Theophania 3 2013

T h e o p h a n i a

Site-ul parohiei: www.schimbarea-la-fata.ro continuare în pagina 8

Revista Parohiei Ortodoxe „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, II, 3 /2013

† ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului și Mitropolitul Clujului, Sălajului și

Maramureșului

APĂRĂTORI ȘI MĂRTURISITORI AI CREDINȚEI

Se împlinesc 250 de ani de la Martiriul Sfinților Mărturisitori Năsăudeni. Și nu oricând, ci acum când, pe tărâm universal, lumea își aduce aminte că, în urmă cu 1700 de ani, Sfântul Împărat Constantin emitea Edictul de la Milano, prin care creștinii deveneau liberi să-și mărturisească cre-dința.

Or, cei patru martiri năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu, și-au dat viața tocmai pentru libertatea de mărturisire a credinței lor ortodoxe în vremuri grele.

Aceștia, prin stăruința Mitropolitului de pioasă amintire Bartolomeu Anania, au fost canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 22 noiembrie 2007, iar pe 11 mai 2008, a treia Duminică după Paști, în Salva, pe „Mocirlă” – locul pătimirii lor –, hotărârea a fost proclamată public.

În acest an omagial, începând cu 10 mai 2013, când a avut loc şi minunata sfințire a bisericii Mănăstirii Salva, a fost prevăzută organizarea mai multor activităţi şi evenimente comemorative: ridicarea unui monument memorial în parcul Năsăudului, resfințirea pe 22 septembrie a bise-ricii din Telciu și o liturghie solemnă în Bichigiu, pe 12 noiembrie.

Datele de 10 mai și 12 noiembrie au fost alese ca repere simbolice: la 10 mai 1763, pe platoul numit „la Mocirlă”, la solemnitatea organizată de imperiali pentru sfințirea drapelelor grănicerești de luptă, bătrânul Tănase Todoran, cu mult curaj, a apărat Ortodoxia, iar pe 12 noiembrie 1763, pe același platou, mărturisitorii au fost chinuiți și omorâți.

Credința Mărturisitorilor Năsăudeni, într-o lume relativistă și secularizată, este vrednică de admirat. Troparul Sfântului Atanasie îi rezumă în mod succint vrednicia: Luptător pentru credință și neam, biruitor al potrivnicilor lui Hristos și apărător neînfricat al Ortodoxiei, ai odrăslit în Țara Năsăudului, primind cu bărbăție moartea de martir. Pentru aceasta, nimicind amăgirile asupritorilor, ai câștigat cununa cea neveștejită a sfințeniei. Fericite Atanasie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să miluiască și să mântuiască sufletele noastre.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI

Reproducem un fragment dintr-un cuvânt - la Sărbătoarea Schimbării la Față – de o sensibilitate și de o putere duhovnicească excepțională, aparținând vrednicului de pomenire

părintelui IACHINT UNCIULEAC, mare stareț al Putnei între anii 1977-1992, un cuvânt în acelasi timp revelator, trezitor, dar și deosebit de dulce, de duios și de mângâietor.

Știind Mântuitorul nostru că omul întot-deauna slăbește cu sufletul în vremea suferinței, a voit ca mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie să-Și îmbărbăteze ucenicii, încredin-țându-i, printr-o minune de taină, că El este cu adevărat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)

„O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!… Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine s-a făcut lui sfetnic?” (Rom 11, 33-34). A revărsat Domnul pe Tabor în inima ucenicilor Săi un strop de bucurie înain-tea unui noian de suferințe. A aprins în sufletele lor o candelă a nădejdii înaintea unui val de întuneric. Le-a îngăduit să guste cereasca lu-mină, pentru ca în vremea răstignirii să nu se îndoiască.

Nu te bucura deci, apostole Petre, mai înain-te de a suferi și de a ne vesti Evanghelia Mântuirii. De vei rămâne cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mântui, cine va învăța, cine se va răstigni pentru noi? Cine va muri și cine va învia pentru noi? Sau cine în locul tău mai cu îndrăzneală va învăța, va suferi și cu capul în jos se va răstigni? Cine va mărturisi pe Hristos înaintea cezarilor Romei?

Vino iarăși la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboară de pe Tabor și vino în casele noastre, în sufletele noastre! Vino aici unde suferim și ne trudim pentru pâine! Vino aici unde ne răstignim de oameni, de diavoli, de patimi! Și dacă Petru nu vrea să coboare, Tu lasă-l pe munte și vino la noi, în inimile noastre!

Învață-ne cum să ne mântuim, arată-ne cum să răbdăm. Deprinde-ne să ducem crucea vieții. Învață-ne cum să ne răstignim. Vino și suferă Tu pentru noi, răstignește-Te în locul nostru, gustă Tu înainte paharul morții, arată-ne calea cea nouă a mântuirii prin suferință.

O, cum nu am dori să rămânem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtăm trupuri ce se sugrumă de boli, de pofte și de patimi. În noi avem inimi aprinse de ură. Acasă ne așteaptă copiii cerându-ne pâine…!

O, cum am dori să ne desfătăm cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem împre-surați de neguri, de păcate. Deci nu ne părăsi,

Iisuse, ci vino la noi în vâltoare, la marginea muntelui. Aici Te așteptăm, cu ceilalți ucenici, cu Toma și Andrei, cu Iacov și Matei, cu Iuda și Bartolomeu, cu Simon și Tadeu. Flămânzi și goi, străini și orfani, copii și bătrâni, văduve și să-raci, bolnavi și îndurerați, cu toții Te dorim, Te așteptăm; vino și Te împacă cu noi. Coboară și mai jos, la marginea mării, acolo unde se zbate viața în valuri, acolo unde se zbat corăbii de stânci și atâtea pânze se sfâșie, atâtea vâsle se rup, atâtea suflete se îneacă de sila cumplită a valurilor. Noi știm că muntele cu liniștea și singurătatea lui Te cheamă la rugăciune, dar totuși, privește cu milă devale, spre mare. Acolo, în zare, se înalță talazuri, se sfărâmă maluri cu atâta furie… Și aceasta este lumea. Și în valuri corăbii se luptă cu marea, cu vântul, cu noaptea. Și acesta este omul.

Deci vino acolo, în mijlocul mării, în inima omului, în sânul familiei. Acolo unde se ames-tecă lumina cu întunericul, viața cu moartea, bucuria cu suspinul, pâinea cu țărâna, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu oțetul, timpul cu veșnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, împacă-Te cu noi, schimbă fața lumii, potolește marea, liniș-tește inimile, unește într-un cuget sufletele noastre.

Și într-adevăr, fără zăbavă, Iisus Hristos S-a coborât din nou la oameni, căci pentru ei venise El în lume. Taina săvârșindu-se, norul s-a ridi-cat din nou la ceruri, Moise și cu Ilie nu s-au mai văzut, lumina a dispărut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea mării, în zarva mulțimii, în freamătul lumii, în calea Samariei, pe drumul Iudeii, în clocotul urii, în mâinile arhiereilor, pe crucea Golgotei.

Acolo Îl așteptau oamenii - unii cu stâlpări de finic, alții cu pietre în mâini; acolo Îl căutau mulțimile - unele ca să-L vadă și să se tămă-duiască, altele ca să-L ispitească, să-L prindă și să-L răstignească. Și Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a răstignit pentru sufletele noastre.

Aceasta însă nu o înțelegea Petru, și ca el nu o înțelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire neclădită pe temelia suferinței nu durează decât

THEOPHANIA 3 / 2013 - 2

Schimbarea la Față a Domnului Hristos (Mozaic din Biserică)

Site-ul parohiei: www.schimbarea-la-fata.ro

o singură zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grăbește să și-o facă cu mâinile sale. Își acoperă gropile în cale, își seamănă flori în locul spinilor, nivelează mormintele, presară în jur aromate, îmbracă haine ispititoare, își umple masa cu îndestulare și ochii și buzele și inima cu tot felul de rele plăceri. Și stând în pragul casei, își spune grăbit: sunt fericit.

Dar prin colțurile casei intră înlăuntru boala, suferința, sărăcia și moartea, și îndată palatul fericirii omenești se risipește, ca și turnul Babi-lonului.

Iisus Hristos ne-a ară-tat o altă cale de urmat, care duce la fericirea veș-nică, dincolo de mormânt. Și această cale este trăirea cu adevărat a unei vieți creștinești, ce se poate do-bândi numai printr-o schimbare totală a com-portării noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a ve-nit să schimbe fața lumii; să ne schimbăm deci și noi viața.

Să lepădăm ura, mânia, răutatea, desfrânarea, min-ciuna, beția, lenevirea și celelalte patimi. Să ne fa-cem oameni noi, plini de dragoste, bunătate, milă, plini de pacea unei ade-vărate trăiri creștinești. Și pentru o asemenea schim-bare sufletească este ne-voie să mergem oare așa de departe, până la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mântuitorul nostru a înălțat pretutindeni câte un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici și inimile noastre. Pe aceste două dumnezeiești altare Iisus Hristos întotdeauna Se jertfește, Se răstignește, ni Se dăruiește, plin de bunătate, de dragoste, de lumină divină. (…)

Dar Dumnezeu Tatăl ne-a poruncit pe Muntele Tabor: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5). Așadar, dacă voim să ne asculte Dumnezeu, trebuie să-L ascultăm și noi. Dacă voim să Se schimbe Dumnezeu spre milă, să ne schimbăm și noi spre dragoste și ascultare… Dacă voim să ne audă Iisus Hristos, să-L auzim și noi când ne

învață. Puțin aluat toată frământătura o dos-pește. Puțină silință de tot darul se împărtă-șește.

Dar cel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de vargă, nici de frica morții nu se hotărăște odată să rupă legătura cu păcatul. Toate zidirile as-cultă fără greș de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii și plecării lor, vremea hranei, a cântării și a tăcerii lor. Numai omul vrea să trăiască în neorânduială. Păsările cerului se

înțeleg fără grai omenesc. Fără știință de carte și calendar, ele știu când tre-buie să plece în țările cal-de. Se adună din timp, se sfătuiesc, apoi, luându-și rămas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zările albastre. Firul de grâu cu-noaște și el vremea lui. Din vreme începe a se în-gălbeni sub razele soare-lui, apoi smerit își pleacă spicul îngreuiat de boabe și așteaptă secera să-l taie. Codrul cunoaște și el tim-pul toamnei și din vreme își schimbă veșmântul verde în altul de recu-legere. Numai noi, oame-nii nu vrem să ne schim-băm din starea noastră, din trăirea noastră păcă-toasă. Iisus Hristos este gata să ne dea tot ce do-rim, tot ce ne trebuie. Dar

mai întâi așa ne răspunde: Schimbați-vă voi și mă voi schimba și Eu. Să lăsăm noi mânia, ura și răzbunarea și va lăsa și El mânia Sa asupra noastră. Trăiți voi în unire și adevărată dra-goste, și vă va primi întru dragostea Sa. Să fa-cem milă cu cei săraci și sărmani și va face și El milă cu sufletele noastre.

Să părăsim toată desfrânarea și uciderea de fii, și va lua de la noi bolile, sărăcia și toată lacrima din ochi. Să scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, beția și tot păcatul și ne va da ploaie la vreme, izvoare de apă, vânturi line, tihnă în casă și pâine pe masă. Deci: „Lă-sați voi și voi lasa și Eu; schimbați-vă voi și mă voi schimba și Eu.” Așa ne grăiește Multmilos-tivul Dumnezeu.


CATEHEZE LITURGICE

Pregătirea preoților pentru Sfânta Liturghie

Faptul că la Sfânta Liturghie este prezent în chip real Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, impune din partea celor ce participă o stare de curăție și o înălțare de spirit, dar mai mult decât tuturor, această curăție se cere a fi împlinită de către cei ce săvârșesc ofi-ciul Sfintei Liturghii.

Preotul când are să săvâr-șească Sfânta Liturghie, tre-buie mai întâi să fie mărturisit și împăcat cu toți și să nu aibă ceva împotriva cuiva, iar ini-ma să și-o păzească, cât va putea, de gânduri rele; să se înfrâneze de cu seară și să-și citească cele rânduite de Tipic: „Mâine vei sluji Sfânta Litur-ghie. Citește astă-seară ceea ce trebuia să asculți la bise-rică și mai ales fă-ți cu străș-nicie Rânduiala Sfintei Îm-părtășanii. Obișnuiește-te, iu-bite frate - îndeamnă părin-tele Gala Galaction – să ci-teşti această rânduială în li-niştea orelor de seară, mai înainte de a te lăsa odihnei. Nu te culca mai înainte de în-deplinirea acestei datorii. În-fricoşata seriozitate pe care ţi-o porunceşte Sfânta Litur-ghie începe de cu seara, cu ci-tirea scormonitoarelor şi ad-mirabilelor rugăciuni din Rânduiala Împărtăşirii. Vei citi aceste rugăciuni o viaţă întreagă, le vei citi uneori de câteva ori pe săptămână, poate altă dată zi de zi! Nu te da obosit niciodată! Fă-le, pentru sufletul tău, pururea proaspete! Primeşte-le aşa cum sunt: dătătoare de viaţă şi dătătoare de nemurire!…

După mulţi ani de citire… - de-abia după ani de zile! - începi să le înţelegi şi să le preţuieşti ceva mai aproape de preţul lor de pietre scumpe duhovniceşti.”

Ritualul închinării pentru intrarea în slujbă

În substanţa sa, rânduiala acestui scurt ceremonial se caracterizează printr-un co-vârşitor sentiment de umilin-ţă şi de smerenie din partea slujitorilor, care, recunoscân-du-se puţin pregătiţi şi nedes-toinici pentru îndeplinirea unui serviciu atât de sfânt ca cel al Sfintei Jertfe, păşesc la lucrările oficiului cu nădejdea în mila, îndurarea şi întărirea din partea lui Dumnezeu.

Acest ritual se desfăşoară în biserică, în cursul Utreniei, la începutul canoanelor, ur-mând ca apoi preotul să în-ceapă lucrările Proscomidiei (Proscomidie = slujba de pre-gătire a darurilor de pâine şi vin pentru Sfânta Liturghie).

Preotul, lăsănd epitrahilul (veşmânt bisericesc), iese din altar şi, înaintea uşilor împă-răteşti, rosteşte rugăciunile în-cepătoare: „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Tatăl

nostru”, urmate de troparele de umilinţă: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi…”, „Doamne, miluieşte-ne pe noi că întru Tine am nădăj-duit…”, „Uşa milostivirii des-chide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu…”.

După acestea, urmează ru-găciuni la icoanele împără-teşti, mai întâi în faţa icoanei Mântuitorului, rostind rugă-ciunea: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, ce-rând iertare păcatelor noas-tre, Hristoase, Dumnezeul nostru…”, şi apoi la icoana Născătoarei de Dumnezeu, rostind: „Ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne pe noi milostivirii, Născătoare de Dumnezeu…”. Preotul merge apoi la celelalte icoane în rând cu cele împărăteşti, rostind la fiecare troparul sfântului sau al sărbătorii reprezentate de icoană.

Venind apoi înaintea uşilor împărăteşti, rosteşte rugăciu-nea: „Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău şi mă întăreşte spre sluj-ba Ta, ce-mi este pusă înainte pentru ca, neosândit stând înaintea înfricoşătorului Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge”.

Prin închinarea la icoane, preotul îşi afirmă comuniunea cu Biserica cerească, a sfin-ţilor, cu care se va găsi în îm-preună slujire a lui Dumnezeu, în cursul Liturghiei, iar prin rugăciunile pe care le rosteşte, se face conştient că urmează să se întâlnească cu Dumne-zeu, asemeni lui Moise în as-censiunea lui pe muntele Si-nai.



Ritualul îmbrăcării

preoților

Veşmintele folosite la ser-viciul divin au început să se deosebească de îmbrăcămin-tea de toate zilele, prin calita-tea şi prin culoarea lor albă. O mărturie din sec. III, spune: „De fiecare dată când episco-pul are să săvârşească Litur-ghia, diaconii şi preoţii să meargă împreună cu el, îm-brăcaţi în haine albe, mai fru-moase decât ale celorlalţi cre-dincioşi şi cât se poate de cu-rate.” (Canoanele lui Ipolit).

Pe baza comparaţiilor, s-a ajuns la concluzia că veşmin-tele sacerdotale creştine, nu sunt decât o derivare şi stili-zare a costumului civil din ţi-nuta de oraş, prescrisă per-soanelor oficiale, în mediul greco-roman, prin sec.V.

Veşmintele bisericeşti au o simbolistică aparte, iar îmbră-carea lor de către preot este însoţită de anumite rugăciuni.

Primul veşmânt este stiha-rul. Acesta este un veşmânt cu mâneci, căzând drept până la picioare. El simbolizează îm-brăcămintea cea mai curată şi fără de patimă a slavei lui Dumnezeu, iar îmbrăcarea cu stiharul semnifică sfinţenia şi lumina de la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe mun-tele Tabor, când hainele Lui „s-au făcut strălucitoare şi al-be precum zăpada” (Mc 9, 3).

Stiharul de culoare roşie simbolizează Sfânta Patimă a Domnului, Care S-a întrupat, Şi-a vărsat sângele pe cruce pentru mântuirea noastră,

precum şi hlamida stacojie în care a fost îmbrăcat în batjo-cură de ostaşi.

Preotul când îmbracă sti-harul zice această rugăciune: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbră-

cat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împo-dobit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă cu podoabă m-a împodobit”.

Se face acum începutul îm-brăcării preotului în hainele de nuntă - veşmintele liturgi-ce, cu care va participa la Os-păţul Stăpânului.

Peste stihar urmează epi-trahilul, o singură bucată de stofă preţioasă, care are o des-chizătură în partea de sus, spre a putea fi introdus pe după gât.

Epitrahilul este un veş-mânt liturgic absolut indispen-sabil preotului la orice servi-ciu religios, oricât de mic.

Simbolismul epitrahilului, după Sfântul Simeon, arhi-episcopul Tesalonicului, este acela de jug al lui Hristos; este jugul cel bun al preoţiei lui Hristos, însemnând anume ca preotul să îndeplinească cu smerenie sarcinile preoţiei, su-punându-se Mântuitorului, în-trucât săvârşeşte Sfintele Tai-ne în numele lui Hristos.

Sensul cel mai corespun-zător al epitrahilului, derivă din însăşi întrebuinţarea lui, şi anume simbolizează harul coborât de sus asupra preo-tului şi puterea dobândită de el de a-l comunica credin-cioşilor prin Sfintele Taine, de unde a şi intrat în practică obiceiul de a-l pune pe capul creştinilor la anumite servicii. Acest sens este în concordan-ţă cu rugăciunea ce se rosteşte de preot la punerea epitrahi-lului: „Binecuvântat e Dum-nezeu cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se po-goară pe marginea veşmin-telor lui”.

După aceasta, binecuvân-tând şi sărutând brâul (ac-

ţiune pe care o face la îmbră-carea fiecărui veşmânt), preo-tul îşi fixează cu el stiharul şi epitrahilul, în jurul mijlocu-lui.

Pe temeiul funcţiei de sus-ţinere pe care o îndeplineşte în general brâul, acesta a că-pătat în erminia liturgică o aplicare morală, fiind privit ca simbol al înfrânării şi stăpâ-nirii simţurilor; el închipuie puterea dată de Mântuitorul preoţilor ca să învingă poftele trupeşti, spre a sluji în stare de curăţie Sfânta Liturghie.

Pentru a nu fi stingherit în lucrările sfinte, preotul pune peste capetele mânecilor sti-harului, mânecuţe, zicând rugăciunile respective din Liturghier.

După ce este astfel îmbră-cat, deasupra tuturor celor-lalte veşmite, preotul pune fe-lonul. Acesta este un veş-mânt lung şi fără mâneci, ca un fel de pelerină cu o des-chizătură sus, pentru a înlesni introducerea lui pe cap, că-zând în spate până sub ge-nunchi.

Crucile cusute pe spatele felonului amintesc de ase-menea de Sfintele Patimi, şi arată că liturgisitorii urmează Aceluia care, prin cruce, a biruit păcatul şi moartea. Acest sens îşi găseşte expresia în rugăciunea de la îmbră-carea felonului: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca în-tru dreptate, iar cuvioşii Tăi întru bucurie se vor bucura”.

Ultimul act de pregătire a liturgisitorilor înainte de înce-perea Sfintei Liturghii îl repre-zintă spălarea mâinilor. Acesta este un simbol al datoriei noas-tre de a fi curați de orice pă-cat.

După toate aceasta începe

Proscomidia.



Acest program biblic l-am avut de mult în gând, văzând cum alte biserici, din afara spa-țiului ortodox, au ora biblică, săptămânală – ora biblică însemnând și două și trei ore cu creștinii, când își lasă munca lor și spre seară se duc la casele lor de adunare și citesc împreună Biblia. E important că au Biblia: pe masă, pe birou și nu se rușinează indiferent cine sunt: directori, profesori, medici. O au pe noptieră, în geantă, în poșetă, o au pe mașină. Citesc din ea pe tren, în avion, pe autobuz. Și nu se rușinează. De ce? Probabil că sunt mai conștineți de faptul că viața stă în cuvântul Scripturii. Aici este izvorul vieții. Cuvântul Scripturii este nedespărțit de Iisus Hristos, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Lângă Biblie trebuie să fie întotdeauna un creion și o hârtie! Biblia se citește și se învață cu caietul și cu creionul în mână!

Dar, ce este Biblia? În primul rând, Biblia este o bibliotecă. Noi ne exprimăm la singular, însă cuvântul grecesc pentru „Biblie” se tra-duce prin „Cărțile”, așadar o Bibliotecă.

Mitropolitul Bartolomeu Anania, în Biblia pe care a diortosit-o, la pagina 7, spune că: „Biblia este biblioteca prin excelență, singură și singulară în dumnezeiasca ei omenitate.”

Ce mai este Biblia? Cuvântul lui Dumnezeu. Și iată ce spune Domnul Hristos: „Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit sunt duh și sunt viață.” (In 6, 63), iar un text foarte important din cartea Deuteronomului, spune: „Puneți în inima voastră toate cuvintele pe care eu vi le-am spus astăzi și să le lăsați moștenire co-piilor voștri, ca să se silească și ei a împlini

toate poruncile legii acesteia. Căci acestea nu sunt vorbe goale, ci sunt viața voas-tră și prin acestea vă veți îndelunga zilele (veți trăi ani mulți).” (Deut 32, 46-47). Deci, acest program biblic și cuvântul Scripturii nu este numai pentru noi, ci și pentru copiii noștri, ca ei să se silească să-l împlinească. Din acest punct de vedere, Biblia este și mandat și imperativ pentru fiecare viață în parte.

Cea mai impresionantă mărturisire despre importanța Cuvântului lui Dumnezeu pentru viața oamenilor este Psalmul 118: „Se topeşte sufletul meu după cuvântul Tău... Acesta m-a mângăiat întru necazul meu, pentru că cu-vântul Tău m-a făcut viu... Cuvintele gurii Tale sunt mai de preţ decât mii de comori de aur şi de argint... De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu... Făclie picioa-relor mele sunt cuvintele Tale şi lumină cărărilor mele...” (Ps. 118, 72. 92. 105).

Și ce mai este Biblia? Este vorbirea lui Dumnezeu către lume. Un text din epistola către Evrei ne spune așa: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chi-puri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit (ne vorbește) nouă prin Fiul.” (Evr 1,1).

Biblia e cea mai citită și tradusă carte din lume. Este tradusă în peste 1.476 limbi, pentru care au lucrat peste 7.000 de traducători. Acum intervine un paradox. Chiar dacă este cea mai citită şi mai tradusă carte, dacă privim la această societate, parcă rezultatul nu există.

308

PR. PROF. UNIV. DR. STELIAN TOFANĂ

SĂ CITIM ȘI SĂ ÎNVĂȚĂM ÎMPREUNĂ BIBLIA!


Ce este Biblia? De ce trebuie să citim Biblia? Trebuie să învățăm să citim Biblia? Mai trebuie să citim astăzi o carte atât de veche în care sunt relatate evenimente și personaje mai vechi de 2.000 de ani - dacă ne referim la Noul Testament - sau altele atât de vechi, că aproape nu mai pot fi localizate în timp și în spațiu - dacă ne referim la Vechiul Testament? Ce mai spune omului modern o astfel de carte? Care e locul ei în viața creștinului contemporan? La toate aceste întrebări încercăm să găsim un răspuns în cadrul programului biblic intitulat: „Să citim și să învățăm împreună Biblia!”, care se desfășoară la Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” din muncipiul Cluj-Napoca, în ziua de miercuri, începând cu ora 18.30. Programul se adresează tuturor categoriilor de vârstă, tuturor categoriilor sociale pentru că toți deopotrivă avem nevoie să ne hrănim nu numai cu pâine, ci și cu tot „Cuvântul lui Dumnezeu”. Biblia conține acest Cuvânt. Astfel, Cuvântul Scripturii ne devine tuturor hrană și viață, mângâiere și nădejde, reazim și medicament. Haideți să le găsim pe toate acestea împreună!



Care sunt cauzele nerodirii cuvântului lui Dum-nezeu?

O primă cauză ar fi lipsa interesului faţă de cuvânt şi abordarea acestuia cu necredinţă. Nenorocirea timpului nostru este că oamenii arată interes pentru orice: pentru afaceri, pentru dis-tracţii, pentru sport, pentru schimbările din viaţa politică, pentru o afirmare rapidă în ierarhia so-cială. Legea Domnului nu mai este reper în gân-direa şi preocupările lor sau ale noastre. Vestea cea bună adusă de Fiul lui Dumnezeu nu mai interesează decât pe foarte puţini. Ce să facă omul ca să se îmbogăţească în Dumnezeu - nu mai intră în preocupările lumii moderne.

Cuvântul rostit este puţin ascultat şi cu atât mai puţin căutat. În foarte multe case Sfânta Scriptură este doar una din cărţile înşirate între altele, multe sau puţine, lăsate în ceaţa uitării. Şi, atunci, cum să rodească el în cugetul omului modern şi să întoarcă inima lui spre Creatorul său?

Este adevărat însă că, pentru foarte mulţi, Biblia nu este un colector de praf, şi că ea este citită, numai că multora li se pare prea învechită, prea din vremuri de mult apuse. Ce mesaj mai pot transmite omului modern istoriile unor oameni şi întâmplări aşa de vechi - în afară de simplul interes pentru o altă scurtă informaţie, doar de cultură generală, se întreabă încă atâţia?

Avem astfel în faţă o alta piedică a rodirii cuvântului lui Dumnezeu, izvorâtă din lipsa de credinţă. Evangheliştii sinoptici consemnează toţi faptul că Iisus n-a avut succes între rudele şi cunoscuţii

Săi din Galileea. Se pune întrebarea: De ce nu i-a putut converti şi pe aceia, aşa cum a făcut cu locuitorii altor cetăţi? Pentru simplul fapt că cei din neamul Lui, sau cunoscuţii Săi apropiaţi, îl socoteau ca pe unul din egalii lor, adică unul fără autoritate şi putere divină (Matei 13, 54-58).

Aşadar, necrezând în divinitatea şi puterea Lui dumnezeiască, nu s-au convertit. Acelaşi fapt se întâmplă şi azi, în lumea noastră: oamenii nu se lasă transformaţi de cuvintele de foc ale Scripturii, deoarece le citesc ca pe cuvintele unei simple cărţi, fără a le accepta şi crede ca fiind cuvinte încărcate de putere divină, nedespărţite de Persoana dumnezeiască a Aceluia care le-a rostit o dată pentru totdeauna. Pentru a le înţelege este nevoie de credinţă şi de ajutorul Duhului Sfânt.

Mai consemnăm şi alte cauze ale nerodirii cuvântului: citirea şi ascultarea cuvântului în afara co-muniunii Duhului şi a rugăciunii, separarea cuvântului lui Dumnezeu de experienţa euharistic-litur-gică şi neimplicarea existenţial-ontologică a destinului uman în realitatea cuvântului dumnezeiesc.

În cadrul Liturghiei euharistice, Hristos se consumă, după cum se exprima Fer. Ieronim, în două forme: „Noi mâncăm şi bem Trupul şi Sângele Său în dumnezeiasca Euharistie, dar şi în lectura Scripturilor”. Din acest motiv, Scriptura trebuie să fie privită prin prisma lui Hristos euharistic, oferindu-se şi ea spre hrană creştinilor. În acest sens, „dacă pentru Trupul şi Sângele Mântuitorului - spunea Origen - manifestăm o grijă deosebită ca nu cumva vreo fărâmitură să cadă pe jos şi să o pierdem, atunci aceeaşi grijă datorăm şi faţă de cuvintele lui Hristos din Scriptură, pentru că păcatul este acelaşi în cazul pierderii”.

Aşadar, Biblia cere implicare, cere un răspuns! Se pune acum întrebarea: Tu, ai dat un răspuns? Tu, ai un răspuns?


Sau, când este vorba de toți mărturisitorii arde-leni, imnograful îi aseamănă cu trâmbițele îngeri-lor: Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște înge-rești trâmbițe ați înviorat în suflete mărturisirea dreptei credințe și, ca niște înțelepți propovădui-tori, pe credincioși i-ați hrănit cu dreaptă și lu-minată învățătură. Mari au fost ostenelile lucră-rii voastre, mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururi pome-niților ostași ai lui Hristos.

Credința lor în Dumnezeu și toate preocupările de natură spirituală s-au împletit în sufletul lor cu dragostea față de țară, dând naștere la ceea ce poporul va numi atât de sugestiv Legea româneas-că. Acest lucru, în mod artistic, îl exprimă George Coșbuc: O lege-avem străbună / Prin veacuri de furtună / Ea n-a putut s-apună / Strivită de pă-gâni: / Ne-a fost Cel Sfânt tărie / Și-n veci o să ne fie / Sus inima, români.

Poate că la nici un alt popor nu s-a închegat o mai strânsă legătură între credința sufletului și viața neamului. Așa se face că Biserica noastră Ortodoxă a devenit și așezământ național, iar via-ța noastră ca neam s-a clădit pe piatra nezdrunci-nată a credinței religioase.

Această legătură sfântă explică taina trecutului nostru și a supraviețuirii ca neam. Poporul român, înconjurat adesea de vrăjmași nenumărați și puter- nici, poate spune dimpreună cu Poorocul David: de

n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu (Psalmul 118, 92).

De aceea, cel mai vechi, cel mai sfânt și cel mai de folos așezământ al neamului nostru, din toate vremurile, rămâne Biserica Ortodoxă. Ființa noastră s-a țesut în jurul sfintelor altare. Nici noi, cei de astăzi, nu vom putea lăsa urma-șilor o moștenire mai de preț decât această lege românească, pe care au mărturisit-o bătrânul moș Tănase Todoran și cu ortacii lui.

Dacă în trecut Biserica, prin slujitorii ei, a influențat întreaga viață spirituală a poporului, dând naștere la o atmosferă de sănătate și cură-ție morală, nădăjduim să o facă și în viitor.

Dacă acest lucru a fost posibil atunci când mijloacele îi erau foarte modeste, putem nădăj-dui că și în viitor va fi posibil, cu toate neajun-surile de natură materială, bineînțeles, dacă slujitorii ei vor continua să cultive cu sfințenie aceleași raporturi de suflet pe care le-au avut înaintașii lor cu credincioșii.

Mărturisitorii Năsăudeni au fost ancorați cu toată ființa în această Biserică și, pentru credința lor, și-au dat viața în chinuri în ziua de 12 noiembrie 1763. Uitându-ne la ei în sus, trebuie să le imităm curajul și statornicia. Un imbold spre acest lucru ni-l dă și anul jubiliar în care ne găsim.


† ANDREI

Programul studiului biblic SĂ CITIM ȘI SĂ ÎNVĂȚĂM ÎMPREUNĂ BIBLIA!

(Coordonat de Pr. Prof. Univ. Dr. STELIAN TOFANĂ) TEMA GENERALĂ: Maica Domnului. Ce ne spune Sfânta Scriptură despre ea?,

1. Cine este Fecioara Maria?; Bunavestire în Evangheliile după Matei (1, 18-25) și Luca (1, 26-38). (9 octombrie)

2. Puterea Maicii Domnului (In 2,1-12); Cultul Maicii Domnului (Lc 1, 41-55). (23 octombrie) 3. „Frații” lui Iisus. A mai avut Fecioara Maria copii?; Reflecții – mesaj: Rătăcire prin Scrip-

tură! (6 noiembrie) TEMA GENERALĂ: Cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște

Cine sunt Sfinții?; Ce ne spune Sfânta Scriptura despre cinstirea Sfinților?; Pot Sfinții să mij-locească pentru noi? (1 Tim 2, 5); Ce sunt moaștele?; Care sunt argumentele biblice pentru cinsti-rea Sfintelor Moaște? (4 Reg 2, 14; FAp. 19, 11-13); Reflecții – mesaj: Sfințenie și secularism. (20 noiembrie)

TEMA GENERALĂ: Nașterea Domnului în relatarea textului biblic. Mesajul Întru-pării pentru lumea contemporană

Nașterea Domnului în relatarea Evanghelistului Matei (cap. 2) și în relatarea Evanghe-listului Luca (cap. 2). (4 decembrie)

Nașterea Domnului în relatarea Evanghelistului Ioan? (In 1, 11-14); Nașterea Domnului în relatarea epistolei către Galateni (Gal 4, 4-7); Reflecții – mesaj: Suntem contemporani cu Nașterea Domnului? Provocările lumii contemporane. (18 decembrie)

Theophania 3 2013

Documents

Transcript of Theophania 3 2013