1.Importanța studierii filosofiei medicinei în universitățile de medicină.Dintre stiintele concrete medicina este disciplina cu care filosofia intereactioneaza la modul cel mai proximal si de o maniera permaneta .Filosofia il ajuta pe medic sa patrunda mai profund in domeniul lor de actiune,activitate, sa utilizeze mai bine si mai eficient cunostintele medicale in aspect teoretic si practic. Scopul medical al filosofiei in institutia de invatamint superior medical consta in formarea si dezvoltarea personalitatii multilaterale , dezvoltare a viitorului medic ,pe baza insusirii legilor existentei a dezvoltarii sociale si culturale ,a realizarilor gindurilor filosofice mondiale si rationale. Filosofia medicinii este compartiment al filosofiei stiintei obiectul cariua il constituie studiul integral al medicinii drept om,domeniul deosebit al activitatii umane in toate aspectele ei. Filosofia medicinii este o directie filosofica care cerceteaza cele mai generale,particulare si legitatile ale actiunii stiintifico-cognitive in medicina.Studiul filosofiei medicinii in universitatile de medicina presupun:evidentierea

influentei reciproce a filosofiei si medicinii teoretice; analiza interactiunii lor la etapa actuala; analiza problemelor filosofice ale medicinii si importanta conceptiilor contemporane care pretind la rolul de metodologie a medicinii.

Filosofia ofera medicinii :postulate toretice importante ,baza etodologica, valori spiritual morale importante, probleme si facilitatea rezolvarii problemelor medicale, solutii eticomorale.Filosofia este stiinta despre cunoastere,intelepciunea si gindirea lumii, este o arta a evolutiei.2. Diagnoza – procedeu specific al cunnoasterii.Diagnoza este un proces de recunoastere a adevarului prestabilit !!!În procesul de stabilire a diagnozei medicul se bazează pe date oferite de știința medcală și posedînd aceste date prin măiestria sa proprie el identifica o oarecare maladie sau disfuncție.Diagnoza este un compartiment medical ce studiază semnele afecțiunii,metodele și principiile cu ajutorul cărora se stabilește diagnoza.Etapele stabilirii diagnozei :1.Determinarea simptomelor2.Stabilirea sindroamelor3.Fixarea diagnozei clinice propriu zise.Metodele cunoașterii științifice ăn diagnosticare.1.Metodele cunoașterii empirice(Observarea,controlul,palpația,percuția,măsurarea,experimentul ș.a)2.Metodele cunoașterii logice(judecata,deducția,analiza și sinteza,generalizarea,ipoteza)

3.Metodele cunoașterii neformalizate(care nu se dau formalizării-intuitia).Medicul practic nu descoperă legităţi noi, nu descrie boli noi, nu creează teorii noi. El diagnostică, recunoaşte la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise.Diagnoza este o concluzie care se formulează după regulile raţionamentului. În procesul diagnosticării se folosesc mai multe raţionamente. Însă pentru verificarea, demonstrarea diagnozei se folosesc raţionamentele deductive, silogismele.3.Problema adevărului în filozofie și medicină.Cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului.Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un rînd cu aşa noţiuni, ca sensul vieţii, echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum se înţelege adevărul şi posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui. Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă.Prin adevar este necesar sa intelegem corespunderea realitatii obiective nivelului de cunoastere umana .Problema cunoasterii adevarului a ramas deschisa in acest context adevarul reprezinta o forma teoretica de solutionare a contradictiilor dintre obiect si subiect.Obiectivitatea adevarului marcheaza corespunderea nivelului de cunoastere referitor lumii inconjuratoare ,totodata adevarul este un proces determinat de istorie, de aceea a si aparut in discutie problema adevarului absolut si relativ .La fiecare etapa istorica a dezvoltarii noi intilnim un adevar relativ ,deoarece procesul cunoasterii este infinit.Deosebirea dintre aceste 2 consta in profunzimea atingerii sensului obiectiv al lucrurilor si fenomenelor.Prin adevar relativ putem spune ca incelegem subiectivitatea.

4.Dialectica cunoasterii senzoriale si rationale.Cunoaşterea este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor, proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane.

În istoria filosofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism, care se deosebesc în privinţa izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere respective.Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Raţionalism (din lat. rationalis - raţional, rezonabil, ratio - raţiune; din fr. rationalisme) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune.În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea dialectică a două trepte - treapta sensorială (cu formele sale - senzaţia, percepţia şi reprezentarea) şi raţională (noţiunea, judecata şi raţionamentul). Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită, concret-imaginativă, superficială, ne dă informaţia primară despre fenomen.Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului. Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în reproducerea obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este reflectarea obiectului în întregime. Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea imaginilor care au avut loc în trecut, reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ.Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Formele cunoaşterei raţionale sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul.Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Noţiunile se fixează în forme lingvistice şi constituie sensul expresiilor respective ale limbii.Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva despre obiecte. Prin intermediul judecăţii se formează o relaţie de apreciere a realităţii, o apreciere prin compararea noţiunilor. Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize. Raţionamentul este forma gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul examinării pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă

un şir de judecăţi şi raţionamente şi medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru a evita greşelile posibile.

5.Structura constiintei individuale Structura constiintei reprezinta o totalitate de procese psihice, afective si cognitive. Nucleul acesteia il reprezinta gindirea, intelectul – care totodata sunt si latura gnoseologica a constiintei (caci constiinta este imposibila fara cunostinte). In structura constiintei evidentiem doua niveluri: constient si inconstient. Nivelul constient include acele procese psihice pe care le intelegem. Incostientul reprezinta un domeniu al psihicului ce curprinde o totalitate de procese, stari ce nu sunt reprezentate in constiinta subiectului. In acest domeniu se incadreaza pasiunile, nazuintele al caror sens e determinat de necesitatile fiziologice. 6. Formele si nivelurile constiintei sociale Constiinta sociala reprezinta acea categorie filosofica care este responsabila de desemnarea laturii spirituale a vietii societatii, totalitea ideilor si conceptiilor ce reflecta existenta sociala. In structura constiintei sociale deosebim: constiinta obisnuita si teoretica, psihologia sociala si ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, stiinta, arta, filosofia). Constiinta obisnuita e nivelul cel mai simplu, apare pe baza activitatii practice cotidiene si contine diferite cunostinte si viziuni asupra lumii inconjuratoare. Formele constiintei sociale includ in sine urmatoarele componente: relatii (politice, juridice, morale etc), activitate ( politica, juridica, religioasa etc), idei si teorii (politice, juridice, morale). Relatiile si activitatea reprezinta latura obiectiva, iar ideile si teoriile – latura subiectiva a constiintei.

7.Constiinta in apreciarea lui s. Freud.O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939), în care absolutiza inconştientul şi instinctele. După părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri: Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric, domină misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele. Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului, care determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare. Înclinaţiile inconştiente formează conţinitul emoţiilor şi trăirilor. Conştiinţa depinde în cea mai mare măsură de impulsurile refulate de inconştient. Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului. Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor

sociale şi interdicţiilor (tabu), morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorinţele insistent tind să se realizeze. Cenzura socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului. S.Freud consideră, că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om, de constrîngere. Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient, iar de acolo ele pot să se realizeze şi sub alte forme. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze, la apariţia bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă denaturată, într-o altă modalitate.

Freudism – teoria lui S.Freud, formulată în perioada anilor 1900 – 1938, care formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice. Freudismul este absolutizarea rolului proceselor inconştiente, recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi inconştient, dintre personalitate şi societate, este concepţie ce dă prioritate pasiunilor în motivarea şi explicarea faptelor omului. Esenţa freudismului (psihoanalizei) constă în analiza raţională a fenomenelor inconştiente pentru a se debarasa de ele. Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor. Reprezentanţii sunt A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.

8. Problema fundamental a filosofiei.Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale. În dependenţă de rezolvarea P.f. se rezolvă şi celelalte probleme filozofice.

Problema fundamentală avea diferită formulare pe parcursul istoriei. În antichitate ea se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu, om şi lume, om şi cosmos. În epoca medievală ea se formula ca raportul dintre trup şi suflet, natural şi supranatural. F.Bacon socotea că problema fundamentală este problema dominaţiei omului asupra naturii prin diferite invenţii. Pentru Helveţius problema fundamentală este problema fericirii omeneşti, iar pentru J.J.Russo este problema

inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. A,Camus avea în vedere sub problema fundamentală problema sensului vieţii, problema sinuciderii. Filosoful romîn Lucian Blaga socotea că problema fundamentală este Universul ca tot întreg. Alt filozof român Ion Petrovici considera că raportul dintre spiritual şi corporal este problema cheie a oricărei filozofii. L.Feuerbach reducea problema fundamentală la problema omului, la problema corelaţiei dintre psihic şi fizic.

Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite, necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.

Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.

Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa concepţie se numeşte monism. Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta este dualism. Reprezentantul dualismului a fost R.Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţii – materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).

A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Problema fundamentală este o condiţie necesară pentru fiecare individ fără de care omul nu-şi poate exprima atitudinea sa către lume, nu se poate orienta în ea.

9) Functiile Filosofiei.Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii:

Functia teoretica-ii permite filosofiei sa explice legitatile universale ale dezvoltarii naturii,societatii si cunoasterii in baza acestei functii filosofia este definita ca forma superioara a creatiei spiritului uman

Functia ontologica-originea si esenta lumii Functia gnoseologica-abordeaza probleme ale cunoasterii lumii Functia axiologica-principalele orientari valorice Functia praxiologica-investigarea actiunilor umane de pe pozitiile

eficacitatii lor Functia metodologica-sistematizeaza cunostintele filosofice.metoda

generala-dialectica Functia conceptuala, - formarea unor anumitor conceptii

Toate aceste funcţii pot fi reduse la trei momente:1)Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.2)Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.3)Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.

10. Filosofia si medicina.

11. Principalele niveluri de organizare a materiei.- Materia –multitudinea infinită de obiecte și siteme, care există în lumea real

și independent de conștiința omului. Nivelurile de siteme materiale. 1. Materii nevii – cuprinde toate obiectele de la 10-14 cm pînă la 10-22cm ( compon. Nucleului atomului). Paricule elementare – Nucleu atomare – Atom – Molecula – Corpuri – Macrocorpuri – Sisteme geologice – Plasmite – Stele – Galaxia – Sisteme de galaxie – Metagalaxie.2. Materie vii : Nivelul molecular al vieții – protovirusii – nivelul cellular- microorganismele - țesuturi și organelle – organismul propriu zis – colonii de organism – specii – biogeocenoze – biosfera.3.M. social – organizată: Omul – familia – colectivul uman – grupurile sociale – popoare – națiune – clase – state – sisteme statale – societăți.

12. Importanta conceptiilor filosofice referitor la formele miscarii materiei, spatiului si timpului ptru medicina. Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modul ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică (timpul). Spaţiul

este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune. Timpul este modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări, că spaţiul şi timpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton), ori că timpul si spaţiul nu există obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi, însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale. Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări goale, abstracţii ce există doar ăn imaginaţia noastră.

Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi specifice. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi calitativă. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative, unitare şi diverse, finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Din acest punct de vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic şi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.Spaţiul şi timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde de viteza rotirii acestor planete. Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologic este totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata schimbărilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. Spaţiul uman (social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şi societatea, este asimilarea spaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera activităţii umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat în timpul social şi individual, psihologic. Timpul social caracterizează durata, succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu numai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi

intensivitate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoară mai incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet, iar la oamenii în vîrstă – timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 de ani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale. Ştiinţa contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşte teoria relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice.13. Legea negării negaţiei si importanta sa pentru medicina. Legea negării negaţiei – proces al dezvoltării ce descrie directia,tendinta dezvoltarii cit si consecutivitatea acestei dezvoltari.Esenta consta in negarea vechiului spre nou,vechiul este negat de către nou.Negarea dialectică este categoria filosofică ce reprezinta momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se distruge numai ceea ce frînează dezvoltarea. Negarea dialectică este necesar în procesul dezvoltării. Deosebim cîteva tipuri de negare: negarea distructivă, depăşirea şi transformarea. Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului.Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Transformarea este modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata. Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării negaţiei cuprinde trei etape. Dezvoltarea se începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune, repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent apare ceva nou, care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai acele care sau învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea.

14. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative si importanta sa pentru medicina.Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative – cauta raspuns la intrebare cum are loc miscarea si dezvoltarea, ce studieaza ciclul dezvoltarii. Schimbările cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calităţii, iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative.Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal.Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a elementelor sistemului.El prezintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă. Importanta in med: contribuie la înţelegerea proceselor patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, norma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările

cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase.

15.Legea unităţii şi luptei contrariilor si importanta sa pentru medicina.- una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.).Aceasta lege cauta raspunsul la intrebarea “ De ce are loc miscarea si dezvoltarea”. Prin aceasta lege se studiaza dezv. Organismului datorita metabolismului, ereditatii, schimbarii sub actiunea factorilor sociali si ecologici.16.Categoriile dialecticii:general,particular,singular,esenta si fenomen si importanta cunoasterii acestora pentru medicina. Cu ajutorul categoriilor se studiaza si se fixeaza cele mai generale calitati,relatii si legaturi ale lucrurilor si fenomenelor.Majoritatea categoriilor dialecticii sunt duble,doar face exceptie una singura :I categoria este tripla-Singular,particular si general. ‘ Singular, particular şi general’ - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului, precum şi treptele gnoseologice ale acestor conexiuni. Aceste categorii se constituie în cursul dezvoltării practic-cognitive.

Singularul-O categorie de boli infectioase-Hepatitele infectioase.

Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte.(Hepatitele).

Generalul – categoria care reflectă însuşirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. Singular, particular şi general sunt numai însuşiri, laturi a obiectelor materiale. Sinestătător există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi irepetabilului. In medicina:

Singular-Hepatita AGeneral-HepatiteleParticular-hepatita ASingular-manifestarea hepatitei intr-un caz cunoscutS-a facut clasificarea mondiala,in baza acesor legi a simptoamelor si

sindroamelor.II “Esenţă şi fenomen” – categorie dubla.prin acste categorii dialectica se

poate studia stabilirea diagnozei in care la esenta este boala,maladia,dar fenomenul constituie manifestarea acestuia.

În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările bolii, simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindromelor ne vorbeşte despre esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. Sarcina principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e cunoscută se efectuează tratament simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea pacientului dar nu-l vindecă.

III ‘Conţinut şi formă’ – Categie dubla. Conţinutul este maladia propriu-zisa. Forma-manifestari ale acestor maladii in aspect simptomatic si sindromologic. Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea.IV ‘Posibilitate si realitate’-dubla.Marcheaza prezenta a tit a factorului atit subiectiv cit si obiectiv si arata ca ambele constituie o interdependent.

Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă. V ‘Cauză şi efect’ - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a cone-xiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui

obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături cauzale. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş.a. Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul - nui cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc. Una şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect.

VI Necesitate şi întîmplare –Categorie dubla. Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Legătura dintre necesitate şi întîmplare se realizează prin legităţi statistice şi dinamice. Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic. Boala este o reacţie de protecţie necesară la agentul patogenic Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar procesul epidemic în întregime are legităţile sale, se manifestă ca necesitate. Medicul sub un şir de întîmplări trebuie să găsească necesitatea, legitatea.

17.Categoriile dialecticii: forma si continut ; parte si intreg si importanta cunoasterii acestora pentru medicina. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor, tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a conţinutului. Conţinutul şi forma dialectic interacţionează – conţinutul este format, iar forma are conţinut. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare. Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea lui cu sine însăşi, este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite schimbări interne şi externe.Importanta in medicina: Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea. Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, Partea exprimă aşa obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea este element ori totalitate de elemente, care organic se includ în întreg. Pentru biologie şi medicină important

este principiul integrităţii, care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg.18. Categoriile dialecticii: necessitate si intimplare ; posibilitate si realitate si importanta acestora pentru medicina.Necesitate şi întîmplare. Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Întîmplarea este aşa mod de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, din care se realizează una din ele. Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii.Importanta in medicina: Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic.Posibilitate şi realitate - categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de dezvoltare, legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unuia sau altui fenomen. Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii. . Pentru activitatea practică esenţial este de a cunoaşte dialectica posibilităţii şi realităţii, de a vedea în vechi tendinţe noi, progresive şi a le susţine, de a reieşi din posibilităţi reale şi nu abstracte, care duc la greşeli şi înşelăciuni, de a nu substitui realitatea cu ceea ce există numai posibil. Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă.

19. Categoriile dialecticii : cauza si effect; element si structura si importanta cunoasterii acestora pentru medicina. Concepţia filosofică despre lume are scopul de a forma nu numai un model teoretic despre ea, ce prezintă lumea asta, dar şi de a arăta cum este ea. Rezolvarea acestei probleme este legată de formarea şi constituirea dialecticii ca teorie despre cele mai generale legi de dezvoltare a realităţii.

Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului.Cauză şi efect - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a cone-xiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături

cauzale. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş.a. Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul - nui cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc. Una şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect.In medicina este foarte important cind avem efectul(boala)sa cunoastem care a fost cauza,de la ce a aparut ,cum evolueaza si care este manifestarea dintre cauza si efect.

20.