UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTAFACULTATEA DE LITERESTUDII DE MASTERATSPECIALIZARE: LIMBA FRANCEZA SI PLURILINGVISM IN SPATIUL EUROPEANANUL I

Educatie si sociologiemile Durkheim1922

DISCIPLINA: SOCIOLOGIA EDUCATIEI STUDENT: ALEXANDRA DEACIntroducere Am ales sa traduc din cartea lui mile Durkheim, ducation et sociologie, publicata in anul 1922, care prezinta o viziune asupra conceptului de educatie si de sociologie. Cartea este structurata in 4 capitole: capitolul I, Lducation, sa nature et son role, capitolul II, Nature et mthode de la pdagogie, capitolul III, Pdagogie et sociologie, capitolul IV, Lvolution et le rle de lenseignement secondaire en France.In capitolul pe care l-am ales, Pdagogie et sociologie, autorul ne prezinta educatia ca un concept atasat in mod clar societatii. In ceea ce priveste pedagogia, aceasta depinde in cea mai mare parte de sociologie. Pentru analizarea celor doua concepte de pedagogie si educatie, mile Durkheim face un retour en arrire de la momentul in care educatia era privita ca un lucru individual, pedagogia fiind legata in mod clar de psihologie, pana in zilele noastre, cand educatia depinde in mare parte de societate care a ajuns sa creeze indivizi dupa nevoile sale. Idealul pedagogic devine astfel, doar o opera a societatii, ea este cea care dicteaza modul in care trebuie format individul.

I

Domnilor,Pentru mine este o mare onoare, a carui pret il simt in mod vizibil, sa substitui in aceasta forma omul intelectual care dispune si de o vointa ferma caruia Franta ii datoreaza, pentru o parte atat de mare, renovarea invatamantului sau primar. Intrand in contact direct cu profesorii scolilor noastre de 15 ani de cand predau pedagogia la Univeristatea Bordeaux, am avut ocazia sa vad de aproape opera caruia numele de M.Buisson ii va ramane mereu atasata, si sa ii cunosc, astfel, toata grandoarea. Mai ales cand ne raportam cu ajutorul gandirii la starea in care se gasea acest invatamant in momentul in care a fost intreprinsa reforma, este imposibilsa nu admiri importanta rezultatelor obtinute si rapiditatea progreselor realizate. Scolile multiplicate si modernizate, metodele rationale substituite vechilor rutine de altadata, un veritabil avant dat reflectiei pedagogice, o stimulare generala a tuturor initiativelor, toate acestea constituie in mod evident una dintre cele mai mari si cele mai fericite revolutii care au avut loc in istoria educatiei noastre nationale. A fost deci pentru stiinta un mare castig cand M. Buisson, judecand sarcina sa terminata, renunta la absorbantele sale functii pentru a comunica publicului, prin calea invatamanatului, rezultatele incomparabilei sale experiente. O practica care cuprinde o gama atat de larga de lucruri, luminata de altfel de o intreaga filosofie, totodata prudenta si curioasa in fata tuturor noutatilor, ar trebui in mod necesar sa ii dea cuvantului sau o autoritate care sa mai sporeasca prestigiul moral atasat persoanei si amintirea serviciilor facute in marile cauze pentru care M. Buisson si-a consacrat viata.Nu aduc nimic nou care sa semene cu o competenta atat de speciala. De asemenea, ar fi trebuit sa ma simt in mod sigur speriat in fata dificultatilor sarcinei mele, daca nu m-as linisti putin la gandul ca niste probleme atat de complexe pot fi studiate in mod util de spirite diverse si din puncte de vedere diferite. Sociolog, mai ales prin calitatea mea de sociolog va voi vorbi despre educatie. De altfel, departe de a proceda asa ne-am expune la o modalitate de a vedea si de a arata lucrurile printr-o prejudecata care le deformeaza, eu sunt, in mod contrar, convins ca nu exista o metoda mai apta pentru a pune in evidenta adevarata lor natura. Consider, de fapt, ca si postulatul oricarei speculatii pedagogice ca educatia este un lucru in mod eminent social, prin originile si prin functiile sale deopotriva, si ca, astfel, pedagogia depinde de sociologie mai mult decat de orice alta stiinta. Si pentru ca acesta idee era cea care domina toata metoda mea de predare, cum ea domina deja metoda mea de predare similara pe care o aplicasem de curand intr-o alta universitate, mi s-a parut ca e de preferat sa inlocuiesc aceasta prima metoda, sa o eliberez si sa o precizez pentru ca voi sa puteti urmari mai usor aplicatiile ulterioare. Nu este vorba de a face o demonstratie in mod expres in timpul unei singure lectii unice. Un principiu atat de general si ale carui repercursiuni sunt atat de intinse nu se poate verifica decat printr-o metoda progresiva, pe masura ce avansam in interiorul faptelor si cand vedem cum se aplica in acesta. Dar ceea ce este posibil din acest moment, este sa va alocati o vedere de ansamblu; sa va indicati prinicipalele motive care l-ar face acceptat, inca de la inceputul cercetarii, cu titlu de prezumtie provizorie si sub o rezerva a verificariilor necesare; ceea ce inseamna, de fapt, sa marchezi in acelasi timp sfera de cuprindere si limitele sale, si acesta va fi obiectul acestei prime lectii.IEste cu atat mai necesar sa va fixati imediat atentia asupra acestei axiome fundamentale care este in mod general nerecunoscuta. Pana in acesti ultimi ani - si inca as mai putea numara cateva exceptii - pedagogii moderni erau aproape in totalitate de acord in a vedea in educatie un lucru in mod evident individual si au facut, in consecinta, din pedagogie un corolar imediat si direct al psihologiei. Pentru Kant ca si pentru Mill, pentru Herbart ca si pentru Spencer, educatia ar avea inainte de toate ca obiect de a realiza in fiecare individ, dar purtandu-i la cel mai inalt nivel de perfectiune posibila, atributele constitutive ale speciei umane in general. Se punea ca un adevar evident ca exista o educatie, una singura, care, excluzand oricare alta, convine in mod normal fiecarui om, oricare ar fi conditiile istorice si sociale de care depind, si acest ideal abstract si unic este cel pe care teoreticienii educatiei isi propuneau sa il determine. Se admitea ca exista o natura umana, a carei forme si proprietati sunt determinabile o data pentru totdeauna, si ca problema pedagogiei consista in a cerceta in ce masura actiunea educativa trebuie sa se exercite pe natura umana definita astfel. Fara indoiala, nimeni nu s-a gandit niciodata ca omul trebuie sa stie imediat, din momentul in care se naste, tot ceea ce poate si trebuie sa fie. Este clar ca fiinta umana nu se formeaza decat progresiv, de-a lungul unui lent parcurs care incepe cu nasterea sa si care nu se incheie decat la maturitate. Dar se specula ca acest parcurs nu face decat sa actualizeze virtualitatile, sa trezeasca energiile latente care existau deja, toate preformate, in organismul fizic si mental al copilului. Invatatorul n-ar avea astfel nimic esential de adaugat la opera naturii. El nu ar crea nimic nou. Rolul sau s-ar limita la a impiedica ca aceste virtualitati existente sa nu se atrofieze prin inactiune, sau sa nu devieze de la directia lor normala, sau sa nu se dezvolte intr-un ritm prea lent. De acum inainte, conditiile de timp si de loc, starea in care se gaseste mediul social nu mai depind deloc de pedagogie. Pentru ca omul poarta in el toti germenii dezvoltarii sale, doar pe el si numai pe el trebuie sa il observam cand vrem sa determinam in ce sens si in ce maniera aceasta dezvoltare trebuie dirijata. Ceea ce conteaza, este sa stim care sunt capacitatile sale native si care este natura lor. Pe cand stiinta care are ca obiectiv sa descrie si sa explice omul individual, este psihologia. Se pare, deci, ca ea trebuie sa satisfaca toate nevoile pedagogului.Din pacate, aceasta conceptie despre educatie se gaseste in contradictie formala cu tot ceea ce ne invata istoria: nu exista un popor, de fapt, unde sa fi fost pusa cu adevarat in practica. Mai intai, departe de faptul ca exista o educatie universala valabila pentru orice fiinta umana, nu exista, pentru a spune asa, o societate unde sa nu coexiste si sa nu functioneze paralel sisteme pedagogice diferite. Societatea este formata din caste? Educatia variaza de la o casta la alta; cea a patricienilor nu era totuna cu cea a plebeilor, cea a lui Brahmane nu era totuna cu cea a lui udra. De asemenea, in Evul Mediu, ce distanta era intre cultura pe care o primea tanarul paj, instruit in toate artele cavaleriei, si cea a taranului care mergea sa invete la scoala parohiei sale cateva elemente simple de calcule, de muzica si de gramatica! Nici macar astazi nu suntem in stare sa vedem ca educatia variaza in functie de clasele sociale sau chiar mai mult in functie de mediul in care locuieste fiecare? Cea de la oras nu este aceeasi cu cea de la tara, cea a burghezului nu este aceeasi cu cea a muncitorului de rand. Am spune ca acest sistem de organizare nu este justificabil din punct de vedere moral, ca nu putem vedea aici decat o supravietuire destinata sa dispara? Teza poate fi aparata foarte usor. Este evident ca educatia copiilor nostri nu ar trebui sa depinde de intamplarea care il face sa se nasca aici si nu in alta pare, din acesti parinti si nu din altii. Dar atunci chiar daca constiinta morala a vremii noastre ar fi primit in acest punct satisfactia pe care o astepta, educatia nu ar deveni pentru acest lucru mai uniforma. Astfel, daca nici cariera fiecarui copil nu ar mai fi predeterminata, cel putin in cea mai mare parte, de o oarba ereditate, diversitatea morala a profesiilor nu ar mai permite sa aduca cu ea o mare diversitate pedagogica. Fiecare profesie constituie, de fapt, un mediu sui generis care reclama aptitudini particulare si cunostinte speciale, unde domnesc cateva idei, cateva obiceiuri, cateva modalitati de a vedea lucrurile; si cum copilul trebuie pregatit luand in calcul functia pe care va fi numit sa o indeplineasca, educatia, incepand cu o anumita varsta, nu poate sa mai ramana aceeasi pentru toti subiectii la care se aplica. Este motivul pentru care o vedem, in toate tarile dezvoltate, care tind din ce in ce mai mult sa se diversifice si sa se specializeze: si acesta specializare devine cu fiecare zi mai precoce. Eterogeneitatea care se produce astfel nu sta deloc, ca cea pe care am constatat-o mai devreme, pe inegalitati injuste; dar ea nu este nici mai mica. Pentru a gasi o educatie in mod absolut omogena si egalitara, ar trebui sa urcam pana la societatile preistorice in sanul carora nu exista nicio diferentiere, si, in plus, aceste tipuri de societati nu reprezinta nimic decat un moment logic in istoria umanitatii.Ori este evident ca aceste educatii speciale nu sunt deloc organizate in functie de fineturi individuale. Fara indoiala, se intampla cateodata ca ele sa aiba ca efect dezvoltarea unor aptitudini particulare la individ care sa fie imanente si care sa nu ceara decat intrarea in act: in acest sens, am putea spune ca ele il ajuta sa ajunga la natura sa. Dar stim cat de mult aceste vocatii definite cu strictete sunt exceptionale. In mod general, nu suntem predestinati prin temperamentul nostru intelectual sau moral la o functie bine determinata. Omul obisnuit este plastic in mod eminent; el poate fi de asemenea folosit in joburi foarte variate. Si daca ajunge deci sa se specializeze si daca se specializeaza intr-o astfel de forma mai degraba decat in alta, nu se intampla pentru motive care sa provina din interiorul sau; nu este impins de necesitatile naturii sale. Societateea este cea care, pentru a se putea mentine, are nevoia sa imparta munca intre membrii sai si sa o imparta intre ei intr-o astfel de modalitate decat in alta. Este motivul pentru care ea isi pregateste cu propriile sale maini, prin calea educatiei, muncitorii speciali de care are nevoie. Deci, educatia s-a diversificat astfel pentru ea si diversificare a fost provocata tot de ea .Mai sunt multe de spus. Departe de gandul ca aceasta cultura speciala ne apropie in mod obligatoriu de perfectiunea umana, ea nu inainteaza fara o decadenta partiala, si din acest motiv ea se gaseste in armonie cu predispozitiile naturale ale individului. Pentru ca nu putem sa dezvoltam cu intensitatea necesara facultatile pe care le implica in mod special functia noastra, fara sa-i lasam pe altii sa amorteasca in inactiune, fara sa renunte, prin urmare, la o intreaga parte din natura noastra umana. De exemplu, omul, ca individ, nu este facut mai putin pentru a actiona decat pentru a gandi. De asemenea, pentru ca este inainte de toate o fiinta vie si pentru ca viata presupune actiune, facultatile active ii sunt probabil mai necesare decat celelalte. Totusi, incepand cu momentul in care viata intelectuala a societatilor a atins un anumit nivel de dezvoltare, exista si trebuie neaparat sa existe oameni care sa se dedice in totalitate acestui lucru, sa nu faca altceva decat sa gandeasca. Ori gandirea nu se poate dezvolta decat detasandu-se de miscare, reproducandu-se pe sine insusi, intorcand de la actiune subiectul care intra in ea. Astfel se formeaza aceste firi incomplete unde toate energiile activitatii sunt, pentru a spune asa, convertite in reflexie, si care, totusi, oricat de ciopartite ar fi ele prin unele parti, reprezinta agentii indispensabili ai progresului stiintific. Analiza abstracta a constitutiei umane nu ar fi permis niciodata sa previna ca omul era susceptibil sa altereze in acest fel ceea ce pare sa fie chiar esenta sa, nici ca o educatie ar fi necesara pentru pregatirea acestor alteratii utile.Totusi, oricare ar fi importanta acestor educatii speciale, nu am reusi sa ne dam seama ca ele nu reprezinta intreaga educatie. Am putea chiar spune ca ele nu sunt suficiente nici macar pentru ele; peste tot unde le intalnim, nu pornesc dintr-un punct comun decat de la un anumit nivel cand ajung sa se confunda. Toate au o baza comuna. Nu exista un popor, de fapt, in care sa nu existe un anumit numar de idei, de sentimente si de practici pe care educatia trebuie sa le insufle tuturor copiilor in mod egal, in functie de categoria sociala din care fac parte. Aceasta educatie comuna trece in general drept educatia adevarata. Ea este singura care pare sa merite cu adevarat sa fie numita asa. I se acorda spre deosebire de celelalte un fel de preeminenta. De la ea este deci important sa stim daca, asa cum se pretinde, apartine in totalitate notiunii de om si daca poate fi dedusa din aceasta.De fapt, intrebarea nu se pune nici macar pentru ceea ce vizeaza sistemele educatiei pe care ni le da istoria. Ele sunt atat de evident legate de sistemele sociale stabilite, incat devin indispensabile. Daca, in afara de diferentele care separa patricienii de plebei, ar fi existat totusi la Roma o educatie comuna pentru toti romanii, aceasta educatie ar avea ca si caracteristica faptul de a fi in mod esential romana. Ea ar implica toata organizarea orasului, dar in acelasi timp ar reprezenta si baza. Si ceea ce spunem despre Roma ar putea sa se aplice la toate societatile istorice. Fiecare tip de popor are o educatie proprie care il poate defini la fel ca organizarea sa morala, politica sau religioasa. Este unul din elementele fizionomiei sale. Uite motivul pentru care educatia a variat in mod prodigios in functie de vremuri si de tara; de ce, aici, ea obisnuieste individul sa isi paraseasca complet personalitatea in mainile statului, pe cand in alta parte, dimpotriva, ea i se ataseaza pentru a deveni o fiinta autonoma, stapana pe propria conduita; de ce ea era ascetica in Evul Mediu, liberala in Renastere, literara in secolul XVII, stiintifica in zilele noastre. Doar printr-o serie de aberatii, oamenii au ajuns sa fie dezgustati de natura lor de oameni si de nevoile lor, dar nevoile au variat, si au variat deoarece conditiile sociale de care depindeau nevoile umane nu au ramas aceleasi.Dar, printr-o inconstienta contradictie, ceea ce admitem cu usurinta pentru trecut, refuzam sa admitem si pentru prezent si, mai mult, pentru viitor. Toata lumea recunoaste fara ezitare ca in Roma, in Grecia, educatia avea ca singur scop sa creeze greci si romani si, in consecinta, era solidara in ceea ce privea ansamblul institutiilor politice, morale, economice si religioase. Dar ne place sa credem ca educatia noastra moderna scapa legii comune, ca, din acest moment, depinde mai putin de contingentele sociale si ca este aleasa pentru a ne debarasa complet de ea in viitor. Nu repetam noi oare fara incetare ca vrem sa facem din copiii nostri oameni inainte sa ii facem cetateni, si nu este de asemenea adevarat ca vrem ca ceea ce numim calitatea noastra de om sa fie neatinsa de influentele colective pentru ca le este in mod logic anterioara?Si totusi, nu ar fi un fel de miracol daca educatia, dupa ce a avut secole intregi si in toate societatile cunoscute toate caracterele unei institutii sociale, ar putea sa isi schimbe in mod radical natura? O astfel de transformare ar parea si mai surprinzatoare daca ne gandim la faptul ca momentul in care ar fi completa ar coincide cu cel in care educatia incepe sa devina un adevarat serviciu public: deoarece tocmai dupa sfarsitul secolului trecut o vedem, nu doar in Franta, ci in toata Europa, ca tinde sa se pozitioneze din ce in ce mai mult direct sub controlul si sub conducerea Statului. Fara indoiala, scopurile pe care le urmareste se detaseaza pe zi ce trece, tot mai mult de conditiile locale si etnice care le particularizau altadata; ele devin mai generale si mai abstracte. Dar nu raman mai putin colective. De fapt, nu colectivitatea este cea care ni le impune? Nu este ea cea care ne ordona sa dezvoltam inainte de toate la copiii nostri calitatile care sunt comune pentru toti oamenii? Si asta nu e tot. Ea nu exercita asupra noastra o presiune morala doar pe calea opiniei pentru a ne face sa intelegem astfel datoriile noastre de educatori, dar pune un atat de mare pret pe aceasta incat, ca sa va reamintesc, se ocupa ea singura de aceasta sarcina. Este usor sa previi ca, daca ea tine atat de mult la acest aspect, este pentru ca are un interes. Si, de fapt, doar o cultura predominant umana poate da societatilor moderne cetatentii de care are nevoie. Pentru ca fiecare dintre popoarele europeene acopera un imens habitat, pentru ca se selecteaza dintre rasele cele mai diverse, pentru ca munca este divizata acolo la infinit, indivizii care il compun sunt atat de diferiti unii fata de ceilalti ca nu mai exista aproape nimic in comun intre ei, doar calitatea de om in general. Ei nu pot deci sa pastreze homogeneitatea indispensabila oricarui consensus social doar cu conditia sa semene pe cat posibil in singurul punct in care seamana toti, adica prin faptul ca sunt toti fiinte umane. Cu alte cuvinte, in societati atat de diferentiate, nu poate fi vorba deloc de existenta unui alt tip colectiv in afara de tipul generic al omului. Sa piarda putin din generalitatea sa, sa se lasa pacalit de o oarecare intoarcere a vechiului partiularism, si vom vedea aceste mari forme de stat sectionanduse-se intr-o multitudine de mici bucati si descompunandu-se. Astfel, idealul nostru pedagogic se explica prin structura noastra sociala, cum si la greci sau la romani nu putea fi inteleasa decat prin structura de organizare a orasului. Daca educatia noastra moderna nu mai este preponderent nationala, trebuie sa cautam explicatia in constituirea natiunilor moderne.Si asta nu e tot. Nu doar societatea este cea care a facut sa evolueze tipul uman la calitatea de model pe care educatorul trebuie sa se forteze sa o reproduca, dar ea este si cea care il formeaza, si il formeaza in functie de nevoile sale. Pentru ca este o greseala sa ne gandim ca exista in intregime in constitutia naturala a omului, ca nu trebuie decat sa o descoperim printr-o analiza metodica, doar ca sa o infrumusetam apoi prin imaginatie ducand cu ajutorul mintii toti germenii care se gasesc acolo la cel mai inalt nivel de dezvoltare posibila. Omul pe care educatia trebuie sa il creeze in noi, nu este omul pe care natura l-a dat, ci cel pe care societatea si-l doreste; si ea il vrea asa cum il reclama economia sa interna. Ceea ce demonstreaza asta, este modalitatea in care conceptia noastra de om a variat in societate. Pentru ca si cei din Antichitate credeau ca fac din copiii lor oameni, la fel ca noi. Daca refuzau sa vada asemanarea cu ei intr-un strain, este tocmai pentru ca in ochii lor educatia orasului putea sa formeze oameni cu adevarat umani. Doar ca ei concepeau umanitatea in felul lor care nu seamana deloc cu al nostru. Orice schimbare putin mai importanta in organizarea societatii produce ca reactie o schimbare la fel de importanta in ideea pe care omul si-o face despre el. Astfel, sub presiunea concurentei crescute, munca sociala se divide mai mult, specializarea fiecarui muncitor este, in acelasi timp, mai marcata si mai precoce, cercul lucrurilor pe care le cuprinde educatia comuna ar trebui in mod necesar sa se restranga si, prin urmare, tipul uman ar saraci in carcatere. Cu putin timp in urma, cultura literara era considerata ca un element esential al oricarei culturi umane; si uite ca ne apropiem de un timp unde nu va mai fi poate ea insasi decat o specialitate. La fel, daca exista o ierarhie recunoscuta printre facultatile noastre, daca mai exista unele carora sa le atribuim un fel de intaietate si pe care trebuie, din acest motiv, sa le dezvoltam mai mult decat pe celelalte, aceasta demnitate nu le-ar fi intrinseca; nu este natura singura cea care le-a asigurat acest rang eminentpentru o eternitate; doar ca au pentru societate o valoare mai mare. De asemenea, asa cum scara acestor valori se schimba odata cu societatile, aceasta ierarhie nu a ramas niciodata la fel in doua momente diferite din istorie. Ieri, curajul era pe primul plan, cu toate facultatile pe care le implica virtutea militara; astazi, pe primul plan se gasesc gandirea si reflectia; maine, va fi poate finetea gustului, sensibilitatea la tot ce tine de arta. Astfel, in prezent ca si in trecut, idealul nostru pedagogic este, pana in cel mai mic detaliu, opera societatii. Ea este cea care ne traseaza portretul omului care trebuie sa fim, si in acest portret se reflecta toate particularitatile sistemului sau de organizare.IIPe scurt, departe de faptul ca educatia are ca obiectiv unic sau principal individul si interesele sale, ea este inainte de toate mijlocul prin care societatea reinnoieste incontinuu conditiile propriei sale existente. Societatea nu poate functiona decat daca exista intre membrii sai o homogeneitate suficienta. Educatia mentine si intareste aceasta homogeneitate fixand dinainte in sufletul copilului similitudinile esentiale pe care le cere viata colectiva. Dar, pe de alta parte, fara o anumita diversitate, orice cooperare va fi imposibila. Educatia asigura persistenta acestei diversitati necesare diversificandu-se ea insasi si specializandu-se. Ea consista deci, intr-unul din aspectele ei, intr-o socializare metodica a tinerei generatii. In fiecare dintre noi, am putea spune, exista doua fiinte, care, pentru a fi inseparabile altfel decat prin abstractizare, nu se lasa diferentiate. Una este compusa din toate facultatile mintale care nu se raporteaza decat la noi insine si la evenimentele din viata noastra personala. Este vorba despre ceea ce putem numi fiinta individuala. Cealalta, este un sistem de idei, de sentimente,de obiceiuri care exprima in noi, nu personalitatea noastra, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte; acestea sunt credintele religioase, credintele si practicile morale, traditiile nationale si profesionale, opiniile colective de orice natura. Ansamblul lor formeaza fiinta sociala. Sfarsitul procesului de educatie reprezinta constiuirea acestei fiinte in fiecare dintre noi.Prin aceasta cale, de fapt, se vede cel mai bine importanta rolului sau si fecunditatea actiunii sale. De fapt, aceasta fiinta sociala nu doar ca nu este gata formata prin constitutia primitiva a omului, dar nu este nici rezultatul unei dezvoltari spontane. In mod spontan, omul nu era inclinat sa se supuna unei autoritati politice, sa respecte o disciplina morala, sa se dedice, sa se sacrifice. Nu exista nimic in natura noastra congenitala care sa ne predispuna sa devenim servitorii divinitatilor, embleme simbolice ale societatii, sa le facem un cult, sa ne dam pe noi la o parte pentru a le aduce lor omagiu. Societatea ea insasi este cea care, pe masura ce se formeaza si se consolideaza, a tras din propriul sau san aceste mari forte morale in fata carora omul si-a simtit inferioritatea. Ori, daca facem abstractie de tendintele vagi si nesigure care pot fi datorata ereditatii, copilul, intrand in viata, nu aduce decat natura sa de individ. Societatea se afla prin urmare, pentru a spune asa, cu fiecare generatie noua, in prezenta unei tabula rasa de la care trebuie sa reconstruiesti cu forte proaspete. Trebuie sa i se mai adauge pe caile cele mai rapide, o alta fiinta, capabila sa duca o viata sociala si morala, fiintei egoiste si sociale care e pe punctul de a se naste. Iata care este opera educatiei si ii vei putea observa intreaga grandoare. Ea nu se limiteaza la a dezvolta organismul individual in sensul marcat de natura, la a face aparente puterile ascunse care nu cer decat sa fie dezvaluite. Ea creeaza in om un om nou si acest om este facut din tot ceea ce este mai bun in noi, din tot ceea ce da un sens si o demnitate vietii. Aceasta virtute creatoare este, de altfel, un privilej special al educatiei umane. Cu totul altfel este cea pe care o primesc animalele, daca putem numi asa antrenamentul progresiv la care sunt supusi din partea parintilor. Ea poate cu adevarat sa grabeasca dezvoltarea anumitor instincte care dormiteaza in animal; dar nu il initiaza la o viata noua. Ea faciliteaza jocul functiilor naturale; dar nu creeaza nimic. Instruit de mama sa, cel mic invata mai repede sa fure sau sa isi faca cuib; dar nu invata mai nimic de la parintii sai care sa nu fi putut descoperi prin experienta personala. Animalele traiesc fie in afara oricarei stari sociale, fie isi formeaza societati destul de simple care functioneaza datorita unor mecanisme instinctive, pe care fiecare individ le are in el, formate in totalitate, inca de la nastere. Educatie nu poate deci sa adauge nimic esential naturii, pentru ca aceasta ajunge pentru tot, pentru viata colectiva cat si pentru cea a individului. In mod contrar, la om, aptitudinile de orice fel care tin de viata sociala sunt mult mai complexe pentru a putea fi incarnate, intr-o oarecare masura, in tesuturile noastre, si materializate sub forma predispozitiilor organice. Si astfel ele nu se pot transmite din generatie in generatie pe calea ereditatii. Doar prin educatie se poate face transferul.O ceremonie pe care o intalnim intr-o multitudine de societati pune foarte bine in evidenta aceasta trasatura distinctiva a educatiei umane si arata chiar ca omul a avut foarte devreme sentimentul existentei ei. Este vorba despre ceremonia initierii. Ea incepe odata ce s-a terminat procesul de educatie; in mod general chiar, ea ingradeste o ultima perioada unde cei din Antichitate duc la bun sfarsit instructia tanarului, dezvaluindu-i credintele fundamentale si riturile cele mai sacre ale tribului. Odata ce este indeplinita, subiectul pe care l-a avut in vedere castiga un loc in societate; el paraseste femeile in mijlocul carora si-a petrecut toata copilaria; are de acum inainte locul marcat printre razboinici; in acelasi timp, isi da seama de sexul sau care ii da de acum toate drepturile si toate datoriile. A devenit un om si un cetatean. Ori, este o credinta raspandita in mod universal la toate aceste popoare care l-au initiat, chiar prin prisma initierii, a devenit un om cu totul nou; isi schimba personalitatea, ia un alt nume, si stim ca numele nu este considerat doar un simplu semn verbal, ci un element esential al persoanei care il poarta. Initierea este considerata ca o a doua nastere. Aceasta transformare, este reprezentata de spiritul primitiv in mod simbolic, imaginandu-si ca un principiu spiritual, un fel de suflet nou, a venit sa se incarneze in individ. Dar daca indepartam de aceasta credinta formele mitice in care este invelita, nu gasim oare sub simbolul acestei idei, intrevazute in mod obscur, ca educatia a avut ca efect sa creeze in om o fiinta noua? Este vorba despre fiinta sociala.Totusi, am spune, daca am putea concepe de fapt ca aceste calitati proprii moralei, pentru ca ele impun individului niste privari, pentru ca ele jeneaza miscarile sale naturale, nu pot fi suscitate in noi decat printr-o actiune venita din afara, nu exista oare altele pe care omul este interesat sa le dobandeasca si sa le cerceteze in mod spontan? Acestea sunt calitatile diverse ale inteligentei care ii permit sa isi aproprieze conduita la natura lucrurilor. Acestea sunt de asemenea calitatile fizice, si tot ceea ce contribuie la vigoarea si la sanatatea organismului. Pentru toate acestea, mai mult sau mai putin, se pare ca educatia, dezvoltandu-le, nu face decat sa mearga chiar in fata dezvoltarii naturii, sa duca individul la o stare de perfectiune relativa spre care tinde el insusi, chiar daca o atinge mai repede datorita competitiei din societate. Dar ceea ce arata bine, in ciuda aparentelor, ca aici ca si in alta parte educatia raspunde inainte de toate necesitatilor externe, adica sociale, este faptul ca exista societati unde aceste calitati nu au fost cultivate deloc si ca in orice caz ele au fost intelese foarte diferit in functie de societati. Departe de aceasta, avantajele unei culturi intelectuale solide au fost recunoscute de toate popoarele. Stiinta, spiritul critic, pe care il pozitionam astazi atat de sus, au fost tinute mult timp in suspiciune. Nu cunoastem noi oare o mare doctrina care sa proclame fericita spiritele sarace? Si trebuie sa ne ferim sa credem ca aceasta indiferenta pentru cunoastere a fost impusa in mod artificial oamenilor trecand peste natura lor. De la ei insisi, nu aveau nicio dorinta pentru stiinta, doar pentru ca societatile din care faceau parte nu simteau deloc nevoia. Ori traditia nu trezeste, ci tinde mai degraba sa excluda gandirea si reflectia. Nu mai sunt luate in considerare calitatile fizice. Astfel, starea mediului social inclina constiinta publica spre ascetism, si educatia fizica va fi in mod spontan aruncata pe ultimul loc. Este foarte asemanantor cu ceea ce se se producea in scolile din Evul Mediu. La fel, urmarind curentii opiniei, chiar aceasta educatie va fi inteleasa in sensurile cele mai diferite. In Sparta, ea avea mai ales ca obiectiv sa intareasca membrii impotriva oboselii; in Atena, ea era un mijloc de a crea corpuri frumoase la vedere; in timpul cavaleriei, i se cerea sa formeze razboinici agili si suplii; in zilele noastre, ea nu mai are decat un scop igienic si se preocupa mai ales sa franeze efectele periculoase ale unei culturi intelectuale prea intense. Astfel, chiar si aceste calitati care par, la prima vedere, atat de atragatoare, individul nu le cauta decat atunci cand societatea il invita sa o faca, si le cauta asa cum ii prescrie aceasta.Vedeti in ce punct psihologia singura, este o resursa insuficienta pentru pedagog. Nu doar, cum v-am aratat de la inceput, societatea este cea care traseaza individului idealul pe care trebuie sa il realizeze prin educatie, dar mai mult, in natura individuala, nu exista tendinte determinate, stari definite care sa fie ca o prima aspirare spre ideal, care sa poata fi vazute ca o forma interioara si anticipata. Nu este vorba de faptul ca nu exista in noi aptitudini foarte generale fara de care ar fi in mod evident irealizabil. Daca omul poate invata sa se sacrifice, o face pentru ca nu este incapabil de a face un sacrificiu; daca a putut sa se supuna disciplinei stiintei, inseamna ca nu ii era improprie. Doar prin acest lucru facem parte integranta din univers, tinem la alt lucru decat la noi insine; exista astfel in noi o prima impersonalitate care pregateste dezinteresul. La fel, doar prin asta gandim, avem o anumita inclinatie pentru cunoastere. Dar intre aceste vagi si confuze predispozitii, amestecate de altfel cu tot felul de predispozitii contrarii, si forma asa definita si particulara pe care o iau sub actiunea societatii, exista un abis. Este imposibil, chiar si cu ajutorul celei mai profunde analize, sa observam cu anticipatie in acesti germeni neclari ce vor deveni odata ce colectivitatea i-a fecundat. Pentru ca aceasa nu se limiteaza doar sa le dea un relief care le lipsea; ea le mai da si altceva. Ea le mai da si propria energie si, chiar prin aceasta, ea le transforma si scoate din ea efectele care nu erau cunoscute de la inceput. Astfel, cand nici macar constiinta individuala nu va mai fi pentru noi un mister, cand chiar si psihologia va fi o stiinta terminata, ea nu va mai sti sa il invete pe educator despre scopul pe care trebuie sa il urmareasca.Doar sociologia poate, sa ne ajute sa il intelegem, atasandu-l din nou starilor sociale de care depinde si pe care le exprima, sau sa ne ajute sa il descoperim, cand constiinta publica, tulburata si nesigura, nu mai stie ce trebuie sa fie.In concluzie, mile Durkheim, demonstreaza ca psihologia este insuficienta pentru pedagog, societatea fiind cea care traseaza individului drumul pe care trebuie sa il urmeze. Sociologia devine, prin urmare, singura capabila sa ajute pedagogul in formarea, urmarirea si intelegerea traseului necesar pe care un copil trebuie sa il urmeze pentru a ajunge la gradul optim de dezvoltare.

BIBLIOGRAFIE

Durkheim, mile ducation et sociologie (1922), dition lectronique ralise par Jean-Marie Tremblay en 15 fvrier 2002, Qubec.

14