procedurii prealabile prin care am grupa raporturile reglementate de

normele dreptului administrativ, născute odată cu adresarea plângerii către autoritatea ierarhic

superioară de către cetăţean (familie), care consideră că i-a fost lezat dreptul subiectiv la

133

asistenţă/ asigurare socială, solicitând reexaminarea deciziei autorităţii subordonate, privind

stabilirea unui tip de asigurare sau asistenţă socială;

b.) stabilite în baza procedurii contenciosului administrativ sunt raporturile reglementate

de normele dreptului administrativ şi dreptului procesual civil, născute prin depunerea cererii în

instanţa de judecată de către cetăţean (familie), care este nemulţumită de răspunsul primit sau nu

a primit în termenul prescris răspunsul la cererea prealabilă examinată de către organul ierarhic

superior de asigurare/ asistenţă socială, prin care solicită anularea, în tot sau în parte, a actului

respectiv şi repararea pagubei cauzate.

3.3. Metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale

Timp de câteva decenii în mediul ştiinţific se duc discuţii referitoare la faptul dacă fiecărei

ramuri de drept îi este specifică o metodă proprie de reglementare sau există o metodă unică

pentru toate. Discuţiile sunt condiţionate de caracterul abstract al metodei şi de faptul că în actele

normative nu sunt fixate trăsăturile exprese ale acesteia, particularităţi schiţate doar pe

argumente teoretice şi analiza sistemică a legislaţiei. Nu stârneşte dubii importanţa practică a

studiul metodei de reglementare, prin care fiecare ramură îşi atinge funcţiile, scopurile şi

obiectivele, despre care ideologii dreptului afirmă că „metoda exprimă conţinutul ramurii din

prisma influenţei asupra raporturilor reglementate.‖ [207, p.516]

Ştiinţa dreptului protecţiei sociale împărtăşeşte două teorii privitoare la metoda de

reglementare: cea a metodei unice şi cea a metodelor ramurale, care, la prima vedere, par a fi

polare, dar de facto au foarte multe trăsături comune. În dependenţă de teoria care o susţin, o

parte a teoreticienilor consideră metoda de reglementare drept criteriu fundamental de delimitare

a ramurilor de drept, iar alţii refuză utilizarea acestuia în calitate de criteriu de autonomizare a

ramurilor, pledând pentru utilizarea conceptului „mecanism de reglementare juridică.‖

Teoria metodei unice, criticată sau acceptată de teoreticienii dreptului, a fost expusă de

savantul rus V. Sorokin, constând în faptul că „fiecare ramură de drept îmbină procedee

dispozitive, imperative şi prohibitive,‖ care „nu pot exista izolat, acţionând sistemic şi

interdependent, unde acţiunea oricărui element este condiţionată de existenţa celorlalte două.‖

[233, p.111, 136] Concepţia conturată a fost criticată de doctrinarii (S. Alekseev, A. Proţevskii,

V. Iakovlev, E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov ş.a.) care au încercat să argumenteze că fiecărei

ramuri de drept îi sunt specifice metode de reglementare proprii, ceea ce nu înseamnă că această

trebuie să fie unica şi să poarte o denumire proprie. Metode unice au numai ramurile de drept

fundamentale (civil, penal, administrativ), iar celelalte ramuri utilizează diferite combinaţii cu

caracter dispozitiv, imperativ sau prohibitiv. [217, p.25] Această afirmaţie, expusă de E.

134

Maciuliskaia şi C. Dobromîslov, a fost combătută de M. Filipova, care susţine următoarele: „cu

excepţia dreptului constituţional, nici o ramură de drept nu are în arsenalul său o metodă unică de

reglementare, de aceea metoda de reglementare, nu poate fi utilizată, nici chiar în calitate de

criteriu auxiliar, drept fundament de delimitare a ramurilor de drept.‖ Autoarea remarcă că,

reglementarea juridică este centrată pe o singură metodă, care, în dependenţă de raporturile

reglementate, asemeni celor şapte note muzicale, pot îmbrăca faţete specifice. [246, p.62]

Metoda de reglementare unică este: a) o modalitate de reglare a relaţiilor sociale din partea unui

subiect extern - statul; b) raţională, fiindcă este stabilită de stat în dependenţă de necesităţile

societăţii la o anumită etapă de dezvoltare; c) constituie un ansamblu de procedee juridice

capabile să se supună mutaţiilor în dependenţă de obiectivele statale.

Doctrina juridică, cu anumite nuanţări, susține că metoda de reglementare a oricărei ramuri

de drept reprezintă „o totalitate de proceduri şi posibilităţi cu ajutorul cărora statul asigură

comportamentul necesar al participanţilor la relaţiile de drept. [149, p.28; 168, p.209] Apare

întrebarea, care este volumul acestei „totalităţi‖. L. Iavici susţine - metoda înglobează toate

formele de acţiune juridică asupra comportamentului unei persoane, [257, p.89] iar A. Vitcenco

consideră metoda drept asamblare a mijloacelor normative specifice, care ne permit de a

diferenţia reglementarea juridică de alte modalităţi de acţiune a dreptului asupra relaţiilor

sociale. [178, p.52] Fundamentându-şi ideile pe concepţiile lui L. Iavici, doctrinarii M. Filipova,

S. Mavrin, E. Hohlov, referindu-se la interacţiunea metodelor dispozitive - imperative şi

influenţa acestora asupra comportamentului subiectelor raporturilor de drept, propun utilizarea

categoriei mecanismul de reglementare juridică, care constituie o îmbinare a procedeelor

juridice, cu ajutorul cărora este asigurată reglarea relaţiilor sociale. S. Mavrin, vorbind despre

mecanismul de reglementare, evidenţiază nivelul macro, fundamentat pe dreptul obiectiv şi

subiectiv, şi micro, centrat pe acţiunea anumitor mijloace juridice asupra comportamentului

subiectelor de drept, [242, p.42] construcţii ce includ componentele: static şi dinamic. Aspectul

static fixează modelul ideal de comportament al subiectelor raporturilor de drept, care devine

obligatoriu prin consfinţirea în izvoarele dreptului, iar cel dinamic permite de a transpune aceste

modele în comportamentul real al oamenilor. [161, p.214-216]

Analizând studiile acestor autori, am realizat, că mecanismul de reglementare juridică, este

o noţiune mai largă, care include conceptul de metodă de reglementare. În cercetarea ce ne-am

propus-o vom utiliza termenul metodă de reglementare, referindu-ne la mijloacele normative

specifice de determinare a comportamentului subiectelor raporturilor, pentru că anume acestea

conturează „scheletul regimului juridic al ramurilor de drept‖. [196, p.125]

135

Cuvântul metodă îşi regăseşte originea în latinescul methodos, semnificând mod, stil,

procedeu, sistem. Conform DEX-ului, prin metodă desemnăm un procedeu sau ansamblu de

procedee folosite în realizarea unui scop. [50]

Încă Cicero concepea dreptul în calitate de ordine şi interdicţii, iar împăratul roman

Modestinus în afara de legi imperative şi prohibitive recunoştea norme cu caracter permisiv şi

punitiv. [207, p.518] Clasificarea propusă e actuală şi în prezent, provocând aprinse dezbateri

doctrinare.

Particularităţile oricărei metode sunt determinate de natura raporturilor reglementate, astfel

ramurilor de drept public (administrativ, penal etc.) le este specifică metoda imperativă, iar

ramurilor de drept privat (civil, familiei etc.) – dispozitivă. Luând în consideraţie poziţia

subiectelor în raport, în primul caz suntem în prezenţa metodei de subordonare, iar în al doilea –

în prezenţa celei de coordonare (egalitate). În teoria dreptului există şi termenul de metodă

autonomo-autoritară.

Specificul metodei este exprimat prin elementele sale: poziţia subiectelor în raport;

particularităţile faptelor juridice care generează naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor;

măsurile răspunderii şi modalităţile de apărare a dreptului lezat. [168, p.224] Anume îmbinarea

acestor elemente ne permite să vorbim despre metoda predominantă: imperativă sau dispozitivă.

În doctrina rusă, primele studii referitoare la metoda de reglementare a dreptului protecţiei

sociale, le întâlnim la savantul V. Andreev care, argumentând necesitatea autonomizării acestei

ramuri, a apelat nu numai la specificul obiectului, dar şi la particularităţile metodei de

reglementare. [169, p.19-20] El este fondatorul termenului „caracterul alimentar‖ al raporturilor

de protecţie socială, noțiune, l-a care în urma criticilor doctrinare, a renunţat, dar care a titluit

„metoda exigenţelor şi dispoziţiilor socio-alimentare,‖ [246, p.60] susţinută ulterior de R.

Ivanova, G. Doljencova.

Teoreticienii dreptului protecţiei sociale au căzut de acord că, prin metoda de reglementare

al dreptului protecţiei sociale, înţelegem „o totalitate de metode şi mijloace utilizate de legiuitor

pentru o reglementare mai eficientă a unui complex de raporturi sociale,‖ [184, p.15] dar nu şi la

un consens privind coraportul reglementărilor imperative şi dispozitive.

Dreptul pozitiv stabileşte limitele comportamentului subiectelor raporturilor juridice şi

răspunderea pentru nerespectarea acestora, funcţie realizată prin interconexiunea normelor

dispozitive şi imperative. Raportate la dreptul protecţiei sociale şi, ţinând cont de specificul

obiectului său de reglementare, aceste reguli şi mijloace se realizează: în primul rând, imperativ;

în al doilea rând, prin acte normative; iar în al treilea rând, centralizat.

136

Caracterul imperativ al metodei de reglementare este generat de specificul raporturilor de

protecţie socială, prin care este distribuită o parte a PIB-ului, de aceea trebuie fixate reguli şi

condiţii certe de repartizare a acestuia.[246, p.65] Doctrinarii, M. Zaharov, A. Tucikova, D.

Rogaciov, recunoscând un procentaj al normelor dispozitive, afirmă că predomină metoda

imperativă, iar majoritatea normelor au caracter onerativ. Această poziţie este axată pe faptul că

mijloacele sistemului de protecţie sociale sunt limitate şi statul este cel care le distribuie,

prescriind în actele normative expres condiţiile stabilirii unui tip de protecţie socială, fără a

permite părţilor să le modifice pe cale contractuală. [193, p.96; 227, p.137-138]

Ne permitem să nu împărtăşim întru-totul această viziune. Deşi predomină normele

imperative, totuşi tendinţele contemporane ale evoluţiei ramurii ne conturează apariţia unor

mijloace specifice de determinare a conţinutului raporturilor. De aceea, stabilirea drepturilor şi

obligaţiilor subiectelor raporturilor de protecţie socială numai pe cale normativă şi-a pierdut din

actualitate, creionându-se şi caracterul contractual. În prezent, prin contract-tip, se realizează

asigurarea socială individuală (contract individual de asigurare socială), asigurarea medicală

obligatorie (confirmat prin poliţa de asigurare) etc.

Fără a diminua importanţa normelor imperative savanţii, C. Batîghin, R. Ivanova, V.

Tarasova, M. Fiodorova ş.a., afirmă că un rol central îl joacă normele dispozitive, opinie

argumentată prin faptul că, anume prin norme cu caracter dispozitiv este reglementat

comportamentul persoanelor fizice în cadrul raporturilor de protecţie socială. [173, p.46-48; 196,

p.129; 245, p.29]

Prin norme permisive sunt stabilite drepturile fundamentale ale persoanei fizice în

domeniul protecţiei sociale, dar trebuie accentuat faptul că cetăţenii (familiile) pot cere stabilirea

unui tip de asigurare sau asistenţă socială, numai odată cu îndeplinirea condiţiilor stabilite de

lege (vârstă, stagiu, invaliditate etc.). Plus la aceasta, odată cu realizarea dreptului, apar şi

anumite obligaţii. De exemplu, beneficiarii pensiei de invaliditate sunt obligaţi să treacă, în

termenele stabilite de lege, reexpertizarea la CEMV şi să prezinte certificatul corespunzător casei

teritoriale de asigurări sociale. Observăm că acest comportament al persoanei fizice este stabilit

prin norme imperative.

Remarcăm, că deşi predomină normele imperative, un rol însemnat îl ocupă şi cele

dispozitive, iar dreptului protecţiei sociale fiindu-i caracteristică îmbinarea metodei imperative

cu cea dispozitivă, combinaţie inexistentă în alte ramuri de drept. [181, p.58]

Odată cu dezvoltarea ajutorului social de stat, ca formă de organizare a protecţiei sociale,

metoda de reglementare capătă trăsături noi. Acordarea ajutorului social nominativ presupune că,

persoana numai informează organele competente despre starea materială dificilă, fără a cere

137

stabilirea unui anumit tip de ajutor social. Organul de stat competent, în urma efectuării

controlului asupra veniturilor acestuia, emite hotărârea (dacă este necesar) de stabilire a tipului şi

cuantumului ajutorului social. Trebuie menţionat faptul că, dreptul la anumite tipuri de ajutor

social nu depinde de starea materială a persoanei ce s-a adresat, fiindcă în unele cazuri, prin lege

expres sunt prevăzute categoriile de persoane ce pot beneficia de un anumit tip de asistenţă

socială. [217, p.34]

Comportamentul organelor de asigurare şi asistenţă socială, de regulă, este stabilit prin

norme cu caracter imperativ, fiind expres prevăzute în actele normative, prin norme cu caracter

material, precum şi procesual, drepturile şi obligaţiile acestora.

Reiterând raţionamentele prezentate mai sus, susţinem doctrinarii ce pledează pentru teoria

metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de drept să aibă în arsenalul său metode

unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această teorie dreptului protecţiei sociale

susţinem că metoda de reglementare a acesteia este una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze

normele imperative cu cele dispozitive, păstrând ponderea primelor, ceea ce i-a permis savantei

E. Maciuliskaia să contureze metoda prescripţiilor (obligaţiilor) pozitive, care este adresată

organelor de stat în scopul stabilirii tipurilor de asigurare/ asistenţă socială a persoanelor afectate

de situaţii de risc social. [217, p.38] Această poziţie a fost criticată de savanții M. Luşnicova, A.

Luşnicov, care consideră că metoda data ar putea fi aplicată şi în dreptul administrativ, de aceea

denumirea propusă de G. Suleimanova – metoda coordonării (procedeelor imperative şi

dispozitive), [236, p.27-28] este mai reuşită, fiindcă permite de a asocia reglarea dispozitivă cu

cea contractuală a comportamentului subiectelor raporturilor de protecţie socială. [207, p.520]

Un alt parametru la care trebuie să atragem atenţia este statutul juridic al subiectelor

raporturilor de protecţie socială care nu se înscrie în parametrii clasici, privind poziţia de

egalitate sau subordonare, deşi drept unul din subiecţi apare organul/instituţia de stat competentă.

Participanţii acestor raporturi sunt inegali din punct de vedere economic, dar dependenţi

administrativ unii de alţii. Purtător de obligaţii patrimoniale în cadrul raporturilor apare statul,

reprezentat prin organele sale speciale, care neîntemeiat nu poate refuza acordarea asigurării sau

asistenţei sociale, iar purtător de drepturi patrimoniale apare cetăţeanul (familia), fiind liber să

ceară sau să refuze asistarea / asigurarea socială. [217, p.34] Realizăm că în aceste raporturi

„persoana fizică este împuternicită legal, dispunând de drepturi garantate, iar organul de stat este

partea obligată. În cazul în care persoana fizică are dreptul la câteva tipuri de asigurare materială,

ei i se acordă posibilitatea de a alege unul dintre ele, pe când organul de stat nu beneficiază de un

astfel de drept.‖ [149, p.27] Referindu-se la aceasta, V. Andreev a evidenţiat caracterul absolut

al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de protecţie socială. [232, p.17]

138

O altă particularitate a metodei de reglementare este manifestarea expresă a voinţei

titularului dreptului, fără de care acesta va rămâne în formă „embrionară‖. Specificul dreptului

protecţiei sociale se exprimă prin faptul că, stabilirea tipurilor de asigurare sau asistenţă socială

nu are loc automat. Rămâne la discreţia persoanei fizice alegerea unui tip de protecţie socială

mai convenabil. De exemplu, când persoana devine titularul dreptului la două categorii de pensii,

el trebuie să opteze doar pentru una. Acest lucru rezultă şi din faptul că, legiuitorul permite

persoanei să se adreseze organelor competente din momentul întrunirii condiţiilor legale pentru

stabilirea pensiei pentru limită de vârstă, când îi este comod, sau stabileşte termene de prescripţie

pentru achitarea plăţilor unice sau periodice.

Expunându-se asupra metodei de reglementare, Gh. Brehoi accentuează modalitatea

deosebită de influenţare a conduitei subiectelor în cadrul raporturilor de securitate socială, fiind,

după caz, raporturi juridice – fie a agenţilor economici, fie ale acestora şi celor asiguraţi cu

privire la un anume risc social – sau raporturi juridice născute dintr-o prevedere legală care

exclude orice contribuţie (prestaţii de securitate socială necontributive.) Prin aceasta el a

evidenţiat caracterul complex al raporturilor, care, pe de o parte, sunt reglementate prin norme de

dreptul securităţii sociale care stabilesc modalitatea de constituire a fondurilor de securitate

socială (prestaţii asigurate din contribuţii) sau indicarea sursei bugetare de la care se asigură

efectuarea prestaţiilor (prestaţii necontributive), precum şi organizarea acestei activităţi; pe de

altă parte, aceste norme diriguiesc conduita părţilor în momentul apariţiei riscului protejat. [18,

p.18]

Specificul metodei de reglementare este exprimat, în opinia doctrinarei M. Filipova prin

caracterul centralizat de instituire a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, [246, p.65] caracter

reexaminat, completat şi titluit de N. Romandaş, G. Suleimanova ş.a. – îmbinarea nivelurilor

central, local [149, p.28; 176, p.14] şi individual [236, p.24-25] de reglementare a relaţiilor

sociale.

Rămâne incontestabilă importanţa legiuitorului naţional, care este cel ce stabileşte

standardele minime, condiţiile şi formele de asigurare/ asistenţă socială, luând în consideraţie

realităţile sociale existente. Organelor de asigurare şi asistenţă socială, instituţiilor medicale etc.

de nivel republican sau raional le revine obligaţia de a realiza prevederile legale. Dar evoluţia

ramurii de drept ne conturează încă două aspecte a metodei local (teritorial - S. Mavrin) şi

individual, despre care se vorbeşte în literatura de specialitate.

Metoda locală de reglementare a raporturilor de protecţie socială, în opinia ideologilor M.

Buianova, M. Zaharov, A. Tucikova, D. Rogaciov, S. Mavrin, G. Suleimanova ș.a. s-a conturat

în anii‘90 ai sec. al XX-lea, prin fixarea în contractele colective de muncă a clauzelor care

139

stabilesc garanţii sociale suplimentare decât cele prescrise de lege, cu condiţia că acestea nu

înrăutăţesc, ci îmbunătăţesc situaţia părţilor. [227, p.137-138] Această viziune a fost criticată de

E. Maciuliskaia, C. Dobromîslov care susţin că aceste contracte poartă un caracter privat, sunt

finanţate din fonduri nestatale, stabilesc un cerc restrâns de subiecţi şi nu intră în sistemul public

de protecţie socială. [217, p.38]

Reglementarea raporturilor de protecţie socială este posibilă şi la nivel individual, prin

fixarea în contractul individual de muncă [38] a unor clauze ce stabilesc garanţii suplimentare de

protecţie socială, cu condiţia că acestea vor îmbunătăţi situaţia salariatului sau prin încheierea

unui contract de pensie individual [94] între o persoană fizică şi un fond nestatal de pensii,

privind aderarea acestei persoane la planul de pensii al fondului.

În dreptul protecţiei sociale, faptele juridice (care dau naştere, modifică sau sting

raporturilor juridice) de regulă, nu sunt acţiuni omeneşti, ci evenimente (riscuri sociale), care

apar independent de voinţa omului, în rezultatul cărora persoana devine incapabilă de a se

autoasigura cu mijloace necesare. Atenţionăm că anume riscurile sociale fixate în acte normative

servesc drept temei pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie socială,

fiind independente de manifestarea de voinţă a persoanei.

O altă particularitate distinctivă a metodei de reglementare a dreptului protecţiei sociale

este modalitatea specifică de distribuire a mijloacelor financiare, care se acordă din contul

fondurilor bugetare sau extrabugetare cu menire socială, în baza hotărârii organelor competente,

în mod gratuit, fără echivalent şi stabilirea în dependenţă de aceasta a anumitor drepturi şi

garanţii. [224, p.59]

Important este de a scoate în evidență modalitatea de apărare a drepturilor subiective şi

asigurarea realizării obligaţiilor. După cum am menţionat, soluţionarea litigiilor în domeniul

protecţiei sociale se realizează pe cale administrativă (prin adresarea la organul ierarhic superior

de protecţie socială) sau judecătorească (prin adresarea în instanţa de judecată).

Obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale îl formează raporturile juridice de

drept public cu caracter patrimonial, de aceea şi răspunderea are caracter patrimonial. [217, p.36]

Specificul răspunderii în domeniul protecţiei sociale rezultă din faptul că sancţiunile nu au

caracter punitiv, ci restrictiv - de repunere sau de restrângere a drepturilor.

Repunerea în drepturi vizează ambele subiecte ale raporturilor. De exemplu, dacă

persoanele fizice ilegal şi neîntemeiat au beneficiat de anumite plăţi de asigurări sociale sau dacă

au primit sume de bani mai mari decât li se cuvenea ele sunt obligate să restituie surplusul, iar

dacă sumele băneşti nu au fost achitate din vina organelor competente, acestea sunt obligate să

achite suma neplătită. Conform art. 35 din lege, termenul de prescripţie pentru plata stabilită şi

140

neîncasată la timp de către persoana fizică este de cel mult 3 ani până la data solicitării, iar

pentru plata stabilită şi neplătită la timp din vina organului de asigurări sociale este

imprescriptibilă. [108]

În corespundere cu art. 22 alin. 3 din legea cu privire la pensii, restrângerea drepturilor se

aplică numai persoanelor fizice prin suspendarea realizării dreptului (de exemplu, dacă

beneficiarul pensiei de invaliditate nu s-a prezentat la reexpertizare medicală va surveni încetarea

plăţii pensiei, începând cu luna următoare) sau prin micşorarea cuantumului plăţii. [108]

Unii doctrinari consideră că excluderea caracterului pedepsitor al răspunderii este

nejustificată, argumentându-şi poziţia prin aceea că ramurilor de drept public le sunt specifice

sancţiuni punitive. [207, p.520] Împărtăşim această opinie motivându-ne poziţia prin art.50 din

Legea privind sistemul public de asigurări sociale de stat, unde este expres prevăzut că în cazul

nerespectării prevederilor sale va surveni „răspunderea materială, civilă, contravenţională sau

penală,‖ [108] dispoziţie care ne denotă anume caracterul punitiv.

Referindu-ne la răspunderea în dreptul protecţiei sociale, considerăm lacunară lipsa unei

reglementări exprese, privind răspunderea organelor de asigurări sociale pentru neexecutarea sau

executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, fapt ce permite acestora abuziv de a

încălca legislaţia, precum şi lipsa unui mecanism specializat de soluţionare a litigiilor în

domeniul protecţiei sociale.

Concluzionând, considerăm că, metoda, alături de obiectul de reglementare juridică sunt

criteriile fundamentale ce ne permit de a poziţiona dreptul protecţiei sociale în sistemul de drept

al Republicii Moldova, precum şi de a reliefa particularităţile acestuia şi a-i justifica autonomia.

3.4. Principiile dreptului protecţiei sociale

Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii,

unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor

normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale,

ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.

Eugeniu Speranţia

Termenul principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează „acţiunea de a

conduce.‖ Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă

„început, prim(ar), bază, element fundamental.‖

În opinia lui R. Livşiţ: „Principiile constituie „sedimentul uscat‖, scheletul şi conţinutul

materiei juridice, care este lipsită de concretizări şi particularizări,‖ [205, p.195] iar R. David

menționa că „principiile exprimă subordonarea dreptului echităţii, în măsura în care aceasta este

percepută la o anumită etapă istorică.‖ [185, p.145]

141

Fără a ne repeta şi reamintindu-ne definiţiile şi clasificările principiilor dreptului expuse în

secţiunea 3.1.3., atenţionăm că în studiul de faţă, ne vom referi numai la principiile ramurale şi

intraramurale ale dreptului protecţiei (securităţii) sociale.

Majoritatea doctrinarilor (A. Egorov, N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco ș.a.), cu mici

diferenţe de formulare, definesc prin principiile protecţiei sociale - „ideile de bază, care

determină esenţa şi conţinutului dreptului protecţiei sociale, indicând direcţiile de dezvoltare,

precum şi implementarea lui în practica juridică.‖ [284, p.12; 149, p.51]

Principiile protecţiei sociale sunt formulate în dependenţă de următoarele criterii:

destinaţie; accesibilitate; bunăvoinţă; umanitate; prioritatea acordării serviciilor sociale

persoanelor care nu au atins majoratul, celor care se află într-o situaţie grea; confidenţialitate;

tendinţa profilactică.

Doctrina de specialitate a formulat un şir de principii ale dreptului protecţiei sociale,

formularea cărora nu trezește discuţii. Acestea sunt principiul universalităţii protecţiei sociale;

principiul diferenţierii protecţiei sociale în dependenţă de condiţiile de muncă; diversitatea

formelor de protecţie socială.

Teoreticienii dreptului protecţiei sociale, pe lângă principiile menţionate au mai enunţat un

şir de principii specifice dreptului protecţiei sociale. Astfel, A. Ţiclea, C. Tufan, S. Ghimpu

evidenţiază principiile: egalităţii; asigurării obligatorii; precum și finanţarea de la bugetul de stat

a prestaţiilor necontributive; indexarea şi compensarea cuantumului prestaţiilor. [159, p.22-23]

E. Maciuliskaia, J. Gorbaceova, C. Dobromislov, N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco

enunţă principiul complexităţii şi principiul corespunderii garanţiilor sociale cu necesităţile

individuale. [216, p.41; 149, p.51-56; 234, p.12]

M. Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva, C. Gusov formulează principiile: acordarea

protecţiei sociale din contul contribuţiilor de asigurări sociale şi din contul bugetului de stat;

obligaţia statului de a asigura un nivel al protecţiei sociale nu mai mic de minimul de existenţă;

garantarea protecţiei sociale pentru toate situaţiile de risc social. [184, p.73]

M. Zaharov, Ă. Tucikova creionează principiile: garantarea protecţiei sociale fiecărui

membru al societăţii indiferent de activitatea de muncă; stabilirea unui nivel al protecţiei sociale

care ar asigura o viaţă decentă fiecăruia; participarea societăţii civile la elaborarea, aprobarea şi

executarea hotărârilor în domeniul protecţiei sociale. [193, p.119-125]

Sintetizând formulările existente în doctrină, propunem următoarele principii caracteristice

dreptului protecţiei sociale: principiul egalităţii; principiul universalităţii; principiul finanţării

protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de stat; principiul

diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la protecţie socială.

142

Principiul egalităţii. Conceptul „egalitate‖ provine de la cuvântul latin aequalitas, ceea ce

înseamnă egal; nediferenţiat; identic.

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem: 1.) Faptul de a fi egal, starea a două sau mai

multe lucruri egale între ele. 2.) Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a

avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. 3.) Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi

tuturor statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri,

prevăzute de regula de drept; situaţie în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi

îndatoriri. [50]

Egalitatea se materializează juridiceşte prin art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, [48] art.3 din Pactele internaţionale din 1966, [130] art.12 din Carta Socială

Europeană revizuită, [28] art. 16 din Constituţie [39] etc. Din aceste reglementări observăm că

„ideea egalităţii‖ capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrată ca drepturi şi libertăţi

fundamentale.

Conform art.16 alin.2 din Constituţie, principiul egalităţii presupune că „cetăţenii

Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine

socială‖ [39] şi pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală.

Egalitatea priveşte toate drepturile, indiferent de domeniul de activitate şi actul normativ care le

consacră. [158, p.34]

Raportat sistemului de protecţie socială, principiul egalităţii, se manifestă sub următoarele

aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără

deosebire de rasă, naţionalitate, religie, origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie

sau apartenenţă politică.

Definirea legală a principiului egalităţii între femei şi bărbaţi este prevăzută în art. 2 din

Lega privind asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, [104] conform căruia atât

femeilor, cât şi bărbaţilor trebuie să le fie asigurat un tratament nediferenţiat „în politicile şi în

programele din toate domeniile şi la toate nivelurile de adoptare şi aplicare a deciziilor‖.

Conform Dicţionarului de dreptul securităţii sociale, principiul egalităţii de şanse între

femei şi bărbaţi presupune 1.) interzicerea oricărei discriminări directe (când se acordă retribuţii

diferite în funcţie de sex pentru activităţi prestate de valoare egală) sau indirecte (dacă se refuză

unui grup de lucrători beneficiul unei prestaţii, invocându-se egalitatea între sexe, dar neţinând

cont că prestaţia respectivă unui anumit sex, iar grupul respectiv este compus în majoritate din

membri având acelaşi sex.); 2.) luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţilor

143

diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora.

[161, p.54]

Sub aspect social acest, principiu este consacrat pentru prima dată prin Convenţia OIM nr.

111, privind nediscriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.[41] Iniţial

principiul era aplicat numai în domeniul relaţiilor de muncă, referindu-se în principal la angajare,

condiţii de promovare, formare profesională, concediere.

O nouă abordare, la nivel internaţional, a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi începe

odată cu proclamarea de către Adunarea Generală a O.N.U. a Decadei femeilor (1975 - 1985) cu

genericul „Egalitate, Dezvoltare, Pace.” Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţa de femeie, [40] Declaraţia şi Platforma de Acţiuni de la Beijing, constituie

baza strategică şi de acţiuni a elaborării politicilor în domeniu pentru ţările din lume, inclusiv

pentru Republica Moldova;23

Conferinţa ONU cu Genericul „Femeile în anul 2000. Egalitate

între sexe, dezvoltare şi pace pentru secolul XXI“, prilej cu care ţările au prezentat rapoartele

referitoare la stadiul aplicării Platformei pentru Acţiune, în cadrul sesiunii speciale „Beijing +

5“ etc.

Ratificarea acestor documente, prin care s-au stabilit drepturile sociale, economice şi

politice ale femeilor, a constituit un prim pas în promovarea efectivă a egalităţii de şanse între

femei şi bărbaţi în toate domeniile de activitate, inclusiv securitatea socială, întrucât statele s-au

angajat să elaboreze legi noi şi să aplice măsuri şi acţiuni speciale care să permită modificarea

structurilor sociale şi culturale care perpetuează formele de discriminare. Pentru a se evalua

progresele realizate, statele prezintă periodic rapoarte structurii specializate din cadrul ONU.

[121, p.69]

În iunie 2000, Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării faţă de femei, în cadrul a

23-a sesiuni a înaintat un şir de Recomandări referitoare la Evaluarea Raportului Statului - Parte

Republica Moldova: adoptarea în scurt timp a Legii privind egalitatea de şanse; elaborarea unei

strategii integre a egalităţii genurilor, care să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei în toate

domeniile; excluderea stereotipurilor patriarhale din societate (în special din programele de

învăţământ şi materialele didactice); mărirea numărului femeilor la toate nivelurile de luare a

deciziilor şi în toate domeniile de activitate; definitivarea capacităţilor Mecanismului Naţional,

inclusiv localizarea acestuia, mandatul şi resursele; adoptarea măsurilor de reducere a violenţei

asupra femeilor în familie şi societate; dezvoltarea statisticii dezagregate pe gen etc. Aceste

23

În vederea implementării la nivel naţional a obiectivelor Platformei de Acţiuni, Guvernul Republicii Moldova a

aprobat în 1998, Planul de acţiuni primordial privind îmbunătăţirea situaţiei femeii şi creşterea rolului ei în

societate.

144

recomandări au servit drept imbold pentru adoptarea Legii privind asigurarea egalităţii de şanse

între femei şi bărbaţi, [104] Planul Naţional, „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate

pentru perioada 2006-2009‖, [76] Planul de Acţiuni UE – Moldova [75] etc.

Prin capitolul al III-lea şi al IV-lea din Legea privind asigurarea egalităţii de şanse între

femei şi bărbaţi, legiuitorul consfinţeşte egalitatea în tratament în domeniul socio-economic,

inclusiv în cadrul schemelor de protecţie socială.

Acest principiu implică absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriul de

sex, cu referire în special la starea civilă sau familială, mai ales în privinţa: a) domeniului de

aplicare a schemelor profesionale de securitate socială24

şi a condiţiilor de acces la acestea; b)

obligaţiei de a contribui şi a calculului contribuţiilor; c) calculului prestaţiilor, inclusiv al

prestaţiilor suplimentare datorate soţului/soţiei sau persoanelor aflate în întreţinere, precum şi a

condiţiilor ce privesc durata şi menţinerea dreptului la prestaţii. [159, p.22-23]

Referindu-ne la egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate,

religie, origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie sau apartenenţă politică,

observăm că în domeniul securităţii sociale, această egalitate se manifestă în sensul că orice

persoană, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege (este asigurată, se află în nevoie etc.), va

beneficia de măsurile de protecţie (va primi prestaţii de asigurări sociale sau asistenţă socială la

care este îndreptăţită) fără nici o discriminare, bazată pe sex, religie, origine etnică şi socială,

apartenenţă politică etc.

Principiul la care ne referim presupune, pe de o parte, obligaţia autorităţilor publice de a

trata în mod egal pe toţi cetăţenii în domeniul securităţii sociale, iar, pe de altă parte, nimeni nu

poate pretinde mai multe drepturi de protecţie, inclusiv într-un alt cuantum, decât este îndreptăţit,

invocând, de exemplu, apartenenţa politică.

Plus la aceasta, în domeniul protecţiei sociale, considerăm că este incorect să ne referim la

egalitatea în drepturi numai a cetăţenilor, fiindcă conform art.19 alin.1 din Constituţia Republicii

Moldova, [39] precum şi altor acte normative, dreptul la protecţia socială este garantat

cetăţenilor străini, apatrizilor , refugiaţilor. [99]

Principiul universalităţii. Conceptul „universalitate‖ provine de la latinescul universalitas,

ceea ce înseamnă totalitate, generalitate; universalism.

Găsindu-şi consfinţire în art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului [48] şi

art.47 din Constituţie, principiul universalităţii validează ideea că fiecărui om trebuie să i se

24

Schemelor profesionale de securitate socială prevăd prestaţii sociale, în bani sau în natură, în special prestaţii de

urmaş şi alocaţii familiale, dacă aceste prestaţii sunt destinate salariaţilor şi constituie în acest fel avantaje plătite de

angajator salariatului ca urmare a activităţii profesionale a acestuia.

145

garanteze un „trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând

hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare‖ [39] şi

cuprinde în cercul „beneficiarilor protecţiei sociale, pe lângă cetăţenii Republicii Moldova,

persoanele străine şi apatrizii.‖[149, p.53-54]

Universalitatea presupune două aspecte: primul, sfera persoanelor protejate; al doilea,

natura prestaţiilor care se acordă.

Referitor la primul aspect, idealul este ca fiecare membru al colectivităţii să fie protejat,

prin măsurile de securitate socială, toată viaţa sa. Evident, atunci când îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege, când este în nevoie. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere protecţia

trebuie să fie într-adevăr universală. O asemenea protecţie este expresia unei solidarităţi a

colectivităţii în ansamblul său şi, de fapt, pe acest concept se bazează ideea de securitate socială.

[158, p.35] Deşi acest ideal este greu de atins, totuşi, constatăm că prin acţiunile legislative

întreprinse după 1990 în ţara noastră se tinde ca toate categoriile de persoane aflate în nevoie să

fie protejate.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, trebuie precizat că scopul protecţiei sociale este

de a furniza o anumită asistenţă financiară sau de altă natură, în cazul pierderii ori reducerii

veniturilor. Întrucât situaţiile care pot genera o astfel de pierdere sau reducere sunt diverse, legea

este cea care le identifică şi stabileşte categoriile de prestaţii ce se acordă în fiecare situaţie în

parte (îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală, maternitate, ajutor de şomaj, alocaţii etc.).

Practic, din acest punct de vedere se poate afirma că sunt acoperite aproape toate situaţiile care

presupun măsuri de securitate socială. [58, p.38-39]

c.) Referitor la principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de

stat şi din bugetul de stat, observăm că în literatura de specialitate românească (S. Ghimpu, A.

Ţiclea, C. Tufan) esenţa acestui principiu expusă prin principiul asigurării obligatorii şi

principiul finanţării de la bugetul statului a prestaţiilor necontributive. Doctrinarii ruşi (M.

Buianova, S. Kobzeva, Z. Kondratieva ș.a.) şi moldoveni (N. Romandaş, B. Sosna, N. Gorelco),

titluiesc acest principiu finanţarea protecţiei sociale din contul impozitelor obligatorii şi al

bugetului de stat.

Propunem, de a denumi principiul finanţarea protecţiei sociale din bugetul asigurărilor

sociale de stat şi din bugetul de stat. Acest principiu este consacrat în art.11-12 din Legea

privind sistemul public de asigurări sociale, [107] conform căruia „veniturile bugetului

asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de

stat‖ şi sunt menite să „acopere contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul

public...‖

146

Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor

sociale de stat şi sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă generale sau speciale.

Mijloacele BASS sunt colectate din participaţia achitată de contribuabili: a) asiguraţii care

datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice

asimilate angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea persoane în funcţie electivă sau este

numită la nivelul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului; d)

persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care îşi desfăşoară activitatea, în

bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt înregistraţi în calitate de

rezidenţi în Republica Moldova.

Aceste persoane, întrunind calitatea de asigurat, devin participanţi la sistemul asigurărilor

sociale şi corelativ obligaţiilor executate, beneficiari ai prestaţiilor de asigurări sociale (pensii

pentru limită de vârstă, de urmaş, indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor etc.)

Atenţionăm că, în sistemul asigurărilor sociale, prestaţiile de asigurări sociale se dobândesc

doar ca urmare a unei asigurări; aceasta, în majoritatea cazurilor, fiind obligatorie.

Persoanele care nu achită contribuţii de asigurări sociale, sunt denumite neasigurate, iar

prestaţiile sociale de care beneficiază, prin intermediul sistemului de asistenţă socială, sunt

achitate din bugetul de stat (alocaţia socială pentru invaliditate, indemnizaţia pentru îngrijirea

copilului până la 1,5 ani pentru persoanele neasigurate etc.) Aceste prestaţii sunt denumite

necontributive deoarece ele se acordă în afara oricărei asigurări şi contribuţii ale persoanelor

beneficiare.

e) Principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la protecţie socială.

Complexitatea şi multitudinea raporturilor din domeniul protecţiei sociale reflectă

diversitatea circumstanţelor care le-au condiţionat. Protecţia socială nu poate ignora asemenea

factori precum vârsta, sexul, condiţiile în care a fost prestată munca, starea sănătăţii, starea

familială etc. şi care, de cele mai multe ori, determină incapacitatea parţială sau totală de muncă.

În dependenţă de factorii care au generat incapacitatea de muncă, deosebim diferenţierea în

baza criteriilor obiective (condiţiile climaterice grele, condiţiile nocive de muncă etc.) sau

subiective, care sunt dependente de particularităţile fiziologice şi starea sănătăţii (invalizii,

persoanele care nu au atins majoratul etc.) [217, p.55; 149, p.55-56]

Drept exemplu, al aplicării acestui principiu, în baza criteriilor obiective, este pensia

pentru limită de vârstă stabilită în condiţii avantajoase persoanelor ocupate la lucrări foarte

nocive şi foarte grele de muncă, care sunt prevăzute în Lista nr. 1 a Guvernului. [65] Luând în

consideraţie particularităţile muncii prestate, legiuitorul a stabilit că aceste persoane au dreptul

la pensie anticipată, stabilind de la 01 ianuarie 2004 cenzul de vârstă pentru bărbaţi - 54 ani şi

147

femei - 49 ani, cu condiţia confirmării unui stagiu special de 10 ani pentru bărbaţi şi de 7 ani şi

6 luni pentru femei. [108]

Exemplu de diferenţiere, în baza criteriului subiectiv, este acordarea pensiei pentru limită

de vârstă stabilită în condiţii avantajoase femeilor care au născut şi educat până la vârsta de 8

ani 5 şi mai mulţi copii, care au dreptul la pensionare anticipată la vârsta de 54 ani. [108]

Esenţa dreptului protecţiei sociale este exprimată şi prin principiile sale intraramurale,

caracteristice instituţiilor de asigurări sociale şi asistenţei sociale.

În conformitate cu art.3 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale, sistemul

public de asigurări sociale se organizează şi funcţionează în baza următoarelor principii:

principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe

aceleaşi norme de drept; principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul

public - contribuabili şi beneficiari - un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte

drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege; principiul solidarităţii sociale, inter şi intrageneraţii,

conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi

beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute

de lege; principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,

obligaţia de a participa la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ

îndeplinirii obligaţiilor; principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări

sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante

la sistemul public, iar în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite se exercită drepturile

de asigurări sociale; principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale realizate

se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public; principiul autonomiei,

potrivit căruia sistemul public se administrează de sine stătător. [107]

Sistemul asistenţei sociale este guvernat de principiile prevăzute în art.3 din Legea

asistenţei sociale. [89]

Principiul recunoaşterii independenţei, autonomiei personalităţii şi respectării

demnităţii umane, considerăm că guvernează întregul sistemul de protecţie socială. În domeniul

asistenţei sociale, datorită particularităţilor beneficiarilor acestui sistem (copiii şi tinerii ale căror

sănătate, dezvoltare şi integritate fizică, psihică sau morală sunt prejudiciate în mediul în care

locuiesc; familiile care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea,

întreţinerea şi educarea copiilor; familiile fără venituri sau cu venituri mici; persoanele fără

familie, care nu pot gospodări singure, care necesită îngrijire şi supraveghere sau sunt incapabile

să facă faţă nevoilor socio-medicale; copiii cu dizabilităţi până la vârsta de 18 ani; familiile cu

mulţi copii; familiile monoparentale cu copii; persoanele vârstnice; persoanele cu dizabilităţi), el

148

capătă o tratare specifică. Esenţa principiului rezidă în aceea, că în privinţa beneficiarilor nu se

admite nici un fel de discriminări (în funcţie de sex, vârstă, rasă, naţionalitate, apartenenţă etnică

sau religioasă etc.), întrucât „fiecare din ei are dreptul să fie tratat ca o persoană demnă,

raţională, înzestrată cu libertăţi inalienabile, capabilă să îşi controleze propria viaţă şi să ia

propriile decizii.‖ [22, p.44]

Cerinţa respectării unicităţii şi demnităţii fiinţei umane a fost argumentată şi formulată de

către filosoful german Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor, unde menţionează că omul

trebuie tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. De aceea statul, care tinde de a dobândi

calificativul „stat al bunăstării‖ este obligat să le asigure tuturor (persoanelor cu dizabilităţi,

bătrânilor, copiilor etc.) un nivel de trai decent, nu numai prin prestaţii sociale, dar şi prin crearea

mecanismelor de resocializare şi reabilitare a acestora. În acest context, sunt binevenite

afirmațiile lui R. Budgen conform cărora „copiii pot fi priviţi drept persoane potenţiale; cei senili

sunt persoane în declin; bolnavii mintal sunt persoane în declin temporar; iar handicapaţii mintal

pot fi consideraţi ca persoane permanent potenţiale.” [119, p.545]

Universalitatea şi accesibilitatea dreptului la asistenţă socială. Acest principiu a fost

caracterizat mai sus, dar ţinem să accentuăm că legiuitorul naţional stabileşte, pentru toate

categoriile de persoane, aceleaşi posibilităţi de sprijin în condiţiile producerii anumitor situaţii

nedorite sau a diverselor riscuri sociale. Asistenţa socială în forma unor beneficii necontributorii

sunt cele acordate fără plată unei contribuţii prealabile şi se acordă de la bugetul de stat, pe baza

drepturilor de cetăţean, tuturor. [131, p.29]

Diversitatea formelor şi tipurilor de asistenţă socială. În actualul sistem de asistenţă

socială întâlnim o varietate de prestaţii băneşti, prestaţii în natură şi servicii sociale, care

constituie componentele sale de bază. Analizând sistemul de asistenţă socială, putem constata că

prestaţiile băneşti se caracterizează printr-o diversitate de tipuri de asistenţă socială [150, p.41-

48], şi anume: indemnizaţii unice la naşterea copilului, indemnizaţii lunare pentru îngrijirea

copilului până la vârsta de 1,5 ani; indemnizaţii lunare copiilor de la vârsta de 1,5 ani până la 16

ani, alocaţii sociale de stat; alocaţii lunare de stat invalizilor de război, participanţilor la războiul

al doilea mondial şi familiilor acestora; alocaţii nominative de stat pentru merite deosebite faţă

de stat; compensaţii nominative lunare pentru plata serviciilor comunale; compensaţii cetăţenilor

care au suferit în urma catastrofei de la Cernobîl; compensaţii băneşti în locul biletelor de

tratament sanatorial gratuit invalizilor de război; compensaţii nominative lunare pentru călătoria

în transportul urban; compensaţii anuale pentru benzină, reparaţie, piese de schimb şi deservirea

tehnică a automobilelor, cărucioarelor motorizate, deservirea cu transport; ajutorul de deces;

ajutoare materiale. Cercetarea sistemului naţional de asistenţă socială, ne permite, să evidenţiem

149

că persoanelor defavorizate li se oferă şi prestaţii în natură, care sunt acordate sub diverse forme:

prânzuri calde; bilete pentru tratamentul balneo-curativ; ajutoare umanitare; permise pe gratis

pentru călătoria în transportul public; mijloace de proteze şi ortopedie etc.

Acordarea asistenţei sociale în funcţie de nevoie. Principiul ocrotirii persoanelor în

funcţie de nevoie stă la baza asistenţei sociale. În concepţiile tradiţionale, asistenţa socială, spre

deosebire de formele universale de protecţie socială, nu se acordă automat unei grupe de

persoane definite prin caracteristici generale, ci persoanelor sau familiilor individuale, pe baza

analizei situaţiei financiare a fiecărui caz în parte. Din acest motiv asistenţa socială se acordă în

funcţie de nevoie, pe baza testării mijloacelor financiare, care constituie o ultimă reţea de

securitate socială. [165, p.122] Specific sistemului naţional de asistenţă socială, este faptul că

determinarea persoanelor ce necesită asistenţă socială din partea statului se efectuează în special

pe baza principiului categorial, luându-se în consideraţie categoriile speciale cu cea mai mare

pondere a sărăciei. În opinia cercetătorilor L. Proca şi N. Romandaş, modalitatea de abordare

categorială nu este cea mai eficientă, deoarece ea se acordă celor ce fac parte din aceste categorii,

indiferent de starea lor materială şi nu toţi pot beneficia de prestaţiile corespunzătoare. [131,

p.30-31]

În urma studiului realizat de Centrului de Investigaţii Strategice şi Reforme, ,,Evaluarea

eficienţei asistenţei sociale acordate unor categorii de populaţie prin intermediul programului de

compensaţii nominative‖, [23, p.5] s-a constatat că compensaţiile nominative au un rol

semnificativ la formarea veniturilor în gospodăriile casnice, ce beneficiază de aceste

compensaţii, însă familiile ce primesc compensaţii pentru plata serviciilor comunale şi energie

nu sunt cele mai defavorizate din ţară. Considerăm că asistenţa socială trebuie acordată

persoanelor ce se află într-o sărăcie extremă şi celor care nu sunt în stare să se întreţină de sine

stătător. Susţinem opinia autorilor români E. Zamfir şi C. Zamfir, care propun ca ajutorul social

să fie acordat persoanelor în funcţie de nevoie prin sistemul asistenţei sociale, analizând situaţiile

concrete în baza testării mijloacelor financiare.

Congruenţa prestaţiilor de asistenţă socială cu prestaţiile de asigurări sociale şi cu

salariile. Cercetând principiul diversităţii formelor şi tipurilor de asistenţă socială, precum şi cel

al armonizării asistenţei sociale cu ajutoarele de asigurări sociale, constatăm că diferite categorii

de populaţie, beneficiare de ajutoare de asigurări sociale în formă de pensii, se bucură şi de

diverse forme şi tipuri de ajutor social. Propunem spre examinare respectarea acestui principiu

pentru persoanele vârstnice şi invalide, beneficiare de pensii de asigurări sociale.

Analizând normele de drept referitor la asistenţa socială atât a persoanelor vârstnice, cât şi

a celor invalide, a căror situaţie reclamă forme speciale de ocrotire, constatăm că în sistemul

150

asistenţei sociale lor li se acordă prestaţii băneşti. Persoanele vârstnice şi invalide au dreptul o

dată în an la o prestaţie în bani sub formă de ajutor material [100]; persoanelor vârstnice singure

şi unor categorii de invalizi li se acordă compensaţii nominative pentru plata serviciilor

comunale [109] etc.

3.5. Concluzii la capitolul 3

Capitolul al III-lea este dedicat individualizării criteriilor de structurare a dreptului

protecţiei sociale, pentru a demonstra că acesta reprezintă o ramură autonomă de drept şi pentru

a-l poziţiona în cadrul sistemului dreptului.

Primul paragraf este axat pe viziunile specialiştilor de teoria generală a dreptului şi are

rolul de a clarifica diferenţa dintre noţiunile sistemul juridic, sistemul legislaţiei şi sistemul

dreptului. Important pentru studiul pe care l-am realizat este anume sistemul dreptului, fiindcă

obiectivul principal al acestei cercetări este poziţionarea dreptului protecţiei sociale în cadrul

sistemului de drept. Referindu-ne la sistemul dreptului putem susține că el reprezintă o

formaţiune logic structurată, care întruneşte aşa particularităţi cum sunt: claritatea, coerenţa,

consistenţa şi completitudinea. El nu constituie o asamblare aditivă şi cantitativă de norme,

instituţii, ramuri juridice sau un „joc formal de divergenţe,‖ ci o fuziune organică a acestor

elemente, fiind caracterizat prin convergenţa laturilor sale. La baza arhitectonicii sistemului

dreptului stau obiectul de reglementare; metoda de reglementare; principiile dreptului.

Deşi auditiv putem confunda sistemul dreptului cu sistemul juridic şi sistemul legislaţiei,

trebuie totuşi făcută distincţia între aceste concepte. Elementul primar al sistemului juridic este

fenomenul juridic, al sistemului dreptului – norma juridică, al sistemului legislaţiei – actul

normativ. Sistemul juridic, în calitate de subsistem al sistemului social, încorporează sistemul

dreptului şi sistemul legislaţiei, în calitate de subsisteme.(Vezi anexa 7.)

Concluzionând putem afirma că sistemul dreptului constituie o asamblare logică de

elemente (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept ) integrate în scopul materializării

idealului juridic al societăţii.

În paragrafele următoare am analizat criteriile de individualizare a dreptului protecției

sociale: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile.

Studiul științific realizat cu referire la obiectul de reglementare, ne permite, recurgând la

specificare şi respectând regulile definiţiei, să redactăm următoarele definiţii: Obiectul de

reglementare a dreptului protecţiei sociale: a.) asamblează raporturile născute între cetăţeni

(familii) şi stat, reprezentat prin organele competente cu privire la stabilirea, acordarea sau

soluţionarea litigiilor în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale; b.) incorporează un complex

151

de relaţii cu caracter material, procedural şi procesual, generate de distribuirea PIB-ului prin

intermediul sistemului de protecţie socială.

Definiţiile prezentate, precum şi studiul doctrinar realizat, permit să evidenţiem că

raporturile de securitate socială se divizează în materiale, procedurale şi procesuale şi întrunesc

următoarele particularităţi:

Natură economică a raporturilor şi modalitatea specifică de distribuire a fondurilor sociale,

în dependenţă de necesităţile cetăţenilor /familiilor.

În calitate de subiecte ale acestor raporturi apar statul, în persoana organelor competente şi

persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin, apatrid), precum şi familia sa.

Obiectul raporturilor poartă un caracter patrimonial, indiferent de forma în care este

acordată protecţia socială: în formă bănească (de achitare a pensiilor, indemnizaţiilor, alocaţiilor

şi compensaţiilor nominative); de acordare a deservirii sociale; sub formă de înlesniri pentru

călătorii etc.

Fenomenele sociale care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de

protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind denumite riscuri sociale.

Cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţat de stat este expres prevăzut în legislaţie

şi nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi.

Un alt moment asupra căruia atragem atenţie este că obiectul de reglementare a dreptului

protecţiei sociale nu trebuie confundat cu obiectul ştiinţei, care reprezintă o noţiune mai largă,

deoarece include toate cunoştinţele despre dreptul protecţiei sociale, studiază specificul relaţiilor

de drept, studiază evoluţia pe plan naţional şi internaţional al acestei ramuri. Obiectul de studiu

al dreptului protecţiei sociale sunt raporturile juridice, iar al ştiinţei dreptului protecţiei sociale

sunt fenomenele sociale care au generat aceste raporturi.

Un alt criteriu de individualizare a ramurilor de drept cercetat este metoda de

reglementare. Ne-au provocat interes discuţiile din mediul ştiinţific referitoare la existenţa

metodei unice sau metodelor ramurale de reglementare. În urma analizei realizate, subscriem

doctrinarilor ce pledează pentru teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de

drept să aibă în arsenalul său metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această

teorie dreptului protecției (securităţii) sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este

una tipică, deoarece reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, păstrând

ponderea primelor şi propunem de a accepta denumirea metoda coordonării.

Raportându-ne la particularitățile metodei de reglementare, considerăm că necesită să ne

axăm atenția asupra următoarelor aspecte:

152

Caracterul absolut al drepturilor cetăţenilor ca subiecte ale raporturilor de securitate

socială. Această particularitate se explică prin faptul că statutul juridic al subiectelor raporturilor

de securitate socială care nu se înscrie în parametrii clasici, privind poziţia de egalitate sau

subordonare, deşi unul din subiecţi apare organul/instituţia de stat competentă. Statul, reprezentat

prin organele sale speciale, apare ca purtător de obligaţii patrimoniale, care nu poate refuza,

neîntemeiat, acordarea asigurării sau asistenţei sociale, iar cetăţeanul (familia) ca titular de

drepturi patrimoniale, este liber să ceară sau să refuze asistarea / asigurarea socială.

Manifestarea expresă a voinţei titularului dreptului, fără de care acesta va rămâne în formă

„embrionară‖. Specificul dreptului securităţii sociale se exprimă prin faptul că, stabilirea tipurilor

de asigurare sau asistenţă socială nu are loc automat, dar rămâne la discreţia persoanei fizice

alegerea unui tip de securitate socială mai convenabil.

Al treilea criteriu de delimitare a ramurilor de drept sunt principiile dreptului protecției

sociale. Deoarece ne-au cointeresat mai mult discuţiile teoretice referitoare la principiile

ramurale ale dreptului securităţii sociale, am considerat oportună, prezentarea unei clasificări

proprii. Propunem următoarele principii ramurale ale dreptului protecției (securităţii) sociale:

principiul egalităţii; principiul universalităţii; principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul

asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de stat; principiul diferenţierii condiţiilor care generează

dreptul la securitate socială.

153

4. LOCUL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A DREPTULUI PROTECŢIEI

SOCIALE

4.1. Locul dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc

4.1.1. Corelaţia dreptului protecţiei sociale cu alte ramuri de drept

Determinând poziţia dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului este necesar să

stabilim, în primul rând, corelaţia normelor acestei ramuri cu celelalte elemente ale sistemului

dreptului, iar în al doilea rând, să stabilim în componenţa căror entităţi ale sistemului dreptului

se include această ramură de drept.

Pentru atingerea obiectivului propus – stabilirea poziţiei dreptului protecţiei sociale în

sistemul dreptului moldovenesc - vom porni de la studiul corelaţiei acestei ramuri cu alte ramuri

de drept.

Dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale. Drept constituţional este ramura de

drept care conţine norme fundamentale pentru existenţa şi dăinuirea statului de drept, din care se

inspiră celelalte ramuri de drept, deci şi dreptul protecţiei sociale.

Deşi, la prima vedere, legătura dreptului constituţional cu dreptul protecţiei sociale nu

apare cu evidenţă, totuşi trebuie reţinut că, în realitate, această legătură se manifestă pe mai

multe planuri, dintre care menţionăm:

1.Constituţia în art.15, 16, 20, 25 conţine norme care consacră principiile generale ale

dreptului protecţiei sociale (cum ar fi asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;

principiul universalităţii; principiul libertăţii; principiul egalităţii; principiul responsabilităţii;

principiul echităţii şi justiţiei) [39];

2.Prin prevederile art.47 din Constituţie sunt consfinţite dreptul persoanei la asistenţă şi

protecţie socială şi obligaţia statului de a întreprinde măsuri optime care i-ar garanta fiecărui om

„un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând

hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea, precum şi serviciile sociale necesare;‖

3.În alin.2 din art.47 legiuitorul enumeră riscurile sociale (şomaj, boală, invaliditate, văduvie,

bătrâneţe, pierderea mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa

lor), care constituie circumstanţele ce generează apariţia raporturilor de protecţie socială. [39]

4.În art.49-51 sunt enumerate cercul subiectelor (familia, mamele, copiii, copiii orfani,

persoanele cu dizabilităţi etc.) care constituie beneficiarii prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale.

Privite, comparativ, dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale conţin atât

asemănări, cât şi deosebiri, dacă luăm în considerare criteriile de delimitare. Într-o exprimare

sintetică asemenea asemănări şi deosebiri sunt: dacă în dreptul protecţiei sociale majoritatea

raporturilor au caracter patrimonial, în dreptul constituţional sunt dominante raporturile

154

nepatrimoniale; pe când subiectele raportului de drept constituţional se află pe poziţii de

subordonare, ca regulă, în dreptul protecţiei sociale subiectele nu se află nici pe poziţie de

egalitate, nici pe poziţie de subordonare; normele dreptului constituţional ca şi normele dreptului

protecţiei sociale cer subiectelor sale o calitate specială — unul dintre subiecte în mod

obligatoriu trebuie să fie un organ de stat; majoritatea normelor dreptului constituţional şi

dreptul protecţiei sociale au caracter imperativ; dreptul constituţional şi dreptul protecţiei sociale

au sancţiuni specifice.

Dreptul administrativ şi dreptul protecţiei sociale. Dreptul administrativ este ramura de

drept care reglementează raporturile sociale născute în cadrul administraţiei publice sau, într-o

altă formulare, ramura de drept ce conţine normele care reglementează condiţiile realizării puterii

executive în stat.

Normele dreptului administrativ determină structura şi atribuţiile organelor de asistenţă şi

asigurare socială de nivel central şi local, creând infrastructura organizaţională în cadrul căreia se

realizează protecţia socială. [246, p.78]

De asemenea, soluţionarea litigiilor apărute în domeniul protecţiei sociale cade sub

incidenţa art.5 lit.f; art.14, 15 din Legea contenciosului administrativ, [91] care permite

persoanei, care se consideră vătămată într-un drept solicitarea, printr-o cerere prealabilă, organul

ierarhic superior revocarea actului administrativ emis de către organul subordonat.

Prin prevederile cap.VI art.43-49 din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat,

[108] sunt stabilite condiţiile de pensionare a funcţionarilor publici şi funcţionarilor de demnitate

publică. [95]

Apropierea dreptului protecţiei sociale faţă de dreptul administrativ se manifestă, în

practică, în cazurile în care, potrivit legii, stabilirea unui tip de asistenţă sau asigurare socială

este precedată de emiterea unui act administrativ individual — de regulă hotărâre sau decizie.

În delimitarea dreptului protecţiei sociale faţă de dreptul administrativ e nevoie să se ţină

seama de următoarele aspecte semnificative: dacă în dreptul protecţiei sociale predomină

raporturile materiale care au caracter patrimonial, în dreptul administrativ sunt majoritare

raporturile nepatrimoniale; pe când în dreptul protecţiei sociale părţile nu sunt pe nici pe poziţii

de egalitate juridică, nici pe poziţii de subordonare juridică, în raporturile de drept administrativ

subiectele se află în poziţie de subordonare, ca regulă; în raporturile de drept administrativ şi de

dreptul protecţiei sociale e necesar ca cel puțin un subiect să fie un organ al administraţiei

publice; atât în dreptul protecţiei sociale, cât şi dreptului administrativ prevalează normele

imperative.

155

Dreptul financiar - dreptul protecţiei sociale. Dreptul financiar este ramura de drept

care reglementează raporturile sociale născute în procesul constituirii şi utilizării sumelor

cuprinse în bugetul de stat. Principalul obiect de reglementare al dreptului financiar îl constituie

raporturile stabilite în legătură cu ceea se numeşte „finanţe publice.‖

Comune ambelor ramuri de drept sunt normele dreptului financiar care reglementează

raporturile cu privire la formarea şi distribuirea fondurilor cu menire socială; cotele anuale de

asigurări sociale şi stabilirea anuală prin legea bugetului de asigurări sociale a sumei cotelor de

asigurări sociale etc. Prin Legea privind sistemul public de asigurări sociale de stat, este

reglementată crearea şi distribuirea bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt stabilite persoanele

care pot fi asigurate obligatoriu sau benevol în sistemul public de asigurări sociale de stat, sunt

stabiliţi contribuabilii acestui sistem, etc. [107]

Anual prin legea bugetului asigurărilor sociale sunt stabilite cotele contribuţiilor de

asigurări sociale obligatorii, fiind stabilit procentul care trebuie achitat de angajat şi angajator,

sunt indicate tipurile indemnizaţiilor, alocaţiilor, compensaţiilor şi altor drepturi acordate unor

categorii de populaţie, a căror finanţare se efectuează din bugetul asigurărilor sociale sau de la

bugetul de stat prin intermediul Casei Naţionale de Asigurări Sociale; sunt desemnate cotele

indemnizaţiilor unice pentru naşterea copilului şi deces pentru anul în curs etc. [90]

Metaforic vorbind, putem menţiona că dreptul financiar reglementează sistemul financiar

al protecţiei sociale la „input”, iar dreptul protecţiei sociale la „output” stabilind condiţiile şi

normele de asigurare sau asistarea.

Analizând corelaţia acestor două ramuri de drept putem evidenţia următoarele asemănări şi

deosebiri: raporturile ambelor ramuri au caracter patrimonial; în dreptul protecţiei sociale părţile

nu sunt nici pe poziţii de egalitate juridică, nici pe poziţii de subordonare juridică, părţile, în

raporturile de drept financiar, sunt în poziţie de subordonare; în raportul de drept financiar,

întotdeauna o parte este un organ al statului cu atribuţii fiscale; atât în dreptul protecţiei sociale,

cât şi în dreptul financiar prevalează normele imperative; dreptul financiar dispune de sancţiuni

proprii; distingându-se majorarea pentru întârziere în plata impozitelor; în afară de principii

comune, atât în dreptul financiar, cât şi în dreptul protecţiei sociale, există principii proprii,

specifice.

Tangenţa dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale rezultă nu numai din faptul că

până nu demult normele dreptului protecţiei sociale constituiau o instituţie a dreptului muncii,

dar şi din faptul că în prezent calitatea de subiect al raporturilor de muncă, constituie una din

condiţiile apariţiei celor de protecţie socială. Corelaţia acestor două ramuri de drept se manifestă

prin următoarele:

156

1.În domeniul asigurărilor sociale existenţa unor raporturi de muncă condiţionate de existenţa

unui contract individual de muncă constituie o condiţie al dobândirii statutului de contribuabili,

atât angajatului, cât şi angajatorului, oferindu-i primului calitatea de asigurat al sistemului

public de asigurări sociale şi dreptul de a beneficia de toate prestaţiile de asigurări sociale. [38;

107]

2.Calitatea de subiect al raporturilor de muncă constituie temei pentru acordarea prestaţiilor

sociale pentru persoanele care beneficiază de concediile sociale prevăzute în capitolul IV

art.123-127 din Codul Muncii - concediul medical plătit, concediul de maternitate, concediul

parţial plătit pentru îngrijirea copilului, concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului

în vârstă de la 3 la 6 ani, concediile pentru salariaţii, care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au

luat sub tutelă. [38]

3.Conform art.196 din Codul Muncii beneficiază de toate garanţiile sociale prevăzute de

legislaţie salariaţii (familia sa) în caz de vătămare a sănătăţii sau deces cauzat de un accident de

muncă sau boală profesională.

4.Comune pentru dreptul protecţiei sociale şi dreptul muncii sunt problemele privind

vechimea în muncă, însă în fiecare ramură de drept acestei instituţii i se atribuie o importanţă

juridică proprie. Conform prevederilor art.121 şi 183 din Codul muncii vechimea în muncă

permite de a stabili sporuri pentru vechime; concedii de odihnă anuale suplimentare plătite şi

garantează totodată dreptul preferenţial în păstrarea locului de muncă în cazul reducerii statelor

de personal. [10] În dreptul protecţiei sociale vechimea în muncă se ia în calcul la stabilirea

pensiilor. De exemplu, vechimea în muncă specială constituie temei pentru stabilirea pensiei

pentru vechime în muncă; pensiei pentru limită de vârsta stabilită în condiţii avantajoase (art. 41

alin. 3, 42 alin. 2), pensiilor pentru unele categorii de cetăţeni (art.43-49).

5.Convenţiile colective (în calitate de izvoare specifice dreptului muncii) pot cuprinde clauze

prin care se acordă salariaţilor drepturi suplimentare de asistenţă socială [15, p.22]; iar izvoarele

internaţionale ale dreptului muncii şi dreptului protecţiei sociale deseori sunt comune. De

exemplu, Convenţia OIM nr.117/ 1962 cu privire la obiectivele şi normele de bază ale politicii

sociale.

Dreptul civil - dreptul protecţiei sociale. Dreptul civil constituie dreptul comun pentru

dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale. Având în vedere că unii beneficiari ai protecţiei

sociale sunt încadraţi în câmpul muncii, ei rămân subiecţi ai raporturilor juridice de muncă; iar

normele dreptului civil sunt aplicabile în materia condiţiilor de validitate şi de nulitate a

contractului de muncă încheiat de pensionari, invalizi şi a contractului de asigurare socială; în

157

materia răspunderii civile a persoanelor încadrate în muncă, când fapta cauzatoare de prejudiciu

nu este infracţiune.

Dreptul procesual civil - dreptul protecţiei sociale. Dreptul procesual civil este definit

drept sistemul de norme care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor

privitoare la drepturi şi interesele lezate, precum şi modul de executare a hotărârilor

judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

Într-o formulare concisă, corelaţia dintre dreptul protecţiei sociale şi dreptul procesual

civil a fost exprimată, în literatura de specialitate, astfel: „Dreptul procesual reprezintă tocmai

cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai în caz

de nevoie. Dreptul material ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura

realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe

care să-1 apere şi să-1 valorifice.‖

Se aplică normele dreptului procesual civil în situaţiile când „persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a

primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege‖ de la organul de asigurare/asistenţă socială

ierarhic superior. În acest caz el este în drept „să sesizeze, timp de 30 zile, instanţa de judecată,‖

dând naştere raporturilor procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa de judecată,

reglementate prin art.277- 278 din Codul de procedură civilă. [36]

Dreptul familiei - dreptul protecţiei sociale. Dreptul familiei este ramura care

reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi

raporturile asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi

întăririi familiei.

Între dreptul protecţiei sociale şi dreptul familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri.

Într-o formulare concisă, sunt de menţionat următoarele aspecte:

1.plecând de la principiul fundamental al dreptului familiei privind ocrotirea căsătoriei şi

familiei de către stat, precum şi de la principiul apărării mamei şi copilului, dreptul protecţiei

sociale prevede măsuri concrete de ocrotire a acestora, reglementând raporturile ce se nasc în

legătură cu asigurările/ asistenţa socială a acestor categorii de persoane în acordarea pensiei de

urmaş, ajutorului de deces, indemnizaţiilor de îngrijire a copilului şi familiilor cu mulţi copii,

indemnizaţiilor de maternitate, indemnizaţiilor unice la naştere etc.

2.în dreptul familiei se cere, după cum reiese chiar din definiţie, o calitate specială subiectelor

sale (soţ, părinte, copil etc.). Există unele reglementări şi din domeniul protecţiei sociale, de

exemplu, cele prevăzute în art. 25 din legea cu privire la pensii care cer o calitate specială

persoanelor pentru a deveni titular al pensiei de urmaş.

158

3.fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii (de exemplu: decăderea din puterea părintească

este specifică dreptului familiei);

4.atât în dreptul protecţiei sociale, cât şi în dreptul familiei prevalează normele imperative.

Dreptul penal - dreptul protecţiei sociale. Dreptul penal prin incriminarea faptelor grave

ca infracţiuni prevede răspunderea oricăror persoane. Se pot face reţineri din pensie pentru

achitarea amenzii pentru săvârşirea infracţiunii.

Dreptul internaţional - dreptul protecţiei sociale. Drept internaţional, dacă acordurile

sau convenţiile internaţionale prevăd alte reglementări decât cele de drept intern în domeniul

asigurărilor sociale, atunci preeminenţă se acordă celor dintâi.

4.1.2. Poziţionarea dreptului protecţiei sociale în diviziunea drept public – drept privat

Un alt obiectiv pe care ni l-am propus este atribuirea dreptului protecţiei sociale diviziunii

dreptului public – privat. În acest scop, reamintim că, primele raționamente referitoare la

dihotomia dreptului în public şi privat îi aparţin lui Aristotel, care susţinea împărţirea echităţii

bazată pe egalitate şi pe subordonare. [246, p.81] Ulterior, „binomul‖ este utilizat de

jurisconsultul Ulpian, care prin adagiul schiţat în Digestene pledează pentru diviziunea jus

publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat), specificând că dreptului public

garantează interesele statului, iar cel privat interesele persoanei. [115, p.63]

Reamintindu-ne caracteristicele divizării dreptului în drept public şi privat, evidenţiem

următoarele semne distinctive celor două compartimente ale dreptului, care, chiar dacă nu pot fi

privite drept absolute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă:

Generalitatea interesului. Dreptul public protejează interesul comun al tuturor

cetăţenilor, un interes general al societăţii, iar dreptul privat protejează prin normele sale

interese proprii unui individ, unei familii etc.

Forţa obligatorie. Dreptul public este prin natura sa un drept imperativ, conţine o sumă

de ordine şi prohibiţii care asigură ordinea publică, iar dreptul privat este constituit, în principal,

din norme dispozitive, permisive sau supletive.

Modalităţile de exprimare a voinţei. Dreptul public se manifestă cu preponderenţă prin

acţiunea autoritară, unilaterală a guvernanţilor; iar dreptul privat traduce normativ libera voinţă

a părţilor. [47, p.257-258; 209, p.564-568]

Prin intermediul acestor particularităţi vom încerca să indicăm locul dreptului protecţiei

sociale în sistemul dreptului moldovenesc.

159

Analizând dreptul protecţiei sociale prin prisma generalităţii interesului observăm că,

analizat dintr-un unghi de vedere, acest interes este privat, fiindcă constă în acordarea

mijloacelor necesare pentru satisfacerea intereselor individuale persoanelor care, fiind afectate de

un risc social, şi-au exteriorizat dorinţa de a deveni subiect al raporturilor de protecţie socială.

Studiate din alt punct de vedere, observăm că aceste necesităţi nu sunt pur individuale, dar

considerate social semnificative pentru comunitate la o anumită etapă de dezvoltare istorică. De

aceea, legiuitorul consfinţeşte, prin acte normative circumstanţele care sunt considerate riscuri

sociale, stabilind prestaţiile şi serviciile sociale care sunt asigurate de către stat pentru

satisfacerea interesului personal, şi prin aceasta exprimând publicitatea interesului.

Corelând dreptul protecţiei sociale cu preponderenţa normelor cu caracter imperativ sau

dispozitiv, depistăm, că deşi predomină normele imperative, un rol însemnat îl ocupă şi cele

dispozitive, iar dreptului protecţiei sociale fiindu-i caracteristică îmbinarea metodei imperative

cu cea dispozitivă, combinaţie inexistentă în alte ramuri de drept. [181, p.58]

Caracterul imperativ al metodei de reglementare este generat de specificul raporturilor de

protecţie socială, prin care este distribuită o parte a PIB-ului, de aceea trebuie fixate reguli şi

condiţii certe de repartizare a acestuia. [246, p.65] Doctrinarii, M. Zaharov, Ă. Tucikova, D.

Rogaciov, recunoscând un procentaj al normelor dispozitive, afirmă că predomină metoda

imperativă, iar majoritatea normelor au caracter onerativ. Această poziţie este axată pe faptul că

mijloacele sistemului de protecţie socială sunt limitate şi statul este cel care le distribuie,

prescriind în actele normative expres condiţiile stabilirii unui tip de protecţie socială, fără a

permite părţilor să le modifice pe cale contractuală. [193, p.96; 227, p.137-138]

Ne permitem să nu împărtăşim întru-totul această viziune. Deşi predomină normele

imperative, totuşi tendinţele contemporane a evoluţiei ramurii ne conturează apariţia unor

mijloace specifice de determinare a conţinutului raporturilor. De aceea, stabilirea drepturilor şi

obligaţiilor subiectelor raporturilor de protecţie socială numai pe cale normativă şi-a pierdut din

actualitate, creionându-se şi caracterul contractual. În prezent, prin contract-tip, se realizează

asigurarea socială individuală (contract individual de asigurare socială), asigurarea medicală

obligatorie (confirmat prin poliţa de asigurare) etc.

Privind dreptul protecţiei sociale prin prisma modalităţii de exteriorizare a voinţei, ne

amintim afirmaţiile savantului rus I. Pokrovskii, care indică „apărarea interesului public se

realizează prin exteriorizarea voinţei statale în reglementări juridice şi corespunde metodei

centralizării juridice, care admite numai iniţiativa statului, iar apărarea intereselor personale este

fundamentată pe iniţiativa individuală realizată în limitele legale. [238, p.360]

160

Examinând raporturile de protecţie socială, constatăm că unul dintre subiecte este statul în

persoana organelor competente (Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului; Ministerul

Sănătăţii; Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS); Campania Naţională de Asigurări în

Medicină (CNAM), casele teritoriale de asigurări sociale; agenţiile teritoriale de asigurări în

medicină; instituţiile medicale; organele administraţiei publice locale etc.) activitatea cărora este

orientată spre protejarea interesului public. Celălalt subiect este persoana fizică (cetăţean al

Republicii Moldova; cetăţean străin, apatrid, refugiat) sau familia sa, care prin exteriorizarea

voinţei îşi realizează interesul pe baza iniţiativei personale, iar modalitatea de realizare este

prescrisă de lege.

Observăm că analiza dreptului protecţiei sociale, prin prisma modalităţii de exteriorizare a

voinţei, nu ne permite să ocupăm o poziţie certă în direcţia public sau privat, întrucât interesul

privat este realizat prin mijloace publice în cadrul activităţii organelor de stat.

Specificul dreptului protecţiei sociale constă în faptul că această ramură de drept reuşeşte

să îmbine interesul public cu cel privat.

Acest lucru a permis teoreticienilor să completeze dihotomia dreptului public şi privat,cu

dreptul social. Despre existenţa alături de dreptul public şi privat, a dreptului social vorbeşte

pentru prima dată în sec. al XIX-lea savantul german O. Gierke în lucrarea sa, „Drept privat

german‖, fiind urmat de V. Leşkov, L. Tali, L. Anisimov, M. Fiodorova, D. Nikonov, A.

Stremouhov, A. Fiodorov, M. Lepihov ș.a. [241, p.22; 245, p.25-31; 204, p.7-36]

Noţiunea drept social este destul de controversată şi este studiată de literatura de

specialitate, în sens larg şi restrâns. În studiul pe care-l prezentăm, vom încerca să realizăm o

sinteză, a tuturor viziunilor doctrinare, fiindcă cercetarea dreptului social poate deveni obiectul

altei lucrări de acest gen. [222, p.45-49]

Doctrina de orientare rusă, opinează că dreptul social, în sens larg, constituie sinonimul

conceptului drept, fiindcă orice ramură de drept, este prin esenţă socială şi utilizarea atributului

„social‖, în această sintagmă este inutilă. [246, p.85] Definirea dreptului social, în sens restrâns,

axată pe raporturile care sunt reglementate, de asemenea este incorectă, fiindcă prin intermediul

acestora are loc realizarea intereselor publice sau private, în centrul cărora se află individul. [200,

p.15] De aceea, dreptul social trebuie definit prin prisma politicii sociale. În acest sens,

doctrinara M. Filipova desemnează prin dreptul social sistemul raporturilor şi normelor juridice,

prin care se determină conţinutul şi realizează politica socială, adică este reglată activitatea

statului şi altor instituţii sociale, care apar în calitate de agenţi publici, manifestată prin

raporturile de acordare a garanţiilor sociale. [115, p.87]

161

Vorbind de raportul conceptelor „drept social‖ – „dreptul protecţiei sociale‖, putem

constata că primul constituie o entitate mai mare, care înglobează al doilea concept.

În doctrina de orientare europeană, de asemenea, nu există consens între ideologii

dreptului, în privinţa dreptului social. Studiind, viziunile teoreticienilor N. Valticos, G. Lyon-

Caen, C. Wantiez, O. Ţinca, V. Nistor ș.a. observăm că aceştia consideră că „dreptul social‖ este

format din două componente - dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, între care există o

legătură cu caracter indivizibil, axată pe politica socială. De pildă, măsurile în domeniul ocupării

forţei de muncă au implicaţii atât în domeniul dreptului muncii (încheierea contractului de

muncă şi prestarea muncii), cât şi în domeniul dreptului securităţii sociale (indemnizaţiile pentru

incapacitate temporară de muncă). Totodată, dreptul social conţine norme care reglementează

consecinţele exercitării unei activităţi profesionale asupra familiei celui care prestează munca

(pensia de urmaş), precum şi reglementări, care se referă la persoane care se află în afara

prestării unei munci (ajutorul social). În lucrările de specialitate se consideră că obiectul

dreptului social îl constituie normele care reglementează îndeosebi ocuparea forţei de muncă,

prestarea muncii, salarizarea, securitatea socială, negocierea colectivă etc. Frontiera dintre

dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale este atât de greu de stabilit încât este preferabil mai

degrabă de a opta pentru fuziunea acestora decât pentru sciziunea lor, marcând totuşi

particularităţile pe care le are fiecare. Deoarece protecţia socială cuprinde atât regulile care

asigură protecţia salariatului în cadrul raportului de muncă, cât şi regulile care asigură protecţia

persoanelor împotriva unor riscuri sociale, cele două ramuri ale dreptului au suficiente legături

pentru a fi înglobate în cadrul dreptului social. [273, p.34; 276, p.15]

Ne permitem să nu susţinem această opinie, deoarece în secţiunile anterioare, am

demonstrat specificul obiectului şi metodei de reglementare a dreptului protecţiei sociale,

argumentând autonomia acesteia. În acest sens, se expun şi savanţii români S. Ghimpu, A.

Ţiclea, C. Tufan, D. Ţop, care tratează separat aceste două ramuri de drept, [61, p.22]

demonstrând că, deşi dreptul muncii face parte din dreptul privat, iar dreptul securităţii sociale

aparţine dreptului public, cele două ramuri ale dreptului se află într-o strânsă legătură. Existenţa

normelor de drept privat, în cadrul dreptului securităţii sociale, l-a determinat pe I. Ştefănescu să

vorbească despre recunoaşterea, pe plan naţional, a dreptului social.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că evoluţia dispoziţiilor legale din domeniul protecţiei

sociale i-a acordat acestei ramuri de drept tipicitate proprie, conferindu-i individualitatea

necesară constituirii într-o ramură de distinctă de drept şi ne permitem să nu fim de acord cu

doctrinarii (M. Gheorghe, L. Dogaru, B. Negru, A. Negru ș.a.), care utilizează în lucrări recente

sintagma „dreptul muncii şi protecţiei sociale‖.[114, p.105; 120, p.391]

162

Referitor la poziţionarea dreptului protecţiei sociale în sistemul dreptului moldovenesc,

susţinem diviziunea clasică a dreptului, acceptând că dreptul protecţiei sociale aparţine, în

majoritatea reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări

care aparţin dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care

reprezintă intervenţia statului în baza principiului universalităţii protecţiei sociale pentru toate

situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit

subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale

sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în

contractul individual de muncă.

De aceea, un răspuns categoric, referitor la apartenenţa acestei ramuri dreptului public sau

privat, este greu de formulat. În aceste context sunt binevenite spusele civilistului rus M.

Agarkov, care accentua „în drept sunt posibile combinaţii ale elementelor publice şi private…‖

[193, p.77]

Raţionamentele prezentate ne-au determinat să susţinem că dreptul protecţiei (securităţii)

sociale este o ramură autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate,

norme juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează

raporturile juridice de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea

riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente,

privind constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al

realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.

4.2. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod de securitate socială

Adoptarea unui cod, pentru orice domeniu al dreptului şi cu atât mai mult pentru ramurile

mai recente şi mai complexe, cum este cazul dreptului protecţiei sociale, reprezintă expresia

deplinei maturizări şi a impunerii sale definitive, deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în

cel al teoriei juridice.

Într-adevăr, dacă în anii '60-70 ai sec. al XX-lea mulţi savanţi considerau absurdă

susţinerea tezei existenţei unui drept al securităţii sociale ca nouă disciplină de studiu şi ramură

de drept de sine stătătoare, astăzi, întrebarea formulată este „Ce-i de făcut pentru dezvoltarea

conţinutului, rigurozitatea prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale?‖

Mai mult decât atât, s-a ajuns până la a considera dreptul securităţii sociale ca posibilă

ipostază de transformare şi afirmare postmodernă a dreptului în general, iar studiul său s-a

generalizat în cadrul facultăţilor de drept, şi nu numai, ajungându-se la a deveni un fertil

domeniu de doctorat.

163

Inflaţia de reglementări, instabilitatea legislativă şi corolarul lor, neaplicarea normelor

adoptate sunt păcate originare ale legislaţiei moldoveneşti din ultimii 18 ani, inclusiv ale celei

privind protecţia socială. După o perioadă de tranziţie în care au coexistat prevederi adoptate

anterior anului 1991 cu altele noi, adoptate posterior, reconsiderarea dreptului de proprietate

privată, instaurarea treptată a regulilor economiei de piaţă şi a democraţiei reprezentative au

impus şi o nouă concepţie asupra protecţiei sociale şi a mijloacelor de realizare a sa. Expresiile

general-juridice a acestor cerinţe s-au materializat prin Legea privind sistemul public de

asigurări sociale de stat, Legea asistenţei sociale, Legea privind sistemul public de pensii etc.

care, fiind concepute drept reglementări-cadru, constituie baza unui şir impunător de legi

speciale subsecvente, având meritul de a constitui un cadru legislativ general al activităţii de

protecţie socială prin consacrarea principiilor şi elementelor strategice ale acesteia, stabilirea

instituţiilor juridice definitorii şi instituirea regulilor fundamentale pentru domeniul protecţiei

sociale. Exemplul cel mai semnificativ al instabilităţii în domeniu îl reprezintă circa 120 de texte

interne.

Lipsa de experienţă, greutăţile specifice unui atare demers şi specificul politicii

moldoveneşti au generat un proces greoi de reglementare, contradictoriu, în permanentă

prefacere, rezultate cu existenţa unui număr foarte mare de texte, dispersate, uneori

contradictorii, cu suprapuneri evidente, foarte complicate şi, în consecinţă, greu aplicabile şi deci

ineficiente. Aceste dezavantaje constituie consecinţa logică a existenţei unui număr impunător de

acte normative (circa 40 de legi şi 80 de hotărâri) în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale, la

care se adaugă zeci de convenţii internaţionale ratificate, reunite într-un corpus masiv,

nestructurat, dezordonat şi ineficient.

Remediul clasic la fenomenul inflaţiei legislative îl reprezintă codificarea, sub forma unui

act normativ cu forţă juridică superioară, cât mai cuprinzător în privinţa reglementărilor juridice

dintr-un anumit domeniu, în cazul nostru a celor privind securitate socială.

Termenul codificare provine de la cuvintele latine codex – „ansamblu de tăbliţe de lemn

ceruite, legate sub formă de carte; culegere de legi‖ şi facio – „a face‖, care ulterior au fost

reunite prin codificatio.

Dicţionarului explicativ al limbii române defineşte prin codificare - „sistematizarea şi

reunirea într-un cod al normele juridice, care se referă la o anumită ramură a dreptului‖ sau la

faptul de „a reuni legi disparate, norme juridice într-un cod;‖ iar prin cod - actul normativ care

cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice privitoare la o anumită ramură a dreptului. [50]

Doctrina de specialitate cu unele nuanţări, defineşte prin codificare, forma superioară a

sistematizării actelor normative, care constă în cuprinderea sistematică şi logică, într-un cod ce

164

are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept, [162, p.195-

196] în scopul „consacrării specificităţii unui drept pe cale de autonomizare.‖ [54, p.41-46]

Savantul Albert Sorel, în lucrarea Introduction au livre du centenaire du Code civil,

referindu-se la dezavantajele codificării susţinea că aceasta imobilizează dreptul, împiedicându-l

să modifice şi să adapteze instituţiile juridice la necesităţile timpului.

În opinia noastră, codul reprezintă un corp coerent de texte juridice, care înglobează,

conform unui plan sistematic, ansamblul regulilor referitoare la o materie, iar codificarea

desemnează procesul de sistematizare a normelor juridice dintr-o ramură de drept, în baza

principiilor coerenţei şi clarităţii.

În favoarea codificării dreptului protecţiei sociale pledează următoarele argumente, de

ordin cantitativ şi calitativ: inflaţia şi instabilitatea textelor normative în domeniu, necesită

ordonare, raţionalizare şi eficientizare; exigenţa sistematizării şi simplificării legislaţiei în

domeniul protecţiei sociale rezultă din necesitatea de eliminare a contradicţiilor şi paralelismelor

între prevederile numeroaselor texte oficiale, neuitând adevărul că, adesea, reglementările

excesiv dispersate nu sunt respectate deoarece nu sunt cunoscute; obiectivele prioritare prevăzute

în Strategia naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011 [101] se referă la transpunerea acquis-lui

comunitar în legislaţia naţională şi continuarea reformelor, inclusiv în domeniul protecţiei

sociale; lipsa coerenţei legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative

existente; lipsa clarităţii actelor normative în domeniu şi limitarea accesabilităţii determinate de

modificările succesive ale legislaţiei specifice; lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze

activitatea organelor de asigurare şi asistenţă socială, în aşa fel încât sistemul normativ să fie

înţeles de toţi şi, prin urmare, să fie în mod facil controlabil; lipsa unei terminologii unitare etc.

[180, p.38-46; 206, p.16-23]

Dacă se acceptă ideea necesităţii sistematizării legislaţiei de securitate socială, următorul

pas îl reprezintă desemnarea formulei de realizare. Înainte de a analiza posibilităţile existente în

acest sens, se impun câteva precizări. Astfel, propusa codificare va trebui să respecte dispoziţiile

constituţionale şi acquis-ul internaţional în materie şi care nu pot forma obiectul unei modificări,

indiferent de calea adoptată. Apoi, ca în cazul oricărei operaţiuni de acest gen, nu pot fi ignorate

clasificarea şi reclasificarea, în anumite cazuri a textelor aparţinând dreptului securităţii sociale

(având în vedere criteriul finalităţii), unele chiar cuprinse deja în alte coduri (de exemplu, codul

penal ş.a.) sau, cum afirmă M. Duţu surprinzând dificultatea demersului - „codificarea

imposibilului‖. [54, p.41-46]

Cea mai simplă şi, în consecinţă, şi mai rapidă, dar şi cu rezultate minime constă în

„încorporarea‖, respectiv regruparea textelor în vigoare şi ordonarea lor după o numerotare

165

prestabilită. Evident, o asemenea întreprindere nu poate determina o raţionalizare a dreptului în

vigoare, fiind vorba de o simplă juxtapunere de texte.

Metoda codificării dreptului existent (constant) implică regruparea şi ordonarea, potrivit

principiilor generale în materie, a textelor în vigoare, fără a crea reguli noi. Nu este, totuşi,

exclusiv o operaţie de reproducere a reglementărilor existente, ci poate antrena şi o adaptare a lor

la evoluţiile limbajului tehnico-juridic (atât de important şi de dinamic în domeniul securităţii

sociale) şi la cele ale principiilor constituţionale. O variantă „consolidată‖ presupune ca textul să

consacre legislativ şi soluţiile admise de jurisprudenţă în aplicarea reglementărilor existente.

Procedeu avantajos din anumite puncte de vedere (rapiditate în realizare, regruparea

dreptului pozitiv), acesta nu contribuie însă semnificativ la accesul cunoaşterii legii şi la

lizibilitatea acesteia, efortul concentrând-se asupra sistematizării. Textele asamblate, chiar uşor

modificate în forma lor, păstrează incoerenţa şi contradicţiile iniţiale.

În sfârşit, codificarea reformatoare (creatoare, inovatoare) prezintă avantajul că, pe de o

parte, se profită de ocazia sistematizării pentru a integra norme noi, inerente momentului

efectuării sale, iar, pe de alta, se pot elimina paralelismele, corecta disonanţele şi soluţiona

contradicţiile în cadrul unui efort general de raţionalizare, modernizare şi integrare a corpusului

juridic privind protecţia socială.

Aşadar, în opera de codificare a dreptului moldovenesc al securităţii sociale se poate opta

pentru una dintre aceste formule, fie o conjugare a unora dintre acestea, având în vedere

priorităţile politico-juridice, particularităţile sistemului juridic şi resursele aferente de care se

dispune.

Apoi, indiferent de calea aleasă, sunt unele operaţiuni indispensabile precum: stabilirea

competenţei de a decide codificarea (care ţine într-o anumită măsură şi de metoda preferată) -

legislativă administrativă sau exclusiv academică -, determinarea perimetrului codului şi a

planului său, necesitatea unei identificări a domeniilor majore care formează structura generală a

actului, căutarea ansamblului textelor existente în materie şi care o pot interesa, un studiu asupra

raţionalizării documentelor astfel identificate şi elaborarea unei forme generale.

Creativitatea codului rezidă mai ales în alegerea câmpului său de aplicare, în mod necesar

nou, delimitat de cel al celorlalte ramuri de drept. Este o operaţiune complexă, care presupune

determinarea materiilor care nu intră în conţinutul său şi reasamblarea textelor care îl compun.

Indiferent de opţiune, ideea centrală trebuie să rămână aceea că un cod se impune a fi mai

degrabă un mecanism care să funcţioneze continuu şi eficient şi mai puţin o sinteză

atotcuprinzătoare a unor texte legislative existente la un moment dat.

166

Una dintre primele şi decisivele dificultăţi ale codificării dreptului securităţii sociale o

formează definirea unui plan care să constituie o structură reprezentativă pentru acest complicat

domeniu. În acest sens, există o anumită libertate de acţiune care se cuvine însă circumscrisă cel

puţin din două considerente: pe de o parte, faptul că fiind o ramură nouă de drept, se

caracterizează printr-o mai mare maleabilitate, iar, pe de alta, că reperele astfel stabilite pot

influenţa major dezvoltarea ulterioară a acesteia.

Pledăm pentru formula clasică, partea generală (cuprinzând conceptele şi principiile

generale, precum şi aşa-numita legislaţie orizontală) şi partea specială (reprezentată de

„reglementările verticale‖).

În opinia noastră, un potenţial Cod de securitate socială ar trebui să îndeplinească

următoarele obiective: uniformizarea şi sistematizarea reglementărilor în domeniu, astfel încât să

fie înlăturate carenţele generate de fragmentare, lipsa de claritate, lipsa de accesibilitate,

înlăturarea incompatibilităţilor sau conflictelor generate de diferite prevederi normative;

reglementarea coerentă a principiilor care guvernează domeniul securităţii sociale; coerenţa

normelor dreptului securităţii sociale cu normele altor ramuri de drept; excluderea dublării

materialului normativ; refuzul de la norme de blanchetă şi caracterul declarativ al

reglementărilor în domeniu; uniformizarea terminologiei (de exemplu, invalid – persoană cu

dizabilităţi; persoană socialmente vulnerabilă - persoană defavorizată - persoană aflată în situaţie

de risc social etc.); ordonarea logică a tuturor tipurilor de asigurare şi asistenţă socială [249; 252,

p.24-28]; raţionalizarea regimului juridic aplicabil actelor emise de organele de asigurare şi

asistenţă socială; reglementarea formalităţilor procedurale necesare emiterii/adoptării actelor

administrative şi a procedurii de soluţionare a litigiilor în domeniu; reglementarea răspunderii

pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu de către organele de asigurare şi

asistenţă socială.

4.3. Dreptul protecţiei sociale - indicator al politicii sociale a statului

Într-un stat democratic protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor

statale, eficacitatea aplicării căruia garantează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea

consecinţelor nefaste provocate de riscurile sociale.

Un sistem de protecţie socială eficient nu reprezintă doar o exigenţă de ordin moral, politic

şi economic, ci şi una de ordin juridic. Reformele socio-economice implementate în Republica

Moldova mai bine de un deceniu şi-au lăsat amprenta asupra reglementărilor juridice a

sistemului de protecţie socială, condiţionând dinamicitatea acestora. În aceste condiţii, putem cu

167

certitudine afirma că dreptului protecţiei sociale îi revine un rol deosebit de a servi drept

indicator al politicii sociale a statului, normele căruia trebuie adecvat şi la timp să reacţioneze la

toate riscurile sociale generate de tranziţia la economia de piaţă.

Prin excelenţa sa, dreptul protecţiei sociale constituie forţa motrice a reformării sistemelor

de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul dintre pilonii devenirii Republicii

Moldova – „stat social.‖ În condiţiile când putem deveni martorii unui „colaps al sistemului de

protecţie socială‖ generat de criza demografică (diminuarea ratei de ocupare şi a ponderii

populaţiei cu vârstă aptă de muncă; ratele negative natalităţii etc.) şi criza economică (mărirea

substanţială a ratei şomajului etc.), putem cu certitudine afirma că reglementările în domeniu

necesită să fie armonizate cu reglementările internaţionale în domeniu, cu luarea în consideraţie

a particularităţilor naţionale şi promovării drepturilor omului.

În paragraful dat vom caracteriza succint direcţiile prioritare de dezvoltare a sistemului de

protecţie socială, indicând aspectele pozitive şi negative ale reglementărilor existente în

domeniu.

Sistemul de asigurări sociale. Pachetul de legi în baza căruia funcţionează actualul sistem

de asigurări sociale incorporează Legea privind sistemul public de asigurări sociale [107]; Legea

bugetului asigurărilor sociale de stat (pentru anul în curs) [90]; Legea privind pensiile de

asigurări sociale de stat [108]; Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de

muncă şi alte prestaţii de asigurări social [106], Legea asigurării pentru accidente de muncă şi

boli profesionale [88]; Hotărârea cu privire la indexarea prestaţiilor de asigurări sociale şi a

unor prestaţii sociale de stat [73]; Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului privind modul

de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale

de stat, [80] Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare a

pensiei, [78] Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare şi

confirmare a stagiului de cotizare pentru stabilirea pensiei [79] etc.

Fără a repeta cele expuse în §4 din capitolul I, vom contura un şir de probleme cu care se

confruntă actualul sistem de asigurări sociale:

1.La etapa actuală, Republica Moldova se confruntă cu un declin demografic condiţionat de

emigrarea masivă a populaţiei şi sporului natural negativ, variabile care au cauzat accelerarea

procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei. Conform datelor expuse în Raportul Social

Anual 2008 al Ministerului Protecţie Sociale, Familiei şi Copilului, vârsta medie a populaţiei s-a

majorat de la 32,9 ani în anul 1998, până la 35,6 ani în anul 2007. Comparativ cu 01.01.2000, în

2008 s-a redus ponderea populaţiei tinere (0-14 ani) de la 23,8% la 17,6% în totalul populaţie şi a

168

crescut ponderea populaţiei vârstnice de 65 ani şi peste de la 9,4% la 10,3% în totalul populaţiei.

(vizualizare anexa 8 figura 1).

2.Acest fenomen demografic determină evoluţia numărului pensionarilor şi influenţează

negativ asupra ponderii dintre populaţia activă şi cea ocupată. Conform situaţiei de la 1 ianuarie

2009, numărul total al pensionarilor a constituit 621,4 mii persoane, majorându-se, în comparaţie

cu situaţia din 1 ianuarie 2008, cu 1967 persoane sau cu 0,3%). Pe parcursul anilor 2002-2008,

numărul populaţiei active şi al persoanelor ocupate s-a redus, cu 19,33% şi 16,87% respectiv, în

timp ce numărul total al pensionarilor a scăzut doar cu 1,87%. Acest fapt a condus la creşterea

presiunii financiare asupra persoanelor ocupate în economie active şi asupra bugetului

asigurărilor sociale de stat. (vizualizare anexa 8). [101]

3.Cuantumurile mici ale pensiilor în comparaţie cu salariile şi minimul de existenţă.

4.Neuniformitatea tarifelor contribuţiilor de asigurări sociale.

5.Complexitatea sistemului din cauza numărului mare de norme, care reglementează

asigurarea cu pensii a diverselor categorii de beneficiari.

6.Existenţa unor cheltuieli nejustificate în sistemul de asigurări sociale, care nu corespund

riscurilor asigurate. [154, p.4; 7, p.11-46; 8, p.12-25]

Studiul pe care l-am realizat ne permite să formulăm un şir de recomandări care, în opinia

noastră, ar perfecţiona sistemul de asigurări sociale: formularea clară a cazurilor calificate drept

riscuri asigurate în cadrul sistemului public de asigurări sociale şi excluderea cheltuielilor

nejustificate, care nu corespund riscurilor sociale asigurate; continuarea politicii de redistribuire

treptată a contribuţiei de asigurări de la angajator la angajat; anularea plăţii contribuţiilor de

asigurări sociale de către pensionarii încadraţi în muncă sau prevederea recalculării pensiilor

pentru limită de vârstă persoanelor care îşi continuă activitatea după stabilirea pensiei, pe

motivul reţinerii din veniturile acestora a contribuţiilor de asigurări sociale; unificarea sistemului

de pensii, alinierea normelor de pensionare la condiţii unice; simplificarea formulelor de calcul

ale tuturor tipurilor de pensii; calcularea pensiilor de invaliditate în baza stagiului de cotizare

realizat până la data stabilirii pensiilor, şi nu a celui potenţial; acoperirea contravalorii

prestaţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale din contul contribuţiilor

angajatorului; majorarea cotei contribuţiei de asigurări sociale datorate de către angajator pentru

compensarea cheltuielilor la plata pensiilor anticipate stabilite lucrătorilor care activează în

profesiile şi funcţiile specificate în Lista nr. 1.

Sistemul de asistenţă socială se dezvoltă în conformitate cu Legea asistenţei sociale [89];

Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei [100]; Legea

privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni [102]; Legea cu privire la

169

ajutorul social [93]; Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială [70]

etc.

Obiectivul primordial al sistemului de asistenţă socială este atenuarea sărăciei şi

promovarea incluziunii sociale a persoanelor nevoiaşe şi cu dizabilităţi, intervenţia pe perioada

de timp cât persoana se află în situaţie de risc pentru a o ajuta să o depăşească prin diverse

servicii de asistenţă socială, acordate în combinaţie cu beneficiile băneşti în funcţie de problemă.

Diversitatea şi cuantumul prestaţiilor şi serviciilor sociale sunt condiţionate de starea economiei,

de resursele financiare existente, de necesitatea construirii cadrului administrativ şi normativ de

aplicare.

Printre acţiunile prioritare ale Strategiei Naţionale de Dezvoltare se numără perfecţionarea

sistemului existent de acordare a prestaţiilor sociale, care se va produce prin implementarea

treptată a principiului de evaluare a nivelului de trai al beneficiarilor. În acest context a fost

adoptată Legea cu privire la ajutorul social, care are drept scop asigurarea unui venit lunar

minim garantat familiilor defavorizate, prin acordarea ajutorului social, stabilit în conformitate

cu evaluarea venitului global mediu lunar al familiei şi necesitatea de asistenţă socială.

Cea de-a doua parte componentă a sistemului asistenţei sociale reprezintă serviciile sociale.

În rezultatul schimbărilor rapide produse în ultimii ani în domeniul economic, social, cultural şi

politic, cetăţenii Republicii Moldova se confruntă cu diverse probleme de ordin social, ceea ce

înaintează cerinţe deosebite faţă de promovarea unor politici eficiente în domeniul serviciilor

sociale, fiind necesară urgentarea adoptarea proiectului Legii cu privire la servicii sociale,

propus de MPSFC.

Analiza acturială al sistemul actual de servicii sociale ne permite să afirmăm că acesta nu

satisface nevoile persoanelor în termeni cantitativi sau/şi calitativi. Cât priveşte cantitatea

serviciilor sociale solicitate şi prestate, există probleme de două tipuri: pe de o parte, multe

persoane nu beneficiază de servicii sociale chiar dacă au nevoie de ele (atestându-se erori de

excludere), iar pe de altă parte, unele persoane beneficiază de servicii sociale de care nu au

nevoie (erori de includere). Toate acestea se explică prin următoarele aspecte: serviciile sociale

existente sunt amplasate preponderent în localităţile urbane, iar în localităţile rurale acestea sunt

insuficiente sau chiar inexistente, ceea ce limitează accesul la ele a multor persoane în

dificultate; lipsa informaţiei cu privire la serviciile sociale nu asigură deplin realizarea dreptului

la asistenţă socială, mai ales în rândul populaţiei rurale; cerinţele pentru confirmarea eligibilităţii

pentru serviciile sociale se consideră complicate ceea ce generează refuzul solicitantului;

atitudinile neadecvate faţă de beneficiari, intenţionate sau neintenţionate, pot împiedica

persoanele să solicite serviciile sociale de care au nevoie; unele servicii sociale sunt limitate la

170

anumite grupuri de persoane, ceea ce înseamnă că alţii care ar putea beneficia de ele nu au

această posibilitate; nu există un sistem de revizuire a cazurilor pentru a asigura servicii adecvate

nevoilor beneficiarilor şi necesitatea identificării momentului de ieşire din sistemul de asistenţă

socială în cazul în care circumstanţele lor se îmbunătăţesc.

Cât priveşte calitatea serviciilor sociale se constată unele deficienţe: sistemul actual se

bazează mai mult pe servicii de intervenţie decât pe servicii de prevenire. Această situaţie

permite agravarea cazurilor, încât soluţionarea lor devine imposibilă la nivel comunitar, ceea ce

condiţionează referirea la servicii de asistenţă specializată, care sunt şi mai costisitoare;

reabilitarea şi reintegrarea beneficiarilor nu constituie, deseori, responsabilitatea serviciilor

sociale primare.

În opinia noastră, eficientizarea reformei în domeniul asistenţei sociale impune crearea

unui sistem viabil şi transparent ce ar corespunde obiectivelor: crearea şi consolidarea serviciilor

sociale la toate nivelurile administrative; consolidarea competenţelor personalului angajat în

sistemul de asistenţă socială; diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială prin

elaborarea standardelor minime de calitate a serviciilor şi crearea şi implementarea

mecanismelor de acreditare a prestatorilor de servicii sociale şi control al calităţii serviciilor

sociale respective; preluarea experienţelor pozitive în domeniu de la organizaţiile

neguvernamentale şi internaţionale prestatoare de servicii sociale.

Cadrul legal în baza căruia se realizează măsurile de protecţie socială a familiei şi

copilului incorporează Codul Familiei [37]; Legea privind drepturile copilului [105];

Hotărârea cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii [72]; Hotărârea pentru

aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală profesionistă

[81]; Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea

şi socializarea copilului din Centrul de plasament temporar [82]; Hotărârea pentru aprobarea

Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copiilor din

instituţiile de tip rezidenţial [83]; Hotărârea cu privire la aprobarea Standardelor minime de

calitate pentru casele de copii de tip familial [66] etc.

În pofida fenomenelor negative cu care se confruntă la moment familia, fenomene

condiţionate de declinul economic, îmbătrânirea populaţiei, instabilitatea şi insuficienţa

condiţiilor de trai, precum şi migraţia legală şi ilegală a membrilor familiei în căutarea unui loc

de muncă, obiectivul prioritar al protecţiei sociale rămâne a fi dezvoltarea unui sistem coerent şi

unitar de suport al familiei. Sistemul naţional de protecţie socială prevede prestaţii şi servicii

sociale adresate familiilor cu copii.

171

În scopul asigurării echităţii sociale în asigurarea şi respectarea drepturilor pentru toţi

copiii, în anul 2008 a fost efectuată creşterea substanţială şi diversificarea normelor de cheltuieli

pentru plata indemnizaţiilor şi ajutoarelor materiale pentru elevii (studenţii) orfani, inclusiv cei

aflaţi sub tutelă/curatelă, care îşi fac studiile în învăţământul secundar, mediu de specialitate

(colegiu) şi superior, precum şi majorarea cu 150 % a cuantumului indemnizaţiei de tutelă.

Pe parcursul ultimilor ani se atestă tendinţa de creştere a cuantumului indemnizaţiilor

adresate familiilor cu copii, însă impactul acestor plăţi asupra bunăstării familiilor cu copii,

deocamdată, rămâne a fi nesemnificativ, datorită cuantumului mic al plăţilor, valoarea lor reală

fiind afectată şi de nivelul înalt al inflaţiei. În contextul eficientizării prestaţiilor adresate

familiilor cu copii se impune abordarea asistenţei familiilor în funcţie de evaluarea venitului

global mediu lunar al familiei şi necesitatea membrilor acesteia în asistenţă socială.

Nevoia şi dreptul copilului de a creşte într-o familie sau într-un mediu cât mai apropiat de

aceasta este un principiu de bază stipulat într-un şir de acte legislative naţionale, principiul

respectiv fiind asumat şi de Guvernul Republicii Moldova odată cu ratificarea Convenţiei ONU

cu privire la drepturile copilului. Realizarea acestuia este asigurată prin dezvoltarea formelor

optime de protecţie a copilului aflat în dificultate. În contextul prevenirii abandonului şi

instituţionalizării copiilor, în anul 2008 în 36 unităţi administrativ-teritoriale au fost instituite

Comisiile pentru protecţia copilului aflat în dificultate.

Concomitent, au fost dezvoltate şi diversificate serviciile sociale alternative

instituţionalizării, atât cele comunitare cât şi cele de tip familial, şi anume: centre de zi şi de

plasament temporar pentru diferite categorii de copii aflaţi în dificultate, centre maternale, case

de copii de tip familial, serviciul de asistenţă parentală profesionistă. Pentru asigurarea cadrului

normativ de activitate a majorităţii serviciilor sociale menţionate au fost aprobate regulamente –

tip de funcţionare şi seturi de standarde minime de calitate. [147]

O problemă acută cu care se confruntă astăzi familia este migraţia legală şi ilegală a

părinţilor în căutarea unui loc de muncă. În temeiul Legii nr. 180-XVI din 10.07.2008 cu privire

la migraţia de muncă şi în vederea asigurării protecţiei copiilor a fost aprobată procedura de

eliberare a certificatului de luare la evidenţă a copilului care rămâne în ţară, a cărui

părinte/reprezentant legal, cetăţean al Republicii Moldova, se angajează la muncă în străinătate.

Certificatele respective vor fi emise de autorităţile tutelare raioanele/municipale.

Măsura respectivă este doar un prim pas în vederea asigurării respectării drepturilor şi

protecţiei copiilor afectaţi de migraţia de muncă a părinţilor. În acest sens, va fi elaborat un nou

Regulament cu privire la activitatea autorităţilor de tutelă şi curatelă la nivel raional şi local, unul

din compartimentele prioritare urmând a se axa pe responsabilizarea părinţilor în contextul

172

prevenirii consecinţelor negative ale „abandonului social‖ şi riscului intrării în dificultate a

copiilor, precum şi pe identificarea unui mecanism intersectorial eficient pentru a nu permite

ieşirea peste hotare a părinţilor fără a fi asigurată cel puţin reprezentarea legală a intereselor

copiilor în lipsa acestora. [142]

În contextul celor menţionate în prezentul capitol şi în vederea optimizării politicii de

protecţie a familiei şi copilului eforturile vor fi concentrate asupra următoarelor aspecte:

elaborarea, aprobarea şi dezvoltarea mecanismelor legale pentru acreditarea, monitorizarea

prestatorilor de servicii sociale, precum şi a mecanismului de procurare a serviciilor sociale de

la prestatori; implementarea la nivel naţional a unui sistem informaţional de evidenţă a tuturor

copiilor aflaţi în situaţie de dificultate, a serviciilor sociale existente şi a celor necesare, a

costurilor serviciilor şi a personalului din sistemul de protecţie a familiei şi copilului; prevenirea

abandonului social al copiilor ca urmare a migraţiei părinţilor în căutarea unui loc de muncă;

eficientizarea activităţii organelor de tutelă din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale

de nivelul I şi II în promovarea şi respectarea drepturilor copilului, monitorizarea şi evaluarea

periodică a activităţii acestora; consolidarea eforturilor specialiştilor cu competenţe în domeniul

protecţiei drepturilor copilului în scopul prevenirii şi contracarării fenomenului de violenţă

asupra copilului; consolidarea capacităţilor profesioniste ale specialiştilor cu competenţe în

domeniul protecţiei drepturilor copilului; promovarea adopţiei naţionale.

În scopul promovării egalităţii gender au fost întreprinse următoarele activităţi:

aprobarea Legii cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi [104];

aprobarea prin Hotărârea Guvernului nr. 485 din 29.03.2008 a Componenţei nominale şi

Regulamentul de funcţionare a Comisiei guvernamentale pentru egalitate între femei şi bărbaţi

cu elemente noi de activitate; a fost adoptată Strategia de promovare a egalităţii genurilor; s-a

îmbunătăţit conţinutul culegerii statistice „Femei şi Bărbaţi în Republica Moldova‖ cu noi

indicatori conform recomandărilor experţilor şi a utilizatorilor de date statistice privind situaţia

femeilor şi bărbaţilor în domeniile vieţii societăţii şi a fost elaborat ghidul pentru utilizatorii de

date statistice; au fost traduse în limba de stat şi diseminate către autorităţile APC Standardele şi

mecanismele CoE de promovare a egalităţii între femei şi bărbaţi în politicile naţionale. [142,

p.12-15]

În pofida acestor realizări, respectiva direcţie a politicii sociale a statului necesită

perfecţionare şi în acest context propunem un şir de recomandări: armonizarea legislaţiei

naţionale cu documentele internaţionale, prin elaborarea proiectului Legii de modificare şi

completare a Codului muncii şi legislaţiei aferente acestuia; promovarea şi implementarea

proiectului Strategiei de asigurare a egalităţii de gen pe anii 2009-2015; pentru fortificarea

173

mecanismului instituţional şi realizarea egalităţii gender de instituit unitatea gender în cadrul

APL şi a Avocatului parlamentar în domeniul vizat.

Pe segmentul prevenirea şi combaterea violenţei în familie au fost întreprinse

următoarele activităţi: adoptarea Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie

şi a fost elaborat proiectul de Lege cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative,

care vizează procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acesteia; aprobarea Planului

naţional de acţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei împotriva copilului pentru

perioada 2009-2011; instituirea unui sistem integrat de colectare a datelor statistice referitoare la

violenţa manifestată în cadrul familiei: Sistemul Informaţional Automatizat „Registrul de Stat al

Cazurilor de Violenţă în Familie‖ (în continuare – RSCVF); Fişele statistice pentru evidenţa

cazurilor de violenţă în familie pentru specialiştii din trei domenii cu ar fi: sănătate, protecţie

socială şi poliţie.

Această direcţie a politicii sociale a statului necesită perfecţionare şi în acest context

propunem un şir de recomandări: promovarea proiectului de Lege ce vizează procesul de

armonizare a legislaţiei naţionale la prevederile Legii cu privire la prevenirea şi combaterea

violenţei în familie; implementarea metodologiei integrate de colectare a datelor statistice

referitoare la violenţa manifestată în cadrul familiei; elaborarea Regulamentelor de funcţionare a

centrelor şi standardele de calitate a serviciilor prestate victimelor violenţei în familie şi

agresorilor familiali; asigurarea activităţii Grupului coordonator în domeniul prevenirii şi

combaterii violenţei în bază de gen, inclusiv a violenţei în familie.

Protecţia socială a persoanelor cu dizabilităţi. Noile relaţii economice ale perioadei de

tranziţie la economia de piaţă au generat apariţia mai multor probleme de ordin social, care au

afectat, în egală măsură, atât populaţia aptă de muncă, cât şi păturile socialmente defavorizate, în

special persoanele cu dizabilităţi. Schimbările sociale şi economice produse au avut un profund

impact asupra sistemului de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi. În încercarea de a

răspunde acestei provocări, este necesară o reconsiderare a politicii sociale, ea urmând a fi

capabilă să sprijine persoanele cu dizabilităţi pentru a beneficia de anumite oportunităţi. În acest

sens, se impune crearea condiţiilor pentru dezvoltarea lor individuală şi realizarea de către ei a

capacităţilor, drepturilor şi libertăţilor în egală măsură cu toţi ceilalţi cetăţeni, într-un final

asigurând incluziunea lor socială. Progresele înregistrate pentru susţinerea persoanelor cu

dizabilităţi sunt un suport real, însă nu rezolvă în totalitate problemele cu care se confruntă

această categorie a populaţiei. Doar o abordare multisectorială, multidimensională şi

participativă poate genera soluţii eficiente.

174

Existenţa modelului actual medical de evaluare a gradului de afecţiune (prin care este

pronosticat şi, de altfel, legiferat statutul de invalid) stimulează retragerea persoanelor cu

dizabilităţi din viaţa activă a societăţii, mecanismul de determinare a vitalităţii încurajând abuzul

şi suprasolicitarea pensiilor de invaliditate sau a alocaţiilor sociale de stat. [145]

În scopul realizării trecerii consecvente de la „protecţia socială‖ (în sens restrîns) a

persoanelor cu dizabilităţi la „incluziunea socială‖ a acestora, asigurării recuperării capacităţii lor

de muncă şi obţinerii independenţei faţă de alte persoane prin integrarea lor în societate, se

impune necesitatea reformei în acest domeniu. Reconsiderarea sistemului presupune deplasarea

accentului de la stabilirea gradului de dizabilitate la stabilirea capacităţii de muncă, ceea ce va

facilita evaluarea obiectivă a capacităţii individuale de muncă, prestarea serviciilor de reabilitare

medicală şi profesională, alocarea prestaţiilor băneşti.

Prin actul de semnare, la 30 martie 2007, a Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor

cu dizabilităţi, Republica Moldova a demonstrat în acest sens voinţa politică de a stabili

obiective clar definite, axate pe reorganizarea sistemului actual de protecţie socială a persoanelor

cu dizabilităţi. În contextul realizării obiectivului de promovare a deplinei participări a acestor

persoane în societate se impune ajustarea legislaţiei naţionale în vigoare la prevederile celei

internaţionale. Un prim pas în această direcţie a fost elaborarea documentului de bază al

viitorului cadru juridic în domeniu - proiectul Strategiei privind incluziunea socială a

persoanelor cu dizabilităţi – care pune accentul pe următoarele sarcini: modificarea noţiunii de

„invaliditate‖ în corespundere cu prevederile internaţionale ale Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii; schimbarea modului de stabilire a invalidităţii prin legiferarea sistemelor de

determinare a gradului de dizabilitate la copii şi a dizabilităţii în procente racordată la capacitatea

de muncă la persoanele adulte; prevederea diferitor forme de asistenţă socială pentru

compensarea dizabilităţii în funcţie de necesităţile speciale; crearea şi dezvoltarea unui sistem de

formare, orientare şi reabilitare profesională în vederea asigurării dreptului la încadrarea în

câmpul muncii; adaptarea programelor educaţionale şi a mediului fizic la necesităţile persoanelor

cu dizabilităţi; crearea condiţiilor pentru satisfacerea necesităţilor speciale în reabilitarea

medicală prin servicii de intervenţie timpurie ş.a. Realizarea acestor măsuri, prin asigurarea

posibilităţilor de evaluare mai obiectivă a capacităţii individuale de muncă, va oferi persoanelor

cu dizabilităţi şanse egale şi accesul la toate resursele de educaţie incluzivă, tehnologii noi,

servicii medicale şi sociale, activităţi sportive, bunuri şi servicii de consum, acestea formând un

complex întregit de servicii de reabilitare medicală, socială şi profesională.

În acest paragraf am analizat doar unele din direcţiile principale de reformare a sistemului

de protecţie socială, ale căror deziderate pot fi atinse numai în prezenţa unui cadru legal eficient.

175

În situaţia când, conform datelor oficiale a BNS (pentru 2008) numărăm peste 639,4 mii de

pensionari în raport cu 633,7 de salariaţi angajaţi în economie, când notificăm 46,2 de şomeri

[117, p.17-19] oficial înregistraţi de ANOFM etc. valoarea dreptului protecţiei sociale este

incontestabilă. Anume normele acestei ramuri de drept trebuie să ghideze politica socială a

statului, exprimând „logica internă‖ tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi în

aceste circumstanţe putem cu certitudine afirma că această ramură de drept retrăiește a doua sa

naştere. [193, p. VII] Până nu se va definitiva procesul de reformare a sistemului de protecţie

socială normele dreptului protecţiei sociale vor fi supuse unor transformări permanente, fapt ce

caracterizează dinamicitatea ramurii. Normele dreptului protecţiei sociale trebuie adecvat să

reacţioneze la toate riscurile sociale existente, generate de trecerea la economia de piaţă,

cunoaşterea cărora permite la timp şi în plină măsură să fie aplicate măsurile de protecţie socială

a persoanelor, iar în caz de necesitate de a apăra competent drepturile persoanelor. [220, p. XV]

4.4. Concluzii la capitolul 4

Particularităţile principiilor, obiectului și metodei de reglementare, precum şi evoluţia

dispoziţiilor legale din domeniul protecției sociale, i-au acordat acestei ramuri de drept un

specific propriu, conferindu-i individualitatea necesară constituirii într-o ramură de distinctă de

drept şi ne permitem să nu fim de acord cu doctrinarii, care utilizează sintagma „dreptul muncii

şi protecţiei sociale‖, calificând-o astfel drept instituţie a dreptului muncii.

Apartenenţa dreptului securităţii sociale diviziunii „public‖ sau „privat‖, sau poate

„dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat întâlnit în literatura de specialitate. Fără

a reaminti viziunile expuse anterior, în ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a

dreptului, acceptând că dreptul securităţii sociale aparţine, în majoritatea reglementărilor sale

dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări care aparţin dreptului privat.

Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care reprezintă intervenţia statului

în baza principiului universalităţii protecţiei sociale pentru toate situaţiile de survenire a riscului

social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit subiecţilor de a încheia

convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale sau de a majora

cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în contractul

individual de muncă.

Un răspuns categoric, referitor la apartenenţa acestei ramuri dreptului public sau privat,

este greu de formulat. În aceste context sunt binevenite afirmațiile civilistului rus M. Agarkov,

care accentua că „în drept sunt posibile combinaţii ale elementelor publice şi private…‖

176

Raţionamentele expuse ne-au determinat să susţinem că dreptul protecției (securităţii)

sociale este o ramură autonomă a sistemului de drept, care incorporează, în marea majoritate,

norme juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează

raporturile juridice de securitate socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea

riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organele sale competente,

privind constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al

realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.

177

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Cunoaşterea este tărâmul ce nu poate

fi atins niciodată în această lume iluzorie.

Sorin Cerin

Depăşirea ignoranţei şi tendinţa de a cunoaşte constituie faţetele incomensurabile ale

cercetării ştiinţifice. Demersul realizat, fără a pretinde de a fi exhaustiv şi de a fi consumat

subiectul, îşi are volumul determinat de anumite rigori de fond şi de formă, dar năzuieşte să

aducă o mică contribuție întru îmbogăţirea literaturii de specialitate naţionale în materia

dreptului protecţiei sociale.

În vederea susţinerii afirmaţiei făcute prezentăm, într-o formulă sintetică, consideraţiile

concluzive pe marginea tezei.

1. Studiul efectuat ne permite să susţinem că sintagmele protecţie – securitate „socială‖, atât

în legislaţie, cât şi în doctrină se confruntă cu o confuzie referitoare la conţinutul, sfera de

cuprindere şi raportul acestora.

a. În unele situaţii confuzia se face între protecţia socială şi unul dintre elementele sale

constitutive, datorită folosirii termenului ce reprezintă genul în acelaşi text cu cel care constituie

specia (De exemplu: Constituţia Republicii Moldova în art.47 „Dreptul la asistenţă şi protecţie

socială”; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale în art.9

recunoaşte „dreptul ... la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.”) În acest caz, este

suficientă întrebuinţarea expresiei securitate socială, care constituie genul, deoarece asigurările

sociale şi asistenţa socială sunt elementele componente, adică specia. Acest fapt este prevăzut

expres în Codul european de securitate socială - 1964 - şi Protocolul său: „conceptul de

securitate socială include atât asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.‖

b.În alte cazuri observăm o anumită ambiguitate cu privire la delimitarea acestor concepte.

(De exemplu: Carta Socială Europeană (revizuită) se referă în art. 3 la „dreptul de securitate şi

igiena muncii”, art. 14 „servicii de protecţie socială‖, art. 12 „dreptul la securitate socială‖, iar

art.27 alin.1 lit. b „condiţii…de securitate socială”. Observăm că utilizarea amalgamată a

acestor expresii condiţionează anumite neclarităţi, de aceea ar fi necesar de a utiliza numai una

din aceste noţiuni, protecţie socială sau securitate socială.

2. Cercetările realizate ne permit să reiterăm şi să susţinem că „protecţia socială‖ este o

noţiune mai complexă, care nu se limitează doar la asigurarea şi asistenţa socială (securitate

socială), dar care înglobează şi protecţia morală, culturală, civilă etc. Analizând în ansamblu

aceste opinii, considerăm că, prin utilizarea noţiunii de protecţie socială, în sens îngust, pledăm

pentru sinonimia „protecţiei‖ – „securităţii‖ sociale, referindu-ne la sistemul de asigurare şi

178

asistenţă socială, iar prin întrebuinţarea acestei noţiuni, în sens larg, ne referim, în afară de

securitatea socială, şi la protecţia muncii, protecţia morală, culturală, civilă etc. De aceea prin

protecţie socială - lato sensu - înţelegem un ansamblu de mijloace de ordin economic, social,

politic şi juridic întreprinse de stat pentru asigurarea procesului de formare şi dezvoltare a

personalităţii umane, menite să neutralizeze factorii negativi care influenţează asupra

personalităţii şi să creeze condiţii prielnice pentru afirmarea individului. Iar prin protecţia

socială, stricto sensu, desemnăm o totalitate de măsuri de ordin economic, realizate prin tehnici

juridice originale, îndreptate spre securitatea materială a individului sau familiei contra riscurilor

sociale.

3. Argumentele expuse ne determină să recomandăm:

a. Redenumirea ramurii „dreptul protecţiei sociale‖ în „dreptul securităţii sociale.‖

b.Modificarea denumirii art. 47 din Constituţie „Dreptul la asistenţă şi protecţie socială” prin

„Dreptul la securitate socială”; prevederilor art.1 din Legea asistenţei sociale din „asistenţă

socială - componentă a sistemului naţional de protecţie socială” în „asistenţă socială -

componentă a sistemului naţional de securitate socială”; textului art. 1 al Legii, privind sistemul

public de asigurări sociale din „asigurări sociale - sistem de protecţie socială” în „asigurări

sociale - componentă a sistemului naţional de securitate socială”, precum şi uniformizarea

terminologiei în celelalte acte normative.

4. În urma analizei legislaţiei şi sintetizării viziunilor doctrinare referitoare la riscurile sociale

am conturat o definiţie proprie, conform căreia prin riscurile sociale înţelegem evenimentele

previzibile sau imprevizibile, survenirea cărora condiţionează incapacitatea temporară sau

totală de muncă şi drept rezultat, diminuarea sau pierderea surselor de venit, precum şi

evenimentele care necesită venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă sau asigurare

socială.

5. În ceea ce ne priveşte propunem o clasificare proprie a riscurilor sociale, care tinde să

completeze diviziunile existente în doctrină. În opinia noastră, în dependenţă de sistemul în baza

căruia are loc finanţarea riscului social le putem clasifica în riscuri asigurate şi riscuri

neasigurate.

6. Reieşind din particularităţile asistenţei sociale nu suntem de acord cu prevederile art. 11

alin. 4 din Legea asistenţei sociale, unde, în opinia noastră, s-a comis o lacună legislativă, prin

faptul că plata pentru serviciile sociale poate fi efectuată integral de către beneficiar. Această

prevedere contravine opiniei împărtăşite de doctrină, conform căreia, dreptul securităţii sociale

reglementează doar raporturile juridice ce apar în legătură cu acordarea gratuită a serviciilor

sociale sau în schimbul unei contribuţii parţiale, iar serviciile sociale acordate în schimbul unei

179

contribuţii integrale constituie obiect de reglementare al dreptului civil. În această ordine de idei,

propunem excluderea sintagmei „…sau integral” din art. 11 alin. 4 al Legii asistenţei sociale.

7. Cercetările efectuate ne permit să precizăm că asemenea dreptului muncii, care s-a desprins

de disciplina mamă - dreptul civil, dreptul protecţiei (securității) sociale s-a delimitat, la rândul

său, de dreptul muncii, autonomizându-se într-o nouă ramură de drept. Deşi unele raporturi

juridice de securitate socială sunt conexe raporturilor juridice de muncă, totuşi ele se deosebesc

de acestea prin subiecte, obiect şi conţinut. Aceste afirmaţii sunt confirmate prin specificităţile

obiectului de reglementare, metodei de reglementare şi principilor dreptului protecţiei

(securității) sociale.

8. Studiul întreprins ne-a determinat să conturăm două definiţii ale obiectului de reglementare

a dreptului protecţiei (securității) sociale. Conform primei formulări, considerăm că obiectul de

reglementare a dreptului protecţiei (securității) sociale asamblează raporturile născute între

cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organele competente cu privire la stabilirea, acordarea

sau soluţionarea litigiilor în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale. Într-o altă formulare,

acesta încorporează un complex de relaţii cu caracter material, procedural şi procesual,

generate de distribuirea PIB-ului prin intermediul sistemului de protecţie (securitate) socială.

9. În urma cercetării literaturii de specialitate, care împărtăşeşte două teorii polare privind

conceptele „proces‖ şi „procedură‖, propunem redenumirea „raporturilor procesuale” în

„raporturi contencioase” şi clasificarea acestora în: raporturi stabilite în baza procedurii

prealabile și raporturi stabilite în baza procedurii contenciosului administrativ.

De asemenea, considerăm oportună, clasificarea raporturilor procedurale de protecţie

(securitate) socială – după termen în: raporturi premergătoare, raporturi concomitente,

raporturi de modificare (transformare).

11. Discuţiile din mediul ştiinţific referitoare la existenţa metodei unice sau metodelor

ramurale de reglementare ne-au determinat să susţinem opinia doctrinarilor ce pledează pentru

teoria metodelor ramurale, fără a pretinde ca fiecare ramură de drept să aibă în arsenalul său

metode unice, care să poarte o denumire proprie. Raportând această teorie dreptului protecţiei

(securității) sociale susţinem că metoda de reglementare a acesteia este una tipică, deoarece

reuşeşte să asambleze normele imperative cu cele dispozitive, păstrând ponderea primelor şi

propunem de a accepta denumirea metoda coordonării.

12. Discuţiile teoretice referitoare la principiile ramurale ale dreptului protecţiei (securității)

sociale ne-au provocat să prezentăm o clasificare proprie. Propunem următoarele principii

ramurale dreptului protecţiei (securității) sociale: principiul egalităţii; principiul universalităţii;

180

principiul finanţării protecţiei sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul de

stat; principiul diferenţierii condiţiilor care generează dreptul la securitate socială.

13. Apartenenţa dreptului protecţiei (securității) sociale diviziunii „public‖ sau „privat‖, sau

poate „dreptului social‖, constituie un alt subiect controversat întâlnit în literatura de specialitate.

Fără a reaminti viziunile expuse anterior, în ceea ce ne priveşte, susţinem diviziunea clasică a

dreptului, acceptând că dreptul protecţiei (securității) sociale aparţine, în majoritatea

reglementărilor sale dreptului public, incorporând însă şi un număr de reglementări care aparţin

dreptului privat. Opinăm că, se circumscriu dreptului public acele reglementări care reprezintă

intervenţia statului în baza principiului universalităţii protecţiei (securității) sociale pentru toate

situaţiile de survenire a riscului social. Se subsumează dreptului privat reglementările care permit

subiecţilor de a încheia convenţii cu privire la acordarea anumitor prestaţii de asigurări sociale

sau de a majora cuantumul prestaţiilor garantate de stat, prin clauze suplimentare subscrise în

contractul individual de muncă.

Raţionamentele expuse ne-au determinat să susţinem că dreptul protecţiei (securității) sociale

este o ramură autonomă a sistemului de drept, care încorporează, în marea majoritate, norme

juridice ce aparţin dreptului public, dar şi norme de drept privat, care reglementează raporturile

juridice de protecție (securitate) socială, născute, modificate sau stinse odată cu survenirea

riscurilor sociale, între cetăţeni (familii) şi stat, reprezentat prin organe sale competente, privind

constatarea, stabilirea, acordarea sau soluţionarea litigiilor apărute drept consecinţă al

realizării dreptului la asigurare sau asistenţă socială.

15. Putem afirma cu certitudine, că prin excelenţa sa, dreptul securităţii sociale constituie

forţa motrice a reformării sistemelor de asigurare socială şi asistenţă socială, constituind unul

dintre pilonii devenirii Republicii Moldova – „stat social.‖ Normele dreptului securităţii sociale

exprimă „logica internă‖ a tuturor proceselor socio-economice existente în stat şi anume lor le

revine sarcina de a direcţiona politica socială a statului, fapt care scoate în vileag importanţa

acestei ramuri de drept.

Axându-ne poziţia pe aceste afirmaţii şi fără a pretinde de a fi descoperit realități eminamente

noi, propunem de a elabora și adopta un Cod de securitate socială, fapt care ar reprezintă

expresia deplinei maturizări al dreptului securităţii sociale şi a impunerii sale definitive,

deopotrivă în cadrul sistemului de drept şi în cel al teoriei juridice. În favoarea codificării

dreptului securităţii sociale pledează următoarele argumente, de ordin cantitativ şi calitativ:

inflaţia şi instabilitatea textelor normative în domeniu (circa 120), necesită ordonare,

raţionalizare şi eficientizare; exigenţa sistematizării şi simplificării legislaţiei în domeniul

securităţii sociale rezultă din nevoia de eliminare a contradicţiilor şi paralelismelor între

181

prevederile numeroaselor texte oficiale, neignorând adevărul că, adesea, reglementările excesiv

dispersate nu sunt respectate deoarece nu sunt cunoscute; obiectivele prioritare prevăzute în

Strategia naţională de dezvoltare pe anii 2008-2011 se referă la transpunerea acquis-lui

comunitar în legislaţia naţională şi continuarea reformelor, inclusiv în domeniul protecţiei

sociale; lipsa coerenţei legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative

existente; lipsa clarităţii actelor normative în domeniu şi limitarea accesabilităţii determinate de

modificările succesive ale legislaţiei specifice; lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze

activitatea organelor de asigurare şi asistenţă socială, în aşa fel încât sistemul normativ să fie

înţeles de toţi şi, prin urmare, să fie în mod facil controlabil; lipsa unei terminologii unitare.

182

BIBLIOGRAFIA

A. Referințe bibliografice în limba română

1. Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova.

Chişinău: Tipografia Centrală, 2009. 560 p.

2. Asigurare socială şi servicii aliate. Raportul lui William Beveridge, prezentat Parlamentului în

noiembrie 1942. http://www.freewebs.com/polsoc/Raportul%20Beveridge%201942%20%20RO.doc. (vizitat

20.04.2008)

3. Athanasiu A. Dreptul securităţii sociale. Bucureşti: Actami, 1996. 223 p.

4. Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia: TIPCIM, 1996. 332 p.

5. Baltag D., Guţu A. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Reclama, 2002. 335 p.

6. Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001. 288 p.

7. Baskakov V. ș.a. Aspectele gender ale sistemului de pensionare al Republicii Moldova.

Chişinău: Tipografia ―Elena V.I.‖ SRL. 94 p.

8. Baskakov V., Kirilova E., Selivanova A. Sistemul de pensionare al Republicii Moldova:

expertiza actuarială. Maevschi, V. (trad.) Chişinău:Tipografia „Elena V.I.‖ SRL. 96 p.

9. Beleiu Gh. Dreptul civil roman. Introducere în dreptul civil roman. Subiectele dreptului civil. Ed.

Rev. şi adaug. Bucureşti: Şansa, 1995. 846 p.

10. Bistriceanu Gh. Sistemul asigurărilor din România. Bucureşti: Editura Economică, 2002. 434 p.

11. Bistriceanu Gh., Bercea F., Macovei E. Dicţionar de asigurări. Chişinău: Logos, 1993. 344 p.

12. Bîrsan C. Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Drepturi şi

libertăţi. Vol. I. Bucureşti: ALL Beck, 2005. 1274 p.

13. Boboş Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj: Editura Argonaut, 1999. 352 p.

14. Bocancea C., Neamţu G. Elemente de asistenţă socială. Iaşi: Editura Polirom, 1999. 296p.

15. Boişteanu E. Dreptul muncii: partea generală. Chişinău: Pontos, 2005. 144 p.

16. Bolokan G. Dicţionar rus-român. Chişinău: Redacţia Principală a Enciclopediei şi ÎME-P

„Logos‖, 1992. 768 p.

17. Botnari E. Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice. Teză de doctor în drept. Chişinău,

2004. http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2004/3018/elena_botnaru_teza.pdf. 136 p. (vizitat 27.11.08)

18. Brehoi Gh. Dreptul securităţii sociale, ramură distinctă de drept. În: Revista „Dreptul‖,

nr.7/1994, p.17-20.

19. Bulgaru M. Metode şi tehnici în asistenţa socială. Chişinău: USM, 2002. 433 p.

183

20. Bulgaru M., Dilion M. Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme şi modalităţi de

soluţionare. Chişinău: Editura USM, 2000. 134p.

21. Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale: note de curs. Chişinău:

Editura USM, 2000. 312 p.

22. Bulgaru M., Sali N., Gribincea T. Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica

Moldova. Chişinău: „Cu drag‖ S.R.L., 2008. 440 p.

23. Butnaru N. Raport: Utilizarea cererii unice pentru protecţie socială şi crearea bazei de date a

gospodăriilor vulnerabile în cadrul Proiectului-pilot din Judeţul Orhei. Chişinău, 2003. 74p.

24. Buzducea D. Aspecte contemporane în asistenţa socială. Iaşi: Polirom, 2005. 232 p.

25. Cace C. Asigurările sociale. Management, evoluţii şi tendinţe. Bucureşti: Editura Expert, 2004.

329p.

26. Cantacuzino M., Bucur G., Florescu M. Elementele dreptului civil. Bucureşti: ALL, 1998. 744 p.

27. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/ C303/01). Adoptată de Parlamentul

European, de comun acord cu Comisia şi Consiliul European. În: Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene din 14.12.2007.

28. Carta Socială Europeană – revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996. Ratificată parţial prin

Legea nr.484-XV din 28.09.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.130 din

26.10.2001.

29. Casian A., Buşmachiu E. Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi direcţiile de

dezvoltare în Republica Moldova. (Informaţie de sinteză.) Chişinău: INEI, 2002. 27 p.

30. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1993. 125 p.

31. Chagnollaud D. Dicţionar al vieţii politice şi sociale. Runcan M. (trad.) Bucureşti: ALL, 1999.

224 p.

32. Chisari A. Conceptul copilului aflat în situaţie de risc social. În: Legea şi viaţa: publicaţie

ştiinţifico-practică, nr.3 (171)/ 2006, p.54-55.

33. Chisari A. Reglementări juridice privind asistenţa socială a copilului şi a familiei cu copii în

Republica Moldova. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2006.

http://www.cnaa.md/files/theses/2006/5137/aliona_chisari_thesis.pdf. 152 p. (vizitat 15.03.09)

34. Chisari A. Reglementări juridice privind serviciile sociale de zi destinate copilului sau familiei

cu copii aflaţi în situaţie de risc social. În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2

(170)/ 2006, p.46-48.

35. Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti: Hyperion XXI, 1992. 208 p.

36. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr. 111-115 din 12.06.2003.

184

37. Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.47-48 din 26.04.2001.

38. Codul Muncii al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162

din 29.07.2003

39. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (cu modificările ulterioare). În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994

40. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la New

York de către Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1979. Hotărârea nr.87 privind

aderarea Republicii Moldova la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă

de femei din 28.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 005 din30.05.1994.

41. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.111 privind discriminarea în domeniul

ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei din 25.06.58. Ratificată prin Hotărârea

Parlamentului Republicii Moldova, nr.593-XIII din 26.09.95. Publicată în ediţia oficială „Tratate

internaţionale‖, 1999, volumul 10, pag.53.

42. Cornoiu D. Drept civil. Partea generală. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2007. 328 p.

43. Coteanu I., Seche L., Seche M. (coord.) Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a.

Bucureşti: Editura Universul Enciclopedic, 1998. 1192 p.

44. Cotelnic T., Eţcu I., Lungu L. Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Litera, 2001. 549 p.

45. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL Beck, 2001. 384 p.

46. Daghie V., Coman-Kund F. Elemente de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Naţional,

2001. 144 p.

47. Dănişor D.C., Dogaru I., Dănişor Gh. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Bucureşti:

C.H. Beck, 2000. 494 p.

48. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10.12.1948. Ratificată prin

Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din 28.07.1990. Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău,

1998.

49. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: Editura Europa Nova,

1996. 333 p.

50. DEX online. http://dexonline.ro

51. Dicţionar Rubinian. http://www.rubinian.ro/dictionar_detalii.php?id=2747.

52. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti: ALL

BECK, 1999. 608 p.

185

53. Donos E. Sisteme de asistență socială în România și Republica Moldova. Puncte de interferență.

Autoreferatul tezei de doctor. București: Editura Universității, 1996. 35 p.

54. Duţu M. Oportunităţi şi dimensiuni ale unui Cod al Mediului. În: Revista de economie teoretică

şi aplicată, nr.2 /2006 (497), p.41-46.

55. Dvoracek M.V., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Chemarea, 1996. 392 p.

56. Enciclopaedia Britannica. http://www.britannica.com

57. Enciclopedia liberă Wikipedia. http://fr.wikipedia.org

58. Evoluţia asigurărilor sociale de sănătate din România de la 1902 până în prezent.

http://www.studentie.ro/curs_socilogie_evolutia_asigurarilor_sociale_de_sanatate_din_romania_de_la_1902__pina_

_in__prezent--citeste-nr2426.html. (vizitat 12.12.2008)

59. Filip Gh. și alții Dreptul muncii şi securităţii sociale. Iaşi: Junimea, 2001. 300 p.

60. Gâlcă C. Conceptul de securitate socială. În: Revista de dreptul muncii şi securităţii sociale, Anul

I, nr. 1/2008, p. 12-21.

61. Ghimpu S., Ţiclea A., Tufan C. Dreptul securităţii sociale. Bucureşti: ALL Beck, 1998. – 487 p.

62. Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Europa Nova, 1995. 352 p.

63. Hanga V., Bocşan M.- D. Curs de drept privat roman. Bucureşti: Rosetti, 2005. 231 p.

64. Hotărârea cu privire la aprobarea listelor funcţiilor, care asigură personalului navigant şi tehnic

aeronautic dreptul la pensie pentru vechime în muncă, şi a modului de calculare a vechimii în

muncă pentru stabilirea pensiei personalului navigant, nr. 527 din 06.08.1992. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr. 008 din 30.08.1992, data intrării in vigoare -30.08.1992 etc.

65. Hotărârea cu privire la aprobarea Listelor nr. 1 şi a unităţilor de producţie, lucrărilor, profesiilor,

funcţiilor şi indicilor, în temeiul cărora se acordă dreptul la pensie pentru limita de vârstă în

condiţii avantajoase, nr.822 din 15.12.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.359

din 30.12.1992.

66. Hotărârea cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip

familial, nr.812 din 02.07.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.149 din

18.07.2003.

67. Hotărârea cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a Republicii

Moldova, nr.739 din 25.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. nr.94-97/834

din 03.08.2000.

68. Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de

asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 054 din

12.05.2000.

186

69. Hotărârea cu privire la crearea Registrului de stat al evidenţei individuale în sistemul public de

asigurări sociale nr. 418 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 054 din

12.05.2000.

70. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 151-153 din 27.10.2005.

71. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 151-153 din 27.10.2005.

72. Hotărârea cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii, nr.1478 din 15.11.2002. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.154 din 21.11.2002.

73. Hotărârea cu privire la indexarea prestaţiilor de asigurări sociale şi a unor prestaţii sociale de

stat, nr.202 din 19.03.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 41-43 din

26.03.2010.

74. Hotărârea cu privire la pensiile pentru vechime în muncă a cadrelor din domeniul învăţământului

şi ocrotirii sănătăţi, nr.865 din 29 decembrie 1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr 004 din 30.12.1992.

75. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Planului de Acţiuni UE -

Moldova, nr. 356 din 22 aprilie 2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 65-66/412

din 29.04.2005.

76. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Planului naţional „Promovarea

egalităţii genurilor umane în societate pentru perioada 2006-2009‖, nr. 984 din 25.08.2006. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.142-145/1077 din 08.09.2006.

77. Hotărârea nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din

Constituţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.118-119 din 28.10.1999.

78. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare a pensiei, nr. 843

din 10.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 103 din 23.09.1999.

79. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de calculare şi confirmare a

stagiului de cotizare pentru stabilirea pensiei, nr. 417 din 03.05.2000. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 54-56 din 12.05.2000.

80. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în

sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale de stat, nr. 929 din 15.08.2006.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 134-13 din 25.09.2006.

81. Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală

profesionistă, nr.1361 din 07.12.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 198-202

din 21.12.2007.

187

82. Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi

socializarea copilului din Centrul de plasament temporar, nr.450 din 28.04.2006. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr. 075 din 19.05.2006.

83. Hotărârea pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi

socializarea copiilor din instituţiile de tip rezidenţial, nr.432 din 20.04.2007. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr. 060 din 04.05.2007.

84. Hotărârea privind aprobarea Listei nr.3 a lucrătorilor din agricultură, ocupaţi nemijlocit la

producerea producţiei agricole, cărora li se acordă drepturi la pensie pentru limită de vârstă în

condiţii avantajoase, nr.865 din 29 decembrie 1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr 004 din 30.04.1992.

85. Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi: Chemarea, 1993. 161 p.

86. Ihering R. Lupta pentru drept. Bucureşti: ALL Beck, 2002. 64 p.

87. Imbrescu I. Consideraţii referitoare la sinonimia sintagmelor „protecţie socială‖ şi de „securitate

socială‖. În: Revista „Dreptul‖ nr. 9/ 2007, p.86-89.

88. Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale, nr. 756 din 24.12.1999. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.031 din 23.03.2000.

89. Legea asistenţei sociale, nr. 547 din 25.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.042 din 12.03.2004.

90. Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010, nr.129 din 23.12.2009. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.193-196 din 29.12.2009.

91. Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 057 din 18.05.2000.

92. Legea cu privire la ajutorul social, nr.133 din 13.06.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr 179 din 30.09.2008.

93. Legea cu privire la asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova, nr.865 din 29 decembrie

1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr 004 din 30.12.1992.

94. Legea cu privire la fondurile nestatale de pensii, nr.329 din 25.03.1999. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.87- 89 din 12.08.1999.

95. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, 158-XVI din 04.07.2008. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.230-232/840 din 23.12.2008.

96. Legea cu privire la procuratură, nr.118 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 73-75 din 18.04.2003.

97. Legea cu privire la sistemul penitenciar, nr.1036 din 17.12.1996. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 183-185 din 10.10.2008.

188

98. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544 din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15.08.2002.

99. Legea cu privire la statutul refugiaţilor, nr.1286-XV din 25.07.2002. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 126-127/1003 din 12.09.2002.

100. Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, nr.827-XIV din

18.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.65-67 din 08.06.2000.

101. Legea pentru aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011, nr.295 din

21.12.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.18-20 din 29.01.2008.

102. Legea privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni, nr.499 din 14.07.1999.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 30.09.1999.

103. Legea privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din

trupele organelor afacerilor interne, nr.1544 din 23.06.1993. În: Monitorul Parlamentului

Republicii Moldova, nr. 7 din 30.07.1993

104. Legea privind asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, nr. 5-XVI din 9 februarie 2006.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-50/200 din 24.03.2006.

105. Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.013 din 02.03.1995

106. Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitatea temporară de muncă şi alte prestaţii de

asigurări sociale, nr. 289 din 22.07.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 168

din 10.09.2004

107. Legea privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.1-4 din 06.01.2000

108. Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat, nr.156 din 14.10.1998. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr. 42-44 din 12.03.2004.

109. Legea cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie, nr. 933–XIV din

14.04.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 70-72

110. Legea serviciului în organele vamale, nr.1150-XIV din 20.07.2000. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.106-108/765 din 24.08.2000

111. Lupuşor A. Fezabilitatea implimentării sistemului de pensii private în Republica Moldova.

Chişinău, 2009. http://www.expert-grup.org/index.php?go=biblioteca&n=120. 17 p. (vizitat 12.06.09)

112. Mazilu D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2000. 440 p.

113. Mănoiu F., Epureanu V. Asistenţa socială în România. Bucureşti: Editura ALL, 1996. 223 p.

114. Mihai Gh. Teoria dreptului. Ediția II-a. Bucureşti: ALL BECK, 2004. 317 p.

189

115. Mihai Gh., Motica R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti: ALL

BECK, 1997. 250 p.

116. Mohorea E. Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de drept şi specializările

juridice. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. 282 p.

117. Moldova în cifre: breviar statistic. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. col. red.

Golovatiuc V., Cara O., Godiac M. Chişinău: Statistica, 2009. 96 p.

118. Motica R., Mihai Gh. Introducere în studiul dreptului. Timişoara: Alma Mater, 1995. 280 p.

119. Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Iaşi:Polirom, 2003. 1024 p.

120. Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006. 520 p.

121. Nistor V. Drept social european. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. 332 p.

122. Odinokaia I. Aspecte controversate privind metoda de reglementare a dreptului protecţiei sociale.

În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.6(210)/2009, p.34-39.

123. Odinokaia I. Considerații doctrinare privind funcțiile protecției sociale. În: Revista Naţională de

Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.8(107)/2009, p.28-32.

124. Odinokaia I. Consideraţii privind principiile ramurale ale dreptului protecţiei (securităţii) sociale.

În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(221)/2010, p. 32-36.

125. Odinokaia I. Consideraţii referitoare la conexiunea noţiunilor de protecţie socială şi securitate

socială. În: Revista Naţională de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2(101)/2009, p.47-54.

126. Odinokaia I. Evoluţia dreptului la securitate socială până şi după consacrarea în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului. În: Declaraţia Universală a Drepturilor omului – pilon în

protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în decurs de 60 de ani: materialele

conferinţei ştiinţifice internaţionale din 11.12.2008, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2009, p.125-137.

127. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. În: Legea şi

viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.

128. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. În: Revista Naţională de

Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.

129. Odinokaia I. Unele consideraţiuni privind necesitatea adoptării unui Cod de securitate socială.

În: Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.4(220)/2010, p. 30-33.

130. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la New York

la 16 decembrie 1966, în vigoare de la 3 ianuarie 1976. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului,

nr.217 din 28 iulie 1990 Veştile, 1990, august, nr.8, în vigoare pentru Republica Moldova din 26

aprilie 1993. Tratate internaţionale. vol.1. Chişinău, 1998, p.18-30.

131. Paşa F., Paşa L. M. Asistenţa socială în România. Iaşi: Polirom, 2004. 208 p.

190

132. Platon M. Infrastructura socială în perioada de tranziţie. Chişinău: Secţia activităţi editoriale,

1995. 194 p.

133. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 2002. – 304 p.

134. Popa N., Eremia M.-C., Cristea S. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Ed. a 2-a.

Bucureşti: ALL BECK, 2000. 296 p.

135. Popescu A. Teoria dreptului. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine‖, 1999. 200 p.

136. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 366 p.

137. Prahoveanu E. Economie - fundamente de teorie economică. Ed. II-a. Bucureşti: Eficient, 1996.

334 p.

138. Proca L. Asistenţa socială – instituţie distinctă a dreptului protecţiei sociale (aspect instituţional-

administrativ). Teză de doctor în drept. Chişinău, 2007.

http://www.cnaa.md/files/theses/2007/7584/ludmila_proca_thesis.pdf. 166 p. (vizualizat 10.03.09)

139. Proca L. Asistenţă socială - autoritate publică de specialitate. În: Materiale ale conferinţei

internaţionale ştiinţifico - practicе cu genericul ,,Administraţia publică: aspecte practico-

ştiinţifice, probleme şi perspective‖. Chişinău, USM, 2004, p.280-285.

140. Proca L. Asistenţă socială – o necesitate a societăţii noastre. În: Administrarea publică nr.1-

2/2004, p.237-244.

141. Proca L. Dreptul la asistenţă socială – obiectiv al politicii sociale a statului. În: Materialele

conferinţei ştiinţifice internaţionale cu genericul „Locul şi rolul organelor administraţiei publice

în asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului‖. Chişinău, 2004,

p.336-345.

142. Proiectul strategiei privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (2009- 2012).

http://mpsfc.gov.md/md/proiecte_acte/. 30 p. (vizualizat 13.04.09)

143. Raportul Social Anual 2002, elaborat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii

Moldova. Chişinău, 2003. 108 p.

144. Raportul Social Anual 2003, elaborat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii

Moldova. Chişinău, 2004. 122 p.

145. Raportul Social Anual 2004, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Republicii

Moldova. Chişinău, 2005. 138 p.

146. Raportul Social Anual 2005, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Republicii

Moldova. Chişinău, 2006. 118 p.

147. Raportului social anual 2008 elaborat de Ministerului Protecţiei Sociale, Familei şi Copilului.

Chişinău, 2009.http://mpsfc.gov.md/md/proiecte_acte/.- 147 p. (vizualizat 04.05.09)

191

148. Realizări şi perspective în domeniul protecţiei sociale. În: Buletinul Ministerului Muncii şi

Protecţiei Sociale, nr. 2/1994, p. 33.

149. Romandaş N. Dreptul protecţiei sociale. Chişinău:Universitas, 2004. 303p.

150. Romandaş N., Proca L. Reglementări privind serviciile de asistenţă socială destinate persoanelor

defavorizate din Republica Moldova. În: Revista naţională de drept, nr.11/2004, p.14-25.

151. Romandaş N., Proca L. În: Trăsăturile şi principiile conceptului asistenţei sociale ca politică

socială a statului. Revista naţională de drept, nr. 2/ 2005, p. 41-48.

152. Sorocean C. Programul REVIND – etapa II. http://cnas.md/libview.php?l=ro&idc=176&id=406

(vizualizat 14.06.09)

153. Stegăroiu V. Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile europene. Teză

de doctor în economie. Chişinău, 2008.

http://www.cnaa.md/files/theses/2008/12504/valentin_stegaroiul_thesis.pdf. 167 p. (vizualizat 13.03.09)

154. Strategia de unificare a sistemului de pensii. Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului.

Direcţia politici de asigurări sociale. http://mpsfc.gov.md/file/strategii/strat_unif_sist_pensii_md.doc. 20 p.

(vizualizat 14.04.09)

155. Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 240 p.

156. Stroe C. Reflecţii filosofice asupra dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 336 p.

157. Tămaş S. Dicţionar politic. Ediţia II-a. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa‖, 1996. 415 p.

158. Ţiclea A. Dreptul securităţii sociale: curs universitar. Ediția II-a, Bucureşti: Universul juridic,

2008. 476 p.

159. Ţiclea A., Tufan C. Dreptul securităţii sociale: curs universitar. Bucureşti: Global Lex, 2005.

544p.

160. Ţinca O. Drept social comunitar. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 336 p.

161. Ţop D. Dicţionar de dreptul securităţii sociale. Bucureşti. Editura Rosetti, 2006. 128p.

162. Vallimărescu A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 423 p.

163. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Editura „Ştefan Procopiu‖, 1995. 125 p.

164. Zamfir C., Vlăsceanu L. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel, 1993. 769 p.

165. Zamfir E., Zamfir C. Politici sociale. România în context european. Bucureşti: Alternative, 1995.

462 p.

B. Referințe bibliografice în limba rusă

166. Агарков М.М. Ценность частного права. Правоведение. № 1/1992, с. 40-42

167. Алексеев С.С. Право: азбука – теория - философия: опыт комплексного исследования.

Москва: Статут, 1999. 712 с.

192

168. Алексеев С.С. Теория права. Москва: БЕК, 1995. 312 c.

169. Андреев В.С. Право социального обеспечения в СССР (правовые вопросы). Москва:

Юридическая литература, 1974. 304 с.

170. Аракчеев В.С. Теоретические и практические вопросы общей части права социального

обеспечения. Томск: Изд-во Томского университета, 2001. 136 с.

171. Бабкин В.А., Смирнова Г.Б. Комментарий к положению о порядке назначения и выплаты

государственных пенсий. Москва: Юридическая литература, 1984. 672с.

172. Байтин М.И. Сущность права (Современное нормативное правопонимание на грани двух

веков). 2-е изд. Москва: Изд-во «Право и государство», 2005. 544 с

173. Батыгин К.С. Право социального обеспечения: Учебное пособие. 2-е изд. Москва:

КНОРУС, 2006. 814 с.

174. Бержель Ж.Л. Общая теория права. Москва: Nota Bene, 2000. 576 c.

175. Большой Энциклопедический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/enc3p

176. Буянова М.О., Кобзева С.И., Кондратьева З.А. Право социального обеспечения: учебное

пособие. Москва: КНОРУС, 2005. 528 c.

177. Быкова О.В. Социальное обеспечение в Молдавии. Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1972.

47с.

178. Витченко А.М. Метод правового регулирования: социалистических общественных

отношений. Саратов: Изд-во Саратовского университета, 1974. 160 c.

179. Волгин Н.А. Социальная политика: учебник. Москва: Изд-во РАГС, 2005. 554 с.

180. Галаганов В.Н. Право социального обеспечения. Учеб. Для студ. сред. проф. учеб.

заведений. Москва: Академия , 2004. 416 с.

181. Галаганов В.П. Российское социальное обеспечение: Проблемы и перспективы развития.

Государство и право, №12/1992, с. 38 - 46.

182. Голенко Е.Н., Ковалѐв В.И. Право социального обеспечения: вопросы и ответы. Москва:

Юриспруденция, 1999. 176 с.

183. Голенко Е.Н., Ковалѐв В.И. Право социального обеспечения: схемы и комментарии. 2е

изд. Москва: Юриспруденция, 2001. 230 с.

184. Гусов К.Н. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва, 1999. 344c

185. Давид Р. Основные правовые системы современности. Москва: Прогресс, 1967. 496 с.

186. Демин А.В. Теория государства и права: курс лекций. Москва: Изд-во «Инфра-М», 2002.

184 c.

187. Диаконов В.В. Учебное пособие по теории государства и права. Москва: ALLpravo, 2004.

147 с.

193

188. Долженкова Г.В. Право социального обеспечения: конспект лекций. Москва: Юрайт,

2007. 187 с.

189. Дорохин С.В. Деление права на публичное и частное. Конституционно-правовой акцент.

Москва: Wolters Kluwer, 2006. 136 с.

190. Ершов В.А., Толмачѐв И.А. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва:

РОСБУХ, 2009. 189 с.

191. Зайкин А.Д. Российское трудовое право: учебник для вузов. Москва: Норма-Инфра, 1998.

410 с.

192. Зайкин М., Иванова Р., Тарасова В. Советское право социального обеспечения. Москва:

Юридическая литература, 1982. 263 с.

193. Захаров М.Л., Тучкова Э.Г. Право социального обеспечения России. 3е изд. Москва:

Wolters Kluwer, 2004. 608 с.

194. Иванкина Т.В. Проблемы правового регулирования распределения общественных фондов

потребления. Москва: Изд-во ЛГУ, 1979. 102 с.

195. Иванова Р.И. Правоотношения по социальному обеспечению в СССР. Moсква:

Издательство МГУ, 1986. 175 с.

196. Иванова Р.И. Предмет и метод советского права социального обеспечения. Moсква:

Издательство МГУ, 1986. 175 с.

197. Иоффе О.С., Шаргородский М.Д. Вопросы теории права. Москва: Госюриздат, 1961. 380с.

198. История развития системы пенсионного обеспечения в Республике Молдова.

http://www.cnas.ru/istoria.html. (vizualizat 12.05.08)

199. Керимов Д.А. Философские проблемы права. Москва: Юридическая литература, 1972.

432с.

200. Козлов А.Е. Социальная политика: конституционно правовые проблемы. Москва: Наука,

1990. 160 с.

201. Комаров С.А. Общая теория государства и права: курс лекций. 2е изд., испр. и доп.

Москва: Манускрипт, 1996. 316 c.

202. Конвенция 102 о минимальных нормах социального обеспечения, дата вступления в силу

27.04.1952. Международная Организация Труда, Конвенции и рекомендации (1919-1956),

Том I, Международное Бюро Труда, Женева, стр.1055-1086.

203. Лазарев В.В. Общая теория права и государства: учебник. 4е изд. Москва: Юристь, 2007.

575 c.

204. Лепихов М.И. Право и социальная защита населения (социальное право). Москва:

«Былина», 2000. 232 с.

194

205. Лившиц Р.З. Теория права: учебник. Москва: БЕК, 1994. 224 с.

206. Лисица В.Н. Об основных направлениях кодификации законодательства в сфере

социального обеспечения. Трудовое право, № 10/2003, c. 16 – 23

207. Лушникова М.В., Лушников А.М. Курс права социального обеспечения. Москва: ЗАО,

Юстицинформ, 2008. 600 с.

208. Маврин С.П. О роли метода правового регулирования в структурировании и развитии

позитивного права. Правоведение, № 1/2003, с.214-216.

209. Марченко М.Н. Теория государства и права: учебник. 2е изд. Москва: Проспект, 2004.

640с.

210. Мачульская Е.Е. Право социального обеспечения. Москва: Книжный Мир, 1998. 240 с.

211. Мачульская Е.Е. Право социального обеспечения. Перспективы развития. Москва:

Городец, 2000. 144 c.

212. Мачульская Е.Е. Реформа социального обеспечения и задачи кодификации

законодательства. Государство и право на рубеже веков (материалы Всероссийской

конференции). Экологическое и природоресурсное право. Трудовое право.

Предпринимательское право. Москва: Изд-во ИГиП РАН, 2001,с. 201-206

213. Мачульская Е.Е. Реформа социального обеспечения и необходимость кодификации

законодательства. Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-

та, № 6/1999, с. 3-18.

214. Мачульская Е.Е. Современные представления о предмете права социального обеспечения.

Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-та, № 6/2003, с. 47-

55.

215. Мачульская Е.Е. Социальный риск как объективная основа социального обеспечения.

Вестник Московского университета. Москва: Изд-во Московского ун-та, № 1/1999, с. 23-

30.

216. Мачульская Е.Е., Горбачева Ж.А. Право социального обеспечения. Москва: Книжный

Мир, 2001. 239 с.

217. Мачульская Е.Е., Добромыслов, К.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие +

Практикум. Москва: Книжный Мир, 2006. 342 с.

218. Можаев В. Правовые основы социальной защиты трудящихся. Социальная защита,

№1/1995, c.13-17.

219. Нерсесянц В.С. Теория права и государства. Москва: Норма, 2005. 262 с.

220. Никонов Д., Стремоухов А. Право социального обеспечения: учебник для вузов. Москва:

Норма, 2005. 608 с.

195

221. Одинокая И.И. Перспективы развития социального права и права социального

обеспечения. Материалы международной межвузовской научно-практической

конференции «Проблемы права в современной России», 15-17 апреля 2010 г.

222. Одинокая И.И. Теоретический анализ соотношения социального права и права

социального обеспечения. Закон и жизнь, №5/2010, с.45-49.

223. Погребной И.М. Теория права: учебное пособие. Харьков: Основа, 2003. 367 c.

224. Полупанов М.И. Право социального обеспечения – самостоятельная отрасль права.

Советское государство и право, №9/1971, с.59-61.

225. Полупанов М.И. Теоретические проблемы общей части науки советского права

социального обеспечения: Автореф. дисс. канд. юрид. наук.-МГУ. Москва, 1969. 27 с.

226. Попондопуло В.Ф. Частное и публичное право как отрасли права. Цивилистические

записки: межвузовский сборник научных трудов. Вып. 2. Москва: Статут, 2002, с. 17 – 40.

227. Рогачев Д.И. Метод право социального обеспечения. Автореф. дисс. канд. юрид. наук.

Москва, 2002. 26 с.

228. Рожко А., Попович Ф., Чернецкая Н. Основные принципы и модели функционирования

системы социального страхования.Экономика и социология, nr.1/1998, с. 88-102.

229. Скакун О.Ф. Теорія держави і права: Підручник. Харків: Консум, 2001. 664 c.

230. Словарь бизнес-терминов. http://dic.academic.ru/dic.nsf/business

231. Современная энциклопедия. http://dic.academic.ru/dic.nsf/enc1p

232. Соловьева А.К., Курочкина В.В. Право социального обеспечения. Учебное пособие для

вузов. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2005. 320 с.

233. Сорокин В.Д. Метод правового регулирования: теоретические проблемы. Москва:

Юридическая литература, 1976. 142 с.

234. Сосна Б.И., Горелко Н. А. Право социального обеспечения Республики Молдова: Учебное

пособие. Законодательство. Кишинэу: Reclama, 2000. 130 с.

235. Субботенко Е.В. Процедурные правоотношения в социальном обеспечении. Томск: Изд-

во Томского университета, 1989. 272 с.

236. Сулейманова Г.В. Право социального обеспечения: учебник для вузов. 2-е изд. Москва:

Издательско-торговая корпорация «Дашков и Ко», 2007. 464с.

237. Тарасова В.А. Охрана прав граждан в пенсионном обеспечении. Москва: Издательство

МГУ, 1978. 118 с.

238. Теория государства и права: курс лекций. Под ред. Н.И. Матузова и А.В. Малько. 2е изд.,

перераб. и доп. Москва: Юристь, 2006. 776 с.

196

239. Теория государства и права: Учебник. Под ред. Васильева А.М. 2е изд. Москва:

Юридическая литература, 1983. 416 c.

240. Теория государства и права: Учебник. Под ред. Кудрицина В.М., Ивановой З.Д. Москва:

Юридическая литература, 1986. 352c.

241. Трудовое и социальное право России: учебное пособие для студентов высших учебных

заведений. Под редакцией Анисимова Л. Москва: ВЛАДОС, 1999. 421c.

242. Трудовое право России: Учебник. Под редакцией Маврина С.П., Хохлова Е.Б. СПб: Изд.

Дом Санкт-Петербургского государственного университета, 2005. 448 с.

243. Удалова А. В. Право социального обеспечения. Учебное пособие. 3е изд. Москва ОМЕГА-

Л, 2008. 192 с.

244. Федоров Г.К. Теория государства и права: Учебник. Кишинев: Концерн Пресса, 1998. 531

с.

245. Фѐдорова М. Социальная защита населения в Российской Федерации. Омск: ОмГУ, 1999.

232 с.

246. Филиппова М. В. Право социального обеспечения. Москва: ЮРИСТЪ, 2006. 446 с.

247. Финансовый словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/fin_enc

248. Френкель Э.Б. Трудовое и социальное право зарубежных стран: основные институты.

Москва: ЮРИСТЪ, 2002. 446 с.

249. Фролов О.П., Труханович Л.В. Подготовка социального кодекса РФ - очередной этап

кодификации Российского законодательства. Кадры предприятия, №4/2004,

http://www.kapr.ru/articles/2004/4/3492.html. (vizualizat 23.04.09)

250. Хабиби Р. Об экономических функциях общественных фондов потребления.

Экономические науки, №5/1975, с.27-34.

251. Харин К.С. Право социального обеспечения: учебное пособие. Часть первая. Санкт-

Петербург: СпбГУАП, 2000. 132с.

252. Чашин А. Н. Предпосылки и необходимость кодификации пенсионного законодательства.

Трудовое право, № 10/2006, с. 24 – 28.

253. Шайхатдинов В.М. Предмет и система советского права социального обеспечения.

Свердловск.: СЮИ, ,1983. 65 с.

254. Шайхатдинов В.Ш. Теория социального обеспечения: Юридический анализ. Саратов:

Изд-во Саратовского университета,1982.143 с.

255. Экономический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/econ_dict

256. Юридический словарь. http://dic.academic.ru/dic.nsf/lower

197

257. Явич Л.С. Общая теория права. Ленинград: Изд-во Ленинградского Университета, 1976.

288 c.

C. Referințe bibliografice în limba engleză și franceză

258. Borgetto M., Lafore R. Droit de l‘aide et de l‘action sociales. 5e

édition. Paris: Montchrestien,

2004. 253 p.

259. Cambridge Advanced Learnen‘s Dictionary. http://dictionary.cambridge.org

260. Compact Oxford English Dictionary. http://www.askoxford.com

261. Dupeyroux J.J. și alții Droit de la securite sociale. Paris: Dalloz, 2002. 354 p.

262. Greber P.Y. Dictionnaire suisse de politique sociale. http://www.socialinfo.ch/ (vizualizat 14.05.09)

263. Groutel H., Berr C. Droit des assurances. 10e. Paris: Dalloz, 2004. 144 p.

264. Kessler F. Droit de la protection sociale. Paris: Dalloz, 2000. 494 p.

265. Koehl J.J. Droit du travail et droit social. Paris: Edition Marketing, 1994. 222 p.

266. La protection sociale en France. Crucifix I., Buttin C.M., Even M.T. (coord.). La documentation

française. Paris, 1995. 164 p.

267. Merriam-Webster's Online Dictionary. http://www.merriam-webster.com/dictionary

268. Numa M. La protection sociale. 3e édition. Paris: La Découverte, 1996. 128 p.

269. Otting A. Les normes internationale du travail, ossature de la securité sociale. Revue

international du Travail, nr. 2/1993, p.186-187.

270. Pretot X., Dupeyroux J.-J. Droit de la securite sociale. 9e Paris: Dalloz, 2000. 176 p.

271. Roubier P. Théorie générale du droit. Histoire des doctrines juridiques et philosophie des valeurs

socials. Paris: Daloz, 2005. 334p.

272. The American Heritage. Dictionary of the English Language. http://www.bartleby.com

273. Valticos N. Droit international du travail. Paris: Dalloz,1984. 638 p.

274. Viossat L. C. La sécurité sociale. La protection sociale en France. Les notices. Crucifix I.,Buttin

C.M., Even M.T. (coord.). La documentation Française.Paris, 1995, p. 57-64.

275. Viossat L. C. Protection sociale et institutions sociales. La protection sociale en France. Les

notices. Crucifix I.,Buttin C.M., Even M.T. (coord.). La documentation Française. Paris, 1995, p.

51-56.

276. Wantiez C. Introduction au droit social. 5e édition. Bruxelles: De Boeck Université, 1999. 216 p.

D. Webografie

http://www.cdep.ro

http://www.avocatnet.ro

198

http://www.cnas.ru

http://www.cnas.md

http://www.mpsfc.gov.md

http://fr.wikipedia.org

http://diasan.vsat.ro

http://idd.euro.ubbcluj.ro

http://www.law.edu.ru

http://www.statistica.md

http://www.anofm.md

199

ANEXE

Anexa 1.

200

Anexa 2. Clasificare propusă de doctrinarii Ghimpu S., Ţiclea A., Tufan C.

201

Clasificare propusă de doctrinarul Gâlcă C.

Anexa 3.Clasificare propusă de doctrinarii Maciuliskaia E., Dobromîslov C.

202

Anexa 4.Clasificare propusă de doctrinarul Viossat L.-C.

203

Anexa 5.Clasificare propusă de N. Romandaş, I. Odinokaia

204

Anexa 6.

205

Anexa 7.Clasificare propusă de N. Romandaş, I. Odinokaia

206

Anexa 8.

(Surse:”MOLDOVA ÎN CIFRE” breviar statistic 2009 elaborat de BSN;

RAPORTUL ANUAL SOCIAL 2008 al MPSFC)

Figura 1. Distribuţia populaţiei stabile după grupe de vârstă la situaţia din 01.01.2009, persoane

0 50000 100000 150000 200000 250000 300000 350000 400000

0-4

(10-14)

20-24

30-34

40-44

50-54

60-64

70-74

80-84

Vîr

sta

Număr de persoane

207

Figura 2. Evoluţia numărului total al pensionarilor şi al populaţiei ocupate, mii pers.

600

610

620

630

640

650

660

670

680

690

700

2004 2005 2006 2007 2008 2009

1100

1150

1200

1250

1300

1350

1400

1450

1500

Numărul total al pensionarilor (axa din stînga) Populaţia activă (axa din dreapta)

Populaţia ocupată (axa din dreapta)

208

Tabelul 1. Dinamica populaţiei şi a beneficiarilor de pensii şi indemnizaţii la 01.01, mii pers.

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Numărul populaţiei stabile 3618,3 3607,4 3600,4 3589,9 3581,1 3572,7 3567,5

Numărul populaţiei sub 15 ani(medie pe

an) 804,0 768,2 735,6 715,9 699,6 687,1 572,3

*

Numărul populaţiei ce a depaşit 57 ani –

femei, 62 ani – bărbaţi 513,1 510,1 507,1 506,7 526,1 530,1 523,0

*

Numărul total al beneficiarilor cărora li

se calculează plăţi sociale, din care:

1) Pensionari total, inclusiv 634,5 627,6 620,7 618,3 621,4 619,4 621,4

pentru limită de vîrstă 474,5 468,1 460,8 457,3 459,7 458,8 462,1

2) Beneficiari de

indemnizaţii

Achitate din

BASS 329,7 407,7 419,3 399,4 424,7 460,3

Achitate din

BS 73,3 86,7 95,3 87,6 84,9 85,9

209

Tabelul 2. Tarifele contribuţiilor de asigurări sociale de stat, 2003-2010

Categoriile contribuabililor

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

1. Pentru persoanele angajate

prin contract individual de

muncă

(angajatorul/angajatul)

29%+1%

28%+2%

27%+2%

26%+3%

25%+4%

24%+5%

23%+6%

23%+6%

2. Persoanele fizice ce-şi

organizează şi desfăşoară

activitatea pe cont propriu,

lei

653 705 1374 2013 2318 2920

3708

4044

3. Pentru angajatorii din

agricultură

(angajatorul/stat/angajat)

20%+0%+1% 20%+0%+2% 20%+0%+2% 16%+4%+3% 16%+4%+4% 16%+4%+5%

16%+6%+6%

16%+6%+6%

4. Proprietari de terenuri

agricole care lucrează

terenurile în mod

individual şi persoanele

fizice care, prin contract,

au luat în arendă terenuri

agricole, lei

1,7 lei anual

pentru o unitate/

grad de teren

agricol, pentru

fiecare persoană

asigurată

1,7 lei anual

pentru o unitate/

grad de teren

agricol, pentru

fiecare persoană

asigurată

1,7 lei anual

pentru o unitate/

grad de teren

agricol, pentru

fiecare persoană

asigurată

480 576 725

920

996

210

Figura 3. Dinamica ratelor medii de înlocuire pe sexe

34,41 33,64

29,96 30,04 29,89

27,34 27,22

22,8124,84 25,27

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

2004 2005 2006 2007 2008

lei

0

5

10

15

20

25

30

35

40

%

Salariul mediu nominal pe economie Bărbaţi Salariul mediu nominal pe economie Femei

Pensia medie pentru limită de vîrstă Rata medie de înlocuire brută pentru Femei

Rata medie de înlocuire brută pentru Bărbaţi

211

Figura 4. Cuantumurile pensiilor medii pe categorii la 01.01.2009, lei

6054,28

5873,71

4389,01

2864,94

2015,01

1514,51

1786,55

1398,43

631,35

548,08

367,62

0 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000

membrii de Guvern

din rîndul deputaţilor

procurori, judecători

vechime în muncă

aleşii locali

funcţionarii publici

lucrătorii vamali

participanţii la Cernobîl

pentru limită de vîrstă

de invaliditate

de urmaş

212

Tabelul 3.Numărul total al pensionarilor şi cuantumul mediu al pensiei

Tipul pensiei Numărul pensionarilor Cuantumul mediu al pensiei, lei

2004 2005 2006 2007 2008 2004 2005 2006 2007 2008

1. Pensii, stabilite conform

legii de pensionare - total

(1.1+1.2.+1.3), din care:

612636 611509 615172 613490 616122 321,72 377,44 432,87 535,98 631,35

Inclusiv femei 376079 377406 383556 388518 3934673 316,06 371,47 426,58 524,85 634,35

Inclusiv angajaţi - 86693 81219 113804 127330 - 420,00 490,24 608,74 722,60

1.1 Pentru limită de vîrstă

(1.1.1 +1.1.2 +1.1.3+1.1.4

1.1.5+1.1.6+ 1.1.7), din care:

460822 457285 459717 458795 462093 336,75 397,18 457,51 565,83 666,28

Inclusiv femei

306427 306022 311694 316765 322899 324,58 383,09 441,21 543,27 637,87

Inclusiv angajaţi 49196 59706 71272 82743 95481 400,1 459,2 517,55 665,88 781,31

în cuantum minimal - 15993 15495 25070 30777 0 272,55 299,49 380,55 425,28

1.1.1. în baze generale –

total

401582 389523 393680 395045 400629 341,41 401,24 461,87 572,46 674,12

1.1.2. în condiţii avantajoase

(anticipat – total) (a+b+c), din

care:

54673 62266 60113 57217 54600 302,47 371,83 429 520,10 608,78

.a) Lista nr.1 4159 4106 4068 3952 3880 372,76 440 509,93 629,45 744,71

b) Lista nr.2 2 9534 9067 8502 7991 392 457,56 529,42 639,06 747,20

c) mamele cu 5 şi mai mulţi

copii

50512 48626 46978 44763 42729 296,68 349,27 402,61 487,85 570,55

1.1.3 din rîndul membrilor de

Guvern

80 83 84 84 85 3317,32 3630,14 4794,97 5574,10 6054,28

Inclusiv femei - 7 6 7 7 - 3259,52 4691,33 5539,28 6010,00

Inclusiv angajaţi 20 22 24 28 31 3254,13 3754,68 4855,29 5646,42 6118,80

213

1.1.4 din rîndul deputaţilor 96 102 108 116 117 1988,94 3004,89 4665,62 5423,27 5873,71

Inclusiv femei - 11 12 13 13 - 3133,63 4772,33 5515,38 5984,15

Inclusiv angajaţi 48 42 48 56 59 2133,62 3057,61 4635,54 5327,67 5871,03

1.1.5 din rîndul

funcţionarilor publici 3490 4357 4773 5266 5562 832,32 974,37 1095,56 1292,19 1514,51

Inclusiv femei - 2744 3017 3330 3557 - 915,11 1033,05 1224,86 1443,79

Inclusiv angajaţi 1074 1725 2219 2608 2980 924,78 1071,20 1211,72 1423,93 1667,96

1.1.6 din rîndul primarilor,

preşedinţilor şi vicepreşe-

dinţilor consiliului judeţean*

194 290 317 354 387 1028,79 1.165,13 1387,92 1684,22 2015,01

Inclusiv femei - - 45 59 66 - - 1180,73 1700,03 2072,37

Inclusiv angajaţi 37 73 87 102 121 1079,61 1267,19 1529,78 1872,33 2267,00

1.1.7. Vechime în muncă 707 664 642 713 713 499,86 607,95 702,96 2337,31 2864,94

Inclusiv angajaţi - 146 141 127 126 - 635,61 728,94 235,91 2960,37

1.1.7.1. lucrătorii aviaţiei

civile - total, din care:

- 528 642 592 713 - 700,23 702,96 2744,26 2864,94

a) personal navigant 528 516 499 589 603 596,82 710,82 822,2 2756,68 3314,07

b) însoţitori de bord 13 12 12 3 2 207,76 244,41 282,75 320,66 367,00

1.1.7.2. lucrătorii

transportului feroviar

18 5 3 2 2 250 302,2 322 382,50 448,00

1.1.7.3. аrtişti 143 130 127 118 105 210,04 247,71 286,49 346,34 403,05

1.1.7.4. geologi 1 1 1 1 1 205 243 280 338,00 396,00

1.2. De invaliditate - total

(1.2.1.+1.2.2.+1.2.3.), din

care:

119925 123719 125676 126538 128145 293,45 337,62 380,96 467,42 548,08

Inclusiv femei 62850 64893 65543 65720 66223 287,06 337,62 373,86 456,60 534,44

gradul I 13770 13619 13369 13183 13298 360,48 418,03 477,31 587,47 695,29

gradul II 84064 86753 86922 87089 87948 308,9 356,89 405,95 499,41 585,90

gradul III 22091 23347 25385 26266 26899 192,88 219,07 244,66 301,11 351,65

Inclusiv angajaţi 23 912 26 815 9537 30307 31677 295,01 331,76 369,63 457,63 537,23

1.2.1. boală obişnuită - total,

din care:

116044 119875 121892 122865 124508 294,24 338,32 381,55 468,17 548,92

214

gradul I 13 409 13 257 13000 12836 12968 360,09 417,47 476,63 586,77 694,45

gradul II 82 319 85 005 85200 85390 86208 308,69 356,6 405,58 499,03 585,53

gradul III 20316 21613 23692 24639 25332 192,25 217,89 242,97 299,42 349,85

1.2.2. accidente de muncă -

total,

din care:

3819 3772 3704 3587 3540 269,31 315,33 361,79 440,88 516,48

gradul I 356 356 361 340 322 373,38 437,31 500,7 610,02 723,26

gradul II 1719 1714 1681 1654 1688 317,86 370,56 423,99 515,88 600,03

gradul III 1744 1702 1662 1593 1530 200,2 234,2 268,72 326,91 380,78

1.2.3 boală profesională -

total,

din care:

62 72 80 86 97 298,14 331,37 374,9 510,61 626,86

gradul I 5 6 8 7 8 497,7 509,83 528,5 775,85 936,25

gradul II 26 34 41 45 52 383,86 409,82 443,92 615,40 752,59

gradul III 31 32 31 34 37 194,07 214,56 243,93 317,29 383,24

1.3. De urmaş - total,

din care:

31889 30505 29779 28157 25884 209,13 241,47 270,48 318,95 367,62

Inclusiv femei 6802 6491 6319 6033 5551 200,08 230,79 256,59 300,92 343,06

1 urmaş 23312 22468 22597 21587 5551 182,66 213,34 243,03 289,37 343,06

2 urmaşi 6924 6465 5794 5294 19978 267,9 306,43 342,92 402,28 335,61

3 şi mai mulţi urmaşi 1642 1572 1388 1276 4752 337 376,36 415,06 473,62 460,07

inclusiv angajaţi - 26 28 35 46 - 227,11 255,46 314,22 367,64

2. Pensii stabilite conform

altor legi (2.1.+2.2.+2.3.+

2.4.+2.5)

8056 6768 6230 5943 5278 507,28 683 680,85 915,03 1451,10

2.1. pentru participanţii la

lichidarea avariei de la

Cernobîl - total (2.1.1.+

2.1.2.+2.1.3.), din care:

2228 2217 2203 2187 2168 734,80 866,50 997,33 1197,53 1398,43

Inclusiv femei - 87 85 84 82 - 840,58 966,75 1176,83 1373,35

Inclusiv angajaţi 408 401 398 393 396 734,80 837,46 969,41 1171,67 1364,12

215

2.1.1. pentru limită de vîrstă -

total

12 13 14 17 23 558,58 616,23 686,07 852,17 958,60

2.1.2. de invaliditate - total 2129 2125 2112 2087 2068 742,49 875,64 1009,07 1215,10 1421,79

gradul I 299 297 294 294 290 941,75 1108,79 1278,47 1538,75 1799,88

gradul II 1792 1783 1768 1749 1741 715,9 846,42 976,98 1175,79 1369,35

gradul III 38 45 50 44 37 447,42 501,48 559,7 614,95 925,81

2.1.3. de urmaş - total, din

care:

87 79 77 83 77 570,8 661,78 731,98 826,39 902,63

1 urmaş 71 62 59 64 64 526,9 612,01 681,96 784,96 850,81

2 urmaşi 13 14 16 16 10 702,76 779,78 845,68 942,62 1122,50

3 şi mai mulţi urmaşi 3 3 2 3 3 1.038,33 1.139,66 1297,5 1089,66 1275,00

2.2. Conform Legii

militarilor (2.2.1.+2.2.2.)

1766 1141 922 1436 1374 99,3 94,72 94,04 474,74 668,43

Inclusiv femei - 156 128 129 112 - 85,59 84,52 398,57 513,52

Inclusiv angajaţi 64 29 21 40 44 99,30 102,13 110,19 441,22 662,70

2.2.1. de invaliditate militarilor

în termen-total, din care: 1053 616 497 1044 1040 108,92 103,05 102,46 504,47 728,41

gradul I 111 61 52 117 117 134,37 126,7 124,21 577,77 917,74

gradul II 645 379 294 724 723 112,52 105,94 104,77 551,05 766,72

gradul III 297 176 151 203 200 91,55 88,62 90,47 296,11 479,13

2.2.1.1. inclusiv invalizilor

Războiului al Doilea Mondial

643 337 272 758 736 125,65 122,28 121,01 548,80 829,36

gradul I 78 40 32 91 88 153,58 148,7 148,62 620,30 1018,80

gradul II 345 172 129 510 494 135,39 132,95 132,64 607,57 890,42

gradul III 220 125 111 157 154 100,48 99,14 99,54 316,42 525,22

2.2.2. pensie de urmaş

familiilor militarilor în

termen - total, din care:

713 525 425 392 334 85,11 84,95 84,19 395,56 481,68

1 urmaş 680 499 408 375 321 81,64 81,33 81,1 379,41 465,56

2 urmaşi 31 24 15 15 10 153,32 149,87 151,6 719,46 793,00

3 şi mai mulţi urmaşi 2 2 2 2 3 208,5 208,5 208,5 994,00 1169,33

216

2.2.2.1. din care familiilor

invalizilor Războiului al

Doilea Mondial

44 34 29 27 19 74,86 76,88 73,68 339,74 412,89

1 urmaş 35 26 24 23 15 61,62 61,42 61,58 287,69 327,40

2 urmaşi 8 7 4 3 3 119,75 119,71 120 568,00 659,00

3 şi mai mulţi urmaşi 1 1 1 1 1 179 179 178 852,00 956,00

2.3 Pensii pentru vechime în

muncă

4062 3375 2701 1901 1310 165,34 194,49 224,4 269,33 314,12

2.3.1 lucrătorii medicali 1456 1207 993 701 493 166,91 197,18 227,73 273,76 317,59

2.3.2 pedagogii 2606 2168 1708 1200 817 164,10 192,96 222,50 266,64 312,00

Inclusiv angajaţi - 275 - 233 183 - 120,07 - 191,01 230,28

2.4 din rîndul lucrătorilor

vamali

- 35 33 24 20 - 1318,85 1457,15 1644,04 1786,55

Inclusiv femei

- 9 9 7 7 - 1365,00 1505,77 1652,28 1856,42

Inclusiv angajaţi - 28 26 18 14 - 1391,00 1543,26 1750,50 1914,00

2.5 din rîndul procurorilor şi

judecătorilor - - 371 395 406 - - 3514,03 4015,21 4389,01

Total pensii ( 1+2 ) 620692 618277 621402 619433 621400 325,28 383,17 442,26 548,30 646,42

Inclusiv femei 382461 383557 389333 393905 399747 317,59 374,22 462,15 530,53 623,92

Inclusiv angajaţi 75.229 89.288 103267 116690 131158 377,19 436,5 495,49 635,81 750,45

217

Tabelul 4. Pensii nou-stabilite şi cuantumul mediu al pensiei

Tipul pensiei Numărul pensiilor nou-stabilite Cuantumul mediu al pensiei, lei

2004 2005 2006 2007 2008 2004 2005 2006 2007 2008

1. Pensii stabilite conform

legii de pensionare –total

(1.1+1.2.+1.3), din care:

34406 38747 39272 39120 40838 300,36 320,01 367,72 526,34 595,10

Inclusiv femei 15453

21654 24972 30952 26468 290,68 320,97 369,19 514,63 612,58

Inclusiv angajaţi 12973 16234 17073 16610 18744 300,36 365,94 419,72 583,55 595,10

1.1. pentru limită de vîrstă

(1.1.1+1.1.2+1.1.3+1.1.4+

1.1.5+1.1.6+1.1.7), din care:

22303 24725 27302 27429 28859 331,5 362,17 406,96 545,84

657,73

Inclusiv femei 10223 15724 20033 26076 20953 318,29 350,21 393,82 545,84 612,58

Inclusiv angajaţi 9469 11895 13217 12646 14224 371,67 406,63 455,62 625,72 750,29

în cuantum minimal - 9666 6614 7172 7515 - 272,17 299,5 380,84 445,30

1.1.1. în baze generale - total 18152 21903 25442 25047 27075 335,47 366,98 410,37 549,85 661,96

1.1.2. în condiţii avantajoase

(anticipat - total) (a+b+c), din

care:

975 1428 1166 1029 913 257,85 288,46 332,68 448,40 532,35

a) Lista nr.1 154 183 155 128 139 353,68 426,96 524,61 741,57 868,62

b) mamele cu 5 şi mai mulţi

copii - total

821 1245 1011 901 774 239,93 268,1 303,25 406,75 471,96

1.1.3. din rîndul membrilor de

Guvern

18 7 2 8 3 3.234,5 3430,42 5040,00 5587,50 6048,33

Inclusiv femei - 1 - 2 - - 1599,00 - 5737,50

Inclusiv angajaţi 9 4 2 4 3 3215,20 4298,75 5040,00 5531,25 6048,33

1.1.4 din rîndul deputaţilor 17 11 8 8 7 2.886,90 2.840,54 4431,5 5381,25 5663,28

218

Inclusiv angajaţi 10 - 6 7 6 3275,05 2974,57 4355,66 5367,86 5719,66

1.1.5 din rîndul funcţionarilor

publici

2607 1254 626 791 778 842,97 1067,16 1306,35 1583,64 1975,64

Inclusiv femei - 752 381 516 528 - 988,67 1258,56 1525,04 1907,36

Inclusiv angajaţi 757 760 478 626 649 971,69 1108,68 1376,36 1618,49 1995,70

1.1.6 din rîndul primarilor,

preşedinţilor şi vicepreşedinţilor

consiliului judeţean*

177 89 41 48 43 1032,1 1214,42 2151,78 2305,91 3005,74

Inclusiv femei - 14 5 12 10 - 1162,50 2018,40 2236,83 3064,30

Inclusiv angajaţi 33 33 17 18 23 1117,96 1318,27 2116,41 2444,33 2959,56

1.1.7. Vechime în muncă 357 33 17 498 40 558,99 664,72 863,29 3104,29 2592,87

1.1.7.1. lucrătorii aviaţiei civile,

personal navigant - total, 357 33 17 498 40 558,99 664,72 863,29 3104,29 2592,87

1.1.7.2. lucrătorii transportului

feroviar

- - - - - - - - - -

1.1.7.3. аrtişti - - - - - - - - - -

1.1.7.4. geologi - - - - - - - - - -

1.2. De invaliditate - total

(1.2.1.+1.2.2.+1.2.3.), din

care:

9521 11054 9537 9646 9876 253,72 260,11 292,08 389,02 459,79

Inclusiv femei

4570 5210

4327 4337 4400 242,95 248,62 275,45 356,36 426,99

Inclusiv angajaţi 3498 4316 3848 3860 3828 264,88 261,75 296,34 386,18 454,30

gradul I 863 871 784 794 870 322,78 330,23 379,93 530,85 670,07

gradul II 5972 7058 5750 5913 6014 277,66 286,91 324,16 433,83 506,13

gradul III 2686 3125 3003 2939 2992 178,32 180,04 207,71 260.55 305,50

1.2.1. boală obişnuită - total, din

care:

9394 10928 9446 9549 9738 253,88 260,44 292,27 389,23 460,12

gradul I 857 859 773 786 860 322,23 329,86 379,94 531,23 667,35

gradul II 5910 6994 5706 5865 5938 277,61 287,22 324,35 433,75 506,45

219

gradul III 2627 3075 2967 2898 2940 178,19 180,12 207,73 260,62 305,91

1.2.2. accidente de muncă -

total,

din care:

117 115 86 89 127 245,13 234,89 276,53 357,39 435,14

gradul I 6 12 11 8 10 401,24 356,83 379,18 492,87 903,80

gradul II 59 61 42 44 72 281,39 247,01 302,21 418,15 462,05

gradul III 52 42 33 37 45 185,98 182,47 209,63 255,81 287,93

1.2.3 boală profesională - total, din

care:

10 11 5 8 11 - 200,9 194,4 490,75 455,18

gradul I - - - - - - - - - -

gradul II 3 3 2 4 4 294,1 364,33 242 728,25 820,75

gradul III 7 8 3 4 7 167,85 139,62 162,66 253,00 246,14

1.3. De urmaş - total,

din care:

2582 2968 2433 2045 2103 205,72 207,79 231,49 297,41 359,17

Inclusiv femei 660 720 612 539 574 193,54 205,86 225,44 277,60 336,73

Inclusiv angajaţi 6 4 3 7 10 171,13 130,00 232,00 356,57 370,10

1 urmaş 1588 1911 1618 1343 1434 174,57 179,9 204,92 272,87 327,41

2 urmaşi 737 797 621 530 514 248,1 147,13 277,27 334,68 407,47

3 şi mai mulţi urmaşi 257 260 194 172 155 276,69 292,23 306,5 374,13 492,82

2. Pensii stabilite conform

altor legi (2.1.+2.2.)

88 55 41 655 99 868,49 1082,34 544,361 550,72 868,84

2.1. pentru participanţii la

lichidarea avariei de la

Cernobîl - total

(2.1.1.+2.1.2.+2.1.3.), din

care:

77 49 36 36 26 570,02 620,95 609,55 619,0 868,84

Inclusiv femei - 3 - 1 - - 467,00 - 586,00 -

Inclusiv angajaţi - 8 6 8 - - 628,62 718,83 870,25 -

2.1.1. pentru limită de vîrstă - total 3 2 1 5 5 516,33 443 336 871,80 877,00

2.1.2. de invaliditate - total 68 42 29 22 14 575,1 635,21 640,1 626,09 1047,00

gradul I 2 3 2 2 - 1.179,00 1.176,00 1735,5 1636,00 -

gradul II 55 28 17 11 10 592,72 670 660,88 654,54 518,00

gradul III 11 11 10 9 4 377,18 397,63 385,6 775,12 2369,00

220

2.1.3. de urmaş - total din

care:

6 5 6 9 7 539,16 572,4 507,33 461,11 506,57

1 urmaş 4 3 4 5 6 471,75 476 457,75 442,00 472,83

2 urmaşi 2 2 2 3 1 674 716,5 606 404,00 709,00

3 şi mai mulţi urmaşi - - - 1 - - - - 727,00 -

2.2. Conform Legii militarilor

(2.2.1.+2.2.2.)

11 6 5 619 73 96,63 63,5 75 546,76 670,53

Inclusiv femei - - - 27 2 - - - 438,14 649,50

2.2.1. de invaliditate militarilor

în termen - total, din care: 8 5 4 562 64 93,12 63,2 73,75 560,6+0 687,68

gradul I 6 - - 66 11 111 - - 613,63 903,72

gradul II 2 2 2 438 44 40 88,5 88,5 585,61 673,97

gradul III - 3 2 58 9 - 46,33 59 311,37 490,55

2.2.1.1. inclusiv invalizii

Războiului al Doilea Mondial

- 2 1 490 39 - 78,5 97 577,51 775,97

gradul I - - - 60 8 - - - 620,61 992,25

gradul II - 1 1 381 25 - 98 97 604,25 781,52

gradul III - 1 - 49 6 - 60 - 316,79 464,50

2.2.2. pensie de urmaş familiilor

militarilor în termen - total, din

care

- 1 1 57 9 - 65 79 57 548,44

1 urmaş - 1 1 53 7 - 65 79 384,09 431,71

2 urmaşi - - - 4 1 - - - 757,25 637,00

3 şi mai mulţi urmaşi - - - - 1 - - - - 1275,00

2.2.2.1. din care familiilor

invalizilor Războiului al

Doilea Mondial

- - - - - - - - - -

1 urmaş - - - - - - - - - -

2 urmaşi - - - - - - - - - -

3 şi mai mulţi urmaşi - - - - - - - - - -

2.3. din rîndul judecătorilor - - - 26 36 - - - 4331,04 4052,72-

Total pensii ( 1+2 ) 34494 38802 39313 39775 40937 348,75 347,82 385,77 554,38 628,47

221

Tabelul 5.Dinamica cheltuielilor pentru protecţia familiilor cu copii pe perioada 2004-2008, persoane asigurate

Tipul

indemnizaţiei

2004 2005 2006 2007 2008

Nu

mă

ru

l

ind

em

niza

ţii

(ben

eficia

ri)

Su

ma

stab

ilită

lun

ar, m

ii lei

Cu

an

tum

ul

med

iu , lei

Nu

mă

ru

l

ind

em

niza

ţii

(ben

eficia

ri)

Su

ma

stab

ilită

lun

ar, m

ii lei

Cu

an

tum

ul

med

iu , lei

Nu

mă

ru

l

ind

em

niza

ţii

(ben

eficia

ri)

Su

ma

stab

ilită

lun

ar, m

ii lei

Cu

an

tum

ul

med

iu , lei

Nu

mă

ru

l

ind

em

niza

ţii

(ben

eficia

ri)

Su

ma

stab

ilită

lun

ar, m

ii lei

Cu

an

tum

ul

med

iu , lei

Nu

mă

ru

l

ind

em

niza

ţii

(ben

eficia

ri)

Su

ma

stab

ilită

lun

ar, m

ii lei

Cu

an

tum

ul

med

iu , lei

Indemnizaţia

unică la naşterea

primului copil,

3720

1562

,4

420

-00

4708

2270

,6

500

-00

5364

3920

,3

800

-00

5769

5514

,0

1000

-00

5458

6288

,0

1200

-00

Indemnizaţia

unică la naşterea

fiecărui copil

următor,

3231

912

,2

280

-00

3649

1630

,7

500

-00

3444

2532

,0

800

-00

3762

3605

,4

1000

-00

4932

6931

,1

1500

-00

Indemnizaţie

lunară pentru

creşterea

copilului pînă la

vîrsta de 3 ani,

1534

7

1565

,5

100

-00

2009

7

3046

,4

149

-87

2330

9

4292

,2

184

-14

2485

2

5756

,2

230

-75

2723

5

8796

,0

322

-60

Dintre

care:

Mamel

or

1454

7

1485

,5

100

-00

1903

1

2873

,6

149

-19

2204

1

4052

,2

182

-19

2342

9

5414

,3

230

-22

2561

3

8255

,7

321

-94

Taţilor

304

30,4

100

-00

397

69,5

175

-04

462

94,6

215

-09

520

141

,0

269

-55

601

220

,2

366

-38

Altor

persoa

ne

496

49,6

100

-00

669

103

,3

154

-47

806

145

,4

181

-93

903

200

,9

221

-99

1021

320

,1

313

-48

222

Figura 5. Dinamica cheltuielilor pentru protecţia familiilor cu copii pe perioada 2004-2008, persoane asigurate

Beneficiari, persoane

2008423184

42481 44159 45269 46181 47174 48312

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

1 2 3 4 5 6 7 8

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Beneficiari, persoane

223

Figura 6. Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare de stat, 2001-2008

17727

25446 25000 24685

19979

17690

1577514070

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

1 2 3 4 5 6 7 8

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare de stat

Dinamica beneficiarilor de alocaţii

lunare de stat

224

Figura 7. Dinamica cheltuielilor pentru plata alocaţiilor lunare de stat, 2001-2008

21321

81951

5990055582

49832

43357

51962 52099

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

70000

80000

90000

1 2 3 4 5 6 7 8

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Dinamica cheltuielilor pentru alocaţii lunare de stat, mii lei

Dinamica cheltuielilor pentru alocaţii

lunare de stat, mii lei

225

Figura 8. Dinamica numărului beneficiarilor de alocaţii lunare nominale de stat

2741029108

2769426520

24028

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

1 2 3 4 5

2004 2005 2006 2007 2008

Dinamica beneficiarilor de alocaţii lunare nominale de stat

Dinamica beneficiarilor de alocaţii

lunare nominale de stat

226

Figura 9. Serviciul îngrijire socială la domiciliu, 2002-2008

Serviciu de îngrijire socială la domiciliu

2006 2006 2105 2329 2383 2430 2465

19951 19951

25510253232450824446

21390

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

(01.10.2008)

Lucrători sociali angajaţi în serviciul de îngrijire socială la domiciliu, persoane Beneficiari, persoane

227

Figura 10. Dinamica numărului de cantine de ajutor social, 2002-2008

Dinamica numărului de cantine de ajutor social şi a

beneficiarilor pentru anii 2002 - 2008

99 131

9790

4454

73

5425

5884

40684164

2795

3538

4416

0

20

40

60

80

100

120

140

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

nr. cantinelor nr. beneficiarilor

228

Figura 11. Tipurile centrelor ce prestează servicii sociale pentru persoanele în etate şi cu disabilităţi

Tipurile de centre sociale

78

29

3

32

32

centre de zicentre de plasamentcentre mixtecentre de reabilitare socio-medicalăaziluri

229

Tabelul 6. Numărul ajutoarelor materiale şi sumele acordate solicitanţilor, 2008

Nr. Nr.

d/o

Categoriile de beneficiari ai ajutoarelor materiale

Nr. de

ajutoare

Nr. de

benefici.

titulari

Suma

(mii lei)

Mărimea

medie,

lei

1. Pensionari – total, inclusiv: 216096 212113 81983,5 379,38

a) persoanele care beneficiază de pensii şi alocaţii sociale pentru invaliditate 108676 106250 38879,9 357,76

b) pensionari singuratici, beneficiari de compensaţii la achitarea serviciilor

comunale

17125 15820 7173,5 418,89

c) persoanele în etate cu vîrstele trecute de 75 ani şi neincluse în p. b); total,

inclusiv cu vîrstele împlinite şi trecute de 100 ani, începînd cu 1.08.2007

55723 55591 19541,4 350,69

59 59 295,0 5000,0

d) alţi pensionari neincluşi în p. a); b) şi c) 34572 34452 16388,7 474,05

2. Persoane inapte de muncă - total, inclusiv: 7264 7261 4654,9 640,82

a) neîncadrate în cîmpul muncii din motiv de boală îndelungată pînă la

survenirea invalidităţii

3275 3272 2297,7 701,59

b) aflate în stare de sărăcie extremă şi care nu au surse de existenţă, inclusiv cu

comportament asocial (boschetari, etc.)

3989 3989 2357,2 590,93

3. Familii cu copii - total, inclusiv: 67472 65046 24516,08 363,35

230

a) cu 4 şi mai mulţi copii, benefic. de compens. la achitarea servic. comunale; 17140 16772 6464,85 377,18

b) cu copii invalizi; 16152 14520 5449,48 337,39

c) cu un singur părinte (monoparentale); 13964 13892 5295,55 379,23

d) cu tutelă asupra copiilor orfani neinstituţionalizaţi cu vîrstele pînă la 18 ani 2611 2306 925,0 354,27

e) alte familii cu venituri mici, neincluse în p. a); b); c) şi d) 17605 17556 6381,2 362,47

4. Alte persoane (neincluse în compart. 1; 2 şi 3) care au nimerit în situaţii

excepţionale pe care nu le pot depăşi de sine stătător (îmbolnăvire gravă,

calamităţi naturale, dezastre, avarii, conflicte armate, catastrofe ecologice,

incendii, epidemii, accidente, înmormîntarea rudelor, etc.) - total, inclusiv:

26045 26027 14976,10 575,01

a) persoane în căutarea unui loc de muncă (şomerii); 2362 2361 1663,5 704,28

b) persoane cu merite faţă de stat (participanţii la conflicte armate şi lichidarea

consecinţelor catastrofelor ecologice, persoane cu contribuţii valoroase în

muncă, etc.);

12886 12886 6046,1 469,2

c) persoane eliberate din locurile de detenţie, adolescenţii (16-18 ani), familii

tinere, studenţi şi alte persoane cu venituri mici care necesită susţinerea socială a

statului

10797 10780 7266,5 673,01

TOTAL : 316877 310447 126130,58 398,04

231

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, Odinokaia Ina, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de

doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări. Conștientizez că, în caz contrar urmând să

suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

ODINOKAIA INA

25 februarie 2010

232

CURRICULUM VITAE

DATE PERSONALE:

Nume:Odinokaia

Prenume:Ina

Sex:feminin

Data naşterii:21.07.1980

Naţionalitatea:moldoveancă

Situaţia familiară:căsătorită, un copil

Domiciliu:or. Soroca, str. Ațeli 14

Telefon:+373 79288108

E-mail:inegura@gmail.com

STUDII

2004 – 2009Universitatea de Stat din Republica Moldova. Studii de doctorat la tema:

‖Locul și rolul dreptului protecției sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova‖.

2003– 2004Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți. Studii de masterat la tema:

„Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.‖

1999– 2003Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți. Studii de licență la tema:

„Reglementarea juridică a relațiilor fiscale în cadrul Uniunii Europene.‖

1994 – 1999Studii în cadrul Colegiului pedagogic „Mihai Eminescu‖ din or. Soroca.

Specialitatea: Pedagogia învățământului primar.

1986 – 1994Școala medie nr.4 din or. Soroca.

EXPERIENŢĂ DE MUNCĂ:

2008 – prezentlector universitar la Catedra de Drept Public a Universității de Stat „Alecu

Russo‖ din Bălți.

2005-2008asistent universitar la Catedra de Drept Public a Universității de Stat

„Alecu Russo‖ din Bălți.

2003-2004asistent universitar la Catedra de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din

Bălți.

Titular al disciplinelor: „Dreptul protecției sociale‖; „Protecția juridică a drepturilor omului‖;

„Elemente de drept public‖ (cu predare în limba română și limba rusă)

233

EXPERIENȚĂ ȘTIINȚIFICĂ:

19.10.2004 Participant la Conferinţa științifică cu genericul „Considerații privind realitatea

socio-juridică din Republica Moldova‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat

„Alecu Russo‖ din Bălți.

21.10.2005 Participant la Conferinţa științifică internațională cu genericul „Procesul de

codificare în ţările Europei de Sud-Est‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat

„Alecu Russo‖ din Bălți.

10.12.2007Participant la Conferinţa științifică internațională dedicată Zilei internaționale a

drepturilor omului, cu genericul „Probleme actuale în domeniul drepturilor omului‖, organizată

de Facultatea de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți.

11.12.2008Participant la Conferinţa științifică internațională dedicată aniversării a 60 de ani de la

adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu genericul „ Declarația Universală a

Drepturilor Omului - pilon în protecția juridică a drepturilor și libertăților omului în decurs de 60

de ani‖, organizată de Facultatea de Drept a Universității de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți.

PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE:

1. Negură (Odinokaia) I. Ocupaţiunea – mod originar de dobândire a proprietăţii. Considerații

privind realitatea socio-juridică din Republica Moldova: materialele conferinței științifice. Bălți:

Tipografia Universității de Stat Stat „Alecu Russo‖ din Bălți, 2005, p.36-42.

2. Odinokaia I. Impactul globalizării asupra drepturilor omului. Probleme actuale în domeniul

drepturilor omului: materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10 decembrie 2007, Bălţi.

Chişinău: Pontos, 2008, p.21-27.

3. Odinokaia I. Reformarea Organizației Națiunilor Unite - imperativ al secolului XXI. Probleme

actuale în domeniul drepturilor omului: materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10

decembrie 2007, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2008, p.93-102.

4. Odinokaia I., Culic E. Совет по правам человека - главный механизм защиты прав

человека в системе ООН. Probleme actuale în domeniul drepturilor omului: materialele

conferinţei ştiinţifice internaţionale din 10 decembrie 2007, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2008, p.164-

172.

5. Odinokaia I. Evoluţia dreptului la securitate socială până şi după consacrarea în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului. Declaraţia Universală a Drepturilor omului – pilon în protecţia

234

juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în decurs de 60 de ani: materialele conferinţei

ştiinţifice internaţionale din 11 decembrie 2008, Bălţi. Chişinău: Pontos, 2009, p.125-137.

6. Odinokaia I. Consideraţii referitoare la conexiunea noţiunilor de protecţie socială şi

securitate socială. Revista Naţională de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.2(101)/2009,

p.47-54.

7. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. Legea şi

viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.

8. Odinokaia I. Aspecte controversate privind metoda de reglementare a dreptului protecţiei

sociale. Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.6(210)/2009, p.34-39.

9. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. Revista Naţională

de Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.

10. Odinokaia I. Considerații doctrinare privind funcțiile protecției sociale. Revista Naţională de

Drept: publicaţie ştiinţifico-practică, nr.8(107)/2009, p.28-32.