1.1.4.Valoarea stilistică a atributului

În compunerea unui enunţ (propoziţie sau frază), cuvintele

sunt supuse constrângerilor formale ale structurii gramaticale. Dacă

gramatica are un rol normativ în folosirea limbajului, am putea spune

că alegerea cuvintelor şi a construcţiilor care scapă gramaticii, în

sensul că se abat de la ceea ce este uzual, stereotip sau banal în

limbaj, generează expresivitate.

Valorile expresive ale atributului sunt numeroase în limbajul

comun, cu precizarea că unele construcţii figurate şi-au pierdut

caracterul expresiv prin generalizare. De exemplu, în limbajul

cotidian, oamenii spun roşii, vinete în loc de pătlăgele roşii,

pătlăgele vinete; acesta este un exemplu de substantivizare a unor

adjective-atribut prin elipsa regentului. Cu aceeaşi valoare generată

de elipsă sunt folosite adjectivele-atribut curat, negru din expresiile:

scrie pe curat (pe caietul curat), cumpără la negru (la preţ

negru).Tot în limbajul comun întâlnim fenomenul lexicalizării

regentului unui atribut eliptic care a transmis regentului sensul său:

persoană în vârstă (înaintată), are temperatură (mare).

Mult mai numeroase sunt valorile expresive ale atributului în

stilul beletristic, deoarece scriitorii uzează intensiv de resursele

morfologice şi sintactice ale comunicării pentru a ajunge la efecte

artistice.

Atributul adjectival exprimat prin adjectiv propriu-zis, prin verb la

participiu sau gerunziu, are valoare stilistică de epitet:

Exemple:

Întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în

mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă,

înflorind cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci, clapele unui piano

sonor şi acompaniind sunetele uşoare ale unor note dumnezeieşti cu

glasul ei dulce şi moale. ( Mihai

Eminescu)

Aşa şi speranţa—c-un licur uşor,

Cu slaba-i lumină pălindă,

Animă-nc-odată tremurândul picior.

De uită de sarcini, de uită de nor.

Şi unde o vede s-avântă.

(Mihai Eminescu)

Nu orice determinant al unui substantiv are proprietatea de a avea o

încărcătură stilistică şi de a deveni epitet. Aşa cum arată T.Vianu în

Studii de stilistică, nu sunt epitete determinările realizate prin

adjective pronominale, prin numerale şi verbe la infinitiv şi supin.De

asemenea, nu sunt epitete determinările care formează cu

determinatele lor unităţi indisolubile: salcie plângătoare, covor

persan, înger de pază, cuşme frigiene, repaos de veci, pânză de

păianjen.

Atributele substantivale prepoziţionale se folosesc frecvent cu

valoare de epitet apropiat de metaforă (sau epitet metaforic):

Exemplu: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

(Mihai Eminescu)

Atributele substantivale prepoziţionale precedate de adverbe de

comparaţie ca sau cât au, de cele mai multe ori, valoare stilistică de

comparaţie.

Exemplu : Un vuiet, ca un ropot de ploaie e Lotrul, vijeliosul Lotru.

Pe sub păretele din dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri

argintii, răsfrângându-şi apa limpede ca o pânză de lumină pe

lespezi netede de albastru. (Al.

Vlahuţă)

Au valori expresive inversiunile şi dislocările atributelor :

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

(Grigore

Alexandrescu)

Într-o sintagmă atributivă se pot asocia noţiuni contrare, oximoronul

fiind o figură de stil deosebit de expresivă şi exploatată de poeţi

(neguri albe, foc negru la Eminescu, păcătoase sfinte fete la Blaga,

lichea strălucită la Arghezi, scânteie de-ntuneric la Topîrceanu).

În Dicţionarul figurilor de stil al lui Gh.N.Dragomirescu mai găsim

şi alte valori stilistice ale atributului:

-Adjuncţiunea- construcţia care constă în a pune în relaţie

gramaticală cu un segment comun mai mulţi termeni ai enunţului:

Iară noi ?noi, epigonii ?...Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte…

(Mihai Eminescu)

-Antimetateza, repetarea inversă a unor sintagme, cu modificarea

funcţiilor gramaticale, poate implica şi atributul( Lumea umbrei,

umbra lumii se amestec, se-nfăşoară...M.Eminescu).

-Poliptota, repetarea unui cuvânt sub diverse forme flexionare:

Punctu-acela în mişcare, mult mai slab, ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii.

(Mihai Eminescu).