Tema 4 – Excepţia de neconstituţionalitate (II)

4. 1. Cauzele de inadmisibilitate

4. 2. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de obiectul acesteia

4. 2. 1. Acte normative de reglementare primară - art.29 alin.(1) Legea nr.47/1992

a. Legi şi ordonanţe ale Guvernuluib. Nu acte de reglementare secundarăc. Nu acte ale puterii judecătoreştid. Nu interpretarea sau aplicarea legilor ori ordonanţelor Guvernuluie. Nu omisiuni ale legiuitorului - art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992f. Nu corelări ale actelor normative între ele

4. 2. 2. Acte normative în vigoare a. Actele normative deduse controlului de constituţionalitate din partea Curţii trebuie să fie în vigoare la data pronunţării deciziei de către aceastab. Actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat criticat

4. 2. 3. Acte normative relevante - dispoziţia legală trebuie să aibă legătură cu cauza pendinte

4. 3. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale

a. Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate – art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992

b. Decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate – nu reiterarea excepţiei în acelaşi dosar, de către aceeaşi parte

c. Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.146 lit.b) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate - art.147 alin.(3) din Constituţie

4. 4. Anexe

1

4. 1. Cauzele de inadmisibilitate1

Potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, republicată, „sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”. Instanţa constituie un prim filtru legal, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. Astfel, în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate se ridică problema verificării de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial a legalităţii excepţiei. Dispoziţiile art.29 din Legea nr.47/1992 instituie o obligaţie în sarcina instanţei de “a filtra” excepţiile sub aspectul admisibilităţii lor.

Cauzele de inadmisibilitate2 determină limitele legale ale controlului pe cale de excepţie, fiind legate de competenţa Curţii Constituţionale în exercitarea acestuia, în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie. Ele au caracter imperativ şi sunt de ordine publică 3. O consecinţă a acestor trăsături rezidă în faptul că, în situaţia în care instanţa în faţa căreia fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu a constatat existenţa vreunei cauze de inadmisibilitate, Curtea Constituţională este pe deplin competentă să declare excepţia ca fiind inadmisibilă.

Odată cu modificările operate prin Legea nr.177/2010 asupra Legii nr.47/1992, se observă că legiuitorul a creat noi cazuri de revizuire a hotărârilor judecătoreşti, fără ca noile cauzele de revizuire prevăzute să influenţeze în vreun fel analiza instanţei de judecată cu privire la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.29 alin.(1)-(3) din Legea nr.47/19924.

Sub aspectul clasificării cauzelor de inadmisibilitate, s-au conturat două categorii: legalitatea sesizării5, specifică etapei procedurale desfăşurate în faţa instanţei, şi

1 În aceste note de curs vom trata doar cauzele de inadmisibilitate legate de procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, invocate în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie. 2 Denumite în doctrină “motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al constituţionalităţii legii” – I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională, Dreptul nr.2/1998, p.33 De altfel, excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, autorul ei neputându-şi exercita dreptul de a renunţa la ea. În acest sens a decis Curtea Constituţională, arătând că excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire, nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţă (Decizia nr.73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 octombrie 1996). O dată sesizată, Curtea trebuie să procedeze la examinarea constituţionalităţii textului criticat, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului (Decizia nr.126/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51 din 13 martie 1996).4 Desigur, instanţa de judecată poate observa că şi în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii valorificată prin cererea de revizuire nu va avea o înrâurire decisivă asupra soluţiei ce va fi fost pronunţată, însă, acest aspect deja excedează cadrului verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a excepţiei. Este competenţa exclusivă a instanţei de revizuire de a decide dacă încuviinţează sau nu cererea de revizuire.5 Din acest punct de vedere, cauzele de inadmisibilitate pot privi obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituţional al acesteia.

2

întinderea controlului6, specifică procedurii de soluţionare a excepţiei în faţa Curţii Constituţionale.

4. 2. Cauzele de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de obiectul acesteia

4. 2. 1. Acte normative de reglementare primară - art.29 alin.(1) Legea nr.47/1992

a. Legi şi ordonanţe ale Guvernului

Obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională pot fi numai legile şi ordonanţele Guvernului, sau dispoziţii din legi sau ordonanţe (art.146 lit. d) din Constituţie şi art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992), adică numai actele de reglementare primară. Astfel, legiuitorul constituant a avut în vedere legea în sens formal, fie ordinară, fie organică, precum şi ordonanţele, fie cele de urgenţă, fie cele adoptate în baza unei legi de abilitare7. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile toate excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la alte acte normative sau alte tipuri de acte juridice decât cele expres date de legiuitorul constituant în competenţa sa8.

În ceea ce priveşte noţiunea de "lege" utilizată în Constituţie, în cuprinsul art. 124, potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, Curtea9 a reţinut că aceasta are în vedere un sens larg ce acoperă ansamblul dispoziţiilor normative cuprinse în Legea fundamentală şi actele normative ce formează dreptul intern.

Astfel, conceputul de "lege" are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material.

Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor

6 Limitele întinderii controlului pot determina existenţa inadmisibilităţii, de exemplu, în situaţia abrogării sau modificării legii ulterior ridicării excepţiei sau atunci când critica vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii criticate, omisiuni sau corelări ale acesteia cu alte acte normative.7 Obiect al controlului a posteriori de constituţionalitate îl pot constitui şi tratatele şi acordurile internaţionale ratificate prin lege de România. De vreme ce art.147 alin.(3) teza întâi din Constituţie, prevede că „în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”, printr-o interpretare per a contrario, în cazul în care Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional, în temeiul art.146 lit.b) din Constituţie, acestea pot face obiectul controlului concret de constituţionalitate pe cale de excepţie, prin intermediul legii de ratificare.8 În urma modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.232/2004, Curtea Constituţională a dobândit competenţa de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalităţii legilor de revizuire a Constituţiei, în termen de 5 zile de la adoptarea lor de către Parlament (art.23 alin.(1)). Înainte de revizuirea Constituţiei prin Legea nr.429/2003, Curtea Constituţională a constatat că nu intră în atribuţiile ei soluţionarea sesizării privind neconstituţionalitatea Legii de revizuire a Constituţiei României, întrucât “nici Legea fundamentală, nici alte legi nu prevăd atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii Legii de revizuire a Constituţiei României, adoptată de Parlament în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (2) din Constituţie.”(Decizia nr. 356/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.686 din 30 septembrie şi Decizia nr.385/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.728 din 17 octombrie 2003)9 Decizia nr.120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 5 aprilie 2004

3

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, conform cărora "Parlamentul este[ ... ] unica autoritate legiuitoare a ţării" cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.

În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material.

În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

Pe de altă parte, delegarea legislativă a Guvernului de a emite ordonanţe poate opera în temeiul Constituţiei, republicată, potrivit art. 115 alin. (4), în cazul ordonanţelor de urgenţă, sau în temeiul legii de abilitare adoptate cu respectarea alin. (1) al aceluiaşi articol, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115 din Constituţie, republicată, referitor la ordonanţele de urgenţă, care nu reprezintă o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.

b. Nu acte de reglementare secundară

Actele de reglementare secundară nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, însă ele pot fi verificate, inclusiv în ceea ce priveşte constituţionalitatea lor, în mod indirect, pe calea contenciosului administrativ10.

Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, instanţa de contencios constituţional "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial", iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe oria unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [ ... ]". În consecinţă, Curtea11 a constatat că hotărârile Guvernului nu pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, acestea putând fi atacate numai pe calea contenciosului administrativ.

10 Principiul supremaţiei Constituţiei, precum şi principiul potrivit căruia judecătorii sunt obligaţi să se supună legii le impun acestora dreptul şi obligaţia de a aplica Constituţia în privinţa tuturor actelor normative pe care sunt chemaţi să le aplice.11 Decizia nr.410 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.691 din 1 august 2005

4

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie se exercită numai asupra legilor şi ordonanţelor. Curtea a statuat că termenul "lege" prevăzut la lit. d) a art. 146 din Constituţie, republicată (care enumera atribuţiile Curţii), nu este folosit în sens larg, cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înţelege actul legislativ adoptat de Parlament şi promulgat de preşedintele României, şi de ordonanţă, care reprezintă actul adoptat de Guvern pe baza unei delegări legislative. Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul legii este determinat de importanţa acordată de legiuitor aspectelor reglementate. Astfel, este evident că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind alte acte normative nu este de competenţa Curţii Constituţionale, aceste acte fiind controlate, sub aspectul legalităţii, de instanţele de contencios administrativ.

Prin urmare, Curtea a constatat că excepţia privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în normele metodologice care reglementează modul de aplicare a legilor12 sau în acte administrative de reglementare secundară emise de o autoritate publică centrală de specialitate (ordin al unui ministru) 13 este inadmisibilă.

Pentru motivele expuse, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, instanţa judecătorească ar trebui să respingă excepţia de neconstituţionalitate ridicată, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Dacă instanţa de judecată nu se conformează acestor dispoziţii legale, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată ca fiind inadmisibilă.

c. Nu acte ale puterii judecătoreşti

De vreme ce nici actele de reglementare secundară nu pot fi obiect al controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, cu atât mai mult hotărârile instanţelor judecătoreşti nu pot fi supuse unui astfel de control, ele rămânând exclusiv supuse căilor de atac ordinare şi extraordinare în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituţionalitatea. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care i-au fost deferite cu privire la decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite14 sau la alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.

Dispoziţiile art.146 din Constituţie şi ale Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materială a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale.

Sesizată fiind cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul

12 Decizia nr.58 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.222 din 15 martie 200413 Decizia nr.435 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.924 din 17 octombrie 200514 Decizia nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.848 din 27 noiembrie 2003 - referitoare la un act emis de autoritatea judecătorească fără valoare normativă dar cu autoritate de interpretare obligatorie a legii pentru instanţele judecătoreşti (decizie a Secţiilor unite ale Curţii supreme de justiţie)

5

României, pe de altă parte15, Curtea a reţinut că analiza conduitei părţilor, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare al acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art.146 lit.e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art.329 din Codul de procedură civilă.

De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr.47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice16.

d. Nu interpretarea sau aplicarea legilor ori ordonanţelor Guvernului

Deşi nu mai există un text expres în Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale17, orice excepţie de neconstituţionalitate care vizează nu o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, ci exclusiv interpretarea sau aplicarea lor va fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât, potrivit art.126 din Constituţie, această atribuţiune intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.18

În ceea ce priveşte sesizările ce au ca obiect constatarea neconstituţionalităţii unei anumite interpretări date de instanţele judecătoreşti prevederilor legale, Curtea a constată că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată

15 Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 200916 Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24 noiembrie 200817 Menţionăm că, anterior modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.232/2004, art.2 alin.(3) teza finală din lege prevedea, în mod expres, “Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.18 De exemplu, Decizia nr.584 din 19 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 7 noiembrie 2006 sau Decizia nr.192 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 26 martie 2008 sau Decizia nr.474 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 6 iunie 2008

6

care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.19

Pe de altă parte, în cazul în care excepţia vizează aplicarea sau interpretarea legii, acesta nu este un motiv de inadmisibilitate care ar putea fi reţinut de către instanţa de judecată. Numai Curtea se poate pronunţa în sensul inadmisibilităţii unei astfel de excepţii. Curtea a reţinut că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem”. 20

Cu toate că soluţia de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate ce vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii este susţinută de o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, trebuie remarcat că instanţa constituţională a sancţionat, uneori, texte de lege susceptibile de interpretări cu efecte neconstituţionale. Un exemplu recent îl constituie Decizia nr.818/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

e. Nu omisiuni ale legiuitorului - art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992

Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Circumscrisă rolului său de „legiuitor negativ” Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea ce, eventual, ar exista între o normă de reglementare primară şi legea fundamentală, sancţionând-o pe prima prin declararea ei ca inaplicabilă. Aşa-numitele „omisiuni ale legiuitorului” sunt aspecte ce vizează în exclusivitate oportunitatea şi nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituţională fiind investită doar cu efectuarea unui control de

19 Decizia nr.494 din 29 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1018 din 16 noiembrie 200520 Decizia nr.93/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444 din 8 septembrie 2000

7

legalitate în sens larg (conformitate a legilor cu Constituţia) şi nu cu unul de oportunitate. Un comportament diferit din partea Curţii Constituţionale ar avea semnificaţia unei depăşiri a competenţei sale şi ar însemna o intruziune nepermisă în sfera de activitate a puterii legislative.21

Pe de altă parte, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională nu a fost întotdeauna de respingere ca inadmisibile a excepţiilor care au avut ca obiect omisiuni ale dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionalitate. Astfel, în situaţiile în care respectivele omisiuni legislative au constituit premisele unor vădite încălcări ale normelor constituţionale, Curtea le-a sancţionat prin admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate cu un atare obiect.22

f. Nu corelări ale actelor normative între ele

În exercitarea controlului de constituţionalitate Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criticate prin raportare la dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a corobora sau corela diversele acte normative ce fac parte din dreptul intern.23

Coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ. De asemenea, Curtea nu este competentă a se pronunţa în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată, aceasta ţinând de competenţa instanţei de judecată (interpretarea şi aplicarea legii).

Cu privire la raportarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor criticate la prevederile cuprinse în aceeaşi lege sau într-o altă lege, Curtea a constatat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că într-o astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci o simplă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare.24

21 Decizia nr.537 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1048 din 25 noiembrie 2005, Decizia nr.227 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.326 din 24 aprilie 2008 sau Decizia nr.310 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 17 aprilie 200822 Decizia nr.66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.142 din 25 februarie 2008 sau Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 28 mai 2010.23 Decizia nr.76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.350 din 27 iulie 200024 Decizia nr.81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie 1999 sau Decizia nr.6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79 din 7 februarie 2003

8

4. 2. 2. Acte normative în vigoare

a. Actele normative deduse controlului de constituţionalitate din partea Curţii trebuie să fie în vigoare la data pronunţării deciziei de către aceasta

Principala funcţie a Curţii Constituţionale fiind aceea de a asigura supremaţia Constituţiei, competenţa sa este limitată doar la verificarea stării de constituţionalitate a sistemului normativ în vigoare; prin urmare, legile şi ordonanţele care nu mai sunt în vigoare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu mai pot fi verificate sub aspectul constituţionalităţii de această autoritate, dar efectele lor pot fi cenzurate de instanţele judecătoreşti. În baza dispoziţiilor legii şi a efectului ex nunc al deciziilor Curţii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a respins constant ca fiind inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care, în realitate, nu aveau obiect, întrucât legile sau ordonanţele criticate erau abrogate la data invocării excepţiilor.25 Astfel, prin Decizia nr.48/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370/1997, Curtea a stabilit că nu se poate referi la dispoziţii legale abrogate sau în forma anterioară unei modificări, deoarece astfel decizia sa ar avea efecte retroactive, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art.147 alin.(4), potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au efecte numai pentru viitor.

Această situaţie are ca principală cauză, în unele situaţii, evoluţia rapidă a reglementărilor legale (îndeosebi ordonanţe guvernamentale) care se adaptează noilor condiţii economice legate de necesitatea accelerării privatizării şi favorizarea acţiunii legilor economiei de piaţă, precum şi de cerinţa armonizării legislaţiei interne cu acquis-ul comunitar. Nu poate, totuşi, fi trecută cu vederea tendinţa din ce în ce mai accentuată manifestată de executiv de a uzurpa, pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă, funcţia de legiferare a Parlamentului, invocându-se, deseori, lentoarea procesului de adoptare a legilor. Această adevărată inflaţie legislativă, ca şi intervenţia unor modificări succesive şi rapide aduse legislaţiei în vigoare, în special în materia ordonanţelor, pune probleme reale în cunoaşterea legilor, nu numai părţilor din proces, dar, de multe ori, şi magistraţilor. În aceste condiţii, este explicabil de ce un număr tot mai mare de ordonanţe au fost supuse controlului concret de constituţionalitate, mai ales în ultimii ani.

O distincţie importantă în această materie o reprezintă aceea dintre abrogarea expresă a unei legi şi abrogarea implicită. Această distincţie este relevantă mai ales în cazul legilor anterioare Constituţiei, principiul neretroactivităţii impunând condiţia ca doar legile adoptate după intrarea în vigoare a Legii fundamentale să poată face obiectul controlului de constituţionalitate.26 Aşa fiind, Curtea Constituţională se poate pronunţa exclusiv asupra

25 A se vedea, de exemplu, Decizia nr.135/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51/1999; Decizia nr.174/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/1999; Decizia nr.86/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336/1999; Decizia nr.108/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444/2000.

26 “Legile si celelalte acte normative emise înainte de data de 8 decembrie 1991, într-o ordine constituţională anterioară, puteau fi discutate sub aspectul constituţionalităţii numai în raport cu acea ordine constituţională şi de organismele pe care Constituţia atunci în vigoare le prevede. Acestor acte normative le sunt aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care supravieţuiesc şi după 8 decembrie 1991” (Decizia nr.15/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.96 din 18 mai 1993). „Potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, aşa cum rezultă din Deciziile nr. 4/1992, nr. 3/1993, nr. 5/1993, nr. 14/1993 si nr. 27/1993, supremaţia Constituţiei se aplică exclusiv legilor şi altor reglementări adoptate sub imperiul acesteia, deoarece, pe de o parte, legiuitorul anterior nu putea fi ţinut de obligaţia de a respecta dispoziţiile Constituţiei actuale şi, pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor acestei Constituţii la o lege preconstituţională ar avea semnificaţia încălcării principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, ce se aplică şi Legii fundamentale (Decizia nr.3/1995, publicată

9

excepţiilor de neconstituţionalitate având ca obiect texte de lege apărute sau receptate expres27 în regimul constituţional actual.

În cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate a unei legi preconstituţionale şi în situaţia în care aceasta conţine dispoziţii contrare Constituţiei, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia o poate respinge ca inadmisibilă, în temeiul art.154 alin.(1) din Constituţie şi a art.29 alin.(1) coroborat cu alin.(6) din Legea nr.47/1992. În cazul în care instanţa sesizează totuşi Curtea Constituţională, soluţia pronunţată de aceasta va fi de admitere28 a excepţiei şi de constatare a abrogării obiectului ei, în temeiul art.154 alin.(1) din Constituţie29.

Un caz particular, mai puţin dorit, este acela în care actul normativ supus controlului de constituţionalitate este suspendat la data pronunţării deciziei Curţii. Legea sau ordonanţa care s-ar afla într-o astfel de situaţie fiind în vigoare, deşi nu pot produce efecte juridice, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor.30

În situaţia în care abrogarea legii sau a ordonanţei criticate pentru neconstituţionalitate a intervenit după ce Curtea Constituţională a fost sesizată, soluţia adoptată de Curte este respingerea excepţiei ca devenită inadmisibilă, tocmai pentru a sublinia că o astfel de cauză de inadmisibilitate nu este imputabilă nici părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, nici instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională.31

Un alt caz întâlnit în practica Curţii Constituţionale îl reprezintă excepţia care are ca obiect un act normativ ieşit din vigoare la data efectuării controlului de constituţionalitate, şi anume o ordonanţă de urgenţă a Guvernului cu aplicare temporară32. Reţinând că, potrivit prevederilor ordonanţei, actul normativ este cu termen, Curtea a constatat că, deşi la data la care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate ordonanţa era în vigoare, aceasta şi-a încetat aplicarea la data prevăzută în chiar dispoziţiile sale, astfel încât excepţia a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, textul criticat nemaifiind în vigoare la momentul pronunţării deciziei Curţii. La soluţia pronunţată de Curte a fost formulată o opinie separată, care reflectă „o concepţie diferită cu privire la fundamentul şi finalitatea controlului constituţionalităţii exercitat, conform art. 144 lit. c) din Constituţie [în prezent, art.146 lit.d) din Constituţie], pe

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.245 din 26 octombrie 1995).27 “Receptarea” în noul regim constituţional se realizează prin modificarea legii, deci prin manifestarea de voinţă neechivocă a legiuitorului care consideră dispoziţiile rămase în vigoare după modificare ca fiind conforme cu Constituţia (Decizia nr.39/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151 din 17 iulie 1995).28 Opţiunea pentru această soluţie rezidă în efectele mai energice ale unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, prin efectul obligatoriu erga omnes al deciziei, constatarea abrogării legii de către Curtea Constituţională se va impune faţă de instanţa judecătorească, cât şi faţă de orice altă autoritate publică.29 Deciziile nr.33/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 30 noiembrie 1993, nr.91/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.350 din 27 decembrie 1996, nr.408/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1054 din 15 noiembrie 200430 Decizia nr.238 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 13 aprilie 2006: „Având în vedere că această suspendare este limitată şi priveşte aplicarea ordonanţei criticate care a produs efecte, până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 167/2005, Curtea urmează să se pronunţe pe fond asupra constituţionalităţii ei.”31 Decizia nr.239 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.838 din 27 decembrie 2001 sau, Decizia nr.80 din 25 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 1 aprilie 200332 Decizia nr.102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.655 din 18 octombrie 2001

10

calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei judecătoreşti.”33

Pentru a înţelege mai bine problema ridicată de condiţia admisibilităţii unei excepţii care are ca obiect texte de lege care nu mai sunt în vigoare, vom apela la unele exemple de drept comparat cu privire la controlul constituţionalităţii acestor norme.

În cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei sau plângerii de neconstituţionalitate, în state precum Ungaria, Republica Cehă, Germania sau Polonia, norma juridică ce nu mai este în vigoare poate fi controlată pe fond din punct de vedere al constituţionalităţii sale. Astfel, în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a Ungariei va controla constituţionalitatea normei juridice dedusă analizei sale în forma în care aceasta era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo34. Raţiunea care stă la baza acestei orientări regulamentare şi jurisprudenţiale este următoarea: norma juridică criticată urmează să se aplice în litigiul care se află pe rolul instanţei judecătoreşti, iar modificarea sau abrogarea acesteia are prea puţină importanţă cu privire la decizia care urmează să fie pronunţată de instanţă. Astfel, Curtea a considerat mai importantă punerea la îndemâna cetăţeanului a unui remediu procesual de natură a-l pune la adăpost de aplicarea în litigiul în care este parte a unei norme juridice neconstituţionale decât impunerea unui criteriu procedural formal în analiza excepţiei de neconstituţionalitate. Mai mult, forma modificată a legii ar putea să nu aibă incidenţă în cauza sa atât timp cât judecarea acesteia se face în baza normei juridice modificate, astfel încât controlul constituţionalităţii actului juridic modificat ar putea să fie nerelevant în respectiva speţă, chiar dacă ar avea importantul rol de asigura coerenţa internă şi validitatea sistemului normativ (dreptul obiectiv) în vigoare la acea dată. Totodată, forma modificată a normei juridice ar putea să fie constituţională, pe când cea iniţială ar putea conţine vicii de constituţionalitate.

O situaţie similară regăsim în Republica Cehă, unde, potrivit art.66 alin.(1) din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, este inadmisibilă o sesizare a acesteia dacă norma juridică supusă controlului şi-a încetat efectele înainte de sesizarea Curţii sau în situaţia în care aceasta nu a fost încă promulgată. Dacă textul criticat îşi încetează efectele după sesizarea Curţii, instanţa constituţională va constata încetarea procesului [art.67 alin.(1) din lege]. Totuşi, ca şi în Ungaria, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a stabilit, prin hotărârea sa din 10 ianuarie 200135, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate care vizează un text care nu mai este în vigoare, că nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, întrucât:

33 A se vedea opinia separată ce aparţine d-lui prof. univ. dr. Lucian Mihai - preşedinte al Curţii Constituţionale în perioada 1998 – 2001, publicată împreună cu Decizia nr.102/2001

34 A se vedea în acest sens art.44 alin.(1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat la 3 decembrie 2001, potrivit căruia „Potrivit procedurii prevăzute de art.38 din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, hotărârea acesteia poate constata neconstituţionalitatea unei norme care nu mai este în vigoare dacă în cazul concret aceasta încă se poate aplica”(trad.ns.). Observăm că textul foloseşte noţiunea de „caz concret” şi trimiterea la art.38 alin.(1) din Legea nr.XXXII din 1989, fiind, deci, evident, vorba de controlul concret de constituţionalitate iniţiat pe cale de excepţie de către instanţele judecătoreşti.

35 Curtea a fost sesizată la data de 29 iunie 2000 cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi care a fost modificată la 13 iunie 2000, modificare ce urma să intre în vigoare la 1 iulie 2000.

11

- instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea;

- instanţele ordinare nu au competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice;

- instanţa ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconstituţională, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţională;

- prin aplicarea unei legi neconstituţionale instanţa ordinară ar încălca prevederile Constituţiei.

În schimb, în cazul în care actul normativ şi-a încetat efectele înainte ca Tribunalul Constituţional polonez să fi pronunţat o decizie, se va dispune încetarea procesului constituţional [art.39 alin.(1) pct.3 al Legii din 1 august 1997]. Cu toate acestea, procedura în faţa Tribunalului va putea continua, cu consecinţa pronunţării unei decizii pe fond, numai dacă se constată că aceasta este necesară pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor constituţionale [art.39 alin.(3) al legii]. Totodată, ca regulă generală Tribunalul constituţional polonez a stabilit că, în măsura în care un text legal poate fi folosit ca temei pentru adoptarea unor decizii individuale, nu înseamnă că acesta şi-a încetat efectele, chiar dacă în mod formal a fost abrogat36; prin urmare, în această situaţie, art.39 alin.(3) din lege nu este aplicabil.

În Germania, Tribunalul Constituţional a stabilit că în cazul în care o lege de modificare a celei supuse examinării sale nu se aplică la situaţia de speţă, aceasta din urmă rămâne obiect al controlului de constituţionalitate, urmând ca instanţa să pronunţe o hotărâre pe fond (Decizia 96, 315 din 14 octombrie 1997). O asemenea soluţie se impune şi atunci când legea modificatoare determină anumite consecinţe asupra interpretării legii modificate (Decizia 98, 70 din 29 aprilie 1998). Dacă, în schimb, legea de modificare se aplică şi cu privire la situaţia de speţă din dosarul instanţei a quo şi prin această aplicare soluţionarea excepţiei devine nerelevantă pentru judecarea cauzei din faţa instanţei a quo, Tribunalul Constituţional va respinge sesizarea ca fiind inadmisibilă (Decizia nr.29, 325 din 8 decembrie 1970). Prin urmare, se observă că Tribunalul Constituţional, în cadrul controlului concret, ţine seama în mare măsură de situaţia existentă în dosarul instanţei de fond. Astfel, principiul tempus regit actum nu poate avea ca efect sustragerea de la controlul de constituţionalitate a normelor care nu mai sunt în vigoare, dar care îşi găsesc aplicabilitate în speţa respectivă.

În Italia, în situaţia în care o modificare legislativă a textului supus controlului intervine în timpul verificării constituţionalităţii respectivului act, Curtea Constituţională restituie dosarul instanţei a quo pentru a reexamina relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate. În cazul în care prin modificarea legislativă atrage o lipsă evidentă a relevanţei excepţiei ridicate, Curtea o declară inadmisibilă. Dacă dimpotrivă, modificarea legislativă nu influenţează cu nimic relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea va decide pe fondul37. Din nou, în prim plan este caracterul concret al excepţiei de neconstituţionalitate. Însă, în cazul controlului abstract de constituţionalitate sesizările de

36 A se vedea Decizia Tribunalului Constituţional din 28 noiembrie 2001, SK 5/01, decizie ce poate fi accesată de pe adresa de Internet: http://www.trybunal.gov.pl/eng/summaries/SK_5_01_GB.pdf. În cauza respectivă se punea problema neconstituţionalităţii unui decret de naţionalizare din 1944 a proprietăţilor mai mari de 50-100 ha, însă, Tribunalul Constituţional a arătat că respectivul decret şi-a epuizat efectele, nemaifiind în vigoare, iar aplicarea art.39 alin.(3) din Legea de organizare şi funcţionare a Tribunalului Constituţional nu poate fi dispusă, având în vedere contextul istoric în care a fost adoptat decretul şi necesitatea de a menţine securitatea raporturilor juridice civile. Astfel, plângerea de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, în baza art.39 alin.(1) pct.3 din lege.

12

neconstituţionalitate ce privesc texte legale care nu mai sunt în vigoare sunt respinse ca fiind inadmisibile.

b. Actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat criticat

O situaţie diferită este aceea în care legea sau ordonanţa deferite Curţii au fost modificate după sesizarea acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate. Ferindu-se de un formalism excesiv, Curtea Constituţională a stabilit printr-o Decizie a Plenului38 că dacă în noua sa redactare prevederea legală menţine soluţia legislativă de principiu anterioară modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, excepţia este admisibilă, nefiind necesară o nouă sesizare. Cu acel prilej, s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susţine că textul legal este contrar unei prevederi constituţionale. De aceea, cât timp soluţia legislativă de principiu din textul de lege modificat a fost preluată din textul anterior modificării, excepţia de neconstituţionalitate persistă. Dacă însă această soluţie este diferită de aceea a prevederii legale anterioare modificării, chiar dacă interesul urmărit de cel care a invocat excepţia este acelaşi, Curtea nu se mai poate pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiei legale în noua sa redactare, deoarece ar depăşi limitele sesizării.

Această soluţie a fost ulterior confirmată printr-o jurisprudenţă constantă.39

Deşi printr-o decizie40, Curtea Constituţională a reţinut că “această soluţie nu se poate aplica şi în cazurile în care dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate au fost abrogate expres”, ulterior, Curtea a revenit41 considerând că şi în cazul în care dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate au fost abrogate expres, dar noua reglementare preia, în esenţă, conţinutul dispoziţiilor criticate, excepţia este admisibilă.

4. 2. 3. Acte normative relevante - dispoziţia legală trebuie să aibă legătură cu cauza pendinte

Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, exprimată în condiţia ca textul de lege sau de ordonanţă criticat pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea

37 Raportul Curţii Constituţionale a Italiei, p.8, raport prezentat la cel de-al XII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale din Europa, disponibil pe site-ul de Internet: www.confcoconsteu.org.38 Decizia Plenului nr.III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 9 noiembrie 199539 A se vedea, de exemplu: Decizia nr.379/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.62/1998; Decizia nr.609/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69/1998.40 Decizia nr.108 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr.444 din 8 septembrie 200041 Decizia nr.750 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.957 din 28 noiembrie 2006

13

cauzei, aşa cum prevede art.29 alin.(1) din Legea nr.47/199242, pune în evidenţă raportul dintre activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului a quem.43 În lipsa acestei legături, excepţia de neconstituţionalitate este irelevantă şi va fi respinsă ca inadmisibilă. Soluţia se impune pentru că, în lipsa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate, s-ar eluda dispoziţia constituţională care impune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele în faţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul unui proces pendinte. Or, raţiunea instituirii acestui tip de control al constituţionalităţii nu se justifică decât în situaţia în care problema incidentă de constituţionalitate are un caracter “serios” 44, este realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.45 ( A se vedea Încheierea nr.5)

Formularea acum în vigoare a dispoziţiilor art.29 alin.(1) din Legea organică a Curţii este mai generoasă (cel puţin din perspectiva părţilor în proces), întrucât permite ridicarea unor excepţii de neconstituţionalitate care nu au neapărat incidenţă asupra dezlegării pe fond a cauzei, ci pot viza o paletă mai largă de situaţii care apar în timpul soluţionării cauzei.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că pot fi ridicate excepţii de neconstituţionalitate cu privire la orice dispoziţii legale ar putea fi incidente în cadrul unui proces, fie şi numai cu titlu de eventualitate, ori pe cale conexă, sau ca rezultat al unei interpretări sistematice46.

42 Trebuie precizat că anterior modificării Legii nr.47/1992, prin Legea nr.232/2004, pertinenţa excepţiei era exprimată prin sintagma „de care depinde soluţionarea cauzei”.43 A se vedea Louis Favoreu, Les cours constitutionnelles, Presses Universitaires de France, 1ère édition, 1986, p.79.44 A se vedea: L’exception d’inconstitutionnalité, expériences étrangères, situation française, sous la direction de Gérard Conac et Didier Maus, Rapport de Jean Claude Escaras, p.25, Éditions STH, collection “Les grands colloques”, 1990, în care se face referire la termenul “sérieux”, atribuit fostului preşedinte al Consiliului Constituţional, Robert Badinter.45 A se vedea Decizia nr.144 din 14 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.523 din 24 octombrie 200046 O problemă controversată referitoare la această cauză de inadmisibilitate este legată de posibilele răspunsuri la următoarea întrebare : în ce măsură poate constata Curtea Constituţională aplicabilitatea acestei cauze de inadmisibilitate şi, pe cale de consecinţă, poate respinge excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, după ce în prealabil instanţa de judecată, exercitându-şi rolul de filtru, a reţinut relevanţa textului de lege criticat pentru neconstituţionalitate asupra soluţionării litigiului pendinte şi a sesizat ca atare Curtea? Recent, Curtea Constituţională a rezolvat şi această problemă prin Decizia nr.1158 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.747 din 9 noiembrie 2010. Curtea, în decizia menţionată, a constatat următoarele:- instanţa de fond a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1431 alin.(4) din Legea nr.31/1990 („Directorii pot fi revocati oricând de catre consiliul de administratie. În cazul în care revocarea survine fara justa cauza, directorul în cauza este îndreptatit la plata unor daune-interese”), apreciind că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât acţiunea introductivă, prin care se solicitau, printre altele, daune-interese, nu a fost timbrată pe acest capăt, astfel încât instanţa a anulat ca netimbrată solicitarea reclamantului de a i se acorda daune-interese;- fiind sesizată în temeiul art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, instanţa de recurs a admis recursul şi a modificat încheierea instanţei de fond, arătând că reclamantul a mai solicitat, pe lângă daune-interese, şi plata de către pârâtă a remuneraţiei sale pe o perioada de şase luni, plata premiului anual şi a primei de vacanţă. Or, arată instanţa de recurs, acest petit al cererii a fost timbrat, ceea ce înseamnă că, în privinţa acestuia, textul legal criticat are incidenţă.

În Decizia menţionată, Curtea Constituţională a statuat că textul legal criticat nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Astfel, în cauza de faţă se observă că reclamantul, directorul revocat, a solicitat atât daune-interese şi daune morale, cât şi plata veniturilor

14

Însă, excepţia trebuie invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate. O excepţie de neconstituţionalitate invocată prematur sau tardiv va fi declarată irelevantă. În acest sens, cu titlu de exemplu, menţionăm că ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faza procesuală a judecăţii în prima instanţă cu privire la o dispoziţie legală aplicabilă abia în faza recursului sau apelului nu este relevantă, deoarece nu are legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de fond, fiind astfel inadmisibilă47.( A se vedea Încheierea nr.6)

Aşa cum s-a arătat mai sus, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, exprimată în condiţia ca textul de lege sau de ordonanţă criticat pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, pune în evidenţă raportul dintre activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului a quem. Prin urmare, dacă instanţa a quo în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate consideră că de textul de lege criticat depinde judecarea cauzei şi sesizează instanţa a quem, este obligată ca prin încheierea de sesizare să dispună suspendarea judecării cauzei. Este un caz special de suspendare obligatorie a judecăţii stabilit prin legea organică a Curţii Constituţionale, în art.29 alin.(5)48. Această dispoziţie legală, introdusă prin Legea nr.138/1997, exprimă, prin ea însăşi, faptul că rezolvarea problemei de constituţionalitate este esenţială pentru destinul procesului pe care instanţa îl are de judecat.49

În practică, s-a constatat că uneori instanţele nu respectă obligaţia legală de a dispune suspendarea judecării cauzei în care s-a pus problema constituţionalităţii normei legale de care depinde soluţionarea procesului, continuând judecata. Astfel, cu prilejul judecării unei excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.148 alin.1 lit.e) şi h) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că Tribunalul Constanţa – secţia penală – nu numai că nu a suspendat judecata, dar a unit excepţia de neconstituţionalitate cu fondul şi a pronunţat Decizia penală nr.389 din 3 decembrie

nerealizate în urma revocării sale din funcţie. Or, potrivit art. 1.084 din Codul civil, daunele-interese sunt constituite atât din damnun emergens (pierderea suferită), cât şi lucrum cessans (beneficiul de care a fost lipsit).

În cauza de faţă, astfel cum rezultă din încheierea din data de 17 februarie 2010 a Tribunalului Mehedinţi - Secţia comercială şi de contencios administrativ, încheiere care, ulterior, a fost modificată de instanţa de recurs, a fost anulat ca netimbrat petitul acţiunii referitor la plata de daune-interese. În aceste condiţii, atât timp cât daunele-interese se compun din cele două elemente sus-enunţate, înseamnă că instanţa de fond a anulat ca netimbrată chiar cererea de acordare a daunelor-interese. Astfel, Curtea nu poate reţine susţinerea Curţii de Apel Craiova - Secţia comercială în sensul că, pe lângă daune-interese, s-au cerut şi alte compensaţii băneşti (plata remuneraţiei lunare, a premiului anual şi a indemnizaţiei de concediu). De altfel, chiar reclamantul arată că aceste compensaţii băneşti rezultă din "contractul de mandat încheiat în data de 17.07.2009", adică reprezintă tocmai damnum emergens”. În fine, Curtea a mai apreciat că „indiferent de modul în care a fost formulată acţiunea introductivă, instanţa de fond trebuia să califice acţiunea reclamantului. Această acţiune, nefiind una de dreptul muncii, ci o cerere evaluabilă în bani, nu este scutită de taxa judiciară de timbru, din contră, se aplică prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, şi anume taxarea la valoare a pretenţiei deduse judecăţii instanţei”.47 Decizia nr.425 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.882 din 30 septembrie 2005, Decizia nr.375 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.879 din 10 decembrie 2003, Decizia nr.463 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1084 din 22 noiembrie 2004 sau Decizia nr.53 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 7 august 200048 În cadrul procedurii falimentului, suspendarea judecăţii este facultativă, în condiţiile art.8 alin.(7) din Legea nr.85/2006.49 Anterior modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.138din 14 iulie 1997, suspendarea judecării cauzei

era lăsată la latitudinea tribunalului, ceea ce putea să sugereze minimalizarea importanţei soluţiei date de Curtea Constituţională pentru rezolvarea procesului principal.

15

1998. Prin această decizie, recursul a fost respins ca nefondat şi, în acelaşi timp, tribunalul a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. În această cauză, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.104 din 1 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537/1999, a respins excepţia de neconstituţionalitate, constatând că sesizarea Curţii a fost ilegală. Tribunalul a încălcat prevederile art.29 alin.(3) şi (4) din Legea nr.47/1992, întrucât sesizarea s-a făcut prin decizia prin care a fost soluţionat recursul, iar nu prin încheiere, prin care să se dispună şi suspendarea judecăţii recursului, ceea ce a făcut inutilă şi inadmisibilă sesizarea Curţii.50 Constatând grava greşeală a tribunalului, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele deciziei, oarecum consolator, că autorul excepţiei ridicase în mod legal incidentul de constituţionalitate şi, în consecinţă, a consemnat că acesta îşi păstrează dreptul la soluţionarea lui, eventual, “într-o altă fază procesuală”. 51

4. 3. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale

a. Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate – art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992

Sunt inadmisibile excepţiile care au ca obiect dispoziţii legale a căror neconstituţionalitate a fost deja stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (conform art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.232/2004). Această soluţie are în vedere efectele pe care le produce o asemenea decizie, conform dispoziţiilor art.147 alin.(1) din Constituţia revizuită şi republicată.52

Deşi prevăzut expres şi cu o redactare clară în lege, acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate se regăseşte, din păcate, cu o anumită frecvenţă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Curtea este obligată să respingă excepţiile de neconstituţionalitate care au ca obiect legi sau ordonanţe ori dispoziţii cuprinse în legi sau ordonanţe cu care a mai fost sesizată şi pe care le-a declarat deja, prin decizii anterioare, incompatibile cu prevederile Constituţiei.

50 Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537/1999.51 A se vedea şi Decizia nr.32 din 6 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.274 din 28 mai 2001 – decizia instanţei a quo de a continua procesul echivalează cu aprecierea acesteia că textul de lege criticat nu era esenţial pentru judecarea cauzei, ceea ce face inutilă sesizarea Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr.64 din 11 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.332 din 17 iulie 2000 - sesizarea s-a realizat printr-o sentinţă. A se vedea şi Decizia Judecătoriei Galaţi, denumită eronat Încheiere – Anexa nr.8

52 Art.147 alin.(1) din Constituţie prevede, în prezent, fără echivoc, încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale: « Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.>>

16

Ar fi însă greşit să se considere că în toate cazurile aceste situaţii sunt rodul unor erori comise de părţile în proces sau de instanţele judecătoreşti. Statistic este demonstrat că, în majoritatea cazurilor, respingerea ca inadmisibile a unor excepţii de neconstituţionalitate pentru motivul prevăzut de art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992 este rezultatul constatării faptului că, ulterior ridicării excepţiei în faţa Curţii, dar înainte ca ea să se pronunţe în acel dosar, ea a avut ocazia de a se pronunţa asupra aceleiaşi probleme de drept într-un alt dosar. În aceste cazuri, fie în dispozitivul deciziei, fie în motivarea acesteia, atunci când respinge excepţia Curtea subliniază faptul că aceasta a devenit inadmisibilă, tocmai pentru a marca absenţa culpei autorului excepţiei, care nu putea să prevadă o astfel de situaţie.53

Aceasta nu exclude însă situaţia opusă, în care, foarte probabil, reaua credinţă a autorului excepţiei stă la baza inadmisibilităţii. Relativ deseori se observă că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate are exclusiv rolul de a tergiversa soluţionarea procesului pendinte, din acest punct de vedere nemaiavând importanţă faptul că excepţia este inadmisibilă pentru că dispoziţia din lege sau din ordonanţă a fost anterior declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională sau că ea este neîntemeiată, deşi excepţii similare au mai fost respinse de Curte de nenumărate ori. Desigur, nu pot fi excluse nici ipotezele în care excepţii inadmisibile sunt invocate fie cu ignorarea existenţei cauzei de inadmisibilitate, fie a jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale.54

În legătură cu problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. d) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, în jurisprudenţa Curţii55, s-a arătat că, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 147 alin. (4), teza a doua din Constituţie, conform căruia "Deciziile sunt general obligatorii [...]." Totodată s-a precizat că acest text constituţional trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, care, împreună, conturează conţinutul prevederilor art.29 alin.(3) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Conform alin. (3) al art. 29 "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", iar alin. (6) al art. 29 dispune: "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale[...]" Rezultă de aici că instanţa judecătorească în faţa

53 A se vedea, de exemplu: Decizia nr.100/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.357/1999, în motivarea căreia, între altele, Curtea Constituţională a reţinut că “… excepţia a devenit inadmisibilă, aflându-se pe rolul Curţii Constituţionale, întrucât decizia menţionată anterior nu era publicată la 15 martie 1999, data pronunţării încheierii de sesizare de către instanţa de judecată”; în acelaşi sens, sunt şi Decizia nr.169/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/1999, Decizia nr.122/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537/1999, Decizia nr.349/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.143 din 5 martie 2003, precum şi Decizia nr.761/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593 din 7 august 2008. În sens contrar, a se vedea Deciziile nr.819/2008, 820/2008 şi 821/2008 prin care au fost admise excepţii ale unor texte de lege declarate, în prealabil, ca neconstituţionale, prin Decizia nr.818/2008, toate cele patru decizii fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008, precum şi Decizia nr.884/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.558 din 23 iulie 2008, prin care, de asemenea, a fost reiterată soluţia de admitere pronunţată în Decizia nr.823/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.551 din 22 iulie 2008.54 Decizia nr.138 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.554 din 12 noiembrie 199955 Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000

17

căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau ordonanţă (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă), a cărei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale. În consecinţă, deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes).

Dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, îşi au fundamentul constituţional şi în art. 16 alin. (1), potrivit căruia "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" şi în art. 1 alin.(5), care prevede că, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituţionale trebuie observat că, în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia ca una şi aceeaşi dispoziţie legală - a cărei neconstituţionalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepţia a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti. Este însă evident că asemenea consecinţe ar fi contrare:

- egalităţii cetăţenilor "în faţa legii şi a autorităţilor publice" [art. 16 alin. (1) din Constituţie], fiindcă ar însemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituţională prin decizia Curţii Constituţionale să nu se aplice faţă de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunţarea acelei decizii a Curţii Constituţionale), dar să se aplice faţă de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autorităţile publice să aplice legea diferit faţă de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părţi în procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

- asigurării "respectării Constituţiei " şi a "supremaţiei" acesteia (art. 51 din Legea fundamentală).

Indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu ar produce efecte erga omnes, o asemenea concluzie face abstracţie de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie - să se mai aplice încă.

Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (2) din Constituţie. Fără îndoială că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar - astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 - aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă,

18

aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei.

În sfârşit, caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului nu dă curs măsurilor stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "România este stat de drept [...]". Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

În legătură cu problema privind modul în care trebuie să procedeze instanţele judecătoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstituţionalităţii, în practica instanţei constituţionale56 s-a statuat că este inadmisibil ca instanţa însăşi să ridice, din oficiu, o asemenea excepţie. În al doilea rând, aceasta mai înseamnă că, dacă o asemenea excepţie este ridicată de părţi sau de procuror, instanţa judecătorească are obligaţia să respingă, ca fiind inadmisibilă, cererea prin care excepţia a fost ridicată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională şi fără a suspenda judecarea cauzei [astfel cum prevede art. 29 alin. (5), pentru ipoteza ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate printr-o cerere admisibilă]. În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnă că, respingând cererea prin care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, instanţa, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, aşadar are obligaţia ca, după caz:

- să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale;

- să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.

În oricare dintre cele două situaţii de mai sus şi în măsura în care este cazul, este necesar ca instanţa judecătorească să aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a evidenţiat şi două cazuri particulare57

şi anume:- pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate, a fost atacată o decizie a Curţii

prin care a fost declarat neconstituţional un text de lege. Astfel, instanţa a sesizat Curtea

56 Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 16 mai 200057 Decizia nr.92 din 12 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 20 decembrie 1995

19

cu controlul constituţionalităţii dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate fusese constată în prealabil, susţinând că aceste prevederi sunt constituţionale. Însă sesizarea care nu are ca obiect contestarea legitimităţii constituţionale a unui text de lege nu poate fi calificată drept excepţie de neconstituţionalitate, soluţia fiind de respingere a criticii ca inadmisibilă. Excepţia este inadmisibilă şi pentru că instanţa, prin invocarea acesteia, urmăreşte exclusiv infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale ceea ce echivalează cu exercitarea unei căi de atac, neprevăzute de lege şi contrare prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, o asemenea excepţie este contrară şi prevederilor art. 31 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi obligatorii.

- se observă că art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992 îşi găseşte aplicabilitatea şi cu privire la deciziile de constatare a neconstituţionalităţii pe calea controlului a priori a legilor de aprobare a ordonanţelor. Astfel cum s-a arătat în suportul de dezbateri nr.2, în cazul în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei prevederi dintr-o ordonanţă, prin intermediul controlului a priori realizat asupra legii de aprobare a acesteia, acea prevedere a ordonanţei nu mai poate fi contestată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Curtea, prin Decizia nr. 1640 din 10 decembrie 200958, a stabilit că decizia pronunţată într-un control a priori prin care se stabileşte neconstituţionalitatea unei prevederi a ordonanţei prin intermediul controlului exercitat asupra legii de aprobare, „consacră o interferenţă între controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o soluţie legislativă cuprinsă într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este justificată de imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte juridice vădit neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate până când Parlamentul în mod ipotetic ar fi respins ordonanţa de urgenţă în cauză. În această situaţie, în temeiul şi în condiţiile art. 1 alin. (5), art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, respectiv art. 3 alin. (2) şi art.29 alin.(3) din Legea nr. 47/1992, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 şi-a încetat efectele, soluţia legislativă criticată fiind cea care, de altfel, a atras această soluţie din partea Curţii Constituţionale”.

Instanţele judecătoreşti nu pot abandona rolul de filtru pe care trebuie să îl joace în virtutea dispoziţiilor legii organice a Curţii; dimpotrivă, ele trebuie să distingă între excepţiile a căror inadmisibilitate se datorează constatării anterioare a neconstituţionalităţii obiectului lor, pe care nu trebuie să le mai înainteze Curţii Constituţionale, şi cele asupra cărora aceasta s-a mai pronunţat, dar numai în sensul respingerii lor pe fond, ca neîntemeiate. În toate aceste cazuri, instanţa de judecată care ignoră inadmisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate săvârşeşte o gravă greşeală, sesizând Curtea Constituţională în mod nelegal, ceea ce are drept consecinţă întârzierea în mod nejustificat a soluţionării procesului pendinte în faţa sa.59

b. Decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate – nu reiterarea excepţiei în acelaşi dosar, de către aceeaşi parte

58 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.48 din 21 ianuarie 201059 În acest sens, a se vedea, de exemplu: Decizia nr.57/1999, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.216/1999; Decizia nr.138/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.554/1999; Decizia nr.174/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.639/1999; Decizia nr.109/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444/2000.

20

Acest caz de inadmisibilitate a fost creat pe cale jurisprudenţială de către Curtea Constituţională60, care a apreciat că, atâta timp cât obiectul excepţiei, cauza şi autorul sunt aceleaşi în cazul unor excepţii succesive, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei prin care s-a soluţionat prima excepţie. Partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât, fiind contrară puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. Dacă excepţia respinsă este din nou invocată, dar de către altă parte, nu există putere de lucru judecat 61. Decizia anterioară de respingere este, însă, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, astfel că atât timp cât motivele care au justificat-o subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea excepţiilor ulterioare de aceeaşi natură nu poate fi alta.

c. Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată potrivit art.146 lit.b) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate -

art.147 alin.(3) din Constituţie

Un alt caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate este prevăzut de însăşi Constituţia revizuită. Astfel, potrivit art.147 alin.(3) din Constituţie, „în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art.146 lit.b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”.

Până acum Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la eventuala neconstituţionalitate a unui tratat internaţional, astfel încât această ipoteză de inadmisibilitate nu a fost aplicată în practică.62

60 Decizia nr.57 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.214 din 11 martie 2004 sau Decizia nr.472 din 9 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.38 din 16 ianuarie 200461 Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate având obiect identic de către alte părţi şi pentru alte motive decât cele care au determinat respingerea ei în prealabil nu este inadmisibilă, această posibilitate fiind justificată de evoluţia “stării de constituţionalitate”, de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale societăţii ( I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002)

62 Chiar dacă numai cu titlu informativ, trebuie precizat că, anterior revizuirii constituţionale din 2003, art.145 din Legea fundamentală avea o redactare diferită, după cum urmează: „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b) legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.” În baza legitimităţii aparte pe care ar fi dobândit-o legile astfel adoptate, art.23 alin.3 teza iniţială din legea organică a Curţii (în redactarea în vigoare între 1997 şi 2004) prevedea cauza de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate care ar fi avut ca obiect „prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art.145 alin.1 din Constituţie”.

De la data intrării în vigoare a Constituţiei României şi până la abrogarea normei conţinute de fostul articol 145 ipoteza sa de lucru nu a fost niciodată pusă în aplicare, fapt care a determinat şi neaplicarea acestei cauze de inadmisibilitate a excepţiilor.

21