Uriașii Bibliei

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au

fost și de unde au apărut ei? Prima referință o găsim în Geneza 6:4:

„Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au

împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului

nafal, care înseamnă a cădea, cădere. Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau

am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au

fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident

că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au

fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au

trebuit șterse de pe fața pământului pentru prezervarea sănătății

planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a

fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai

dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența

uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33:

„Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care

se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram

niște lăcuste.”

Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate

ființele decăzute au fost distruse de apele potopului.

Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în

vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu

scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În

Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara

promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim

implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi”

stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În

Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele

Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și

trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua

3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările

din jur, urmele lor făcând și astăzi un subiect de studiu controversat

pentru antropologi.

În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se

numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui

Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până

la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac.

Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.”

(Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului).

Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o

pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în

cele patru colțuri ale lumii:

„ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari

și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui

Anac, … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea

împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate

înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt

întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac. … toți

aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. …

Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33;

Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura

uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul

Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din

muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și

din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună

cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-

au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15;

18:16).

Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom

3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul

Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui

Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după

cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți

citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale

cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de

sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă

de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi

sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit,

dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete

la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam.

21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac

(Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O

altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau

aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca

Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi

numeau Emimi.” „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui

Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau

Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca

Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care i-au izgonit

și s-au așezat în locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba

greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și

una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea

posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în

pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care

este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18;

9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o

veritabilă aristocrație a celor morți.

Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în

combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-

umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din

explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din

alte părți ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii,

transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil

naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre

aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui

Zeus cu una din fetele muritorilor de rând. Concluzia logică este că

„Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt,

mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de

egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt

la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și

corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a

nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.