În agricultura ţării noastre, din cauza repartiţiei neomogene a precipitaţiilor în cursul anului, în toate zonele agricole se pune problema înmagazinării unei cantităţi mai mari provenite din ploi, din topirea zăpezii şi apoi păstrarea ei pentru a fi folosită în întregime de plantele cultivate. Este necesar să se înmagazineze cantitatea de apă provenită din precipitaţii chiar şi atunci când este posibilă irigarea culturilor agricole.

Apa provenită de la ploi se acumulează când stratul arabil al solului este afânat şi se menţine în această stare timp cât mai îndelungat. Prin lucrarea de arat, lucratul cu cultivatorul, prin lucrările degrăpat sau prăşit se mobilizează un strat mai gros sau mai subţire de sol, care primeşte apă din ploi şi o transmite mai departe straturilor de sol din adâncime. Stratul de sol de la suprafaţă se menţine receptiv pentru apă dacă este bine structurat, iar structura sa este stabilă. Materia organică măreşte permeabilitatea solului şi el primeşte cu uşurinţă apa provenită din ploi. Dar materia organică măreşte şi capacitatea de reţinere a apei. De aceea, este necesar să se dea solului, la intervale scurte, cel puţin materia organică descompusă şi mineralizată în fiecare an. Gunoiul de grajd măreşte accesibilitatea apei mai mult în solurile nisipoase decât în solurile argiloase şi se înmagazinează o cantitate mai mare de apă în sol dacă gunoiul de grajd rămâne pe locul unde a căzut. Pătrunderea apei în sol este puternic influenţată şi de relief. Într-un teren înclinat, descoperit, neprotejat de vegetaţie forestieră sau pe care nu se aplică măsuri agrotehnice de reţinere a apei, pierderile de apă sunt de 70% şi uneori chiar mai mari. Toate măsurile de prevenire, stăvilire şi combatere a eroziunii solului urmăresc ca apa provenită din precipitaţii să se infiltreze în întregime pe locul unde a luat contact cu solul. Asociaţiile ierboase încheiate frânează scurgerea apei şi protejează solul împotriva eroziunii. Apa se pierde şi prin infiltraţia rapidă în solurile foarte permeabile, adică în solurile pietroase sau solurile nisipoase, soluri care, pentru a asigura un nivel ridicat de producţie agricolă, au nevoie de un regim de precipitaţii constant sau de irigaţii la intervale scurte. Seceta este resimţită mai mult în solurile nisipoase sărace în azot, deoarece rădăcinile plantelor trebuie să pătrundă adânc, pentru a folosi apa din straturile profunde, unde s-a infiltrat. Neavând azot în cantitate suficientă, ele nu-şi pot forma proteine şi rădăcinile nu pot creşte. Se poate crea totuşi un mecanism de reţinere a apei în solurile nisipoase, aplicând cantităţi mari de îngrăşăminte organice, gunoi de grajd sau îngrăşăminte verzi, ce se vor îngropa la adâncime mare.

Pierderea apei din sol prin evaporaţie directă şi prin transpiraţia plantelorApa înmagazinată în sol provenită din precipitaţii şi irigaţii (acolo unde se pot aplica) se pierde în parte prin evaporaţie directă. Această pierdere atinge în climatele umede 30-50% din cantitatea totală, iar în climatele aride şi mai mult, dacă nu se iau măsuri de prevenire a evaporaţiei. În solurile lipsite de vegetaţie şi bine îmbibate cu apă, în aceleaşi condiţii de temperatură şi expoziţie, evaporaţia directă este foarte mare, tot aşa de mare ca pe suprafeţele cu apă lichidă. Când la suprafaţă s-a format un strat uscat, evaporaţia din sol se reduce mult. Prezenţa la suprafaţă a unui strat afânat şi uscat face ca apa de sub acest strat să se transforme în vapori şi să se piardă în atmosferă, prin difuziune. Pierderile prin difuziune sunt mult mai mici decât pierderile ce se înregistrează prin ascensiune peliculară a apei lichide care ajunge la suprafaţa solului. Evaporarea directă a apei din sol este influenţată de o serie întreagă de factori. Ea este influenţată în cel mai mare grad de cantitatea de vapori din apa din atmosferă sau, mai exact, de deficitul de saturaţie a aerului din atmosferă. Aerul din sol şi uneori chiar aerul atmosferic se încarcă cu vapori de apă până la saturarea lui completă. Când a atins această limită, s-a ajuns la punctul de condensare. Când aerul de la suprafaţa solului este uscat, iar aerul din sol este saturatcu vapori de apă, atunci tinde spre uniformizare, aerul uscat pătrunde în sol, iar cel umed iese în atmosferă. Aerul uscat se încarcă cu vapori datorită nivelului rezervei lichide de apă din sol. Cu cât deficitul de saturaţie este mai mare, cu atât evaporaţia este mai activă. Deficitul de saturaţie depinde de cantitatea de vapori de apă, dar depinde şi de temperatură. Cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât trebuie o cantitate de vapori de apă mai mare, spre a se atinge punctul de condensare. Punctul de condensare se atinge la 10 grade Celsius, cu 9,2 grame de vapori de apă la metrul cub de aer. La 30 de grade Celsius, pentru aceeaşi unitate de volum, se atinge punctul de saturare cu 30,4 grame de vapori de apă. Aerul care conţine mai puţin de 30,4 grame de vaporide apă la metrul cub, la temperatura de 30 de grade Celsius, este încă aer „uscat”, în care nu se pot condensa sub formă lichidă vaporii de apă pe care-i conţine. Dacă aerul se răceşte şi temperatura scade, de pildă, de la 30 până la 10 grade Celsius în fiecare metru cub de aer, 21,2 (30,4 - 9,2) grame de vapori de apă se vor condensa şi vor ajunge la suprafaţa solului sau a plantelor sub formă de ploaie, rouă etc. Dacă aerul încărcat cu vapori se încălzeşte, punctul de condensare creşte şi el nu poate fi atins decât cu o cantitate foarte mare de vapori de apă. În cursul verii, ziua, aerul este cald şi uscat, având punctul de condensare ridicat. În cursul nopţii, când aerul se răceşte şi temperatura scade, punctul de condensare coboară şi rămân cantităţi mai mari sau mai mici de vapori de apă, care se condensează sub formă de rouă. În sezonul cald se accentuează deficitul de saturaţie şi evaporaţia este puternică, iar în sezonul rece, deficitul de saturaţie este mai mic şi evaporaţia scade foarte mult. Deficitul de saturaţie este factorul dominant, care determină utilizarea apei din sol de către plante. Mişcarea aerului reprezintă al doilea factor care influenţează evaporaţia apei din sol. Între aerul din interiorul solului, de obicei saturat cu vapori de apă, şi între aerul de deasupra solului, încărcat cu vapori de apă până aproape de punctul de saturaţie, se stabileşte un echilibru relativ stabil. Ca urmare a acestui echilibru, solul nu mai este solicitat să cedeze apa din rezerva lui lichidă. Vantul însă înlătură aerul saturat de vapori de deasupra solului şi îl înlocuieşte cu aer nesaturat, care pătrunde în sol. În momentul când la suprafaţa solului şi apoi în interiorul lui a apărut aer nesaturat, solul începe imediat să cedeze apa sub formă de vapori din rezerva lui lichidă. Vântul cald şi uscat are influenţa cea mai rea asupra conservării umidităţii. Când, în cursul verii, bate vântul cu viteză mare, solul pierde o cantitate de apă, care ajunge să fie până la de 10 ori mai mare decât cantitatea pe care o pierde când atmosfera este calmă. Pentru a micşora aceste pierderi, este necesar în primul rând să se creeze perdele de protecţie forestiere, care au un rol foarte însemnat în micşorarea vitezei vântului, reducerea evaporaţiei directe şi micşorarea transpiraţiei plantelor cultivate în spaţiul dintre perdele. Se pot crea perdele de protecţie şi din plante agricole care ocrotesc plantele cultivate cu portul mic, cum ar fi: porumbul, floarea-soarelui, iarba de Sudan, sorgul pentru mături şi altele. Se cultivă câte două rânduri, iar în cazul ierbii de Sudan, distanţa între fâşiile de câte două rânduri este de 6,6 m. Perdelele de protecţie opresc spulberarea zăpezii. Zăpada acoperă în cursul iernii semănăturile de toamnă, ocrotindu-le împotriva gerurilor, iar după topire

sporeşte în sol provizia de apă atât de necesară plantelor cultivate în perioadele de consum maxim sau de secetă. Expoziţia, adică aşezarea unei pante faţă de punctele cardinale, influenţează mult evaporaţia. Expoziţiile sudice sunt mai însorite, se încălzesc mai mult şi solul pierde mai multă apă. La o înclinaţie a versanţilor între 15 şi 30%, scăderea evaporaţiei, în raport cu expoziţia, este evidentă atunci când evaporaţia pe versantul sudic este socotită egală cu 100. Când panta este mai mare, diferenţa dintre cantitatea evaporată pe versanţii sudici şi cei nordici este mult mai mare. Pe versanţii sudici ai mameloanelor sau „Ticlelor” din Câmpia Transilvaniei, evaporaţia este de 10 ori mai mare decât pe versanţii nordici. Versanţii nordici au fost acoperiţi, şi pe alocuri sunt acoperiţi şi azi cu pădure, în timp ce versanţii sudici au o asociaţie de stepă, cu vegetaţie slabă, care este păşunată excesiv, ceea ce a dus la procese grave de eroziune. Terenurile agricole cu expoziţie sudică vor fi cultivate cu plante care au nevoie de mai multă lumină, caldură şi care sunt mai puţin pretenţioase la apă, ca: viţa-de-vie, bumbacul, tutunul, iarba de Sudan, floarea-soarelui, porumbul etc. Terenurile cu expoziţie nordică vor fi cultivate cu pomi fructiferi, în special prun, iar pe pantele cu înclinare mai mică se vor cultiva plante care cer mai puţină căldură şi mai multă apă: trifoi, in, ovăz, cartof etc. Când suprafaţa solului este neuniformă, de pildă când se ară fără să se netezească şi să se mărunţească suprafaţa, evaporaţia se măreşte. O suprafaţă ondulată evaporă în aceleaşi condiţii cu 28% mai mult decât o suprafaţă plană. Arăturile, mai cu seamă cele de vară, se nivelează la suprafaţă folosind grapa stelată sau grapa cu colţi, care lucrează în agregat cu plugul. Un sol fără structură, un sol nelucrat, cu stratul de la suprafaţă îndesat, va pierde foarte multă apă din rezerva lichidă a straturilor mai adânci. Un sol bine structurat are foarte multe spaţii mari între microagregate, deci mai puţine puncte de contact şi acestea vor opri curentul de apă peliculară. Ea nu mai ajunge la suprafaţă, unde apa s-ar pierde cu mare uşurinţă. Un sol bine lucrat, bine afânat, pe o adâncime mai mare sau mai mică, prin lucrările de arat, discuit, cultivat, va acumula şi păstra mai multă apă decât unul nelucrat, îndesat. Lucrarea raţională a solului este un mijloc de a micşora evaporaţia şi de a face ca pământul să păstreze o cantitate mai mare de apă la dispoziţia plantelor. Dintr-un sol nearat la începutul verii şi căruia nu i s-au aplicat lucrări de păstrare a apei în sol s-au pierdut importante cantităţi de apă. Un strat vegetal din paie, coceni, turbă etc., uniform răspândit la suprafaţa solului, are un rol deosebit de important în acumularea şi păstrarea apei în sol. Concentraţia soluţiei solului are un rol indirect asupra păstrării apei în sol. Când soluţia solului conţine o proporţie mai mare de săruri solubile, prin aplicarea îngrăşămintelor evaporaţia este micşorată, dar în acelaşi timp se micşorează şi transpiraţia. În general, pierderile apei din sol prin intermediul plantelor sunt foarte mari. O suprafaţă acoperită cu vegetaţie pierde de 5-6 ori mai multă apă decât o suprafaţă de teren neacoperită de vegetaţie, dar lucrată. Se poate economisi apa din sol şi pe cale indirectă: prin cultivarea plantelor cu consum specific mai mic şi cu perioade de vegetaţie scurte şi prin combaterea perseverentă a buruienilor, care în zonele secetoase sunt mai păgubitoare decât în cele umede. Ele consumă cantităţi mari de apă, în detrimentul plantelor agricole cultivate.