Teoria Si Economia Dezvoltarii (1)

8/20/2019 Teoria Si Economia Dezvoltarii (1)

1/49

1

Cuprins

Capitolul 1 Creştere şi dezvoltare economică.........................................................................3.

1.1

Delimitări conceptuale. Măsurarea dezvoltării economice............................. 31.1.1. Delimitări conceptuale................................................................................ 31.1.2. Măsurarea creşterii şi dezvoltării economice.............................................. 51.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii 51.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului........................................ 61.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii

puterii de cumpǎrare (PPC)................................................................... 71.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative.................................. 91.2. Factori determinanţi ai creşterii şi dezvoltǎrii economice............................... 121.2.1. Resursele umane............................................................................................ 121.2.2. Resursele naturale......................................................................................... 141.2.3. Formarea capitalului ..................................................................................... 141.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic.................................................................... 151.2.5. Tipurile creşterii economice.......................................................................... 161.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a

factorilor muncǎ, capital şi tehnologie.......................................................... 171.3.Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice............................... 181.4. Dezvoltarea durabilǎ............................................................................................. 191.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ? ..........................................................................191.4.2. De ce dezvoltare durabila?..................................................................................201.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile............................................................21

1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile..............................................................................221.5. Ciclicitatea activitǎţii economice...........................................................................231.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice....................................................231.5.2. Sursele fluctuaţiilor economice...........................................................................25

Capitolul 2 Geneza teoriei dezvoltării.................................................................................29

2.1. Precursori şi clasici.................................................................................................29

2.2. Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării.................................33

Capitolul 3 Teorii contemporane ale dezvoltării.................................................................... 36

3.1. Prezentare generală................................................................................................36

3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltării.........................................................................38

3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea...................................39

3.2.1.1. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice.......................................42

3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi

creştere economică în ţările în curs de dezvoltare............................................43

3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul

relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială............................................43


2/49

2

3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură.............47

3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”.......................................................................48

3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis.......................................................50.

3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere spre piaţa

internaţională. Reînnoirea neoclasică..............................................................52.3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia

industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)....................................52

3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin schimb

internaţional şi analiza cost-avantaje..............................................................54

3.3. Abordarea heterodoxă a dezvoltării....................................................................57

3.3.1. Structuralismul şi evoluţia sa.............................................................................59

3.3.2. Şcoala dependenţei............................................................................................63.

3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine.............................................64

CAPITOLUL 1 CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Încheierea celui de-al doilea r ǎzboi mondial şi finalizarea amplului proces al decolonizǎriiau pus ştiinţa economicǎ în faţa unor realitǎţi dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru

populaţiile ţǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare

condiţii de existenţă demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau erau de o cu


3/49

3

totul altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era vorba de or ǎmânere în urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinţe se concretizauîntr-o mizerie umanǎ insuportabilǎ.

Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţionalǎ înansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astǎzi din cei peste şase miliarde de locuitoriai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de un

dolar pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane suntafectaţi de "sǎr ǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populaţialumii tr ǎieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest şi SUA îlatinseser ǎ cu douǎ secole în urmǎ. Aceştia sunt “sǎracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc.

Namara, fost preşedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinţe umane care sufer ǎ de o condiţie deviaţǎ atât de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-sesatisfacerea necesitǎţilor umane de bazǎ, viaţa lor este la marginea existenţei fizice.

Potrivit estimǎrilor aceleiaşi Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane decopii sub cinci ani mureau în fiecare an în ţǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi

prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ maimult de 14.000 mor ţi pe or ǎ1.

Conştientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea r ǎzboi mondial, o bogatǎ literatur ǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎţilor, a cǎilor şi mecanismelor dezvoltǎriieconomice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creştere exponenţialǎ, astfel încât, încǎ în 1963, într-o prefaţǎ la traducerea în limba francezǎ a lucr ǎrii lui Arthur Lewis, laureat al

premiului Nobel pentru economie, “Teoria creş terii economice”, economistul Gaston Leducle aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucr ǎrilor (cǎr ţi, studii, articole,comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-odisciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvolt ǎ rii.

1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice1.1.1. Delimitǎ ri conceptuale

Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de vederefilozofic, o “categorie desemnând o miş care complexǎ , orientatǎ , cu caracter ireversibil,

desf ǎşuratǎ în ansamblu şi în final pe o linie ascendentǎ , de la inferior la superior, de lavechi la nou. Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfârşitǎ a schimbǎ rilor, acumul ǎ rilor

cantitative şi a transformǎ rilor, salturilor calitative, a evolu ţ iei şi revolu ţ iei, a progresului şi regresului, care alcǎ tuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎ rii, aflându-se într-ounitate indisolubil ǎ ”3.

Numeroşi economişti utilizeazǎ conceptul de “dezvoltare” pentru a desemna procesulcreşterii economice în venit pe locuitor şi schimbǎrile fundamentale în structura economicǎ,

prin care este generatǎ creşterea. Alţi economişti identificǎ dezvoltarea şi creş tereaeconomicǎ , denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului na ţional, pe totalsau pe locuitor, eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de durată4.Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi dezvoltarea economică echivalează cusporirea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic5.

1 James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development , Routledge, London and New York, 1997, p.4.2 Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5.3 Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura Ştiin¡ificĂ ¿i EnciclopedicĂ, Bucure¿ti, 1978, p.296. 4 Maillet, Pierre, La croissance économique , PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons sur la société industrielle, Galimard,

1962, p.163 etc.5 Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale , Edition Cujas, 1972, p.10 etc.


4/49

4

O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François Perroux:“ dezvoltarea este combina ţ ia schimbă rilor mentale şi sociale ale unei popula ţ ii c are o fac

aptă să-şi asigure creş terea, cumulativă şi durabil ă , a produsului său real global” 6 . În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clar ă între cele două concepte.

Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a uneiţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani”7.

Sau, “creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”8.Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastr ă, prin creş tere economică

se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe locuitor al unei ţări, realizată petermen lung . Dezvoltarea reprezintă procesul complex al creşterii producţiei naţionale pelocuitor, în condiţiile unor schimbări structurale majore vizând producţia, infrastructura,realocarea resurselor între sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental.

Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, amelior ările aduse calificării for ţei demuncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi stimulând acumularea. Ea este un

proces complex, în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi politice ale vieţii omului şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă economică, neconfundându-se cu creşterea economică definitǎ doar ca o sporire cantitativǎ avenitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi secular,dezvoltarea include nu numai fazele de creştere economicǎ, ci şi cele de crizǎ.

În literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de creştere şi dezvoltare economicǎ seîntâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul saudezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseşte termenul de progres economicîn sensul în care alţi economişti occidentali utilizeazǎ conceptul de creştere sau dezvoltare. Deaceea, cartea sa clasicǎ “Condiţiile progresului economic” ar putea fi intitulatǎ “Condiţiilecreşterii economice”.

În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decât o

simplǎ sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o îmbunǎtǎţire a repartiţiei;în plus, economistul francez consider ǎ cǎ progresul economic mǎreşte şansele creşterii

bunǎstǎrii fiinţelor umane, favorizând şi progresul social, prin care fiecǎruia i se asigur ǎ condiţii mai bune de existenţǎ.

Delimitarea între conceptele de creştere economicǎ şi expansiune economicǎ apare tot laFrançois Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen scurt.

Între creştere şi dezvoltare economicǎ existǎ o strânsǎ interdependenţa, ca de la parte laîntreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune şi înglobeazǎ creşterea economicǎ; în plus,

primul concept include şi modificǎrile structurilor economice, politice şi sociale,transformarea modului de viaţǎ, a calitǎţii acesteia, a conştiinţei şi mentalitǎţii umane, amediului înconjur ǎtor etc.

1.1.2. M ǎ surarea creş terii şi dezvoltǎ rii economiceCreşterea economicǎ, proces preponderent cantitativ, poate fi mǎsuratǎ folosind

indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivǎ în macroeconomie: PIB, PIN, PNB,PNN sau venit naţional. Prin aceştia se exprimǎ mǎ rimi absolute ale nivelului la care sesitueazǎ diferite economii naţionale. Pentru a permite comparaţii internaţionale, creştereaeconomicǎ este pusǎ în evidenţǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎ rimi relative, cum ar fi

producţia sau venitul naţional pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind

6 François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191.7 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicĂ modernĂ , Editura POLIROM, Ia¿i, 2002, p.546.8 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicĂ , Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000, p.632.


5/49

5

ritmul creş terii economice, calculat sub forma creşterii medii anuale a producţiei pe cap delocuitor, pe o perioadǎ mai îndelungatǎ, de zece pânǎ la douǎ zeci de ani.

Mǎsurând producţia naţionalǎ şi determinând ritmul creşterii sale, obţinem o imagine a potenţialului de care dispune o ţar ǎ pentru satisfacerea nevoilor populaţiei ei, potenţial ce poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan de alte naţiuni. Bunǎstarea fiinţeiumane nu poate fi redusǎ însǎ la acest determinism economic. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi,

care ţin de accesul fiinţei umane la educaţie, la asistenţa medicalǎ, la adoptarea deciziilor privind viaţa comunitǎţii, sau care se refer ǎ la dimensiunea timpului liber şi modul de petrecere a acestuia etc.?. Oricât de cantitativǎ ar fi ştiinţa economicǎ, oricât de mult ar spori posibilitǎţile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii economico – sociale, este greu de presupus cǎ s-ar putea ajunge la o mǎsurare satisf ǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de osocietate la un moment dat. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎreisocietǎţi care, dincolo de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia, locuinţa, educaţia,asistenţa medicalǎ – difer ǎ atât de mult în funcţie de considerente care ţin de tradiţii, decultur ǎ, de religie, de aşezare geograficǎ etc.

Cu toate aceste dificultǎţi, ştiinţa economicǎ şi-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cuindicatori de cuantificare, care s-au perfecţionat de-a lungul timpului, sporindu-şi capacitateade reflectare mai adecvatǎ a realitǎţilor omenirii la acest început de mileniu. S-au implicat înacest proces cognitiv, în primul rând, organismele internaţionale din sistemul O.N.U., BancaMondialǎ şi F.M.I., cu vocaţiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelornaţionale de statisticǎ, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocaţie regionalǎ sauchiar planetar ǎ, dintre care, în anii '70 şi '80 ai secolului trecut, s-a evidenţiat Clubul de laRoma.

1.1.2.1. Luarea în considerare a creş terii economice drept criteriu al dezvoltǎ rii Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţǎ a rezultatelor creşterii economice, se

consider ǎ cǎ PNB, ca medie pe locuitor, ofer ǎ o imagine de mai mare claritate asupraveniturilor care r ǎmân rezidenţilor unei ţǎri pentru consumul prezent şi viitor, asupra

potenţialului uman şi al bunǎstǎrii9.În acest caz, ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi

factori: ritmul de cre ştere al PNB - ului, cu efect pozitiv, şi ritmul de cre ştere al popula ţ iei, cuefect negativ. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ, în orice situaţie, creşterea populaţiei aravea un efect negativ asupra creşterii economice şi, implicit, asupra dezvoltǎrii. Nu existǎ orelaţie de cauzalitate între creşterea demograficǎ şi creşterea economicǎ pe care s-o putemconsidera universalǎ. Mai mult, nu existǎ un optim al populaţiei care ar permite atingerea uneicreşteri economice maximale. Creşterea populaţiei este, în acelaşi timp, cauzǎ şi consecinţǎ a

progresului economic, cu atât mai mult cu cât aceste douǎ fenomene pot fi influenţate deaceleaşi variabile (schimbarea mentalitǎţilor, transformarea tehnicilor de producţie etc.).Privitǎ mai ales sub aspect calitativ, ca structur ǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ, pevârste, pe profesii, pe sectoare ale activitǎţii economice etc.), populaţia poate constitui un

principal factor al creşterii economice, aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes aleţǎrilor din Asia de Sud – Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia) sau Japonia.

Pentru compararea nivelului lor în timp, este necesar ǎ "cur ǎţarea” acestor indicatori deinfluenţa creşterii preţurilor, ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului şi PNB –ului

real prin folosirea preţurilor dintr -o anumită perioadă de referinţă. O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţionalǎ constǎ în faptul

cǎ un volum considerabil de activitǎţi, ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pieţii, r ǎmânneînregistrate. Este vorba, în special de activitatea femeilor casnice, ale cǎror servicii erau

9 James M.Cypher and James L.Diedz, op.cit ., p.40.


6/49

6

apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. "Dacǎ nu arexista aceastǎ funcţie (aceea de cripto-servitoare - cum denumeşte autorul mai sus menţionatactivitatea casnicǎ a femeii), toate formele de consum în gospodǎrie ar fi limitate din cauzatimpului necesar cu administrarea acestui consum - respectiv selectarea, transportul,

prepararea, repararea, întreţinerea, cur ǎţirea, service-ul, depozitarea, precum şi alte activitǎţicorelate cu consumul bunurilor”10. Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ, la nivelul anului

1993, aceste activitǎţi “invizibile”, neplǎtite ale femeii, se ridicǎ la valoare de 11 trilioanedolari, ceea ce, faţǎ de output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar însemnaaproape 50 procente11.

Altǎ criticǎ sever ǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor naţionaleeste legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ producţia contabilizatǎ serveşte dezvoltǎrii, bunǎstǎriisocietǎţii. Astfel, producţia bunurilor militare, procesele productive poluante, care aduc graveatingeri mediului înconjur ǎtor, sǎnǎtǎţii, sub forma aşa numitelor externalitǎţi negative, şi

presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere, sunt incluse în aceşti indicatori, cu toate cǎ afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎţii.

1.1.2.2. Creş terea economicǎ şi distribuirea venituluiO altǎ completare adusǎ acestor indicatori de natur ǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ

modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Venitul pe locuitor este doar o medie care poate masca mari discrepanţe în nivelul absolut al venitului obţinut de diferite categorii ale populaţiei, 1% din populaţia SUA, reprezentânt cele mai înstǎrite familii americane, deţineauîn 1989 aproape 40% din averea naţionalǎ, iar primii 20% - mai mult de 80%12. La nivel

planetar, 358 de milioane deţineau, conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996, tot atâta bogǎţie cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populaţia lumii13.ConformRaportului Dezvoltării Umane întocmit pentru anii 2007-2008, populaţia celor mai puţindezvoltate state ale lumii, de 722 milioane oameni, ceea ce reprezintă 11,38% din populaţiamondială, realizează un PIB de 306,2 miliarde $, ceea ce reprezintă doar 0,69% din PIB-ulmondial (http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.28o)

De regulǎ, aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare al uneiţǎri este mai redus. De aceea, pentru a lua în considerare şi realizǎrile obţinute pe planuldiminuǎrii disparitǎţilor de venit, este folositǎ diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai

jos, pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini.Populaţia este structuralǎ pe cinci "quintile", de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai

sǎracǎ, de la originea axelor spre extremitatea superioar ǎ a ordonatei. Şi venitul naţional esteexprimat în procente. Cu cât discrepanţele de venit între quintila mai sǎracǎ şi cea mai bogatǎ sunt mai mari, cu atât "curba lui Lorenz" va fi mai accentuatǎ şi suprafaţa A va fi mai mare.Cu cât repartiţia venitului naţional este mai egalitar ǎ, cu atât curba se apropie mai mult dediagonala OLK, iar suprafaţa A tinde spre zero.

Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totalǎ a triunghiului OLK.Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero, cu atât repartiţia venitului

este mai egalitar ǎ.1.1.2.3. Exprimarea nivelului creş terii economice pe baza paritǎţ ii puterii de

cumpǎ rare (PPC)Comparaţiile între ţǎri privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul detransformare a venitului naţional, exprimat în monedǎ indigenǎ, în mǎrime comparabilǎ,

10 John Kenneth Galbraith Ştiinta economicĂ ¿i interesul public. Ed. PoliticĂ, Bucure¿ti, 1982, p.49. 11 James M.Cypher and James L.Dietz, op. cit ., p.36.12 John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ. La oridinea zilei÷ binele omului, Eurosong & Book, Bucure¿ti, 1997, p.59.13 Hans Peter Martin, Harald Schuman, Capcana globalizĂrii, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1999, p.45.

http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf


7/49

7

exprimatǎ în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ întotdeauna raportul real între puterile de cumpǎrare ale celor douǎ monede. De aceea, pentru comparaţiile internaţionale alevenitului, se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculaţi pe baza PPC. În tabelul de mai jossunt prezentate, selectiv, câteva state cu aceşti indicatori exprimaţi în mărimi absolute şirelative, după Raportul asupra dezvoltării umane întocmit de Programul Naţiunilor Unite

pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008, pentru a face unele comentarii

(http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.277-281)Dacǎ am compara PNB pe locuitor, exprimat pe baza cursului oficial de schimb în dolari,

cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC, am constata cǎ, în timp ce pentru ţǎrile cu un venit pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ pânǎ la şase ori, în cazul ţǎrilorcu un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai mic, ajungând

pânǎ la 64,80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului (în Norvegia).În felul acesta, discrepanţele de venit între sǎracii şi bogaţii lumii se mai atenueazǎ. Pornindde la prezumţia cǎ indicatorii exprimaţi pe baza PPC sunt mai realişti, se apreciazǎ cǎ în viitorei vor fi utilizaţi într-o mai mare mǎsur ǎ, îmbunǎtǎţind astfel calitatea comparaţiilor efectivedintre ţǎri pe planul creşterii şi dezvoltǎrii economice.

Oricum am mǎsura-o, istoria faptelor economice ofer ǎ numeroase exemple de cazuri încare creşterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare în dezvoltarea umanǎ. Uneoricreşterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi, al unui şomaj ridicat, al slǎ biriidemocraţiei, pierderii identitǎţii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare generaţiilorviitoare.

1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎ ri calitativePentru a aprecia însǎ realizǎrile obţinute pe planul dezvoltǎrii economice, având în vedere

situarea omului în inima acestui proces, instituţii internaţionale ca Banca Mondialǎ sauOrganizaţia Internaţionalǎ a Muncii, au început sǎ ia în considerare, încǎ din anii '60 aisecolului trecut, nevoile umane fundamentale, indicele calitǎţii fizice a vieţii (Physical Qualityof Life Index – PQLI) sau alţi indicatori compoziţi.

Şi aceştia au fost însǎ criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi metodologice dedeterminare a lor, astfel încât, începând cu anii 1990, s-a ajuns la un indicator compozit maicuprinzǎtor şi mai bine definit, numit indicele dezvoltǎ rii umane (IDU), calculat şi publicatanual de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în " raportul dezvoltǎ rii umane”.

Acest indicator - IDU - este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative pentru dezvoltare, cum sunt:

speran ţ a de via ţǎ la na ştere,rata alfabetizǎ rii,rata încadr ǎ rii şcolare a popula ţ iei,

cât şi nivelul ajustat al venitului.Astfel calculat, el aratǎ pentru fiecare ţar ǎ, distanţa care o separ ǎ de atingerea aspiraţiilor

întregii populaţii spre bunǎstare. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 - 1, zero indicânddistanţa cea mai mare pânǎ la maximum-ul ce poate fi obţinut.

Cu cât IDU este mai apropiat de 1, cu atât popula ţ ia respectivǎ a atins un nivel mairidicat al dezvolt ǎ rii umane. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele ţǎri, din

punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe baza PPC, cu locul deţinut în funcţiede nivelul IDU , am constata diferenţe destul de mari, conform tabelului nr. 1.1.

Din cele 177 de state şi teritorii pentru care a fost calculat IDU în anul 2008, 70 au unIDU ridicat, egal sau mai mare decât 0,800 , 85 au un nivel mediu – între 0,502 şi 0,798 – şi22 au un nivel scǎzut, mai mic de 0,500. După cum se poate constata din tabelul de mai sus,Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Japonia şi S.U.A. sunt primele state în

clasamentul dupǎ IDU, în timp ce Mozambic,Mali, Niger, Guinea-Bisau, Burkina Faso şi

http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdfhttp://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf


8/49

8

Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. Islanda şi Norvegia au un IDU egal cu 0,968 , de2,88 ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0,336). Raportul Mondial asupra Dezvolt ǎriiUmane pentru anul 2008 pune în evidenţǎ disparitǎţi substanţiale între regiuni, cât şi îninteriorul regiunilor. De exemplu, în Asia de Sud -Est şi Pacific, în timp ce în Myanmar IDUeste egal cu 0,583, în Singapore este 0,922 (locul 25).

Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de "sǎr ǎcie umanǎ”,

mǎsuratǎ prin indicele sǎ rǎ ciei umane (ISU). Acesta mǎsoar ǎ deficite la nivelul a patru mariaspecte ale vieţii umane:

• capacitatea de a tr ǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ;• cunoştinţele dobândite;• mijloacele economice;• participarea la viaţa socialǎ.ISU se calculeazǎ în douǎ variante: ISU - 1 pentru ţǎrile în curs de dezvoltare, şi ISU - 2

pentru ţǎrile dezvoltate. ISU - 1 are în vedere urmǎtoarele:• deficitul capacit ǎţ ii de a tr ǎ i o via ţǎ lungǎ şi sǎ nǎ toasǎ este mǎsurat prin procentul

persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 40 de ani;

•

deficitul cuno ştin ţ elor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului;• deficitul mijloacelor economice şi cel al participǎ rii la via ţ a socialǎ sunt mǎsurate

prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate şi apǎ potabilǎ, precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub cinci ani care sufer ǎ de insuficienţǎ ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ.

Cu cât ISU - 1 are o valoare mai redusǎ, cu atât nivelul de dezvoltare este mai ridicat. Înanul 2000, sǎr ǎcia umanǎ în ţǎrile în curs de dezvoltare se înscria între 3,9 % în Uruguay şi64,7% în Nigeria. Nouǎ ţǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein, Chile, CostaRica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama, Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune cǎ ele audepǎşit stadiul de sǎr ǎcie profundǎ. La capǎtul opus, unde ISU-1 depǎşeşte 50%, se aflau:Burkina Faso, Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, RepublicaCentrafricanǎ.

Pentru ţǎrile industrializate, ISU - 2 are în vedere:• deficitul capacit ǎţ ii de a tr ǎ i o via ţǎ lungǎ şi sǎ nǎ toasǎ este mǎsurat prin procentul

persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 60 ani;• deficitul cuno ştin ţ elor dobândite, prin analfabetism;• deficitul mijloacelor economice, prin sǎ r ǎ cia monetar ǎ ;• deficitul participǎ rii la via ţ a socialǎ , prin şomajul de lungǎ durat ǎ .Din cele 18 ţǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000, Norvegia, cu

7,3% din populaţie, este ţara în care sǎr ǎcia umanǎ este cel mai puţin r ǎspânditǎ. Urmeazǎ Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii

Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) şi S.U.A (15,8 %).În Irlanda, Anglia şi S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet. Mai mult de 17

% din populaţia S.U.A. şi 10 % din Australia, Canada, Italia, Japonia sau Anglia sufer ǎ desǎr ǎcie monetar ǎ. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil."Nimic nu neagǎ atât de clar libertǎţile individuale precum lipsa acutǎ de bani" - afirmǎ JohnKenneth Galbraith14. Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzutal sǎr ǎciei umane15.

14 John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ, la ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997, p.13.15 Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizĂrii , în Tribuna economicĂ nr.1 din 03.01.2002, p.68-70.


9/49

9

Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat şi prin aşa numitul “indice al dezvoltǎ rii pe sexe” (Gender Related Development Index – GDI ). Acesta ia în considerarediferenţele în nivelul atins de femei şi bǎrbaţi în valoarea componentelor IDU. El este maiscǎzut sau mai ridicat decât IDU, în funcţie de importanţa acordatǎ problematicii femeii în

procesul dezvoltǎrii.IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului, astfel încât

disparitǎţile de venit pot coborî unele ţǎri pe scara aranjatǎ în funcţie de IDU. Între timp,indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane, calculat şi în ţara noastr ǎ, a devenit mai complex,la determinarea lui luându-se în considerare şi alte componente, cum ar fi: accesul populaţieila serviciile de sǎnǎtate, numǎrul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presǎ şiteleviziune etc16.

1.2. Factori determinanţi ai creşteriişi dezvoltǎrii economice

Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, deşi cǎile de creştere şi dezvoltareeconomicǎ pot fi diferite, toate ţǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎriieconomice au o serie de caracteristici comune. Aşa cum afirma Paul Samuelson, "acelaşi

proces fundamental de creştere şi dezvoltare economicǎ înregistrat în Marea Britanie şiJaponia se întâlneşte astǎzi în ţǎrile în curs de dezvoltare precum China sau India”17.

Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analiştii procesului dezvoltǎriieconomice au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleaşi patru roţi,indiferent cât de bogatǎ sau sǎracǎ este o ţar ǎ. Cele patru roti, de fapt factorii determinanţi aicreşterii şi dezvoltǎrii economice, sunt:

• resursele umane (oferta de for ţǎ de muncǎ, educaţia, disciplina, motivaţia);• resursele naturale (pǎmântul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);• formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicaţie);• tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa, ingineria, managementul, spiritul

întreprinzǎtor).

1.2.1. Resursele umaneCreşterea calitativǎ şi cantitativǎ a for ţei de muncǎ permite societǎţii sǎ obţinǎ o producţie

mai mare de bunuri şi servicii, astfel încât frontiera posibilitǎţilor de producţie se deplaseazǎ spre exterior. La rândul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane, depinde deo serie de determinanţi cantitativi şi calitativi:

a). sporul natural demografic, care reprezintǎ diferenţa dintre rata natalitǎţii şi ratamortalitǎţii. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o multitudine de alţi factorieconomici, sociali, culturali complecşi, cum ar fi: tradiţiile, religia, mentalitatea cu privire lacǎsǎtorie şi numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistenţa prenatalǎ, inclusiv de

consiliere contraceptivǎ, existenţa condiţiilor de viaţǎ instituţionalizatǎ pentru persoanele devârsta a treia etc. Ritmul creşterii demografice influenţeazǎ structura populaţiei pe vârste, cuimpact important asupra dezvoltǎrii economice şi sociale. Structura populaţiei pe vârste şisexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”.

O creştere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramideivârstelor, va avea drept consecinţǎ o creştere a ponderii tinerilor în totalul for ţei de muncǎ,ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potenţialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ şi

profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o încetinire a creşterii demografice, care poate ajunge pânǎ la spor

16 Ni¡Ă DobrotĂ, Economie politicĂ, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1997, p.517. 17 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit ., p.633.


10/49

10

natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lǎrgire avârfului ei, având, de regulǎ, consecinţe negative pe planul dezvoltǎrii economice şi sociale:se reduc potenţialul productiv al for ţei de muncǎ, dinamismul ei geografic şi profesional;creşte rata de dependenţǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ întreţinute sau pensionate şi populaţia activǎ a ţǎrii); apar probleme privind asigurareacondiţiilor normale de existenţǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.

Pentru a mǎri producţia naţionalǎ sau venitul naţional pe locuitor, este necesar ca ratacreşterii economice datorate sporului populaţiei sǎ depǎşeascǎ rata de creştere demograficǎ.Relaţia funcţionalǎ între creşterea economicǎ şi creşterea demograficǎ este cunoscutǎ în teoriesub denumirea de corelaţia demo – economicǎ.

b). migra ţ ia interna ţ ional ǎ a popula ţ iei, reprezintǎ fluxurile de persoane ce sedeplaseazǎ dintr-o ţar ǎ în alta, în cǎutarea unor condiţii de muncǎ şi viaţǎ mai bune.Emigrarea înseamnǎ plecarea for ţei de muncǎ dintr-o ţar ǎ, în timp ce imigrarea înseamnǎ intrarea în ţar ǎ a for ţei de muncǎ str ǎine, desigur, cu schimbarea reşedinţei. Când emigrareaeste mai mare decât imigrarea, avem de-a face cu o emigraţie netǎ; dacǎ situaţia este inversǎ,adicǎ imigrarea este mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigraţie netǎ. În prima

situaţie, resursele umane ale ţǎrii se reduc, iar în a doua, acestea cresc.Migraţia internaţionalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care sedeplaseazǎ dinspre ţǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic,având drept obiectiv îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ. Atunci când for ţa de muncǎ migratoare este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbeşte despre aşa numitul"exod al creierelor”, care aduce beneficii substanţiale ţǎrii gazdǎ.

Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste, în ultima perioadǎ, în ţǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. În plus,mobilitatea internaţionalǎ a for ţei de muncǎ mai este afectatǎ şi de diferenţe lingvistice,obiceiuri, oportunitǎţile de locuri de muncǎ, atitudinea potenţialilor angajatori faţǎ deimigranţi etc.

c). rata de ocupare a popula ţ iei se calculeazǎ ca raport procentual între populaţia activǎ economic şi populaţia totalǎ a ţǎrii. Desigur, cu cât rata de ocupare este mai mare, cu atât vacreşte mai mult volumul for ţei de muncǎ. Şi rata de ocupare este determinatǎ de o serie defactori cum ar fi: structura pe vârste şi sexe a populaţiei, obiceiurile, religia, reglementǎrilesindicale, legislaţia privind politica veniturilor, durata şcolarizǎrii, limita de vârstǎ la

pensionare etc.d). capitalul uman reprezintǎ valoarea potenţialului de a crea venit, pe care îl deţin

oamenii, constând în capacitǎţile native, talentul ca şi educaţia şi îndemânarea, dobândite pe parcursul vietii. Explicaţia esenţialǎ a faptului cǎ muncitorul obişnuit din ţǎrile dezvoltate estemult mai productiv decât cel din ţǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este

mult mai bine pregǎtit şi educat. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale, pregǎtirii profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Cu cât o ţar ǎ este maidezvoltatǎ, cu atât şi posibilitǎţile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea,

putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar şi o consecinţǎ a dezvoltǎrii economice.Problema deficitului de capital uman este şi ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎr ǎciei”,cu care se confruntǎ ţǎrile slab dezvoltate şi care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicatsubdezvoltǎrii.

1.2.2. Resursele naturale Natura, în special pǎmântul, dar şi zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase

şi neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor tradiţional de producţie, alǎturi demuncǎ şi capital. Deşi sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru

toate ţǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltǎrii economice.


11/49

11

Astfel, existǎ state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reuşit sǎ obţinǎ veniturifoarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat al nivelului detrai pentru populaţiile lor. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva ţǎri producǎtoare şiexportatoare de petrol.

Pentru multe alte state însǎ, deţinerea unor imense resurse naturale nu a determinat înmod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federaţiei Ruse

care, deşi dispune de un potenţial imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ şineeficientǎ nu a determinat performanţe economice comparabile cu statele avansate pe caleadezvoltǎrii.

În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluţie rapidǎ, ajungând întopul ţǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care,deşi importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum, valorificând la cote ridicate deeficienţǎ unica sa resursǎ abundentǎ – potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioaderelativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, aşacum evidenţiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafaţǎ de un milion de orimai micǎ decât cea a Rusiei, înregistreazǎ un volum al comer ţului internaţional mai maredecât al acesteia din urmǎ.

1.2.3. Formarea capitaluluiAşa cum s-a ar ǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului naţional de echilibru şi

utilizǎrii sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului investiţional, realizat înesenţǎ pe seama economisirii. Este evident cǎ f ǎr ǎ maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabricietc. o ţar ǎ nu-şi poate asigura producţia de bunuri şi servicii destinatǎ satisfacerii nevoilorlocuitorilor sǎi. Cu cât for ţa de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ de un volum mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicat ǎ, iar resurselenaturale pot fi utilizate mai complet şi mai eficient.

Istoria faptelor economice la scar ǎ planetar ǎ demonstreazǎ cǎ ţǎrile care alocǎ formǎriicapitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reuşind sǎ investeascǎ mai

mult în producţia de noi bunuri de capital şi, în final, în cea de bunuri şi servicii de consum.La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cǎrui evoluţie depinde,

de altfel, într-o mare mǎsur ǎ de efortul investiţional. Nici o firmǎ care nu investeşte nu areşanse de supravieţuire în lupta de concurenţǎ din economiile de piaţǎ funcţionale.

Numeroase investiţii se realizeazǎ însǎ şi de cǎtre stat. Este vorba, în primul rând, deefortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desf ǎşur ǎriinormale a activitǎţii economice (construcţia de şosele, canale de irigaţii, cǎi navigabile,edificii publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltareasectorului privat. În plus, investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importanteefecte de antrenare în restul economiei, constituind o principalǎ cale de intervenţie a statuluiîn economie.

Având în vedere importanţa formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii,specialiştii recomandǎ ţǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare,economisirea naţionalǎ, pentru a realiza ritmuri de creştere economice mai ridicate, în vedereadiminuǎrii decalajelor ce le despart de ţǎrile avansate.

1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei producţiei, din partea de microeconomie, cǎ

introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generând randamente de substituţie,menţineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare şi, implicit, a unor costurireduse şi rezultate superioare. Prin agregare, aceleaşi efecte se înregistreazǎ şi la scaraeconomiei naţionale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.


12/49

12

De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitar ǎ a factorilor de producţie: munca, natura şi capitalul. Fǎr ǎ existenţa celui de-al patrulea factor determinant aldezvoltǎrii economice, evoluţia activitǎţii s-ar fi realizat doar prin adǎugare, repetitiv, ceea cear fi avut ca rezultat final atingerea într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor superioareale creşterii economice.

Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali, favorizând o dezvoltare

spectaculoasǎ a producţiei şi , în ultimǎ instanţǎ, o îmbunǎtǎţire considerabilǎ a nivelului detrai al populaţiilor din ţǎrile în care a fost promovatǎ.

Progresul tehnic constǎ în schimbǎ rile provocate în procesele de produc ţ ie sau înintroducerea unor produse noi, astfel încât, cu acelaşi consum de resurse, se poate ob ţ ine o

produc ţ ie superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La baza progresului tehnicstǎ cercetarea ştiinţificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ în invenţii sau inovaţii. O serie dedescoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societǎţii umane: cǎile ferate (1800), fotografia(1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internǎ şi telefonul (1876), fonograful(1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele plastice (1909), televiziunea (1926),tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv la creşterea productivitǎţii muncii şi la progreseleînregistrate în ţǎrile avansate în toate domeniile vieţii economico - sociale. Exemplul cel maisemnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor şi informaticii, undeintroducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm nemaicunoscut în alte domenii anoilor tehnologii au determinat creşterea exponenţialǎ a performanţelor produselor acestuisector , generând schimbǎri fundamentale în toate domeniile activitǎţii economice şi sociale.Dacǎ s-ar încerca o comparaţie între acest sector de activitate şi cel al fabricǎriiautoturismelor, de exemplu, o scǎdere a costurilor pe efect util în al doilea sector, de aceeaşiamploare ca în primul, ar fi dus la situaţia ca astǎzi un autoturism sǎ coste doar câţiva dolari.

Descoperirile continuǎ în domeniile calculatoarelor, telecomunicaţiilor, biotehnologiiloretc. Ele au un impact important asupra întregii umanitǎţi. Comunicarea globalǎ prinintermediul televiziunii, de exemplu, prin care populaţii din oricare parte a globului primesc

imagini instantanee în timp real, a avut deja o influenţǎ major ǎ asupra valorilor şimentalitǎţilor umane. Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit valori,credinţe şi modele de comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale. Noiletehnologii de comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetǎţenilor, dar şi pentru transmitereaştirilor, pentru divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru consiliere.

Alǎturi de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se înscriu şi omultitudine de alţi factori, psihologici, instituţionali, culturali, politici etc. Legat de aceştia, înliteratura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului în procesuldezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ. Dincolo de toate punctele de vedereexprimate de pe diferite poziţii doctrinare, este evident din însǎşi evoluţia societǎţii modernecǎ statul este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice, el putândstimula sau, dimpotrivǎ, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societǎţile occidentale, prinimplicarea sa selectivǎ, f ǎr ǎ a deranja libera iniţiativǎ, statul a favorizat dinamismuleconomiei, în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul aconstituit un factor inhibant al dezvoltǎrii.

Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult în seamǎ în literatura economicǎ dinultimul timp, este aşa-numitul capital social , definit ca maniera în care oameniiinteracţioneazǎ, coopereazǎ, îşi rezolvǎ conflictele. El se refer ǎ la organizaţii şi asociaţii(publice, private, nonprofit) ca şi la normele ce guverneazǎ relaţiile dintre ele (legi, tradiţiietc.) şi asigur ǎ coeziunea socialǎ. Abundenţa de capital social diminueazǎ conflictele şi


13/49

13

sporeşte productivitatea prin promovarea coordonǎrii şi cooper ǎrii la toate nivelurile. Princontrast, lipsa capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţǎ18.

Obiceiurile, tradiţiile, religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor, o anumitǎ atitudine faţǎ de muncǎ şi, implicit, o anumitǎ evoluţie a activitǎţilor economice. Esteilustrativǎ, în acest sens, lucrarea lui Max Weber despre influenţa protestantismului asupraspiritului întreprinzǎtor şi evoluţiei lumii occidentale capitaliste.

Dintre factorii creşterii şi dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi, maiales când ne referim la ţǎrile slab dezvoltate. Aceştia se refer ǎ la comer ţul internaţional,investiţiile private str ǎine şi asistenţa externǎ pentru dezvoltare, pe care îi vom prezenta încapitolul dedicat subdezvoltǎrii.

1.2.5. Tipurile creş terii economiceCreşterea economicǎ poate fi obţinutǎ atât prin sporirea cantitǎţii factorilor implicaţi,

cuantificabili, cât şi printr-o folosire mai eficientǎ a lor, adicǎ o accentuare a laturii calitative aactivitǎţii economice.

În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizareafactorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere economicǎ:

1. Creş terea economicǎ extensivǎ , realizatǎ atunci când sporirea venitului naţional seface preponderant prin creşterea cantitǎţii factorilor atraşi, ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ de valorificare superioar ǎ a resurselor naţionale, fiind caracteristicǎ ţǎrilor slab dezvoltate.

2. Creş tere economicǎ intensivǎ , realizatǎ atunci când venitul naţional sporeşte princreşterea eficienţei utilizǎrii factorilor atraşi. Ea este specificǎ ţǎrilor dezvoltate din punct devedere economic, unde nivelul avansat al tehnologiilor, structura diversificatǎ a economiei, unmanagement performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlortehnico-ştiinţifice şi o valorificare superioar ǎ a tuturor resurselor.

3. Creş tere economicǎ de tip intermediar, când dimensiunea cantitativǎ a folosiriifactorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ.

Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea creşterii

economice, deşi ridicǎ anumite dificultǎţi metodologice, poate fi realizatǎ folosind expresiarandamentelor unifactoriale la scar ǎ naţionalǎ:

PN = W ⋅ L (1.1.)unde: PN este produsul naţional, W este productivitatea medie naţionalǎ a muncii, L estecantitatea de muncǎ

sauPN = E ⋅ K (1.2.)

unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital atras în procesul creşterii economice.

Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului naţional:W LW LPN ∆⋅∆+∆+∆=∆

(1.3.)sauK E K E PN ∆⋅∆+∆+∆=∆ (1.4.)

Rezultǎ din cele douǎ relaţii de mai sus cǎ sporul de produs naţional, PN ∆ , este datoratatât factorilor cantitativi, extensivi ( L∆ şi K ∆ ), cât şi celor calitativi, intensivi ( W ∆ şi E ∆ ),cât şi modificǎrii lor simultane ( W L ∆⋅∆ şi K E ∆⋅∆ ).

1.2.6. Determinarea contribu ţ iei relative la creş terea economicǎ a factorilor muncǎ , capital şi tehnologie.

18 The World Bank Group, Beyond Economic Growth, Meeting the Challenges of Global Development ,

http://www.worldbank.org./depweb/beyond/global/chapter 17. html, p.1.


14/49

14

Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economicǎ se poate realizacu ajutorul metodei denumite contabilitatea creş terii, conceputǎ de economiştii RobertSolow, John Kendrick şi Edward Denison.

Într-un model simplificat, creşterea produsului naţional (PN) poate fi descompusǎ pe treifactori distincţi: creşterea factorului muncǎ (L), creşterea factorului capital (K) şi tehnologiasau progresul tehnic (PT). Dacǎ facem abstracţie de progresul tehnic şi presupunem cǎ existǎ

randamente de scar ǎ constante, ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacǎ ştim creşterearelativǎ a lui L cât şi creşterea relativǎ a lui K. De exemplu, dacǎ L creşte cu 3 %, iar K creştecu 5 %, cum determinǎm creşterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. Dacǎ ponderile lor sunt egale, PNva creşte cu media creşterilor celor doi factori. În exemplul nostru, cu 4%. Dacǎ însǎ cei doifactori nu contribuie în mod egal la realizarea lui PN, atunci creşterea lui PN nu va mai fimedia creşterilor celor doi factori, ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relaţiei: % cre ştere alui PN = P L ⋅ (% de cre ştere a lui L) + PK ⋅ (% de cre ştere a lui K) , unde PL reprezintǎ

ponderea lui L în crearea produsului naţional, iar PK reprezintǎ ponderea lui K în crearea produsului naţional.

Dacǎ integr ǎm în analizǎ progresul tehnic, contribuţia lui o putem determina ca pe unelement care r ǎmâne dupǎ ce au fost calculate contribuţiile factorilor muncǎ şi capital. Relaţiade mai sus devine: % cre ştere a lui PN = P L ⋅ (% de cre ştere a lui L) + PK ⋅ (% de cre ştere alui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de cre ştere a lui PN - P L ⋅ (% de cre ştere a lui L) - PK ⋅ (% de cre ştere a lui K)

Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor elemente lacreşterea PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 – 1990. Astfel din creşterea cu 3,2 % pe ana PIB – ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de 1,4% factorului rezidual numit “creşterea productivitǎţii totale a factorilor”, din care 0,4 %educaţiei şi 1,0 % progreselor în domeniul cunoaşterii şi altor surse. Se observǎ cǎ factoruluirezidual îi revine o contribuţie la creşterea economicǎ ce depǎşeşte pe cea a factorului

capital19.1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice

Ca orice proces, creşterea şi dezvoltarea economicǎ presupune costuri şi avantaje.Creşterea şi dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate în programele de guvernare dinmajoritatea ţǎrilor lumii, datoritǎ avantajelor pe care le asigur ǎ:

• conduce la un standard de viaţǎ şi civilizaţie ridicat, deoarece are ca rezultat sporireavenitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea unei cantitǎţi mai mari de bunurişi servicii de calitate superioar ǎ la dispoziţia consumatorilor;

• creeazǎ posibilitǎţi pentru eliminarea sau diminuarea sǎr ǎciei absolute;• permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale populaţiei, f ǎr ǎ a

înr ǎutǎţi situaţia altora. Aceasta creeazǎ premisele asigur ǎrii unei repartiţii maiechitabile a venitului, f ǎr ǎ a diminua în termeni absoluţi bunǎstarea categoriilorfavorizate;

• determinǎ importante modificǎri structurale în economie în favoarea activitǎţilor curandamente mai ridicate, ceea ce înseamnǎ creşterea potenţialului productiv alsocietǎţilor respective;

• permite o mai eficientǎ integrare în circuitul economic mondial, ceea ce va avea dreptconsecinţǎ o creştere a capacitǎţii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare

19 Paul A.Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.645-646.


15/49

15

necesar ǎ importurilor de noi tehnologii, utilaje şi materiale, în vederea creşteriiviitoare;

• induce mutaţii stabile pe plan instituţional, cultural, al tradiţiilor şi mentalitǎţiloroamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare;

• creşte prestigiul şi credibilitatea ţǎrii respective pe piaţa financiar ǎ internaţionalǎ şi înrelaţiile internaţionale în general;

•

se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de îmbunǎtǎţire asistemului de protecţie a mediului înconjur ǎtor.

Creşterea şi dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decât cu costuri alecǎror dimensiuni difer ǎ de la o ţar ǎ la alta în funcţie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplicaîn mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici în acest domeniu. Aceste costuri se refer ǎ la:

• costul de oportunitate al creşterii economice, când aceasta se realizeazǎ prin investiţiiîn bunuri de capital, reprezentând partea din consumul curent sacrificat pentruinvestiţii. În acest caz, costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt întrucât,

pe termen lung, consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului viitor.• efectele negative pentru o parte a membrilor societǎţii care, datoritǎ introducerii

progresului tegnologic, îşi pot pierde locurile de muncǎ, readaptarea lor prinrecalificare sau prin migrarea într-o altǎ zonǎ geograficǎ în vederea gǎsirii altor locuride muncǎ presupunând efort, stres, cheltuieli suplimentare, înr ǎutǎţirea condiţiilor deviaţǎ. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atenţia asupra unor perspective foartesumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20% versus 80% -anticipatǎ de Jeremy Rifkin, autorul cǎr ţii "Sfâr şitul muncii", în care se afirmǎ cǎ 20%din populaţia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ în secolul urmǎtor pentru a asiguraavântul economiei mondiale. Ei vor putea participa activ la viaţǎ, la câstig şi laconsum, indiferent în ce ţar ǎ, în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultǎţiuriaşe. Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch", a avea de mâncaresau a fi mâncat20

•

tendinţa de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate şi,în cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cât rata creşterii economice este maimare, cu atât rata de epuizare a resurselor este şi ea mai ridicatǎ. Asupra acestui fapt,

pe baza analizei tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerulşi un program cu sute de mii de ecuaţii, autorii primului raport cǎtre Clubul de laRoma intitulat Limitele creş terii au atras atenţia încǎ acum trei decenii. Analizândcinci variabile ale creşterii economice – populaţia şi dinamica ei, producţia agricolǎ mondialǎ şi alimentaţia, consumul de resurse neregenerabile, investiţiile de capital şidezvoltarea industrialǎ la scar ǎ planetar ǎ, poluarea mediului înconjur ǎtor – aceşticercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia cǎ

dacǎ tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX vor continuaneschimbate, “limitele creşterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse în decursul urmǎtoriloro sutǎ de ani”21.

• aşa numitele externalitǎţi negative care se refer ǎ la poluarea solului, subsolului şiatmosferei, creşterea aglomer ǎrilor urbane peste posibilitǎţile de asigurare a spoririiutilitǎţilor necesare unui trai civilizat.

20 Hans-Peter Martin, Harald Schumann, op.cit., p.13.21 Donella H. Meadows, Dennis L.Meadows, Jorgen Randers, William W.Behrens, The limits to growth, Universe books, New York,

1972, p.23.


16/49

16

Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercuteazǎ şi asupra generaţiilor viitoare. Deaceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea economicǎ este necesar ǎ o foarte atentǎ comparare a costurilor şi avantajelor creşterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎşeascǎ petermen lung pe cele din urmǎ. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ, în teoria şi practicaeconomicǎ s-a impus în ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabil ǎ , al cǎrei conţinutva fi analizat în continuare.

1.4. Dezvoltarea durabilǎ 1.4.1. Ce este dezvoltarea durabil ǎ ?Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile ţine de începutul anilor'80 deşi

preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de creştere economicǎ postbelicǎ prefaţeazǎ,cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoreticǎ. Termenul, în concepţia actualǎ, a fostlansat odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra Mediului din1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Conform acestui document de referinţǎ,dezvoltarea durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de dezvoltare care

rǎ spunde nevoilor prezentului f ǎ rǎ a compromite capacitatea genera ţ iilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii. Definiţia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ generaţiile prezente îşiacoper ǎ în mod corespunzǎtor nevoile.

Definiţia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala,servind ca bazǎ de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la obiective, dimensiuni,

cerin ţ e faptice ale realizǎrii ei etc. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ, sinteticvorbind, cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional în mǎsura în care:

a) Are o puternicǎ încǎ rcǎ turǎ moral ǎ . Se pleacǎ, aici, de la premisa realistǎ ca, pezestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. Or, este de datoriageneraţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-amoştenit.

b) Se impune ca un concept mondo în mǎsura în care se recunoaşte cǎ nu existǎ graniţeeconomice sau ideologice pentru poluare, sǎr ǎcie, risipǎ şi degradare umana.

c) Deşi intratǎ în vocabularul curent al globalizǎrii, presupune un tratament diferit înfuncţie de timp dar mai ales spaţiu. Iar pentru spaţiu, departajarea cu semnificaţie este ceaîntre bogaţi şi sǎraci. Astfel, dacǎ pentru ţǎrile bogate problema depoluǎrii, a îmbunǎtǎţiriicalitǎţii vieţii etc. este una de transformare, adaptare şi modernizare, pentru ţǎrile slabdezvoltate chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a vieţii, a supravieţuirii. Relaţiadintre bogaţi şi saraci are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si arespectului faţǎ de natur ǎ. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ ţǎrile sǎraceexercitǎ cea mai slabǎ presiune asupra planetei dupǎ cum ţǎrile dezvoltate dovedesc cel maimare respect faţǎ de mediu şi cheltuiesc, în aceastǎ direcţie, foarte mult.

d) Etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timpindelungat. În esenţǎ însǎ, conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎţ ii în defavoarea creşteriieconomice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltareumanǎ durabila, orientatǎ prioritar spre calitatea vie ţ ii şi a mediului.

e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe pozi ţ ii predominant economice.Explicaţia ţine de împrejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ şi de mutaţiile, unele cuconsecinţe negative, asupra socialului, moralului, politicului etc. este filosofia economicǎ dupǎ care s-a fasonat tipul de creştere şi modul de consum postbelic cǎrora dezvoltareadurabilǎ îşi propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ.

f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ, mediul şi politica de mediu ocupǎ un loc privilegiat. Cadenţa şi gradul degradǎrii ecosferei ofer ǎ explicaţii în aceastǎ direcţie.


17/49

17

d) Deşi s-ar dori sǎ nu fie aşa, tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avutşi are tot mai mult o incǎ rcǎ turǎ politicǎ . Ar trebui sǎ nu fie aşa pentru cǎ, indubitabil,

puritatea aerului sau a apei înseamnǎ acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa luiJacques Chirac. Dar este aşa pentru cǎ implicarea politicǎ în viaţa economicǎ şi în cea socialaa fost şi a r ǎmas un fapt cert.

1.4.2. De ce dezvoltare durabila?

În linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de creştereeconomicǎ postbelicǎ care, cu tot progresul economic şi social generat, şi-a atins limitele şi a

produs şi efecte negative. Din acest punct de vedere, argumentele susţinǎtoare ale dezvoltǎriidurabile sunt, de fapt, critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economicǎ.În acest sens se aratǎ cǎ tipul de creştere economicǎ postbelicǎ:

• a poluat mediul şi a afectat sǎnǎtatea oamenilor;• a antrenat şi încurajat risipa, epuizând rezervele cunoscute;• a frustrat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor;• a creat iluzia bunǎstǎrii printr-o statisticǎ mincinoasǎ;• a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singur ǎ dimensiune: homo

oeconomicus.Toate aceste minusuri, puse în evidenţǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile, aratǎ cǎ modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un panaceu universal şi pentrutotdeauna şi cǎ filosofia omului dominator care stǎ pâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuieschimbatǎ.

1.4.3. Marile provocǎ ri ale dezvoltǎ rii durabileCa orice proiect de anvergur ǎ, dezvoltarea durabila presupune o evoluţie procesuala

realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai importante se dovedesc a fi:a) Constrângerea demograficǎ . Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin definiţie, o

dezvoltare umanǎ. Dacǎ aşa stau lucrurile, nimic nu poate fi gândit aici dincolo de ceea ceînseamnǎ populaţie. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populaţia intereseazǎ ca

numǎ r, structurǎ şi sǎ nǎ tate.Din perspectiva numǎ rului, teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere r ǎspuns la

urmǎtoarea întrebare: Ce numǎ r de popula ţ ie poate suporta planeta Pǎ mânt? Sau, cu altecuvinte, care sunt capacitatea bioticǎ şi putin ţ a de a hrǎ ni o popula ţ ie în continuǎ creş tere

a planetei noastre? Şi, de fapt, ca sǎ r ǎmânem în termenii definitiei dezvoltǎrii durabile, ceş anse sunt ca aceastǎ popula ţ ie tot mai numeroasǎ sǎ trǎ iascǎ într-un mediu perfect

conservat şi sǎ se hrǎ neascǎ tot mai bine? Din punctul de vedere al structurii, numǎrul de întrebǎri nu este mai mic.

Întâi, luând în considerare structura socio-profesional ǎ , gradul de instruc ţ ie şi calitatea populatiei, dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune în termenii

urmǎtori: exact acolo unde creşterea economicǎ trebuie sǎ câştige, atât cantitativ cât şicalitativ, adicǎ în ţǎrile lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei sufer ǎ.Tocmai acolo, o lume în creştere numericǎ, analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ, trebuie hr ǎnitǎ în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.

În al doilea rând, prezintǎ importanţǎ şi reparti ţ ia populatiei în creş tere pe cele doua mari zone: urban şi rural . Şi, de aici, întrebǎrile care-şi aşteaptǎ r ǎspuns:

• migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacǎ da, pâna când şi în cecondiţi?

• care sunt factorii implicati ce influenţeazǎ raportul optim populaţie urbanǎ - populaţieruralǎ şi unde se situeazǎ pragul critic al acestei propor ţii?


18/49

18

În al treilea rând, logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎ nǎ tatea populatiei sǎ fie sacrificatǎ intereselor de profit.

b) C onstrângerea tehnicǎ . Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ r ǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al produc ţ iei ce se poate

realiza, în condi ţ iile date ale progresului tehnic, f ǎ rǎ a afecta echilibrul mediului? c) Echitate şi compensare intra şi intergenera ţ ii.

Definiţia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar încondiţiile in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestǎ un spiritasociativ, de toleranţǎ, solidaritate şi grijǎ reciprocǎ; unul în virtutea cǎruia binele şi

bunǎstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, sǎ afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltǎrii durabile duce la optimul lui Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecatalui pareto se face apel pentru a se vedea ce r ǎmâne din echitate atunci când cererea în creşterea populatiei este raportatǎ la o ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ?

d) Eficien ţ a. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este şi nu poate fi potrivnicǎ eficienţei. Eanu-şi propune sǎ înlǎture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societǎţii. Ea îşi propune,numai, sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul şi, în plus, cǎ acesta nu poate fi gândit prin elinsuşi. Şi, de aici, marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltareadurabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎţile necesare între mecanismele economice propulsate demobilul profitului şi finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii.

e) Economia mediului. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoriadezvoltǎrii durabile în mǎsura în care ea încearcǎ, printre altele, şi tentativa de a umaniza şiecologiza economia. Şi, dacǎ îşi fixeazǎ atari ţinte, atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea aintegr ǎrii mediului şi problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice.Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a r ǎmas, în pofidatuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltǎrii durabile nu este ochestiune facilǎ. Dac dificilǎ sarcina atât iner ţiile puternice ale unui sistem teoretic doct,academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar în multe puncte desprins de realitate,

cât si limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.1.4.4. Politicile dezvoltǎ rii durabileDezvoltarea durabila nu este o pur ǎ filosofie. Ea a inspirat şi inspir ǎ politica economicǎ şi

socialǎ pe multiple direcţii. Programe de dezvoltare ale UE şi altor state dezvoltate cuprind înanalitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile.

La nivel de principii, politica dezvoltǎrii durabile înseamnǎ: Creşterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune,

direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie, cu pǎstrarea calitǎţii bunurilor;

Promovarea unui nou mod tehnic de producţie, bazat pe:• "întreprinderea trivalentǎ" - firma obişnuitǎ "sǎ tr ǎiascǎ în reţea", dupǎ

exemplul naturii, preluând din amonte şi furnizând în aval, închizând cercul şicreând bunuri f ǎra poluare şi somaj;

• "Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine deşeuri;• agricultur ǎ biologicǎ.

Promovarea unui nou mod de consum, aceasta însemnând:• reconsidererea noţiunii de trebuinţǎ;• filosofia raţionamentului în locul logicii profitului;• scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al publicitǎţii.

Soluţia pieţei, prin:• instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor resurselor;


19/49

19

• aplicarea principiului poluatorul plǎteşte, prin: definirea clar ǎ şi respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate; negocierea directǎ între agenţii economici; internalizarea pe calea taxelor; permise de poluare sau exploatare; sisteme de garanţie - colectare (colectare - refinanţare);

Soluţia etaticǎ, cu forme concrete în:• aplicarea de standarde şi alte mǎsuri de reglementare şi control;• implicarea directǎ a statului în politica economicǎ şi socialǎ pentru a stabili

regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N.G.Roegen). Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii şi la roadele acestuia; Promovarea unui nou tip de creştere economicǎ caracterizat prin:

• o campanie sever ǎ impotriva risipei;• un cult pentru durabilitatea produsului;• reconsiderarea importanţei reciclǎrii;• educaţie şi grijǎ faţǎ de roadele creşterii în locul lǎcomiei umane;

•

cǎutarea permanentǎ de substituienţi şi tehnologii alternative;• efort consistent de economisire;• colaborare între generaţii;• distribuţie a rezultatelor aducǎtoare de progres social.

1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice1.5.1. Ciclicitatea - trǎ sǎ turǎ a dinamicii economiceCreşterea economica nu ar cunoaşte discontinutǎţi, unele cu grave consecinţe, dacǎ

factorii care acţioneazǎ asupra celor douǎ momente importante, cu rol de mijloc şi scop,respectiv, producţia şi consumul, le-ar situa în permanentǎ şi deplinǎ armonie. Dar acest lucrunu se realizeazǎ şi, practic, nu se poate realiza într-o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu

numai sub impulsul elementelor conştiente şi reglabile, ci şi al automatismelor intrinsecieconomiei de piaţǎ. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori, endogeni şi exogenieconomiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este cǎ economia a evoluat şi evolueazǎ în"valuri". cu suişuri şi coborâşuri. Cu alte cuvinte, dinamica economiei nu este una liniar ǎ,uniformǎ ci una fluctuantǎ.

Ne intereseazǎ, aici, nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmpl ǎ toare datorate unor factorialeatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele fluctuaţii în a cǎror traiectorie seregǎsesc elemente şi tr ǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate, f ǎr ǎ a fi încadrabileîntr-un tipar exact, riguros. Ne atrag, deci, atenţia fluctuaţiile ciclice.

Ceea ce reţine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamiciieconomiei înregistratǎ statistic, o reflectare a unei realitǎţi în mişcarea sa ciclicǎ. Pe acest

temei, ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi şi abordǎri teoretice. Contrar însǎ acestuilucru multitudinea opiniilor cu privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[, lafel cum impresionant este şi numǎrul unor mari economişti care s-au aplecat asuprasubiectului. La confluenţa tuturor acestora, şi ca o sintezǎ a sintezelor, consider ǎm a fi demnede reţinut urmǎtoarele:

În primul rǎ nd , observabila încǎ din timpurile descrise în Vechiul Testament, evoluţia prin ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se numeşte firesc şi natural. Din punctulacesta de vedere politicile anticiclice nu-şi au raţiune şi nici finalitate. Explicabile şi motivatesunt doar politicile anti-crizǎ , adicǎ acelea care îşi propun sǎ previnǎ, sǎ evite sau sǎ "indulceascǎ" momentul de ruptur ǎ, "falia" generatoare de probleme economice, sociale şi

politice numitǎ crizǎ.


20/49

20

În al doilea rând s-a pus în evidenţǎ, în baza unor lungi şi temeinice observaţii şi analize, o tipologie a ciclurilor. În cadrul acesteia, reţin atenţia, în mod deosebit, ciclurile lungi,"seculare" sau Kondrate, dupǎ numele economistuilui rus N.D. Kondratiev care le-a studiat în

premier ǎ, ciclurile decenale, sau "de afaceri" sau cicluri Juglar, dupǎ numele economistuluiC. Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuaţiileunui factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflaţioniste.

Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. Evenimente şiimprejur ǎri precum r ǎzboaiele, evoluţia producţiei agricole, a stocului de aur, dar cu deosebireevolu ţ ia ciclicǎ a marilor descoperiri ş tiin ţ ifice şi a inova ţ iei tehnologice explicǎ desf ǎsurarea sub forma unor unde lungi a vieţii economice. Sub incidenţa acestui din urmǎ factor capǎtǎ contur şi fizionomie modul tehnic de produc ţ ie. Pentru o anumitǎ poerioadǎ detimp, de cca 20-30 ani, tehnica de producţie aleasǎ în funcţie de resursele existente, cunoscuteşi atrase în circuitul economic, precum şi de tehnologiile concepute a exploata aceste resurse,dǎ roade; r ǎspunde aşteptǎrilor de performanţǎ tehnicǎ şi economicǎ. Aceasta corespunde unei

faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive în planul creşterii şidezvoltǎrii economice. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale modului tehnic de

producţie cunoscut. Sub raportul eficienţei economice, a raţionalitǎţii, a utilizǎrii noilorresurse descoperite dar şi a cererii de consum modificatǎ între timp, acesta nu mai corespunde.Începe o fazǎ de tranzi ţ ie în care iner ţia vechiului mod de producţie se suprapune cu apariţiaşi manifestarea unor elemente apar ţinând unei noi tehnici de producţie. Pe acest fundal, au loc

restructurǎ ri ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou management etc. se pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de producţie şi sǎ r ǎspundǎ noiicereri de consum. Perioada de tranziţie poate cǎ pǎta forma unei crize structurale iar durata eidepinde atât de for ţa iner ţialǎ a vechiului sistem tehnic şi organizatoric cât şi de radicalitateacu care se impune inovaţia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere un nou "produs" consumatorilor.Implementarea de elemente, noi şi vechi, in tehnicǎ, tehnologie şi organizare corespunde unei

faze descendente când ritmurile de creştere, gradul de ocupare, învestiţiile etc,. sufer ǎ. Atunci

când filosofia noului mod tehnic de producţie s-a impus, se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii, credit ieftin, ocupare cât mai deplina, inflaţieredusǎ, creşterea nivelului de trai) se accentueazǎ.

Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, dupǎ opinia specialiştilor, perioada cuprinsǎ între bornele anilor 1949-2000. Celor "treizeci de ani glorioşi" de dupǎ r ǎzboi, caracterizaţi printr-ocreştere economicǎ de excepţie, le-a urmat, începând cu anii '70, o perioadǎ de recesiune, curitmuri mai reduse de creştere a PIB, cu o stagflaţie care a erodat performanţele economicedar, în acelaşi timp, acompaniatǎ de o revoluţie în domeniul tehnic şi informaţional f ǎr ǎ echivalent în istorie.

Ciclul decenal a captat, de la economia politicǎ clasicǎ şi pânǎ în prezent, atenţia unuimare numǎr de cercetǎtori. Este ciclul prin care viaţa economicǎ şi afacerile "pulseazǎ" laintervale de 10-12 ani.

Privit prin prisma principalelor sale secvenţe, ciclul decenal cuprinde patru mari faze: criza, depresiunea, inviorarea si avântul . În literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patrufaze nu este aceeaşi. P.A. Samuelson, de exemplu, analizeazǎ fenomenul în termenii:restrângere, înviorare, expansiune şi apogeu. Grand Larousse Encyclopedique, se opreşte la:crizǎ, depresiune, palierul de refacere incoompletǎ, expansiune. Şi exemplele ar puteacontinua. Ceea ce meritǎ a fi reţinut este tendinţa de a înlǎtura din terminologia cicluluidecenal cuvântul crizǎ. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune în timp cu

punctul maxim atins în evoluţia vieţii economice aşa cum, criza mamei se suprapune cunaşterea unei noi vieţi. Ca o consecinţǎ a acestui fapt, este cunoscutǎ şi încercarea de a


21/49

21

comprima cele patru faze în douǎ, respectiv faza de ascensiune (boom economic) şi faza deregres.

Pentru analizǎ, se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul acesta de vedere esteşi definit ca fiind perioada care ţ ine de la începutul unei crize pâna la începutul urmǎ toarei

crize. În mod ideal , un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel:Luând pe cele douǎ axe un indicator important al creşterii economice (PIB) şi timpul, cele

patru faze ale ciclului economic, aşa cum ne aratǎ fig. 18.2 are urmǎtoarea semnificatie:Faza de avânt economic (intervalele de timp A - B şi D - E) se caracterizeazǎ prin

creşteri ale producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare, credit ieftin, volum mare alvânzǎrilor, profituri considerabile şi climat de încredere.

Criza (punctele B şi E din grafic) este o fazǎ în care expansiunea se opreşte şi aparfenomene negative precum: scǎderea producţiei, a cursului acţiunilor la bursǎ, a volumului decredit oferit de bǎnci, a investiţiilor, creşterea stocurilor de marfuri nevândute, a falimentelor.Se produce o cotitur ǎ serioasǎ, de involuţie a economiei şi climatul afacerilor pǎleşteconsiderabil.

Depresiunea (intervalul B - C) este o fazǎ în care se resimt din plin consecinţele crizei:stagnarea economicǎ, somajul masiv, falimente în lanţ, cursuri scǎzute la bursǎ, reducerearatei profitului, reducerea cererii efective, a standardului de viaţǎ etc. dar, în acelaşi timp, ofazǎ de cǎutǎri de noi tehnologii, de înlocuire sau modernizare a managementului şi asistemului informaţional.

Înviorarea (intervalul C - D) marcheazǎ depǎşirea punctului cel mai de jos al cicluluieconomic şi se caracterizeazǎ printr-o reluare treptatǎ a procesului de creştere a cereriiefective, a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului. Creşterea gradului de ocupareincurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ într-un nou avânt (intervalul D - E).

1.5.2. Sursele fluctua ţ iilor economiceForma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. Ciclul real se poate suprapune

sau nu pe acest cadru. În acelaşi timp, de-a lungul istoriei, ciclurile economice nu s-au

dovedit a fi identice. Ele variazǎ de la o perioada la alta şi chiar de la o ţar ǎ la alta. Factori şi cauze diferite, fie ca amplitudine, fie ca numǎr, explicǎ acest lucru. Dar, cu toatǎ variaţia lortemporalǎ şi spaţialǎ, literatura de specialitate reţine un numǎr de factori cu acţiune cunoscutǎ a fi comunǎ. Dintre aceştea amintim:

a) Comportamentul în actul de consum. Consumul este, alǎturi de investiţii, ocomponenta de bazǎ a cererii globale. În acelaşi timp, el are întotdeauna aceeaşi sursǎ:

producţia; suprapunerea sa cu producţia care i se adreseazǎ nu este însǎ perfectǎ. El este,într-adevǎr, o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul producţiei) dar nunumai. Factori subiectivi care, fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum, fie cǎ îl frâneazǎ,imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. Politica creditului de consum poate, de asemenea,contribui la autonomizarea faţǎ de producţie. Mânuind politica preţului si a fiscului statul

poate influenţa, la rându-i, dinamica si structura consumului.Corelaţia, în mod necesar strânsǎ, dintre producţie şi consum a oferit de multa vreme o

cauza a fluctuaţiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, "Legea debuşeelor" prin care în ofertacreatǎ de producţie cererea este implicitǎ, vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor create era ochestiune realizabilǎ prin legitǎţile obiective ale pieţei libere. Subminând "legea debuşeelor",Th. R. Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantǎ a economiei prin r ǎmânerea în urma aconsumului. Teoria insufucien ţ ei consumului a fost sustinut şi de Sismondi. Pe lângǎ neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ, prin ea însǎsi, o cerere corespunzǎtoare, el a pusr ǎmânerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile repartiţii a venitului naţional.Marx şi ulterior Keynes, au vǎzut în r ǎmânerea în urmǎ a consumului o cauzǎ demnǎ de luat

în seamǎ in ce priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii economice. Numai cǎ ei eu realizat o


22/49

22

analizǎ integratoare, in cadrul cǎreia subconsumul reprezintǎ doar un element, printre altele,cauzator al derulǎrii ciclului.

b) Comportamentul în actul investi ţ ional . Investiţia, cea de-a doua componenta a cereriiglobale, poate schimba, prin propria-i variaţie, ecuatia producţie - consum.

Teoria Si Economia Dezvoltarii (1)

Documents

Transcript of Teoria Si Economia Dezvoltarii (1)