UNIVERSITATEA DE STAT

„BOGDAN PETRICEICU HASDEU”

DIN CAHUL

Bloşenco Magda

TEORIA GENERALĂ A

DREPTULUI

Note de curs

CAHUL – 2010

2

Cuprins

Notă introductivăTema 1. Noţiuni introductive cu privire la teoriagenerală a dreptului.Subiectul 1. Noţiuni generale privind teoria generală adreptului. Obiectul teoriei generale a dreptului.......................6Subiectul 2. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului.Metodele cercetării juridice......................................................7

Tema 2 Esenţa, tipurile şi forma de stat.Subiectul 1. Conceptul statului şi trăsăturile lui..................10Subiectul 2. Originea statului şi dreptului. Formelestatului.....................................................................................12Subiectul 3. Elementele caracteristice ale statului...............16Subiectul 4. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului................18

Tema 3. Conceptul şi definiţia dreptuluiSubiectul 1. Conceptul dreptului...........................................21Subiectul 2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului......22Subiectul 3. Rolul şi funcţiile dreptului................................25Subiectul 4. Principiile dreptului..........................................29

Tema 4. Norma juridică şi trăsăturile eicaracteristice.Subiectul 1. Conceptul, definiţia şi conţinutul normei juridice…………………………………………………………….…31Subiectul 2. Caracteristicile normei juridice.........................34Subiectul 3. Structura normei juridice..................................37Subiectul 4. Principalele categorii de norme juridice...........40Subiectul 5. Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şiasupra persoanelor..................................................................42

3

Tema 5: Raportul juridic.Subiectul 1. Noţiunea de raport juridic.................................47Subiectul 2. Conţinutul raportului juridic.............................50Subiectul 3. Obiectul raportului juridic.................................53Subiectul 4. Faptele juridice.................................................55

Tema 6. Izvoarele dreptuluiSubiectul 1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materialeşi izvoarele formale ale dreptului...........................................56Subiectul 2. Clasificarea izvoarelor de drept........................59

Tema 7. Sistemul dreptuluiSubiectul 1. Noţiunea sistemului dreptului..........................62Subiectul 2. Criteriile constituirii sistemului dreptului........64Subiectul 3. Instituţia juridică...............................................65Subiectul 4. Ramurile dreptului............................................66Subiectul 5. Dreptul public şi dreptul privat.........................69

Tema 8. Realizarea dreptuluiSubiectul 1. Conceptul realizării dreptului...........................71Subiectul 2. Formele realizării dreptului..............................72

Tema 9. Interpretarea normelor de dreptSubiectul 1. Noţiunea si necesitatea interpretării normelor dedrept.........................................................................................79Subiectul 2. Tipurile de interpretare a normelor de drept....82Subiectul 3. Metodica interpretării normelor de drept..........84

Tema 10. Elaborarea normelor juridice. Tehnicajuridică normativăSubiectul 1. Conţinutul noţiunii de elaborare a normeijuridice.....................................................................................89Subiectul 2. Principiile şi etapele tehnicii normative............92

4

Subiectul 3. Părţile constitutive şi structura formală a actelornormative.................................................................................97

Tema 11. Răspunderea pentru încălcareadreptuluiSubiectul 1. Noţiunea răspunderii pentru încălcareadreptului…………………………………………………....100Subiectul 2. Cauzele şi formele încălcării dreptului………102Subiectul 3. Condiţiile răspunderii juridice……………… 118Subiectul 4. Rolul organelor statului în combaterea şiprevenirea încălcărilor de drept…………………………...122

5

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Orice ştiinţă, indiferent de specificul său, trebuie sărăspundă unor exigenţe generale, care să-i confere statutulde ştiinţă. În cazul ştiinţelor juridice nu ne putem sustrageacestor cerinţe, în special atunci când este vorba de deştiinţa numită Teoria generală a dreptului.

Constituind un subsistem al sistemului ştiinţelor,ştiinţele juridice elaborează modele explicativ –interpretative şi justificative privitor la domeniile cercetate.Astfel, lucrarea respectivă va încerca să corespundă acestorexigenţe generale, dar în acelaşi timp şi anumitor obiectivespecifice propuse.

Dreptul are în viaţa contemporană un rol de primrang. În funcţie de elaborarea şi aplicarea dreptului, osocietate este „închisă”, fiind orientată spre arbitrar şiblocaje speciale sau, dimpotrivă, este „deschisă”, cultivânddinamismul şi progresul social.

Opţiunea pentru varianta benefică a locului şirolului dreptului în viaţa socială implică, preocupareaconstantă, mereu perfectibilă, a formării şi dezvoltăriigândirii juridice ca resursă specifică a dreptului care are înînvăşământul juridic universitar matca sa definitorie.

În acest context teoria generală a dreptului arevocaţia abordării planului atât de dificil, dar necesar, algeneralităţii şi integralităţii în care dreptul este studiatpentru ai desprinde conceptele fundamentale, principiile,legităţile, ipostazele sale complexe.

6

Tema 1 Noţiuni introductive cu privire la Teoriagenerală a dreptului

Subiecte:1. Noţiuni generale privind teoria generală a dreptului.Obiectul teoriei generale a dreptului2. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului. Metodelecercetării juridice.

1.Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială,

politică şi juridică care se bazează pe un ansamblu de teoriişi concepţii ce ţin de apariţia, evoluţia şi funcţionareasistemului de drept, sau la general care se bazează pe unansamblu de concepţii, teorii şi idei cu privire la stat şidrept.

Ce este Ştiinţa?Aşa cum se consemnează în toate dicţionarele de

referinţă ale lumii, ştiinţa este un ansamblu sistematic decunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şisocietate) şi despre realitatea subiectivă ( psihic şi gândire).

Cum apare?Ştiinţa apare sub influenţa nevoilor practice ale

societăţii, scopul ei fiind de a servi practicii, progresuluieconomic, social-cultural în general progresului uman.

Heghel definea ştiinţa ca fiind, ceea mintea omului areuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită.

Un alt jurist Andrei Rădulescu spunea că ştiinţareprezintă “un sistem de valori ştiinţifice dobândite prinmetode de cercetare” .

Ce studiază ştiinţa dreptului?Ştiinţa dreptului studiază juridicul, în toate formele în

care se manifestă existenţa şi dezvoltarea statului şidreptului; instituţiile politice şi juridice; cum instituţiilejuridice influenţează societatea

şi cum dezvoltarea socială influenţează juridicul.

7

Ştiinţa dreptului cercetează conduita umană şidirijează comportamentul uman în viaţa socială, pornindde la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi şiobligaţii în raporturile sociale.

Experienţa demonstrează că viaţa cotidiană aoamenilor nu este posibilă fără anumite reguli de conduită,acestea la început având un caracter, religios fiindpromovate de biserică, apoi îmbinînduse cu reguli eticeîmbrăcînd mai tîrziu un înveliş juridic. Pentru a-şi faceconvieţuirea posibilă oamenii au selectat din normele careguvernau existenţa lor pe cele mai semnificative,consacrîndu - le în acte normative.

Obiectul teoriei generale a dreptului îl constituiestudierea dreptului şi a statului, a fenomenului juridic întoată complexitatea sa şi anume:

dreptul ca un ansamblu de norme juridice, drepturi subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept.

Autorul belgian Fransois Rigo arată că primul obiect alştiinţei dreptului este de a restaura conexiunile întrenormele juridice aplicate de practicieni, de a includefenomenele dreptului.

2.Ca şi orice domeniu şi cercetarea ştiinţifică se

bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu demetode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studiereadreptului în toată complexitatea sa. Cuvîntul metodă vinede la greci ceea ce înseamnă drum, cale, mod de expunere.O metodă în sensul adevărat al cuvîntului trebuie să fiedeterminată de însăşi obiectul cercetării juridice şi trebuiesă corespundă legilor acestuia.

În literatura juridică există mai multe definiţii alemetodei şi anume: Prin metodă înţelegem un ansambluconcentrat de operaţiuni intelectuale ce pot consta din

8

norme, principii, care sunt folosite pentru atingerea unuiasau mai multor obiective privind cunoaşterea unuifenomen.

O altă părere ar fi că metoda reprezintă sistemulcelor mai generale principii de investigaţii, deduse dinsistemul celor mai generale legi obiective.Prin metoda ştiinţei teoriei generale a dreptului înţelegemcăile, mijloacele de studiere, care exprimă poziţiile iniţialegenerale şi abordarea acestor fenomene.

Referindu-ne la principalele metode ale cercetăriijuridice putem menţiona: metoda logică, metoda istorică,metoda comparativă, metoda experimentală, metodasociologică, metoda cantitativă etc. În continuare vomcaracteriza pe scurt metodele.Metoda logică. În cercetarea dreptului, a fenomenuluijuridic atât de complex, teoria dreptului şi toate ştiinţelejuridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentelelogice. Metoda logică este de largă utilitate în orice act degândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedeeşi operaţiuni prin care se crează posibilitatea structurii şidinamicii raporturilor necesare în diferite componente alesistemului juridic al unei societăţi.Metoda istorică presupune că ştiinţa juridică cerceteazădreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică dea lunguldiferitor evoluţii sociale, ele analizează esenţa, forma şifuncţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care ostrăbate ştiinţa.Metoda comparativă se caracterizează prin studiulcomparat al diferitor instituţii juridice de la o ţară la alta,prin compararea sistemului juridic naţional, desprinzându-se atât factorii ce determină trăsăturile comune, cât şi celespecifice. În literatura juridică s-au conturat nişte regulidupă care se foloseşte metoda comparată şi anume:

a) este supus comparării numai ceea ce se poatecompara. Sub aspectul utilizării acestei reguli în cercetareajuridică prezintă interes următoarele aspecte: - să se

9

stabilească dacă sistemele comparate aparţin sau nuaceluiaşi tip istoric de drept; - să se stabilească dacă, dinpunct de vedere al substanţei intereselor, termenii supuşicomparăriidiferă sau nu;- diferenţele trebuie precizate cu claritate, chear dacăasemănările nu sunt precizate, sau sunt prezentate lageneral sau evaziv.

b) termenii supuşi comparării trebuie priviţi îndimensiunile şi conexiunile lor reale şi plasaţi în contextulsocial – politic şi cultural. Astfel regula dată presupune:-considerarea cadrului relaţional general (economic, politic,social, cultural, moral.) ca suport al relaţiilor supusereglementării juridice în cele două sisteme supusecomparării;considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de dreptsupuse comparării.

c) comparatismul trebuie să şină seama atât desensul normelor juridice la momentul apariţiei ei, cât şi deevoluţia în timp a acestui sens aşa cum doctrina şi practicaîl conturează la diferitele etape de aplicare.

Metoda experimentală. Fiind proprie ştiinţelornaturii uneori ea se foloseşte şi în domeniul dreptului.Cunoaştem faptul că menirea socială a dreptului este de areglementa relaţiile din societate. Acţionând asupra lor,dreptul tinde la perfecţionarea acestora de aceea uneorieste rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuripentru a găsi varianta optimă de soluţionare a problemei.Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă înfolosirea cercetărilor sociologice pentru studierea opinieipublice, pentru studierea eficienţei sociale a activităţiidiferitelor organe de stat, precum şi a reglementărilor daterelaţiilor sociale. Folosirea cât mai pe larg a sondajului deopinie sau a anchetei sociologice sa dus la conturareasociologiei juridice ca disciplină desinestătătoare care sepredă la mai multe Facultăţi de Drept.

10

Ca o concluzie, după prezentarea succintă ametodelor se impune constatarea că ele nu trebuiescînţelese în mod izolat, ci în interdependenţă pentruobţinerea unor rezultate valoroase şi utile.

Literatura recomandată: Nicolaie Popa. Teoriagenerală a dreptului. – Bucureşti, 1992, p.23; Ioan Ceterchi,Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. –Bucureşti, Ed. ALL, 1993, p.5; Ion Dogaru. Elemente deteorie generală a dreptului. – Craiova: Ed. Oltenia, 1994, p.14; Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: -Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999, p.9-12.

Tema 2 Esenţa, tipurile şi forma de stat.Subiecte:1 Conceptul statului şi trăsăturile lui.2 Originea statului şi dreptului. Formele statului.3 Elementele caracteristice ale statului.4 Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.

1.Cuvîntul „stat” provine din latină „status”,

semnificând ideea de ceva stabil, permanent. În sensul săumodern, noţiunea de stat se foloseşte mult mai tîrziuîncepând cu secolul al XVI-lea. Fiind o categorie socialăextrem de complexă, noţiunea de stat se foloseşte în maimulte sensuri:În sensul larg al cuvîntului statul este organizatorulprincipal al unei colectivităţi umane, care stabileşte reguligenerale şi obligatorii de conduită, garantează aplicareasau executarea acestor reguli şi în caz de necesitate, rezolvălitigiile care apar în societate.

11

În sensul restrictiv şi concret, statul este ansamblulautorităţilor publice, care asigură guvernarea.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferitecare întrunesc elementele caracteristice cele mai generaleale tuturor statelor indiferent de perioada existenţei lor,iată cîteva din ele:

a) statul este dimensiunea specifică şi esenţială asocietăţii politice, societate care a rezultat dinfixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţiumane întruchipând, naţiunea, şi este guvernată deo putere instituţionalizată având capacitatea şimijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa uneipărţi din colectivitate ca voinţă generală. (IonDeleanu)

b) Statul este un sistem organizaţional, care realizeazăîn mod suveran conducerea unei societăţi, a unuipopor stabilit pe un anumit teritoriu.

c) Statul este unitatea formată de un ansamblu deindivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuindpe un teritoriu determinat care, le este propriu lorşi dominat de un Guvern, adică de o putere investităcu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fieexecutate.

Analizând caracteristicile statului expuse mai susconstatăm că statul este caracterizat ca:

o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreiase realizează conducerea socială;

o organizaţie care deţine monopolul creării şiaplicării dreptului

o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriudeterminat al unei comunităţi umane;

o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de statcare poate impune exercitarea voinţei generale,aplicând în caz de necesitate forţa de constrîngerea statului.

12

Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca oorganizaţie politică având menirea să promoveze şi săapere interesele generale ale societăţii.Nicolaie Popa defineşte statul ca principala instituţiepolitică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cuo populaţie şi o putere instituţionalizată.

Aşadar, statul este principala organizaţie politică asocietăţii, constituită pe un teritoriu delimitat cu opopulaţie proprie şi o putere instituţionalizată, avândmenirea să promoveze şi să garanteze interesele generaleale societăţii.

2.Formele statului

Forma de stat reprezintă o categorie complexă cedetermină modul de organizare, conţinutul puterii,structura internă şi externă a acestei puteri.Forma de stat se caracterizează prin 3 elementecomponente: forma de guvernământ, structura de stat,regimul politic.

În continuare le vom caracteriza pe fiecare în parte,astfel Forma de Guvernământ caracterizează modalitateade formare şi organizare a organelor statului,caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilordintre acestea, în special dintre organul legiuitor şiorganele executive, inclusiv şeful statului. Charles Louis deSecondat Montesquieu în lucrarea sa „Despre spiritullegilor” arată că există trei forme de guvernământ. Celrepublican, cel monarhic şi cel despotic, definindu-le astfel,guvernământul republican este acela în care întregul poporsau numai o parte a lui deţine puterea supremă, celmonarhic este acela care conduce de unul singur, darpotrivit unor legi fixe şi dinainte stabilite, pe cînd celdespotic, unul singur, fără vreo lege şi fără vre-o regulă,procedează după voinţa sa şi capriciile sale. La rândul său,

13

Jean Jacques Rousseau, în lucrarea sa „contractul social”distinge trei forme de guvernământ: democraţia,aristocraţia şi monarhia, nu aceleaşi definite deMontesquieu, dar cu multe elemente caracteristiciasemănătoare. Heghel se referă la Monarhie, aristocraţie şidemocraţie, dezvăluindule trăsăturile istorice, dar se ocupăîn detaliu de forma monarhică de guvernământ căreia îisubliniază importanţa şi efectele pozitive. După opinia saeste esenţial ca elaborarea Constituţiei să reflecte cerinţelede urmat , pornind de la faptul că facerea Constituţiei nuînseamnă decât o transformare, iar transformarea nu poateavea loc decât pe cale constituţională. El consideră căforma monarhică trebuie să pună la baza guvernământuluitocmai o asemenea Constituţie, care reflectă transformareaşi o produce.

Din punct de vedere al formei de guvernământstatele se împart în monarhii şi republici.Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului estemonarhul (de la grecescul monas ceea ce înseamnă căputerea aparţine unei singure persoane). Monarhul saualtfel denumit regele, ţarul, emirul, domnitorul, de regulădeţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. În evoluţiasa monarhia cunoaşte mai multe forme şi anume monarhiaconstituţională, în care monarhul are atribuţii restrânse,rolul Parlamentului fiind foarte important, şi monarhiaabsolută este aceea în care atribuţiile monarhului suntfoarte întinse, această formă de guvernământ a fostcaracteristică, în special, în evul mediu, când monarhulavea puteri practic nelimitate.

Republica este o formă de guvernământ în careputerea supremă aparţine unui organ ales pe un termenlimitat. Republica poate fi:

Republică Parlamentară în care lipseşte şefulstatului, fie că acesta este ales de parlament având o poziţielegală mai inferioară(Italia, Austria, Germania ).

14

Republica Prezidenţială constă în alegerea şefuluistatului de către cetăţeni sau şefului statului îi revine un rolsporit având atribuţii majore în exercitarea puterii.Structura de stat caracterizează organizarea puterii înteritoriu. Forma de organizare înseamnă împărţireainternă a statului în unităţi administrativ – teritoriale, sauîn părţi politice şi autonome.

Din acest punct de vedere statele se împart în, statesimple sau unitare şi state compuse sau federative.

Caracterizându-le putem menţiona că staul simplu,unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-ouniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şiorganizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveranla viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. Înasemenea state există un singur Parlament, Guvern, unsingur rând de organe judecătoreşti, o singură Constituţie,cetăţenie, etc.

La etapa contemporană în lume predomină stateleunitare ca: Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia,etc.Statul federativ, compus sau unional, este statul constituitdin două sau mai multe entităţi, unităţi statale în careexistă două rânduri de organe centrale de stat , există maimulte constituţii, există două categorii de cetăţenie.Uniunile de state pot fi:Uniunea personală, care reprezintă o uniune a două saumai multe state, care păstrându-şi suveranitateadesemnează un şef de stat comun. Uniuni de state au existatîntre Olanda şi Luxemburg(1815-1890), Danemarca şiIslanda (1918-1944).Uniunea reală, în cadrul ei pe lângă şeful statului există şialte organe de stat comune. Uniuni reale au existat întreSuedia şi Norvegia (1815-1905).

Între anii 1859-1862, Principatele Unite Muntenia şiMoldova au constituit o uniune personală transformată

15

între anii 1862-1864 o uniune reală, care a dus la formareastatului unitar român.

Confederaţia – constituie o asociaţie de stateindependente, formată din considerente economice şipolitice, atât de ordin intern cât şi extern, care dă naştereunui stat nou ca subiect de drept internaţional. Stateleconfederale urmăresc realizarea unor scopuri comunepentru soluţionarea cărora îşi urmăresc un organismcomun unde sînt reprezentate toate statele membre.

Regimul politic include ansamblul metodelor şimijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu carevizează atât raporturile dintre stat şi individ, cât şi modulîn care statul concret asigură şi garantează drepturilesubiective. Din punct de vedere a regimului politic sedisting două categorii de state: State cu regimuri politicedemocratice şi state cu regimuri politice autocratice(totalitare).

Democraţia reprezintă acea formă de guvernarepolitică în care puterea aparţine poporului. Democraţia şiregimul democratic se caracterizează prin anumitetrăsături esenţiale şi anume:prin pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cuprograme proprii care concurează la exercitarea puterii.Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, îndesemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizareaputerii. Într-o democraţie se manifestă principiulmajorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărârile seadoptă pe baza votului majorităţii.

Democraţia poate fi directă şi reprezentativă.Directă – presupune participarea directă a cetăţenilor laconducere, la adoptarea deciziilor;Reprezentativă – presupune alegerea de către cetăţeni aorganelor reprezentative prin intermediul cărora seexprimă voinţa şi interesele poporului şi anume prin alegericare se realizează prin vot universal, egal, direct, secret.

16

Regimul autocratic se caracterizează prininexistenţa atât a condiţiilor juridice formale cât şi acondiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Laasemenea regimuri poate fi atribuit şi regimul dictatorialcomunist (imposibilitatea poporului să determine sau săinfluenţeze politica internă şi externă a statului )

3.Statul se caracterizează prin câteva elemente sau

dimensiuni istorice şi politice având o importanţă majorăcondiţionând atât apariţia cât şi dispariţia sau reînviereastatului.

Încă din perioada în care sau conturat primeleformaţiuni politice elementele care le-au conturat au fost:teritoriul, populaţia, forţa publică sau suveranitatea.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului carereprezintă un concept juridic şi politic. Acest rol alteritoriului reiese din funcţiile pe care le are:

a) teritoriul este indiciul care permite situarea statuluiîn spaţiu, localizând în aşa mod statul şidelimitându-l de alte state,

b) prin intermediul teritoriului statul stabileştelegăturile cu cei ce-l locuiesc,

c) teritoriul determină limitele extinderii puteriipublice şi continuă la structurarea autorităţilorpublice.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, coloana de aer,asupra cărora statul îşi exercită puterea. Potrivitconceptului Constituţiei Republicii Moldova teritoriuluistatului îi sunt specifice următoarele caractere juridice:inalienabilitatea şi indivizibilitatea.

Astfel art. 3 din Constituţia Republicii Moldovastabileşte că „Teritoriul Republicii Moldova este inalienabilşi că frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”.Art. 1 din Constituţie stabileşte că Republica Moldova este

17

un stat indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului seinterpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nupoate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale.

Populaţia constituie dimensiunea demografică,psihologică şi spirituală a statului. Cei ce locuiesc pe unteritoriu şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă deaceastă putere ori calitatea de cetăţean, de membru alstatului respectiv ori calitatea de străin (persoana avândaltă cetăţenie decât cea a statului în care locuieşte) ori pecea de apatrid. Dintre aceste trei categorii de persoanenumai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi aobligaţiilor stabilite de stat.

Forţa publică sau suveranitatea. Puterea esteun fenomen legat de autoritate care se caracterizează prinposibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conformunei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine, şinecesitatea de a se supune acestei comenzi. Puterea seînfăţişează în mai multe forme şi anume ea poate fi politică,statală, familială, puterea unui grup social, puterea unorpartide, etc.Puterea statală însă este cea mai autoritară şi secaracterizează prin următoarele trăsături:

a) puterea este un atribut al statului care seechivalează cu forţa, această forţă materializându-seprin diverse instituţii politico – juridice (autorităţipublice, armată, poliţie);

b) puterea de stat are un caracter politic;c) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;d) puterea de stat este suverană.

Această trăsătură din urmă fiind cea mai importantă,Astfel, termenul suveranitate este folosit pentru prima datăcu prilejul analizei Constituţiei Franceze din anul 1791 decătre juristul francez Clermant Tennerre care a definito„libertatea colectivă a societăţii”.Suveranitatea are două laturi, internă şi externă:

18

Latura internă este chemată să sublinieze faptul că îninterior nici o altă putere socială nu este superioară puteriistatului;

Latura externă este atributul suveranităţii de a nu fiîn relaţiile sale externe de către nici o altă putere.Astfel suveranitatea este dreptul statului de aşi elaboraorientările fundamentale ale dezvoltării sale economico –sociale şi de a stabili raporturi cu alte state, potrivit voinţeişi intereselor naţionale fără amestec extern.

4.Fiind principala instituţie politică a societăţii,

statului îi revine un loc de seamă în societate. Putemmenţiona că formula cea mai concisă prin care putemdefini rolul şi scopul statului este că acesta apără interesulgeneral al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte.

În analizele efectuate de Immanuel Kant şi ReneCasin se subliniază că scopul principal al organizaţieipolitice statale îl constituie apărarea drepturilorinalienabile ale omului. Referitor la scopul statului putemevidenţia două concepte esenţiale:

Prima este reprezentată de filosofia clasică greacăpentru care scopul statului este nelimitat. Conform acesteiconcepţii nu poate exista o sferă de activitate care n-arprezenta vre-un interes pentru stat. Părtaşii acesteiconcepţii consideră că orice activitate trebuie să fiedisciplinară de stat.

Cealaltă concepţie rezervă omului o activitate liberăde orice dominaţie din partea statului. Statul are ca scopocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În aceastăordine de idei Heghel menţiona „Dacă cetăţenilor nu lemerge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,atunci statul stă pe picioare slabe”. Rolul statului constă înapărarea orânduirii de stat. De asemenea potrivitConstituţiei Republicii Moldova, statul este obligat să ia

19

măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent,care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familieilui,(art. 47, alin. 1.). Însă potrivit art. 47 alin 2, cetăţenii audreptul din partea statului la asigurare în caz de şomaj,boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuride pierdere a mijloacelor de subzistenţă.

Deci, rolul şi scopul statului se realizează prinfuncţiile sale care, sânt interne şi externe. În analizaobiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigureordinea şi stabilitatea în societatea dată şi să contribuieprin mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnicuman.

Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pecare acesta le îndeplineşte. Termenul funcţie vine de lalatinescul „fonctio”, care se traduce prin muncă,deprindere, îndeplinire. Funcţiile statului sînt definite cafiind direcţiile fundamentale de activitate a statului.În continuare vom caracteriza pe scurt următoarele funcţiiale statului:

Funcţiile interne1) funcţia legislativă – prin care statul prin

organismele sale specializate adoptă sistemullegislativ al societăţi;

2) executivă – care presupune realizareaactivităţii de organizare a executării legilorşi a altor decizii adoptate,

3) judecătorească - prin care se supravegheazăaplicarea corectă a legilor şi sancţionareaîncălcărilor acestora,

4) economică – ce constă pe de o parte în faptulcă statul este organizatorul direct alactivităţii economice în cazul proprietăţii destat, iar pe de altă parte, asigură cadrulpolitic, organizatoric, şi juridic prin careagenţii economici îşi desfăşoară activitatea,

20

5) socială – prin care se asigură condiţii decentede trai tuturor cetăţenilor ţării, prin măsuride protecţie socială, medicală, etc.

6) culturală – prin care se asigură condiţii deinstruire şi educaţie, de afirmare acapacităţilor creative ale cetăţenilor,

7) de apărare a ordinii sociale, care are o laturăpreventiv – educativă prin care sesancţionează actele antisociale,

8) ecologică prin care se protejează mediulambiant.

Funcţiile externePe plan extern statul îndeplineşte funcţiile:

1) de promovare a cooperării cu celelalte state,2 ) de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate,3) de apărare a ţării printr-o relaţie de cooperare şiparteneriat cu alte ţări,4) apărarea independenţei şi suveranităţii statale, aintegrităţii teritoriale.Aceste funcţii ale statului se exercită într-un nou climat

internaţional, dominat de respect şi încredere reciprocă, destimă şi sprijin mutual în efortul comun de propăşirepaşnică a tuturor naţiunilor lumii.

De asemenea, ele contribuie la realizarea scopuluifundamental pe care îl are statul democratic şi anumepromovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale cetăţenilor.

Literatura recomandată: Ceterchi Ioan. Introducere înstudiul dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Boboş Gheorghe.Teoria generală a statului. – Bucureşti: Editura Didactică şiPedagogică, 1994; Dumitru Mazilu. Teoria generală adreptului: - Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999; GheorgheBoboş. Statul şi dreptul în conexiunea lor dialectică şi

21

relativa lor independenţă//Studii şi cercetări juridice. -1983.-Nr. 2.

Tema 3. Conceptul şi definiţia dreptuluiSubiecte:1 Conceptul dreptului2 Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului3 Rolul şi funcţiile dreptului4 Principiile dreptului

1.Dreptul, ca şi întreaga componenţă juridică a vieţii

sociale este un fenomen deosebit de complex a căruicunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilorobiective a existenţei sale, a factorilor care-l configurează şivalorile pe care le promovează.

Cuvântul drept derivă din latinescul „directus” avândsensul de direct, adică o regulă de conduită fărăspecificarea conţinutului. La noi dreptul se foloseşte îndouă sensuri şi anume:

a) cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridicede conduită sau normele juridice din societatedenumit şi drept obiectiv,

b) cel prin care se are în vedere dreptul ce aparţineunei persoane fizice sau juridice pe care-l denumimdrept subiectiv.

Vorbind de dreptul din Republica Moldova, avem învedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pecare au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumităperioadă.

Dreptul cunoaşte mai multe definiţii ce-l caracterizează,astfel definiţia marxistă îl reprezintă ca fiind „voinţa claseidominante ridicată la rang de lege”.

O altă definiţie îl înfăţişează ca reprezentând totalitatearegulilor de conduită stabilite sau sancţionate de către stat

22

care exprimă voinţa deţinătorilor puterii de stat şi a căroraplicare este asigurată prin forţa de constrângere astatului, în scopul apărării, consolidării şi dezvoltăriiraporturilor.

Autorul Dan Ciobanu, ne relatează că dreptul este ototalitate de norme de conduită în societate, care au fosteditate şi sancţionate de stat şi a căror respectare esteasigurată prin forţa de constrângere.

Marele jurist Berman definea dreptul ca fiind unul dincele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru-că ei oferă protecţie împotriva amestecului străin îninteresele individuale.

Luând în consideraţie cele expuse apreciem că dreptulreprezintă o totalitate de norme juridice strict determinateşi obligatorii, care fixează cadrul juridic de organizare astatului, a activităţii acestuia într-o societate de organizareşi conducere a acelei societăţi.

2.Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil ci

se dezvoltă şi se modifică. Vorbind de evoluţia continuă adreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă oschimbare absolută, ca şi oricăror alte fenomene, dreptuluiîi sunt specifice anumite elemente constante şi anume:

- un anumit respect al personalităţii umane,- o anumită limitare a libertăţii individuale.La caracteristica evoluţiei dreptului putem menţiona

următoarele trăsături principale:1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la

elaborarea spontană, inconştientă, la o elaboraredeliberată, conştientă a lui,

2. Tot mai pronunţată are loc trecerea de laparticularitate la universalitatea dreptului, adică îndreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnimnorme de interes general uman. Aceasta se referă

23

mai mult la normele juridice care reglementeazădrepturile şi libertăţile omului,

3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motivepsihologice inferioare la motive superioare.

Dreptul ca institut şi fenomen social, ce derivă dinsocietate îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintreoameni , este indisolubil legat de evoluţia generală asocietăţii, de particularităţile ce caracterizează societatea îndiferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Potrivit definiţiei lui Celsius, dreptul este arta binelui şia echităţii, deci el implică în esenţa sa, valorizarea conduiteiumane a cărei finalitate ar fi justiţia. Deci, rădăciniledreptului nu pot fi rupte de evoluţia fiinţei umane, de lafaza în care aceasta a început să-şi îmblânzească sălbăticiala faza, în care tendinţele necontrolate au fost eliminatetreptat de realităţi în care activitatea se desfăşoară dupăcriterii din lumea valorilor.

Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social şiindivid nu este legitim şi durabil decât în condiţiile în careel se întemeiază pe condiţionarea reciprocă dintre sistemulsocial şi personalitate. Deoarece orice colectivitate umanăpresupune un minim de norme care să aducă oreglementare, o sincronizare în raporturile interindividualeîncercând să înlăture ciocnirile de interese şi conflictelecare pun în pericol omenirea.

Dacă ne referim la evoluţia dreptului ca instituţie şidomeniu integrat, atunci primul pas în clarificareaspecificului şi particularităţilor evoluţiei acestuia este şianaliza concepţiilor ce apar pe marginea subiectului îndiscuţie. Diferite curente şi şcoli din antichitate, până înprezent, au căutat să stabilească modul în care a apărut şi aevoluat dreptul, să explice şi să fundamentezereglementările şi instituţiile juridice, în numele unorconcepte generale, apreciate ca fiind valori deosebitepentru societate. Semnalăm că dreptul, ca demers ştiinţific,

24

a intrat în câmpul de interes al celor mai remarcabiligânditori de-a lungul istoriei.

Astfel, H. Grotius expune opinia, potrivit căreia iniţialdezvoltarea societăţii umane era însoţită de conflicte şipentru evitarea acestora trebuiau stabilite limitele acelorforţe, ale acestor capacităţi concurente, printr-o altă forţă –cea a dreptului. Astfel apare dreptul.

În concepţia lui J.C. Gray găsim precizarea că trebuiesă recunoaştem adevărul este un elaborat ideal, dar careare o existenţă reală. Dreptul nu este ceva care ar exista înconcordanţă cu religia, natura sau morala, nu este ceea cetrebuie să fie, dar este ceea ce avem la moment. Legile sîntdeterminate de legiuitori, care, pe baza faptelor reale,promovează reguli, în concordanţă cu care consecinţeleaplicării legii pot fi deduse logic din fapte Una dintre celemai cunoscute vechi culegeri de legi este faimosul Codbabilonian al lui Hammurabi, descoperit la Susa în anul1901.

La fel nu putem trece cu vederea Legile lui Manu,colecţia de maxime a lui Confucius, perceptele lui Menciusprecum şi ideile filosofilor Thales, Anaximandros, Pitagorasau ale sofiştilor greci, care reliefează ideea că justiţiaînseamnă aplicarea legilor de către suverani şi respectarealor de către popor.

În ceea ce priveşte dreptul pe teritoriul ţării noastre, elîşi are geneza concomitent apariţiei puterii publice astatului. De exemplu, violenţa a constituit, uneori,, singurulmijloc de apărare a intereselor private. Asemeneareminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi alproprietăţii, dar alături de aceasta se impun şi noile normede drept. Primele legi scrise au fost date de preoţi, fapt cedenotă că aceştia participau la cele de formare a dreptuluicunoaşte influenţa directă, exercitată de acest fapt, iar toatesferele vieţii poartă amprenta romană.

În concluzie menţionăm, că apariţia dreptului la diferitepopoare, cu toate particularităţile sale, le înscriem în

25

următoarea caracteristică: dreptul ca şi puterepolitică(statul), se află într-o legătură determinată cumodul de producţie, în special cu baza economică asocietăţii, fiind, dintr-un moment dat, componente alesuprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are osuprastructură corespunzătoare, schimbarea bazeiatrăgând după sine schimbarea suprastructurii. Iar dacăbaza economică, parte integrantă a formaţiunii socialeconomice, se află în raporturi complexe atât cudezvoltarea forţelor de producţie, cât şi cu suprastructurasocietăţii.

Dacă la început dreptul se naşte din impulsurileimediate, instinctive, cum ar fi frica de pericol şi denecunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult seevidenţiază motivele argumentate din punct de vedereştiinţific. Ca şi în cazul statului pentru descriereaprocesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului seevidenţiază două modalităţi principale de abordare aproblemei:

Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilorsocial-economice;

Cea de-a doua modalitate cu o perspectivă mult maimare diferenţiază dreptul epocii antice de dreptul epociimedievale şi de dreptul epocii contemporane.

3.Dreptul, ca fenomen social cu caracter normativ, îşiîndeplineşte rolul ce-i revine, reglementând conduita

umană şi orientând activitatea oamenilor în conformitatecu interesele generale comune ale societăţii, în diferitele ei

etape de dezvoltare.Rolul şi scopul dreptului se concretizează, în modul

cel mai evident, în funcţiile sale.După cum explică Marea Enciclopedie Franceză,

funcţia înseamnă exercitarea unei anumite activităţi vizând

26

îndeplinirea unui rol determinat. În toate marile dicţionareenciclopedice, se subliniază că funcţia are o aplicabilitatecurentă în matematică şi biologie, evocându-se exemplecare demonstrează sensurile şi semnificaţiile acestei noţiuniîn cadrul ştiinţelor respective.

În domeniul dreptului, funcţiile dau expresie uneiacţiuni orientate spre îndeplinirea rolului dreptului.

Cuvântul funcţie mai are ca sinonime termeniimuncă, deprindere, îndeplinire, etc. La acest termen înultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece esteimposibil de a caracteriza vre-un fenomen social la justa luivaloare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectivactivează, lucrează, funcţionează. Dreptul are ca scopdisciplinizarea societăţii umane acest scop fiind slujit de oserie de funcţii.

Funcţiile dreptului sînt acele direcţii fundamentale aleacţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea căroraparticipă întregul sistem al dreptului, (ramurile de drept,instituţiile juridice, normele dreptului), precum şi instanţelesociale, special abilitate cu atribuţii în domeniul realizăriidreptului.

O altă noţiune a funcţiilor dreptului ar fi că, funcţiadreptului este categoria ce serveşte la determinarea roluluiactiv şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitateasocietăţii din punct de vedere al destinaţiei principale adreptului.

Astfel, la funcţiile principale ale dreptului putematribui:

Funcţia de instituţionalizare juridică aorganizării social politice care, se manifestăprin faptul că dreptul prin normele salereglementează organizarea autorităţilorpublice ale statului, atribuţiile lor,modalitatea de exercitare a celor trei puteridintr-un stat şi anume puterea legislativă,puterea executivă şi puterea judecătorească;

27

Funcţia de conservare, apărare şi garantare avalorilor fundamentale ale societăţii găsindu-şi expresie prin următoarele: - cu ajutorulnormelor juridice se asigură regimulconstituţional, ordinea legală; - dreptul apărăcolectivitatea umană precum şi pe fiecaremembru al colectivităţii în parte; - dreptulasigură buna funcţionare a colectivităţii,neadmiţând dezorganizare şi conflicte însocietate;

Funcţia de conducere a societăţii, carestabileşte că dreptul este cel mai importantinstrument de realizare a conducerii sociale,a scopurilor social politice pe care societateaşi le propune. Reglementând cu ajutorul celormai importante domenii de activitate socială,în drept îşi găsesc expresie scopurile pe caresocietatea şi le propune la aceea sau la altăetapă problemele cu care ea se confruntă;

Funcţia normativă a dreptului care derivădin necesitatea subordonării acţiunilorindividuale faţă de conduita tip prescrisă prinnormele juridice. Stabilind prin normelejuridice modalitatea de comportare aorganelor statului, organizaţiilor obşteşti, acetăţenilor, statul în acelaşi timp verifică în cemăsură acel comportament prescris serealizează în practică. Este foarte importantca normativitatea juridică să fie completatăcu normativitatea socială;

Funcţia informativă – reflectând realitatea, înnormele juridice se acumulează cunoştinţedespre viaţa multilaterală a societăţii şidespre problemele stringente a ei.Generalizând normele juridice în vigoareputem face concluzii pentru a aprecia

28

principiile orânduirii sociale şi de stat,structura politică a societăţii, caracterulcaracterul relaţiilor economice şi nivelul dedemocratizare a societăţii. Ca urmare dinnorme juridice putem culege o informaţieamplă despre societatea respectivă;

Funcţia educativă – adoptând norme juridicestatul asigură cadrul organizatoric necesaractivităţii spirituale şi pune la dispoziţiaoamenilor o serie de mijloace culturale şispirituale prin intermediul cărora serealizează educaţia. Dreptul prin normelesale ocroteşte valorile sale spirituale şiculturale care sunt legate nemijlocit defuncţionarea normală a mecanismelorsociale, el stabileşte normele convieţuiriisociale, orientându-i pe oameni ca acestenorme să devină dominante. Chiar şi în cazulaplicării sancţiunilor, scopul urmărit este dea preveni în viitor abateri de la normejuridice, de a educa şi reeduca poporul;

Funcţia de apărare a valorilor fundamentaleale societăţii. Apărarea valorilorfundamentale împotriva oricăror atingeriposibile prin fapte antisociale – este o funcţienecesară a dreptului, care presupuneconsacrarea valorilor de apărat prin acţiuneamecanismului juridic, stipulareaconsencinţelor faptelor prin care se aducatingeri valorilor fundamentale ale societăţii.

29

4.Dincolo de nuanţele diferite în definirea şi explicarea

principiilor dreptului, acestea sunt înţelese în sensul deprescripţii sau idei fundamentale care călăuzesc creareadreptului şi aplicarea normelor juridice.

La începutul structurării societăţii omeneşti şiconturării regulilor de conduită se susţinea că normele dedrept sunt expresia unor porunci divine, care trebuiaurespectate de oameni. Se afirmă că forţa dreptului însocietate s-ar baza pe sursa supranaturală a sa, în aceastăviziune se răspîndise concepţia că „legile sunt veşnice”,„neschimbătoare”.

Prin principii ale dreptului înţelegem atât unfundament al sistemului de drept cît şi o modalitate decoordonare a normelor juridice din cadrul sistemului înjurul unei idei călăuzitoare. Principiile dreptului sînt aceleidei conducătoare ale conţinutului tuturor normelorjuridice.

Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele ideidirigiuitoare care se degajă ca urmare a raportului dintrelegea fundamentală şi celelalte legi, în principiu dinConstituţie, şi care se găsesc şi va trebui să se găsească înîntregul sistem de drept.

Principiile dreptului se caracterizează prin următoareletrăsături:

- principiile dreptului diferă de la un sistem naţionalla altul, însă în acelaşi timp anumite principii pot ficaracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;

- principiile fundamentale ale dreptului suntreflectate în Constituţie;

- principiile fundamentale ale dreptului sînt ideidirigiuitoare , idei de bază şi îşi găsesc reflectare înîntreaga legislaţie;

30

- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub formaunei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie subforma unei generalizări de fapte experimentale.

Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principiiale dreptului: principiile generale, principiile interamuraleşi principiile ramurale.

Astfel, în lumina unor documente fundamentale şi anumeroase concluzii doctrinare, distingem mai multeprincipii generale ale dreptului, dintre care:

Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare astatului, care constituie o premisă a existenţei statului dedrept fiind principiul cheie al oricărui stat. Într-o societatedemocratică puterea nu poate să aparţină poporului.Acesta trebuie să-şi găsească formele juridice potrivite şistructuri organizatorice oportune care iar permite uncuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale alestatului.

Principiul libertăţii şi egalităţii. Libertatea şi egalitateasînt două categorii al căror conţinut formează conţinutulprincipiilor fundamentale ale libertăţii şi egalităţii.Acest principiu ca principiu fundamental, constă înconsacrarea în drept a celor două fundamente, libertatea şiegalitatea, ale vieţii sociale.

Principiul responsabilităţii. Responsabilitatea seînfăţişează ca un fenomen social întrucît exprimă un act deangajare a individului în contextul relaţiilor sociale,deasemenea determină un anumit comportament alindividului faţă de alţi indivizi, al individului faţă desocietate şi al societăţii faţă de individ. Ca principiufundamental al dreptului responsabilitatea apare ca unraport conştient al individului la valorile şi normele sociale.

Ca principiu fundamental de drept ridică problemaprecizării conţinutului celor două categorii, echitatea şijustiţia.

31

Literatura recomandată: Gheorghe C. Mihai, Radu I.Motica. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofiadreptului.- Bucureşti: ALL, 1997; Mircea Djuvara. Eseuri defilozofie a dreptului. – Iaşi: Trei, 1997; Ioan Humă. Teoriagenerală a dreptului. – Iaşi: Chemarea, 1991.

Tema 4. Norma juridică şi trăsăturile eicaracteristice.

Subiecte:1. Conceptul, definiţia şi conţinutul normei juridice,2. Caracteristicile normei juridice,3. Structura normei juridice,4. Principalele categorii de norme juridice,5. Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor.

1.Cuvîntul normă în traducere din limba greacă

presupune o regulă, un model.Către sfîrşitul secolului al XIX-lea cunoscutul jurist

rus S. Muromţev, profesor la Universitate din Moscova,scria că normele juridice se numesc”de obicei, regulile care,determinând limitele necesarului şi calea apariţiei juridicea relaţiilor, sînt stabilite de putere pentru a reglementajuridic traiul poporului: aşa numita conştiinţă a societăţiicalificată de către legiuitor – lege, de către jurişti – dreptuljuriştilor”.

În termenii cei mai generali norma juridică este oregulă socială obligatorie.

În concepţia lui J. Masquelin, norma juridică este unfenomen natural şi obligatoriu în orice grup umanorganizat în societate, fie că este vorba de comunităţinaţionale sau internaţionale sau de comunităţi mairestrînse, cum ar fi asociaţiile de drept privat, comunităţilefamiliale sau profesionale.

32

Profesorul Nicolaie Popa defineşte norma juridicădrept regulă generală şi obligatorie de conduită, al căreiscop este de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fiadusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie – princonstrîngere.

În concepţia cunoscuţilor autori Mazeaud, pentru aînţelege ce este regula de drept, este necesar a cunoaştescopul pe care ea îl urmăreşte, acest scop fiind de a permiteviaţa în societate. Din moment ce oamenii trăiesc încomunitate, ei au nevoie de reguli de conduită. Starea deanarhie, adică starea în care nu există altă regulă decîtbunul plac al fiecăruia, este propriu vorbind imposibilăpentru viaţă. Cine ar pretinde că nu cunoaşte nici o regulăs-ar exclude prin aceasta el însuşi din orice grup uman.Această ordine necesară asigurîndu-se prin regula de drept.

Originea divină i-a conferit omului sentimentul dejustiţie, sentiment puternic care îi stăpîneşte întreagaconştiinţă. Omului îi este sete de justiţie. El îşi înfrîneazăuşor dorinţa de libertate, din moment ce o regulă este justă,şi el înţelege că regula de drept satisface nu numai nevoialui de securitate, ci, în acelaşi timp, nevoia sa de justiţie.

La întrebarea ce este justiţia, se răspunde că nu estevorba de justiţia lui Dumnezeu, prea perfectă, pentru-căinfirmitatea logicii umane să-i descopere conceptul, cinumai de ceea ce oamenii în devenirea şi tentativele lorîncearcă să se apropie de ideal.

La acest capitol, N.I.Matuzov, îşi impune şi punctulpersonal de vedere, în conformitate cu care norma juridicăurmăreşte scopul de a apăra, a consolida, a dezvolta şi apromova raportul şi rînduiala socială favorabilă şiconvenabilă majorităţii şi, totodată de a realiza aceafinalitate pe care o urmăreşte şi o serveşte norma juridică.

În literatura juridică din ţara noastră conceptul esteconturat în termeni clari în lucrări relativ mai vechi,precum şi în lucrări foarte recente de certă valoareştiinţifică.

33

Vom evoca unele definiţii formulate expres ca deexemplu, norma juridică ca element constitutiv al dreptuluieste o regulă de conduită, instituită de puterea publică saurecunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată ,la nevoie, prin forţa coercitivă a statului

Definiţia se completează cu explicarea scopului, şianume: de a asigura convieţuirea socială, orientîndcomportarea oamenilor în direcţia promovării şiconsolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilorce guvernează societatea respectivă.

Sau, după alt autor, „norma juridică poate fidefinită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită alcărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă cepoate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz denevoie, prin constrîngere”.

În accepţiunea noastră, norma juridică trebuiedefinită ca o regulă de comportare, generală şi impersonală,tipică, strict determinată şi obligatorie, stabilită cu scopul dea apăra, a consolida a dezvolta şi a promova raportul şirînduiala socială favorabilă şi convenabilă majorităţii şi,totodată, de realizarea acea finalitate pe care o urmăreşte şi oserveşte norma juridică şi care, la nevoie, este asigurată prinforţa de constrîngere a statului.

Normele juridice alcătuiesc structura internă adreptului analizat ca un ansamblu de elemente constitutivefiind cele mai mici părţi componente ale sistemuluidreptului inclusiv a normelor sociale.

Scopul normelor juridice în societate, este de aimpune, a promova şi de a promova o asemenea conduită aoamenilor care să asigure realizarea finalităţii sistemuluisocial dat, atât în interiorul ţării cât şi în relaţiile cu altestate.

În lumina analizei efectuate putem defini normajuridică, ca fiind o regulă de conduită generală, obligatorie,tipică, impersonală, emisă sau sancţionată de către stat, în

34

scopul asigurării ordinii sociale adusă la nevoie laîndeplinire prin forţa de constrîngere a statului.

2.În ceea ce priveşte caracteristicile normei juridice,

acestea privesc o diferenţă specifică, conţinutul propriu alconceptului de normă juridică. Sub acest aspect, întîlnimopinii diferite, sau nuanţat deosebite. Noi însă aderămopiniei potrivit căreia aceste trăsături ar fi generalitatea,obligativitatea şi caracterul coercitiv.

Potrivit lui Grigorio del Vecchio, care consideră cătrăsăturile normei juridice sînt bilateralitatea şigeneralitatea.

Alex Weill reţine caracterul coercitiv, statal şiabstract al normei de drept, cel din urmă implicîndgeneralitatea, permanenţa şi impersonalitatea.

1. Norma juridică are un caracter general.Regula respectivă are în vedere nu un caz anume ci toatecazurile de acelaşi gen. Această regulă se aplică la unnumăr nelimitat de situaţii concrete, astfel că ea nu-şirealizează menirea prin aplicarea ei o singură dată sau încîteva cazuri, care se aplică în toate cazurile descrise înipoteza ei, atunci cînd împrejurările descrise în ipoteză nuse ivesc, norma respectivă nu se aplică. Caracterul generalal normei rezultă din faptul că ea are o aplicare repetată, încazuri nelimitate.

Norma juridică are un caracter general deoarece seaplică pe întreg teritoriul ţării. Evident că sunt şi normecare se referă la anumite zone cum sunt cele din zona defrontieră sau din zonele libere.

Norma juridică nu are în vedere un caz întîmplător„ci are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie decomportament”. Totodată numai norma juridică nu poatesă cuprindă toate cazurile care s-ar putea ivi în relaţiilesociale; ele le includ pe cele mai frecvente.

35

Caracterul general rezultă şi din faptul că norma juridicăare o aplicare repetată în cazuri nelimitate. Acest caractereste esenţial pentru-că asigură ordinea de drept însocietate, stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor în societate înconformitate cu cerinţele formulate conştient la nivelulcondiţiilor politico – statale.

2. Norma juridică prescrie o conduită tipică. În strînsălegătură cu caracterul general al normei juridice este faptulcă ea prescrie o conduită tipică, care are în vedere însuşirilesemnificative ale relaţiilor sociale şi nu acele diferenţenesemnificative. Norma juridică devine – în mod necesar –un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor, un „etaloncu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetăţenilor îndiferite situaţii concrete”. Conduita tipică se referă la toaterelaţiile în care ea apare. Dacă norma juridică o defineşte afi o conduită licită, ea va fi considerată ca atare în toaterelaţiile în care s-ar concretiza, iar dacă în cazul definiriiunei conduite ilegale sau ilicite ea va fi considerată şitratată ca atare de către organele de stat abilitate.

3. Norma juridică are un caracter impersonal.Caracterul impersonal al normei juridice este, se pare, celmai uşor de perceput. Norma emisă sau sancţionată de statnu se adresează unei persoane anume, nu vizeazăsoluţionarea litigiului unei singure persoane. Ea se aplicătuturor persoanelor ce se află în condiţiile determinate delege, independent de clasa lor socială. Deşi oamenii suntdiferiţi, deosebinduse – în multe privinţe – unul de celălalt,norma juridică se aplică tuturor, cerîndule tuturor şifiecăruia în parte să se supună conduitei prescrise.De pildăstipularea măsurilor sancţionatorii pentru comitereaanumitei fapte nu priveşte o persoană dată, ci totepersoanele care ar comite fapta respectivă.

4. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat. Oregulă de conduită pentru a deveni normă juridică trebuieemisă sau sancţionată potrivit unor reguli prescrise, a cărornerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli de

36

drept drept normă cu caracter juridic. Unii autori nu suntde acord cu acest caracter al normei juridice, considerînd-osubînţeleasă. Este adevărat că din momentul în caredefinim dreptul, îi recunoaştem această caracteristică, careîl distinge de morală, de obicei etc. Totuşi atunci cînddefinim chear celula sa de bază, care este norma juridică,nu putem omite tocmai modalitatea prin care o regulăsocială nejuridică, devine normă de drept.

5. Norma juridică are un caracter obligatoriu. Înliteratura de specialitate sa subliniat argumentat că „princaracterul ei obligatoriu ” norma juridică „ ocupă un locprimordial în sistemul normelorsociale”, ea avînd oinfluenţă recunoscută asupra mentalităţilor şi chear asupramoralei fiecăruia.(Guy Durand ). Obligativitatea normelorjuridice are un caracter general, ea este o trăsăturăcaracteristică tuturor normelor, atât cele de drept public,cât şi cele de drept privat. Mai mult, obligativitatea nurezultă din fregvenţa aplicării unei norme juridice. Suntnorme care se aplică zilnic, cum sunt cele privindtransportul în comun, cele privind raporturile juridice devînzare –cumpărare, pracum şi normele privindcomportamentul în timpul unei calamităţi(incendiu,inundaţie, etc.) care se aplică foarte rar, atunci cînd ocomunitate se confruntă cu asemenea fenomene. Şi într-uncaz şi în celălalt obligativitatea normei juridice esteindiscutabilă. Din cele mai vechi timpuri sa observat cît deimportant este caracterul obligatoriu al normei pentrutranspunerea dispoziţiilor sale în viaţă. Acolo unde nuexistă frică de pedeapsă – atrăgea atenţia Sofocle – nu vorfi respectate legile. La rîndul său, Platon sublinia că „estede aşteptat ca cel pedepsit să devină mai bun din propria sapedeapsă, sau să fie exemplu pentru alţii”. Dar, poate celmai complet a surprins însemnătatea obligativităţii normeijuridice, William Shaкespeare, care constata că”acolo undeîncetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei nupoate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.

37

3.Problema structurii normei juridice este aceea a

exprimării cât mai exacte, într-o formă cât maicorespunzătoare, a împrejurărilor la care se referăconduita de urmat, şi a consecinţelor juridice alenerespectării acestei conduite. În urma cercetărilorefectuate distingem structura logico-juridică şi structuratehnico-legislativă a normei de drept.

Structura logico - juridică. Sub aspect logico –juridic norma de drept urmează să fie cunoscută astfelîncât să nu conţină inadevertenţe logice. Alcătuirea eitrebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopulînţelegerii dispoziţiilor sale în procesul transpunerii înpractică. Structura logico juridică cuprinde: ipoteza,dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente componente suntîn principiu prezente în fiecare normă de drept, însă sunt şicazuri în care unele părţi ale normei juridice nu suntcuprinse textual în norma respectivă. Analiza logică atextului dă posibilitatea desprinderii cu uşurinţă adispoziţiei, a regulii de conduită ce trebuie urmată.

Analiza textelor existente, care sau impus peparcursul anilor duce la concluzia că există două categoriide norme juridice: unele, care sub aspect structural,cuprind numai ipoteza şi dispoziţia; altele care cuprindenumai dispoziţia şi sancţiunea. În ambele situaţii, în bazaanalizei logico-juridice componenta absentă poate fidedusă.

Ipoteza este acea parte a normei juridice care aratăîmprejurările în care urmează să se aplice regula deconduită (dispoziţia). Pentru a înţelege mai bine conţinutulşi caracteristica acestei părţi a normei juridice enunţăm unexemplu: potrivit codului penal român „legea penală seaplică infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriului ţării,dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavînd nicio cetăţenie , are domiciliul în ţară ”. Aici sunt descrise acele

38

împrejurări în care urmează să se aplice dispoziţiileprivitoare la comportarea românilor pe un teritoriu străin.Din exemplu dat rezultă că ipoteza trebuie să fie partecomponentă a oricărei norme juridice.

Dispoziţiea este acea parte a normei juridice carearată conduita de urmat în anumite împrejurări date(înipoteza descrisă de normă). Pentru exemplificare, ne vomreferi la cîteva articole din legislaţia română. De pildă înnormele dreptului muncii se prescrie „obligaţia celui careangajează şi a celui angajat de a respecta prevederilecontractului”. Tot în dreptul muncii sunt emise norme princare se interzice angajaţilor: venirea la serviciu într-oţinută sau atitudine nepotrivită; părăsirea anticipată alucrului sau plecarea fără motive temeinice în orele delucru de la locul de muncă, chiar fără a părăsi unitatea.Sau în normele dreptului familiei se precizează că „între celcare înfiază şi ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel înfiat şidescendenţii acestuia, de alta, este oprită căsătoria”.

Din exemplele date, rezultă că dispoziţia poateprevedea obligaţia de a săvîrşi acţiuni, sau poate stipulaobligaţia de abţinere de la săvîrşirea unor anumite acţiuni.

Aşadar, dispoziţiile pot să impună, să permită sau săinterzică săvîrşirea unor acţiuni.

Totodată trebuie de precizat că dispoziţia poate fideterminată sau relativ determinată.

Dispoziţia determinată este aceea în care conduitaeste categoric cerută de lege; ea este relativ determinatăcând conduita este lăsată la aprecierea raportului juridic.De pildă, uciderea unei persoane se pedepseşte cuînchisoare de la 10 la 20 ani.

Sancţiunea este acea parte a normei juridice careprecizează urmările nerespectării normei juridice.Sancţiunea se aplică în raport cu gravitatea încălcărilorsăvîrşite fiind o consecinţă a actelor de violare a legii. Înraport de gravitatea a faptelor săvîrşite se distingurmătoarele 4 categorii de sancţiuni: sancţiuni penale;

39

sancţiuni administrative, sancţiuni disciplinare; sancţiunicivile.

După gradul de detrminare sancţiunile sunt:absolut determinate, relativ determinate, altenative,cumulative.

Sancţiunile absolut determinate nu pot fi micşoratesau mărite de organul de aplicare. Un exemplu în acest sensîl constituie acele prevederi din Codul Familiei român carestipulează că bunurile dobîndite în timpul căsătoriei suntbunuri comune ale soţilor, şi că orice convenţie contrară enulă.

Sancţiunile relativ determinate prevăd anumite limitede la un maxim, pe baza cărora organele de aplicareurmează să aplice sancţiunea concretă.

Sancţiunile alternative sunt cele care dauposibilitatea organului de aplicare să aleagă între două saumai multe sancţiuni. Este elocvent în acest sens exemplulprevederii potrivit căreia reţinerea de către un părinte acopilului său minor, fără consimţămîntul celuilalt părintesau persoanei căreia ia fost încredinţat minorul, dacăcreşterea şi educarea copilului ar fi primejdioasă , sepedepseşte cu închisoarea de la o lună la trei luni sau cuamendă.

Sancţiunile cumulative stabilesc aplicareacumulativă a mai multor măsuri sancţionării pentru unanumit fapt antisocial, cum sunt, de pildă, prevederileCodului penal român privind aplicarea pedepsei cu“detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cuînchisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturişi confiscarea parţială a averii ” pentru fapte de o gravitatedeosebită.

Sancţiunea are un caracter educativ, urmărindîndreptarea celui vinovat, şi, totodată, unui preventiv,urmărind să determine abţinerea de la săvîrşirea faptelorantisociale.

40

Structura tehnico legislativă. După cum observăProfesorul Nicolaie Popa construcţia tehnico legislativă anormei nu se suprapune totdeauna structurii logice aacesteia.

Analiza textelor actelor normative demonstrează căstructura tehnico legislativă a acestora în articole,paragrafe, aliniate, de regulă, nu coincide cu structuralogică a normei juridice. Mai mult se constată că articolelenu coincid, în unele cazuri, cu norma juridică.

Dacă, de pildă, articolul care defineşte cazul fortuitse suprapune cu norma juridică referitoare la acest caz, încazul articolului prin care în dreptul penal se defineştespeculă, legiuitorul a simţit nevoia unei reglementări maidetaliate care să ea în considerare diverse circumstanţeposibile.

Examinarea textelor actelor normative arată că, înunele cazuri, într-un articol sînt cuprinse mai multe normesau cînd prin coroborarea mai multor articole se poateconstitui o normă completă. Iată de ce în interpretarea şiaplicarea corectă a normelor juridice trebuie să se aibă învedere atât structura logico juridică cît şi formulareatehnico legislativă a textelor respective.

4.Pentru a avea un tablou cît mai complet cu privire la

normele juridice se impune şi asupra împărţirii lor îndiferite categorii. Examinarea acestui aspect are oimportanţă practică deosebită, deoarece permiteînţelegerea mai exactă a sensului normei juridice şiuşurează procedura de stabilire a corelaţiei dintre diversenorme juridice.

La baza clasificării normelor juridice, ştiinţajuridică pune mai multe criterii cum sînt: obiectulreglementării juridice; forţa juridică a normei respective;

41

caracterul conduitei pe care o descriu; gradul de precizie alipotezei sau dispoziţiei.

La temeiul fiecărui din criteriile enunţate se cunoscmai multe caregorii de norme juridice care pot uneori săaibă acelaşi obiect, aceeaşi forţă juridică şi o conduită cuacelaşi caracter şi mai mult sau mai puţin precizată. Astfelle caracteriză pe fiecare în parte:

După obiectul reglementării – normele juridice seclasifică pe ramuri şi instituţii juridice. Din acest punct devedere se cunosc norme juridice de drept constituţional,norme de drept administrativ, norme de drept financiar,norme de drept civil, norme de dreptul muncii, norme dedrept penal, etc.

După forţa lor juridică – după cum am arătatanterior, după forţa lor juridică normele se clasifică în:legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, ordineşi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri şi dispoziţii aleconsiliilor locale, decizii ale comitetelor executive. Forţajuridică cea mai mare aparţine legilor, deoarece, ele emanăde la organul suprem al puterii de stat. Legile pot fifundamentale, organice, ordinare, extraordinare sauexcepţionale.

Celelalte acte normative se emit, de către organelecompetente, în baza legii şi cu respectarea integrală aprevederilor legii.

După caracterul conduitei prescrise – normele juridice seîmpart în: onerative, prohibitive, permisive.

a) normele onerative stabilesc obligaţia de a săvîrşianumite acţiuni. De exemplu, în regulamentele deordine interioară se stipulează că administraţia esteobligată să organizeze munca angajaţilor în cadrulplanului de lucru al unităţii respective, precizîndlocul de muncă şi atribuţiile fiecăruia, în raport cucapacitatea şi specialitatea lor, să pună la dispoziţiaangajaţilor uneltele, materialele, piesele de schimb şiîn general cele necesare pentru îndeplinirea

42

serviciului, asigurînd fiecăruia cele mai bunecondiţii de muncă pentru realizarea planului.

b) Normele prohibitive interzic pur şi simplu de asăvîrşi anumite acţiuni, care de obicei le găsim îndreptul penal.

c) Normele permisive dau posibilitatea cetăţenilor să-şialeagă singuri conduita de urmat. De pildă, în cazuldivorţului, soţii pot conveni asupra împărţiriibunurilor dobîndite în timpul căsătoriei. În cazul încare se ivesc neînţelegeri, instanţa dispuneevakuarea bunurilor şi împărţirea lor conform legii.

După gradul lor de precizie – şi anume după gradul deprecizie al ipotezei normele juridice se împart îndeterminate, relativ determinate, nedeterminate.

După gradul de precizie al dispoziţiei, normele juridicese în: determinate, relativ determinate, norme de trimitere,norme în alb.

Astfel norma de trimitere de norma care nu aparecomplet în cadrul aceluiaşi act normativ, făcîndu-setrimitere la dispoziţiile cuprinse în alte acte. Norma în albeste acea normă juridică care urmează a fi completatăprintr-un act normativ ce urmează să apară ulterior.

5.Prin acţiune juridică a actului normativ se înţelege

posibilitatea şi necesitatea aplicării normelor juridiceobligatorii. Acţiunea juridică înseamnă funcţionarea realăa normelor juridice exprimate în actele normative, carepoartă denumirea de forţă juridică.

Fiind exprimate după forma lor exterioară în actenormative ale statului sau alte izvoare de drept, normelejuridice reglementează relaţiile sociale în anumite limite detimp, spaţiu şi cerc de persoane.

De aceste trei criterii depinde într-o oarecaremăsură şi eficacitatea normelor juridice, a dreptului în

43

general, gradul de atingere a scopului reglementăriijuridice, de influenţă social politică a dreptului etc.

1.Acţiunea normei juridice în timp – ne obligă săexaminăm: momentul intrării în vigoare; acţiunea normei(perioada în care se află în vigoare); ieşirea din vigoare.

Intrarea în vigoare are loc la data publicării sau ladata cînd norma respectică fost adusă la cunoştinţă. Dupăpromulgarea legilor, acestea trebuiesc publicate înMonitorul Oficial apentru a fi adusă la cunoştinţă.

Publicarea este obligatorie şi, nici o reglementareadoptată nu devine executorie decît după ce se publică.

Deci, data publicării în Monitor Oficial este datacînd legea devine executorie. De pildă, un act normativprivind plata unor taxe, se publică la 1 ianuarie anulcurent, dar taxele se vor plăti de la 1 februarie, dacă sestipulează în mod expres în text această dată.

În practica socială, sa pus întrebarea ce se întîmplăîn cazul în care o persoană nu a avut cunoştinţă dereglementarea respectivă? În acest caz poate fi invocatănecunoaşterea legii, cu toate că ea a intrat în vigoare la 1februarie, anul respectiv, aşa cum rezultă din exemplulcitat mai sus. Poate fi absolvită persoana de sancţiuneaprescrisă în lege pentru-că nu şi-a plătit taxa la timp?

Răspunsul este categoric nu, deoarece în drept a fostinstituit principiul potrivit căruia nimeni nu poate invocanecunoaşterea legii. În cazul în care ar fi admisănecunoaşterea legii, s-ar ajunge la o stare de vădităinstabilitate juridică şi, evident, de dezordine. De aceea estegeneral admisă, „prezumţia absolută a cunoaşterii legii”.

Această regulă cunoaşte două excepţii:”cînd o partedin teritoriul ţării este izolat şi fără nici o legătură dincauză de forţă majoră”,în materie de convenţiuni, cînd oparte contractantă ignoră consecinţele pe care legea le facesă decurgă din contract şi poate cer anularea acestuiapentru eroare de drept. Este de precizat, în acelaşi timp, căpentru a da posibilitatea publicului să ea cunoştinţă de

44

apariţia unei legi, aceasta devine obligatorie: fie după unanumit număr de zile de la publicarea ei, fie din momentulîn care publicarea oficială a ajuns în localitate.

Acţiunea normei juridice – care este guvernată deprincipii ferme stipulînd perioada în care norma esteactivă, adică se află în vigoare. De exemplu, printr-oordonanţă a Guvernului sa stabilit că lanurile de grâu vorfi secerate în perioada 25 iunie- 25 iulie, deci normajuridică se află în vigoare începînd cu data de 25 iunie pînăla date de 25 iulie.

Ieşirea din vigoare – astfel că se cunosc treimodalităţi prin care norma juridică iese din vigoare:ajungerea la termen, desuetudenea, abrogarea.

Ajungerea la termen rezultă din textul actuluinormativ. De pildă, într-un ordin al unui ministru se poatestipula că achiziţionarea cerialelor se va face în perioada 1august -30 septembrie a anului respectiv. Asta înseamnă căla 30 septembrie, norma respectivă iese din vigoare.

Desuetudenea – este acea modalitate de ieşire dinvigoare, determinată de trecerea timpului, de inactualitateaaplicării unei norme datorită faptului că nu mai au obiect,cum este cazul la noi desfiinţarea cooperativelor agricole deproducţie.

Abrogarea – care poate fi expresă şi tacită.Abrogarea expresă - la rîndul ei, este directă, când legeastipulează nemijlocit acest lucru, şi indirectă, cînd dintextul actului normativ rezultă aceasta.Abrogarea tacită - este atunci cînd o materie –reglementată printr-o lege anterioară- face obiectu unei noireglementări, printr-un alt act normativ.

2. Acţiunea normei juridice în spaţiu – normajuridică acţionează asupra teritoriului unui stat,încadrîndu-se în limitele acestui teritoriu.

În literatura de specialitate sa observat că acţiunealegii în spaţiu trebuie examinată sub aspect internaţional şisub aspectul competenţei teritoriale a organelor statului.

45

Sub aspect internaţional statutarea efectului legii înspaţiu porneşte de la faptul că statele sunt suverane asuprateritoriului lor. În virtutea acestui principiu, acţiunealegilor unui stat se extinde asupra întregului său bteritoriu,excluzînd totodată, acţiunea legilor altor state.

În literatura de specialitate sa obsrevat că acâiunealegii în spaţiu trebuie examinată sub aspect internaţional şisub aspectul competenţei teritoriale a organelor statului.

Sub aspect internaţional, statutarea efectului legii înspaţiu „porneşte de la faptul că statele sunt suveraneasupra teritoriului lor”.

În virtutea acestui principiu”acţiunea legilor unuistat se extinde asupra întregului său teritoriu, excluzînd,totodată, acţiunea legilor altor state”. Totuşi dezvoltarearelaţiilor internaţionale, mai ales în condiţiile extinderii şiadîncire proceselor de integrare în Europa şi în alte zoneale lumii, determină apariţia unor excepţii de laexclusivitatea aplicării legilor ţării respective pe teritoriulsău.

Este de precizat că în lumina principiului egalităţiidepline a statelor, aceste excepţii nu violează principiulsuveranităţii statelor şi se bazează pe liberul consimţămîntal statelor.

3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor. Înbaza prevederilor constituţionale, legile şi celelalte actenormative se aplică în mod egal tuturo cetăţenilor.În ce prveşte acţiunea normei juridice asupra persoanelor,pot fi evidenţiate mai multe criterii de clasificare.

După cercul de subiecţi al raportului juridicnormele juridice pot fi:- Individuale (de pildă, persoana fizică),- Colective (de pildă persoana juridică, statul, organele destat).După caracterul normelor juridice se disting:

- norme juridice cu caracter general de aplicarepentru toţi subiecţii de drept;

46

- norme juridice care se aplică numai persoanelorfizice (de exemplu toate categoriile de infracţiuniprevăzute de legea penală);

- norme juridice care se aplică numai persoanejuridice (de exemplu normele juridice civile carereglementează statutul juridic al persoanelorjuridice);

- norme juridice speciale, care se aplică numaianumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplunumai cetăţenilor Republicii Moldova ori numaisalariaţilor, militarilor, studenţilor);

- normele juridice cu un caracter individual, care seaplică unei singure persoane (de exemplu, pentru afi numită în funcţia de ministru sau de directorgeneral).

După statutul juridic al persoanei fizice se deosebesc:- cetăţenii statului propriu – zis (cetăţenii Republicii

Moldova),- cetăţenii străini,- persoanele fără cetăţenie(apatrizii).

În concluzie, vom menţiona că la noi în ţară legile şi alteacte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor,fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex, cu excepţiileindicate mai sus.

Literatura recomandată: Gheorghe Boboş. Teoriagenerală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şipedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiuldreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău:Lumina, 1997.

47

Tema 5: Raportul juridic.Subiecte:

1. Noţiunea de raport juridic,2. Conţinutul raportului juridic,3. Obiectul raportului juridic,4. Faptele juridice.

1.Normele juridice sunt realizate în viaţă prin

raporturi juridice.Premisele fundamentale ale apariţiei raportului

juridic sunt, existenţa normei juridice, subiectele de dreptşi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşitimp o conexiune între planul general şi impersonal alnormei juridice şi planul concret al realităţii în care părţilesunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bineindividualizate.

Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunturmătoarele:

1. Raportul juridic este un raport social, stabilindusede fiecare dată între oameni. Omul nu poate trăidecît în relaţiile cu alţi oameni, aceste relaţii fiindfoarte diverse: de la simplu contact la relaţii care aula bază trăsături sau interese comune, nevoi deschimb şi mai departe la cele menite să asigireconservarea şi dezvoltarea sa ca fiinţă umană.Relaţiile se pot stabili între persoane individuale sauîntre subiecţi colectivi. Din punct de vedere alobiectului putem distinge relaţii sociale care vizeazăvalori economice sau extra economice; dupăplasarea ăn spaţiu avem relaţii sociale interne,private sau publice (în cadrul unui stat), şi relaţiiinternaţionale înglobînd relaţii private sau publicecare depăşesc frontierele unui stat. Aceste relaţii

48

multiple care constituie realitatea socială suntreglementate de reguli morale, de reguli deconvieţuire socială, şi de reguli de drept ce cuprindnorme de constrîngere.

2. Raportul juridic este un raport de voinţă.Caracterul voliţional al raportului juridic este datde faptul că aici intervine atât vionţa statalăexprimată în norme juridice, cât şi voinţa subiecţilorparticipanţi la raportul juridic. Dublu caracter sauasimetrie, în funcţie de ramura de drept şi desituaţia concretă.

3. Istoricitatea este o altă trăsătură a raportuluijuridic, fizionomia sa fiind puternic marcată deistoria societăţii, variabilitatea elementelorconstitutive putânduse constata cu uşurinţă de la oetapă la alta, de la o ţară la alta. Părţile constitutiveale raportului juridic sunt obiective şi subiective însensul că noţiunea de raport juridic evocă idea căacesta nu poate exista ca atare decât în măsura încare relaţia socială este reglementată de către drept ,totodată, raportul juridic este vizat ca o relaţie de lapersoană la persoană.

4. Raportul juridic are un caracter normativ. Aceastaînseamnă că aprecierea nu are ca obiect ceea ceexistă, ci cum trebuie să fie o activitate. În virtuteaacestei normativităţi, un debitor trebuie să înapoiezesuma de bani la scadenţă. În cazul invocataprecierea normativă este un comandament, unordin, adică debitorul este supus ordinului de a plătisuma de bani. Acest ordin care se dă în numele ideiide justiţie implică ideea de obligaţiune, pentrucăatunci cînd spunem că cineva nu trebuie să facă ofaptă că ar fi nedreaptă, prin aceasta înţelegem căare o obligaţiune. Dar ideea de obligaţiune consacrăimplicit o valoare. Aceasta înseamnă că datornicultrebiuie să plăteasca la scadenţă suma de bani

49

cuvenită. Suntem în faţa a două interese: datorniculare tot interesul să nu plătească, iar creditorul aretot interesul să încaseze suma de bani.Ideea deobligaţiune subordonează un interes altuia,declarînd că unul are o valoare mai mai mare decîtaltul, că interesul datornicului trebuie să cedeze înfaţa interesului creditorului. Ca o consecinţă,creditorul are dreptul săşi urmărească datornicul.Prin urmare între drept şi obligaţiune există ocorelaţie absolută.Oriunde există un drept,înţelegem că trebuie să existe şi o obligaţiune, şiinvers. Totodată aceasta înseamnă că există o normăgenerală pe baza căreia se stabilesc drepturile şiobligaţiile între părţi iar acestea sînt asigurate lanevoie prin intervenţia sancţiunii juridice.Putem conchide că raportul juridic este un raport

social, voliţional reglementat de norma juridică, în cadrulcăruia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şiobligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitateanormei juridice.

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridicfie ca persoane fizice, fie ca subiecte colective de drept.

Persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică,aceasta desemnînd aptitudinea generală şi abstractă de aavea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.

Capacitatea juridică este reglementată de normelejuridice în cadrul fiecărei ramuri de drept. Putem decidistinge o capacitate juridică civilă, penală, administrativă,etc.Capacitatea juridică este generală (nu vizează un anumitdomeniu) şi specială (se referă la un anumit domeniu,ramură, instituţie etc.).

O capacitate juridică specială au de regulăorganizaţiile, deoarece ele sunt create pentru un anumitscop, ea fiind tocmai competenţa instituţiei. În dre ptul

50

civil, distingem: capacitatea juridică de folosinţă şicapacitatea juridică de exerciţiu.

Capacitatea juridică de folosinţă se dfineşte dreptcapacitate de folosinţă de a avea drepturi şi obligaţii,acestea începînd de la naşterea persoanei şi încetînd odatăcu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscutedin momentul concepţiei sale, însă numai dacă se naşte viu.

Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei deaşi exercita drepturile şi aşi asuma obligaţiile, săvîrşindpersonal acte juridice.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la datacînd persoana devine majoră. Minorul care a împlinitvîrsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrînsă,prezumându-se că el nu are nici suficientă experienţădeviaţă şi nici suficient discernămînt. Astfel, nu are capacitatede exerciţiu, minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoanapusă sub interdicţie.Prin urmare, capacitatea juridică deplină de exerciţiuimplică încheierea de acte juridice în nume propriu. Astfel,un minor poate fi proprietar al unui bun, dar nu îl poateînstrăina prin acte proprii.

Subiectele colective de drept sunt diverseorganizaţii: societăţi comerciale, ministere, parlament, darşi stat.

Trebuie precizat că există numeroase subiectecolective de drept care nu sunt persoane juridice, deexemplu, instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii, etc.

2.Conţinutul raportului juridic este format din

drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară orelaţie socială. Drepturile şi obligaţiile sunt prevăzute denorma juridică. O distincţie trebuie făcută între dreptulobiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv caposibilitate. În cadrel raportului juridic dreptul subiectiv,

51

apare ca o posibilitate conferită de norma juridicătitularului dreptului, de a pretinde subiectului pasiv să facăsau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiindgarantată de forţa de constrîngere statală la care poaterecurge titularul dreptului, în caz de nevoie.Drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii: -drepturi care decurg din inserţia individului în viaţasocială(dreptul la nume, dreptul la domiciliu, etc.), -drepturi fundamentale(dreptul la viaţă, la demnitate,libertate, etc.) – drepturi care derivă din însăşi voinţaindivizilor(dreptul de a încheea contracte).

a) după gradul de opozabilitate distingem: drepturiabsolute(dreptul la viaţă), drepturi relative(dreptulcumpărătorul de a primi bunul este opozabil faţă devînzător, căruia i-a achitat preţul bunului).

b) după conţinutul lor distingem: drepturipatrimoniale, drepturi nepatrimoniale. La rîndul lordrepturile patrimoniale sunt: drepturi reale şi drepturi decreanţă.

Dreptul real este acel drept patrimonial în virtuteacăruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unuibun fără concursul altcuiva.

Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial întemeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poatepretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea sau să facăsau să nu facă ceva, creditorul neputîndu-şi realiza dreptulfără concursul debitorului.

Drepturile nepatrimoniale sunt: drepturi ce privescexistenţa şi integritatea persoanei, drepturi care privescidentificarea persoanei, drepturi care decurg din creaţiaintelectuală.

Obligaţia juridică ca terminologie, are o semnificaţiemultiplă. Astfel, în dreptul civil se distinge: a) un sens largcare configurează raportul juridic de obligaţie; b) un sensrestrîns pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi c)sensul de înscris constatator. Ca element corelativ al

52

raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită caîndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic,pretinsă de subiectul activ, de a da, de a face, sau de a nuface ceva, conduită care poate fi impusă, după caz, prinforţa coercitivă a statului.

Remarcînd forţa explicativă a conceptului deobligaţie în teoria dreptului, dar şi specificul acestuicontept în cadrul problematicii raportului juridic, M.Djuvara arată că ideea de obligaţie ne poate ajuta săconstruim tot dreptul. Astfel considerînd cazul simplu, Aare obligaţia să întorcă suma de bani pe care o datoreazălui B, aceasta înseamnă că există cel puţin două persoanelibere şi că există şi un obiect al obligaţiei. Aceasta maiînseamnă că persoanele intră în contact între ele şi căactivitatea uneia are ca limită obligaţia sa şi activitateaceleilalte are iarăşi o limită, dreptul cel dintîi.

De aici putem trage concluzia că o caracteristicădefinitorie a conţinutului raportului juridic o reprezintăfaptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele dealtele, ele se suprapun şi se coordonează reciproc, mai mult,ceea ce poate pretinde subiectul activ este activ este exactceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.

Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportuluijuridic sunt corelative. Astfel, în cazul vînzării cumpărării,vînzătorul are dreptul de a primi preţul dacă dă bunulvîndut, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţuldacă cumpără bunul respectiv, şi invers, cumpărătorul aredreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iarvînzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.

În ceea ce priveşte fundamentele psiho-sociale aledreptului subiectiv şi ale obligaţiei juridice şi în ceea cepriveşte natura şi conţinutul cerelaţiei dintre ele, înliteratura juridică s-au emis diverse puncte de vedere. Saconsiderat astfel că la baza dreptului subiectiv stă voinţaindividuală, interesul legalmente protejat sau atît voinţaindividuală cît şi interesul, cea din urmă opinie fiind

53

considerată de majoritatea autorilor mai adecvatăexplicării realităţii.

S-a impus de asemenea opinia care subliniazăimportanţa ambelor componente ale relaţiei atât adreptului subiectiv, cât şi a obligaţiei juridice, ignorareaprimei componente conducînd la legislaţii fasciste,totalitariste, iar a celei de a doua spre voluntarism social.

Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le arecetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutuljuridic al persoanei.

3.Prin încheierea raportului juridic părţile urmăresc

anumite scopuri.Astfel cel ce are nevoie de un bun,(de exemplu un

automobil) încheie un contract de vînzare cumpărare învederea obţinerii lui, cel ce are nevoie de un garaj încheieun contract de antrepriză pentru efectuarea acestei lucrări,autorul unei cărţi încheie un contract cu editura pentrupublicarea ei. Deci după cum vedem, fiecare urmăreşte unanumit scop, obiectul oricărui raport juridic este scopulmaterializat în lucrări sau acţiuni.Obiectul raportului juridic cuprinde:

- lucruri;- conduita umană (acţiuni sau inacţiuni).

Potrivit altor păreri, spre exemplu a lui DumitruMazilu, obiectul raportului juridic este acţiunea la careconţinutul raportului juridic se referă. Este cunoscut faptulcă drepturile subiective şi obligaţiile sunt îndreptate sprarealizarea unui anumit scop care stă la baza apariţieiraportului juridic. În cazul dat, un exemplu ar fi contractulde închiriere în care se urmăreşte realizarea unei conduitedin partea chiriaşului care să asigure folosirea spaţiuluiînchiriat cu respectarea clauzelor contractului, plătindproprietarului preţul prevăzut în contract. În contractul

54

care se încheie între avocat şi clientul său, obiectul, adicăscopul urmărit, îl constituie realizarea de către avocat aunei anumite conduite necesare clientului său, pentruapărarea intereselor sale legale. Conduita unei sau alteipărţi a raportului juridic poate avea în vedere o anumităprestaţie, remiterea unui bun şi plata preţului, abţinerea dea face ceva etc. Într-un raport juridic de proprietate,obiectul îl constituie acţiunea proprietarului (dispoziţie,folosinţă şi posesie asupra bunului), şi abţinerea tuturorcelorlalţi de a face ceva de natură a stînjeni acţiunileproprietarului. Sau în cazul raportului juridic penal,obiectul se materializează în pedeapsa ce urmează s-oexecute infractorul, cu toate consecinţele sale. Aicitermenul de pedeapsă nu trebuie luat numai în sensulpedepselor principale, ci şi a celor complimentare, uneleinterdicţii, decăderi ş.a.m.d. Deci, conduita oamenilor -săvîrşirea unor acţiuni sau abţinerea de la săvîrşirea lor –alcătuieşte obiectul raportului juridic.

În literatura de specialitate, se mai întîlnesc şi altepuncte de vedere: cel potrivit căruia obiectul raportuluijuridic îl constituie numai lucrurile materiale, acţiunile sauabstenţiunile neputând fi considerate obiect al raportuluijuridic şi cel potrivit căruia raporturile juridice au caobiect lucrurile şi alte bunuri materiale, valori nemateriale,conduita oamenilor.

Pe baza celor expuse putem conchide că obiectulraportului juridic îl constituie întotdeauna o anumită sauanumite acţiuni ale oamenilor, ori abţinerea de a săvîrşi oanumită sau anumite acţiuni, cu alte cuvinte – o anumităconduită socială a lor la care se referă conţinutul raportuluijuridic.

55

4.Faptele juridice sînt acele împrejurări de care

norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerearaporturilor juridice. Prin ele însele, împrejurările nu potda naştere unor urmări juridice, numai în cazul în careimportanţa faptelor s-au împrejurărilor respective estecunoscută şi consacrată prin norme juridice. Faptelejuridice prevăzute în normele de drept sunt numeroase, elefiind însă rezultatul selecţionării de mulţimeaîmprejurărilor de fapt care au loc în viaţa socială, a aceloracare prezintă interes spre a fi reglementate şi prevăzute înipoteza normei juridice. De exemplu, logodna este un faptfregvent în viaţa socială care însă nu dă naştere unorraporturi juridice de familie, pe cînd căsătoria are valoareaunui fapt juridic.

Faptele juridice se clasifică după caracterulvoliţional al producerii lor în: evenimente şi acţiuni.

a) evenimentele sunt acele împrejurări care se producindependent de voinţa omului, dând naştere unorraporturi juridice modificîndu-le. De exemplunaşterea unei persoane determină apariţia unorraporturi juridice între noul născut şi părinţiiacestuia, care – urmare a faptului naşterii – suntobligaţi să întreţină şi să îngrijească noul născut.

b) Acţiunile sunt actele oamenilor săvîrşite în modconştient care, în funcţie de raportul lor cu legile învigoare sunt clasificate în: licite şi ilicite.Acţiunile licite sunt actele oamenilor săvîrşite cu

respectarea şi conform cerinţelor normelor juridice.Acţiunile ilicite sunt actele juridice elaborate în

scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic.Acţiunile juridice ilicite se clasifică în: infracţiuni,

încălcări administrative, încălcări disciplinare, încălcărisau vătămări ale drepturilor patrimoniale. Acţiunile ilicitasînt în fond încălcări ale voinţei de stat exprimată în

56

normele juridice, care atrag după sine aplicareasancţiunilor pentru violările de lege.

În literatura de specialitate a fost propusă de cătreunii autori, o altă categorie de fapte juridice: stările sausituaţiile juridice, prin care se înţelege starea de fapt a uneipersoane, care poate da naştere unor consecinţe juridice.Aşa de pildă, starea de „căsătorit” a cuiva,sau starea de„rudenie”, între diferite persoane, fiind fapte juridice dedurată, provoacă în timpul menţinerii lor anumiteconsecinţe juridice.

Literatura recomandată: I Ceterchi, I Demeter.Intreoducere în studiul dreptului. – Bucureşti: EdituraŞtiinţifică, 1962; Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului.– Bucureşti: Actami, 1994; C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: ALL,1992; Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului. – Iaşi, 1995.

Tema 6. Izvoarele dreptuluiSubiecte:1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materiale şi izvoareleformale ale dreptului;2. Clasificarea izvoarelor de drept

1.În cercetarea fenomenului juridic sau acordat spaţii

largi explicării şi analizei problemei izvoarelor dreptului.Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de

exprimare a normelor juridice respectiv actul normativ încare sunt cuprinse normele juridice.

Din diferite unghiuri de vedere sau făcut clasificări,sau examinat trăsături comune ale diverselor categorii deizvoare şi sau relevat elementele definitorii pentru

57

înţelegerea rolului izvorului de drept, în practica juridică.Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actulnormativ în general legea în special), şi între izvoareleoficiale (cele emise de organele de stat, în forma prevăzutăde lege), şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); întreizvoarele directe (actul normativ, contractul normativ), şiizvoarele indirecte(obiceiul şi regulile elaborate şipromovate de organe nestatale, neguvernamentale).

În literatura de specialitate se întîlnesc atît noţiuneade izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare anormelor juridice. Evident, ambelor noţiuni l-i se atribuieacelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept cît şinoţiunea de formă de exprimare au în vedere caleaparcursă de voinţa generală pentru ca să devină normăjuridică.

Ca urmare a faptului că noţiunii de izvor de drept ise dau mai multe sensuri, adesea se recurge la noţiunea deformă de exprimare.

Izvoarele dreptului au mare importanţă nu numai înînţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă formalegii, ci şi în stabilirea gradului şi forţei juridice a actuluinormativ respectiv. Totodată, formele prin care voinţagenerală devine normă juridică ajută la înţelegereaprocesului normativ al organelor puterii de stat.

Pe baza celor de mai sus putem conclude că suntemîn prezenţa unor modalităţi specifice prin care regula deconduită apreciată ca necesară devine normă juridică.

După cum sa specificat şi anterior, izvorul de drepteste cunoscut ca izvor în sens material şi ca izvor în sensformal.

Izvoarele de drept în sens material desemnează faptulsocial(uneorimai sînt numite şi izvoare reale) sau factorii deconfigurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sîntincluse elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţiisociale. În opinia lui Ion Dogaru, dreptul material nu este

58

altceva decât ansamblul condiţiilor materiale de existenţăgenerează reglementările juridice.

În conţinutul acestor izvoare intră:a) factorii de configurare a dreptului;b) dreptul natural şi raţiunea umană;c) conştiinţa juridică;d) starea economică şie) izvoarele culturale ideologice.

Toate acestea asigură conţinutul concret a dreptuluipozitiv întrucât de ele legiuitorul nu poate să nu ţină seamala elaborarea dreptului.

O importanţă deosebită din punct de vedere juridicprezintă izvoarele formale ale dreptului deoarece eledesemnează formele specifice de exprimare a normelorjuridice, adică actele juridice în care sînt concentrate acestenorme. Anume pe acestea le avem, de regulă în vedereatunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.Aşadar, izvoarele formale ale dreptului sunt un mijlocnecesar pentru promovarea ordinii juridice, pentruasigurarea stabilităţii şi siguranţei în raporturile sociale.Normele cuprinse în izvoarele formale ale dreptului „auautoritate morale şi materială” , deoarece sunt determinatede realităţile sociale şi sunt concepute să răspundă nevoii dereglementare dintr-o etapă sau alta a dezvoltării sociale.

Între izvoarele formale ale dreptului, Francois Genzdistinge: legile, cutumele, autorităţile tradiţionale (doctrinaşi jurisprudenţa) .aceste izvoare au forţa lor şi influenţarecunoscută în reglementarea relaţiilor sociale .HansKelsen clasifică izvoarele dreptului în: izvoare deconstituire şi izvoare de calificare.

Opinia dominantă distinge între izvoarele formaleale dreptului: obiceiul juridic (cutuma), precedentuljudiciarşi practica judiciară, actul normative, contractulnormative, doctrina.

59

2.Cel mai important izvor de drept este Legea. Ea

conţine reguli cu caracter obligatoriu, investite cu forţăjuridică superioară tuturor celorlalte izvoare ale dreptului.Legea este adoptată de către puterea legislativă care însistemul nostru de drept este Parlamentul constituit şifuncţionând în ţara noastră bicameral: Camera Deputaţilorşi Senatul.

După criteriul forţei lor juridice legile sunt:a) Fundamentale. Prin Constituţie în general se

poate înţelege un sistem integrat de norme juridice investitecu o forţă juridică superioară care consacră şi oglindeştestructurile economice ale statului de drept, sistemulorganelor statului de drept, principiile de organizare şifuncţionare a acestora, drepturile, libertăţile şi îndatoririlefundamentale ale cetăţenilor şi principiile fundamentale alesistemului de drept inclusiv cele ale sistemului electoral,sistem de norme care prefigurează posibilităţile entităţiiorganizate în stat de a înfăptui obiectivele ce şi le propune.

b) Ordinare – sunt toate celelalte legi în care intrăcodurile de legi (Cod civil, Cod penal, Cod de procedurăcivilă, Cod de procedură penală, Cod comercial) legiletemporare sau cu termen, legile morale sau organice.Acestea au forţă juridică (caracter obligatoriu) superiorcelorlalte izvoare de drept dar inferior Constituţiei.

Hotărârile de Guvern sunt acte care emană de laGuvern, au caracter normativ şi se încadrează în sfera decompetenţă a executivului, adică în domeniul în care acestapoate reglementa prin norme juridice. Hotărârile deGuvern au forţa juridică inferioară legii dar superioarăaltor izvoare.

Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului se emit întemeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi încondiţiile prevăzute de aceasta (art 107/3 din Constituţie).

60

Dacă şi în măsura în care conţin reguli de conduităgenerale obligatorii şi impersonale, intră în sfera decompetenţă normativă a puterii executive.

Au aceeaşi forţă juridică ca hotărârile de Guvern.Actele normative adoptate de către organele locale înlimitele competenţei lor materiale şi teritoriale:

• hotărârile cu caracter normativ adoptate deConsiliile Judeţene şi Consiliul General alCapitalei, consiliile municipale, orăşeneşti şicomunale. Acestea au forţă juridică inferioarătuturor celorlalte izvoare de drept ceea ceînseamnă că reglementările juridice pe care leconţin trebuie să fie conforme normelor de dreptexistente în legi şi în celelalte izvoare aledreptului.

• decretele sunt izvoare de drept numai dacă şi înmăsura în care conţin reguli de conduităgenerale şi impersonale. Aceasta se întâmplă maiales în cazul decretelor de amnistie şi graţiere.

De obicei decretul prezidenţial are caracterindividual deoarece priveşte reglementarea juridică asituaţiei profesionale a unui subiect individual de drept(persoană fizică).

Exemplu decretul de avansare la gradul de general.Dacă decretele sunt ratificate de Parlament ele devin

legi şi capătă forţa juridică a acestora, altfel forţa lorjuridică este mai mică decât cea a legii dar mai puternicădecât a celorlalte acte normative.

3. Cutuma (obiceiul)Cutuma sau obiceiul constă într-o regulă sau o sumă

de reguli de conduită (reguli sociale) creaţie a uneiexperienţe îndelungate prin repetarea unei practici, regulă(reguli) acceptată (acceptate) de o anumită comunitate cafiind conformă (conforme) cu interesele sale.

61

Cutuma poate constitui izvor de drept numai dacă şiîn măsura în care legea sau alt act normativ în valoare deizvor de drept conferă cutumei acest caracter.

Exemplu: reglementarea din Codul civil cu privirela aşezarea unei construcţii la o depărtare de hotaruldespărţitor al celor două proprietăţi depărtare stabilită deobiceiul locului. În acest caz legea (Codul civil) facetrimitere la obiceiul locului, altfel spus la cutumă.

4. Jurisprudenţa (precedentul judiciar sau practicajudiciară) nu constituie izvor de drept deoarece pe caleapracticii nu se creează reguli generale şi obligatorii şi serezolvă un caz litigios concret prin aplicarea unei norme dedrept conţinute într-un izvor al dreptului.

5. DoctrinaDacă şi în ce măsură doctrina este considerată izvor

de drept este o întrebare care în timpurile noastre primeşteun răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarteimportant rol în cunoaşterea fenomenului juridic, încunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridiceîn interpretarea şi aplicarea corectă a legii în dezvoltarea şiperfecţionarea dreptului, dar ea nu poate fi considerată a fiun izvor de drept.

Literatura recomandată: Lupu Gh., Avornic Gh., Teoriagenerală a dreptului, Chişinău, 1998; Nicolaie Popa. Teoriagenerală a dreptului. – Bucureşti: Actami, 1994;Vrabie G.,Popescu S., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993;Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: - Bucureşti, EdALL BECK, 1999;

62

Tema 7. Sistemul dreptuluiSubiecte:1. Noţiunea sistemului dreptului;2. Criteriile constituirii sistemului dreptului;3. Instituţia juridică;4. Ramurile dreptului;5. Dreptul public şi dreptul privat.

1.Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem

mai bine cerinţele reglementării juridice într-o etapă saualta a dezvoltării, permiţându-ne să ne tragem concluzii înlegătură cu acele particularităţi reflectate în normejuridice, particularităţi care diferă de la o etapă la alta adezvoltării sociale.

Din punct de vedere teoretic, studiul problemelorsistemului dreptului prezintă importanţă pentru-că permiteo mai bună organizare a cercetării juridice prin înţelegereacorectă a locului pe care îl ocupă fiecare normă în cadrulinstituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.

O concepţie despre sistemul de drept a existat chiarîn perioada în care apar primele norme sociale cu caracterjuridic.

Jurisconsulţii romani, în referirile lor la sistemuldreptului roman, susţineau că toate normele juridiceservesc atât intereselor generale – fiind în acest scop înatenţia organizaţiei politice statale – cât şi unor intereseparticulare în a căror realizare sunt vădit cointeresaţimembrii diferitelor grupuri sociale, ca persoaneparticulare. O astfel de concepţie o găsim la Ulpian, fiinddezvoltată ulterior, în evul mediu şi apoi, în epocamodernă. Având în vedere faptul că normele juridiceexistente au o seamă de trăsături comune care reliefeazăunitatea lor nu trebuie să scăpăm din atenţia cercetăriiacele trăsături specifice care determină diferite grupuri de

63

norme juridice, chemate să reglementeze categorii specificede relaţii sociale.

Aceste grupuri de norme juridice sunt legate întreele, în primul rând, printr-un scop nemijlocit care stă încentrul reglementării juridice, ele urmărind să asigure oanumită orientare a unor relaţii sociale cu trăsăturiesenţiale comune. De exemplu, toate normele juridicechemate să reglementeze relaţiile sociale cu caracterpatrimonial, precum şi unele chemate să reglementezeanumite raporturi cu caracter nepatrimonial sunt incluseîn categoria normelor dreptului civil, normele chemate săprevină săvârşirea unor fapte socialmente periculoase, sădelimiteze aceste fapte de celelalte acţiuni sociale, săstabilească gradul de vinovăţie a făptuitorului, precum şimăsurile sancţionatorii care se impun, se încadrează încategoria de norme ale dreptului penal.

De aceea este întemeiată concluzia potrivit căreiaunitatea normelor juridice, nu exclude, ci dimpotrivăpresupune existenţa unor trăsături particulare pentrunumeroase categorii sau subcategorii de norme juridice.Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi realitatea uneiîmpărţiri a normelor juridice în ramuri şi instituţiijuridice, care – având o mare însemnătate socială – poate fiexplicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului dedrept. Sunt câteva din argumentele de bază cărora putemconchide că sistemul dreptului reprezintă totalitateanormelor juridice existente la un moment dat, legate întreele prin trăsăturile comune de natură a releva unitatea lorşi care sunt despărţite în mod relativ de uneleparticularităţi în raport cu obiectul şi metodareglementării juridice. Astfel, sistemul dreptului esteunitatea sa şi împărţirea sa pe ramuri.

64

2.În sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri

cum sunt: dreptul civil, dreptul penal, dreptulinternaţional, dreptul comercial etc. Cercetarea atentă aproblemei pune în evidenţă că nu întotdeauna sau reţinut şipun la baza acestei împărţiri criterii riguros ştiinţifice.Mulţi teoreticieni ai dreptului, dintre care şi MirceaDjuvara, Ion Manolescu şi alţii, au ajuns la concluzia căîntre criteriile ce stau la baza împărţirii juridice pe ramuri,un loc important îl ocupă interesul anumitor grupurisociale. Mircea Djuvara, de pildă, preluând împărţireafăcută de Ulpian a sistemului de drept roman şi adoptând-o concepţiei lui Leon Duguit, arată că la baza distincţiuniidreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentrudiferite grupuri sociale.

Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus laconcluzia potrivit căruia criteriul principal al împărţiriinormelor juridice în ramuri de drept îl constituie obiectulreglementării juridice.

În legătură cu obiectul reglementării juridicetrebuie subliniată importanţa pe care o are o grupă maimare de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsăturispecifice, proprii, precum şi caracterul pe care-l arereglementarea juridică a acestor relaţii. Datorită varietăţiirelaţiilor sociale, caracterului reglementării juridice, însăşirelaţia juridică are trăsături specifice, care relevă existenţade sine stătătoare a unor categorii distincte de normejuridice, care întrunesc trăsăturile unei ramuri distincte dedrept. Deci, criteriul esenţial al distincţiunii diferitelorcategorii de norme juridice îl constituie sfera de relaţiisociale care fac obiectul reglementării juridice.

Al doilea criteriu de împărţire a normelor juridice înramuri de drept îl constituie metoda reglementării juridice,care, completează acele argumente care ne permit săînţelegem mai bine distincţiunea dintre diferite categorii de

65

norme juridice. În sistemul dreptului, sau cunoscut şi secunosc diferite metode de reglementare juridică, aşa depildă, se întâlneşte frecvent metoda autoritarismului,metodă care presupune organizarea şi reglementareaautoritară a raporturilor sociale de către organele de statcompetente. De asemenea, se cunoaşte metodaautonomismului în reglementarea unor relaţii sociale,aceasta regăsindu-se, în primul rând, în sistemulcontractual, la baza încheierii contractului punându-seautonomia de voinţă.

Al treilea criteriu de împărţire a normelor juridiceîn ramuri de drept îl constituie principiile dreptului, careconcură şi ele, într-o anumită măsură, la completareatabloului general al criteriilor ce stau la baza distincţiuniinormelor juridice pe ramuri. Aşa, de pildă, principiulreparaţiei este strâns legat de reglementarea raporturilorsociale de muncă, deci îşi găseşte concretizare, în primulrând, în dreptul muncii. Principiul legalităţii îşi găseşteconcretizare în mai multe ramuri de drept, dar aplicarealui prezintă o importanţă deosebită pentru ramuraorganizării instanţelor judecătoreşti, influenţândelaborarea şi realizarea unor norme juridice specificeorganelor de stat respective.

3.O importantă categorie de norme juridice o

constituie instituţia juridică. Ea se subordonează ramuriide drept fiind un element component al acesteia. Aşa, depildă, în dreptul familiei găsim instituţia juridică acăsătoriei, instituţia rudeniei, instituţia înfierii. Desigur,toate aceste instituţii sunt strâns legate între ele, elementulesenţial fiind cel al unităţii scopurilor, finalităţilor de atins,în reglementarea relaţiilor ce apar şi se dezvoltă în cadrulfamiliei sau în legătură cu familia. Între aceste instituţiiexistă, totodată, o serie de deosebiri care determină o

66

grupare mai strânsă şi mai unitară a normelor juridicerespective în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.

Datorită complexităţii condiţiilor în care sedesfăşoară relaţiile dintre oameni în diverse procese aleactivităţii sociale, instituţiile juridice sunt numeroase, elecontribuind – într-o măsură mai mică sau mai mare – lainfluenţarea pozitivă a acestor relaţii.

Pe această bază, putem conchide că instituţiajuridică cuprinde un ansamblu de norme juridice cereglementează o categorie mai strânsă de relaţii sociale,legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc dealte relaţii sociale. Iată în ce sens, în comparaţie cu ramurade drept, instituţia juridică are o sferă mai restrânsă, fiindsubordonată ei şi făcând parte integrantă din ramura dedrept.

În lumina analizei efectuate, sunt uşor de înţelessfera, conţinutul şi trăsăturile specifice ale ramurii de dreptcare definită în ştiinţa juridică drept un ansamblu denorme juridice care reglementează o categorie mai mare derelaţii sociale, legate între ele prin trăsături comune,folosind, de regulă, aceeaşi metodă de reglementare şiavând, în general, principii comune care guverneazăaceastă reglementare.

4.Sistemul dreptului include asemenea ramuri cum

sunt: dreptul constituţional; dreptul administrativ; dreptulfinanciar; dreptul civil; dreptul penal; dreptul familiei;dreptul internaţional public; dreptul internaţional privat;dreptul procesual civil; dreptul procesual penal; etc. Pentru aînţelege complexitatea sistemului dreptului, vom enunţa înesenţă elementele definitorii ale fiecărei ramuri, pentru aputea releva – în această lumină – acele trăsături care leunesc, în ansamblul relaţiilor juridice ale societăţii.

67

Dreptul constituţional este un ansamblu de normejuridice prin care se stipulează organizarea şi exercitareaputerii de stat. Obiectul dreptului constituţional îlconstituie totalitatea normelor prin care este organizatăputerea suverană, precum şi normele care reglementeazăexercitarea acestei puteri. Pentru a delimita dreptulconstituţional de celelalte ramuri ale dreptului este necesarsă delimităm sfera relaţiilor sociale pe care lereglementează.

Normele dreptului administrativ reglementeazărelaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi înfăptuiriide către organele de stat a activităţii executive. Raporturilejuridice administrative sunt raporturisociale din domeniulorganizării înfăptuirii administraţiei de stat. În acesteraporturi, ca şi în cele de drept constituţional, părţile – sauuna din ele - apar ca purtători de drepturi şi obligaţii, şi,totodată, ca titulari ai puterii. Rapotrurile juridice de dreptadministrativ se statornicesc între diferite organe aleadministraţiei de stat, pe de o parte, organizaţiineguvernamentale sau cetăţeni, pe de altă parte. Acesteraporturi pot să apară şi din iniţiativa unei părţi, fărăconsimţământul celeilalte părţi.

Dreptul financiar. Raporturile juridice financiaresunt deosebit de complexe, ele apărând în procesulîntocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, întreorganele statului, pe de o parte, între organele de stat şicetăţeni, între organele de stat şi organizaţiilenonguvernamentale.

Prin normele juridice de legislaţie a dreptului munciise instituie importante drepturi şi obligaţii pentru cel ceangajează şi cel angajat, dându-se raporturilor de muncă oreglementare ce îmbină interesele generale, cu intereselepersonale. Tocmai de aceea dispoziţiile, care în ansamblullor, alcătuiesc legislaţia muncii – cele privitoare lacontractele colective de muncă, cele prin care se stabilescnormele de muncă şi salarizare, timpul de lucru şi odihnă,

68

răspunderea materială şi compensaţiile, protecţia muncii,asigurările sociale şi jurisdicţia muncii – trebuie respectatecu stricteţe şi aplicate în mod concret, ele alcătuind acelansamblu de norme incluse în Dreptul muncii.

Dreptul funciar cuprinde totalitatea normelorjuridice care reglementează raporturile funciare înlegătură cu folosirea pământului, pădurilor, apelor, aflateîn proprietate publică sau privată. Obiectul dreptuluifunciar îl constituie raporturile juridice funciare privindproprietatea funciară, şi anume aspecte privind toatecategoriile de raporturi funciare ce sunt specifice dreptuluifunciar.

Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură adreptului care reglementează marea majoritate araporturilor patrimoniale, unele raporturi personalenepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelorfizice şi juridice. Înţelegem prin raporturi patrimonialeraporturile cu conţinut economic, adică acele relaţii sociale,care au o anumită valoare economică datorită legăturii lorcu mijloacele de producţie, cu obiectele de consum sau cualte produse ale muncii omului. Normele dreptului civilreglementează asemenea raporturi patrimoniale cum suntcele de proprietate, raporturile contractuale, raporturile delocaţiune, raporturile de vânzare cumpărare, etc.

Dreptul familiei este acea ramură a dreptului carereglementează raporturile născute din căsătorie, rudenie şiînfiere, vizând întărirea familiei pe baza principiuluideplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi aocrotirii, prin toate mijloacele a mamei şi a copilului.

Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridicecare stabilesc ce fapte sunt considerate infracţiuni şi caresste pedeapsa pe care trebuie s-o aplice instanţelejudecătoreşti celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşireainfracţiunilor. Obiectul dreptului penal îl constituiereglementarea raporturilor juridice legate de săvârşireaunor fapte socialmente periculoase.

69

Dreptul procesual penal este o activitatereglementată de lege, desfăşurată de către organele şipersoanele care participă în cauza penală, pentru stabilireala timp şi în mod cemplet a faptelor ce constituieinfracţiuni şi pentru justa sancţionare a infractorilor.

Raporturile juridice de drept internaţional privatapar în condiţiile raporturilor politice, economice şiculturale care se stabilesc între diferite state, condiţii încare activitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridicese desfăşoară în cadrul vieţii internaţionale nu numaiînăuntrul frontierelor unei ţări. Obiectul dreptuluiinternaţional privat îl constituie reglementarearaporturilor în care părţi sunt persoanele fizice şi celejuridice şi în care unul, mai multe sau toate elementele suntstrăine. Elementul de extraneitate este acea împrejurare defapt care creează conflictul de legi – între legea naţională şilegea străină – şi care pune problema atingerii legiicompetente care se va aplica raportului respectiv. Aşadardreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelorjuridice care reglementează raporturile juridice civile,comeriale, procesual-civile, din dreptul familiei sau dindreptul muncii care conţin un element străin.

5.Împărţirea normelor juridice în drept public şi

drept privat se găseşte încă în orânduirea sclavagistă, lacunoscutul jurist roman Ulpian, care susţinea că dreptulpublic este cel care se referă la interesele statului roman,iar dreptul privat la interesele diferitor persoane.

Cea mai amănunţită a instituţiilor de drept public şiprivat a fost făcută în epoca modernă. Există diferenţeimportante între raporturile juridice de drept privat, pe deo parte, şi raporturile juridice de drept public, pe de altăparte. Raporturile de drept privat, nu implică participareastatului prin organele sale. În acele cazuri în care această

70

participare se constată, organul de stat respectiv exercităjus comercium, adică acte de comerţ. Pe când în raporturilede drept public, statul sau oricare din organele saleexercită, jus imperium, adică acte de putere. Ramuriledreptului, care alcătuiesc dreptul public intern – dreptulconstituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptulfinanciar, dreptul muncii – reglementează relaţiile socialedin momentul organizării puterilor publice, “distribuireacompetenţelor în stat, forma statului”; organizarea puteriiexecutive; apărarea socială împotriva faptelorinfracţionale; relaţiile de muncă şi protecţie socială;relaţiile financiare; relaţii privind desfăşurarea procesuluijudiciar.

Ramurile dreptului care alcătuiesc dreptul privatintern – dreptul civil, dreptul comercial – reglementeazărelaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale lacare participă particularii.

Literatura recomandată: Dumitru Mazilu. Teoriagenerală a dreptului: - Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999;Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut,Cluj-Napoca,1999; Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoriagenerală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999,Mircea Djuvara, Teoria general a dreptului, Ed. ALL,Bucureşti, 1994, Carmen Popa, Teoria general a dreptului,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

71

Tema 8. Realizarea dreptuluiSubiecte:1. Conceptul realizării dreptului.2. Formele realizării dreptului.

1.Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în

conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic,reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceeade ordonare şi de orientare a comportamentului uman.

Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridiceeste necesar ca destinatarii lor să le cunoască, să le respecteşi să le execute.

Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea roluluişi scopului său, respectiv acela de a reglementa conduitaumană de a păstra ordinea juridică.

Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii dedrept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în acelaşitimp şi un element constitutiv al conducerii societăţii.Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat defactori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, alorganizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul decultură şi civilizaţie, contextul politic, etc.), dar şi depersonalitatea, libertatea şi conştiinţa fiecărui individ.

Realizarea dreptului implică participarea unorsubiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şicorespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorificeprerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor destat competente de a acţiona în scopul mijloacelor derestabilire a ordinii de drept încălcate. La fel realizareadreptului reprezintă implementarea normei juridice înviaţa socială, acceptarea de către societate şi incorporareaei în psihicul indivizilor

Dacă să luăm în considerare aceste aspecte,realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul

72

complex al implementării prevederilor normelor juridice înviaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii încalitate de subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiilelor, iar organele de stat competente le aplică.

Din analiza definiţiei date se pot contura următoareleparticularităţi:

- realizarea dreptului este un proces complex şicontinuu de transpunere în viaţa socială aconţinutului normelor juridice;

- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectăşi execută dispoziţiile normelor juridice;

- organele statului aplică dreptul în temeiulcompetenţei lor;

- transpunerea în viaţa socială a prevederilor legaleimplică asigurarea unui cadru organizatoriccorespunzător;

- realizarea dreptului este influenţată de realitateasocială, politică şi economică a statului;

- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi:respectarea şi executarea sa de către destinatari şiaplicarea dreptului de către organele de statcompetente.

2.Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a

scopului dispoziţiilor juridice emise de către legiuitor.În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două

forme principale de realizare a dreptului:- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea

dispoziţiilor legale de către cetăţeni;- realizarea dreptului prin aplicarea normelor

juridice de către organele de stat competente.Astfel, le vom caracteriza pe fiecare în parte.

Realizarea dreptului prin executarea şi respectareadispoziţiilor legale.

73

Respectarea şi executarea normelor juridice, caformă a realizării dreptului, constă în subordonareaconduitei individuale la conduita abstractă şi generalăprescrisă de normele juridice. Această subordonare seconcretizează atât în acte de respectare cât şi în acte deexecutare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.

Realizarea dreptului în acest mod este denumită şirealizarea dreptului prin conformitate, şi este considerată afi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate deîndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient înrealizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoareceoferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte înlibertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii înspiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinareaconduitei umane prin stabilirea de modelecomportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modelede conduită sunt legate de statutul individual şi cuprindtotalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă deaceasta şi care constituie premisele reglementărilor juridicece urmează să fie adoptate.

Respectarea şi executarea prevederilor normelorjuridice presupune subordonarea conduitei individuale faţăde conduita-tip conţinută în norma juridică, conduităconcretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în celede executare a dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este unfactor de programare a conduitei indivizilor, deregularizare a raporturilor sociale şi de apărare şimenţinere a ordinii sociale.

Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implicăîn primul rând obligativitatea cunoaşterii lor de către ceicărora l-i se adresează. Pentru ca destinatarii normelorjuridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte,este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbajaccesibil şi să le facă publice astfel încât nimeni să nu se

74

poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterealegii.

Realizarea dreptului prin conformare, prezintăurmătoarele trăsături caracteristice:

- este principala formă de realizare a dreptului atât cavolum cât şi ca intensitate;

- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea

normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelulde trai etc.;

- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică, însensul că activităţile implicate în realizarea acesteiforme se pot desfăşura şi fără existenţa unor actescrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau defond;

- activităţile presupuse de această formă de realizarea dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurareade raporturi juridice,

- prin respectarea şi executarea normelor juridice,indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective,ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.

Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridicede către organele statului.

Aplicarea prevederilor normelor juridice este o altăformă principală de realizare a dreptului. Aplicareanormelor juridice presupune o activitate concretădesfăşurată de către organele statului, în calitatea lor deorgane de conducere a societăţii, investite cu putere.

Întreaga activitate de aplicare a normelor juridicedesfăşurată de către organele statului se întemeiază pe legeşi actele normative bazate pe lege.

În literatura de specialitate s-a subliniat necesitateadelimitării celor două forme de realizare a normelorjuridice. Cea mai mare parte dintre cercetători au fost depărere că respectarea normelor juridice nu poate fiasimilată cu aplicarea propriu-zisă a normelor juridice,

75

deoarece aplicarea dreptului este o prerogativă a organelorde stat, a funcţionarilor de stat.

Pe baza analizei formelor principale de realizare anormelor juridice, putem defini aplicarea normelorjuridice ca fiind activitatea desfăşurată de către organelestatului şi de funcţionarii de stat, care constă în emitereaunor acte de autoritate ce au un caracter individual, careduc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice.

Din definiţia dată înţelegem următoarele:În primul rând, aplicarea normelor juridice este o

activitate desfăşurată de către organele de stat şifuncţionarii de stat, cetăţenii nu pot aplica dreptul, întrucâtlor nu l-i se conferă prin lege un asemenea drept.

Activitatea organelor statului şi a funcţionarilor destat, în vederea aplicării normelor juridice, se bazează – lanevoie - prin forţa de constrângere a statului, care poate fiaplicată pentru a asigura realizarea integrală aprevederilor normelor juridice în fiecare caz concret.

În al doilea rând, din definiţie rezultă că organelechemate să aplice legea trebuie să emită acte de autoritatecu caracter individual. Acest lucru este posibil pentru-căorganele de stat şi funcţionarii de stat sunt investiţi cuputere de către stat, în virtutea cărui fapt pot lua chearmăsuri de obligare a celor ce nu se supun pentru aîndeplini dispoziţia sau sancţiunea normei juridice.

În al treilea rând, definiţia noţiunii aplicăriidreptului relevă faptul că actele de aplicare – având uncaracter individual – dau naştere, modifică sau sting unraport juridic.

Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formăprincipală de realizare a dreptului ce presupune o activitateconcretă, de transpunere în practică a prevederilornormelor de drept, activitate desfăşurată de organelestatului în conformitate cu competenţa lor, reprezintă oprerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor publici,

76

statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţiiatât în educarea cât şi în aplicarea normelor juridice.

Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizatăîn emiterea de acte de autoritate cu caracter individual,acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor dedrept.

Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptuluise realizează în baza legilor şi a actelor normativesubordonate acestora, ea reprezentând următoareleparticularităţi:

- aplicarea dreptului este o formă importantă şidistinctă de realizare a dreptului;

- reprezintă aplicarea conţinutului textelor normativeîn vigoare;

- aplicarea dreptului implică naşterea de raporturijuridice în care un subiect este întotdeauna un organal statului cu competenţă stabilită prin lege în acestsens;

- cetăţenii nu pot aplica dreptul;- organele de aplicare a dreptului sunt titulari ai

atributelor de putere;- actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de

autoritate, care au un caracter individual, concret;- organele de aplicare a dreptului sunt competente să

constate sau să recunoască drepturile şi obligaţiilelegale ale subiecţilor de drept şi să stabileascăsancţiunile ce se impun pentru conduitele nelegale;

- finalitatea aplicării dreptului o constituie atâtînfăptuirea normelor juridice, cât şi restabilireaordinii de drept încălcate.

Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercităde organele statului şi se concretizează printr-un rezultatspecific denumit act de aplicare. Actul normativ şi actul deaplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţiiproprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ esteimplicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a

77

conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrulgeneral de manifestare a comportamentului indivizilor, întimp ce, actul individual reglementează un comportamentconcret. Între cele două categorii juridice, respectiv actelenormative ţi actele de aplicare există următoareleasemănări şi deosebiri:- atât actele normative cât şi celeindividuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi suntgarantate prin intervenţia forţei coercitive; - actelenormative conţin reguli de conduită cu caracter general,tipic şi impersonal , iar actele de aplicare a dreptului conţindispoziţii cu caracter individual, concret, ele vizează oanumită conduită personalizată; - actele normative producefecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până înmomentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devinobligatorii în principal, din momentul aducerii lor lacunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentulcomunicării lor); - actul normativ are ca scopreglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelorjuridice, iar în actul individual are ca şi scop realizareapractică a normelor juridice; - actele normative acţionează,produc efecte juridice în mod repetat continuu, atâta timpcît sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptuluiîşi consumă efectele prin executarea lor imediată sau întermen stabilite;

- actele de aplicare dau naştere, modifică sau stingraporturi juridice , în timp ce actele normative nu creeazăraporturi juridice ci doar le reglementează pe celeexistente;

- validitatea actelor normative este condiţionată dereguli de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelorde aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi aproceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată derespectarea unor proceduri prestabilitate:

- actele normative se deosebesc de actele de aplicare adreptului şi prin principiile procedurale ce stau la bazacăilor de atac împotriva lor. Astfel din momentul

78

comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate ficontestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot ficontrolate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când,legalitatea actelor normative presupune un sistem degaranţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc).Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sauabrogate numai de Parlament, iar controlulconstituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;

- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelornormative, ca expresie a principiului legalităţii;- activitateanormativă se realizează de organe ale statului cu atribuţiiîn acest sens, iar activitatea de aplicare a dreptului se poaterealiza de toate cele trei categorii de organe alestatului(legislative, executive, judecătoreşti);

- actele de aplicare sunt acte juridice concrete. Faptul căactul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adicăpoate fi normativ pentru o categorie de persoane şiindividual faţă de o singură persoană sau altă categorie depersoane nu înseamnă că între cele două categorii juridicenu se poate face o delimitare riguroasă.

Literatura recomandată: Gheorghe Boboş, Teoriagenerală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,1999; IoanCeterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală adreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999; Maria V.Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului,Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996; Dumitru Mazilu,Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, ColecţiaJuridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti, 1999.

79

Tema 9. Interpretarea normelor de dreptSubiecte:1. Noţiunea si necesitatea interpretării normelor de drept.2. Tipurile de interpretare a normelor de drept.3. Metodica interpretării normelor de drept.

1.Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală

de stabilire a sensului exact al normelor juridice, învederea aplicării lor şi, deci, a soluţionării unor cauze.Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: Înce ipoteze ale normelor se încadrează o situaţie de fapt?Care este intenţia legiuitorului exprimată în normă? Ceînţeles au termenii şi expresiile folosite? Este necesarărecurgerea şi la alte norme aparţinând unor instituţii saucategorii diferite? În ce măsură situaţii nereglementateexpres se încadrează în reglementările existente? Aplicareadreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesităinevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterulgeneral, abstract şi impersonal al unei norme, dinapartenenţa normelor la un sistem unitar în care existădiverse relaţii, din modul de redactare a actelor normative,limbajul şi stilul lor (care poate fi confuz, imprecis,contradictoriu).

Deşi interpretarea este într-un anumit fel o alterarea sensului normelor, uneori violentă, aşa cum remarca M.Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că o normă este unrezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazulnou pentru care se pune problema nu poate fi niciodatăidentic cu ele. Ea este operaţiunea prin care se stabileşte olegătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. Dar,spre deosebire de ştiinţele exacte care sunt riguroase, înacest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: sepleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte

80

principiul echităţii, al bunei credinţe şi necesităţile practiceale vieţii.

Interpretul, altul decât legiuitorul însuşi, nu trebuieconsiderat o unealtă oarbă care aplică litera legiinesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie voinţeilegiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literăşi spirit, în scopul realizării dreptăţii. Aşa cum o legenedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptatenu e nici ea bună.Interpretarea a fost si este prezenta in toate domeniile deactivitate ce se bazeaza pe intelegenta omului. Daca numaiintelegenta este aceea care genereaya interpretarea, tot eaeste aceea care determina diferitele forme sub care vaexista.

Deasemenea, interpretarea nu numai ca esteprezenta in diverse sfere de activitate dar ea structureazaastfel de domenii (muzica, literatura, pictura,etc.) sauconformeaza modalitati sub care acesta se prezinta(dreptul, alte stiinte sociale).

Interpretarea dobindeste prin intermediul dreptuluinoi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iarpe de alta parte de opera judecatorului.Domeniul juridic este acela care confera interpretariispecificatii ce permit nu numai manifestarea ratiunii siintelegentei umane, dar si exprimarea acestora intr uncadru social determinat.

Necesitatea interpretarii dreptului este justificata defaptul ca, in procesul aplicarii dreptului, organul deaplicare trebuie sa clarifice cu maximum de precizie textulnormei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia inraport de o anumita situatie de fapt.

Obligatia organului de aplicare este de a constatasemnul normei de drept, de a verifica intelesul utilizat incuvintele legiuitorului, daca acesta a gindit sau sa exprimatconcret ori abstract, daca a facut enumerari limitative orisa mentinut in limitele unei reglementari cadru.

81

Legea trebuie elaborata de asa maniera, intrucit safie create premisele pentru descifrarea de catre interpret asensurilor vizate initial de legiuitor. Pentru clarificarea sistabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toataprecizia vointa legiuitorului, este necesaraINTERPRETAREA.

In literatura juridica mai veche, interpretarea maipurta denumirea de tilcuire sau explicare a normei, iarscopul sau era acela de a lamuri si a deslusi ideea de dreptcuprinsa in regula, de a intelege exact momentul intrarii eiin vigoare, sfera de aplicare si scopul urmarit de legiuitorprin reglementare

Deci toate aceste obiective sunt canalizate în finalspre aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe totcuprinsul ţării, în vederea lor cu respectarea principiilorgenerale ale dreptului, al legalităţii şi echităţii.Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şipoate răspunde cel mai bine cerintelor de adoptare a legii lacontextul social real.

Această explicaţie nu diminuiază rolul legiuitoruluide a reglementa cele mai importante norme juridice, toatesituaţiile ireductibile în specificul lor, care se pot ivi înaplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la unnivel de generalitate care impune, pentru racordareanormei la situaţie, interpretarea ei.

Acest fapt a fost realizat de Portalis, care afirma, aprevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societăţii suntatit de extinse, încît este imposibil pentru legiuitor să prevadătotul.

În acelaşi sens, deja sesizat, Mircea Djuvara scria,căci legiuitorul se gîndeşte la anume situaţii de fapt dinviaţa reala şi stabileşte formulele sale printr-o generalizarepornind de la acele situaţii, dar nimic nu se repetăniciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin înviaţa socială. De aceea fiecare aplicare a textelor instituitela un caz concret implică în mod necesar o adăugire şi prin

82

urmare o creaţie. Mircea Djuvara, “Drept şi drept pozitiv”,

în revista “Analele Facultăţii de Drept”, Anul II, nr. 1,

Bucureşti,1940.În sistemul de drept rominesc un exemplu în acest

sens sunt normele în care se vorbeşte despre bunelemoravuri sau despre ordine publică, noţiuni lăsate delegiuitor nedefinite dar care pot fi aplicate şi interpretate înraport cu diversitatea condiţiilor pe care le infatiseazaevolutia vietii.

2. La activitatea de interpretare participă mai multe

subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavândînsă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestuicriteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – şineoficială.

Interpretarea oficială este cea făcută de organele destat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.);ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentruorice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzalăconcretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocaziasoluţionării căruia este dată. Cea generală este făcutăprintr-un act normativ, emis fie de organul care este şiautorul normei interpretative – regula – fie de un altul. Înacest caz actul interpretativ face corp comun cu celinterpretat.

Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organcare aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutulactului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are ovaloare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată desoluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de asoluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici unact distinct. Interpretarea neoficială – doctrinară – nu esteobligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi

83

exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nuse concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare,ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de putereade convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci esteuna pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneriale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi.Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nueste mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţiireglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu faceparte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajutaacest proces.

Interpretarea neoficiala denumită şi interpretareteoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de cătredoctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Esteacea formă a interpretării făcută de către specialişti îndomeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadreuniversitare didactice, avocaţi, etc.) cu diferite ocazii(pledoarii, articole, lucrări ştiintifice, etc.) în scris înoperele lor sau oral. Interpretarea doctrinară esteconsiderată ca fiind autoritate ştiinţifică, valoarea ei fiindîn funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijnă. Prinintermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principiide drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unelecarenţe ale activităţii legislative si juridice.

În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare caizvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, operamarilor jurisconsulti(Paul, Ulpian, Papinian), a fostpunctul de plecare pentru codul lui Iustinian. În feudalism,doctrina a constituit izvor de drept avînd fortă juridicăobligatorie.

În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşinu are caracter obligatoriu, exercită o influienţă indirectăşi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentrupractician.

Interpretarea teoretică constituie un semnal beneficşi exercită o influienţă pozitivă asupra procesului de creare

84

şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimeaopiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţeaargumentelor pe care se bazează.

În literatura juridică de specialitate se consideră căinterpretarea oficială şi neoficială este insuficientă,deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni înprocesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că înlimbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice,roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem căîn sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesulexact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu aexprima o părere despre normele de drept, fapt cepresupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului.

Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţainstanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai înprocesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fărăsă aibă vre-o valoare.

3. Metodologia interpretării nu se reduce doar la

enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul deinterpretare, ea oferă o concenpţie unitară, de concertare(combinare) a unor metode şi tehnici pe baza unorprincipii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării,să devină mai eficace. Atitudinea faţă de interpretare şi demetodologia ei a evoluat în funcţie de condiţiile social-istorice şi de studiul doctrinei.

Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului lacomentariul legii articol cu articol, dreptul fiind consideratca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doarsă caute şi să extragă voinţa legiuitorului. Deşi se admitenecesitatea interpretării – când legea e neclară, ambiguă,contradictorie, cînd nu cuprinde toate situaţiile posibile -,totuşi se consideră că e suficient să faci exegeza textuluipentru a-i descoperi semnificaţia, deci intenţia autorului.

85

O altă concepţie, cea a liberei cercetări ştiinţifice, acontestat fetişismul legii scrise, considerând că voinţalegiuitorului trebuie şi poate fi căutată mai întâi îndocumentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte,consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Gény aafirmat că ideea după care textul prevede totul esteartificială, frânând dinamismul dreptului. În măsura încare legea e demodată sau insuficientă, adepţii acesteiconcepţii preconizau o liberă căutare a soluţiei de cătreinterpret dacă se vrea depăşirea dificultăţilor de aplicare arespectivului text.

Deşi în procesul interpretării nu pot exista regulifoarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazeazătotuşi pe nişte principii care se intercondiţionează şi sepresupun reciproc, fără a fi infailibile, şi anume:

1. Respectarea unităţii dintre litera şi spiritul legii,exagerările de o parte şi de alta putând conduce la soluţiidogmatice, injuste sau la abuz şi arbitrar.

2. Respectarea voinţei legiuitorului: Când legea eclară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doars-o aplice; dictonul: cea mai bună lege e aceea care lasă câtmai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bunjudecător e acela care, în hotărârea pe carea o dă, seîntemeiază în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mairedus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facem ointerpretare iudaică, adică bazată exclusiv pe un textlacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat înconsiderare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenţiareală în opoziţie cu cea literală.

3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenţialegiuitorului trebuie dedusă – când legea nu e clară – dinîntreg textul legii – dacă e vorba de un articol -, respectivdin instituţia sau ramura de drept în care se încadreazălegea – dacă e vorba de întreaga lege.

4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuiesă distingă, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga

86

sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse delegiuitorul însuşi.

5. Excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ceînseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzuteexpres de legiuitor. Aceasta se mai exprima şi în adagiile:norma specială derogă de la cea generală; norma generalănu derogă de la cea specială.

6. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şilibertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate înconcordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului,cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte– principiu înscris în Constituţie.

7. Dacă există neconcordanţă între pactele şitratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,la care România este parte, şi legile interne, au prioritatereglementările internaţionale – principiu înscris înConstituţie.

Reguli în materie contractuală: prioritatea voinţei reale a părţilor faţă de cea

literală Contractul produce pe lângă efectele expres

arătate şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului(Codul civil: Contractele obligă nu numai la ceea ce esteprevăzut expres în ele ci şi la ceea ce legea, obiceiul sauechitatea obligă).

interpretarea coordonată a clauzelor contractului(Codul civil: Toate clauzele convenţiilor se interpreteazăunele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă dinactul întreg).

interpretarea clauzelor îndoielnice (Codul civil:Ele se interpretează în sensul în care pot produce un efect şinu în acela în care nu produc nici unul; ele se interpreteazădupă obiceiul locului; ele se interpretează întotdeauna înfavoarea debitorului).

alte reguli de interpretare (Codul civil: Oricât degenerali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul

87

contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare căpărţile şi-au propus a contracta; când părţile, pentru aexplicita înţelesul unor clauze, apelează la un exemplu, nutrebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsulexemplului).

Cele mai importante metode de interpretare folositesunt următoarele:

a) Interpretarea gramaticală sau literală; ea sebazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică atextului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelorfolosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil aproblemei terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şiexpresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu celdin limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorulînsuşi explică în text sensul unor termeni pentru a asiguraînţelegerea lor corectă şi uniformă. În lipsa unei astfel deexplicaţii organele de aplicare a dreptului se folosesc deinterpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind dela înţelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea sebazează în stabilirea înţelesului unor norme pe coroborarealor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridicesau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sauramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemicedecurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat,el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitatealcătuită din părţi interdependente. Astfel, normele dinpartea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt ruptede normele din partea generală a aceluiaşi cod, normeleobişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept,normele tuturor ramurilor de normele dreptuluiconstituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă încazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referireşi în alb), care îşi întregesc conţinutul cu ajutorulinterpretării sistematice.

88

c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetareacondiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinatadoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţiede aceste condiţii pe determinarea scopurilor urmărite delegiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiulizvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoareale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilorcare s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act înparlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actulnormativ are un preambul şi o introducere, acestea oferăele însele informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelorşi scopurilor elaborării actului.

d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarearegulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată decelelalte metode de interpretare, deoarece chiarinterpretarea istorică sau sistemică se sprijină peutilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplificacu câteva dintre aceste raţionamente logice: raţionamentul “a pari” permite deducerea unor

consecinţe în urma analogiei care se face întredouă situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguliexprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.

raţionamentul “per a contrario” permitededucerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţieiunor consecinţe: dacă o regulă este subordonatăîntrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie săse aplice dacă aceste condiţii nu sunt reunite.

raţionamentul “a fortiori” are la bază postulatulcă cine poate mai mult poate şi mai puţin.

raţionamentul “ad absurdum” porneşte de lademonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii,consecinţa fiind că numai o altă soluţie esteposibilă.

e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pefinalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicităcreativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda

89

teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căciintenţia legiuitorului poate fi găsită şi din coroborareanormei în cauză cu alte norme, şi cercetându-se contextuladoptării ei şi raportându-ne la litera ei.Aşa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuiesă fi temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional allegii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, laprincipiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumatşi la nevoile vieţii.

Literatura recomandată: Radu Motica, GheorgheMihaiI, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK,Colecţia Juridica, Seria Curs Universitar, Bucureşti, 2001;Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2001; Nicolae Popa, Teoria generală adreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, Mihail-ConstantinEREMIA, Interpretarea juridică, Ed. ALL, Bucureşti 1998.

Tema 10. Elaborarea normelor juridice. Tehnicajuridică normativă

Subiecte:1. Conţinutul noţiunii de elaborare a normei juridice.2. Principiile şi etapele tehnicii normative.3. Părţile constitutive şi structura formală a actelor

normative.1.

S-a putut constata că orice normă prezintă conţinutşi formă, fiecare având o anumită modalitate de exprimare:conţinutul - prin structura logică internă, forma prinstructura exterioară a acesteia, prin stilul formal-juridic deredactare a conţinutului respectiv ce apare ca un articol,grupaj de articole sau act normativ determinat. Primulaspect de la care pornim în analiza noastră este acela cănormele juridice nu sunt o existentă apriorică a ontisuluisocio-istoric; prin originea lor normele juridice sunt:

90

- fie preluate din norme sau reguli socialeconstituite în afara dreptului, investind aceste norme cuforţă juridică, deci consacrându-le ca norme juridice (dinnevoi practice);

- fie create sau elaborate prin voinţa expresă aorganelor de putere publică competente (în virtutealegitimităţii şi reprezentativităţii lor), în vedereareglementărilor de raporturi sociale în corespondenţă cuinteresele şi voinţa puterii de stat.

Istoriceşte vorbind, în faza iniţială a constituiriidreptului a fost predominantă prima procedură ( preluareafie integrală, fie prin adaptare şi consacrarea juridică aunor norme sociale precum cele morale, economice,religioase, familiale, de origine cutumiară), în modernitateşi modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv suntprodusul aproape exclusiv al acţiunii normative deelaborare de către factorii de putere.

Tehnica normativă - ca noţiune ce exprimăansamblul principiilor metodelor şi procedurilor cefundamentează elaborarea tuturor categoriilor de normesau acte juridice normative nu se identifică cu noţiunea de"tehnică legislativă", sau de "legiferare" întrucât aceastade pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesulde elaborare a legilor - ca principale forme ale actuluinormativ sau ale izvorului de drept; asimilările conceptualesunt datorate ponderii "tehnicii legislative" în elaborareanormelor juridice ("tehnica legislativă" conţine, pe lângălegiferarea propriu-zisă şi ansamblul principiilor,mijloacelor, metodelor, deci - modelele de interpretare şiaplicare a normelor juridice). "Tehnica normativă" (juridică) "tehnica legislativă", însoţită de modele deinterpretare şi aplicare.

"Legiferarea", pentru a răspunde finalităţii ei,trebuie să se fundamenteze pe următoarele condiţii:a)cunoaşterea realităţii şi nevoilor de legiferare, o ordonare apriorităţilor prin criterii ştiinţifice (analize socio - juridice)

91

- existenţa unui "dat" al procesului de legiferare;aplicarea adecvată a tehnicii legislative în vederea realizăriiunei "construcţii" de drept. Corelaţia între cele douăcondiţii este realizată prin interdependenţa dintrereflectarea realităţii şi reglementarea realităţii.Fr. Genyafirma că "dat-ul" dreptului este cercetat de ştiinţă, careformulează principiile generale ale viitoarei reglementări,pe când «construitul» este rezultatul tehnicii".

Aici apar următoarele obiecţii:- realitatea reflectată, ca dat al dreptului, nu aparţine

exclusiv cunoaşterii ştiinţifice: în norma elaboratăsunt încorporate pe lângă elementele cunoaşteriiştiinţifice şi alte forme de reflectare - extra-ştiinţifice - precum cele politice, morale, ideologice,valori sociale, tradiţii, elemente subiectiv-voliţionaleale legiuitorului etc. (în multe cazuri, cea mai mareinfluenţă o are factorul politic);

- în corelaţia "dat" şi "conţinut", norma juridicăelaborată (construitul), devenită normă a dreptuluipozitiv, se constituie uneori ca "dat" pentruviitoarele construcţii juridice în sfera realităţii(respective) ce se reglementează;

- procesul de elaborare a dreptului este un procescontinuu, influenţat de evoluţia "datelor" care îlcondiţionează (este un proces deschis, nelimitat întimp, continuu; el este deosebit de intens în perioadece succed unor evenimente ce produc schimbărisociale structurale).Mai trebuie precizat că în sfera noţiunii de

"elaborare" sunt cuprinse uneori şi procese complementareelaborării, precum "amendarea" - completarea unornorme juridice anterioare şi "modificarea“ - schimbareaparţială a conţinutului unor acte normative anterioare.

92

2.Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de

către organul de legiferare. La baza întregii acţiuni delegiferare stau anumite principii, unele deduse din texteleconstituţionale iar altele din metodologii de tehnicălegislativă adoptate de organele legiuitoare.Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare aleîntregului proces de elaborare a actelor normative, ceorientează atât practica normativă a Parlamentului (caorgan suprem al puterii legislative), cât şi practicacelorlalte organe ale statului cu competenţă normativă.Aceste principii sunt:

Principiul după care activitatea de normare trebuiefundamentată ştiinţific. În scopul cunoaşterii aprofundate arealităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze înprealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţiisociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unuistudiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raportcorect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţiicorespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul.

Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impunreglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelorjuridice şi în special prin ştiinţa dreptului.în doctrină se consideră că, un proiect legislativfundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoareleelemente:

- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformateîn situaţii de drept;

- stabilirea valorilor sociale ce urmează a fitransformate în valori juridice.

Prognozele sau proiectele legislative (care provin deregulă, de la organisme juridice specializate) constituie

93

obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare.Principiul corelării sistemului legislativ. Sistemul legislativeste alcătuit din totalitatea actelor normative carereprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare.

Sistemul actelor normative (sistemul legislativ),implică multiple şi complexe legături între părţile salecomponente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate seaflă într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul demecanism funcţional. Elementele componente alesistemului legislativ sunt diferite categorii de actenormative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi,decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Întreaceste elemente componente există atât o relaţie organică(pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi orelaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), faptce le conferă forţă juridică.

Legea este cel mai important act normativ, emis şipublicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiuneacelorlalte componente ale sistemului legislativ înreglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiileacestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.

Legătura dintre componentele sistemului legislativconstă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervăprin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre acestecomponente asigură funcţionalitatea sistemului legislativcare trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilorsociale pe care le reglementează.

Principiul accesibilităţii actului normativ.Pentru ca norma juridică să fie respectată de cătredestinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şicu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poatăinvoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului oconstituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc,

94

ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând înconsiderare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şideci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşisă eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna săexploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii saucontroverse ale reglementării, datorate în cea mai mareparte a terminologiei juridice terminate.

Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, suntnecesare următoarele cerinţe:

- alegerea formei exterioare a reglementării -pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, loculsău în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normativeetc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supusereglementării organul legiuitor va alege forma exterioarăde reglementare.

- alegerea modalităţii de reglementare juridică -adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor dedrept. O normă juridică poate reglementa conduita umanăîn mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunealegiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentruo anumită metodă de reglementare, este determinată despecificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţiloragenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute desemnificaţia valorică a reglementărilor etc;

- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi aunui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şistructura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şilimbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte,categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorulprocedeelor de conceptualizare în articole concrete aleactului normativ.

Limbajul actelor normative esteinstituţionalizat şi supus permanent unui proces de

95

specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să seutilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri,constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc decătre destinatari. Părţile componente ale actului normativ.

Actul normativ cuprinde două categorii de elementeconstitutive:- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul,formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiilegenerale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.

a) Expunerea de motive - este un element facultativce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. Înexpunerea de motive se face o prezentare succintă a actuluinormativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea,publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.

b) Preambulul actului normativ - este o introducere,o punere în temă asupra motivaţiei social-politice aapariţiei actului normativ. Preambulul este un elementfacultativ ce face consideraţii extrajuridice, deargumentare a actului normativ de redare a scopului sautemeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică,ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie alegiuitorului.

c) Formula introductivă - este elementul facultativ ceprecizează temeiul juridic constituţional sau legal care stăla baza reglementărilor respective şi conferă competenţăorganului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: Întemeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U.nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cudestinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezentahotărâre.

d) Titlul actului normativ - este elementul deidentificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie săîndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt,sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimăobiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului

96

funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător”etc.”).

e) Dispoziţiile generale - denumite şi principiigenerale, reprezintă prima parte a actelor normative. Elecuprind norme prin care se determină obiectul, scopul,sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi sestabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative.De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “ÎnRomânia statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după careurmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definireanoţiunii de familie, de căsătorie etc.

f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutulpropriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridiceorganizate în articole ce exprimă regulile stabilite delegiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţelenerespectării conduitei impuse).

g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la dataintrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate deretroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor actenormative.

h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultativeşi se înserează atunci când noua reglementare antreneazăconsecinţe asupra reglementărilor vechi, determinândastfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii secuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori celedouă componente sunt prezentate separat.

Actele normative mai pot cuprinde pe lângă acesteelemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă dinacestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actuluinormativ la care sunt ataşate.

97

3.Referitor la elementele de structură ale actului

normativ putem specifica următoarele, norma juridica, custructura sa interna (ipoteza, dispozitie, sanctiune), estecuprinsa in articolele actului normativ. Elementulstructural de baza al actului normativ il formeaza articolul(asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza adreptului).

Continutul normei juridice este redat in articoleleactului normativ in mod variat. Articolul, de regula,contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista însă cazuri,cand in cuprinsul actului normativ un articol contine osingura norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa inmai multe articole. Totodata, diversele componente alestructurii logice a normei juridice, pot fi regasite, inarticole diverse. Pentru acest motiv, nu se poate identificanorma juridica cu articolul actului normativ. Ideal ar fi cafiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singuraregula (norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza.Aceste caracteristici trebuie redate in asa fel incat ele saexprime in mod cat mai complet norma juridica si sadelimiteze in mod precis continutul acelei norme in raportcu celelalte norme ale actului normativ.

Intr-o buna tehnica legislativa articolele actuluinormativ trebuie sa se afle in stransa legatura, iarstructurarea pe articole sa se faca intr-o ordine deexpunere logica.Complexitatea reglementarii este impusa de naturarelatiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul se subdivideuneori in paragrafe si aliniate.

Articolul este elementul structural fundamentalîn elaborarea unui act normativ; el este expresiaconcentrată a normei juridice în formularea căreia estecuprinsă, de regulă o dispoziţie privitoare la conduitasolicitată. Întrucât conduitele umane se manifestă printr-ocomplexitate si diversitate (cumulează fapte multiple,

98

acţiuni sau inacţiuni produse în împrejurări şi condiţiidiferite) aceste conduite nu pot fi impuse şi reglementateprin formularea unui singur articol, ci al unui grupaj dearticole.

Tehnic, articolele trebuie redactate prin propoziţiide maximă conciziune şi claritate, ele fiind ordonate înaliniate sau paragrafe (fie alfabetic, fie prin cifre arabe). Înunele acte normative (Constituţia, C. pen.) articolele suntînsoţite de note marginale prin care se menţioneazăinstituţia juridică la care se referă acel articol sau grupajde articole. Articolele noi se introduc prin "amendare" sau"modificare" printr-un indice: ex: 182, 1202 etc.

În privinţa elaborării şi redactării textului unui actnormativ trebuie precizat că limbajul şi stilul juridictrebuie să răspundă unui dublu imperativ:- asigurarea rigorii şi exactităţii aparatului conceptualde specialitate şi- formularea accesibilă a conţinutului informaţionalpentru ca individul uman comun să poată înţelegeconţinutul dispoziţiei textului. În acest sens, este necesarărespectarea unor reguli ale limbajului:| - textele trebuie redactate prin folosirea termenilorliterari uzuali, cu înţelesul curent pe care îl au în limbaromână, evitându-se pe cât posibil, neologismele;- dacă sunt utilizaţi termeni cu înţelesuri diferite,pentru evitarea neclarităţilor este bine ca în cuprinsulacelui act normativ să se precizeze accepţiunea în care esteutilizat acel termen; la fel, sunt necesare precizările pentrutermenii juridici care au sens diferit comparativ cu ceiutilizaţi în limbajul cotidian;- textul trebuie să fie neredundant, simplu, fărăcuvinte care se repetă, fără metafore.

Aliniatul reprezintă o parte din articol şi poate fiformat, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe

99

fraze. Făcând parte din structura articolului, alineatul nupoate avea o poziţie independentă decât în contextulacestuia. De regulă articolele sunt formate din două saumai multe alineate.

Alineatul este constituit, de regulă, dintr-o singurăpropoziţie sau frază care dă expresie normativă uneiipoteze juridice specifice ansamblului articolului. Dacădispoziţia nu poate fi exprimată într-o singură propoziţiesau frază, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separateprin punct şi virgulă. Dacă un articol are două sau maimulte alineate, acestea se numerotează la începutulfiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Totuşi,exigenţa clarităţii şi conciziei actului normativ presupuneca un articol să nu cuprindă prea multe alineate. Dacătextul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentatedistinct acestea se identifică prin utilizarea litereloralfabetului.

Literatura recomandată: Nicolae Popa, Teoria generalăa dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998; Ioan Santai,Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. Risoprint,Cluj-Napoca, 2000; Andrei Sida, Introducere în teoriagenerală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad,2002; Costică Voicu , Teoria generală a dreptului, EdituraSylvi, Bucureşti, 2000.

100

Tema 11. Răspunderea pentru încălcareadreptului

Subiecte:1 Noţiunea răspunderii pentru încălcarea dreptului;2 Cauzele şi formele încălcării dreptului;3 Condiţiile răspunderii juridice;4 Rolul organelor statului în combaterea şi prevenireaîncălcărilor de drept.

1.Evoluţia încălcărilor dreptului, intensitatea şi

gravitatea acestora, efectele lor negative asupra ordiniisociale, în general, şi a ordinii juridice, în special, obligă lastatuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări,pe de o parte, implicând aplicarea promptă a sancţiunilorce se impun în fiecare caz concret, pe de altă parte.Marea Enciclopedie Britanică şi marea EnciclopedieFranceză definesc răspunderea juridică ca fiind oconsecinţă a nerespectării unei obligaţii, care constă înîndatorirea de a repara prejudiciul cauzat, iar atunci cândeste cazul, de a suporta sancţiunea.

În antichitate, răzbunarea apărea ca o soluţienaturală în faţa unei agresiuni. Actul de răzbunare erasocotit firesc pentru vătămarea produsă de cel vinovat.Lucius Annaeus în lucrarea sa “Despre mânie” (De ira)compara măsura de sancţionare cu actul medical,urmărind menţinerea sănătăţii raporturilor de convieţuireîn cadrul Cetăţii. Iar filosoful grec Socrate atrăgea atenţiaasupra pericolelor din relaţiile sociale, dacă legile suntcălcate şi nimicite de fiecare particular.

Montesquieu observa că la Roma, cel ce acuza penedrept era acoperit de ruşine şi i se imprima pe frunte

101

litera K, fiind iniţiala arhaică a cuvântului calumnia, adicăa unei învinuiri nedrepte.

În evul mediu sancţiunile erau deosebit de severe,caracterizate prin cruzime pentru a intimida şi descurajacomiterea unor încălcări ale normelor existente. În aceastăperioadă, dreptul canonic a avut o influenţă covârşitoare.Sancţiunea era aplicată pentru săvârşirea faptei, treptatfiind considerată un mijloc de îndreptare a celui vinovat.Cei vinovaţi de săvârşirea unei fapte reprobabile trebuiausă dea socoteală în faţa marilor seniori feudali, care, adesea, aplicau arbitrar sancţiunile în cazurile ce le judecau.

După Revoluţia Franceză de la 1789, se dezvoltă oadevărată doctrină privind răspunderea pentru încălcarealegii. Critica adusă orânduirii feudale, a conturat treptatparametrii răspunderii juridice, la baza căreia este situatăvinovăţia, stipulată într-o normă juridică.

Răspunderea civilă este consecinţa nerespectării unorobligaţii civile izvorâte fie din contract, fie din delict sauquasidelict civil.

Răspunderea penală este consecinţa comiterii uneiinfracţiuni, care implică obligaţia infractorului de a dasocoteală în faţa justiţiei şi de a executa pedeapsa în caz decondamnare.

Răspunderea disciplinară este consecinţanerespectării unei obligaţii în cadrul relaţiilor de serviciu,care implică aplicarea unor sancţiuni disciplinare celuivinovat şi executarea de către acesta a sancţiunilorrespective.

102

Răspunderea internaţională este consecinţanerespectării normelor dreptului internaţional, aceasta larândul său, având un caracter complex: juridic; politic;moral; patrimonial. În literatura de specialitate s-a atrasatenţia că răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiunidiferite, prima constituind cadrul juridic de realizare amăsurilor sancţionatorii. Astfel, profesorul GheorgheBoboş precizează că “Răspunderea juridică este un raportjuridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintăobiectul acestui raport”.

Răspunderea juridică, fiind un raport juridic,implică drepturi şi obligaţii corelative, care se nasc caurmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadru derealizare a constrângerii, prin aplicarea sancţiuniiprevăzute de lege.

Aşadar, răspunderea juridică poate fi definită ca unraport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă îndreptul statului de a trage la răspundere pe cel care aîncălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută denorma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de arăspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiuniiaplicate pe baza normei încălcate.

2.Răspunderea juridică, în viziunea contemporană,

este un fenomen social caracterizat prin determinarea unuianumit comportament al individului în raport cu alţiindivizi şi în raporturile lui cu societatea.

Fiind definită ca o categorie generală a dreptului,răspunderea juridică este studiată în cadrul diferitelorramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptulfamiliei, dreptul administrativ, dreptul muncii etc. întrerăspunderea juridică dintre diferitele ramuri de drept

103

există atât trăsături comune, cât şi deosebiri esenţiale, ceeace determină plasarea ei într-o anumită ramură de drept.Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadruldisciplinelor specifice de drept sub aspectul condiţiilor defond şi de formă. Ca instituţii distincte ale unor ramuri dedrept autonome, formele răspunderii juridice suntcercetate pe larg în ramura căreia aparţin.

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte oformă de răspundere specifică. De aceea există maimulte feluri de răspundere juridică:- răspunderea administrativă- răspunderea materială- răspunderea civil şi penală- răspunderea constituţională- răspunderea comercială- răspunderea familială etc.

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderiijuridice, alături de răspunderea civilă şi de cea penală.Această răspundere intervine în cazul săvârşirii uneiabateri de natură administrativă şi se aplică sub douăforme: răspunderea administrativă pentru săvârşireacontravenţiilor administrative şi răspunderea disciplinarăpentru o abatere disciplinară.

Răspunderea disciplinară rezultă din raporturile demuncă dintre funcţionarii publici şi autorităţile în care eiactivează. Fiind învestiţi în funcţie printr-un actadministrativ, funcţionarii publici intră în raporturijuridice de natură administrativă, în astfel de cazuriaceştia devin subordonaţi autorităţii publice care i-anumit, iar în absenţa unui astfel de act raportul juridicrespectiv nu va fi de natură administrativă, dar vom fi înprezenţa unui raport de drept al muncii, fundamentat peexistenţa contractului individual de muncă.

104

Pentru anumite categorii de funcţionari publici Legeaserviciului public prevede că raporturile de muncă ce sestabilesc între funcţionarii publici şi serviciile în care eiactivează se perfectează prin încheierea unor acorduriindividuale de muncă. In aceste cazuri, raporturile juridicede serviciu au o dublă semnificaţie, care cuprinde naturajuridică a dreptului administrativ şi natura juridică adreptului muncii. Totodată, credem că în astfel de cazuripoziţia dominantă în determinarea regimului juridic alrăspunderii disciplinare pentru abateri administrative îirevine dreptului administrativ.

Pentru abaterea disciplinară se aplică o sancţiunedisciplinară, care este determinată de lege, deregulamentele serviciilor publice sau de statuteledisciplinare ale acestora. Sancţiunile disciplinare pentrufiecare caz concret se aplică ţinându-se cont de: gravitateafaptei, împrejurările în care a fost săvârşită abatereadisciplinară, gradul de vinovăţie şi urmările abateriidisciplinare.

Sancţiunile disciplinare în aceste cazuri pot fi:- avertismentul;- mustrarea;- mustrarea aspră;- destituirea din funcţie.

Avertismentul este o prevenire aplicată în scrisfuncţionarului public, prin care este atenţionat, în modexpres, asupra faptului că, în cazul săvârşirii de noiabateri, i se vor aplica sancţiuni mai severe, inclusivdestituirea din funcţie. Astfel de sancţiune se aplicăfuncţionarilor publici aflaţi în stare de incompatibilitate. încazul când această stare nu este înlăturată în termen de olună după avertizare, funcţionarul public este destituit dinfuncţie.

Mustrarea constă în notificarea scrisă, prin carefuncţionarul public care a săvârşit o abatere disciplinarăeste atenţionat asupra faptului că nu şi-a îndeplinit în mod

105

corespunzător una sau mai multe atribuţii de serviciu saua încălcat o anumită regulă de comportare în unitate,atrăgându-se atenţia să se corijeze în viitor. De regulă,astfel de sancţiuni se aplică faţă de funcţionarii publicicare au comis abateri disciplinare neînsemnate şi pentruprima dată.

Mustrarea aspră este o notificare scrisă, prin carefuncţionarul public ce a comis abaterea disciplinară esteatenţionat asupra faptei ce constituie o abateredisciplinară serioasă şi i se cere corectarea urgentă acomportamentului său. În caz contrar sau în caz derepetare a încălcărilor, va fi aplicată destituirea dinfuncţie. Astfel de sancţiuni se aplică funcţionarilor publicicare au comis în repetate rânduri abateri disciplinare sauaceste abateri au fost comise pentru prima dată, dar suntdestul de grave sau cauzează un prejudiciu imaginiiautorităţii respective.

Destituirea din funcţie este încetarea forţată araporturilor de serviciu ale funcţionarului public, aplicatădin iniţiativa administraţiei. O astfel de măsură este unade excepţie şi se aplică atunci când nici o altă măsură numai poate influenţa funcţionarul public.

O altă formă a răspunderii juridice oconstituie răspunderea materială, ce rezidă în obligaţiade a compensa, în limitele prevăzute de legislaţie,prejudiciul cauzat prin comportarea ilicită de către oparte a raportului periodic de muncă celeilalte părţi.Astfel, răspunderea materială pentru pagubă adusăunităţii se pune pe seama salariatului, dacă ea a fostcauzată din vina lui şi în legătură cu munca sa. Rolulprioritar al răspunderii materiale – interpretarea eica mijloc de drept pus în slujba apărării patrimoniuluiunităţilor de acţiunile propriilor salariaţi. Totodată,ea îndeplineşte o funcţie de ocrotire a intereselorpersonale ale salariaţilor, ea găsindu-şi expresia în

106

limitarea răspunderii la paguba efectivă, obligaţiaunităţii de a dovedi existenţa prejudiciului şivinovăţia persoanei care a cauzat prejudiciul.

Într-o primă opinie se susţine, că răspundereamaterială este o varietate a răspunderii civilecontractuale. Ambele forme de răspundere au caracterpatrimonial şi o funcţie primordial reparatorie -elemente ce sunt decisive pentru a le atribui o naturăunică şi a le deosebi de toate celelalte forme derăspundere.

Într-o altă opinie, răspunderea materială este oinstituţie specifică dreptului muncii, ea având onatură proprie reductibilă la răspunderea civilă;obligaţia de despăgubire a unităţii derivă din contractulindividual de muncă.

Legislaţia civilă română enumără următoareletrăsături întrunite de răspunderea materială şi care oindividualizează ca o instituţie aparte, proprie dreptuluimuncii:a) răspunderea materială este condiţionată de existenţa

raportului juridic de muncă şi este o răspunderelimitată sub trei aspecte: spre deosebire de raportulcivil, în cadrul căruia subiectul răspunde atât pentrudaunele efective, cât şi pentru foloasele nerealizate,salariatul răspunde doar pentru daunele efective; deasemenea, el răspunde numai pentru prejudiciileactuale; răspunderea materială este limitată şi subaspectul executării silite, care se efectuează, deregulă, numai asupra unei cote din salariu.

b) la baza răspunderii materiale stă vinovăţia(culpa), care trebuie dovedită de către unitate.

c) răspunderea materială este o răspundereindividuală, ea exclude, în principiu, solidaritatea,spre deosebire de raporturile civile, în cadrulcărora aceasta operează în temeiul unor prevederilegale şi deseori pe baza clauzelor stipulate de

107

părţi.d) o altă caracterizare a răspunderii materiale

constă în reglementarea ei prin norme legaleimperative; modificarea răspunderii materialeprin clauze ale contractului de muncă,derogatorii de la lege, este inadmisibilă.

e) raportarea pagubei în cadrul răspunderiimateriale se face, în principiu, prin echivalentbănesc.

f) în sfârşit, repararea prejudiciului în cadrulrăspunderii materiale se efectuează după oprocedură specifică, mai operativă, cu termenede prescripţie şi de decădere în general maiscurte, decât cele prevăzute în legislaţia civilă.

Pentru a exista răspundere materială, suntnecesare armatoarele condiţii de fond:1) calitatea de salariat la unitatea păgubită a celui

ce aprodus paguba;

2) fapta ilicită şi personală a celui încadrat, săvârşităînlegătură cu munca sa;

3) prejudiciul cauzat patrimoniului unităţii;4) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi

prejudiciu;5) vinovăţia salariatului.

Răspunderea salariatului, potrivit legislaţieiRepublicii Moldova, este limitată la o anumită parte acâştigului, însă în orice caz ea nu trebuie să depăşeascămărimea deplină a prejudiciului cauzat. Mai mult, lastabilirea valorii pagubei se ia în consideraţie numaipaguba reală directă; veniturile nerealizate nu seiau în considerare. Este, de asemenea, interzis de ase pune în sarcina salariatului răspunderea pentrupaguba ce poate fi trecută în categoria risculuieconomic normal de producere.

108

De regulă, pentru pagubă cauzată unităţii încadrul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, salariaţii,din vina cărora a fost cauzată paguba, poartărăspundere materială egală cu partea reală directă, darnu mai mult de câştigul lunar (mediu). Doar în cazurileprevăzute de legislaţie se admite aplicarea răspunderiice depăşeşte câştigul mediu lunar, adicărăspunderea materială deplină, egală cu mărimeaprejudiciului.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridicecare constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia opersoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuiaprin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciulpentru care este răspunzătoare.

Ea îşi are fundamentul în izvoarele dreptului civil,principalul dintre care este Codul civil ce reglementeazămodul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderiijuridice ce constă într-un raport de obligaţii, în temeiulcăruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciulcauzat altuia, prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute delege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea civilă se consideră o sancţiune de dreptcivil. Un principiu care guvernează răspunderea civilă estecel al răspunderii întemeiate pe culpă. Orice faptă a omuluicare cauzează altuia un prejudiciu obligă a-l repara peacela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs. Însălegislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi înlipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite cauzatoare deprejudiciu.

După Codul civil al Republicii Moldova la bazarăspunderii civile stau două principii: repararea integrală aprejudiciului şi principiul reparării în natură aprejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese dinprevederile Codului civil, şi anume "în cazul în care nu

109

execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pecreditor pentru prejudiciul cauzat", şi "cel care acţioneazăfaţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat sărepare prejudiciul patrimonial".

Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelegeînlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare alenerespectării prevederilor contractului sau ale unei fapteilicite în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară.Această afirmaţie rezultă conform căruia "cel obligat iarepararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţiacare ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoarede prejudiciu nu survenea".

Repararea prejudiciului este un principiu datorităfaptului că cea mai esenţială şi mai largă consecinţă aîncălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii. Defapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, cişi o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toatecazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea saucontractul nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilăse realizează prin repararea prejudiciului cauzat, aceastăreparare nu poate fi decât integrală.

Principiul reparării în natură a prejudiciului nu esteprevăzut expres în textul Codului civil, dar el reiese dinconţinutul articolelor ce reglementează răspundereajuridică civilă. Astfel, art. 608 CC stipulează că, "dacărestabilirea situaţiei existente anterior cauzăriiprejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuielidisproporţionate, creditorul este despăgubit în bani". Deci,întotdeauna răspunderea civilă porneşte de Ia repararea înnatură a prejudiciului, concretizată în: restituireabunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cualtul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor saudefecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarealucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc.Repararea în natură poate fi exprimată şi printr-o operaţiejuridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a

110

faptului revocării intempestive a unei oferte de a contractaşi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiatîn momentul acceptării24. Indiferent că este o operaţiematerială sau o operaţie juridică, repararea în natură areca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi,deci, repunerea acesteia în situaţia anterioară.

Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de dreptcivil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementeazăcondiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciulcauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acestprejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este obligaţia uneipersoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite(delicte civile).

Răspunderea civilă contractuală este obligaţiadebitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a reparaprejudiciul cauzat creditorului prin faptul ne-executării,executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţieidatorate.

Ambele forme ale răspunderii civile se angajează înprezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, ofaptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sauvinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport decauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Reieşind dinfaptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile areun scop comun, care este repararea prejudiciului cauzat, şică atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru aceacontractuală sunt necesare, practic, aceleaşi condiţii, îndoctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme derăspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singurăinstituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri derăspundere fundamental şi esenţial deosebite una faţă dealta.

Aceste două forme ale răspunderii civile se aplicăseparat. Ori de câte ori a existat un contract din a cărei

111

neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează larăspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.

Într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, înipoteza în care ne-executarea contractului constituie, înacelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doarposibilitatea de alegere între calea unei acţiuni înrăspunderea contractuală şi calea unei acţiuni înrăspunderea delictuală.

Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cucaracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală,privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerareapersoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerareapatrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces alfăptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmitemoştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspundereadelictuală nu are caracterul unei pedepse.

Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic derăspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict.Componenta delictului civil constituie o totalitate detrăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor canecesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile.Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent defaptul dacă culpa are forma unui doi, unei imprudenţe,neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unelecazuri chiar şi în lipsa culpei.

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale suntaplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-acauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicităextracontractuală. în primul rând, se are în vedereconduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzutăde lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselorlegitime ale celorlalţi. în al doilea rând, prin fapta ilicităextracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensul aobligaţiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fărăjustă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri).

112

Răspunderea delictuală are un şir de caractere juridicecare îi dezvăluie esenţa. Ea apare ca rezultat al încălcăriiunor drepturi absolute ale persoanei vătămate, care potavea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sauun caracter personal nepatrimonial (dreptul la viaţă,sănătate). Obligaţiile care se nasc din cauzarea de daunesunt extracontractuale, uneori, chiar şi în cazul cânddreptul a fost încălcat de o persoană cu care pătimaşul seaflă în relaţii contractuale.

Răspunderea delictuală are ca scop repararea integralăa prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-afost cauzat, de felul prejudiciului şi de formele careurmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia dereparare a prejudiciului poate fi impusă nu numaidelincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege(răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de unminor sub vârsta de 14 ani etc).

Răspunderea juridică se caracterizează prin aceea căfiecare este răspunzător pentru încălcarea prevederilorlegii sau ale contractului, adică pentru fapta proprie.Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea larepararea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşitfapta păgubitoare. Răspunderea pentru fapta propriepoate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică saujuridică, inclusiv statul. în cazul răspunderii pentru faptaproprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpafăptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedităde către victimă. în viaţa socială apare necesitatea ocrotiriiintereselor unor persoane care au suferit prejudicii fărănici o vină din partea lor, ceea ce a impus extinderearăspunderii civile delictuale dincolo de limitele fapteiproprii. Pentru aceste cazuri, Codul civil prevederăspunderea pentru fapta altei persoane (ceea ce includerăspunderea părinţilor, adoptatorilor, tutorelui saucuratorului pentru prejudiciul cauzat de un minor,

113

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului);precum şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale(cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat deproduse defectuoase, de vicii de construcţie, de animale).

Codul civil prevede angajarea răspunderii civiledelictuale în următoarele cazuri:

a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de oautoritate publică, de o persoană cu funcţie derăspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;

b) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori,persoane incapabile sau de prepus;

c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvorde pericol sporit;d) răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin

vătămarea sănătăţii sau prin deces;e) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale,

ruina construcţiei sau de produse defectuoase.Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul

art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită,raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Răspunderea penală este o instituţie juridicăfundamentală a dreptului penal, care, alături de infracţiuneşi pedeapsă, reprezintă componentele de bază ale întreguluisistem de drept penal. În mecanismul reglementăriijuridico-penale cele trei instituţii sunt interdependente.Astfel, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală nu poatefi concepută fără consecinţa inevitabilă care esterăspunderea penală, iar aceasta, la rândul său, ar fi lipsităde obiect fără sancţiunea penală.

Răspunderea penală este o formă a răspunderiijuridice, alături de răspunderea civilă, cea administrativăori disciplinară.

De regulă, realizarea ordinii de drept penal are locprin conformare, adică membrii societăţii adoptă de

114

bunăvoie conduita prescrisă de normele dreptului penal.Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane carenu se conformează prevederilor legii penale şi săvârşescinfracţiuni. În această situaţie, realizarea ordinii de dreptpenal este posibilă numai prin constrângere, adică prinaplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţăde cei care au săvârşit faptele interzise de legea penală.

Aşadar, constrângerea juridică penală nu are loc înmod direct, nemijlocit, ci indirect, prin intermediulrăspunderii juridice penale, adică prin constatareaexistenţei elementelor răspunderii penale şi aplicareasancţiunilor legale.

Actualul Cod penal al RM prevede un cadru amplude reglementări privind răspunderea penală ca instituţiefundamentală a dreptului penal: conceptul de răspunderepenală, temeiul răspunderii penale, liberarea derăspundere penală.

Conform prevederilor din CP al RM, "se considerărăspundere penală condamnarea publică, în numele legii, afaptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit,condamnare ce poate fi precedată de măsurile deconstrângere prevăzute de lege".

În acest sens, condamnarea publică constă în faptulcă şedinţele de judecată în cauzele penale sunt deschise, laele are acces publicul şi sentinţa de condamnare sepronunţă totdeauna public, chiar dacă în unele cauzeşedinţele judiciare au fost secrete". Totodată, tragerea larăspundere penală a infractorului se poate face doar decătre organele de stat competente şi în strictă conformitatecu prevederile legislaţiei în vigoare, iar sentinţele decondamnare sunt pronunţate în numele legii.

Măsurile de constrângere care pot precedacondamnarea, în sensul art. 50 din CP al RM, sunt:- reţinerea;- arestarea preventivă;- confiscarea specială;

115

- măsurile de constrângere cu caracter medical- măsurile de constrângere cu caracter educativ etc.

Din conţinutul dispoziţiei art. 50 din CP al RMrezultă că tragerea efectivă la răspundere penală implicăîn mod necesar şi incidenţa normelor dreptului procesualpenal. Acest lucru este firesc, având în vedere cărăspunderea juridică penală se realizează în cadrulrăspunderii juridice procesual-penale sau, altfel spus, încadrul procesului penal ce se desfăşoară după reguli strictstabilite de Codul de procedură penală.

Regulile instituite prin normele dreptului procesualpenal creează cadrul legal care garantează exercitareaconcretă, în deplină legalitate, a drepturilor şi obligaţiilorce revin subiecţilor raportului juridic penal în vederearealizării scopului legii penale.

În cadrul raportului juridic penal, răspundereapenală se realizează în forme şi modalităţi diferite, înfuncţie de natura infracţiunii săvârşite, de pericolul eisocial, de periculozitatea şi particularităţile făptuitorului.

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizareadrepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiecţilorraportului juridic penal prin intermediul raportului juridicprocesual penal. În contextul drepturilor şi obligaţiilorcorelative, dominant apare dreptul statului de a aplica osancţiune celui care a săvârşit infracţiunea şi de a-lconstrânge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilorpenale, aplicarea şi punerea lor în executare prinintermediul organelor de stat competente pun în mişcaremecanismul de realizare a răspunderii penale.

Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridicpenal de conflict, răspunderea penală nu este realizatămomentan. Stingerea momentană a răspunderii penale areloc doar în două cazuri: ca rezultat al decesuluiinfractorului sau prin executarea pedepsei capitale. Încelelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în

116

anumite forme corespunzătoare etapelor procesului derealizare.

Oprimă etapă pe care o parcurge răspundereapenală în realizarea sa este cuprinsă între momentulsăvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. Înaceastă etapă organele competente întreprind acţiuni învederea identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a seaprecia dacă fapta săvârşită are caracter penal şi dacăexistă temei al răspunderii penale.

A doua etapă - etapa tragerii la răspundere penală apersoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii - începe dinmomentul pornirii urmăririi penale şi până la terminareaacesteia. Realizarea răspunderii penale în această etapă areloc în forme şi în condiţii reglementate detaliat de normeledreptului procesual penal:- aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de

persoana bănuită (învinuită) de săvârşirea infracţiunii,materializată, de regulă, în măsurile preventive;

- liberarea necondiţionată de răspundere penală (deexemplu, expirarea prescripţiei tragerii la răspunderepenală).

După cum se poate observa, în această etapădrepturile şi obligaţiile corelative pe care răspundereapenală le presupune se conturează, îmbracă formeconcrete.

A treia etapă – etapa condamnării - începe dinmomentul terminării urmărir i i penale şi până lamomentul în care hotărârea de condamnare (sau prin carese pronunţă o altă soluţie) rămâne definitivă.

În această etapă dreptul statului de a pedepsi sematerializează în sancţiunea aplicată concret în cauză, prinhotărârea de condamnare. Deşi realizarea răspunderiipenale în cadrul acestei etape ar putea avea loc şi în alteforme:- liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării

sentinţei de condamnare etc);

117

- condamnarea cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei.

A patra etapă - etapa executării pedepsei penale -începe, de regulă, din momentul în care hotărârea decondamnare rămâne definitivă şi durează până ce aceastăsancţiune a fost executată efectiv sau considerată executatăîn temeiul legii. În cadrul acestei etape răspunderea penalăse realizează în următoarele forme:- în forma restricţiilor, determinate de specificulraporturilor execuţional-penale;- în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o

pedeapsă mai blândă sau mai aspră (în cazul sustrageriicu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);

- în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte determen.

A cincia etapă - antecedentele penale (consecinţarăspunderii penale) - este cuprinsă între momentulterminării executării pedepsei şi momentul în careintervine reabilitarea. Deşi în această etapă răspundereanu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe subforma unor interdicţii pe care persoana ce a fostcondamnată le suportă chiar după executarea sancţiuniipenale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopulde reintegrare socială deplină.

Etapele procesului de realizare a răspunderiipenale, fiind relativ autonome, pot exista de sine stătător.Astfel, răspunderea penală poate fi realizată în oricaredintre etapele menţionate atât separat cât şi fiind corelateîntre ele. În prezenţa anumitor circumstanţe, etapeleprocesului de realizare a răspunderii penale se completeazăuna pe alta, transformând răspunderea penală dintr-oabstracţie într-o realitate social-juridică.

Important este că raportul juridic de răspunderepenală se realizează doar în cadrul raportului juridic penal

118

de conflict, adică din momentul săvârşirii infracţiunii şipână la stingerea sau ridicarea antecedentelor penale înordinea stabilită de lege.

3.Este uşor de înţeles că răspunderea juridică implică

mai multe cerinţe. Absenţa acestor cerinţe face imposibilădeterminarea măsurii în care cel în cauză este nu estevinovat.

Cercetarea ştiinţifică a dus la concluzia cărăspunderea juridică se poate declanşa numai în cazul încare: se constată o conduită ilicită; este vorba desprevinovăţia celui în cauză; există o legătură cauzală întrefaptă şi rezultat.

Analizându-se diferite puncte de vedere, s-a ajuns laconcluzia că pentru survenirea oricărui tip de răspunderejuridică sunt necesare următoarele condiţii:

- fapta ilicită, fiind aspectul cel mai constant, catrăsătură a faptului juridic ce constituie fundamentulrăspunderii juridice. Ilicitul rezidă în impactul dintreconduita umană şi prescripţia normei juridice. Este ilicităconduita umană care este contrară dispoziţiei normeijuridice. Astfel, fapta ilicită are două modalităţi decomportare ilicită, şi anume: acţiunea şi inacţiunea.Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă derealizare a conduitei ilicite care, presupune întotdeaunaîncălcarea unei norme juridice care interzice ceva. Dreptexemplu pot servi, violul (art.171 Cod Penal al RM), furtul(art.171 Cod Penal al RM).

Inacţiunea constă dintr-o abţinere de la acţiune,impusă persoanei prin norma juridică, cum ar fi,neacordarea de ajutor unui bolnav şi lăsarea în primejdie(art. 162, 163 din Codul Penal al RM).

- legătura cauzală dintre fapta ilicită şiconsecinţele care au survenit.

119

În toate analizele efectuate până în prezent s-asubliniat că între cauză şi efect trebuie să fie o legătură,care este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Un infractorpătrunde într-o locuinţă prin efracţie pentru a sustrage unbun sau pentru a săvârşi o crimă. Într-un contract devânzare – cumpărare, cei doi – vânzătorul şi cumpărătorul- se înţeleg asupra unui preţ, dar declară oficial alt preţ, cuscopul de a nu-şi achita obligaţiile reale de plată către statetc.

Norma juridică prevede că rezultatul ilicit trebuie săfie consecinţa nemijlocită a acţiunii persoanei respective.Astfel, legătura cauzală este o altă cerinţă expresă avinovăţiei.

În toate cazurile în care pentru existenţa încălcăriiordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşireaacţiunii sau infracţiunii, şi producerea consecinţelor ilicitepentru declanşarea răspunderii juridice, organului deaplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcinaexistenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică alegăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.

În multe cazuri identificarea acestui raport dintrecauza şi efect este simplă, de exemplu, “x” îl loveşte pe “y”cauzându-i acestuia din urmă o vătămare corporală sau osocietate comercială prestatoare de servicii nu executalucrări de calitate prejudicindu-l pe beneficiar. În alteipoteze stabilirea raportului în cauzalitate este mai dificilă-intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal-de pildă, “x”îl îmbrânceşte pe “y” iar acesta decedează, autopsiastabilind ca victimă suferea de boală de cod, organuluijudiciar revenindu-i sarcina de a stabili dacă rezultatullegal produs este consecinţa acţiunii faptului.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomenelegale astfel între ele încât existenţa unui fenomen estedeterminată sau condiţionată de producerea unui altfenomen. Fenomenul care determină existenţa unui altfenomen astfel determinat sau produs se numeşte efect. În

120

raport cu efectul cauza este primordială, independenţă şiobiectivă, în timp ce efectul este dependent secundat şiderivat întrucât izvorul sau rezidă în cauza. Legăturadintre cauza şi efect este denumită cauzalitate sau raport decauzalitate (“nexum causal”).

Raportul de cauzalitate are un caracter obiectivîntrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte.Toate fenomenele lumii necesare, în cadrul cercetării,separarea fenomenului cauza de restul fenomenelor înscopul determinării exacte a efectelor şi a stabiliriiraportului de cauzalitate.

Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintăabordări şi desprinderi artificiale din ansamblulinteracţiunilor universale a cel puţin două fenomene, cauzaşi efectul. Scopul urmărit de cercetarea ştiinţifică atuncicând procedează la o asemenea izolare sau separare aconexiunilor este determinat de însăşi sarcinile ştiinţeirespective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturilecauzate pot fii fi fizice, chimice, biologice, sociale,economice, politice, juridice, etc.

În ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrulrăspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, oconduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau deameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămareaunor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deşi, înultimă instanţă, o stare de nesiguranţa socială creată prinîncălcarea legii.- Vinovăţia presupune existenţa unui comportament –concretizat într-o acţiune sau inacţiune – pentru care aoptat deliberat persoana respectivă, asumându-şi riscurileîncălcării legii.

Dacă fapta este săvârşită fără vinovăţie, răspundereajuridică este exclusă. Legea stipulează împrejurările careexclud răspunderea, ca urmarea absenţei vinovăţiei. Astfel,minoritatea presupune insuficienţa discernământului şi oprecară experienţă de viaţă: alienaţia mintală care exclude

121

vinovăţia, ca urmare a iresponsabilităţii persoanei în cauză.La aceste împrejurări, care exclud vinovăţia, se adaugă – înbaza legii – altele, cum ar fi: cazul fortuit; starea denecesitate, legitima apărare; constrângerea morală. Acesteîmprejurări determină modificări în ordin biologic –fiziologic, ca urmare a unor presiuni exterioare asuprapsihicului subiectului, de natură a antrena asemeneainstincte, cum sunt: cel de conservare a vieţii în cazullegitimei apărări; cel privind protecţia unor valori (în cazulstării de necesitate).

Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţiapoate fi directă, când persoana în cauză acţioneazădeliberat pentru producerea efectului sau indirectă, cândpersoana cunoaşte urmările, dar le tratează cu indiferenţă.

Culpa este vinovăţia persoanei care nu prevedeconsecinţele faptei sale, dar ar fi trebuit să le prevadă.Exemplul cel mai uşor de perceput este cazul şoferului careconduce maşina cu viteză excesivă şi nu mai poate opri latimp pentru a evita o coliziune sau, mai grav, pentru a evitalovirea unei persoane, care uneori provoacă moarteaacesteia. Desigur, şoferul nu a prevăzut şi, evident nici n-adorit, să lovească mortal o persoană, dar – conducând cuviteză excesivă – trebuia să prevadă că s-ar putea ajunge lalovirea gravă a unei persoane .

În practică se întâlneşte vinovăţia din culpă, caurmare a imprudenţei, deci a lipsei de vigilenţă a celuivinovat, sau ca urmare a neglijenţei.

Definiţia teoretică a vinovăţiei şi reglementările legaleale formelor acesteia pornesc de la cei doi factori psihicicaracteristici pentru latura subiectivă a infracţiunii, şianume: factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv(voinţa). Prezenţa acestor factori şi specificul interacţiuniilor în geneza şi realizarea actului de conduită prejudiciabilsunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.

Factorul intelectiv (conştiinţa) presupune reprezentareadeplină a conţinutului, sensului şi consecinţelor urmărite

122

sau acceptate prin săvârşirea faptei penale, precum şiprevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. Inconştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântărescargumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi, în fine, seia decizia de a săvârşi sau nu infracţiunea. Dupăterminarea procesului decizional se trece de lamanifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă, careconstă în concentrarea energiei în vederea realizării actuluide conduită.

4.Cercetarea încălcărilor dreptului este de competenţa

organelor de stat abilitate. Astfel, mai multe organe de stat,poliţie, gardă financiară, curţi de conturi, procuratură,instanţe judecătoreşti, au sarcini expres stipulate în legeprivind descoperirea, cercetarea şi sancţionareaîncălcărilor dreptului.

Fără îndoială că una din cele mai importante îndatoririale acestor organe o constituie prevenirea încălcărilordreptului. După cum se ştie urmărirea penală se efectuiazăde către procurori şi de către organele de cercetare penală,în baza legii aceste organe sunt : organele de cercetare alepoliţiei şi organele de cercetare specială.Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează lucrătoriioperativi anume desemnaţi din Ministerul de Interne.Principala obligaţie a organului de urmărire penală constăîn strângerea probelor necesare pentru aflarea adevăruluişi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vedereajustei soluţionări a acesteia.

În acelaşi timp, organul de urmărire penală areobligaţia să strîngă date cu privire la împrejurările care audeterminat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte datede natură să servească la soluţionarea cauzei.

În baza reglementărilor în vigoare, procurorul –exercitând supravegherea respectării legii în activitatea

123

complexă de urmărire penală – veghează ca oriceinfracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras larăspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărităpenal fără să existe indicii temeinici că a săvârşit o faptăprevăzută de legea penală.

În exercitarea acestor importante obligaţii,procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinutăsau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute delege. Legea îl împuterniceşte pe procuror să ia măsuri şi sădea dispoziţii în scris şi motivat pentru – ca infracţiuneacomisă să nu rămână nedescoperită, iar vinovatul să sesustragă de la răspunderea penală.Atât actele de urmărire penală pe care le efectuiazăpersonal, cât şi dispoziţiile pe care le dă organelor decercetare penală , trebuie să aibă permanent în atenţieîndeplinirea obligaţiei ce-i revine procurorului de adescoperi orice infracţiune şi de a trage la răspundere oriceinfractor.

În baza legii, instanţa de judecată şi ea îşi exercităatribuţiile în mod activ , în vederea aflării adevărului şirealizării rolului educativ al judecăţii. În acest scop,instanţa urmează să-şi formeze convingerea pe bazaprobelor administarte în cauză şi potrivit conştiinţeijuridice.Rolul activ al instanţei în aflarea adevărului şi realizareainfluenţei educative a judecăţii este garantat de asemeneaprincipii fundamentale cum sunt : oralitatea dezbaterilor,nemijlocirea şi contradictorialitatea, publicitatea şedinţeide judecată. Numai în aceste condiţii, instanţa îşi poateforma propriile ei convingeri, fiind în măsură să descifrezeşi clarifice circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi săafle cine se face într-adevăr vinovat de comiterea ei.Întotdeauna, măsurile sancţionatorii au avut şi au un roleducativ – preventiv. Fiind obligat la reparareaprejudiciului cauzat în cazul nerespectării unei obligaţiicivile izvorâte, fie din contract, fie din delict sau

124

quasidelict, de regulă, cel vinovat trage concluziile ce seimpun, îndeplinindu-şi apoi cu bună credinţă obligaţiilesumate.

Sancţiunile disciplinare aplicate celui vinovat denerespectarea unei obligaţii în relaţiile de serviciucontribuie, în cele mai multe cazuri, la corectarea conduiteicelui în cauză, constituind un semnal pentrucomportamentul celorlalţi salariaţi.

Răspunderea juridică care înseamnă consecinţanerespectării unei obligaţii sau comiterii unei fapte careatrage o sancţiune, este un raport juridic care vizeazăapărarea ordinii de drept, apărarea drepturilor şiintereselor legitime ale membrilor colectivităţii, având, înacelaşi timp, un important rol educativ – preventiv.

Literatura recomandată: Ion Craiovan, Teoria generalăa dreptului, Editura Sibils, Craiova, 1999; Mircea Djuvara ,Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1994;Maria V. Dvoracek, Gheorghe LUPU, Teoria generală adreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996; DumitruMazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK,Colecţia Juridica, Seria Biblioteca studentului, Bucureşti,1999; Codul Penal al R.M.