(Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Scurt Istoric Al Traducerii Sfintei Scripturi. Principalele Ediții...

7/23/2019 (Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Scurt Istoric Al Traducerii Sfintei Scripturi. Principalele Ediții Ale Bibliei În Biserica Orto…

http://slidepdf.com/reader/full/diacon-prof-n-i-nicolaescu-scurt-istoric-al-traducerii-sfintei-scripturi 1/33

Studii Teologice, Seriali, Anul XXVI, Nr. 7-8, Septembrie-Octombrie, 1974

S T U D I I Ş I A R T I C O L E

D i a c . P r o f . N . I . N i c o l a e s c u

SCURT ISTORIC AL TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI.PRINCIPALELE EDIŢII ALE BIBLIEIÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Cele dinţii traduceri ale Sfintei Scripturi. — Opera de traducere aSfintei Scripturi, cartea de căpetenie a creştinismului, are o foarte lungăşi instructivă istorie. Pentru Vechiul Testament, punctul ei de plecare

se află în veacul al şaselea inainte de Hristos, cînd căpeteniile religioaseale iude ilor palestinieni, de curînd înapoiaţi în patrie, şi-au dat seam acă, în timpul exilului babilonic, vechea limbă ebraică — în care erauscrise şi fuseseră folosite pînă atunci cărţile lor sfinte — trecuse în rîn-dul limbilor moarte şi că locul ei îl luase, pînă şi în Iudeia, o altă limbă,aramaica.

Renaşterea religioasă şi naţională a iudaismului postexilic, care eraconcepută ca o res tau rare integ rală a credinţei şi datin ilor strămoşeşti,îşi avea reazemul principa l în respectul nu trit de toţi iudeii faţă de cu-vintul lui Dumnezeu din cărţile scrise de Moisi şi de Prooroci. Cu ex

cepţia cîtorva bătrin i mai instru iţi şi mai evlavioşi, care nu-şi uitaserălimba strămoşească, gra iul acestor străvechi cărţi nu mai era însă accesibil decît învăţaţilor din noua generaţie. A cestora le-a reve ni t aşadarsarcina de a le transpune în aramaică, limba cea nouă a întregului poporşi mijlocul de comunicare a iudeilor cu popoarele vecine.

La început, traducerea se făcea pe cale orală şi spontan, în adunările de cult din sinagogi, unde se citeau şi se explicau periodic fragmente din cărţile sfinte. Cu vremea, au apărut şi traduceri scrise, însoţite mai totd eauna de scurte glose exegetice. Pe primul loc, în atenţiasinagogilor şi a traducătorilor, s-au aflat totdeauna cele cinci cărţi ale

lui Moisi. Aceste traduc eri şi com entariile însoţitoare au dat naşterecolecţiilor denumite Targumi, cuvînt aramaic care la origină însemna«traduceri» şi care mai pe urmă a dobindit înţelesul de parafraze, noteexplicative, comentarii. Cele mai de seamă colecţii de acest fel, din cîţeau ajuns pînă la noi, sînt Targumul atribuit lui Onlcelos, Targumul luiJonatan, Targumul Jeruşalmi I, Targumul Jeruşalmi II şi Targumul Samaritean, toate datind dinainte de era noastră.

Urm ătorul pas înainte pe calea traducerii cărţilor V echiului Testament a fost făcut, după trei secole, de învăţaţii iudei din oraşul egiptean Alexandria, mare centru cultural în vremea aceea şi patria adop

tivă a unei însemnate colonii de iudei. Aceştia au tradus în limba greacă(în «dialectul comun»), într-o perioadă de cîteva generaţii (sec. III şiII î.e.n.), toate cărţile Vechiului Testament ebraic. T raducerea era ce-



Diac. Pro /. N. 1, NICOL AE SCU

rută de faptul că şi iudeii din diaspora părăsiseră vechea limbă ebraicăşi nu cunoşteau aram aica, spre a se putea folosi de targum ii apăruţi înPalestina. Limba lor curentă era de multă vreme greaca, care, in urma

cuceririlor lui Alexandru cel Mare şi a expansiunii culturii elene, se răs- pindise — în dialectul comun, numit şi dia lectu l alexandrin — in maitoate ţinutu rile din bazinul Mării Mediterane şi devenise vehicolulschimburilor de idei între popoarele din acea parte a lumii.

Autorii acestei traduceri au adăugat în canonul biblic al VechiuluiTestament şi scrierile sfinte care apăruseră după exilul babilonic şi carefuseseră scrise direct în limba greacă. Acestc traduceri în greceşte alecărţilor ebraice din canonul palestinian şi noile cărţi primite în canonul

biblic alexandrin au alcătuit co lecţia denumită Septuaginta, care. s-a bucura t de la început de o încredere egală cu cea atribuită textu lu i ebraicoriginal şi care a ajuns destul de curînd să fie folosită şi în sinagogiledin Palestina, mai ales în sinagogile iudeilor zişi elenişttf

Istoria controverselor religioase, care n-au lipsit mai niciodată dinsînul iudaismului postexilic şi care îmbrăţişau o mare varie tate de teme,n-a înregistrat nici o atitudine de neîncredere cu privire la fidelitateatraducerii din Septuagin ta faţă de textul original şi nici o opoziţie faţăde primirea in canonul biblic a cărţilor apărute după exil. Nu s-au ivitobiecţii nici cu privire la faptul că, în Septuaginta, cărţile mai noi n-aufost aşezate la sfîrşit, ca un grup deosebit sau ca un adaus suplimentar,ci erau intercalate cu cele vechi. Aceasta arată că, pentru iudei, noilescrieri primite în canon aveau aceeaşi valoare şi autoritate cu cele dinvechea Biblie ebraică.

Demn de remarcat este şi faptul că învăţaţii iudei din Palestina şidin diaspora n-au manifestat vreo neîncredere nici cu privire la capacitatea limbilor aramaică şi greacă — pe care, ca limbi ale opresorilor,ar fi putut fi ispitiţi să le privească cu antipa tie — de a exprim a ideiledumnezeieşti din Sfînla Scriptură. Ba unii au mers chiar atit de departecu admiraţia şi elogiile la adresa Septuagintei, îneît au susţinut că ceicare au tradus-o din ebraică au lucrat, ca şi sfinţii autori ai originalelorcărţilor biblice, sub călăuzirea, supravegherea şi inspiraţia direc tă a Du

hului lui Dumnezeu.Cele mai multe din traducerile apărute în primele veacuri creştineau fost făcute, pentru cărţile Vechiului Testament, după textul grecescal Septuagintei. Septuaginta n-a rămas însă, în această epocă, singuraversiune greacă a Vechiului Testament. Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful şi apologetul Tertulian atestă că, şi pe vremea lor, Septuaginta erafolosită cu respect în toate sinagogile din diaspora. Cum însă, în controversele relig ioase d intre creştini şi iudei, pe tema concordanţei denetăgăduit dintre străvech ile profeţii mesianice din Vechiul Testam entşi viaţa în tem eietoru lui creştinismului — controve rse în care şi unii şialţii se foloseau de textu l Septuagintei —, creştinii ieşeau mai totdeauna

biruitori, reprezentanţii iudaism ului au început să devină ostili Septuagintei şi s-o înlocuiască cu noi traduceri in limba greacă. Aşa au apărut,in secolul II şi III, traducerile «'foctiiatn, pentru uzul sinagogilor, de către



s c u r t ismuu: a l t r a d u c e r i i sf i n t e i sc r ipt u r i 49 i

Aquila, Teodotion şi Symach şi alte c îteva m enţionate de Origen înscrierile sale şi transcrise parţial în monumentala sa lucrare Hexapla.

Transpunerea cuvîntului lui Dumnezeu în limbile aramaică şi greacă

arată că iudaismul, care pînă în zilele noastre a rămas credincios străvechilor sale datini religioase, n-a atribuit niciodată vreunei limbi caracterul de «limbă sfinlă» şi n-a împărtăşit prejudecata că numai unelelimbi ar fi apte şi vrednice să exprime, pe înţelesul tuturor, ideile sfinte

pe care Dumnezeu le-a comunicat aleşilor săi pe calea Revelaţiei su pranatura le . Iar acest fapt a slu jit răspîndirii credinţei monote is te şi nădejdii mesianice între neamuri, pregătind astfel terenul duhovnicesc încare avea să fie semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos.

Vechile traduceri creştine ale Sfintei Scripturi. — Creştinii, ale căror cărţi sfinte au fost scrise d irect în dialectu l comun al limbii elene

— cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost scrisă în tîi în aramaică şi după aceea în greacă —, au preluat de la iudei canonul biblical Vechiului Testament, cu toate cărţile aflate în Septuaginta şi l-aucom pletat cu cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testam ent. Iarcînd aria misionară şi structura lingvistică a Bisericii s-au lărgit, SfîntaScriptu ră — în dubla ei componenţă : Vechiul şi Noul Testam ent — afost tradusă, rînd pe rînd, într-o mulţime de alte l im b i: siriacâ (Peşitta,sec. II); Filoxeniană (sec. VI); a lui Paul de Telia (sec. VII); latină (VetusItala (sec. 11) ; Vulgata efectuată de Fericitul Ieronim între anii 390—405); bohairică şi sahidică (sec. II—III), gotică (sec. IV), armeană (sec.

V), georgiană sau gruzină (sec. V), etiopiana (sec. V—VI), slavonă (sec.IX), arabă (sec. X), germană (sec. XI—XIII), franceză (sec. XII—XIII), italiană (sec. XIII), spaniolă (sec. XIII), engleză (sec. XIII—XIV), poloneză (sec. XIir—XV). Alte cîteva traduceri vechi cuprind doar-unelecărţi biblice, pe primul loc situindu-se Psaltirea şi Evangheliile, cărţiutilizate integral în serviciul liturgic al Bisericilor Ortodoxe.

Din istoricul, varietatea şi autoritatea acestor traduceri ale Bibliei,se desprinde constatarea că nici Biserica creştină dinainte de MareaSchismă de la 105-1, cînd s-a rupt in două Trupul tainic al lui Iiristosşi dinainte de Reforma protestantă din veacul al XVI-lea, care a deschis

procesul unor noi dezbinări în tre creştin i, n-a cunoscut pre ju decata cănumai anumite limbi ar fi chemate să exprime cuvîntul lui Dumnezeudin Sfînta Scriptu ră şi să fie sfinţite prin utilizare liturgică. InteresulBisericii din epoca paLristică s-a îndreptat în permanenţă nu spre slovacare, ca tot ce este omenesc, îmbătrîneşte şi moare, ci spre ideile dumnezeieşti care sînt neschimbătoare şi veşnice şi care, după porunca luiHristos (Matei XXVIII, 19—20), se cer a fi vestite în toate limbile de

pe supra faţa pămintului.De aceea Biserica veche nu numai că n-a oprit, ci chiar a sprijinit

traducerea Sfintei Scripturi în limbile vorbite de grupările tetnice dinsinul ei şi s-a îngrijii de revizuirea şi înlocuirea traducerilor care seiii\ î i liiseră şi nu mai erau înţelese cu uşurinţă de credincioşi.



492 Diac. Pro f. N. I. NICOLAESCU

Obiceiul Bisericii apusene de a folosi numai limba latină în cult,în învăţămin tul pentru pregătirea clerului, în actele , oficiale, în discuţiile teologice şi adesea ch iar în predică şi mai cu seam ă decre tul princare Conciliul Tridentin (în sesiunea a IV-a din 8 aprilie 1546) a impus

versiunea Vulgata ca text autentic şi oficial al Bibliei pentru toţi credincioşii romano-catolici, au descurajat — iar uneori chiar au frînat,dată fiind posibilitatea lovirii traducătorilor cu aspre pedepse bisericeşti

— orice nouă in iţia tivă de a transpune Sfînta Scriptu ră în limbile moderne.

Declarînd că Biblia latină din versiunea Fericitului Ieronim este întru totul conformă cu originalul, episcopii în trun iţi în Conciliul Tridentin au ignorat faptul că, chiar după spusele Fericitului Ieronim, nici untraducător nu este in stare să redea cu fidelitate absolută ideile cu

prinse în textu l original al cărţilor biblice şi că Vulgata însăşi conţine

numeroase greşeli de traducere şi inexactităţi, şi aceasta .nu numai laversete care ar putea fi socotite oarecum secundare sub.raportul credinţei sau al moralei, ci uneori chiar în pericope cu ca rac ter vădi t doctrinar.

Ideea despre existenţa unor limbi privilegiate din punct de vederereligios a apărut tîrziu, spre sfîrşitul evului mediu. Obîrşia ei trebuiecăutată în metodele de luptă ale cercurilor eclesiastice din Apus, carese opuneau înnoirilor bisericeşti propuse de prereformatori şi înfăptuirilor cultura le in iţiate de Renaştere. Au fost prezentate ca «sfinte» maiîntii cele trei limbi în care s-a scris, din porunca lui Ponţiu Pilat, tăbliţa

pusă pe crucea Mîntuitoru lui, la răstignire : «Iisus Nazarineanul, îm păratu l Iudeilor. Şi acest ti tlu ... era scris in ebra ică, greacă şi latină»(loan XIX, 19—20). Prea puţini ştiau ihsă că nu era vorba de ebraica

biblică, limbă de mult părăsită*, ci de aramaica vorbită în vremea aceeaîn Palestina. In părţile noastre, a fost prezentată ca «sfîntă» — de cercu rile opuse înnoirilor culturale în viaţa Bisericilor care adoptaseră în cultlimba slavonă — şi slavona din secolul IX, deşi românii n-au vorbit-oniciodată.

Faptul că unele limbi din vechime au devenit biblice, prin muncatraducătorilor şi că au fost introduse, prin masuri administrative, şi înserviciul liturgic al unor Biserici, nu le-a sustras procesului firesc al îm-

bătrinir ii , căci mai toate au in trat, după o perioadă mai lungă sau maiscurtă, în rindul limbilor moarte şi au trebuit să fie înlocuite atît înBiblie cît şi în cult. De acest lucru s-a convins, în cele din urmă, şi conducerea Bisericii Romano-Catolice, care a hotărit, la Conciliul II Vatican, ca episcopatul din fiecare' ţară să aibă libertatea de a introduceîn cult, treptat sau dintr-o dată, limba vie a credincioşilor şi să renunţeastfel la anacronica datină a monopolului limbii latine asupra serviciilordivine oficiate în bisericile romano-catolice.

Intr-adevăr, multe din limbile în care a fost tradusă Sfînta Scriptură au intrat în categoria limbilor moarte, ca şi ebraica din textul ori

ginal al Vechiului Testament, aramaica din Targumi — pe care au vor bit-o Domnul nostru Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli şi cei din tîi creştinidin Palestina — şi greaca din Septuaginta, din textul orginal al Noului



S C U R T I S T O R I C A L T R A D U C E R II S F I N T E I S C R I P T U R I 493

Testament şi din literatura patristică veche. Altele s-au învechit atît demult încît, cu toate încercările de înnoire şi de adaptare la care au fostsupuse, n-au mai putut tine pasul vremii şi a fost nevoie să se între

prindă noi traduceri ale Bibliei.Reluarea muncii de traducere a Sfintei Scripturi, de data aceasta pe

baze mai ştiinţifice, a fost in iţia tă de mişcarea cultura lă cunoscută subnumele de Renaştere şi a fost apoi sprijinită de interesul filologilor pentru studiul limbilor clasice. Această muncă a fost mult încurajată şi denăscocirea tiparului. Ea a căpătat un avint deosebit în epoca înfiripăriişi afirmării conştiinţei naţionale a popoarelor. Aşa s-a ajuns ca Bibliasă fie tradusă şi tipărită, pînă in zilele noastre, în aproape două mii delimbi şi dialecte şi să deţină, în comparaţie cu alte scrieri, un record cutotul excepţional.

Primele traduceri de cărţi biblice în limba română. — Interesul şigrija pentru traducerea Sfintei Scripturi în limba vorbită de credincioşin-au lipsit nici Bisericii Ortodoxe Române, Pentru poporul român, activităţile culturale au fost însă, veacuri de-a rindul, stînjenite, căci el s-aaflat, ca aşezare geografică, în calea mai tuturor popoarelor migratoarevenite dinspre răsărit şi a trăit în grele condiţii politice. In plus, ţărilorromâneşti de la răsări t şi sud de Carpaţi, dominaţia otomană le-a impusmai întîi grele războaie de apărare şi apoi tributuri istovitoare.

Vitregia vremurilor n-a slăbit însă încrederea poporului român îndestinul său istoric şi n-a izbutit să-i stingă setea de libertate, cultură

şi progres. Iar în lupta sa ne între rup tă pentru unita te naţională, inde pendenţă politică şi propăşire cultura lă, poporul român a avut in Biserica Ortodoxă nu numai un aliat de nădejde, care să-l mîngîie şi să-lîmbărbăteze în vremuri de restrişte, ci şi o slujitoare activă şi devotatăin zilele de linişte şi de muncă.

Primele texte scrise în limba română datează din secolul XV saude la începutul secolului XVI, iar cele dintîi manuscrise care cuprindtexte biblice in traducere românească provin din nordul Transilvanieişi au apărut pe la sfirşitul secolului XV sau în prima jumătate a secolului XVI. Originalele acestor prime traduceri fuseseră însă scrise cu

mult timp înainte, obîrşia lor pierzîndu-se in frămîntările vremii. Traducerile ajunse pină la noi sint copii făcute mai tirziu, de caligrafi alecăror nume nu ne sint cunoscute Ele cuprind deci o limbă şi o teologiecu mult mai veche decît data apariţiei lor, o limbă şi o teo log ie carecirculau de multă vreme, mai ales prin călugării misionari, în toate regiunile locuite de români.

Traducerile biblice — ca de altfel şi cele ale cărţilor de slujbă bisericească şi de învăţătură creştină — au apărut pe un fond cultural pregătit cu an ticipaţie şi de aceea, cînd au putu t fi difuzate prin interm ediul tiparului, au fost bine primite pretutindeni. De fapt, românii sîntdin fire deschişi spre ideile noi şi înaintate, iar această însuşire i-a făcut

1. N. Cartojan, I s to r ia l ite ra tu r ii ro m â n e v ec h i, voi. I, Bucureşti, 1940, p. 47—19.

S. T. — 2



Diac. Pr of. N. 1. NICOLAESCU

să se num ere printre cele dintîi popoare care au înţeles din primul moment im portanţa excepţională a tiparului pentru răspindirea cultur ii şicare şi-au proc urat tipa rniţe de înda tă ce au avut posib ilitatea să le

aducă în ţară şi să le folosească în voie.Primele traduceri de cărţi biblice în limba română, descoperite pînă

acum în manuscrise, sint următoarele :

— Codicele voroneţan, descoperit în 1871 la M înăstirea Voroneţdin nordul Moldovei. Este un manuscris de format mic ; îi lipsesc multefile de la început, de la mijloc şi de la sfîrşit. Paginile (vreo 170) cares-au găsit cuprind aproape unsprezece capitole (XVIII, 14—XXVIII, 31)din cartea Faptele Apostolilor, Epistola Sf. Iacov, Epistola I-a a SfîntuluiApostol Petru şi o bună parte din Epistola a II-a a Sfîntului Apostol Petru. Originalul transcris în sec. XVI a cuprins, probabil, traducerea tuturor cărţilor N oului Testament şi arăta, poate, într-o însem nare finală,şi numele vrednicului traducător.

— Psaltirea Şcheianâ. A fost numită astfel după numele lui D. C.Sturdza-Ş cheianu (din Şcheii Braşovului), un mare colecţionar de documente istorice, care în 1884 a dăruit-o Academiei Române. Manuscrisul,care numără 530 pagini,- a fost scris, pentru uz liturgic, de trei copiştidiferiţi. Cuprinde, în afară de Psaltirea propriu-zisă, şi cîteva tex te alesedin Vechiul şi Noul Testament (Cîntarea lui Moisi, Rugăciunea Anei,mama lui Samuil, cîntarea Sfintei Fecioare Maria etc.) precum şi Sim

bolul atanasian. Cercetările în treprinse pînă acum n-au putu t stabilidacă ne aflăm in faţa unei traduceri recente, sau este vorba, mai degrabă, de o copie a unui original de dată mai veche.

— Psaltirea V oroneţeanâ. A fost descoperită, la 1882, în Mînăstirea Voroneţ, de renum itul folclorist Simion Florea M arian ; după cea ajuns în posesiunea lui D. C. Sturdza, a fost dăruită Academiei Române. Manuscrisul prezintă mai întîi textul slavon al Psalmilor şi apoitraducerea lor în limba română, frazele româneşti alternînd cu cele slavone. îi lipsesc primele 58 de file. Nici în privinţa lui nu ştim dacă avemde-a face cu o traducere făcută in secolul XVI, sau este cazul să ne gîn-

dim la utilizarea de către caligraf a unei traduceri româneşti cu multmai vechi. Lucrarea marchează un pas important în calea spre scoaterealimbii slavone din cult şi înlocuirea ei cu limba română.

— Psaltirea Hurmuzachi. Poartă această denumire după numele cunoscutului istoric şi marelui patriot bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi,iniţiatorul colecţiei de documente a Academiei Române. După opiniaunor cercetători, această Psaltire este copia unui manuscris de dată maiveche ; după concluzia altor specialişti, ne aflăm in posesia autografuluitraducătorului din slavoneşte. Limba, scrisul şi caracteristicile tehniceale hîr tiei duc la concluzia că manuscrisul provine din ţinutul M aram u

reşului, deşi copistul pare să se fi tras din sud-estul Transilvaniei. Atitmorfologia, cît şi lexicul cuprind foarte multe cuvinte moştenite dinstrăvechiul nostru patrimoniu latin, precum şi numeroase provincia-



S C U R T I S T O R I C A L TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI m

lisme. Nu lipsesc unele cuvin te şi influenţe ale limbii slavone, din cares-a făcut traducerea. Datează tot din secolul XV sau din prima jumătate a secolului XVI şi cuprinde, ca şi celelalte trei, cunoscutul fenomen

al rotacismului.Aceste manuscrise biblice, ca şi primele texte scrise în limba română, sînt deosebit de importante pentru cunoaşterea fazelor prin carea trecut limba vorbită de înaintaşii noştri, pînă să se ajungă la închegarea şi înflorirea frumoasei şi bogatei noastre limbi literare. Ele ar merita însă să fie studiate mai temeinic şi din punct de vedere teologic şi

bisericesc, sp re a se stabili în ce măsură dep ind de alte traduceri aleSfintei Scripturi, care era stadiul gîndirii şi exprimării teologice româneşti la data apariţiei lor şi dacă traducătorii de mai tîrziu ai Biblieile-au folosit în vreo măsură în greaua şi migăloasa lor strădanie cărtu

rărească.Vechile tipărituri de cărţi biblice folosite în cult . — în Bisericile

Ortodoxe, citirea de pericope alese din Sfîntă Scriptură şi de rugăciunide inspiraţie biblică alcătuiesc structura fundamentală şi conţinutul doctrinar al tutu ror serviciilo r divine destinate instru irii şi sfinţirii credincioşilor. Sfînta Scriptură este citită de credincioşi şi în afara Bisericii,ea fiind pentru toţi cea dinţii carte de zidire sufletească. Dar cînd cuvintele ei sint rostite şi ascultate în Biserică şi cînd momentele sote-riologice vestite de ea sint comemorate solemn în cadrul slujbelor dumnezeieşti din duminici şi sărbători, aceste cuvinte şi evenimente sfinte

nu mai aparţin doar trecutului, ci devin prezente, vii, actuale şi adinegrăitoare pentru toţi cei de faţă, aceştia transpun îndu-se prin credinţăîn ambianţa lor şi luind parte «în Duh» la desfăşurarea lor.

Locul cel mai de cinste este atribuit, in rînduiala sfintelor slujbe,textului celor pat ru Evanghelii, urm at de cel cuven it celo rlalte cărţi din

Noul Testament («Apostolul») şi cărţii Psalmilor din Vechiul Testament.O atenţie deosebită, în structura unor servicii divine ca Vecernia şiUtrenia, este acordată proorociilor cu sens mesianic şi evenimentelorreligioase cu caracter de preînchipuiri profetice sau de etape pregătitoare ale epocii mesianice întemeiate in lume de Domnul Hristos şi în

făptuite, pentru fiecare generaţie de credincioşi, prin activ itatea ca tehe-tică, liturgică şi pastorală a Bisericii.în Biserica noastră strămoşească este îndătinată regula ca, odată cu

răspîndirea Sfintei Scripturi în rindul credincioşilor, să fie pusă in circulaţie şi cartea de învăţătură creştină ortodoxă denumită Cazanie. Această carte pune la îndemîna tutu ror şi pe înţelesul fiecăruia ex plicaţiile exegetice şi substanţa doc trinară de care au neap ărată trebuinţă pentru dreapta înţelegere şi înţeleapta urm are a cuvîn tu lu i lui Dumnezeu din Sfinta Scriptură. Cazania este in aşa fel întocmită, îneît lecturaei să se facă, cu toată evlavia, în Biserică, după citirea Evangheliei zilei,în cadrul Sfintei Liturghii, la care sint chemaţi să ia pa rte toţi credincioşii, în fiecare duminică şi sărbătoare mai însemnată din cursul anului

bisericesc.



496 Di ac . Prof . N. I. NICOLAESCU

Aşa se explică faptul că, în Biserica noastră, cele dintîi tipărituride cărţi biblice sînt cele folosite in cult : Psaltirea, Dumnezeiasca Evanghelie şi Aposto lu l, precum şi faptul că şi tipărirea Cazaniei este ante

rioară, ca dată, tipăririi Noului Testament şi a întregii Biblii. Tot aşa seexplică şi faptul că ediţiile de cărţi liturg ice — inclusiv Psaltirea, Dumnezeiasca Evanghelie şi Apostolul — sînt mult mai numeroase decîtcele ale Noului Testament sau ale întregii Biblii.

Aceas tă situaţie, care se în tîlneşte şi în ce lelalte Biserici Ortodoxe,nu este expresia unei sub aprec ieri a importanţei ma jore a Sfintei Scripturi ca cel d inţii izvor al Revelaţiei divine supranatura le, ci ţine de specificul esenţial al Ortodoxiei, care a ştiut din totdeauna să păstreze unechilibru d esăvîrşit intre Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie, pe de o

parte şi între acestea două şi Sfînta Biserică, pe de altă parte. Căci sub

stan ţa doctrina ră a Sfintei Scripturi nu se află num ai între scoarţelecare-i ocrotesc slovele, ci şi în Sfînta Tradiţie şi în Sfint^ Biserică, iarBiserica este aşezămintul dumnezeiesc chemat şi împuternicit s-o îm părtăşească efectiv credincioşilor, prin in te rm ediul servic iilo r divine oficiate de m embrii iera rhiei b isericeşti.

Cele mai vechi şi mai importante tipărituri de cărţi biblice traduseîn limba română şi destinate uzului liturgic sînt : Tetraevangheliul slavo- român, tipărit de Filip Moldoveanul la Sibiu, în jurul anului 1550,aceasta fiind prima tipăritură bilingvă din ţara noa stră (din aceastăcarte, numai unele fragmente au fost descoperite pînă acum) ; — Te

traevangheliul, carte tipărită la Braşov, în 1560—1561, de diaconul Co-resi şi diaconul Teodor, după o traducere mai veche, cum rezultă dinintroducerea lui Coresi la Catehismul din 1559 : «neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limba sârbească pre limba rumânească» ; — Praxiul (sau «Lucrul Apostolesc», adică Apostolul), tipărit de Coresila Braşov in 1563 şi — Psaltirea, tipărită de Coresi tot la Braşov, în1570, amîndouă după vechi traduceri maramureşene, din care au fostscoase — ca de altfel şi din celelalte tipărituri coresiene — caracteristicile fonetice ale graiului maramureşean, a fost înlăturată topica limbiislavone şi multe din provincialisme au fost înlocuite prin cuvinte de

largă circulaţie între românii din Transilvania, Moldova şi Ţ ara Românească ; — Psaltirea slavo-română, tipărită de Coresi la Braşov, în 1577,care poartă, la sfîrşit, însemnarea : «eu diacon Coresi, dacă văzuiu cămai toate limbile [= neamurile] au cuv intul lui Dumnezeu în limba [lor],numai noi Rumânii n'avăm şi Hristos zice la Matei XXIV, 15 : Cine ce-teaşte să înţeleagă şi Pavel apostolul încă scrie la I Corinteni XIV, 19:că intru besearecă voiu mai vârto s cinci cuvin te cu înţălesul mieu săgrăiesc, ca şi [pe] alalţi să învăţ, decît un întunearec de cuvinte neînţă-lease în traite limbi. Derept aceea, fraţii miei preuţilor, scrisu-v'amaceaste Psăltiri cu otveat, de am scos din Pslătirea sârbească pre limbarumânească să vă fie de înţelegătură» ; — Tetraevangheliul slavo-ro- mân, tipărit de diaconul Coresi tot la Braşov, în anul 1580, desigur totdupă o traducere mai veche revizuită de el, ca de obicei ; — Psaltirea tipărită la Bălgrad (Alba Iulia), din îndemnul mitropolitului Simeon



S C U R T I S T O R IC A L T R A D U C E R II S F I N T E I S C R I P T U R I 497

Ştefan al Ardealului, în anul 1651, după o traducere — făcută probabilcMn ebra ică, dar consultîndu-se şi alte traduceri — care data mai de multşi căreia i s-au făcut acum mai multe îndreptări; — Psaltirea tradusădin greceşte şi latineşte şi tipărită la Iaşi, în anul 1669, de luminatul mitropolit Dosoftei al Moldovei; — Psaltirea de'nţâles, tipărită la Iaşi, în1680, «cu posluşania smerenii noastre Dosoftei mitropolitul Suciavei»,care publicase la Uniew, în Polonia, în anul 1673, minunata sa Psaltire românească în versuri, rodul unei îndelungate «osîrdii» şi expresia atîta unui ales talent poetic, cît şi a unui înalt patriotism ; — Evanghelia tipărită în 1682 la Bucureşti (în tipografia înfiinţată mai înainte de luminatul mitropolit Varlaam) şi reeditată în 1693, prin grija harniculuimitropolit Teodosie şi cu cheltu iala înţeleptului domnitor al Ţ ării Româneşti, Şerban Cantacuzino ; — Aposto lu l, tipărit în 1683 la Bucureşti, prin

osîrdia mitropolitului Teodosie şi a domnitorului Şerban Cantacuzino,ctitori de neuitat ai consolidării introducerii limbii române în slujbelenoastre bisericeşti; — Psaltirea tipărită la Bucureşti în anul 1693, de«csmeritul ieromonah Antim Ivireanul», viitorul episcop al Rîmnicului şiapoi mitropolit al Ungro-Vlahiei şi una dintre figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii şi al patriei noastre (această Psaltire cu

prinde, ca dedicaţie, cîteva versuri compuse de Antim Ivireanul în cinstea voievodului Constantin Brâncoveanu) ; — Sîînta şi dumnezeiasca Evanghelie, tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1697; — Psaltirea tipărită la Rîmnic, în 1725, de episcopul Damaschin, fost ucenic al epi

scopului Mitrofan, pe care-1 ajutase, poate, la tipărirea Bibliei lui Şer ban Cantacuzino ; — Psaltirea tipărită la Rîmnic, în 1756, cu nevoinţaieromonahului Cosma şi cheltuiala mitropolitului Filaret al Ungro-Vla-hiei, şi multe alte cărţi biblice de slujbă tipărite după aceea.

Din deceniul al doilea al veacului al XVIII-lea pînă la mişcarea revoluţionară cu caracter naţional şi social din anul 1821, Moldova şi TaraRomânească n-au mai fost conduse de domni pămînteni, ci de greci dinFanar numiţi de Imperiul otoman. Nemiloasa exploatare a maselor şi secătuirea economică a celor două ţări, în epoca fanariotă, s-au răsfrîn tşi asup ra vieţii bisericeşti. în mai multe rînduri, scaunele vlădiceşti au

fost ocupate de ierarhi greci, iar veniturile moşiilor aflate în proprietatea mînăstirilor, puse şi ele sub conducerea unor egumeni străini deneamul nostru, luau drumul spre Grecia şi Asia Mică.

In aceste g rele vremuri, Biserica s-a văzut ameninţată şi de încercarea unor ierarhi de neam străin de a introduce în cult limba greacă,in locul celei slavone. încerca rea aceasta s-a soldat însă cu puţine succese, procesul introducerii limbii naţionale în cult nemaiputînd fi oprit.S-a continuat deci tipărirea de cărţi bisericeşti în limba română, careerau intens cerute de biserici şi de credincioşi, în timp ce cărţile deslujbă tipărite în limba greacă continuau să zacă în depozitele tipogra

fiilor sau ale centre lor eparhiale. M itropoliţi ca Iacob Putneanul, Gavriil Calimachi (deşi de neam grec), lacob Stamati şi Veniamin Costachi inMoldova şi Neofit Cr etanul şi Dositei Filitti (care odată veniţi în ţaranoastră s-au iden tificat cu asp iraţiile păstoriţilor lor), ori episcop i ca



Damaschin Dascălul, Climent şi Chesarie în Ţara Românească se numără printre cei mai neobosiţi luptăto ri pentru definit iva biruinţă a limbii ro

mâne în biserică şi în şcoală.Datorită activităţii culturale desfăşurate cu sîrguinţă de asemeneaierarhi, nu s-a stins aşadar avîn tul pe care-1 luase tipărirea de cărţi deslujbă în limba română. In veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea, ediţiileEvangheliei, ale Apostolului şi ale Psaltirii au apărut la intervale totmai scurte, iar odată cu înmulţirea ştiutorilor de carte, s-a mărit foartemult tirajul Psaltirii, aceasta fiind cartea biblică cu cel mai mare numărde cititori în Biserica noastră.

Sîînta Scriptură şi Sîînta Tradiţie. Cărţile de învăţătură. — O atenţie deosebită a fost acordată, după introducerea tiparulu i, şi editării Ca

zaniei. Astfel, ultima şi cea mai importantă dintre tipăriturile diaconului Coresi este Evanghelia cu învăţătură (sau Cazania), editată la Braşov în 1581. Cuprinde tîlcuirea pericopelor evanghelice din toate duminicile şi sărbătorile bisericeşti, fiind o traducere din slavonă a omiliilorscrise în limba greacă de patriarhul ecumenic Ioan Calecas (1334—1347).Această Cazanie s-a tipărit cu binecuv întarea mitropoliţilor Ghenadiede la Bălgrad şi Serafim al Ungrp-Vlahiei şi s-a răspindit atît în bisericile româneşti din Transilvania, cit şi în cele din Tara Românească.

Una din cele mai de seamă lucrări din istoria vechii culturi româneşti este apoi Cartea românească de învăţătură la dumenecele [de]

preste an şi la praznice îm părăteşti şi la svănţi mari (cunoscută de obicei sub numele de Cazanie), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1643 şi care afost reeditată de multe ori după aceea, atît în Moldova, cît şi în ŢaraRomânească. Lucrarea a fost alcătuită de luminatul mare mitropolit Var-laam al Moldovei «din multe scripturi din limba sloveniască ... şi dintoţi tîlcovnicii Sfintei Evanghelii, dascăli ai Bisericii noastre» şi maiales după cartea de predici «Thisavros» (Comoara) tipărită în veacul alXVI-lea de mitropolitul grec Damaschin Studitul. Această Cazanie, carea pus în circu laţie o limbă aleasă, curgătoare , înţeleasă de toţi româniişi care prin conţinutul ei teologic răspun dea unor stringente nevoi mi

sionare ale Bisericii noastre strămoşeşti, a întrecut, ca răspîndire, toatecărţile româneşti vechi, ajungînd să fie căutată şi de credincioşii de lasate, în toa te ţinu turile rom âneşti şi mai ales în Transilvania , care eratulburată tot mai violent de propaganda calvină şi care avea să cunoască, nu după multă vreme, şi dureroasele frămîntări bisericeşti provocate de uniaţie.

Cazania tradusă de diaconul Coresi împreună cu preoţii Iane şiMihai din Scheii Braşovului şi tipărită în 1581 se epuizase. Preoţimeatransilvană, care era chemată să-şi apere credincioşii de influenţa ca lvinilor, simţea tot mai mult nevoia de cărţi de învăţătură ortodoxă pentru poporeni. S-a ho tărît deci scoa terea unei noi ediţii din Evanghelia cu învăţătură sau Cazania lui Coresi, a cărei culegere s-a început în1640, în timpul păstoriei ¡mitropolitului Ghenadie şi care a apărut la Bălgrad (Alba Iulia), la scurt timp după înscăunarea mitropolitului de sfîntă

4Q8 Diac. Prof. N. I. NICOL AESC U



pom enire Ilie Iorest. Deşi limba acestei Cazanii se cam învechise, nouaediţie a fost bine primită şi s-a dovedit foarte folositoare.

De la sfirşitul secolului al XVII-lea, Transilvania a ajuns în stăpi-nirea Imperiului catolic al Austriei. Propaganda romano-catolică s-a dovedit mult mai primejdioasă pentru unitatea sufletească a românilor.Pentru întărirea lor in credinţa strămoşească, s-a tipărit la Alba Iulia,in 1699, un Chiriacodromion (Cazanie), cu sprijinul lui Constantin Brân-coveanu, dom nitorul Ţ ării Româneşti, care a trimis acolo, odată cu ajutoarele băneşti de care era trebuin'ţată, şi pe meşterul tipograf M ihail Ş tefan, unul dintre ucenicii lui Antim Ivireanul.

Dintre vechile noastre Cazanii, o menţiune deosebită mai merităChiriacodromionul scris de mitropolitul Astrahanului Nichifor Theo-

tochi, tradus de învăţaţii călugări moldoveni Gherontie şi Grigorie dela Neamţu — «părinţi procopsiţi la tilcuirea sfintelor cărţi după elinie» — şi tipărit la Bucureşti, in 1801, cu osîrdia lui Dositei Filitti, mitropolitul Ungro-Vlahiei; — Chiriacodromionul tradus din greceşte de marelemitropolit Veniamin Costachi şi tipărit cu cheltuiala sa la Mînăstirea Neam ţu în anul 1811, precum şi cartea in titu la tă Cazanii ce coprind în sine Sfintele Evanghelii tâlcuite ale duminicilor de preste an şi Cazaniile sinaxarelor la praznicele împărăteşti şi ale sfinţilor celor mari ...la care s-au adaos Cazania Sf. Dimitrie Basarabov, a Sf. Filofteia de la

Argeş, a Sf. Nicodim cel sfinţit ... şi viaţa Sf. Mucenic Ioan Românul, carte tipărită la Bucureşti in 1857, cu osteneala bunului creştin lorguGheorghiescu.

Primele ediţii ale Noului Testament şi ale întregii Biblii în limba română. — Epoca ediţiilor de tipar ale Sfintei Scripturi în limba românăse începe cu «Palia, adecă Vechia Scriptură», care a văzut lumina tiparului la Orăştie, în 1582, prin ostenelile lui Şerban, fiul lui Coresi şi alediacului Mărian. Deşi se intitulează «Palia», adică Vechiul (iraXatâ) Testament, cuprinde numai primele două cărţi din Pentateuh : Facerea şiIeşirea, pe care traducătorii le numesc cu cuvintele slavone Bâtia şi Is-hodul. Traducerea aparţine lui Mihail Tordaş (care se intitulează «ales

episcopul Rumânilor in Ardeal»), Ştefan Herce («propovăduitorul Evangheliei lui ITristos în oraşul Cavâran Sebeşului»), Zacan Efrem («dascălul de dăscălie a Sebeşului»), Peştişel Moisi («propovăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului») şi Archirie ,(«protopopul varmegiei Hunie-doarei»). Aceştia afirmă, în prefaţă, că au tradus «cu mare muncă denlimbă jidovescă şi grecască şi sârbească pre limbă rumânească», darcercetări ulterioare au stabilit folosirea şi a textului maghiar al Vechiului Testament tipărit la Cluj, în 1551, de pastorul Gaspar Heltai —fost elev al lui Filip Melanchton, colaboratorul apropiat al lui Lutherşi coautorul Confesiunii de Ia Augsburg — şi a unui text corectat al

Vulgalei. Limba traducerii este frumoasă, curgătoare, pitorească chiar.Au fost traduse şi alte cărţi din Vechiul Testament (Levitic, Numeri,Deuteronom, I—;IV Regi), dar acestea nu s-au mai tipărit, foarte proba

bil din cauza greutăţii de difuzare, românii ortodocşi fiind sfătu iţi de

SCUR T ISTORIC AL TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI JQQ



500 Di ac . Prof. N. I. N1C OLAESCU

preoţii lor să se ferească de cărţile tipărite de eterodocşi, ia r cei trecuţila calvinism fiind extrem de puţini.

Cu totul altfel a fost primit de români Noul Testament tipărit deluminatul mitropolit Simeon Ştefan la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648. Cartea poartă titlul Noul Testament sau. împăcarea, au Legea Noauâ a lui

Iisus Hristos Domnului nostru, urmat de precizarea că traducerea s-a făcut din limbile greacă şi slavonă. Traducerea s-a făcut de ieromonahulSilvestru, fost egumen al Mînăstirii Govora şi de mitropolitul SimeonŞtefan.

Textul Noului Testam ent este precedat de două prefeţe, una adresată lui Gheorghe Racoţi, principele Transilvaniei, căruia m itropolitul îimulţumeşte pen tru sprijinirea tipăririi, iar a doua este adresată c ititorilor. în prima «Predoslovie», mitropolitul scrie, printre pitele, că «n-aufăcut Dumnezeu oamenii pentru crai, ci au ales Dumnezeu şi au rînduitcraii şi domnii pentru oameni», iar chemarea acestora «e să poarte grijăde supuşi nu numai trupeaşte, ci şi mai vârtos sufleteaşte» - ? el aratăde asemenea că dintre locuitorii Transilvaniei «noi rumânii ... nu avemneci Testamentul cel Nou, neci cel Vechi deplin întru limba noastră»,în «Predoslovie către cetitori», Simion Ştefan arată că traducătorii s-aufolosit şi de izvoare sirbeşti şi latineşti (Vulgata Fericitului Ieronim) şică au fost lăsate netraduse cuvintele greceşti (ca : sinagogă, poblican,gangrenă şi unele nume de pietre scumpe, de arbori, de veşminte, deobiecte şi de oameni) cărora nu li s-au găsit cîte un corespondent în

limba română şi care au fost primite aşa şi de alte limbi moderne. Prinaceasta, el a rezolvat foarte fericit problema neologismelor.Ediţia tipărită, in traducere nouă, de mitropolitul Simeon Ş tefan

cuprinde scurte introduceri — numite tot predoslovii — la fiecare cartea Noului Testament, introduceri care informează pe cititori asupra originii cuprinsului şi caracterului scrierii biblice respective. Textul bibliceste împărţit în capitole şi versete. în frun tea fiecărui capitol, titluri sugestive indică cuprinsul. La sfîrşitul textului biblic, au fost adăugate, înslavonă, un îndrumător tipiconal pentru cele douăsprezece luni ale anului, pascalia şi cîteva din antifoanele şi prochimenele mai des folosite

în cult.Lui Simeon Ştefan îi revine marele merit de a fi contribuit, prin vocabularu l şi stilul acestei traduceri, a tît la afirmarea unităţii de originea tuturor românilor, cit şi la dezvoltarea şi unificarea limbii române literare vechi. Conştient de înalta sa chemare, ca arhipăstor sufletesc alunor credincioşi aflaţi sub stăpînire străină şi de rolul pe care trebu iesă-l îndeplinească mînuitorii condeiului in viaţa neam ului, el înscrie în

prefaţa adresată citi to rilor consideraţii ca acestea : «Aceasta încă vărugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiesc în toate ţările intr-un chip,

2. In aces te cuvi nte , S i meo n Şte fan expr i ma două mar i pr i nc i p ii soc i a l -po l i t i c e foar te

Înai ntate pentru vremea sa : p r in c ip iu l su v era n it ă ţi i p o p o ru lu i ş i p r in c ip iu l c o n tr d c tu lu i socia l. Aces te pr i nc i p i i , dovez i a l e or i entăr i i sa l e umani s te , vor f i formul ate pentru pr i ma dată , pa larg, de fi lozoful englez John Locke (1G32—1704). in scrierea D ou ă tr a ta te d e s p r e g u v e m ă m în t, apărută spre s f î r ş i tu l s ec . XVH.



SCURT ISTORIC AL TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI 501

încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentru aceea cu nevoie poate săscrie cineva să înţăleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţiiîntr-alt chip ? au veşmânt, au vase, au altele multe nu le numesc într-un

chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate ţăr ile ; aşa şi cuvin te le acealea sânt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceea ne-am silit de încât am putu t săizvodim aşa cum [încît] să înţăleagă toţi. Iară să [ = dacă] nu vor înţe-leage toţi, nu-i de [ = din] vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfiratrumânii pri întralte ţări, de ş-au amestecat cuvin tele cu alte limbi de nugrăiescu toţi într-un chip».

Cea dintîi tipăritură care cuprinde, în grai românesc, toate cărţileVechiului şi Noului Testament, este monumentala lucrare tipărită laBucureşti în anul 1688, sub titlul: « Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legei yechi şi acelei Noauâ Lege, care s-au tălmăcit dupre limbaelinească spre înţelegerea limbii româneşti, cu porunca Prea bunuluicreştin şi luminatului Domn Ioan Şărban Cantacuzino Basarab Voevodşi cu îndemnarea Dumnealui Costandin Brăncoveanul Marele Logofăt,nepot de soră al Măriei Sale, carele după prestăvirea acestui mai sus

pomenit Domn, Putearn icul Dumnezău dei aleagerea ato atei ţăr i Româneşti, pre Dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toa tă ţaraUngrovlahiei şi întru zilele Măriei sale s-au săvîrşit acest dumnezeiesclucru. Carele şi toată cheltuiala cea desăvîrşită o au rădicat. Tipăritu-s'auîntîi în scaunul Mitropoliei Bucureştilor, în vremea păstoriei Prea Sfin

ţitului Părinte Kir Teodosie, mitropolitul ţării şi exa rhul laturilo r şi pen tru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului românesc».

Lucrarea, care în mod obişnuit este numită mai pe scurt: Biblia de Ia 1688 sau Biblia lui Şerban Cantacuzino, a fost tipărită — dupăcum se arată într-o însemnare aşezată la sfirşitul textului Apocalipseişi într-o postfaţă sep ara tă — cu nevoinţa dascălilor Ş erban şi RaduGreceanu (fraţi) şi a episcopului Mitrofan al Huşilor. Traducerea aparţine lui Şerban şi Radu Greceanu, aju taţi de episcopul M itrofan, de episcopul Gherman de Nissa (elenist celebru, decedat în timpul lucrului), destolnicul Constantin Cantacuzino şi poate şi de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care sem nează prefaţa dedicată domnitorului. EpiscopuluiMitrofan i-a reven it — după cum se menţionează într-o altă postfaţă

— conducerea tuturor lu crărilor de tipografie şi în dreptarea cuvintelor,adică revizuirea manuscrisului şi corectarea greşelilor de tipar. Pentrucărţile Vechiului Testam ent, fraţii Ş erban şi Radu Greceanu au luat ca

bază de lucru traducerea făcută, cu cîţiva ani în urmă, de renumitulcărturar moldovean Nicolae Milescu Spătarul, pe care Şerban Cantacuzino îl cunoscuse mai îndeaproape la Constentinopol şi care în treţineastrînse legături de prietenie cu anturajul scaunului domnesc din Tara

Românească.Textul original după care s-a tradus a fost cel din Septuaginta, darau fost luate în considerare şi traducerea latină Vulgata, care era Bi

blia oficială a Bisericii Romano-Catolice, precum şi traducerea slavonă.




S-a ţinut seama, desigur, şi de traducerile rom âneşti de mai înainte : celeale lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad şi cărţile biblice (Psaltirea, Evanghelia şi Apostolul) utilizate în cadrul slu j

belor bisericeşti. Tipărirea lucrării, sarcină de mari proporţii pentru tehnica tipografică de atunci, s-a început in ultimul an al domniei lui Şer-

ban Cantacuzino şi s-a te rm inat sub Constantin Brâncoveanu, urm aşulsău la domnie.

Textul biblic este precedat de o precuvîntare a domnitoruJui cătrecititori şi de o precuvîntare a patriarhului Dositei al Ierusalimului cătredomnitor. In preacuvîntarea sa, Şerban Cantacuzino arată întîi că, pentru înfăptuirea acestei im portan te opere, a pus la lucru «dascăli ştiuţifoarte den limba elinească» şi pe «ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi3 în tru a noastră limbă, ce şi de limba elinească.avînd ştiinţă

ca să o tălmăcească» ; justifică după aceea faptul că «unele cuvintefoarte cu anevoie tălmăcitorilor pentru strămutarea limbii româneşti ...le-au lăsat precum să citesc la cea elinească»informează apoi pe cititori că pentru tipărirea traducerii s-a obţinut şi aprobarea Patriarh ieiEcumenice — la acea dată, Biserica noastră strămoşească nu era încăautocefală — şi justifică traducerea invocînd minunea glosolaliei de laCincizecime şi faptul că toate neamurile au Sfinta Scriptură în limba lor;în încheiere, domnitorul roagă pe cititori să primească cu bucurie ne-voinţa sa «pentru folosul obştesc» şi să se roage lui Dumnezeu şi pentru a lui «spăsenie» ( = mîntuire).

Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în prefaţa pe care o închinădom nitorului, înscrie e logii ca acestea : «Vrednic de mii de laude eştiMăria .ta ... întîi că Scriptu ra cea nouă răsipită fiind ... spre lesne cetire o ai tocmit; a doua că o ai tălmăcit în limba românească şi o aitipărit şi că dentra Măriei tale cheltuială atîtea cărţi făcînd le-ai datmaicei Besearecii a să ceti ţ a treia că viachea Scriptură ... a ave a săceti o ai făcut ... Mai vârtos vreadnic de laude eşti Măria ta, care la unnorod întreg dai cuvîntul lui Dumnezeu, rumânilor, moldovenilor şi un-grovlahilor ..., căci ai tălmăcit nu oarecare părţi, ci Sfînta Scriptură întreagă ... spre limba cea de moşie a locului».

Biblia de la 1688 cuprinde, pe lîngă cărţile din canonul palestinian,şi pe cele adăugate în canonul alexandrin. A ceste din urmă cărţi, pecare tradu cătorii le numesc în mod greşit «apocrife», s in t : Tovit, Judit,Baruh, «Poslania» (epistola) lui Ieremia, Cîn tarea celor trei coconi ( = tineri), III Esdra, înţelepciunea lui «Solomon, înţelepciunea lui Iisus Sirah,Istoria Suzanei, Istoria sfărimării idolului Bel şi a omorîrii balaurului,I, II şi III Macabei. Lipseşte Rugăciunea lui Manase. A fost tradusă şitipărită, deşi nu face parte din canonul biblic, şi cartea a IV-a a Ma-cabeilor, atribuită in mod eronat istoricului evreu Iosif Flaviu.

Imprimarea p refeţelor şi a textului biblic s-au făcut cu litere chirilice mărunte, aşeza te pe două coloane (cu excepţia prefeţelor şi a celor

3. A djec tivu l -“pedepsiţi«* din ace st co nt ex t (de la verb ul gr ece sc 7ţat&Eou> “ a in str ui) are sensu l de în v ă ţa ţi , in s tr u iţ i.



SCURT ISTORIC A L TRADUCERII SF IN TE I SC RIPTU R I 503

două postfeţe, care sin t tipărite pe o singură coloană), cu ve rsete le numerotate pe margine şi cu spaţii libere intre ele ; multe cuvin te s intscrise cu prescurtări. Capitolele nu sint precedate de titluri care să indice cuprinsul pericopelor. Cărţile III şi IV Macabei sint împărţite numai in capitole, iar III Esdra este împărţită atit in capitole şi versete,cît şi în 109 pericrope. Sub raportul artei tipografice, această primă Bi blie românească — operă de proporţii considerabile : 944 pagini mari,-cu cîte 59 rlnduri fiecare — este o adevărată capodoperă pentru epocaîn care a apărut.

Cu toate că în multe locuri traducerea este prea literală şi cuprindemulte slavonisme, iar construcţia frazelor urmează uneori mersul limbiigreceşti şi deşi problemelor de traducere puse de unele texte mai di

ficile din originalul grecesc nu li s-au găsit totdeauna cele mai bunesoluţii, traducerea dovedeşte nu numai multă sirguinţă şi deoseb ită luareaminte, ci şi o adincă cunoaştere a limbilor greacă şi română. Limbatraducerii este atit o sinteză a scrisului românesc de pină atunci, cîtşi un important pas înainte pe calea dezvoltării limbii noastre literare4.Faţă de traducerile mai vechi, utilizate ca izvoare auxiliare, Biblia dela 1688 reprezintă deci, din toate punctele de vedere, o realizare dintrecele mai valoroase. Pe lingă nepreţuitele foloase de ordin teologic aduseBisericii, ea a pus in circulaţie, în toate ţinuturile locuite de români, olimbă curată, vie, în ţeleasă de toţi, cu vocabu lar boga t şi cu frum oasecadenţe ritmice, care o aprop ie de frumuseţea şi expre siv itatea g raiului

popular.Intrucit procurarea unei asemenea Biblii era prea costisitoare pen

tru credincioşii de rind, iar aceştia nu puteau fi trecuţi cu vederea decei însărcinaţi cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu din SfîntaScriptură, în anul 1703 s-a tipărit la Bucureşti, în tipografia domnească,textul românesc al celor patru Evanghelii. Cartea are un format mai micdecît Biblia de la 1688 şi este imprimată cu caractere mai mari, foarteuşor de citit. Ea poartă titlul: «Noul Testament, acum tipărit într-acest chip pre limba rumâneascâ», urmat de însemnarea : «cu porunca şi cutoată cheltuiala Prea bunului şi înălţatului şi iubitoriului de HristosDomn şi Oblădultoriu a toa tă Ţ ara Rum ânească Io Costand in BasarabVoevod [şi] cu blagosloven ia Prea Sfinţitului Mitropolit şi Exarhu l Plaiurilor Kyr Teodosie». Textul înscris pe copertă se încheie cu însemnarea că tipărirea cărţii s-a făcut «de smeritul întru Ieromonahi AntimIvireanul». Pe pagina a doua a copertei, sint imprimate stem a Ţ ării Româneşti şi o dedicaţie versificată (cuprinzînd zece stihuri), creaţie a luiAntim Ivireanul, la adresa domnitorului şi a stemei ţării ; versurile ex

primă ataşamentu l fierb in te al viito ru lu i mare ie ra rh şi luminat cărturar, faţă de ţara şi poporul care-1 primiseră cu dragoste nefăţarnică şi

cărora le va dărui prinosul în treg ii sale vieţi. In pre faţa cărţii, semnatătot de Antim Ivireanul, sin t adresate dom nitorului însufleţite laude, re-

4. Al. P iru, -B ib lia de la B ucu reşti (1G8B), in I s to r ia li te ra tu r ii ro m â n e , I , Bucureşt i , 1J1G4, p. 457 ş.u.



504 Di ac . Pro f. N. I. NICOLAESCU

cunoscătoare m ulţumiri şi sincere urări de bine în cuvinte ca : «Aşa săte avem cu sănăta te şi cu zile îndelungate , în ani mulţi, spre slava şilauda Pravoslavnicilor creştini şi spre sporiul folositoarelor de sufleteca aceaste fapte».

După citeva decenii, nu se mai putea găsi nici un exemplar disponibil din Biblia de la 1688. După un secol de la tipărirea ei, Samuil Micuconstata că exemplare le «acelei vech ii Biblii atîta s-au îm puţinat, câtfoarte rar, să nu zic bun credincios creştin, ci preot iaste la carele săaflă şi nici cu foarte m are p reţ fără de mare trapăd şi osteneală nu săaflă ca să-şi poată nescine cumpăra». Văzind această situaţie şi conştient, ca om de carte şi teolog, de marea ei trebu inţă, acest distins cărturar, reprezentant de seamă al Şcolii ardelene, a luat asupră-şi sarcinaefectuării unei noi tradu ceri rom âneşti a Sfintei Scripţuri.

Pregătirile pentru editarea unei noi Biblii în limba .română au fostîncepute de Petru Pavel Aaron, episcopul românilor greco-catolici, carea apucat a traduce doar o parte din cărţile Vechiului Testam ent. Dupămoartea acestuia, munca de traducere a rămas numai în sarcina lui Samuil Micu. El nu s-a putut însă folosi de munca lui Petru Pavel Aaron,deoarece, cu prilejul mutării sediului eparhiei, o bună parte din manuscrisele acestuia s-au pierdut. Samuil Micu, pe acea vreme călugăr laBlaj, n-a făcut de fap t o traducere în tr-ad evăr nouă a cărţilor biblice,ci mai mult a îndreptat graiul Bibliei din 1688 şi a corectat după Şep-tuaginta, după Vulgata şi după alte versiuni doar ceea ce a socotit că

nu redă destul de bine ideile din textul original.Samuil Micu, îm preună cu alţi cărtura ri din s înul Bisericii greco-ca-

tolice, era un sprijinitor activ şi neobosit al luptei pentru păstrarea ne-"schim bată a credinţei ortodoxe şi a datin ilor strămoşeşti, pen tru recunoaşterea poporului român din Ardeal ca a patra n aţiune şi pentru aşezarea românilor pe picior de egalitate cu maghiarii, saşii şi secuii transilvăneni. Din această cauză, el şi-a atras neîncrederea şi chiar prigoanadin partea episcopului unit loan Bob şi a fost nevoit, în cele din urmă,să părăsească Blajul.

Intenţia lui Samuil Micu era ca noua Biblie, la care lucra de mai

mulţi ani, să fie de folos tutu ror românilor ardeleni, nu num ai celoruniţi cu Roma ca urmare a actului samavolnic de la 1700. De aceea aoferit manuscrisul său, spre tipărire, episcopului ortodox Gherasim Ada-movici de la Sibiu, iar acesta, la 2 decembrie 1790, a cerut guvernatorului G. Banfi din Cluj învoirea de a-1 tipări, motivînd că se găsescoameni care să suporte cheltuielile necesare spre a înlătura «maximaSacrorum Bibliorum in Valachico idiomate penuria» (foarte marea lipsăa Sfintelor Scripturi in limba română). Aflind că noua Biblie va fi tipărită la Sibiu, loan Bob a cerut guvernatorului să respingă demersul episcopului ortodox, să ordone confiscarea lucrării şi să dispună ca manu

scrisul în cauză să-i fie înc red inţat lui spre tipărire. Cererea episcopuluiunit a fost pe de-a-ntregul satisfăcută 5.

5. Arhiva Guvernului Transi lvaniei , nr. 9935 din anul 1790. Citat din prefaţa patriarhului Miron Cristea la Biblia sinodalfl din 193G.




O dată aflat în posesia preţiosu lui manuscris, Ioan Bob a dispus calucrarea lui Samuil Micu să fie cercetată «cu amăruntul şi, cum să zice,din fir în păr», — de o comisie instituită de el —, ... «luminată pre unele

locuri» şi înzestrată «cu note şi însemnări dedesupt şi pre de laturi cu paralele sau însemnarea locurilor unde in Sfînta Scriptură despre acellucru să mai află scris, precum şi la începutul fieştecărui cap, cu tăie,care pre scurt spune ce să cuprinde intru acelaşi cap şi la fieşce cartecu cuvînt înainte, care arată pre scriitoriu şi vreamea şi scoposul şi pricina cărţii şi ceale împotrivă le împrăştie».

Astfel adăugită, lucrarea a fost imprimată in tipografia Seminaruluidiecezan unit-de la Blaj, intre 1 noiem brie 1793 şi 15 noiem brie 1795, subtitlul: «Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi şi aceii noauă, toate care s-au tălmăcit de pre limba elinească pre înţelesu l limbii ro

mâneşti. Acum întîi s-au tipărit în româneşte ... Cu blagoslovenia ...Prea sfinţitului Ioan Bob vlădicu l Făgăraşului, in Blaj la Mitropolie. Anulde la naşterea lui Hristos 1795». în prefaţa intitulată «Cătră cititoriu», Samuil Micu, după mulţumirile de rigo are la adresa ep iscopului Ioan Bobşi după ce arată menţionatele m odificări şi adause suferite de manuscrisul său din iniţiativ a acestuia , spune, pr intre altele : Scriptura t ra dusă după Septuaginta şi editată la Bucureşti în 1688 «sau tipărit cufoarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmirea graiului românescmai mult osibit de vorba cea de acum obicinuită, şi mai ales de graiulşi de stilul cel din cărţile bisericeşti, care în toate bisericile româneştise cetesc şi pentru aceea pre tutindenea tuturor şi de toţi iaste cunoscutşi înţeles, cît acea tălmăcire a ceii Biblii mai pre multe locuri ne plăcută urechilor auzitorilor iaste şi foarte cu anevoie de înţeles, ba prealtele locuri tocma fără de înţeles iaste, care lucru cu mare pagiJbă sufletească iaste neamului şi Besearicii românilor ... Deci având eu îndeletnicire m-am îndemnat să mă apuc de atîta lucru şi să îndreptez graiulBibliei ceii mai dinainte româneşte tipărită; iară mai vârtos întru adevăr poci să zic că mai ales Testamentul cel vechiu mai mult de noi de pre cel elinesc al Celor şapte zecidedascăli l-am tălmăcit». Prefaţa seîncheie cu rugămintea lui Samuil Micu către cititori ca dacă unelelocuri îi vor părea şi acum întunecate, să nu se pripească a învinovăţi

şi a defăima lucrul, căci n-a voit să pună de la el nici un cuvînt cît demic în Sfînta Scriptură, ca ea să rămână, in toată curăţia ei, cum estein cea elinească, iar unele greşeli se datoresc zeţarilor şi culegătorilorde litere, care n-au reuşit totdeauna să desluşească un manuscris plinde întreptări şi ştersături.

Dintre cărţile bilice specifice canonului alexandrin, Biblia de laBlaj cuprinde : Tovit, Iudit, Baruh, Epistola lui Ieremia, C intarea celortrei tineri, III Esdra, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui IisusSirah, Istoria Suzanei, Istoria sfărimării lui Bel şi a omorîrii balaurului,

I, II, III şi IV Macabei (pe aceasta din urmă atribuind-o lui Iosif Flaviu)şi Rugăciunea lui Manase. Aceste cărţi s înt numite g reşit «apocrife»(ca în Biblia de la 1688).



506 Di ac . Pro/ . N. I. N iCOLÂESCi)

Capitolele sînt prevăzute cu titluri. Scurte note sublimare cuprindobservaţii de critică textuală şi explicaţii exegetice la unele versete,acestea din urmă avînd uneori caracte r confesional catolic. Prefaţa («Cu

vânt înainte») la Sfinta Scriptură expune noţiunile in troductive asupracanonului, integrităţii, inspiraţiei şi infailibilităţii Sfintei Scripturi şi apoidă cititorilor c iteva noţiuni sumare de ermineutică biblică. După textu l Noului Testament, s-a adăugat «însămnarea Apostolilor şi a Evangheliilor duminecilor şi sărbătorilor» mari din cursul anului liturgic, precumşi a celor incluse în rînduiala unor Taine şi ierurgii. Ieromonahul Gher-man din M înăstirea Sfintei Troiţe de la Blaj şi-a înscris şi el num ele lasfîrşitul cărţii, ca diortosito r sau corector al greşelilor de culegere a slovelor de tipar.

Şi Biblia de la Blaj reprezintă, fără îndoială, o contribuţie de seamă

la desluşirea românească a cuvîntului lui Dumnezeu din^Vechiul şi NoulTestament şi la dezvoltarea limbii noastre literare. Dar nici ea nu cu prinde o traducere desăvîrşită, care să dea ostenitorilor ei dreptul lacriticile doar negative aduse izvoditorilor Bibliei din 1688 şi la laudeleexagera te pe care ei înşişi şi le aduc. Comparaţia obiectivă a celor douăBiblii face dovada că tîlmăcitorii de pe vremea lui Şerban Cantacuzinocunoşteau greaca mult mai bine decit cei de la Blaj şi că nu o singurădată aceştia din urmă s-au aflat prea mult sub influenţa V ulgatei şi ateologiei catolice. Alte ori, Samuil Micu şi revizorii de text ce i-au fostimpuşi de episcopul Ioan Bob, stăpîniţi de dorinţa de a îmbrăca noua

Biblie într-o hain ă cit mai apro pia tă de limb’a cărţilor de slujbă, traduse pină atunci mai ales din slavonă, au schim bat şi unde nu trebuia frumoasa şi clara limbă a traducătorilor din 1688. Dar nu numai atit. încrederea acordată laudelor pe care chiar Smuil Micu le aduce lucrării saleşi cinstirea de care s-a bucurat nu după multă vreme numele lui, datorită înaltului său patriotism şi celorlalte scrieri ale sale, au determinat

pe mulţi să nutrească convingerea că într -adevăr această Biblie redăcu toată fidelitatea textul original grecesc şi ca atare să se considerescutiţi de îndatorirea de a-1 analiza ei înşişi mai îndeaproape.

Noile realizări din secolu l al X lX-ieu . — în epoca fanariotă, care s-a

dovedit vitregă şi pentru v iaţa b isericească din Ţ ara Rom ânească şi dinMoldova, nu s-a mai putut edita textul Sfintei Scripturi şi nici între prinde noi traduceri, iera rhii fiind mulţumiţi că pot tipări măcar cărţilede slujbă şi de învăţătură, care se uzau destul de repede din cauza de-sei întrebuinţări şi care erau cerute de nevoile permanente ale b isericilor şi minăstirilor. Abia spre sfirşitul acestei epoci de tristă amintirese tipăreşte, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi şi prin osîrdiaa doi călugări iubitori de carte de la Neam ţu, cartea intitu lată : «Noul Testament adecă Aşezâmint, care acum cu acest chip dupre izvoadelegreceşti ceale vechi scrise cu mina s-au tipărit ... cu blagoslovenia Prea-

sfinţitului şi de Dumnezeu alesului Mitropolit al Moldovei Kyriu Venia-min, iară cu ajutorul Preasfinţitulu i Episcop al Sfintei Episcopii ArgeşulKyriu Iosif şi al altor iubitori de Hristos hristiani, prin osîrdia Ferici



SCURT ISTORIC AL TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI

tului şi Prea pomenitului Arhimandrit Kyr Silvestru, întru a căruiavreame s-au începu t şi a Diadohului Sfinţiei sale Preacuviosu lui Arhimandrit Kyr Ilarie, întru a căruia vreame s-au săvîrşit. în sfinta Monas-

tire Neamţul. La anul 1818. De Gherontie ierom onah tipograful».Deşi intitulată «Noul Testament», cartea cuprinde numai SfinteleEvanghelii. Textul acestora este împărţit în pericope liturgice, cu însem nările tipiconale respective. Editorii cărţii intenţionau, foar te pro

babil, să continue a publica şi cele la lte cărţi ale Noului Testament.Textul Evangheliilor tipărite acum este precedat de o «arătare cum tre buie să se afle Evangheliile ceale din to ate zilele» şi este urm at de o«însemnare cum să cuvine în fieşte carea zi a citi Apostolul şi Evanghelia», ceea ce dovedeşte că lucrarea a fost destinată atît lecturii particulare a credincioşilor, cît şi folosirii liturgice în afara locaşurilor de

închinăciune. Traducerea este corectă, clară, cursivă, într-o limbă frumoasă, aproape întocmai ca cea bisericească din zilele noastre. In plus,cartea este înzestrată cu frumoase iconiţe, chena re şi înflorituri artistice,însuşiri care o fac deosebit de atrăgătoare şi de plăcută cititorilor.

Două noi ediţii ale N oului Testament şi una a în tregii Biblii sîntscoase, aproape în acelaşi timp cu cartea amintită mai sus, din tipografia de la Petersburg a Bisericii Ortodoxe Ruse. Apare mai întîi «Nou/Testament al Domnului nostru Iisus Hristos, tipărit cu cheltuiala Rosie-neştii însoţiri (Societăţi) a Bibliei, în Sanct Petersburg , în Tipografia Sfîn-tului Sinod, leat 1817». După doi ani, vede lumina zilei şi ediţia a doua :

«Noul Testament adecă Aşezămîntul Legii cei noauă a Domnului şi Mîn- tuitorului nosiru Iisus Hristos. Petersburg 1819», precum şi Biblia întreagă, purtînd titlul : «Biblia adecă Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao», după care urmează însemnarea că tipărirea s-afăcut cu cheltuiala «Rosieneştii Soţietăţi a Bibliei» şi că lucrarea a fostimprimată în tipografia lui Nic. Grecea din Petersburg, în anul 1819.

•In introducerea care prefaţează textul Bibliei, se menţionează căeditarea s-a făcut cu binecuvîntarea Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi că s-a adoptat textul românesc din Biblia de la Blaj. Dintrescrierile biblice aflate numai în canonul alexandrin, Biblia tipărită la

Petersburg cuprinde : Tovit, Iudit, Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintareacelor trei tineri, III Ezdra, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea luiIisus Sirah, Istoria Suzanei, Istoria sfărâmării idolului Bal şi a omorîrii balauru lui, I, II şi III Macabei şi Rugăciunea lui Mânase. Faţă de cu prinsul Bibliei de la Blaj, a fost lăsată la o parte, ca nefăc înd parte dincanonul biblic al Bisericii Ortodoxe, cartea a IV-a a Macabeilor, pe careo aflăm, după cum s-a amintit, şi în Biblia de la 1688.

Societatea biblică rusă, care a tipărit cele două ediţii ale NouluiTestament şi Biblia din .1819, fusese întemeiată în 1813. Pentru tipărireaBibliei în limba română, conducerea ei s-a adresat mitropolitului Ga-vriil Bănulescu de la Chişinău, cerîndu-i un text pe care să-l imprimecu cheltuiala ei. Acesta i-a trimis Biblia de la Bucureşti şi Biblia de laBlaj, singurele existente la acea dată, recomandînd pe cea din urmă ca



505 Di ac . ProJ . N. J. N1COLAESCU

mai bună sub raportul limbii şi pe cea dinţii ca mai sigură sub raportconfesional.

Noul Testament tipărit în 1817 de Socie ta tea biblică de la Petersburg

reproduce aproape întocmai textul din Biblia de la Blaj. Acest fapt a provocat îndreptăţite nemulţumiri şi cr itici din partea lui Gavriil Bănu-lescu, care recomandase ca textul Bibliei de la Blaj, întrucît provine dela uniaţi, să fie rev izu it cu atenţie şi îndrep tat după cel grecesc şi slavon. Deoarece Societatea biblică nu dispunea de un specialist căruia să-iîncredinţeze sarc ina revizuirii propuse, s-a ho tărit ca pe v iitor revizu irea şi îndreptarea textului destinat tiparului să se facă sub îndrumareamitropolitului Gavriil Bănulescu.

S-a convenit ca mitropolitul să trimită la Petersburg un delegat caresă corecteze textu l la faţa locului. Au fost trimişi arh imand ritul Varlaam

Cuza de la M înăstirea Dobrovăţ, care cunoştea bine limba greacă şi uncîn tăreţ bisericesc care cunoştea temeinic gramatica şi ortografia limbiiromâne. La revizuirea textului pregătit pentru tipar a colaborat şi episcopul rus Filaret (ajuns mai pe urmă mitropolit), care cunoştea ebraicaveche şi slavona bisericească. îndreptările s-au făcut mai cu seamă dupăo Biblie slavonă editată în anul 1751. Au fost îndepărtate din cuprinsulcărţilor biblice toate schimbările şi adausurile introduse de episcopuluniat Ioan Bob în manuscrisul întocmit de Samuil Micu şi prezentat spretipărire întîi vlădicului ortodox de la Sibiu. Cu toate acestea, atît NoulTestament, cit şi Biblia apărute in 1819 încă cuprind unele erori de tra

ducere şi de limbă.O bună parte din greşelile de limbă şi multe din cele de traducere,care fuseseră aduse la cunoştinţa mitropolitului Gavriil Bănulescu chiarde către arhimandritul Varlaam Cuza, nu vor mai fi întîlnite în <Noul

Aşezăm în t sau Legea cea nouă a Dom nului şi M ln tu itorulu i nostru lisu s Hristos», tipărit în Mînăstirea Neamţu la 1823 şi reeditat, spre sfîrşitulsecolului al XIX,lea, cu încuviinţarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de Tipografia cărţilor bisericeşti din Bucureşti.

O nouă realizare pe tărîmul tipăririi textului biblic în limba românăvede lumina zilei, nu după multă vreme, tot departe de pămîntul strămoşesc. în 1838 apare la Smirna, din tipografia lui «A Damian şi Tov.»,o nouă ediţei a Noului Testament, purtînd titlul şi însemnarea : «Nou/Testament al Domnului şi Mîntuitoruiui nostru lisus Hristos. Tipărit cuvoia şi cu blagoslovenia Prea Sfinţiţilor Episcopi ai Prinţipatulu i Românii, după cel mai ales model, dat de Prea Sfinţia lor, în zilele P rea înălţatului Domn Stăpînitor atoatei Ţ ării Rom âneşti Alexandru DimitrieGhica Voevod. Smirna. în tipografia lui A. Damianov şi Tov. 1838». Cartea este imprimată cu litere chirilice frumoase şi uşor de citit. Nu arfetitluri la capitole. Limba este in general corectă, frumoasă chiar, dar camarhaică şi cu dese greşeli de ortografie.

în tru cît prima ed iţie s-a epuizat în numai c îţiva ani, in 1846 s-ascos, fără nici o schimbare remarcabilă, ediţia a Il-a («Dedarea a doua»),din aceeaşi tipografie. Pentru ambele ediţii, pare să se fi folosit ace




leaşi şpalturi tipografice. A lte cite va ediţii ale Noului Testam ent de laSmirna vor apare la Bucureşti, cu neînsemnate îndreptări de limbă şide scriere, în anii 1855, 1857 şi 1859 şi vor fi difuzate între credincioşica «ediţii ale Episcopatului român». Prima din aceste ediţii bucureşteneale Noului Testament de la Smirna (cea din 1855) a fost imprimată în«Tipografia bisericească din Sfinta Mitropolie» şi foloseşte, pentru Ţ araRomânească, numele de «Principatul României». Ediţia a V-a, ap ărutăîn 1857 din tipografia lui Iosif Romanov, foloseşte din nou pe cel de«Ţ ara Românească», iar ediţia a Vl-a (1859), care rev ine la cel de «Principatul României», se înfăţişează ca un regres faţă de celela lte, sub ra portu l scrieri i cuvin te lo r : « Noulu Testamentu allu Domnului şi M ântu itorului nostru Iisusu Hristosu. Tipăritu cu voia şi bine-cuvântarea Prea Sânţilor Episcopi ai Principatului României, dupe cellu mai alesu mo-delu, de Prea St. Loru, in anul 1838. în zilele Pré Inaltatului şi Stăpîni- toru a totă Ţara Românèsca Alessandru Dimitrie Ghica Vv. Ediţiunea VI. Bucuresci 1859».

După Revoluţia de la 1848 şi mai cu seam ă după Unirea Princ ipatelor , care au deschis un drum nou ac tivităţilor culturale, tipărirea decărţi biblice şi liturgice se face în tr-un ritm din ce în ce mai susţinut.Astfel, in 1854 apare la Bucureşti, din tipografia Sfintei Mitropolii, carteaintitulată « Noul Testament al Domnului şi Mântu itorulu i nostru Iisus Hris tos», pur tînd sub titlu menţiunea : «Cu binecuv înta rea Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei D. D. Nifon. Tipărit pentru înt îia oară într-acest format [mic] de Prea Sfinţia Sa Părin tele loa-nichie Evantiac, vicarul Sf. Mitropolii». Cartea corespunde numai în

parte ti tlulu i ce i s-a dat, deoarece cuprinde numai cele patru SfinteEvanghelii. Fiecare din cele patru Evanghelii este precedată de cîte unaşa-numit «Argument», în care sint expuse, foarte pe scurt, principalelenoţiuni introductive asupra autorului, destinatarilor, motivelor, scopului,datei, locului şi integrităţii fiecăreia. La sfîrşit sînt indicate pericopeleevanghelice care se citesc în duminicile şi sărbători le cu ţine re dincursul anului bisericesc. Capitolele sînt înzestrate cu titluri ale ideilor

princip ale din cuprins. Cartea înfăţişează un te xt destu l |de bun pentrustadiul cunoştinţelo r filologice şi teologice din acel timp.

Citirea Psaltirii şi a cărţilor Noului Testam ent alcătuieşte, pentrumarea majoritate a credincioşilor, o hrană duhovnicească aproape îndestulătoare. Această hrană le este completată, din grija Bisericii, prinascultarea serviciilor divine şi a Cazaniei, în duminici şi sărbători. Darnu acelaşi lucru se poate spune despre hrana duhovnicească de careau nevoie membrii iera rhiei bisericeşti, ca unii ce sînt chem aţi să pro

povăduiască, pe înţelesul tu tu ro r, cuvîn tu l lui Dumnezeu din SfîntaScriptură, ori despre credincioşii care simt nevoia să li se pună la în-demînă, pentru întregirea cunoştinţelor lor religioase, şi celelalte cărţi

ale Sfintei Scripturi. Numărul celor din categoria a doua a fost şi varămîne însă totdeauna cu mult mai redus decît al celor din prima categorie. De aceea ediţiile şi tiraju l Psaltirii şi Nou lui Testament au in-

S. T. — 3



510 Diac. Pro/. N. I. NJCOLAESCU

trecut, in orice perioadă din viaţa Bisericii, pe acelea ale întregii Bi blii. Dealtfel, evlavia ortodoxă îşi are rădăcin ile înfipte adînc în Legea cea nouă a Domnului Hristos, iar hrana duhovnicească din care

trăieşte nu şi-o ia numai din Sfînta Scriptură, ci şi din Sfinta Tradiţieşi din legătura vie cu Biserica, interpreta infailibilă a cuvîntului luiDumnezeu, distribuitoarea harului divin şi călăuza cea nemincinoasăspre mintuire.

Din cauza împrejurărilor în care a apărut, Biblia de la Petersburgn-a putut avea o prea largă răspîndire. în afară de aceasta, fiind im

primată in tr-un tiraj nu prea mare, ea s-a epuizat in tr-un timp destulde scurt. După mai bine de un secol şi jumătate de la apariţia Biblieilui Şerban Cantacuzino şi după aproape şase decenii de la tipărireaBibliei lui Samuil Micu, era deci firesc ca lipsa acestei Cărţi a căr

ţilor să devină t6t mai simţită, îndeoseb i în rîndul preoţimii. Tipărireaunei noi ediţii a Sfintei Scrip turi era apoi cerută tot m^i stăru itor şide profesorii şi elevii Seminariilor teologice, care fuseseră înfiinţatela Iaşi (1803), Bucureşti, Buzău (1836), Rîmnicu-V ilcea (1837), Sibiu(1850).

' Doi ierarhi iubitori de carte şi-au asumat, aproape concomitent,sarcina împlinirii acestei mari nevoi a Bisericii: episcopul Filotei dela Buzău şi episcopul Andrei Şaguna (ridicat mai tîrziu la rangul de mitropolit) de la Sibiu. Din iniţiativa şi la stăruinţa celui dintîi, au ieşitde sub tipar, în mai puţin de două decenii, o mulţime de cărţi noi de

slujbă şi de cîn tare bisericească şi, în frun tea tuturor, o nouă ediţiea Sfintei Scripturi. De numele lui Andrei Şaguna sînt legate, pe lîngăepocale realizări privind organizarea Bisericii Ortodoxe şi slujirea aspiraţiilor poporului de peste munţi, cîteva valo roase manuale didacticecu conţinut teologic şi, ca o încununare a tuturor strădaniilor sale cărturăreşti, şi o nouă ediţie a Bibliei.

Biblia scoasă la iveală, în cinci volume, de episcopul Filotei al Buzăului, se intitulează : «Biblia sau Testamentul Vechiu şi Nou. Acummai indreptîndu-se şi curăţindu-se de oarecare ziceri neobicinuite în-tr-aceas tă ţară, s-a re tipărit ia răşi ... Prin binecuvîntarea , rîvna şi toată

cheltuiala iubitorului de Dumnezeu Episcop al sfintei Episcopii Buzăul,D. D. Filoteiu, Buzău 1854» (voi. I) ; ... «1855» (voi. II, III şi IV) ; ...«1856» (voi, V). Nu este de fapt o traducere nouă, ci mai mult o reti

părire a Bibliei de la Blaj, la care harn icul episcop spune că s-a oprit pentru considerente le arăta te , în «Precuvintare», prin cuvinte le: «Dintre Bibliile tipărite în limba noastră, mai bine tălmăcită şi mai luminată la înţeles este cea de la Blaj ; pe aceasta noi am ales-o de a oretipări, insă mai îndreptată şi mai curăţită de ziceri învechite acumşi obicinuite numai la fraţii noştri Ardeleni».

Ea cuprinde, ca şi cea de la Blaj, acelaşi număr de cărţi, inclusiv

denumirea de «apocrife» pentru cele specifice canonului biblic alexandrin, precum şi atribuirea cărţii necanonice IV Macabei «lui Iosif Fla-vie». în «Cuvînt înainte» la această scriere, citim : «Cartea aceasta ...



SCURT ISTORIC A L TRADUCERII SFINTEI SCRIPTURI 511

nici Sf. Părinţi nu o cunosc dumnezeiască, nici în toate Bibliile greceştinu este, pentru aceea nici într-această Biblie n-am voit din nou a otîlmăci, ci precum se află în Biblia cea veche românească o am lăsat

şi numai pentru aceea o am pus aici, că s-au aflat în cea veche românească, alm intrilea loc între cărţile Sfintei Scripturi nu poate să aibă ;aşadar şi noi într-această de acum retipărire am lăsat-o iarăşi fără altătilmăcire, spre aducerea aminte de antica limba vorbitoare română».

In prefaţa int itulată «Precuvintare către drept-c redincioşii cititori»,episcopul Filotei subliniază mai întîi inegalabila valoare şi utilitate aSfintei Scripturi, susţinînd teza că citirea şi m editarea ei continuă de 'fiecare credincios ar fi de neapăra tă trebuinţă pen tru m intu ire ; el se plînge apoi de faptu l că la noi Biblia se citeşte foarte puţin şi «cu des-1gust», şi spune aceasta nu numai despre laici, ci şi despre preoţi, deşi

sfintele canoane le poruncesc s-o citească mereu şi să mediteze asupraei, ca unii care sînt depozitarii şi propovăduitorii cuvintului lui Dumnezeu şi vor răspunde înaintea Dreptului Judecător «de lenevirea cătresufletele norodului, că nu le-au luminat» ; recunoaşte, după aceea, căaceastă mare lipsă vine nu num ai din «neinvăţătura preoţilor», ci şi din«marea lipsă a cărţilor sfinte, în care Biserica noastră se află astăzi».Apoi, după ce aminteşte faptul că pînă la acea vreme Biblia fusese ti părită în româneşte numai de trei ori, episcopul Filotei spune că ea «aajuns o carte atît de rară şi de costisitoare, încît foarte rar o poate vedea cineva, nu zic la ceilalţi creştini români, ci chiar şi la preoţi, care

trebuie să fie propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu, nu vede cinevala dînşii decît Liturghia şi Molitfelnicul, iar Sfinta Scriptură, coroanacărţilor, niciodată n-a împodobit s tearpa lor bibliotecă». în concluzia«precuvintării» sale, Filotei exprimă speranţa că «neinvăţătura» preoţilorva fi înlăturată, în viitor, ca urmare a reorganizării seminariilor teologice şi a ponderii sporite ce s-a atribuit, în programa lor analitică, cunoaşterii Sfintei Scripturi.

în Biblia de la Buzău, textul fiecărei cărţi sfinte este precedat deun «Cuvînt înainte», care pune la îndem îna cititorilor noţiun ile intro ductive elementare despre autor, destinatari, motive, scop, loc, dată, in

tegritate. Cu excepţia cărţii necanonice IV Macabei, îm părţită numaiin capitole, toate cărţile biblice sînt împărţite în capitole şi versete. Volumul al V-lea, care cuprinde cărţile Noului Testament, se începe cu olungă «Vorbire despre Sfînta Scriptură» (p. 1—16), introducere generalăce tratează pe scurt urm ătoarele teme : Sfinta Scriptură es te insuflatăde Dumnezeu; Sfînta Scriptură a ajuns pînă la noi nestrămutată şi nevătămată ; In ce limbă s-a scris Sfînta Scriptură; în cîte cărţi şi categorii de cărţi se împarte Sfînta Scr ip tu ră; Despre înţelesul Sfintei Scripturi. Episcopul Filotei spune că n-a putut tipări la locul ei această in

troducere, pe care a luat-o din Biblia lui Samuil Micu, deoarece a pusîn Biblia tipărită acum altă precuvintare şi că s-a hotărît s-o reeditezeaici, fiindcă o consideră foarte folositoare şi nu voieşte ca ostenealaautorului ei să rămînă zadarnică.



512 Di ac . Pro f. N. I. NICOLAESCU

Dacă ar fi să acceptăm tale-quale afirm aţiile din «Precuvîntare», amrămîne cu convingerea că Biblia de la Buzău este o reeditare a celei dela Blaj şi că singura deosebire dintre ele ar constitui-o îndreptările de

limbă introduse în cea tipărită de episcopul Filotei. în realitate, Bibliade la Buzău, urmează, în foarte multe pericope, mai degrabă celei de laBucureşti, iar în multe altele celei de la Petersburg, ori amîndurora, astfel încît ea se înfăţişează ca o lucrare de sinteză şi, tocmai p rin aceasta,ca un pas înainte în raport cu traducerile mai vechi, iar aceasta nu numai în privinţa limbii, ci şi a traducerii propriu-zise. Un singur exemplu :Efeseni I, 10—11, ales dintr-o sumedenie care ar putea fi găsite, estedestu l de grăitor în aceas tă pr ivinţă :

Bucureşti , 1688

...Spre dreg ă torla plinirii vremilor,

să le în tem elaze toate

întru Hristos, şi ceale den ceriu, şi ceale de pre pămînt,

întru el, întru carele ne-a m şi m oşten it,

mainainte f i in d rîn du iţl după pu nerea în a in te a celui ce toate le isprăveaşte după sfatul voei lui.

B la j, 1795

.. . Spre isprăvni- cia plinirii vremilor, ca toate să le în tem eieze .

întru Hristos ceale din ceruri şi ceale de pre pămînt

întru dînsul, întru carele şi m oştean l ne

am fă cu t, mai înainte f i in d în săm natl după rînduiala

celui ce toate le

fa cedupă sfatul voii sale.

Pete rsburg, 1819

... Spre isprăvnl- cia plinirii vremilor, ca toate să le

în tem eieze

întru Hristos, ceale din ceriuri şi ceale de pre pămînt,

întru Dînsul, întru carele şi m o ştean l n e

am fă cu t, mai înainte f i in d în săn m aţl după rîn duiala

celui ce toate le

fa cedupă sfatul voii sale.

Buzău , 1854—1856

Spre Iconomia împlinirii vremilor, ca toate să se u-

neasă sub un sin g u rcap 8 întru Hristos, cele din ceruri şi cele de pre pămînt,

întru dînsul; întru care şi so a rtă ne-a m

f ă c u t7, mai nainte f i in d h o tă r î ţ i8 dupre rîn du ia la

celui ce toate le lucrează, dupre sfatul voii sale.

N epreţuite serv ic ii a adus Bisericii şi « Biblia, adecă Dumnezeeasca Scriptură a Legii cei Vechi şi a cei Noaă, tipărită ... sub privegherea şicu binecuv întarea ... Prea Sfinţitului Andrei Şaguna, dreptcredinciosulepiscop al Bisericii greco-răsăritene ortodoxe în Marele Principat alTransilvaniei, Sibiu, cu tiparul şi cheltuiala Tipografiei de la Episcopiadreptcredincioasă din Ardeal, la anul Domnului 1856—1858». Ea urmeazămai ales textul din Biblia de la Petersburg şi cuprinde acelaşi număr de

C. T rad uc ere a v erb ulu i ava-x.E<paXai(i>3ao0at prin «să un ea scă sub un sin gu r cap**- est e singura corec tă . E a a fos t l uată d i n Noul T es tament de l a Smi rna . Aces t fapt dovedeş te că a l cătu i tor i i B i b l i e i de l a B uzău au consu l tat ş l a l te t raducer i dec i t c e l e menţ i onate mai sus , c eea ce nu scade , c i sporeş te va l oarea l ucru l u i l or .

7. A ic i tradu cerea estef greş i tă ş l con st i tu ie un regres în raport cu ce le an ter ioare .8. Traducerea din Bibl ia de la Bucureşt i ( -«f i ind r indui ţ i») este cea mai bună, iar tradu

cerea din Bibl i i l e de la Blaj ş i Petersburg (- f i ind insămnaţi**) s lnt mai re le , In comparaţie cu ce le lal te .



S C U R T I S T O R I C A L T R A D U C E R I I S F I N T E I S C R I P T U R I 513

cărţi. Cărţile din canonul alexandrin sînt aşezate, fără nici o denumiredeosebitoare , înd ată după scrierile Profeţilor mici. în f run tea fiecăruicapitol, scurte titluri anunţă cuprinsul. C artea este împodobită cu fru

moase ilu straţii de inspiraţie biblică şi se rem arcă prin ca lităţi tehnicedeosebite.O introducere generală (p. III—XXI) pune la îndemîna cititorilor

cunoştinţe folositoare asup ra originii, inspiraţiei divine, canonicităţii,autori tăţii, ca racte rului şi necesităţii Sfintei Scripturi, ca cel din tîi izvoral Descoperirii dumnezeieşti celei mai presus de fire şi le recomandăcitirea ei, pentru ca toţi «să putem lăuda pe Dumnezeu nu num ai cu unainimă, ci şi cu una gură». Despre cărţile biblice primite de Biserică prinintermediul Septuagintei, Andrei Şaguna scrie că «totdeauna au fost

pric ire în tre scriito ri i vechi şi noi, asupra cărţilor pe care le numim apo

crife» şi că din cauza îndoielii unora în insuflarea lor de la Duhul Sfint,acestea «se întrebu inţează numai spre îndrepta rea n ăravu rilor şi spreîntărirea cred incioşilor în credinţă, iar nu spre în tărirea dogm elor Bisericii».

Pînă la apariţia Bibliei de la Sibiu, văzuseră lumina tiparului, înlimba română, patru ediţii ale întregii Biblii şi mai m ulte ediţii cuprin-zind numai Noul Testament. Exemplarele existente, cîte mai puteau figăsite, nu puteau însă satisface nici în minimă măsură nevoile BisericiiOrtodoxe din Transilvania. Sarcina aflată în faţa m arelui ie rarh A ndreiŞaguna nu era deci înfăptuirea unei noi traduceri a Sfintei Scripturi, ci

revizuirea uneia din cele existente şi editarea ei, cît mai neîntîrziată,în tiraju l ind icat de ce rinţele parohiilor, preoţimii şi c redincioşilor dincuprinsul străvechii Mitropolii ortodoxe a Ardealului, care fusese desfiinţată în 1700 şi care avea să ia din nou fiinţă, în u rma s tăru itoarelorlui demersuri, la 24 decembrie 1864.

Ca om de carte şi profesor de teologie, Andrei Şaguna cunoştea calităţile şi defectele celor patru traduceri româneşti existente, iar caierarh ortodox se considera îndatorat a nu lăsa fără răspuns laudele exagerate la adresa Bibliei de la Blaj şi criticile neînţelegătoare aduse deSamuil Micu traducerii şi limbii din Biblia de la Bucureşti din 1688, laude

şi critici de care făceau mare caz fraţii greco-catolici, în discuţiile curomânii ortodocşi. Răspunsul său, îmbrăcat în cuvinte dintre cele maialese şi înscris chiar în prefaţa Bibliei ce-i poartă numele, constituie pentru toţi un grăitor exemplu de smerenie creştină, de probitate ştiinţifică, de tact pastoral-misionar şi de luminat patriotism.

Trei idei principale se desprind, ca dintr-o lecţie, d in răspunsul luiAndrei Ş aguna la obiceiul uno r teologi de a-şi însoţi laudele aduse Bi bliei de la Blaj cu subestimarea limbii Bibliei de la Bucureşti. Prima esteaceea că limba română, în pofida înnoirilor la care este supusă de mersulvieţii, rămîne to tdeaun a identică cu ea însăşi şi aceeaşi pentru toţi fiiineamului : «Limba Bibliei pentru un popor numai ó dată se poate face ;dacă s-au învins piedeca cea mare a traducerii şi dacă poporul au primit limba aceea aşa zicînd în însăşi fiinţa sa : atunci urm ătorii n-au




de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa, după cum o arfi re'nnoit şi îndreptat traducătorul cel dintîi al Bibliei, de ar fi trăit

pîn ă în vremile lor ... Iară limba noastră e pom viu, care în to ată primă

vara se schimbă : ram urile bătrîne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţetinere ies şi cresc, frunza vestejeaşte şi se scutură, dar alta nouă curindîl împodobeaşte, — toa te ale lui se fac şi se prefac, numai trup ina remânetotdeauna aceeaşi».

A doua idee este aceea că nu unor tipărituri de dată mai nouă, ci primei ediţii a Noului Testament şi celei dinţii ediţii a întregii Bibliiin limba română le datorăm «deşteptarea poporului românesc din

barbaria veacurilor..., în frăţirea neamului românesc, pe care mânaProniei l-au semănat prin atâ tea ţări deosebite şi prin tre atâ teaneamuri străine, rem ânerea în viaţă a limbei sale ... şi pres te to t a vieţii

noastre naţionale şi creştineşti... Cu tot dreptul se pot num i aceste ediţiicea dintîi Biblie nu a Românilor din Ardea l ori din Ţ ara Româneascăori de aiurea ; ci cea d intîi Biblie a poporului rom ânesc întreg ... EdiţiaTestamentului nou din 1648 de la Bălgrad şi a Bibliei întregi de la Bucureşti din 1688 sânt dară ... cele mai vechi româneşti; şi nici unul dintretraducătorii de mai tîrziu nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora,carii au oltoit întîia dată cuvîntul Scripturii in pom românesc».

Cea de a treia idee este aceea că traducătorii de mai tîrziu ai Biblieinu au chemarea de a crea o limbă nouă, ci numai de a revizui pe ceaveche, acolo unde nu mai corespunde cerinţelor vremii. O rice scriitor îşiexprimă ideile în limba destinatarilor din epoca sa. Limba scrierilor vechinu trebuie deci măsurată cu cintarele altor epoci. De aceea, referin-du-se la Simeon Ştefan şi la traducătorii Bibliei din 1688, pe de o parteşi la traducătorii ulteriori ai Sfintei Scripturi, pe de altă parte, AndreiŞ aguna spune : «Toţi de mai tîrziu au pre'nno it şi îndreptat numai undeşi unde, aceea ce traducătorii cei dintâi, ca nemearnici d'abia ai unuiveac, n'au putut să îndrepte, dar nici n'au avut lipsă de a îndrepta,fiindcă pe vremile lor au fost bine şi desăvîrşit aşa». Prin aceste cuvinte, Andrei Şaguna subliniază cu discreţie şi faptul — ignorat oritrecut sub tăcere de uniaţi — că între Biblia de la Blaj şi cea de laBucureşti nu se constată, nici în privinţa desluşirii textului original şi

nici în priv inţa limbii române, vreun salt calitativ care să justifice su praevalu area uneia şi defăimarea celeilalte.

In privinţa traducerii, Biblia de la Sibiu urmează mai peste tottextul celei de la Petersburg, pe care Andrei Şaguna l-a revizuit — «cîti-a fost cu putinţă în valul nenum ăratelor sarcini ce zăceau asupra sa»

— după textu l original al Septuagintei şi după traducerea slavonă.Andrei Şaguna cunoştea, fără îndoială, strînsa înrudire a Bibliei de laPetersburg cu cea tipărită mai înainte de uniţii de la Blaj ; dar a socotitcă numai proced înd în felul acesta — adică ţinindu-se strîns după ceade la Petersburg , care la rîndul ei s-a ţinut după cea de la Blaj — va putea pune in circulaţie o carte sacră care să apropie pe greco-cato-lici de ortodocşi, nu să le ofere un nou prilej de sterile controverse. Ela ţinut seama şi de traducerile de pionierat de la Bălgrad şi de la Bucu




reşti şi s-a folosit, pentru mai buna exprimare a ideilor din textul original, şi de alte izvoare auxiliare, cum erau cărţile biblice folosite încult şi Noul Testament de la Smirna. Revizuirile de traducere şi îndreptările de limbă introduse de Andrei Şaguna în Biblia astfel întocmită şi editată la Sibiu n-o deosebesc însă decit în puţine locu ri de ceade la Petersburg.

Biblia de la Buzău şi Biblia de la Sibiu au fost bine primite pretutindeni şi timp de peste o jumătate de secol au constituit fîntînile deapă vie din care şi-au potolit setea de lecturi sfinte un foarte marenumăr de preoţi, călugări, profesori de teologie, elev i sem inarişti, credincioşi mai instruiţi, oameni de carte. Pentru nevoile cu ca rac ter maigeneral, s-a continuat obiceiul editării separate a Noului Testament,

cartea de căpetenie a creştinilor şi, din cînd în cînd, editarea separatădoar a Sfintelor Evanghelii. Dintre aceste ediţii, cele mai de seamă sinturmătoarele două :

— «Noul Testament a! Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris- tos, tipărit cu binecuvîn tarea Preasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolitde Relegea ortodoxă răsăriteană din Ardeal şi Ungaria, Andrei Şaguna... Sibiu, în Tipografia arhidiecesana, 1867». Ediţia nu are nici o prefaţă.Scurte titluri enunţă cuprinsul capitolelor. Reproduce, în linii generale,textul Bibliei din 1856—1858, căruia i-au fost aduse multe îmbunătăţiri, îndeosebi după Biblia de la Buzău. Astfel, trad ucerea substantivului

olv.ovop.ia şi a verbului avaxscpaXouâmoOai din originalul grecesc al vers.10 din Efeseni I n-au mai fost traduse prin «isprăvnicie» şi respectiv«să întemeieze», ci prin neologismul teologic «iconomie» şi respectiv

prin cuvin te le «să întemeieze subt un cap», ca în Noul Testament de laSmirna şi in Biblia de la Buzău.

— «Noul Testament. Tipărit cu aprobarea şi cu bine-cuvântareaSfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Bucureşti.Tipografia cărţilor bisericeşti. 1886». Este o ediţie de format mic, cutitluri am ănunţite la capitole. Versetele sin t scrise (cu numerotarearespectivă) în rînduri pline, fără desele spaţii libere care rămîn nefo

losite atunci cînd fiecare verset începe un rînd nou. Deşi se intitulează«Noul Testament», cartea cuprinde numai textul Sfintelor Evanghelii.Traducerea este destul de bună, iar limba foarte apropiată de cea bisericească de azi. Este prima ediţie sinodală a unei tipărituri bibliceapărute după. recunoaşterea (la 25 aprilie 1885) autocefaliei BisericiiOrtodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică.

A lte Încercări. — Ediţiile iniţiate sau patron ate de Biserică n-aufost insă, in această epocă — după cum nu sint nici in vremea noastră — singurele tipărituri ale Noului Testament şi ale întregii Biblii in

limba română. Două dintre acestea — una scoasă la Paris de Ioan He-liade Rădulescu şi alta scoasă la Bucureşti de C. Aristia — nu sintreuşite nici ca traducere şi nici ca limbă. Ele au provocat o adîncădecepţie atî t în cercurile bisericeşti şi teologice, cit şi în rîndu rile f i



576 Diac. Pro f. N. I. N1COLAESC U

lologilor şi literaţilor vremii. De fapt, atit C. Aristia, cît mai cu seamăIoan Heliade Rădulescu pare că aveau ideea că limba română ar fi unmaterial căruia i s-ar putea aplica norme lexicale şi ortografice ale

altor limbi.Lucrarea semnată de paşoptistul care se autoexilase In capitala

Franţei şi care desfăşura departe de patrie activ ităţi culturale se in titulează « Biblia Sacra que coprinde Vechiul şi Nuoul Testament. Tradusă din hellenesce după A quellor septedeci de I. Heliade R. Paris1858». N-a apărut, decît un singur volum (272 pag.) care redă, intr-oromânească «fabricată» după italiană, cuprinsul cărţilor: Facere, Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua Navi, Judecători şi Rut. IoanHeliade Rădulescu, văzindu-se critica t din toate părţile, a fost nevoit sărenunţe la .editarea celorlalte volum e an unţate.

Aceeaşi reţinută primire a întîlnit-o între cititorii români din ţarăşi din străinătate şi cealaltă scriere a sa : « Biblicele , sau Notiţii histo-rice philosophice, religiose şi politice asupra Bibliei», care a fost tipărită în acelaşi an tot la Paris şi care se voia a fi o introducere filosofică la în trea ga isto rie şi teologie biblică. în prefaţa acesteia, autoru lspune că de patruzeci de ani lucrează cu sîrg la traducerea Septua-gintei în limba română; spune că «limba română de acum două sutede ani, care nefiind de quât limb'a vulgului, a nevoie putea să repre-sen te a tâte a idei na lte şi â formă deo dată un styl demn de inspiraţiaşi de stylul profeţilor» şi îşi exprimă pe ocolite sp eran ţa că episcopii

din ţară — sub patronajul cărora îşi pune lucrarea şi de la care lasăa se înţelege că aşteaptă ajutoare băneşti — «â'şi vor feri câ de focnumele da'l pune d'alăturea cu al aquellor que s'ar încercă â împiedecao faptă atât de naţionale, atît de orthodoxâ, şi atât de unitară».

La citatele de mai sus, adăugăm un scurt exemplu de traducere şialte cîteva rîndurî din prefaţa scrierii Biblicele, care justifică deplineşecul suferit de amîndouă aceste neizbutite încercări: «La începutcre6 Dumnedeu cerul şi ter'ra. Iar ter'ra eră nevădută şi informă, şiîntunerec' peste abysu, şi spiritul lui Dumnedeu se purta peste ape»(Geneză I, 1—2) ; — «Ecce micile defecte alle primilor traducători, quă-

ror n'avem de quăt a le fi recunoscători, pentru quo, în aquei timpi şicu aquelle pucine midloce 9 nisce asemenea defecte sunt câ innocent'aşi nesciinţa cuv iinţelo r la o vergine bărbată şi laboriosă» (Biblicele, pag. XI).

Lucrarea publicată în anul 1859 de C. Aristia poartă titlul: < Biblia Sacra ... Din ultim a ediţiune elenica recorrec tată. Supra Ebraicilor ar-hetipi ... Bucuresci, cu cheltuiala S ocietăţii Ierog raphice Britanice şiStreine ... 1859». Traducerea textului biblic şi explicarea (în note sublimare) a unor cuvinte arată că C. Aristia cunoştea- foarte superficiallimba română. Lucrarea sa, pe drept respinsă de cititori, este amintităaici cu scopul de a arăta complexitatea problemei traducerii Sfintei

0. A tl t ide i le , c î t ş i exp resi i l e d e aic i aparţin de fapt lui An drei Şag un a (prefaţa Bib l ie i de l a S i b i u) ; I . He l i ade Rădul e scu n-a făcut dec l t să l e t ranspună i n l i mbaju l său .




Scripturi. Iată prin ce fel de termeni şi locuţiuni explică C. Aris tiaciteva din numeroasele cuvinte neobişnuite folosite în textul traducerii : al la p ta n t: cellu ce suge la p te ; doloase : viclene ; oraţiun e : cu-

vîntare rugătorie ; lucern a : can de lă; maculă : p a tă; talam : camerănupţia lă; magnificenţă : m ăreaţă facere spre s trelucită p od o abă; os-trac : găoace de m id ii; mular : ka tip ? kam ă : zăbală ; proputissim :foarte gata ; po ster ioa ră : vii toa re în urmă etc.

Ediţiile Societăţii Biblice Britanice. — De traducerea şi tipărireaSfintei Scripturi se ocupă, precum se ştie, şi organizaţia misionară deorigine şi factură protestantă «Societatea pentru răspîndirea Bibliei în-Anglia şi Străinătate», denumită mai pe scurt Societatea Biblică Britanică. Datorită activităţii acestei organizaţii, unică în felul ei, s-a reuşit ca Biblia sau m ăcar unele secţiuni din ea să fie trad use şi tipărite

în mai toate limbile şi dialectele existente. în secolul al XlX-lea şi încel actual, un num ăr considerabil de ediţii ale Noului Testam ent şi aleîntregii Biblii au fost pregătite şi difuzate, prin grija ei, şi între credincioşii din ţinuturile româneşti şi mai ales între românii care trăiescîn mijlocul altor popoare. Ca şi ediţiile ap ărute sub ob lăduirea Bisericii, toa te poartă, în pr ivin ţa traducerii propriu-zise şi a limbii, caracteristicile epocii. în care au văzut lumina tiparului.

De regulă, ediţiile scoase de Societatea Biblică Britanică trec subtăcere numele traducătorilor şi al revizorilor textului (cînd aceştian-au avut, pentru serv iciile aduse Societăţii Biblice, încu viinţarea Bi

sericii din care făceau parte, şi chiar ei au cerut să nu fie daţi în vileag, căci dovada colaborării cu eterodocşii i-ar fi putut expune lasancţiuni canonice d in partea au torităţii bisericeşti). A şa este cazul,de exemplu, cu teolog ii ortodocşi Gh. Erbiceanu şi Ghenadie Enă-ceanu ,0. S-a făcut excepţie doar pentru N. Nitzulescu, profesor la Facultatea de teologie din Bucureşti, care se bucura de înţelegerea mitro

politului primat Iosif Gheorghian şi pentru D. Cornilescu, care mai peurmă a părăsit Biserica Ortodoxă.

Noul Testament tradus de N. Nitzulescu a apărut în cinci ediţii,dintre care patru ca volum aparte (1897, 1906, 1908 şi 1911), iar una în

cadrată in Biblia din 1911. Prima ediţie p o a r tă 't it lu l: «Noul Aşezăment tradus din limba originală greacă, Archipăstor şi Mitropolit Primat fiindde a doua oară D. D. Iosif Gheorghian, de Dr. N. Nitzule scu, profesor laFacultatea de Teologie. Tipărit cu spesele Societăţii Biblice Britanice.Bucureşti, 1897». în ediţiile urm ătoare se foloseşte denum irea curen tă de«Noul Testam ent» . /în cuvîn tul «Către cititori», care pre faţează ediţiaîntîia, N. Nitzulescu aminteşte principalele traduceri ale înaintaşilor şilaudă bogata activitate desfăşurată de Societatea Biblică Britanică.

Traducerea lui Nitzulescu este în general corectă şi desluşită, darnici despre ea nu se poate spune că este cu adevărat o nouă traducere,

deoarece acesta a luat din traducerile anterioare — mai ales din Bibliade la Buzău — tot ce i s-a părut mai potrivit şi numai la unele versete

10. H. Rovenţa, S t u d i u l Noul u i T es tament l a n o i In u lt im ii 50 ani, Bucureşti, 1932, p. 41.



51 8 Diac. P ro f . N. I. NICOLAESCU

a făcut îndreptări după textul original grecesc. Uneori, in locul traducerii literale, care predomină, a adap tat traducerea la cerinţele dogm aticii ortodoxe ? aşa es te cazul, de pildă, cu tex tul din Evrei XI, 3, pe

care-1 traduce a s tf e l: «Prin credinţă pricepem că veacurile au fost întemeiate prin cuvîntul lui Dumnezeu, ca ceea ce este văzut să nu fiefăcut din cele ce se arată». Transcrierea cuvintelor şi ortografia camlasă de dorit, mai cu seamă in ediţia întii.

Traducerea făcută de D. Cornilescu poartă titlul: «Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos tradus de D. Cornilescu, Stănceşti-Bo-toşani. Bucureşti, Societatea Evanghelică Română, 1921» (pe coperta interioară, cartea este da tată 1920). Ediţia n-a apărut ca iniţiată şi scoasăde Societatea Biblică Britanică, dar traducerea lui D. Cornilescu avea sădevină, după cîteva revizuiri, textul pe care Societatea Biblică îl tipă

reşte pînă în zilele noastre. Şi D. Cornilescu s-a folosit de textul românesc din Biblia de la Buzău, precum şi de alte traduceri, româneşti şistrăine. ^

Lucrarea sa a făcut o bună impresie la inceput şi s-a epuizat foartecurind. Ea s-a reeditat în 1922, dar curînd a fost supusă unor îndreptăţite critici din pa rtea ce rcurilor teologice şi bise riceşti ortodoxe, careau constatat că D. Cornilescu a schimbat cam prea arbitrar graiul biblictradiţional. Pentru motivul că s-au strecura t idei eterodoxe în traducereauno r verse te, au torita tea bisericească a declarat-o tend enţioasă şi eretică şi a recomandat ortodocşilor să n-o mai folosească.

In afara acestor lipsuri, traducerea are m ulte ca lităţi şi este mai bună decit cea a lui N. Nitzulescu. La unele versete , traducerea are carac teru l unor scurte glose exegetice n . Note sub liniare explică, pentrucititorii de rînd, înţelesul unor cuvinte ca : Iisus, Hristos, sinedriu, gheena, cirtă, iotă, codrant, Mamonâ, farisei, saduchei, cărturari, irodieni,vameşi, sutaş, milă de loc, cot, magi, corban, Maranata, Galileea Neamurilor, Marea Galileei, pustia Iudeei, Decapole şi altele.

Strădaniile depuse de Societatea Biblică Britanică în slujba traducerii şi răspîndirii cuvîntului lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură în cîtmai multe limbi şi la un număr cit mai mare de cititori, merită a fi apre

ciate pozitiv şi chiar cu.elogii de toate Bisericile creştine. Obiceiul eide a tipări şi difuza numai cărţile din canonul palestinian şi de a faceabstracţie de cele transmise în plus pe calea Septuagintei — obicei sta tornicit din anul 1826 printr-o hotărire a conducerii de atunci a Societăţii — ar trebui însă părăsit, cel puţin pentru Bibliile difuzate între ortodocşi, ca de altfel şi pentru cele destinate unor cititori romano-ca-tolici.

Atitudinea de rezervă a ortodocşilor şi a romano-cato licilor faţă deBibliile editate de Societatea Biblică Britanică este dictată de consta

11. Ca Efes , I , 9—11 : «Căci a bine voi t să ne descop ere taina vo ie i Sale , după planul , pe

care -1 a l cătu i se i n s i ne l nsuş , ca sâ-1 aducă l a i l ndepl i n i re c i nd aveau să se î mpl i nească vremi i e . Planul acesta stă in a-ş i uni iarăş in Hristos , ca supt un s ingur cap, toata lucruri le : at î t ce le di n cerur i , c i t ş i c e l e de pe păml nt . In E l ne -am făcut ş i moş ten i tor i , ca un i i care am fos t r indui ţ l mai dinainte Ia moştenirea aceasta. . .»- .



SCURT ISTORIC AL TRADUCERII SFINTE! SCRIPTURI 519

tarea că ceea ce prote stanţii numesc Biblie este de fapt o Biblie incom pletă, fragmentară, o Biblie ruptă de vechea tradiţie creştină referitoarela num ărul cărţilor care alcătuiesc Sfinta Scriptură. Nu ignorăm faptul

că, în ciuda acestei deosebiri interconfesionale cu privire la extensiuneacanonului biblic, se găsesc destui ortodocşi care se folosesc de Bibliaeditată de Societatea Biblică Britanică, dar e bine să se ştie că aceştiafac parte, fără să-şi dea seama, din categoria acelora care ignoră treilucruri: că Biblia pe care o au în mînă este, dintr-un important punctde vedere, o carte prote stantă ? că acestei Biblii îi lipsesc unele cărţisfinte ; că una din cele nouă porunci ale Bisericii Ortodoxe interz icecelor care nu sînt întăriţi în cunoaşterea şi tălmăcirea cuvîntului dumnezeiesc, citirea cărţilor de provenienţă eterodoxă.

împărţirea ortodoxă a cărţilor biblice în «canonice» şi «bune de ci

tit» (âvaŢivooxojieva) şi îm părţirea romano-catolică a acestor scrierisfinte în «proto-canonice» şi «deutero-canonice» nu exprimă ideea căauto rii cărţilor din categoria a doua ar fi fost lipsiţi de har ism a inspiraţiei biblice, ori că aceste cărţi n-ar face parte din canonul biblic. Oastfel de împărţire, care datează din vechime, am inteşte doar faptul căcele din prima categorie provin din vechea Biblie ebraică a iudeilor palestinieni, pe cînd cele din categoria a doua ne-au fost transmise prinintermediul Septuagintei. Această împărţire inte resează aşadar do ar peteologii care studiază istoria formării canonului biblic. Ea nu s-a făcutşi nu este am intită cu scopul de a micşora valoarea v reun or cărţi ale

Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxă — care de cînd se ştie cinsteşte şifoloseşte canonu l biblic alexandrin şi care a inclus în cărţile ei de slujbăşi texte luate din scrierile specifice Septuagintei — nu va accepta niciodată ca scrierile sfinte din această categorie să fie eliminate din cu

prinsul tradiţio nal al Sfintei Scripturi.Dar mai este ceva. Istoria bisericească cunoaşte destule cazuri in

care schisma şi erezia, gen era te mai totdeau na doar de ambiţii omeneşti,au ajuns să-şi creeze cu vremea şi o aşa-numită bază biblică şi în careexegeza a fost aceea care le-a furnizat argumentele căutate. Astăzi, înera cultivării spiritului irenic şi ecumenist în relaţiile interconfes ionale,

Bisericile nu se mai învinuiesc unele pe altele de erezie şi schismă şicaută împreună, printr-o mai profundă valorificare a mesajului dumnezeiesc din Sfinta Scriptură, calea spre înţelegere, stimă reciprocă şiconlucrare frăţească pe terenul creştinismului practic, în speranţa căaceastă cale ii va duce, pină la urmă, la unitatea voită de DomnulHristos. Cîteva exemple luate din «Biblia sau Sfînta Scriptură a Ve-chiuîui şi Noului Testament. Cu trimiteri. London, The British and Fo-reign Bible Society. 1966» nu sînt însă favorabile acestui deziderat.

De ce să se traducă prin «presbiteri» — nume purtat de slujitoriiunor culte neoprotestante care nu recunosc caracterul de taină al preo

ţiei sacramentale, de succesiune apostolică, pe care însuşi Domnul Hristos a insti tuit-o anume în Biserica Sa — şi nu prin «preoţi» (ca în LucaXVII, 14 şi Fapte VI, 7), su bstan tivul grecesc Ttpeaotkepoi din FapteleApostolilor XIV, 23 ; XX, 17 ; I Tim. V, 14, 19 ? Tit I, 5; Iacob V, 14 şi



520 Di ac . Proj. N. I. N1COLAESCU

I Petru V, 1 ? Nu reliefarea tezei protes tante despre preoţia universa lăa creştinilor, teză care susţine că numai această preoţie ar fi de originedivină, s-a urm ărit atunci cînd textu l din I Pe tru V, 1 — red at în Bi

bliile vechi, în traducere li terală, prin cuvin te le : «Pe preoţii voştri îirog, ca unul care sînt împreună preot şi martor al patimilor lui Hristosşi părtaş al măririi ce va să se descopere» — a fost tradus astfel: «Sfătuiesc pe presbiterii dintre voi, eu care sînt un presbiter ca şi ei, unmartor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită» ? Nu din spirit de propagandă pentru o practică ceremonială tipic pro testantă, traducerea tradiţio nală a textu lu i din I Tim. IV, 14 : «Nunesocoti haru l ce este în tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punereamiinilor preoţimii», a fost înlocuită p r in : «Nu fi nepăsător faţă de darulcare este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie', cu pu nerea mîinilorde către ceata presbiterilor» ?

Dacă ne-am opri la acest exemplu, care, şi singur este destul degrăitor, ni s-ar putea răspunde prin cunoscutul dicton al strămoşilornoştri romani : Testis unus testis nullus. Cum însă şi Lfegea lui Hristosrecomandă ca «tot cuvîntul să se statornicească prin gura a doi sau treimartori» (Matei XVIII, 16), iar Sfintul Apostol Pavel scrie uceniculuisău Timotei, aşezat de el episcop în Efes : «împotriva unui presbiter sănu primeşti învinuire decît din gura a doi sau trei martori» (I Tim. V,19, citat după amintita ed iţie britanică), vom întări exem plul de maisus cu încă două sau chiar trei...

Substantivul eixcuv întiln it de 19 ori în tex tul original al Noului

T es tam ent12, este tradus de obicei, în ediţiile româneşti, prin cuvîntul«chip, imagine». Aflîndu-se sub influenţa învăţăturii şi practicii protestante şi evitînd traducerea literală utilizată chiar de ei în cele mai multedin aceste 19 versete, autorii traducerii editate de Societatea BiblicăBritanică n-au pie rdu t prilejul de a-şi arăta poziţia faţă de una din învăţăturile şi datinile ortodoxe : cinstirea sfintelor icoane. De aceea substantivul eix(î)v din Romani I, 23 şi Apocalipsa XIII, 14; XIV, 9, 11;XV, 2 ; XIX, 20 şi XX, 4, unde sînt combătute actele de idolatrie, afost tradus de aceştia prin cuvîntul «icoană».

Din cele mai vechi timpuri, Maica Domnului nostru Iisus Hristos

este cinstită de creştini ca Pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu,în tradiţia dogm atică şi liturgică a Bisericii Ortodoxe şi în evlavia fiilorei, Prea Curata Fecioara Maria este cinstită ca fiind mai presus de îngeri şi de toţi sfinţii, iar virgini tatea ei maternă nu rid ică nici o pro blemă de credinţă, căci Acela pe care ea l-a născut fără prih ană n-afost doar om, ci şi Fiul lui Dumnezeu. Protestanţii, în genera l şi maicu seamă neopro testanţii resping cultul străvechi pe care ce ilalţi creştini i-1 aduc de aproape două milenii şi nu se sfiesc să-şi arate, în moddeschis sau pe ocolite, dezacordul lor cu cinstirea deosebită pe careaceştia i-o acordă.

12. M ate i X X II, 20 ; M arcu X II, 1G ; L uc a XX, 24 ; K om . I, 23 ; V n i, 29 ; I Cor. X I, 7; XV, 49 ; n Ca r. m , 10 ; IV, 4 ; Co l. I, 15 ; III, 10 ; E vr ei X , l ; A po c. XIII, 14 ; XIV, 3, 11 ; XV, 2 ; XVI, 2 ; XIX, 20 şi XX, 4.




în trecut, acest dezacord îmbrăca adesea, forma unor polemici religioase dăunătoare. în zilele noastre, ale relaţiilor interconfesionale ire-nice şi ecumeniste, asemenea polemici apar ca anacronice. în aceste

condiţi, So cieta tea Biblică Britanică ar putea să procedeze la revizuireade pildă a expresiilor care, p rin intermediul ed iţiilor destina te unorcititori de limbă română, vizează în mod impropriu cultul ortodox alMaicii Domnului. Căci este nepotrivită pentru ortodocşi, denumirea de«nevastă» dată Fecioarei Maria în traduc erea cuvîn tului grecesc 'pv’ijdin M atei I, 20 şi 24, precum şi cea de «soţie» d ată Bisericii creştineîn Apocalipsa XIX, 7.

Se ştie, de asemenea, că Reforma protestantă a înscris între principiile ei de bază teza că Revelaţia divină su pranaturală se află numaiîn Sfînta Scriptură şi că ceea ce ortodocşii şi romano-catolicii numesc

«Sfînta Tradiţie» nu poate fi considerat izvor dumnezeiesc al învăţăturiicreştine. Studii rece nte asup ra originii cărţilor N oului Testam ent auzdruncinat serios bazele acestei teze, astfel încît problema raportuluidintre Scriptură şi Tradiţie nu mai este pusă, în teologia protestan tă,în termenii categorici de altădată. în urma contactelor interconfesionale

prileju ite de M işcarea ecumenică, teologia prote stantă din ultim a vremeadmite, din ce în ce mai mult, că Scriptura şi Tradiţia se întrepătrund,se condiţionează şi se susţin reciproc.

Astfel stînd lucrurile, considerăm posibil ca autori i ediţiilor britanice ale Bibliei în limba română să traducă printr-unul din cuvintele

«predanie, datină, tradiţie», şi nu prin cel de «învăţătură», su bstantivulgrecesc icapaoooi; folosit de Sfîntul Apostol Pavel, pe ntru noţiunea deTradiţie divină, în I Corinteni XI, 2 şi II Tesaloniceni II, 15 şi III, 6,substantiv grecesc pe care ei l-au tradus prin «datină» atunci cînd, din pricina contextului, n-au putu t face aluzie la în văţătura ortodoxă des pre valo area, necesita tea şi obîrşia dumnezeiască a Sfintei Tradiţii(M atei XV, 2, 3, 6 ; Marcu VII, 3, 5, 8, 9, 13 ; Gal. I, 14 şi Col. II, 8).

La aceste cîteva exemple, mai pot fi adăugate şi altele, dar considerăm că cele de mai sus sînt mai mult decît suficiente pentru înţelegerea atitudinii ortodocşilor faţă de această Biblie şi pentru justifica rea

propunerii de întregire a canonulu i biblic şi de îndreptare a traducerii puse de ea în circulaţie.Ediţiile Noului Tes tament şi ale întregii Biblii, care au apărut în

Biserica noastră după 1900, vor forma obiectul unei expuneri viitoare.

(Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Scurt Istoric Al Traducerii Sfintei Scripturi. Principalele Ediții...

Documents

Transcript of (Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Scurt Istoric Al Traducerii Sfintei Scripturi. Principalele Ediții...