I. «Stilistica" documentării în jurnalism

Exactitatea informaţiilor. -cunoaşterea ierarhiei bisericeşti: faţă de un Patriarh: Prea Fericite Părinte Patriarh / Prea Fericirea Voastră; faţă de un Mitropolit: înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit / înalt Prea Sfinţia Voastră; faţă de un Arhiepiscop: înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop / înalt Prea Sfinţia Voastră; faţă de un Episcop: Prea Sfinţite Părinte Episcop / Prea Sfinţia Voastră faţă de Episcopii şi Arhiereii-Vicari: Prea Sfinţia Voastră.Denumirea oficială a instituţiilor publice (ministere, localităţi, direcţii judeţene, şcoli, licee, asociaţii,

organizaţii, ONG-uri etc.) trebuie respectată cu ...sfinţenie!

5. Documentarea în timpul regimului comunist-Lucrurile erau stabilite, se ştia dinainte ce să scrii. Şi atunci trăiai permanent sentimentul inutilităţii, al zădărniciei, al absurdului şi nu puteai să ajungi să te exprimi decât dacă aveai o forţă extraordinară-cum se juca această comedie a documentării? îţi făceai o delegaţie, ţi-o semnau şefii. îţi luai bilet la tren sau la avion, dădeai telefoane celor pe care urma să-i vizitezi, ca să fii aşteptat, spuneai ce doreşti să afli, călătoreai cu trenul, stăteai în tren o zi sau o noapte ca să ajungi la destinaţie. Ajuns acolo, erai preluat de reprezentanţi ai conducerii locale, care ar fi vrut din toată inima să stea mai mult cu tine la restaurant decât să te ducă să vezi ce ai de văzut, dar şi ei trebuiau să simuleze că-l ajută pe ziarist să se documenteze. Şi te duceai şi vedeai şi ceea ce vedeai era dramatic, dar degeaba vedeai, pentru că nu puteai să scrii despre ceea ce vedeai. Puteai să scrii, dar nu s-ar fi publicat, în niciun caz. Şi atunci ori începeai un război de istovire reciprocă a forţelor cu cei de care depindea publicarea, cu cenzura, ori te resemnai şi scriai, fireşte, cam ce ar fi vrut ei să scrie. Cred că aveţi deja destule dovezi de inutilitate a documentării.

- prin ştire se înţelege "veste, informaţie; noutate

Ferenc Vasas, în capitolul Cum (nu) se scrie o ştire, inclus în Manualul de jurnalism coordonat de Mihai Coman, evocă unele definiţii ale ştirii, aparţinând câtorva jurnalişti. Astfel, Stanley Walker, de la New York Herald Tribune, spunea că ştirea nu se poate defini, fiindcă aceasta este "mai imprevizibilă ca vântul". El mai spunea că ştirea "nu face altceva decât să repete, folosind personaje noi, basme la fel de vechi ca piramidele". în fine, celebrul Joseph Pulitzer cerea ca ştirile să fie "originale, distincte, dramatice, romantice, înspăimântătoare, unice, curioase, trăsnite, comice, ciudate şi care să te facă să vorbeşti despre ele".-, "ziarul este o întreprindere care are drept funcţie transformarea evenimentelor în ştiri" -în general, "presa consideră drept subiecte demne de a apărea în paginile unui ziar acelea care modifică percepţia comună a realităţii: ceva neobişnuit, neaşteptat, ieşit din tiparele obişnuitei ale realităţii". Conform acestei definiţii, John B. Bogart, editor la ziarul Neiv York Sun, spunea, cu un secol în urmă, că un om muşcat de câine nu reprezintă o ştire, dar dacă un om muşcă un câine, realitatea este violentată, încât ea devine subiect de presă.

-una din trăsăturile esenţiale ale unei ştiri este noutatea informaţiei.

3. Regula de aur a ştirii. Este deja un loc comun printre jurnalişti - şi mai ales printre formatorii de jurnalişti - că o ştire bună trebuie să răspundă la cele şase întrebări: Cine? Ce? Când? Unde? Cum ? şi De ce? Aceste întrebări ar proveni încă de la marele orator şi pedagog roman, Marcus Fabius Quintilianus Desigur, în practică foarte rar se întâmplă ca o ştire să răspundă la toate cele şase întrebări, cumar fi în exemplul următor:

4. Senzaţionalismlul ştirilor.

5. Noutatea ştirii. 6. Ştirile şi principiul "piramidei răsturnate7. Tipologia ştirilor. Din punctul de vedere al axei temporale, ştirile pot fi ştiri hard (foarte recente, "fiebinţi") şi ştiri softCa dimensiune, ştirile pot fi simple şi dezvoltate.

8. Precizia şi rigoarea ştirilor. -nu începeţi ştirea cu propoziţii subordonate; ocoliţi gerunziile şi participiile; folosiţi diateza activă în locul celei pasive!9. Care evenimente merită transformate în ştiri?-cele care au o utilitate publică. Din păcate, jurnalismul modern, fascinat de senzaţional şi rob al tirajului, respectiv al ratingului, ignoră această dimensiune importantă a ştirii - utilitatea publică. Profesorul Dorin Popa, într-un manual de jurnalism, dă următoarele exemple:1 om obişnuit + 1 femeie obişnuită = 0 1 om obişnuit + 1 aventură extraordinară - ştire 1 soţ obişnuit + 1 soţie obişnuită = 0 1 soţ + 3 soţii = ştire 1 casier bancar + 1 soţie + 7 copii = 0 1 casier bancar - 100.000 $= ştire 1 dansatoare + 1 preşedinte de bancă - 1 000 000 $ = ştire 1 bărbat + 1 maşină + 1 pistol + 1 recipient cu benzină = ştire 1 bărbat + 1 soţie + 1 frânghie + 1 procuror = ştire1 bărbat + 1 realizare = ştire 1 om obişnuit + 1 viaţă ordinară de 79 de ani = 0 1 om obişnuit + 1 viaţă de 100 de ani = ştire (Popa, 2002, p. 76).Analizând propunerile de mai sus, e clar că se are în vedere nota de senzaţional şi mai puţin utilitatea ştirii

Importanţa titlului. -cinci cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească: 1) să aibă un mesaj foarte clar; 2) mesajul să fie excerptat din informaţia principală a îirrrolului şi nu din cea colaterală; 3) să existe o strânsă legătură între text şi titlul purtat de acesta; 4 TITLUL să fie corect formulat şi uşor de înţeles; 5) titlul trebuie să dea cititorului un imbol, să fie incitant.

Definirea conceptului de titlu. Cuvânt polisemantic (< ngr. titlos, lat. titulus, fr. titre), titlul desemnează, după DEX, un „cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p[rin] gener[alizare] orice lucrare editată"

Titlul şi limba de lemn. într-una din cele mai bune analize făcute limbii de lemn din regimurile iitare, Françoise Thom stabileşte câteva trăsături specifice acestui limbaj folosit în regimul comunist: substantivizarea, preferinţa pentru construcţiile pasive şi impersonale, comparativele,utilizarea modului imperativ, viziunea maniheistă, preluarea unor termeni din registrul militar,abundenţa de adjective etc.

Legătura dintre titlu şi text, în operele literare. titlu, cartea devine un unicat, aşa cum, prin nume, o persoană m devine o individualitate. Nu e mai puţin adevărat că o carte se poate individualiza în primul râni prin conţinut şi abia pe urmă prin titlu.

Şapoul. In cele mai multe cazuri, şapoul (din fr. chapeau) apare între titlu şi articolul propriu--jst mai bun şapou este acela care dă informaţia esenţială. Este informativ. [...] De regulă,- şapoul se foloseşte în cazul unor specii jurnalistice de mari dimensiuni: interviul, reportajul, ancheta, dar se poate utiliza şi unor articole mai scurte, în funcţie de politica editorală a publicaţiei respective. Şapoul ecvenţă construită după o formulă descriptivă, narativă sau mixtă, inclusiv cu posibile ■ stil direct şi care prezintă dublă funcţie textuală, informativ-explicativă: pe de o parte, I şi precizează informaţia din (supra)titlu, iar pe de altă parte rezumă conţinutul textului amarea ideilor de interes major"

Titlul jurnalistic şi elementele paratextuale. în general, un titlu poate fi însoţit de mai multe elemente paratextuale, cu care poate intra în diferite combinaţii: supratitlu + titlu; titlu + subtitlu; supratitlu + titlu + subtitlu; supratitlu + titlu + subtitlu + şapou; titlu -l- şapou; titlu + motto + şapou. între aceste elemente paratextuale (marcate grafic prin diferenţiei de literă, tehnoredactare etc.) se pot stabili diferite relaţii gramaticale şi semnatice.-Astfel, din punct de vedere gramatical, situaţia diferă în funcţie de combinaţia stabilită între titlu şi celelalte elemente paratextuale amintite. Dacă luăm în calcul combinaţia supratitlu + titlu, putem întâlni mai multe situaţii:1. autonomia sintactică a supratitlului: Premierul îşi alege varinta de 2.autonomia sintactică relativă a supratitlului: Prinţul Ghika, un sfânt în devenire3.lipsa de autonomie sintactică a supratitlului: Claudiu Săftoiu a recunoscut că SIE interceptează telefoane fără mandat de la judecator

Din punct de vedere semantic:- informaţia generală din supratitlu este restrânsă în titlu: Elevul român nu are alternative- informaţia denotativă dintr-un supratitlu trebuie reintrepretată ca urmare a informaţiei din titlu. Câini orbiţi de far/ Dinamo s-a înecat la malul mării

Intertitlul= "secvenţă peritextuală de mici dimensiuni, segmentează textul în subunităţi temat favorizând lectura rapidă şi mai ales selectivă, pe tranşe de conţinut, a textului.

Titlul şi ortografia. O primă problemă a relaţiei dintre titlu şi ortografie este că după titlum se pune punct, regulă însuşită încă din primii ani de şcoală. în limba engleză, de pildă, •HHE cuvintele din titlu se scriu cu majusculă, cu excepţia elementelor de legătură (prepoziţii şi '«anLimcţii). Presa românească preia uneori acest procedeu, mai ales în textele unor reclame:

Tipologia titlurilor. Potrivit unui studiu publicat de Măria Cvasnîi Cătănescu, titlul ar puteariiat după "trei linii de interes": I. Gramatica titlului, II. Componenta lexico-semantică şi III.eele stilistice recurente.

Titlul-cuvânt este format dintr-un substantiv, articulat sau nearticulat, dar şi din alte parti de

Titlul-sintagmă este folosit şi el destul de rar, şi tot în sfera micii publicităţi: Titlurile-enunţ sunt cele mai răspândite şi mai vechi. In general, şi titlurile-enunţ se potimparti in trei categorii:

Enunţul cu structură normalăTitlul referenţial, denotativ, clasic, tradiţional. Cel mai vechi şi mai răspândit tip de titlu este acela

referenţial, denotativ, care informează cititorul în privinţa conţinutului cărţii (articolului), fără a recurge la alte procedee.

Titlurile interogative. Au avantajul de a constitui o provocare la adresa curiozităţii! cititorului, care se grăbeşte să citească articolul respectiv, pentru a afla răspuns la întrebarea

Titlurile exclamativ-imperative se întâlnesc mai ales în publicaţiile care exploatează senzaţionalismul, funcţia emotivă a limbajului

Titluri defective de predicat. în cazul unor astfel de titluri, predicatul poate fi marcatprin linie de pauză (-), prin două puncte (:) sau prin semnul egalităţii

Titlurile-citat se folosesc mai ales în cazul interviurilor, când o afirmaţie importanta insolită, senzaţională etc. este excerptată şi folosită drept titlu: Excelenţa Sa, domnul Petru Corcm ambasadorul României la Budapesta

Titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie: „La asediul ilenei, românii trăgeau cu ghiulele de... paie!"

Componenta lexico-semantică.Termeni generici: Braşovenii riscă să rămână fără căldură (Adevărul, 22 aug. 2006);

Prezenţa numelor proprii - nume de persoane, toponime, nume de instituţii, firme, organizaţii, partide etc, care au avantajul de a fi foarte cunoscute la un moment dat. Uneori aceste nume proprii sunt folosite la modul neprotocolar, ironic, amical, afectuos: "Bunicuţa" cruţată - Dorneanu – executat!

Folosirea termenilor colocviali, argotici. Aceşti termeni au cunoscut o largă răspândire nu numai în titluri, ci şi în articolele propriu-zise, poate ca o reacţie la rigorile şi interdicţiile limbii de lemn, practicate înainte de 1989. Iată câteva exemple: Autorităţile îşi bagă coada între picioare

Cuvinte intrate recent în limbă română. Sunt cuvinte formate prin derivare sau compunere, prin asociere cu alte cuvine identice ca sonoritate. Acest cuvinte pun în evidenţă inventivitatea lexicală a jurnaliştilor: "Cuponiada", mineriade, Becalizarea -împrumuturi recente, mai ales din limba engleză, în special din domeniul informatic" Outplacementul on-line - un concept de success în; outdoor; mouse; Hardware -Folosirea unor cuvinte clişeizate, care riscă să conducă la o nouă limbă de lemn, asup căreia a atras deja atenţia Tatiana Slama-Cazacu. Ex: eşichierul poli", în topul,pachet de legi - Utilizarea siglelor de partide, instituţii, persoane Modificarea sensului vechi al unor cuvinte.-Titluri care folosesc jocuri de litere. Tratatul dintre România şi Ltia

Titluri evazive, care derutează cititorii. Există, în cazul unor astfel de titluri, o contradicţie între semnificaţia titlului propriu-zis şi conţinutul articolului. Un titlu precum Timişoara se pregăteşte de război

Tipologia titlurilor jurnalistice este mult mai complexă şi mai amplă, în comparaţie cu modul m zare am prezentat-o noi în rândurile de mai sus, rânduri care doresc să fie doar începutul mor preocupări susţinute pe această temă, aparţinând deopotrivă jurnaliştilor şi teoreticienilor, cercetătorilor.

IV. Limba de lemn

-limba de lemn reprezintă „un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elementele lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite «autorităţi», în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc., care deţin o putere sau o autoritate), imitate, dar şi impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleităţi (chiar dacă, în genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc întotdeauna exact conţinutul semantic), apoi difuzat prin receptare, prin utilizarea frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare, care pot ajunge să fie supuse unei sugestii colective; intenţia reală sau cel puţin efectul obţinut sânt de a se impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului deţinut, fie prin cunoştinţele tehnocrate, de a se împiedica altă modalitate de gândire şi, în genere, de a se ascunde, de a se masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă" (Slama-Cazacu, 1991, p. 4).

O definiţie asemănătoare, dar ceva mai scurtă, a propus şi Nicolae Manolescu: „Limba de lemn este un mod de exprimare codificat, sibilinic şi la rigoare osificat, a cărui particularitate este minima transparenţă. în limba de lemn nu se vorbeşte deschis, liber, ci pe ocolite şi învăluitor. Limba de lemn

nu permite radicalitatea. Şi este instrumentul ideal prin care unei ideologii i se răpeşte eficacitatea, silind-o să se transforme într-un corp de dogme, incapabile şi să explice fenomene reale, şi să le prevadă; la urma urmei, să le prevină" (Manolescu, 1991, p. 2).

Caracteristici:a. utilizarea preferenţială a construcţiilor pasive şi impersonale: „s-au adopatat noi măsuri privind

ridicarea nivelului general..."; „s-au obţinut realizări de mare însemnătate..."; „s-a depus o activitatesusţinută pentru depăşirea unor contradicţii" (Ceauşescu, 1984, p. 13).

b.utilizarea modului imperativ, mai cu seamă prin folosirea verbului trebuie: „casele de cultură,cluburile şi căminele culturale trebuie să devină adevărate centre

c. fixitatea formelor: „societate socialistă multilateral dezvoltată", „partidul - centrul vital alîntregii naţiuni", „savant de renume mondial", „cel mai iubit fiu al poporului român", „noi culmide progres şi civilizaţie" etc.

d.repetitivitatea şi redundanţa: vom acorda, trebuie, se va urmări, o atenţie deosebită, să facemtotul sunt formule întâlnite la tot pasul în documentele de partid şi în discursurile oficiale;

e. acumularea substantivală, vizibilă inclusiv în înlocuirea unor verbe simple cu locuţiuni verbalecare au în componenţa lor câte un substantiv: a se exprima -> a-şi găsi expresia; a reflecta -> a-şigăsi reflectarea; a ajuta -> a acorda ajutor etc

f. dispariţia pronumelui eu şi înlocuirea preferenţială a acestuia cu noi, fiindcă acest noi„desemnează unitatea poporului, partidului şi guvernului"

g. prezenţa comparativelor: „realizarea unei lumi mai drepte şi mai bune":

3. Spre o nouă limbă de lemn. Tatiana Slama-Cazacu a atras prima atenţia, în spaţiul nostru, asupra noii limbi de lemn, care se

manifestă în cuvinte precum: agresat, boutique, brocker, compensaţie, consens, consulting, demara, de o manieră, derula, estabilizare, dealer, eşichierul politic, executivul, implementare, indexare, liberalizare, manager, manipula, marginalizat, marketing, molesta, negocierea salariilor, pachet de legi, punctual, repriza secundă, securist, stat de drept, transparenţă etc.

4. Descrierea limbii de lemn în romanul lui Orwell. Nouvorbă avea un vocabular construit în aşa fel, încât să ofere posibilitatea de a exprima doar ceea

ce voia să spună un membru al Partidului unic, eliminând din cuvinte toate sensurile echivoce, aluzive etc. Această „performanţă" lingvistică se preconiza a se realiza pe trei căi:

a. inventarea de cuvinte noi, care să nu aibă în spate multitudinea de sensuri şi înţelesuri pecare le au, în general, cuvintele cu vechime într-o limbă;

b.eliminarea, din cuvintele păstrate, a sensurilor figurate, secundare etc., care constituie, aşacum se ştie, suportul literaturii, al filosofiei etc. Orwell dă, în acest sens, următoarele exemple: „Câineleeste liber de purici" sau „Câmpul este liber de buruieni".

c. eliminarea totală a cuvintelor eretice. Reducând numărul cuvintelor şi numărul sensurilordin cuvintele rămase, se spera la o restrângere a sferei de gândire.

în ce priveşte vocabularul Nouvorbei, acesta se împărţea în trei clase distincte:1. Vocabularul A - includea cuvintele necesare activităţii de fiecare zi: a mânca, a bea, a munci, a

îmbrăca, a coborî etc. Din aceste cuvinte fusese suprimată orice ambiguitate semantică, încât un cuvânt exprima un singur sens.

1. Vocabularul B - cuprindea cuvinte create exclusiv în scopuri politice. Aici intrau de regulă cuvintele compuse.

3. Vocabularul C - includea termenii tehnici şi ştiinţifici.

V. Impactul cenzurii asupra libertăţii de exprimare în presă

Moto-ul:”Istoria cenzurii va trebui să fie scrisă cândva" e a lui Mircea Zaciu, 1995-după opinia poetului Ştefan Augustin Doinaş, cenzura „este fenomenul de interzicere sau de falsificare a liberei expresii a gândului sau simţămintelor. -Istoria cenzurii comuniste începe, practic, în 1945 şi continuă până în 1989.

-în plan publicistic, înăsprirea cenzurii a avut drept urmare cultivarea limbii de lemn

VI. Ortografìa cu à din a şi cu sunt: între diversiune şi disidenţă

Moto-ul: „Şi eu sînt pentru sunt!" e al lui Dimitrie Macrea, 1953

2. Limba şi ortografia-principalele „monumente" de limbă românească, scrise cu caractere chirilice, sunt: scrisoarea lui Neacşu din 1521, tipăriturile lui Coresi din secolul XVI, cărţile lui Varlaam şi Dosoftei, din veacul următor, Noul Testament de la Bălgrad (1648), Biblia de la Bucureşti (1688), scrierile cronicarilor moldoveni şi munteni, gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu (1787), gramatica lui Ion Heliade Rădulescu (1828) etc.

-după 1799 autorii vor folosi tot mai mult alfabetul latin, fără a renunţa însă la cel slavon, din cauza presiunilor făcute pe linie bisericească şi a cititorilor cărora li se adresau, care nu-l ştiau decât pe ultimul.2. Preocupări ortografice în perioada 1840-1881.

- primele procupări sistematice pentru ortografia limbii române se datorează savantului Timotei Cipariu care a promovat etimologismul. Acest curent a fost favorizat de cel puţin două cauze: Cipariu era un exponent al curentului latinist, curent care fusese promovat de Şcoala Ardeleană; în al doilea rînd, în epocă circulau multe aberaţii legate de originea limbii şi a poporului român, iar limba oferea un puternic argument pentru demonstarea latinităţii contestate; în fine, Cipariu era convins că ortografia etimologică ar putea contribui mai eficient la unificarea limbii-o contribuţie importantă, decisivă, în acest sens o aduce Titu Maiorescu, dar şi lingvişti precum A. Lambrior sau scriitori ca Vasile Alecsandri şi Iacob Negruzzi-Titu Maiorescu „susţine ideea necesităţii unei ortografii simple, bazate pe principiul fonetic (de fapt, fonologie) şi ia atitudine împotriva etimologismului, care, precizează criticul, nu ţine seama de modificările pe care factorul timp le-a operat asupra limbii române şi pentru că încearcă să stabilească procesul natural de evoluţie a acesteia" (Nuţă, 1992, p. 30).- A. Lambrior susţinea că trebuie scris numai cu î din i, s-a opus folosirii formei sunt

4. Reforma ortografică din 1904-Cel care şi-a asumat sarcina de a sintetiza stadiul la careajunsese ortografia a fost Ion Bianu. Ortografia din 1904 e considerată prima ortografie academicăavând la bază principiul fonetic. între regulile stabilite atunci trebuie să amintim:

a. scrierea diftongilor ea, oa pentru e, o;b.introducerea lui şre, şti pentru sce, sci (deci Branişte şi Bucureşti, pentru Branisce şi Bucuresci);c. eliminară lui dz şi d, în favoarea lui z;d.folosirea lui z pentru s intervocalic (cauza, compoziţie, dispoziţie, nazal);e. menţinerea a două semne pentru î [â în elementele latine; î la început şi sfârşit de cuvânt

şi în interiorul derivatelor);f. păstrarea unor forme duble: mătuşă - mătuşe; limbei - limbii;g. s dublu în cassă, massă, rassă;

3. Reforma ortografică din anul 1932.

-Puşcariu propunea generalizarea lui î din i, cuexcepţia familiei cuvântului român. în mai 1932, regula scrierii lui î a fost modificată, în sensul căaceasta urma să fie scrisă cu două litere, aşa cum va cere Academia şi în 1992. Ovid Densusianuşi Sextil Puşcariu s-au impotrivit, dar în cele din urmă ei au fost rugaţi să facă anumite concesii„sentimentului naţional".

Atitudinea presei din exil faţă de reforma ortografică din 1953Au fost însă şi cercetători sau savanţi străini, precum Klauss-Henning Schroeder sau Alf Lombard, care

au respins acuzaţiile de comunism aduse reformei ortografice, demonstrând că aceasta a avut la bază temeiuri ştiinţifice.Ortografia şi naţionalismul. Timp de un deceniu, ortografia din 1953 nu a beneficiat decritici semnificative din partea specialiştilor. Abia în 1963 apare studiul unui oarecare M. Carp, Sărevizuim ortografia"îndreptarea" ortografică din 1991

13. Concluzii. Aşa cum am văzut, normele stabilite de Academie sunt aplicate aleatoriu. Se adevereşte astfel afirmaţia profesorului Ştefan Cazimir, care spunea că, după 1989, singurul domeniu din România în care se păstra ordinea şi disciplina era ortografia.

VII. Ortografìa şi ortoepia siglelor

-siglă înseamnă „literă sau grup de litere folosite ca semn deprescurtare în inscripţii, în manuscrise vechi, în bibliografii etc"-abrevierea fiind, conform aceleiaşi lucrări, o prescurtare a unui cuvânt-atât abrevierea, cât şi siglarea reprezintă mijloace de îmbogăţire a vocabularului. -siglele sunt cele care produc substantive comune: ceferişti (CFR), pesedişti (PSD)

2. Reguli de citire a siglelor.2.1. Lectura „legată". Regula cea mai veche, preferată de vorbitori, o reprezintă lectura „legată",

atunci când succesiunea de litere oferă această posibilitate: PUR [pur, nupe-u-re),VIP (Very Important Person), care este şi titlul unei reviste, se pronunţă de regulă vip, dar, ceva mai rar, şi vi-ai-pi.

2. Evitarea unor confuzii semantice. Sunt situaţii când citirea „legată" este posibilă, dar vorbitorii o evită, probabil, pentru a nu se produce confuzii semantice: între luna mai şi MAI [me-a-i, Ministerul Afacerilor Interne), între adverbul sau adjectivul rar şi RAR [re-a-ré, Registrul Auto Român). înregistrăm aici excepţia BEC (citit bec, Biroul Electoral Central)

-când avem aceleaşi sigle, diferenţierea se face prin înlocuirea iniţialei unui cuvânt cu o abreviere a acestuia: MAN (Marea Adunare Naţională) şi MApN (Ministerul Apărării Naţionale).2. Citirea fiecărei litere pentru denumirea ei. în cazul în care succesiunea literelor dintr-o siglă nu

se poate citi, se apelează la ceea ce DOOM numeşte „citirea literei pentru denumirea ei": CPUN -> ce-pe-u-né;

2. Variante duble sau triple de citire. Unele consoane au două sau chiar trei variante de citire „pentru denumirea lor". Astfel, DOOM recomandă citirea be, ce, de, fe, ghe, ha, le, me, ne, re, se, ze etc., dar într-o notă se spune: „în abrevieri şi simboluri, unele litere au variante de citire consacrate în uz, de obicei după model străin:/(e/), g (ge), h [haş), 1 [el), m [em), n [en), r (er), s [es), z (zei)". Ca o consecinţă a acestei permisivităţi, apar pronunţări mixte, care îmbină sistemul DOOM cu modelul străin: RCA (Răspundere Civilă Auto) se pronunţă er-ce-á;, în KGB, se preferă rostirea ka-ghe-bé, la fel ca şi în IGP [i-ghe-pé), Inspectoratul General al Poliţiei.2. Citirea după model străin. Numeroase sigle se citesc după model străin, rostirea lor legată", după

sistemul DOOM, putând sugera dacă nu incultură, cel puţin necunoaşterea limbii engleze. Avem astfel DJ [di-géi), CD (Compact Disc) -> si-dí). E adevărat că uneori sigle străine pot fi rostite după sistemul românesc: grupul bancar HVB este pronunţat haşvebe.

3. De regulă, elementele de relaţie (prepoziţii, articolul hotărât) nu sunt reţinute în sigle: OPC (Oficiul pentru Protecţia Consumatorului). Cu toate acestea, în ESPLA a fost reţinută prepoziţia pentru: Editura Superioară pentru Literatură şi Artă, la fel ca şi în BPT (Biblioteca pentru toţi).

Fiindcă numărul siglelor este foarte mare, şi în limba română, este recomandat ca, atât în limba scrisă, cât şi în cea vorbită, la prima folosire să se arate denumirile sau sintagmele de provenienţă.

2.6. Citirea cu valenţe ironice, minimalizatoare.PS- pî-sî

Ortografia siglelor. Dacă în forma canonică siglele s-au consacrat cu majuscule şi puncte (C.E.C.), la ora actuală tendinţa este de păstrare a majusculelor, dar de renunţare a punctelor care urmează acestora. -DOOM atrage atenţia asupra că „separarea literelor prin puncte este greşită atunci când este vorba de compuse în alcătuirea cărora intră fagmente de cuvinte. Astfel, trebuie scris ADAS = Administraţia Asigurărilor de Stat, şi nu A.D.A.S." (p. XXXVIII).-de menţionat aici că acest procedeu nu trebuie generalizat când scriem iniţialele prenumelor unor persoane: C. V. Tudor, nu CV Tudor.

O lucrare normativă face o recomandare foarte utilă în cazul prescurtărilor la numele de persoane, precizând că „numai prenumele pot fi precsurtate, reducându-le la iniţială sau la primele litere, iar numele de familie trebuie scrise întotdeauna în întregime. Se obişnuieşte ca acest gen de abrevieri să se întrebuinţeze numai când este vorba de numele bărbaţilor (de ex.: I.L. Caragiale, Şt.O. Iosif, CA. Rosetti, Al.I. Cuza), prenumele femeilor scriindu-se în intregime, dar pentru a nu se face confuzii se scrie tot prenumele.

în legătură cu ortografia siglelor, încă două amănunte care trebuie respectate: diacriticele lipsesc din unele sigle: DSL (Dicţionar de ştiinţe ale limbii), fiind prezente în altele: PNCŢD, SŞF (Societatea de Ştiinţe Filologice); IREB (întreprinderea de Reţele Electrice Bucureşti).

Când siglele nu sunt foarte răspândite şi, deci, foarte cunoscute, se recomandă ca înainte de folosirea siglei să se utilizeze numele de la care aceasta provine.

-aşa cum era de aşteptat, moda siglelor a produs şi intenţii parodice, exploatate mai ales de Academia Caţavencu: PCR = „pile, cunoştinţe, relaţii"; TBC = „tutun, băutură, cafea".-o altă tendinţă este aceea de folosire a variantelor orale în textele scrise: „Un pecere revigorat”

-ortografierea substantivelor proprii provenite de la unele sigle se poate face în două moduri: PSD-ist sau pesedist; PD-ist sau pedist; PNL-ist sau penelist. Probabil că se va impune varianta a doua, în cazul substantivelor provenite de la sigle foarte cunoscute.-vorbitorul obişnuit cu nuanţele fine va remarca imediat distincţia dintre „reprezentanţii PNL" şi „reprezentanţiiPNL-ului", a doua pronunţare primind nuanţa peiorativă tocmai prin asocierea cu ceapeului, semeteului, sereleului.-limbajul argotic înregistrează sigle provenite din iniţialele cuvintelor dintr-o sintagmă: AMR înseamnă „au mai rămas", după care urmează numărul de zile pe care un soldat le mai are de petrecut în armată. APV = „armată pe viaţă", în argoul studenţesc fiind atestat cuvântul pepecist (de la PPC = „poate pică ceva").

5.Tehnoredactarea siglelor. în ceea ce priveşte tehnoredactarea, de regulă, între majuscule, fiecă urmează punct, fie că nu, nu se lasa un blanc. O asemenea precizare, impusă detehnoredcatarea computerizată, poate veni în contradicţie cu o precizare din DOOM

-o problemă delicată o ridică abrevierile unor prenume succesive urmate de numele întreg de familie scris în întregime. Ionel Funeriu propune: D.R. Popescu, nu: D.(spatiu) R. Popescu;

6.Abrevierile.

Abrevierea se foloseşte mai cu seamă în scris, fără a fi exclusă în limba vorbită, mai cu seamă în limbajul familiar, argotic. Abrevierile se fac după mai multe reguli:1. Abrevieri alcătuite din prima parte a cuvântului, prescurtarea terminându-se de regulă în

consoană, după care se pune punct: acad. — academician1. Abrevieri alcătuite din iniţială (când aceasta este o consoană) şi din una sau mai multe consoane

din cuvântul respectiv, după care urmează un punct: dr. = doctor; dvs. = dumneavoastră; nr. = număr.1. Abrevieri formate din iniţialele cuvintelor dntr-o sintagmă: ş.a.m. d. = şi aşa mai departe,

prescurtare ieşită tot mai mult din uz, datorită generalizării lui etc.Notă: Să reţinem că etc. nu poate fi folosită în cazul unor nume de persoane, când ea va trebui înlocuită

cu ş.a. = şi alţii. Astfel, vom scrie: „studenţi, pensionari, ţărani ere", dar „Caragiale, Eminescu, Dinescu ş.a.".Abrevieri formate din iniţiale şi fragmente din cuvintele care alcătuiesc denumirearespectivă: Aprozar (aprovizionare cu zarzavat); TAROM (Transporturi aeriene româneşti). Uneoriîmbinarea iniţialelor şi a unor segmente din cuvintele respective se face prin modificarea unorsunete, în special vocale: Centrofarm, Centrocoop, Bankcoop etc.

6.5. Abrevierile obţinute din prima şi ultima parte a cuvântului se scriu fără punct: cea =circa; d-ta, d-1, d-lui, d-voastră (în general toate pronumele de politeţe. Este incorectă transcierea Dl GoeSunt cuvinte pentru care uzul a fixat două sau mai multe variante de abreviere: d.e. sau de ex. = de exemplu; p. şi pag. (mai nou, sub impactul limbii engleze, mai ales în lucrările ştiinţifice, apare şi pp.) = pagină; pt. sau ptr. = pentru.

Prescurtarea numelor unor luni: ian.,febr., mart., apr., aug., sept., oct., dec. Prescurtarea de la noiembrie este nov., nu noi. Asemenea precsurtări nefiind recomandate într-un document oficial, într-o cerere etc. Face excepţie prescurtarea etc.

Unele prescurtări folosite cândva au ieşit acum din uz( ex. ş.c.l. = şi câte altele) 7.Abrevierile din stilul ştiinţific. In lucrările ştiinţifice apar cele mai multe abreveieri, utilizarea

acestora sugerând profesionism, stăpânirea unui cod cunoscut doar de către iniţiaţi: sec. = secol;e.n. sau î.e.n. = înaintea erei noastre, a fost înlocuită după revoluţie cuî.H. sau d.H., ca şi în limba engleză (b.H. şi a.H.). Şi această prescurtare ridică o problemă, pentrunecreştini (mahomedani, budişti etc.).

Nu se pune punct după punctele cardinale, după diferite simboluri din matematică, fizică, chimie etc.O lucrare normativă ne atrage atenţia supra faptului că, dacă înaintea unei enumerări „utilizăm

formulele de exemplu, de pildă, cuvinte ca, aspecte ca etc., la sfârşit nu se mai pune ere. sau ş. a.

1. Punctuaţia şi tehnoredactarea abrevierilor. -abrevierile, ca şi siglele, nu se recomandă să fie despărţite în silabe: ş.a. - m.d.; ş. a. Se pune virgulă înainte de şi? Regula elementară spune că nu se virgula inainte de şi dacă şi este conjuncţie. Dar înainte de etc? Gândindu-ne la înţelesul acesteiabrevieri, ar rezulta că nici înainte de etc. nu se pune virgulă (spre deosebire de limba engleză,care utilizează obligatoriu virgulă înainte de and).

VIII. Limba română în reclame şi publicitate

Prima tentativă de clasificare a textelor din reclame a fost făcută, în spaţiul românesc, de către Adriana Stoichiţoiu Ichim, tipologie pe care o vom urma şi noi, în mare, aducând însă şi alte categorii şi exemple. Definiţiile figurilor de stil sunt cele din lucrarea lui Gh. N. Dragomirescu.

Figurile repetiţieiAliteraţia („repetarea unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv”): Prin vârfuri vântul viu vuia ---- xabc xcde xfgh

Anafora. Rezistent la paste. Rezistent la pizza. („repetarea aceluiaşi cuvânt (aceloraşi cuvinte) în fruntea a cel puţin două unităţi sintactice sau metrice"): xab.xcd

Epifora: N-ai mai văzut aşa ceva\ N-ai mai simţit aşa ceva („repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) la sfârşitul unor unităţi sintactice sau metrice"). Epifora este inversul anaforei. Abx.cdx

Poliptotonul :„Păr special? îngrijire specialăl" („repetarea aceluiaşi cuvânt sub diverse forme flexionare"): abX.cdX ( alta forma flexionara)

Anadiploza : O marfă nu poate alege. Alege să nu fii o marfă!" „repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare"):---- abx. xcd

Antimetateza: „Vezi ce-ţi place, îţi place ce vezi" („figură asemănătoare conversiei, în care, însă, repetarea inversă a unei sintagme, propoziţii sau fraze se face cu modificarea funcţiilor gramaticale şi deci şi cu modificarea înţelesului") abcX, Xdef (modif funct. Gram)

Tautologia: Ce e bun e bun la toate" („repetarea cuvântului subiect sau predicat cu altă funcţie gramaticală, menită să-l subordoneze lui însuşi") abXXcd

Figurile insistenţei:1. Epanortoza: „Noul Ariei - nu doar curat, ci impecabil de curat" („retractarea sau reluarea a

ceea ce s-a spus imediat în acelaşi enunţ, cu scopul de a se corecta fie o expresie, fie un cuvânt, prin înlocuire sau o reconsiderare a importanţei sale”)

1. Gradaţia („«enumerare progresivă», adică gradaţie ascendentă sau «intensivă», când ea merge de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari"): „Tarot [horoscop] - explică-ţi trecutul, trăieşte-ţi prezentul cunoscând viitorul".

1. Hiperbola se realizează mai ales prin lexicul hiperbolic, în care predomină adjective sau adverbe la gradul superlativ: „Descoperă o întreagă bucătărie într-o cutie!" [Tefal]; „Fondul Naţional de Investiţii - un avantaj uriaş pentru investitori"; „Woman [parfum]. Luminează lumea".

Putem vorbi şi de superlativul stilistic („substituirea construcţiei de superlativ - consacrate gramatical - prin construcţii care exprimă în structura de adâncime ideea de superlativ"): „Borsec- regina apelor minerale"

4.Proverbul parafrazat: „Pânda [firmă de pază şi protecţie] bună trece primejdia rea"; „Urbis- yala bună trece primejdia rea".

5. Refugiul în spaţiul basmului, ca în această reclamă la automobilul Renault Clio Symbol: „Şi-atunci şoseaua se transformă în balaur şi înghiţi..."

6.Repetiţia. Din punct de vedere stilistic, repetiţia poate fi o greşeală de limbă. în reclame, repetarea unui cuvânt are un rol persuasiv, ca în cazul acestei reclame la automobilul marca Tico:„în doi ani nu am schimbat nimic la el, amortizoarele sunt foarte bune şi are o rezistenţă foarte mare. La drum se comportă foarte bine.

3.3.Figurile ambiguităţii1. Alegoria („constă în folosirea unei metafore în expunerea narativă sau plastică a unei idei

abstracte"). Pentru alegorie, Adriana Stoichiţoiu Ichim dă următorul exemplu: „Dacă aveţi un computer singur, ros de dorinţa de a printa pe propria imprimantă, este timpul să-i faceţi o surpriză. Vizitaţi standul Epson de la TIBCO, în pavilionul Z3 şi puteţi pleca acasă cu o nevastă Stylus Color 500 pentru computerul burlac. [...]. însuraţi-vă computerul şi câştigaţi o mulţime de premii!" (Ichim, 1997, p. 51).

1. Ambiguitatea („construcţie lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă"): „Gata cu fumurile. Mergi pe drumul tău!", unde fumuri poate însemna şi fumuri de ţigară, şi „aere", „false pretenţii". Ambiguitatea este dată uneori şi de sensul unor neologisme: „Dacă vrei să fii cool şi să înnebuneşti de plăcere, trebuie să ai această nouă combină Arctic", unde cool înseamnă şi rece, şi grozav.1. Antiteza („asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens

contrar, menite să se lumineze reciproc"): „Cash and Carry - o firmă pentu cei care doresc calitate maximă la preţuri minime"1. Calamburul („figură, cu efect umoristic, derivată prin compunere din toate celelalte figuri care

exprimă, în primul rând, echivocul, precum şi din cele care au la bază similitudini de sunete"): „Negrul se duce. Negrul seduce"; „Dak - vodca ta pentru un veac".1. Comparaţia 1. Homeoptotonul („folosirea unor membre ale frazei terminate cu acelaşi cuvânt sau cuvinte cu

aceleaşi silabe finale"):Nippon înseamnă campion1. Litota („atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune"):

„Gepa - un pic mai bine pentru Dvs.!); 2. Metafora („denumirea «obiectului» (lucru, fiinţă, acţiune) cu un cuvânt impropriu, şi anume cu

numele altui «obiect» asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănător, comparat"): „Hellios [marcă de ulei comestibil] - un strop de soare pentru fiecare"; „NTVEA Soft - senzaţia delicată a unei ploi de vară".1. Metonimia („contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia care se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect şi invers"): „Pedigree [hrană pentru câini] - sănătatea care se vede". „Derosept [detergent] - igienă şi curăţenie pentru întreaga casă"; 10.Oximoronul („asocierea ingenioasă, în aceeaşi sintagmă, a două cuvinte care exprimă noţiuni

contradictorii"): „Miculmare Tico"10.Rima (figură fonologică, prin care „unităţile lexicale de la finele versurilor se aseamănă, graţie

omofoniei ultimelor silabe accentuate”)

3.4.Figurile plasticităţii3.4.1. Epitetul („determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc, menit să

exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui, aşa cum se reflectă ea însimţirea şi fantezia scriitorului"): [Muzli]: „Când te trezeşti să simţi că a început o zi delicioasă";

4. Alte procedee1. Caligramele. textul este combinat cu imaginea. 1. Folosirea stilului colocvial.. Este destul de răspândită formula „care bate orice concurenţă", unde

verbul bate are un sens colocvial, familiar.1. Combinarea stilului colocvial (familiar) cu termeni de strictă specialitate: „Doar cu imprimantele

de reţea HP LaserJet poţi administra reţeaua dintr-o ochire!", în care cuvintele imprimantă, reţea, HP, LaserJet coexistă cu expresia familiară „dintr-o ochire".1. Apelul la elemente de argou: „Eşti pe felie / cu Adi Ilie", reclama fiind la preparatele din carne

„Campofrio".1. Alegerea unei topici inedite: „Lucruri trăznite, sucite şi nemaivăzute vei vedea o oră întreagă. E

normal, dacă e cu Gianina Corondan" (reclamă la emisiunea Ora G, de la TVR).1. Autoparodia, deşi mai rar întâlnită, există totuşi. Adriana Stoichiţoiu Ichim a găsit următorul

exemplu de parodiere a unor clişee, care constă în folosirea a 34 de adjective cu valoare superlativă, într-o reclamă la automobilul Cielo1. Aspectul ludic al reclamelor. în reclame se poate exploata omofonia care există între numele

produsului şi un alt cuvânt-cheie din reclamă: Asul înălbitorilor - ACE [rostit as]; „5. Parodierea reclamelor. Clişeele şi sloganele din discursul publicitar sunt pretextul unor

parodieri. 6. Traduceri greşite. Cel mai cunoscut exemplu este cel al reclamei de la Sprite: „Urmează-ţi

setea!". Or, în limba română, setea se astâmpără sau se potoleşte.

7.Punctuaţia în reclame. în general, punctuaţia lasă de dorit în multe reclame, deşi ea este foarteimportantă pentru transmiterea corectă a mesajului.

- lider, din engl. leader, Dicţionarul de neologisme, din 1978, admite şi a doua variantă: „Motorola - leader mondial în radiocomunicaţii".

Sub aspect lexical, înregistrăm în reclame nenumărate neologisme, mai ales anglicisme: dealer, fitness, talk-show, showbiz etc.

8.Greşeli semnatice. Citim în multe reclame că preţurile unor produse sunt „fără concurenţă"sau, şi mai des, că aceste preţuri „sfidează orice concurenţă". Numai că, în limba română, a sfidaare o conotaţie negativă (a jigni, a dispreţui).-promoţie, cu sensul de promovare pe piaţă a unui nou produs, deşi în română promoţie înseamnă„serie de absolvenţi ai unei şcoli".

9.Sloganul şi lozinca. Cuvântul slogan provine din „slaugh-ghaim", vorbe cu care „highlanderii"scoţieni se aruncau în luptă. înp-un interesant eseu, din care am preluat şi această informaţie, CezarTabarcea e de părere că, după instaurarea regimului comunist, cuvântul slogan avea o conotaţienegativă, iar lozinca una pozitivă.

9.1.Lozincile regimului comunist. „Stalin şi poporul rus / Libertate ne-au adus"; „URSS - bastion al păcii e"; „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă

spaima în burgheji"; „Fidel Castro şi poporul / Au învins cotropitorul". Uneori, sloganul era rostit pe două voci: astfel, o parte a sălii întreba: „Unde sînt americanii?", iar cealaltă parte răspundea: „Au fugit ca şobolanii!".

In timpul regimului ceauşist, lozincile preferate erau: „Ceauşescu - PCR"; „Ceauşescu-în tot ce face / Este omul pentru pace"; „Ceauşescu şi poporul / Patria şi tricolorul"; „Stima noastră şi mândria / Ceauşescu - România"; „Ceauşescu - eroism / România - comunism!". în timpul zilelor fiebinţi ale Revoluţiei, s-au auzit următoarele lozinci: „Nu vă fie frică / Ceauşescu pică!"; „Armata e cu noi!"; „Libertate, te iubim / Ori învingem, ori murim!". Unele aduc acuzaţii violente noilor conducători („Aţi minţit poporul / Cu televizorul!"), pronunţau sentinţe („Iliescu judecat / Pentru sângele vărsat"; „Iliescu du-te-acasă / Ai nevastă canceroasă!"), propun sentinţe („Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gândi ca Bush"; „Cine este fesenist / E ori prost ori securist"). Unele imperative („Văcăroiu -roiu!") amintesc de invocaţiile de tip popular („Paparudă - rudă!" sau „Caloiene - iene!).

După căderea regimului comunist, în ziua de 22 decembrie 1989, s-au strigat lozinci precum: „Ole, ole, ole / Ceauşescu nu mai e!" sau „Jos comunismul", „Moarte tiranului".Sloganul postdecembrist. „Păcat, păcat / De sângele vărsat"; „FSN, FSN - agentură KGB"; „Iliescu şi Brucan / Au pus mâna pe ciolan"; „Jos ciz-mă / De pe Ba-sa-ra-bi-a!"; „Brucan - şobolan"; „Năstase - patru case";

IX. O problemă dificilă: transcrierea textelor (de pe bandă, din cărţi şi reviste etc.)

Transcrierea citatelor din cărţi şi reviste. -în cazul în care transcriem un text în care există o greşeală de conţinut, de datare, de stil, de gramatică

vom utiliza cuvântul sic! (aşa!), prin care atragem cititorului atenţia supra acestei greşeli. -principiul transcrierii fonetice interpretative. în cazul în care unele texte sunt tipărite cu alfabet chirilic, sarcina noastră este relativ uşurată, ştiut

fiind faptul că acest alfabet transpunea cu fidelitate realitatea fonetică.„Principiul de bază al transpunerii în ortografia modernă a unui text vechi - scria I. Fischer -constă în

respectarea grafiei atunci când ea notează realitatea lingvistică şi în aplicarea ortografiei obişnuite, în cazurile când avem de-a face cu simple particularităţi grafice". în consecinţă, grafii precum ducii, eard, îndoeală au devenit duh, iară, îndoială..

Iată principalele reguli care se pot aplica, în conformitate cu principiul interpretativ: a pentru ea: datoriea > datoria; Mariea > Măria; Vieana > Viana; vieaţa > viaţa. ă pentru e, în unele grafii latinizante: me > mă; respuns > răspuns; ved > văd; ă în loc de î, conform unei pronunţări dialectale moldoveneşti: căleai, întăi, măhniciune, pană; e pentru ă: bucuria > bucurie; fiă > ţie; filologia > filologie; gloria > glorie; patria > patrie; viă > vie;

h pentru ch: duch > duh; monarch > monarh; paroch > paroh; ie pentru e: eri > ieri; ertare > iertare; voeşte > voieşte; şt pentru sc: nisce > nişte; şcire > ştire; z pentru s intervocalic: gimnasiu > gimnaziu; ocasiunea > ocaziunea; presidiu > prezidiu; z pentru s, înainte de b, d, g, 1, m, n, r: desbateri > dezbateri; u final posteonsonantic se poate păstra doar atunci când are valoare de articol: preotulu s-a dus. O

formă ca voiu a devenit voi. Am păstrat pe u final în cuvinte ca: învăţătoriu, ajutoriu.Din cele prezentate mai sus se poate vedea că o transcriere corectă nu îşi poate permite actualizarea şi

modernizarea textelor, pe considerentul că „nu avem dreptul să falsificăm apartenenţa cronologică şi dialectală a scriitorului editat".

Deşi s-a formulat de către specialişti principiul că „grafiile duble se interpretează pe linia indicelui de evoluţie fonetică", noi am păstrat, totuşi, dubletele, pe baza unei propuneri făcute de I. Fischer, conform căreia respectarea ezitărilor „este desigur soluţia cea mai bună", fiindcă, în felul acesta, se poate urmări şi procesul de evoluţie a limbii române: însemnetate/ însemnătate; repăusat/răpăusat; sevârşirel săvârşire; rumâni român.

Un alt principiu al transcrierii fonetice recomandă să fie păstrate „acele particularităţi care corespund unei pronunţări învechite sau regionale, fie că ele corespund intenţiei autorului de a caracteriza prin particularităţile de grai un personaj, de a obţine anumite efecte artistice etc, fie că ele sunt proprii vorbirii autorului însuşi.

Grafiile etimologiste vor fi înlăturate: resare > răsare; reu > rău; seu > său; zimbet > Consoanele duble vor fi înlăturate: all > al; acella > acela.Aplicând consecvent noile măsuri ortografice stabilite de Academia Română, şi anume de revenire la

scrierea â şi la grafia sunt, pe de o parte, respectând cu consecvenţă principiul interpretativ, pe de altă parte, vom fi nevoiţi să folosim grafia hibridă sînt!

Evidentele greşeli de tipar vor fi corectate tacit.Se va acorda o maximă importanţă punctuaţiei, care va fi modernizată, cu mare atenţie la nuanţele şi la

claritatea ideilor exprimate. în momentul de faţă, trebuie respectate cu stricteţe normele prevăzute în DOOM-2.

X. Aspecte ale limbajului jurnalistic (pleonasmul, cacofonia, repetitia, argoul)

A. Pleonasmul- chiar si în expresia noi citim exista un pleonasm, deoarece persoana I plural este inclusa în flectivul -im. Pleonasmul= folosire alaturata a doua sau mai multe cuvinte cu acelasi sens. - astazi pleonasmul nu mai este perceput ca o figura de stil, specifica retoricii, ci exclusiv ca o greseala de limba, dovada fiind doar acest sens înregistrat de ultimele noastre dictionare explicative

3. Clasificarea pleonasmelor. Preluând o tipologie propusa de Mioara Avram, Adriana Stoichitoiu-Ichim conchide ca exista trei tipuri de pleonasme, stabilite pe baza criteriului semantic: pleonasmulsemantic (caruia eu i-as zice „semantic propriu-zis"), pleonasmul etimologic si pleonasmul derivarii.

3.1. Pleonasmul semantic „consta - de regula - din alaturarea unui determinant al carui sens este inclus în semantismul determinatului" (datorate mai ales „anglomaniei") : mijloace mass-media, summit-ul la vârf; cel mai spectaculos show [show = spectacol); hit de mare succes; VIP ; conducerea manageriala; bordul de conducere; flash-uri informative; happy-end fericitDaca aceste pleonasme se explica prin necunoasterea limbii engleze, alte pleonasme semantice provin din „necunoasterea sau învatarea «dupa ureche» a semnificatiei unor neologisme": nativi nascuti; alegeri electorale;

ceremonie solemna; principalele prioritati; repere centrale principale; prognoze pentru viitor; edilii orasului; înalti prelati bisericesti; eventualitate imprevizibila; scurta alocutiune; revendicari solicitate; „exigentele cerute; marilor mamuti industriali"; agonizeaza între viata si moarte"; ascunse secrete; afluenta asa de numeroasa; retrospectiv în urma"; surpriza neasteptata; solilocviu urias" (solilocviu = monolog);se circumscriu perimetrului (a se circumscrie = a se înscrie într-un anumit cadru sau perimetru); „vestigii ale trecutului" (vestigii - urme ale trecutului);ornata cu podoabe (a orna = a împodobi) „Cererea fusese solicitata; munca laborioasa ,mimica fetei; interactiune reciproca; marele magnat ;a urma în continuare; se mentine mai departe;epuizând pâna la secatuire pornirea initiala; un procent de zece la suta

Desigur, se poate întâmpla ca pleonasmul sa apara si prin alaturarea unor termeni sinonimici care nu sunt neaparat neologisme, si carora „utilizatorul" nu le cunoaste sensul corect: a avansa înainte, a traversa dincolo, prefer mai bine, duna de nisip; continua sa fie mentinuta", Au posibilitatea nemijlocita de a lua contact direct cu marfa" (aici un singur adjectiv - nemijlocita sau direct - ar fi fost suficient pentru exprimarea ideii respective); schimba pulsul satului si îi modifica ritmul;, au fost realizate importante înfaptuiri"; „Lucra de câtiva ani la elaborarea acestui proces (a lucra = a elabora; maxime sententioase; evocare retrospectiva; false; variatiuni diferite; a înmanuncheat un buchet; înfaptuiesc realizari" O specie a pleonasmului semantic propriu-zis rezulta din coordonarea sau juxtapunereasinonimica: recunostinta si gratitudinea; rapida, confirma si aproba"; dragoste si afectiune; stindarde si steaguri; temeritate si curaj”; originii si provenientei ; firesc si natural; ironic, zeflemitorIn cazul în care sinonimele care intra în relatie pleonastica nu sunt coordonate prin si, ci se afa în juxtapunere, nu avem neaparat un pleonasm, deoarece „s-ar putea ca al doilea termen sa-l explice sau sa-l întareasca pe primul", dupa cum rezulta din exemplul urmator: „Conservatorii au si lansat, de altfel, lozinca unei ofensive generale, antilaburiste, pe toate fronturile" (aici pleonasmul este atenuat si de prezenta adjectivului antilaburiste între generale si pe toate fronturile). Juxtapunerea nu poate elimina sau atenua întotdeauna pleonasmul, nici chiar în situatia în care între termenii aflati în relatie pleonastica se afla un alt cuvânt: „Echipele s-au întrecut în a face fotbal anost, lent. plicticos, cu multe greseli"Iata si un exemplu cu celebrul „dar însa': „Performanta ... pare buna. Dar daca ne gândim ca anul acesta întrecerile s-au desfasurat în tara la noi, iar alergatorii români au avut posibilitatea sa se antreneze pe traseul concursului si, implicit, sa cunoasca (sic!) caracteristicile acestuia, pregatindu-se în consecinta, cât si la faptul ca aproape la toate editiile precedenteale acestei competitii au cucerit unul sau chiar ambele titluri individuale la seniori - performanta e însa putin multumitoare" (Avram, 1987, p. 228).

2. Pleonasmul etimologic rezulta din „folosirea alaturata a unor cuvinte înrudite, dintre care unul îl cuprinde pe celalalt ca origine si ca sens". Iata câteva exemple: „Premierul a declarat ca se va înfatisa în fata Parlamentului"; „Va rugam sa localizati unde va avea loc acest eveniment"; „relatii de buna vecinatate cu tarile vecine"; „reactivarea activitatii Consiliului"; „despagubirea pagubelor produse de inundatii"; „personalitati care au fost nemijlocit în mijlocul evenimentelor" 3. Pleonasmul derivarii "provine din necunoasterea sau neglijarea semantismului unor afixe (de obicei neologice), al caror sens este reluat în acelasi enunt printr-un cuvânt independent". Amintim aici prefixele: co-, con-, care exprima ideea de asociere: „medicul si pacinentul pot conlucra amândoi împreuna"; coexista laolata; compatimesc împreuna"; pre- (exprima ideea de anticipare): „noi preselectam în prealabil"; a preambala dinainte; re- (care sugereaza repetarea unei actiuni sau stari): „o noua reîntâlnire". Dintre sufixe, amintim -as (copilas mic) sau -ita (portita mica). Foarte productiv este -bil (sinonim cu a putea, a avea capacitatea de...):„bolnavi potential transportabili"; „mecanismul escrocheriior este cât se poate de profitabil"; „alti susceptibili selectionabili"

- pleonasm al compunerii (prin abreviere- organizatia NATO poate fi considerata pleonastica (profesorul Gruita o numeste „tautologica) [North Atlantic Treaty Organisation); Banca Bancorex, reteaua Internet, Compania PecoLa acestea s-ar mai putea adauga ceea ce unii lingvisti numesc pleonasmul gramatical, rezultat din mai multe fapte de limba:a) anticiparile si reluarile subiectelor, ale subiectivelor, complementelor directe si indirecte,

respectiv ale completivelor directe si indirecte: Vine ea mama\; Spune el cine cunoaste întâmplarea\L-am vazut pe colegul meu; L-am primit pe cine ne este drag; îi trimite o suma de bani lui Ion; îitrimite o suma de bani cui asteapta; Se ajuta pe sine; îti spune siesi. Iata si câteva reluari: „Virtuteapentru dânsii ea nu exista" (Eminescu); Cine stie secretul spune el mai târziu; Pe colegi i-a primitbine; Pe sine nu se întelege; Lui Matei i-a trimis o carte; Siesi îsi reproseaza; Pe cine vezi acolo sa-Iopresti; Cui întârzie atrage-i atentia.-în ceea ce priveste prezenta prepozitiei pe, norma actuala, literara, cere ca pronumele relative (dar si cele demonstrative, posesive sau nehotarâte), aflate în pozitie sintactica de complement direct, sa fie, obligatoriu, precedate de prepozitia pe: Cadoul pe care l-am primit este minunat; Pe ceilalti îi astept mâine; Pe al nostru îl stim bine; Pe oricare îl poti invita.

b) pleonasmul gramaticalizat apare si prin marcarea de doua ori a pluralului unor substantive: stiksuri si dropsuri, chipsuri, unde avem desinenta englezeasca -s, adaugata formelor de singularstik si drop, chip, dublata prin desinenta româneasca -uri etc.

- pleonasme izomorfe( cuvinte din aceeasi clasa morfologica: [recunostinta si gratitudine, provenienta si origine), [firesc si natural, darnic si generos), [a extermina si a masacra), [mai si iarasi), [dar si însa).) si heteromorfe (clasa morfologica diferita-(exemplu pilduitor, pedeapsa penala, continuitate neîntrerupta, variatiuni diferite, sentimente sufletesti, serpentine serpuitoare, pesimism deznadajduit, irascibilitate nervoasa, a orbecai pe bâjbâite, a aduce la acelasi numitor comun ).

4. Cauzele exprimarii pleonastice. Principala cauza a aparitiei pleonasmului o constituie ignoranta lingvistica sau, în tot cazul, lipsa unor cunostinte temeinice de lingvistica. -si expresia a aduce o contributie este pleonastica, e drept, într-un grad mai mic decât a aduce aportul. -a aduce un prinos; monserul meu, unde mon cher înseamna „dragul meu, scumpul meu- inferior, superior, optim, anterior, exterior, extrem, infim, interior, exterior, major, maxim, minim, minor, posterior, suprem, ulterior etc)- e total gresit sa spunem mai inferior, mai superior, cel mai optim etc.-lingvistii admit însa variantele mult (net, categoric, evident) superior, respectiv inferior.-serie de adjective care prin sensul lor fundamental nu pot fi comparate: principal, fundamental, esential, întreg, vetnic, mort, unic etc.-în al doilea rând, pleonasmul apare din dorinta autorului de a fi cât mai convingator, mai explicit în exprimarea ideilor sale. Ex: baba batrâna, mos batrân, fetita mica, ani de zile, am vazut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele etc. -cazul lui „decat numai” sau alte câteva asocieri pleonastice cu iz regional-arhaic: afara numai de, în afara numai de, afara decât, în afara decât. - enunturile construite cu asemenea formule relationale sunt, raportate la exigentele limbii literare, incorecte (ex. N-a intrat nimeni, afara numai de cine a fost invitat; N-a luat nimic, afara decât o valiza de haine") -pleonasme: urca sus, coboara jos, iesi afara, intra înauntru etc.- este posibil ca unele pleonasme sa provina prin calc lingvistic. Ex: a îngheta de frig = geler de froid; a urca în sus — monter en hant; a coborî în jos = descendre en bas; l-am auzit cu urechile mele = je l'ai entendu de mes oreilles; l-am vazut cu propriii mei ochi = je Vai vu de mes propres yeux; a se sinucide = se suicider; autobiografia mea = mon autobiographie-Constructii calchiate sunt si urmatoarele pleonasme: a prevedea viitorul (<fr. prevoar Vavenir) sau perspective de viitor (<fr. Ies perspectives de Vavenir); nul si neavenit (< fr. nul et non avenu) (Hristea, 1998, p. 11).

5. Valoarea stilistica a pleonasmului. - june tânar; întâiasi data pentru prima oara- constructia (pentru) prima oara, care poate fi socotita un fel de „numeral ordinal adverbial";chiar tu însuti în originali”- dublu pleonasm; însuti dubleaza inutil pe chiar tu, iar locutiunea în original se adauga absolut de prisos adjectivului de întarire amintit. -in stare a fi capabil; „Domnule, musiu; musiu nu reprezinta altceva decât o varianta corupta sau profund vulgara a fr. monsieur, care înseamna chiar „domn"; si etetera"-Latinescul et caetera înseamna „si celelalte",

deci se repeta conjunctia si; iscalit în original- O iscalitura nefalsificata nu poate fi decât originala, adica proprie unei anumite persoane. Prin urmare si aici este tot o constructie pleonastica

O anumita functie stilistica („emfatica") au si pleonasmele ani de zile, baba batrâna, l-am vazut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele.

La granita dintre pleonasm si tautologie se afla unele expresii care contin „repetari ale cuvintelor, cu intonatie si functie diferita sau asemanatoare (în aceeasi propozitie sau în propozitii diferite)", cum ar fi: „Podvada era podvada, meremetul era meremet"

O alta categorie de pleonasme, vecine cu repetitia, au, de asemenea, virtutii stilistice, deci nu pot constitui greseli de exprimare: „Eu ti-s frate, tu mi-esti frate; Grivei cu mine, eu cu el”- ca „nu trebuie sa consideram pleonastica exprimarea în care, pentru a întari o afirmatie si a mari impresia de autenticitate, se repeta, cu valoare expresiva, un cuvânt existent deja în text. De pilda: A zarit o fata frumoasa, frumoasa; Crestea un pom cu totul si cu totul de aur;De luni întregi merge pe întuneric, doarme pe întuneric, strabate gradina pe întuneric

-a colabora împreuna; nume patronimic;caligrafie frumoasa, a conlocui laolalta, protagonist principal

- pleonasmul are legaturi mai mult cu lexicul unei limbi decât cu sintaxa acesteia-expresiile: fondul de baza, s-a înglodat în datorii;au fost încorporati în unitati; se încadreaza în prevederile constitutionale au doar o mica nuanta pleonastica; sau s-a înglodat datoriilor; au fost încorporati unitatii; se încadreaza prevederilor constitutionale sunt corecte-o vaga nuanta pleonastica: felul cum, dar in: Mi-a placut modul cum a pus problema, e greu de sesizat nuanta pleonastica- evitare prin: modul in care-> la fel si expresiile cu „propriu” - e mai bine sa spui precedat de prepozitia de (sort of a pleonasm) decât precedat de de. -pleonasme realmente condamnabile (avansati înainte, mijloace mass-media, prefer mai bine), altele care pot fi cu usurinta tolerate (baba batrâna, ani de zile, l-am auzit cu ochii mei) sau pleonasme ascunse (Organizatia NATO, Catedrala Westminster, anticiparea sau reluarea complementului direct sau indirect, de pilda)

C. Repetitia

Mioara Avram: „Repetitia propriu-zisa, folosirea de doua sau mai multe ori, în contexte apropiate si asemanatoare, a aceluiasi cuvânt -eventual cu forme flexionare diferite - sau a unor cuvinte din aceeasi familie este o «greseala» de ordin stilistic, mai curând o stângacie decât o greseala în sens strict. Desigur, nu e vorba aici de repetitiile justificate (pe care le studiaza gramaticile), ca procedeu sintactic prin care se exprima durata unei actiuni, nuante de superlativ si alte valori gramaticale sau ca procedeu poetic de subliniere a unei idei, ci de repetitiile datorate lipsei de atentie si de abilitate în compunerea unui text, repetitii obositoare care denota saracia lexicala a autorului" Adevarate „ravagii" sub acest aspect face la ora actuala verbul spune, nimeni nu mai afirma, declara, este de parere, confirma, infirma, sustine, precizeaza etc

Clasificarea repetitiilor: --cel mai frecvent tip de repetitie este aparitia aceluiasi cuvânt la o distanta mica în propozitie sau în fraza. Iata un text publicitar: „în doi ani nu am schimbat nimic la el, amortizoarele sunt foarte bune si are o rezistenta foarte mare.--Repetarea unor cuvinte apartinând aceleiasi familii lexicale: „instruirea si indicatiile pe care le transmitem prin instructorii de care dispunem" (apud Mioara Avram, 224); c.repetarea unor cuvinte polisemantice, folosite a doua oara cu alt sens: „succes în misiunea de înalta raspundere a sefilor de misiuni

--repetitia unor „unelte" sau constructii gramaticale: „în ce priveste Germania occidentala - scrie UPI - fiind una din cele mai mari importatoare de produse alimentare, se teme ca va fi obligata sa plateasca una din cele mai importante parti la acest buget--repetitii cauzate de subordonarea în fraza. Aceasta apare din pricina neîncrederii vorbitorului în faptul ca propozitia regenta, tocmai pentru ca e... regenta, are capacitatea de a exprima o idee care sa fie valabila si pentru subordonatele acesteia: „Aici sînt înca zeci de hectare de pe care nu s-au ridicat înca snopii de coceni si betele de floarea soarelui" (apud Mioara Avram, 224). Cea mai buna solutie în situatia data ar fi fost ca adverbul înca sa fie utilizat doar în propozitia subordonata.--repetitii impuse de nevoia vorbitorului de a fi cât mai precis: „Ei trebuiau sa înceapa a capitula începând de la ora 6 dimineata" (apud Mioara Avram, 224).ok--repetitii generate de nevoi sintactice: „în noua editie, brosura cuprinde o parte mai dezvoltata în ceea ce priveste îngrijirea partilor comune, cuprinde descrierea si metodele de folosire a materialelor noi aparute, care se pot întrebuinta la întretinerea locuintelor" (apud Mioara Avram, 223). Verbul cuprinde este repetat de catre autorul textului pentru a fi sigur ca descrierea si metodele vor fi întelese drept complemente directe ale acestui verb, si nu ale lui privete. Prin urmare, repetitia este aici perfect justificata din punct de vedee sintactic si, în plus, nici nu este prea deranjanta.ok--repetitii folosite pntru „actualizarea" unor subiecte sau predicate, în frazele lungi: „Nu m-amsimtit, la drept vorbind, în cursul anilor lungi de alienare totala pe care-i reprezenta viata sub lespedea de plumb a regimului totalitar, nu m-am simtit «acasa la mine», la adapostul unei «patrii», decât în limba mea" . Asemenea repetitii, urmate de regula de anumite formule [spuneam, deci, asadar), nu sunt prea frecvente si nici prea „condamnabile", data fiind distanta mare dintre cele doua cuvinte aflate în relatie „repetitiva". într-o asemenea situatie, repetitia aduce mai degraba un plus de claritate si precizie.-- repetarea, în corpul unui articol, a unor cuvinte sau sintagme existente în supratitlu sau în chapeau.

4. Modalitati de evitare a repetitiilor. Cea mai eficienta metoda de a scapa de repetitiile suparatoare este recurgerea la sinonime sau la alte cuvinte care pot avea un înteles asemanator, daca nu chiar identic. Eliminarea repetitiei se face uneori în detrimentul altor calitati ale stilului (proprietatea termenilor, firescul etc)5. Valoarea stilistica a repetitiei. -din punctul de vedere al formei, repetitia ar putea fi împartita în doua categorii mari: repetitie imediata, când cuvintele repetate nu sunt despartite prin nimic [Care vine, vine, vine, calca totul în picioare - Eminescu), si repetitie la distanta, când termenii repetitiei sunt separati prin diferite cuvinte [în sufletul meu fierbeau întrebari peste întrebari - Sadoveanu). Exista si un fel de repetitie cu subîntelegere, în cazul careia repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propozitii se face prin eliminarea, din cel de-al doilea termen, a unuia sau mai multor elemente: Vai de mine si de mine-Un alt autor strain, Claude Peyroutet, vorbeste de utilizarea repetitiei în urmatoarele contexte: anafora, epifora, simploca si anadiploza .

1.Anafora consta în repetarea aceleiasi unitati la începutul a doua sau mai multe propozitii: „M-am întâlnit cu oameni saraci, m-am întâlnit cu oameni bogati, m-am întâlnit cu oameni suferinzi"; „Aduceti Domnului fiii Zeului, Aduceti Domnului fiii berbecilor; Aduceti Domnului slava si cinste.2.Epifora consta în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte la sfârsitul unei unitati metrice: „Asta semana a alcool, avea gustul alcoolului, dar nu era alcool" (Ferréol, Flageul, 1998, p. 161).

3.Simploca utilizeaza simultan anafora si epifora:, Am vazut în sate obiceiuri românesti, am vazut în muzee documente românesti, am vazut în vitrine reclame românesti".

4.Anadiploza consta în repetarea ultimului cuvânt la începutul unitatii sintactice sau prozodice care urmeaza: „Facând drumul, vom revedea micul han. Micul han al copilariei mele" Mai trebuie precizat ca unele repetitii sunt complet lipsite de afectivitate, cum e cazul locutiunilor adverbiale [când si când, din când în când, din ce în ce, din loc în loc), al celor adjectivale si adverbiale (asa si asa, nici prea prea, nici foarte foarte).

B. Cacofonia1. cacofonia (din gr. kakos = rău; phonos = sunet) reprezintă „repetarea din nebăgare de seamă a

unor sunete a căror apropiere sună urât, mai ales la întâlnirea dintre sfârşitul unui cuvânt şi începutul celuilalt, făcând câteodată pe ascultător să se gândească la ceva neplăcut"

1. Scriitorii împotriva cacofoniei. Alecu Russo :„Tulburarea în limbi [...] aduce confuzie în idei [...], cacofonie şi stavilă în inspiraţie"

3. Diversitatea cacofoniilor. Cel mai amplu inventar de cacofonii l-a realizat, până în prezent, N. Mihăescu, în lucrarea citată deja. Iată câteva dintre acestea:- ca – cu; ca – că; că – ca; ca – ca; că - când

Alte cacofonii: ca - ci (fără ca cineva); ca - ce (ca ceva); că - cum (se explică cum); că - cu (se identifică cu); că - co (proza românească contemporană); ca - co ( a venit ca consătean) , La-la

2.Modalităţi de evitare a cacofoniilor. –spunand „virgula”Există, desigur, numeroase procedee de evitare a cacofoniei:a) introducerea unor cuvinte sau sintagme între cele două cuvinte b)recurgerea la sinonime: mi-e frică / teamă că vine; proza românească actuală / contemporană;b) flexionarea unor cuvinte: în mica cameră = în spaţiul micii camere;

D. ArgoulArgoul= accepţiunea de limbaj special al infractorilor şi vagabonzilor, jargonul fiind un limbaj folosit cu scopul de a impresiona. Limbajul familiar va fi cel folosit de elevi, studenţi, militari, frizeri, marinari etc, aceste categorii sociale neavând nici un interes de a vorbi codificat, termenii lor specifici fiind folosiţi exclusiv din raţiuni expresive. Termenii de specialiatate ai tuturor profesiilor formează limbaje speciale (doctori, avocaţi, sociologi, criminaliştie etc).

Provenienţa elementelor de argou. Unele cuvinte argotice provin din limba comună, cumenţiunea că vorbitorul le atribuie acestora sensuri noi, care au la bază, adesea, comparaţia, metonimia,sinecdoca: boboc (= student în anul I; probabil prin analogie cu bobocul de floare), bostan sau dovleac(= cap), căţea [- mitralieră), clănţău (= avocat; care vorbeşte foarte mult), patefon (= soacră), răţoi(= soldat la marină), borş (= sânge), sobă [= nevastă), a da o gaură [- a face o spargere), albastră saualbăstrioară (bancnotă de o mie de lei, numită aşa, pe vremuri, ca urmare a predominanţei culoriialbastre din aceasta), verzişor (= dolar). Pifan (= infanterist) este o creaţie onomatopeică, imitândrăsuflarea soldatului infanterist, aflat în marş. Foarte interesantă este istoria cuvântului şpagă [=mită), atât de folosit azi, când presa este angajată în eradicarea corupţiei. Şpaga era un instrument cucare vameşii de odinioară controlau conţinutul baloturilor de marfă care treceau graniţa. Ca să scapede taxele vamale, comercianţii îi mituiau pe vameşi, care renunţau la controlul mărfii cu ajutorulşpăgii. Banii pe care aceştia îi încasau erau denumiţi şpagăl A citi gazeta însemna a spune fleacuri, aspune minciuni (o notă proastă pentru presă, fie vorba între noi!).

Dar cei mai mulţi termeni argotici provin din limba ţigănească: a ciordi (= a fura), gagică [= iubită, amantă), a hali (= a mânca), mişto (= frumos). Câteva cuvinte argotice îşi au originea în germană: caput [= distrus, zdrobit, sfărâmat), fraier (= om prost), vacs (= lucru fără valoare), din rusă: balşoi (= mare) sau engleză: bişniţă [- afacere).

Nefiind consolidat, în integralitatea sa, în forme scrise, vocabularul argotic poate înregistra, pentru unul şi acelaşi cuvânt, diferenţe semantice. De pildă, mahalagioaică şi ţaţă (= casnică) nu aveau, la Iaşi, sensul peiorativ din vorbirea bucureştenilor, chiar daca acum ambele cuvinte conţin un puternic sens peiorativ.

în fine, să mai consemnăm faptul că unii termeni argotici au o circulaţie extrem de restrânsă. De pildă, revista Flacăra a publicat, în 1993, o listă de termeni argotici. Alătuiri de unii termeni consacraţi [şuţ - hoţ

de buzunare; tuflă = portofel gol; caraliu = poliţist), apar şi elemente argotice neînregistrate în dicţionarele de profil, cum ar fi: a uşura mireasa = a fura; coada Marioarei = uşa din spatele autobuzului sau tramvaiului; ixive = acte; păpuşi - persoane din preajma furtului etc.

3. Evoluţia vocabularului argotic. Având în vedere caracterul oral al argoului, numeroaseelemente lexicale din acest registru lexical dispar

Pe de o parte, argoul se înnoieşte permanent, fiindcă unele cuvinte îşi pierd caracterul argotic, intrând în limba comună [fraier, gagică, haleală, mişto, muzicuţă, papagal nu mai conţin nimic secret, fiind înţelese de toată lumea).

Sunt apoi cuvinte care, chiar dacă îşi păstrează valoarea argotică, îşi schimbă sensul. De exemplu, cuvântul barosan, înregistrat în anul 1861 cu sensul de curcan, poliţist, înseamnă azi „persoană influentă, bogată". Verbul a se şucări, consemnat de C. Armeanu, în 1937, cu sensul de a se face frumos, este explicat, de Nina Croitoru Bobârnache, în 1996, prin a se supăra, a se enerva, a se înfuria. Verbul a buşi era înregistrat, tot în 1937, cu sensul de a respinge la examen, a rămâne corigent sau repetent, în timp ce dicţionarele actuale de argou nu mai menţionează acest cuvânt, iar în DEX are sensul de a lovi, a îmbrânci, a trânti.

- termenii argotici nu au o sinonimie bogată, mai ales aceia care au avut o viaţă scurtă. Doar termenii din vocabularul fundamental argotic [a fura, închisoare, curcan etc.) pot avea un număr mai mare de sinonime. Un autor a găsit, pentru a fura, nu mai puţin de unsprezece sinonime: a bali, a cardi, a Ciordi, a haşli, a horşchi [horşti), a pangli, a şuti, a şparli, a zguli [a se face zgulă), a atinge la caraiman, a face tuflă etc, dar asemenea exemple sunt foarte rare.

- unele cuvinte argotice au dispărut fiindcă au dispărut şi obiectele pe care acestea le denumeau. în perioada interbelică, în argoul militarilor exista cuvântul aţă (care însemna administraţie), provenind de la prescurtarea ad-ţie), iar prin aţist se înţelegea ofiţerul sau subofiţerul care se ocupa cu probleme de administraţie), termen necunoscut astăzi în mediul cazon, deci dispărut din limbă.

Limbajul familiar al elevilor. în comparaţie cu listele de cuvinte, incluse în studiile privind argoul elevilor, din perioada interbelică, numărul argourilor şcolăreşti este, astăzi, mult mai mic, dacă avem în vedere mediul strict didactic, dar el creşte în afara şcolii, datorită unei preferinţe a tinerilor de a folosi un limbaj ..."miştocăresc". Dintre argourile legate de şcoală, amintim câteva; a chiuli (=a lipsi), clei (= ignorant, neştiutor, care nu poate scoate nicio vorbă), fereastră (oră liberă, între celelalte ore regulamentare dintr-o şcoală), fiţuică ( = hârtiuţă pe care sunt scrise informaţii din lecţii, spre a fi copiate la teză sau la extemporal), a freca {— a asculta pe un elev mult şi din toată materia), scaun (= nota patru), şase (= atenţie, pericol), tocilar (= care învaţă în mod mecanic). La acestea se mai adaugă argourile provenite din abrevieri; bac, diriga, dirigu, mate, diru, profu, edu etc.

Limbajul studenţilor. Apropiat de limbajul elevilor este cel al studenţilor. Câteva exemple: babac (= tată), bobită (examen nepromovat), boboc, balic (= student în anul I), blatist (= student care serveşte masa la o cantină, în mod fraudulos; de asemenea, student care călătoreşte cu "naşul", adică fără bilet de călătorie), lefter (= fără bani). Ambele categorii de tineri (studenţi şi elevi de liceu ori din clasele terminale ale gimnaziului) folosesc însă termeni precum: baftă, cafteală, gagică, gagiu, a gini, haleală, a hali, a se înţoli, mişto, nasol, naşpa, pili, pileală, pipiţă, a se şucări etc.

Există, apoi, un limbaj familiar al militarilor (căţea, lent, pifan, răcan (= recrut), tablagiu (= grad militar inferior), al tipografilor (a se uita cursiv = a se uita cu coada ochiului; a vorbi spaţiat = a vorbi articulat), al frizerilor etc

XI. Stâlcirea limbii române: efecte stilistice în presa românească

Conform dicţionarelor, a stâlci înseamnă, între altele, "a pronunţa prost un cuvânt, deformându-i sunetele; a vorbi prost o limbă".

Este indiscutabil faptul că această tendinţă de persiflare e specifică mentalităţii noastre, spiritualităţii româneşti, caracterizate prin ironie şi băşcălie. Nume precum Chioru, Surdu, Mutu, Şchiopu, Chelu, Orbu, Ciungu, Sprâncenatu, Buzilă, Oacheşu, Neamţu etc. provin de la poreclele corespunzătoare. Trăsătura de care vorbeam nu o vom întâlni, de pildă, în spiritualitatea americană. Dacă vorbeşti prost englezeşte, americanul nu te va ironiza pentru această stângăcie, ci va spune, încurajator, că engleza ta este oricum mai bună decât româna lui!

Stâlcirea limbii de către rromi. Foarte exploatată în presă este stâlcirea limbii române de către rromi. E vorba de particularităţi lexicale [mânca-ţi-aş), dar şi fonetice (postarea consoanei h înaintea unor cuvine: Haura Hurziceanu, hăpăi, haoleo). Găsim astfel numeroase titluri care preiau unele specificităţi ale românei vorbite de ţigani: "Haoleo, mânca-ţi-aş... păi e bine să ne pleacă ţiganii rromi din ţară? [Academia Caţavencu, 1 lsept. 2007), "Despre Haura Hurziceanu, hăpăi ce ce să mai zic, mânca-ţi-aş!" (www.primatv.ro, 21 oct. 2007) sau "Aurul înapoi, mânca-ţi-aş! [Ziarul de Iaşi, 15 nov. 2000)

+ de catre maghiari, arabi etc. (înlocuirea unor consoane cu altele: s ->z [salutăm -> zaludăm), t ->d [aterizat -> aderizat), p -> b [aeroport -> aerobort), ş -> j [§ef-> jef] etc.)

Stâlcirea limbii în discuţiile on-line. 7. Concluzii. Utilizarea acestor stâlciri ale limbii române se înscrie în tendinţa mai generală a limbii

noastre, de redescoperire a diversităţii, după Revoluţia din 1989. "Mijloacele de comunicare în masă, în special radioul şi televiziunea, au pus în circulaţie tipuri de discursuri cu totul noi sau care nu mai avuseseră, timp de câteva decenii, dreptul la manifestare publică" (Zafiu, 2001, p. 7). E de presupus că acest registru, ignorat multă vreme, se va îmbogăţi în continuare, datorită resurselor stilistice pe care le conţine, aflate în directă conexiune cu dinamica limbii în general.

XII. Dicţia şi accentulA. Dicţiunea (dicţia) reprezintă modul de a pronunţa cuvintele, silabele şi sunetele, pentru artiştii

din teatru şi televiziune aceasta fiind arta de a pronunţa corect şi clar un text. B. Accentul= scoaterea în evidenţă, cu ajutorul intensităţii vocii, a unei silabe, a unui cuvânt sau a

unei propoziţii, faţă de silabele, cuvintele sau propoziţiile înconjurătoare" -pentru a evita unele confuzii, mai ales în cazul omografelor, autorii fac distincţiile de accentuare în scris.

Accentul în cuvinte. Specificul accentuării româneşti. -accentul în limba română este variabil, spre deosebire de alte limbi

1. Accentul în flexiunea nominală şi pronominală. Unul din mijloacele de îmbogăţire a vocabularului îl constituie derivarea cu sufixe şi prefixea. cele mai multe sufixe lexicale sunt monosilabice, iar cuvintele care se formează sunt accentuate pe ultima silabă-în ciuda caracterului mobil, fluctuant al accentuării româneşti, accentul are, totuşi, o anumită stabilitate, mai ales la flexiunea nominală şi pronominală, adică în declinare, ceea ce înseamnă că un substantiv va avea accentul pe aceeaşi silabă pe care îl are substantivul respectiv la N-A (sg., neart.): student, studenţi, studenţii-xxcepţiile de la această regulă le formează unele neologisme: zéro-zeróuri, móto-motóuri, rádio-radióuri

2. Accentul în flexiunea verbală. în flexiunea verbală (conjugare), accentul este oscilant

Rolul diferenţiator al accentului. Uneori, în flexiunea verbală, accentul ajută la diferenţierea unor forme verbale: cântă (indic, prez., pers. a IlI-a, sg. şi pl.) şi cântă (indic, perf, simplu, pers. a IlI-a, sg.). Aceeaşi situaţie o avem în cuvintele adună, participă.

O situaţie asemănătoare o au, în flexiunea nominală, omografele: acele (substantiv) - acele (pronume); afin (arbust) - afin (rudă prin alianţă); bariton (cântăreţ) - bariton (instrument muzical); colonie şi colonie; comedie şi comedie; companie(întreprindere industrială sau comercială) - companie (subunitate militară), copii (pl. lui copie) şi copii (pl. lui copil); ţarină [ogor) şi ţarină (soţia ţarului); veselă şi veselă.

2.5.Dubla accentuare a unor cuvinte sau forme gramaticale. în limba română există foartemulte cuvinte care se pot accentua diferit, limba literară reţinând doar una dintre forme ca fiindcorectă

3.Accentul în neologisme. Cele mai multe probleme de accentuare le creează neologismele-cele mai cunoscute cuvinte care pot avea dificultăţi de accentuare: anormal, aripă, arşiţă, butelie, caracter, colas, conductor, curator, debil, debut, dictator, editor, februarie, frânghie, gingaş, ianuarie, industrie, letopiseţ, matur, mârşav, molcom, pledoarie, perceptor, prevedere, sever, simbol, trafic, tranzistor, sunt accentuate greşit: anormal, aripă, arşiţă, butelie, carácter, calos, curator, débil, dictator, editor, februarie, gingaş, frânghie, ianuarie, industrie, letopiseţ, mătur, mârşav, molcom, preceptor, pledoarie, prevedere, sever, simbol, -DOOM-2 acceptă ca fiind corecte ambele variante de accentuare ale unor cuvinte: antic - antic, gingaş- gingaş, penurie - penurie, trafic - trafic. în fine, în alte situaţii, s-a impus forma considerată până mai ieri ca fiind greşită: avarie, rabin, regizor.

Dublete accentuale literare. Sunt situaţii când limba poate admite două forme corecte, pe care Theodor Hristea le-a numit „dublete accentuale literare" -în cazul neologismelor, abaterea se face prin deplasarea accentului spre începutul cuvintelor

4.Accentuarea numelor proprii. Accentul poate fi mobil, variabil şi în unele nume proprii (geografice sau de persoane): Armând / Armând Călinescu; Ştefan / Ştefan cel Mare; Mirón / Mirón Cosma; Budapesta / Budapesta; Copenhaga / Copenhaga; Lugol / Lugoj; Mediaş / Mediaş; Monaco / Monaco, Rusia şi Rusia etc. Alteori, nemarcarea accentului la unele nume străine poate duce la accentuări greşite: Bogota (în loc de Bogotá), Péru (în loc de Perú).

5.Accentul ca licenţă poetică. în anumite situaţii, poeţii, din necesităţi prozodice (metru, ritm, rimă), accentuează greşit anumite cuvinte

6.Accentul în propoziţie. Aşa cum, într-un cuvânt, silaba accentuată se pronunţă mai puternic, într-o propozţie pot fi accentuate mai multe cuvinte, în funcţie de intenţie.-sunt situaţii când, pentru a accentua în mod deosebit anumite cuvinte, se apelează la lungirea vocalei sau la geminarea consoanei: Viiino! sau Femeia rrromână!

7.Accentul în frază. -în frază, se poate reliefa prin accent o anumită propoziţie, care poate fi principală sau secundară.

C. Intonaţia= variaţiile în înălţime ale vocii. Ea poate fi de două feluri: intonaţie de tip enunţiativ, în care vorbitorul coboară tonul la sfârşitul unui enunţ, şi o intonaţie de tip interogativ, caracterizată prin urcarea tonului la sfârşitul unui enunţ.

D.Pauza=o întrerupere a vorbirii la sfârşitul unei unităţi sintacticeindependente (frază sau propoziţie).

E.Ritmul= succesiunea regulată a silabelor accentuate şineaccentuate. -De reţinut că limba evităadesea pronunţarea a doua silabe accentuate consecutive: în loc de un soldat brăv se spune unbrav soldat.

XIII. Cum ne semnăm articolele?

Desigur, alegerea unui pseudonim este impusă de mai mulţi factori:a.când numele nostru este anost, cu puţine şanse de a se individualiza în conştiinţa cititorilor;b.când avem mai multe articole în acelaşi număr dintr-o publicaţie şi când repetarea numeluinostru pe aceeaşi pagină trădează o criză de colaboratori c.când numele nostru coincide cu al unei personalităţi consacrate deja. d. când autorul nu vrea să-şi asume responsabilitatea pentru cele publicate. -nu se admite procedeul de folosire a numelui de botez şi de păstrare doar a iniţialei numelui de familie-intre doua nume de famlie- cratima-Tradiţia în presa românească este ca numele autorului să apară la sfârşitul articolului. în presa americană, numele autorului apare, de regulă, la început.

Etimologie şi onomastică -Se ştie că în trecut exista o foarte strânsă legătură între numele pe care îl primea un copil la naştere şi diverse impulsuri magice- zone georgrafice, insemnatatea cuvantului ( angela-angel)

- la fel ca în majoritatea limbilor europene, numele de botez (sau prenumele) se pune înaintea numelui de familie, insa invocarea numelui de botez sugerează o anumită familiaritate, pe care mulţi nu şi-o doresc, preferând acesteia o atitudine distantă, rezervată.