Convenţia ONU privind drepturile copilului

Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 193 de ţări, membre ale Naţiunilor Unite (cu excepţia SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenţia îi recunoaşte conţinutul, se obligă să îl respecte şi să îl aplice în mod corespunzător.

Ideea elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului îi aparţine lui Englatyne Jebb, care a fondat prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de consecinţele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei), E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o organizaţie internaţională puternică în măsură să intervină şi în zonele mai puţin cunoscute, unde protectia copilului nu era aplicata iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele dezvoltate în acea vreme urmăreau în special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale copiilor.

Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, EJ a conceput şi a reuşit adoptarea de către Liga Naţiunilor (astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul document internaţional în care „drepturile copilului” sunt menţionate şi promovate în mod unitar iar protectia copilului se impune de la sine. Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la redactarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.

Convenția constă din 54 de articole care se adresează nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni precum: dreptul la viață, dreptul de a dezvolta la maximumul potențialului lor, dreptul la protecție față de influențele dăunătoare, dreptul de a fi protejați de abuz și exploatare, precum și dreptul de a participa pe deplin la viața de familie, viața culturală și socială . Cele patru principii de bază ale Convenției sunt non-discriminarea, devotamentul față de interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare precum și respectul pentru punctele de vedere ale copilului..

Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenţie:Dreptul la viaţă; Dreptul la un nume şi o naţionalitate; Dreptul la educaţie; Dreptul de a-şi exprima liber ideile; Dreptul la îngrijire medicală; Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei formă de violenţă, abuz sau neglijenţă; Dreptul la joacă şi timp liber.

România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (2009), în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Naţiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. După semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei copiilor, asigurarea faptului ca normele de protectia copilului si drepturile copilului sunt respectate, asigurarea celor mai bune condiţii pentru ca ei sa crească sănătoşi, să aibă o educaţie de bună calitate şi să participe activ la viaţa comunităţii.

Din cinci în cinci ani, Comitetul pentru Drepturile Copilului de la Geneva analizează respectarea drepturilor copilului în mai multe țări și face recomandări guvernelor pentru îmbunătățirea vieții copiilor. Cele 4 principii de bază ale convenţiei sunt: non-discriminarea; urmărirea celor mai bune interese ale copilului; dreptul la viaţă, supraviețuire și dezvoltare; respect faţă de părerile copilului