1. Introducere

În secolul al VII-lea în Europa declinul feudalismului este accentuat de un fenomen politic oarecum surprinzător, în sensul că burghezia este sprijinită tocmai de absolutismul monarhic. În Franţa, de pildă absolutismul monarhic servea burghezia împotriva războiului, a religiei, a papalităţii şi prin aceasta servea mişcării populare.

Dar spre finele secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, când cauzele ce facilitau cooperarea dintre burghezie şi absolutismul monarhic au dispărut, burghezia franceză care milita pentru independenţă pe plan politic abandonează absolutismul monarhic.

Îşi putea permite o asemenea ruptură deoarece burghezia se consolida din punct de vedere economic şi social iar influenţa ei politică în societate crescuse considerabil.

În Germania, mai ales după pacea de la Westfalia (1648), are loc o dezmembrare politică, se întăreşte reacţia feudală, forţele absolutiste fiind preponderente ceea ce obligă burghezia la compromisuri.

În Spania se continuă atacurile feudalismului contra monarhie, catolicismului şi burgheziei.În aceste condiţii apare în istoria gândirii politice teoria cunoscută sub numele de Doctrina dreptului

natural. Deşi în antichitate apar idei care anticipau această teorie, ea s-a cristalizat abia în secolul al XVII-lea. Teoria dreptului natural încerca să dea o explicaţie juridică raporturilor de proprietate. Această teorie susţine că a existat o epocă în care avem de a face cu prezenţa unor legi între cetăţeni, obligatorii pentru toţi, a unor legi eterne. La început teoria dreptului natural s-a dezvoltat în Olanda, mare putere colonială la vremea respectivă.

2. Concepţia politică a lui Hugo Grotius

Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant al gândirii juridice cât şi gândirii politice. Principalele sale lucrări sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată lui Ludovic al XIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609).

Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea că omul este o fiinţă socială prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetăţean.

Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze: - omul abstrac (generic);

- omul natural (specie);- omul sălbatec.

Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun, fapt ce se realizează dintru-un instinct social cu care se naşte homo-faber.

Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. Astfel, valens noles, omul este prins în mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate.

Dreptul natural se pronunţă contra revelaţiei divine, a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept.

"Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal şi este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne invariabil".

Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea contractelor încheiate, fundamentarea proprietăţii private şi puterii legitime a suveranului asupra supuşilor. Aceste cerinţe izvoresc din principiul că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la sociabilitate. Proprietatea privată,

1

spun ei, îşi are originea într-o convenţie iniţială, care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună voie, s-a ajuns la o împărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor contracte.

Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi statul are o origine contractuală. El este adpt al tezei suveranităţii statului. Puterea supremă este puterea suveranului, care stă în mâna marelui demnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin contractul încheiat, poporul este obligat la supunere continuă, altfel pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică.

În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ, adică un obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare celor dintre stăpân şi slugă.

3. Baruch Benedict Spinoza

Cunoscutul filozof olandez, Spinoza (1637-1673) a scris opere importante pentru ideile politice, între care: Tratatul teologico-politic, Etica şi Tratatul politic.

Ideile sale politice sunt legate de instaurarea republicii în Olanda. Îşi propune să confere o explicaţie laică originii şi naturii statului. Tezele sale sunt antifeudale, antiscolastice şi anticlericale. Discursul său politic poartă amprenta enciclopedismului său în materie de politică şi a unui stil scriptural suplu şi atractiv.

Statul are o bază raţională, iar scopul său suprem este acela de a asigura funcţionarea normală a societăţii, respectiv libertatea. De altfel, ideile sale principale se referă la libertate şi sclavie. După el sclavia ar rezulta în mod fatal dintr-o necesitate. Ea este indispensabilă societăţii, iar libertatea este o stare naturală care rezultă din respectarea necesităţii "Libertatea ca necesitate înţeleasă".

În starea naturală oamenii nu cunoşteau binele şi răul, justiţia şi injustiţia, nici dreptul şi nici puterea. Numai în societate apar aceste valori. În raport cu statul, el a militat pentru libera exprimare a cuvântului cetăţenilor. "Trăinicia unui guvern este determinată de libertatea cuvântului, iar forţa (constrângerea) duce la slăbirea statului".

Statul este un arbitru în societate şi impune supunere (supunerea fiind un drept natural al statului). Forţa statului determinată de legitimitatea sa naturaă şi raţională constă în apărarea ordinei, păcii şi securităţii sociale. Puterea statului se exercită şi asupra bisericii, dar fără să-i lezeze interesele. La fel proprietatea privată este o condiţie naturală/raţională a oricărei societăţi, perfect legitimă nu doar din punct de vedere moral ci şi juridic. El se opune categoric monarhiei absolute, deoarece în cadrul ei ar exista sclavie şi barbarie. De aceea el este adeptul unei forme democratice de guvernământ, adică republica. O altă idee este aceea a libertăţii politice a cetăţenilor. Libertatea politică nu poate fi suprimată, pentru că nimeni nu este obligat, graţie legilor dreptului natural, să se supună altuia, să se supună bunului plac al altuia. "Fiecare este proprietarul propriei sale libertăţi" -afirmă Spinoza. Natura a oferit fiecăruia libertatea pe care o posedă, care-i aparţine lui ca individ, iar statul care garantează această stare naturală este democraţia, adică instaurarea majorităţii.

4. Samuel Puffendorf (1632-1694)

Teoria dreptului natural se afirmă nu doar în Olanda ci şi în Germania, mai ales prin Puffendorf. Pentru a-l înţelege trebuie să remarcăm faptul că războiul de 30 de ani, care a avut loc în Germania nu a

2

dus la subminarea feudalismului, ci la anumită consolidare a acestuia. La aceasta se adăuga fărâmiţarea feudală (peste 360 de stătuleţe feudale independente şi rivale). Aceasta a dus la consolidarea absolutismului principilor, la întârzierea procesului de centralizare a puterii de stat. De altfel, burghezia era slabă, ceea ce a dus la un anumit compromis cu absolutismul princiar.

Pe acest fond, ideile dreptului natural a lui Puffendorf capătă semnifivaţie specifică. El face distincţie între dreptul natural şi dreptul teologic. Dreptul natural este dedus din raţiunea umană, din natura lucturilor. Natura omului este imuabilă (neschimbată), atunci sunt imobile şi normele de drept. Deci, sursa legilor este aici, în natura umană terestră şi nu au nimic cu explicaţia mistico-religioasă.

Şi el crede că statul este rezultatul unui contract, al unui convenţii sau a unui legământ iniţial între oameni. Scopul statului este de a asigura pacea şi utilitatea comună. Suveranul are datoria de a apăra drepturile supuşilor, acest fapt (obligaţia statului) fiind cuprins în contractul iniţial.

5. Cristian Thomasius (1652-1728)

Este un continuator al teoriei dreptului natural şi adept al limitării puterii absolutismului plecând de la distincţia dintre drept şi morală, el fiind primul gânditor care a analizat această deosebire, teoria sa fiind împrumutată de Kant. Pentru Thomasius morala constituie acel "forum internum" (imperatvul categoric la Kant) iar dreptul este "forum externum". Cu alte cuvinte, morala este ansamblul cerinţelor de comportare, de conduită în societate, care-şi au "sediul" în individ şi au ca scop reglementarea raporturilor dintre conştiinţa individului şi imperativul categoric necesar (între datorie şi necesitate), adică acela de a se purta de aşa manieră încât să nu contravină unor cerinţe etice generale. Dreptul îşi are sediul în exterior şi se referă la reglementarea unor raporturi materiale în societate.

În consecienţă, morala are ca principiu onestitatea, pacea interioară (adică scopul), pe când dreptul are ca principiu justul, iar ca scop pacea exterioară (socială de fapt).

Aşa stând lucrurile statul nu poate pătrunde în forumul conştiinţei umane, acesta nu este un domeniu penetrabil forţelor statului, prin care se realizează morala şi dreptul. Sfatul este mijloc de realizare a păcii interioare, adică un instrument etic, moral în vreme ce ordinul este un mijloc de realizare a păcii exterioare. Sfatul are menirea de a convinge, acesta fiind menirea şi specificul eticii, pe când ordinul, propriu statului, constrânge. Sfatul trebuie, deci, folosit de înţelepţi, pe când ordinul este folosit de stat, de forţa coercitivă (constrângere).

6. Cristian Wolf (1679-1754)

Teza prin care Wolf estea preciat ca teoriticean al dreptului natural este aceea a limitării puterii absolute, monarhice, pentru a nu degenera în tiranie. Această limitare se realizează prin legi. Deci, tendinţele tiranice trebuie îngrădite printr-o anumită adunare reprezentativă.

Şi la el, statul este reprezentantul unui contract încheiat între oameni. Dar puterea de stat este nelimitată şi atotputernică iar cetăţenii au datoria să i se supună necondiţionat. El preconiza raţiunea, existenţa unui stat poliţist, a unui stat birocratic care să concentreze întreaga putere (compromis cu absolutismul princiar).

3

7. Actualitatea teoriei dreptului natural

Uitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este reluată şi actualizată. Unul dintre cei mai perseverenţi doctrinari contemporani ai acestor teze, este G. Del Vecchio, după care legile dreptului natural sunt imuabile.

Referindu-se la obişnuitele norme ale dreptului pozitiv, el afirmă că acestea nu exprimă judecăţi absolute despre dreptate şi justiţie.

De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al dreptăţii. Legile, normele dreptului natural pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se întemeiează nu pe orbitrar, pe actul de voinţă al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv.

Aşadar în concepţia lui del Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci şi o dreptate generală, unică, eternă, de unde caracterul imuabil al acestor legi naturale.

Dreptatea unică este deasupra claselor, deasupra puterilor sociale exprimând global interesele tuturor membrilor societăţii. Concomitent cu aceste teorii o puternică recrudescenţă cunosc concepţiile catolice în drept. Pe linia doctrinei sfântuli Toma d'Aquino, actualizată şi modernizată la cerinţele societăţii contemporane, teoria catolică a dreptului proclamă o unitate între drept, morală şi politică, privind dreptul natural. După aceşti doctrinari catolici, în revelaţia divină (acreditată de teoricienii evului mediu) îşi găseşte originea şi dreptul natural. Deci, dreptul divin (revelat) consacră dreptul natural, care, la rându-i consacră dreptul pozitiv.

Girul dreptului natural se extinde asupra dreptului politic în general. Doctrina catolică actuală îşi conjugă eforturile cu alte teze ale ideologiei Evului Mediu -cum este instituţionalismul- pentru a nega suveranitatea, legitimitatea statelor suverane.

Dreptul natural cunoaşte deci, în linii mari, o traiectorie istorică ce cuprinde următoarele etape:a) antichitatea greacă (prezenţa unor asemenea idei la Platon, Socrates)b) evul mediu (abordare teologică, Toma d'Aquino)c) etapa dreptului natural ca atare (abordare juridică)d) doctrina contemporană a dreptului (modernizarea ideilor vechi)

8. Bibliografie:

1. MANUEL GUŢAN, Istoria dreptului românesc. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

2. ION CRAIOVEAN, Tratat de Teoria Generală a Dreptului, Editura All Beck3. ION CRAIOVEAN, ION CETERCHI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All

Beck, București 19934. MIHAI BĂDESCU, Introducere în filosofia dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

4