SUBIECTUL III.Statutul epistemologic al pedagogiei. Educația: forme (formală, nonformală, informală), Domenii educaţionale (educaţia intelectuală, morală, estetică şi artistică, fizică şi sportivă, tehnologică/ profesională). Noile educaţii. Alternative educaţionale (Step-by-Step, Montessori, Waldorf). Educaţia permanentă. Autoeducaţia.

III.1. STATUTUL EPISTEMOLOGIC AL PEDAGOGIEIPedagogia şi educaţia, concepte corelative, constituie două realităţi corelate:

educaţia este o practică socială, un fenomen, un proces şi o activitate nemijlocită, realizată în special cu tinerele generaţii; pedagogia este o reflecţie asupra educaţiei, incluzând observarea, contemplarea, emiterea unor teorii despre fenomenul educaţiei. Practic, pedagogia are ca obiect de studiu educaţia.

Termenul pedagogie îşi are originea în limba greacă, în cuvântul paidagogia, provenit al rândul său din:

pais - paidos – copil, tânăr agoge - a creşte, a conduce, educaţie, semnificând în sensul propriu al cuvântului,

conducerea copilului, creşterea acestuia sub aspect practic, concret. În greaca veche mai există un termen provenit din aceeaşi rădăcină lingvistică, cel de paidagogus, care desemnează pe sclavul însărcinat cu conducerea copiilor la şcoală. Pedagogul antic era un serv ce îndeplinea o funcţie umilă, neluată în seamă. De aici poate şi unda uşor depreciativă care mai pluteşte încă atunci când se invocă termenii de pedagogie şi pedagog.

Pentru denumirea Ştiinţei domeniului care studiază educaţia, termenul de pedagogie intră în circulaţie abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, Cursurile de educaţie generală, ţinute în diverse universităţi franceze, au fost denumite uneori Cursuri de pedagogie, mai ales de către filosoful Espinas (Planchard, 1992, p. 30).

Adjectivul pedagogic a urmat şi el o evoluţie, înlocuind încetul cu încetul termenul de educaţie. Astăzi, există o tendinţă în limbile romanice de a recurge la termenul educaţional: cercetare educaţională, psihologie educaţională etc. Este o influenţă anglo-saxonă.

Definiţia curentă a pedagogiei în multe manuale, tratate, ca de altfel şi la mulţi autori este aceea de ştiinţă şi artă a educaţiei. Formula este scurtă, foarte generală şi în consecinţă acceptabilă pentru toţi.

Educaţia este o componentă a existenţei socio-umane şi, totodată, o activitate de esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane şi, prin aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii umane. Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează complexitatea fenomenului educaţional la nivelul a trei semnificaţii primare:

educatio = creştere, hrănire, formare; educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui; educo-educere = a scoate din (…), a ridica, a înălţa, a modifica într-un sens

determinat, a dirija pe cineva de la o stare spre alta

Ca şi Ştiinţă a educaţiei, Pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele, formele educaţiei, urmărind formarea şi modelarea personalităţii şi profesionalităţii tinerei generaţii pentru activitatea socială utilă. Specificul pedagogiei ca ştiinţă socioumană, cu statut epistemologic autonom, este demonstrat prin îndeplinirea următorelor trei condiţii (Cristea, 2010, p.67):

1. obiectul de studiu propriu – educaţia, abordată la nivel global şi profund ca tip de activitate psihosocială;

2. metodologia de cercetare proprie – adaptată la particularităţile obiectului de studiu;

3. normativitatea proprie domeniului ştiinţelor – dezvoltată în raport cu obiectul de studiu şi metodologia de cercetare.

În sensul exact al cuvântului, o ştiinţă este un ansamblu sistematic de cunoştinţe relative la un obiect determinat. O ştiinţă presupune, deci, delimitarea precisă a domeniului său propriu, folosirea metodelor adecvate studiului acestui obiect şi elaborarea rezultatelor, exprimate până la urmă într-un tot coerent şi inteligibil. Pedagogia se bucură de statutul de ştiinţă pentru că îndeplineşte aceste condiţii:

are obiect de studiu: educaţia; are metode specifice de cercetare şi explicare a educaţiei: observaţia,

experimentul, ancheta, chestionarul, testul pedagogic, convorbirea, interviul, statistica pedagogică, studiu de caz etc.;

are legi proprii: legea posibilităţii educaţiei pentru fiecare individ, legea caracterului permanent al educaţiei, legea caracterului diferenţiat al educaţiei, legea interacţiunii optime între factorii educaţiei;

rezultatele cercetării pedagogice sunt stocate în ansambluri teoretice: teoriile educaţiei;

are un limbaj propriu utilizat în teorie şi practică: limbajul pedagogic.

Dacă la început s-a vorbit de pedagogie ca de o singură ştiinţă a educaţiei, în timp aceasta a crescut, a evoluat, i-au apărut noi şi noi ramuri, care în timp au devenit discipline pedagogice de sine stătătoare. De asemenea, s-a deschis spre noi cercetări inter- şi transdisciplinare care au devenit noi discipline pedagogice. Pentru a înţelege ce este pedagogia astăzi şi de ce trebuie să vorbim de disciplinele educaţionale şi de sistemul ştiinţelor educaţiei, trebuie să ne raportăm la evoluţiile externe şi interne ale acestei ştiinţe.

Evoluţiile externe ale pedagogiei sunt determinate atât de factori sociali-istorici, cât şi de factori de conjunctură. Abordând un domeniu atât de complex, cu multiple determinări, fenomen aflat el însuşi într-o devenire continuă, pedagogia a avut nevoie să-şi extindă şi să-şi adâncească cercetarea pe problemele proprii, ceea ce a dus la constituirea de noi ştiinţe pedagogice particulare. Deschiderea spre alte ştiinţe va da naştere la discipline pedagogice de abordare interdisciplinară. Pedagogia generală şi-a extins cercetările în exterior, ceea ce a dus la îmbogăţirea sa cu noi ştiinţe pedagogice, unele particulare (pedagogia preşcolară, pedagogia şcolară, pedagogia învăţământului superior etc.), altele specializate pe anumite probleme (Istoria pedagogiei, Pedagogie comparată, Metodologia cercetării educaţionale), altele de esenţă interdisciplinară (Antropologia culturală a educaţiei, Sociologia educaţiei, Psihologia educaţiei, Managementul educaţional etc.). Acest tablou dinamic şi fluid privind

extinderile cercetărilor pedagogice evidenţiază progresele pedagogiei, care însă nu au fost lipsite de conflicte interne (Potolea, 2001, p. 28).

Evoluţiile interne ale pedagogiei sunt, în parte, consecinţele evoluţiilor externe, care au impus noi achiziţii, dar şi noi sinteze la nivelul teoriei educaţiei. Aşa cum precizează Dan Potolea, tendinţele de integrare haotică a achiziţiilor noilor cercetări pedagogice evidenţiau necesitatea reconstrucţiei logice a pedagogiei generale (Potolea, 2001, p. 29), lucru care s-a şi întâmplat, pedagogia generală reconstruindu-se logic în patru ştiinţe. Cele patru ştiinţe în care s-a reconstruit pedagogia generală sunt: Fundamentele pedagogiei, numită de unii specialişti Introducere în pedagogie(FP/I.P.); Teoria şi metodologia curriculumului(T.M.C); Teoria şi metodologia instruirii (T.M.I.); Teoria şi metodologia/practica evaluării (T.M/P.E.). Ele alcătuiesc nucleul epistemologic al ştiinţelor educaţiei, el însuşi o realitate în evoluţie.

III.2. EDUCAŢIA: FORME (FORMALĂ, NONFORMALĂ, INFORMALĂ)Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile

educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o formalizare a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale.

Formele educaţiei. Avantaje şi dezavantje. Pornind de la varietatea situaţiilor învăţare şi de la gradul diferit de intenţionalitate acţională, educaţia se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţia formală, educaţia non-formală şi educaţia informală.

Educaţia formală se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice elaborate în cadrul unei instituţii specializate (şcoală, universitate) în vederea formării personalităţii umane; scopul acestui tip de educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor în marele paradigme ale cunoaşterii şi instrumentarizarea lor cu tehnici culturale ce le vor asigura o anumită autonomie educativă. Pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti pregătiţi anume în acest sens. Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată.

Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizarii unei evaluării individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală ale celui care se educă. Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi instituţiei în ansamblu” (Cozma, 1988, p. 79).

Dezavantajele: centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevilor, fapt ce poate conduce la apariţia dezinteresului, plictiselii sau monotoniei (Cucoş, 1996, p.35).

Educaţia nonformală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extra, para şi perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întipărirea intereselor variate individuale ale elevilor, cu efecte formative

(Cozma, 1998, p.50). Această educaţie a existat dintotdeauna, ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa rezida în organizarea ei planificată. In unele situaţii, educaţia non-formală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au şanse mai mici de a accede la o şcolarizare normală: săraci, izolaţi, locuitori din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale (Landsheere, 1992, p. 566).

Educaţia nonformală, datorită caracterului său mai puţin formalizat, prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-formativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar, oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, şi permiţând celor care se instruiesc atât o mai bună selectare a informaţiilor şi cunoştiinţelor cât şi o mai bună personalizare a modului de valorificare efectivă a acestora. Dezavantajul major al educaţiei non-formale este determinat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice, fapt ce în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la serioase rămâneri în urmă a beneficiarelor acestor forme de educaţie. Un alt posibil dezavantaj al educaţiei non-formale este riscul apariţiei, datorită plasării sale în contextul extraşcolar, mai puţin rigid şi formalizat, a unor abordări şi implicari superficiale în activitate a participanţilor la acest tip de realizare a instrucţiei şi educaţiei. Din acest motiv se recomandă o alternanţă judicioasă şi o îmbinare optimă a educaţiei non-formale cu cea formală, în fapt prima urmărind exemplificarea, aprofundarea şi exersarea cunoştinţelor oferite de către cea de-a doua.

Educaţia informală include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase, sub aspect cantitativ, cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Educaţia informală ocupă totuşi ponderea ce a mai mare atât în timp cât şi ca influenţe asupra variatelor laturi ale existenţei umane, îmbogăţind semnificativ profilul spiritual al individului. Cercetări relativ recente demonstrează faptul că aproximativ 80% din informaţiile deţinute de către cetăţenii ţărilor avansate din punt de vedere tehnologic le-au provenit acestora pe filiera educaţiei informale. Această formă de educaţie oferă individului o mai mare libertate de acţiune şi posibilitatea de a gestiona optim procesul de formare a propriei personalităţi.

Cu toate că fiecare tip de educaţie are propria sa manieră de acţiune şi propria funcţionalitate, este necesară asigurarea unui spaţiu instructiv-formativ la nivelul căruia cele trei forme de educaţie trebuie să se sprijine şi să se potenţeze reciproc în direcţia formării şi modelării adecvate a personalităţii celor care se educă.

FORMELE EDUCAŢIEICriteriul de comparaţie Educaţia formală Educaţia nonformală Educaţia informală

Instuţia furnizoare Instituţii specializate, căror principală misiune este educaţia (şcoli, gradiniţe, licee, universităţi).

Institutii culturale (teatre, muzee, biblioteci, case de cultură etc.), organizaţii nonguvernamentale, alte instituţii care au ca misiune conexă educaţia şi cultura.

Familia, media, grupul de prieteni, oricine exercită o influenţă educaţională neintentionată sau neorganizată.

Gradul de pregătire al educatorului

Personal didactic calificat. Personal calificat în diferite domenii de activitate, uneori având şi pregătire didactică.

Pregătire didactică absentă sau sporadică; pregătirea nu este o condiţie a influenţei educaţionale.

Finalităţi ale educaţiei Clar stabilite şi gradate pe etape de studiu, pe discipline etc.

Stabilite pentru fiecare activitate, fără o organizare pe termen lung. Nestabilite.

Conţinutul educaţiei Organizat pe ani de şcolaritate (etape de vârstă), pe profiluri/filiere profesionale.

Relativ organizat pe arii de interes. Neorganizat, contextual.

Modalităţi de certificare Diplome şi certificate recunoscute la nivel naţional.

Certificate de participare, certificate de absolvire a unor cursuri, adeverinţe, certificate profesionale sau vocationale, care pot fi recunoscute sau nu.

Obs. Uneori, aceste activităţi nu sunt deloc certificate.

Fără certificare.

Autonomia celui care învaţă în alegerea temelor/activităţilo

Redusă. Relativ mare. Crescută.

III.3. DOMENII EDUCAŢIONALE (EDUCAŢIA INTELECTUALĂ, MORALĂ, ESTETICĂ ŞI ARTISTICĂ, FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ, TEHNOLOGICĂ/ PROFESIONALĂ)

Educaţia nu poate face abstracţie de spaţiul socio-cultural în care se desfăşoară. Spaţiul social este segmentat în câmpuri specializate, care au reguli proprii de funcţionare. Câmpul educaţional este unul dintre acestea (Păun, Şerbănescu, 2008, p. 78).Multă vreme, educaţia a fost relativ statică şi dominată de patru mari domenii educaţionale, respectiv: educaţia intelectuală, morală, estetică şi fizică. Deşi fiecare dintre ele a suferit de-a lungul timpului schimbări importante în planul finalităţilor, conţinuturilor şi modalităţilor de realizare, acestea constituie şi astăzi structura de bază a câmpului educaţional, îndeosebi a celui şcolar.

1. Educaţia intelectualăEste un proces complex, informativ şi formativ, care urmăreşte să formeze elevilor o serie de

capacităţi cognitive, afective şi psihomotorii prin intermediul unor conţinuturi ştiinţifice.Obiectivele educaţiei intelectuale sunt (Jinga, Istrate, apud Păun, Şerbănescu, 2008, p.

78): - asimilarea de către elevi a valorilor ştiinţifice şi umaniste, a semnificaţiilor lor sociale şi

umane;- dezvoltarea capacităţii cognitive, formarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de

muncă intelectuală; formarea atitudinii pertinente faţă de ştiinţă şi tehnologie; formarea concepţiei despre lume; formarea competenţelor în vederea utilizării ştiinţei.

2. Educaţia moralăEducaţia morală include două componente principale: Educaţia moral-civică şi educaţia

religioasă.Educaţia moral-civicăse referă la activitatea de formare a viitorilor cetăţeni şi are ca

obiective:- formarea conştiinţei morale;- formarea comportamentului moral-civic.

Educaţia religioasăare ca obiective: - formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult;- formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor religioase în concordanţă cu

conştiinţa religioasă a cultului respectiv; - formarea priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor, corespunzătoare

cerinţelor cultului.3. Educaţia estetică

Estetica este ştiinţa despre frumos. Ea studiază legile şi categoriile frumosului. Arta este o componentă a esteticii şi are mai multe domenii de studiu: pictura, sculptura, gravura, muzica, literatura, filmul, teatrul, desenul, dansul etc.

Ca şi în cazul educaţiei morale, inclusiv profesionale, şi pentru educaţia estetică putem reţine două categorii de obiective:

-cele care au în vedere formarea conştiinţei estetice (morale, profesionale) şi -cele care au în vedere formarea conduitei estetice (morale, profesionale). Din prima categorie fac parte obiectivele: sensibilitatea faţă de fenomenul estetic, formarea

gustului estetic, dezvoltarea judecăţii estetice, gustul estetic, formarea sentimentelor şi

convingerilor estetice, iar din a doua categorie, obiectivele: exersarea aptitudinilor speciale şi formarea deprinderilor şi abilităţilor. (Jinga, Istrate, apud Păun, Şerbănescu, 2008, p. 79).

4. Educaţia fizicăUrmăreşte dezvoltarea armonioasă şi normală a organismului, întărirea sănătăţii şi

cultivarea unor calităţi fizice (forţa, viteza, rezistenţa, precizia, coordonarea etc.), formarea şi dezvoltarea deprinderilor igienico-sanitare, a priceperilor şi deprinderilor motrice etc.

Ca obiective ale educaţiei fizice amintim (Jinga, Istrate, 2001): -întărirea şi călirea organismului elevilor;-formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi a calităţilor fizice ale mişcărilor; -formarea şi dezvoltarea principalelor calităţi morale de voinţă (stăpânirea de sine,

punctualitatea, perseverenţa, curajul etc) şi de caracter (cinstea, corectitudinea, modestia etc);-formarea şi dezvoltarea unei concepţii igienice şi a unui comportament igienic.

5. Educaţia profesionalăImplică transformarea personalităţii individului, determinată de cele mai diverse influenţe şi

acţiuni ce urmăresc o anumită activitate profesională. Presupune atât aspecte informative (cunoştinţe - concepte, teorii, clasificări, abordări etc), cât şi aspecte formative (capacităţi, competenţe, abilităţi etc.) şi aspecte educativ-morale (atitudini, valori, comportamente).

Obiectivele educaţiei profesionale sunt (Jinga, Istrate, 2001): -formarea orizontului cultural şi tehnologic profesional;

- formarea, exersarea şi dezvoltarea unor priceperi, deprinderi, competenţe în plan acţional, în vederea desfăşurării unei activităţi profesionale (de exemplu, gândire tehnică, aptitudini şi competenţe tehnice, practice etc);

- formarea şi dezvoltarea intereselor de cunoaştere, a respectului şi aprecierii profesiilor etc. Educaţia profesională este în relaţie de interdependenţă cu celelalte domenii ale educaţiei: cu

educaţia intelectuală, pentru că tehnologia este o dimensiune a cunoaşterii ştiinţifice - dimensiunea sa praxiologică, iar conţinutul educaţiei tehnologice este constituit din noţiuni, principii, legi şi teorii ştiinţifice fundamentale; cu educaţia morală, pentru că apelează la norme, reguli, principii, atitudini, competenţe morale; cu cea estetică, pentru că apelează la noţiuni, dar şi comportamente, valori estetice; cu cea fizică, pentru că se bazează şi contribuie la calitatea dezvoltării şi funcţionării corpului etc.

O componentă aparte a educaţiei profesionale o constituie educaţia pentru carieră. Are în vedere formarea personalităţii din punct de vedere profesional, cultivând şi structurând atitudini, trăsături, deprinderi precum: punctualitatea, responsabilitatea, deprinderea de a lucra în echipă etc.

III.4. NOILE EDUCAŢIIÎn acelaşi timp însă, pot fi abordate alte domenii ale educaţiei: educaţia tehnică sau

tehnologică, educaţia juridică, educaţia ecologică, educaţia igienico-sanitară şi sexuală etc. S-a precizat deja că structura de bază a educaţiei este constituită de laturile prezentate mai sus (educaţia intelectuală, morală, estetică, fizică, profesională). Practica educaţională a impus aşa-numitele noile educaţii.

1. Educaţia pentru cetăţenie

Educaţia pentru cetăţenie promovează formarea tinerilor ca cetăţeni activi şi responsabili, în 1997, Consiliul Europei a iniţiat Proiectul „Educaţia pentru cetăţenie democratică” (ECD), iar raportul acestui proiect, din iunie 2000, subliniază importanţa dreptăţii sociale şi a egalităţii în drepturi pentru cetăţeni. T.H. Marshal (apud, cf. Păun şi Şerbănescu, 2008, p. 80) identifică trei componente ale cetăţeniei:

- componenta civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală;- componenta politică, care include dreptul de participare la exersarea puterii politice, de a vota şi de a fi ales în instituţii parlamentare;- componenta socială a cetăţeniei, care se referă la drepturile privind un standard decent de viaţă şi accesul egal la educaţie, sănătate, locuinţă şi un venit minim.

2. Educaţia personală şi socialăÎn multe ţări, există unele dimensiuni ale educaţiei care abordează rolul individului în

societate şi ajută la pregătirea tinerilor pentru unele provocări personale cu care se vor confrunta. Acestea se pot suprapune cu educaţia pentru cetăţenie, care abordează, de asemenea, aspecte ale vieţii individului, legate de petrecerea timpului liber - sport, cluburi şi asociaţii, muzică, arte şi alte forme de cultură. Acest tip de educaţie poate aborda şi problematica relaţiilor personale.

3. Educaţia pentru valori/Educaţia moralăEducaţia pentru valori este, de asemenea, o componentă a curriculumului şcolar în diferite

ţări şi, în cele mai multe situaţii, pune două probleme fundamentale: ce valori trebuie să promoveze o astfel de educaţie şi cum ne putem asigura că ele nu sunt prea puţin relevante, în particular, pentru cultura noastră. Acestea sunt probleme comune cu care se confruntă cei care lucrează în domeniul educaţiei pentru valori.

4.Educaţia globalăGlobalizarea este una dintre problemele care îi preocupă pe mulţi tineri. Tematica generală a

educaţiei globale are în vedere diferite forme de existenţă şi modele de comportament din întreaga lume. Este importantă deoarece analizează individul nu doar în comunitatea sau în societatea din care face parte, ci şi în lume, ca întreg. Educaţia globală îi ajută pe tineri să evalueze impactul propriilor acţiuni şi să-şi ia în considerare responsabilităţile individuale.

5. Educaţia interculturalăExistă o legătură firească între educaţia globală şi educaţia interculturală, care priveşte modul în care interacţionăm cu alte culturi, societăţi sau grupuri sociale. Toate societăţile actuale se caracterizează printr-un grad crescând de multiculturalism şi de diversitate culturală, ceea ce face recunoaşterea şi respectarea drepturilor minorităţilor din ce în ce mai importante. Procesul de integrare europeană şi de creştere a interdependenţelor economice şi sociale dintre diferite regiuni ale lumii au făcut ca societăţile naţionale privite ca entităţi culturale omogene să nu mai fie de actualitate.

Conflictele existente se explică mai degrabă prin neînţelegerea faptului că oameni diferiţi şi moduri diferite de viaţă pot coexista în aceeaşi societate. Educaţia interculturală este un mod eficient de a aborda fenomenul modern al rasismului, al discriminării rasiale şi intoleranţei. Principiile şi obiectivele educaţiei interculturale au fost realizate şi prin intermediul învăţării interculturale - un termen mai des folosit în educaţia nonformală, în special în activităţile de tineret.

6. Educaţia pentru dezvoltareEducaţia pentru dezvoltare este strâns legată de educaţia globală şi pune accentul în special

pe a treia generaţie de drepturi - dezvoltarea durabilă, dreptul la un mediu sănătos şi la pace. Ea propune o abordare holistică, bazată pe o concepţie despre lume ca un întreg intercorelat, şi este orientată către viitor.

7. Educaţia pentru mediuCăutarea unor metode de dezvoltare durabilă reprezintă unul dintre scopurile-cheie

ale educaţiei pentru dezvoltare şi conduce, în mod firesc, la preocuparea privind situaţia mediului în viitor. Din această perspectivă, problemele legate de dezvoltarea economică viitoare - îndeosebi a ţărilor în curs de dezvoltare - trebuie analizată şi echilibrată din perspectiva costului pe care omenirea, şi natura în ansamblu, îl suportă. Educaţia pentru mediu aduce aceste probleme în atenţia publicului şi încurajează grija şi respectul pentru resursele naturale mondiale. Din moment ce viaţa omenirii depinde de un mediu sănătos şi echilibrat, preocuparea pentru drepturile omului şi pentru drepturile generaţiilor viitoare aduce în prim-plan problematica mediului. În prezent, se vorbeşte chiar despre necesitatea recunoaşterii oficiale a dreptului la mediu.

8. Educaţia pentru paceEducaţia pentru pace se bazează pe o concepţie despre pace care nu se reduce la

absenţa războiului: pacea poate fi obţinută prin căutarea dreptăţii şi prin înţelegerea formelor structurale de exploatare şi injustiţie. Sunt puţini oamenii care ar avea nevoie să fie convinşi de necesitatea educaţiei pentru pace - pentru o mai bună înţelegere a conflictelor, pentru respectul între oameni care ar diminua posibilitatea izbucnirii conflictelor violente şi pentru dezvoltarea capacităţilor de a transforma potenţialele situaţii periculoase într-unele paşnice.

Lumea are nevoie de dreptul natural la viaţă al oricărei fiinţe umane şi de respectul natural faţă de orice persoană, chiar şi faţă de cei care au greşit. Educaţia pentru toleranţă, pentru înţelegere interculturală şi, fundamental, educaţia în spiritul naturii universale şi inseparabile a drepturilor omului constituie calea majoră către acest scop.

III.5. ALTERNATIVE EDUCAŢIONALE (STEP-BY-STEP, MONTESSORI, WALDORF)

S-au produs o serie de inovări în interiorul şi în afara sistemului pe clase şi lecţii (Cojocaru, 2008, pp. 86-87): alternative la învăţământul organizat pe clase şi lecţii; democratizarea relaţiei profesor-elev; promovarea metodelor care să faciliteze o participare activă a elevului la propria formare; modalităţi mai flexibile de organizare etc.

În prezent, în ţara noastră se manifestă tot mai puternic opţiunea pentru sistemele educaţionale alternative: Waldorf, Freinet, Montessori, Step by step, ale căror caracteristici reprezentative le vom reda în cele ce urmează:

Sistemul educaţional Waldorf urmăreşte educarea omului în ansamblu: gândire, simţire şi voinţă, caracterizându-se prin următoarele:

Programele diferitelor materii sunt comparabile cu cele din sistemul tradiţional şi aprobate de Ministerul Educaţiei.

Disciplinele şcolare nu sunt privite ca și scop în sine, ci ca și mijloace educaţionale. Nivelul cunoştinţelor la finalul clasei a IV-a, la Testarea naţională şi la Bacalaureat

este echivalent cu cel din şcoala tradiţională. Nu se acordă note sau calificative, elevii primind la sfârşitul clasei o caracterizare

complexă care specifică atât abilităţile şi neajunsurile la fiecare obiect de studiu, cât și aspecte legate de evoluţia tânărului şi sfaturi cu privire la posibile direcţii de orientare în studiu.

Activitatea didactică este organizată astfel: materiile principale: limba română, istoria, geografia, biologia, matematica, fizica,

chimia, sunt predate în perioade de 2-4 săptămâni, câte două ore la începutul fiecărei zile, în cadrul cursului de bază;

limbile străine, cursurile artistice şi practice, sportul, dar şi orele de exerciţii la materiile principale apar în orar după cursul de bază;

acest mod de lucru reduce mult numărul de materii la care elevul trebuie să se pregătească pentru a doua zi şi duce la o aprofundare mai bună a materiei prin ritmul zilnic.

Sistemul educaţional Freinet se bazează pe o serie de principii clar stabilite: pedagogia centrată pe copil, pedagogia muncii motivate, pedagogia personalizată şi pedagogia comunicării şi cooperării. Sistemul se caracterizează prin următoarele:

Respectul identităţii personale şi al diversităţii: copilul nu va fi supus modelelor prestabilite, ci va fi acceptat ca atare, cu

personalitatea lui; problema nu este reinserarea indivizilor devianţi în categoriile normalizate, ci

recunoaşterea identităţii lor fără a-i exila în diferenţa lor sau a-i abandona. Nevoia de exprimare și comunicare:

fiecare are dreptul de a se exprima, de a comunica în sânul grupului sau în alte grupuri;

tehnicile de exprimare nu trebuie impuse în prealabil. Educaţia muncii:

educaţia trebuie să-şi găsească motorul esenţial în muncă, o muncă creatoare, liber aleasă şi asumată;

în cucerirea autonomiei, fiecare trebuie să înveţe să-şi fixeze singur obiective, în loc să aştepte să-i fie mereu impuse din exterior;

şcoala devine un loc de producţie decisă cooperativ de copii prin creaţii, cercetări, deprinderi dobândite;

şcoala este astfel adevărata pregătire pentru o lume a muncii în care fiecare va putea participa la decizii;

Pedagogie bazată pe cooperare între adulţi, dar şi între copii, care îşi asumă responsabilităţi mereu sporite, pregătindu-se astfel pentru viaţa lor de cetăţeni.

Sistemul educaţional Montessori se bazează pe tendinţele naturale ale copilului către explorare, muncă, creativitate şi comunicare, pentru a crea un mediu de învăţare care să hrănească pasiunile în desfăşurare ale copiilor. Caracteristicile principale pe care le prezintă acest sistem sunt:

Gruparea copiilor de vârste diferite: copiii sunt grupaţi pe vârste şi abilităţi neomogene, în serii de trei sau şase ani: 0-3, 3-6, 6-12 (uneori 6-9 şi 9-12), 12-15, 15-18.

Socializare permanentă: interacţiune constantă; permanenta rezolvare de probleme; predare de la copil la copil.

Copiii lucrează în conformitate cu propriile lor abilităţi şi nu se plictisesc niciodată. Mediul special pregătit este amenajat în funcţie de aria curriculară, iar copiii sunt

liberi să se deplaseze prin clasă, în loc să stea în bănci. Nu există limită în ceea ce priveşte timpul în care copilul poate lucra cu un anume

material: în fiecare perioadă a zilei, toate ariile curriculare - matematica, limba, ştiinţele,

istoria, geografia, desenul, muzica etc., pot fi studiate la toate nivelele.

Sistemul educaţional Step by Step, cel mai răspândit sistem de educaţie alternativă din ţara noastră, se bazează pe:

importanţa educaţiei timpurii; susţinerea incluziunii grupurilor defavorizate; educaţia centrată pe copil; predarea orientată după nevoile şi interesele copilului; învăţarea organizată în centre de activitate; implicarea familiei şi comunităţii în educaţia copiilor; respectarea și aprecierea diversităţii umane.

Specificul sistemului evidenţiază următoarele caracteristici: Practici de educaţie care iau în considerare copilul ca întreg. Procesul de învăţământ este centrat pe copil, educaţia este individualizată:

predarea este orientată în funcţie de necesităţile copilului;

învăţarea se produce prin descoperire individuală, acceptându-se şi încurajându-se moduri personale de a înainta în formarea deprinderilor şi în cunoaştere.

învăţarea este organizată pe Centre de activitate. O clasă conţine obligatoriu: un Centru de citire, un Centru de scriere, un Centru de ştiinţă, un Centru de matematică, un Centru de artă şi un Centru de construcţii; centre facultative pot fi imaginate de învăţător;

această organizare schimbă locul educatorului, care nu mai stă faţă în faţă cu copilul - poziţie de confruntare, inegală, ci umăr la umăr - poziţie de colaborare, egală.

Participarea părinţilorla educaţia copilului. Formarea continuă şi ajutorul tehnic pentru învăţători, educatori şi autorităţi educative

(directori, inspectori şcolari).Necesitatea de a completa şi prelungi procesul de învăţământ în afara clasei, asociată

cu nevoia de a se concepe educaţia în moduri complexe şi atractive, a condus la funcţionarea unor forme de organizare mai antrenante şi mai flexibile, precum (Cojocaru, 2008, pp. 93-94) : educaţia în afara clasei – lucrări practic-aplicative, excursii şi vizite didactice şi educaţia în afara şcolii – cercuri de elevi, consultaţie, meditaţie, olimpiade, competiţii artistice şi sportive, excursii şi vizite extraşcolare.

III.6. EDUCAŢIA PERMANENTĂ. AUTOEDUCAŢIA Modificări ce au loc în zona aşteptărilor şi nevoilor individuale, determinate de dinamica

vieţii sociale nu mai pot fi satisfăcute în întregime de oferta educaţională a câmpului şcolar. Astfel încât asistăm la o diversificare a câmpului educaţional atât pe verticală (pe axa timp), cât şi pe orizontală (pe axa spaţiu). Unele dintre ideile esenţiale pe care s-au bazat organizarea şi funcţionarea sistemelor şcolare sunt în prezent supuse unei analize critice. Iată câteva dintre ele:

- copilăria este unica perioadă (vârstă) a educaţiei; - să-1 învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să ştie la vârsta adultă; - primordialitatea şcolii în raport cu alte modalităţi sociale de educaţie.

Educaţia permanentăPentru a înţelege mai bine semnificaţia conceptului de educaţie permanentă şi pentru a

elimina unele confuzii în folosirea sa, se impun câteva precizări. Una dintre confuziilefrecvente este considerarea educaţiei permanente ca o formă sau un nou tip de educaţie, alături de educaţia intelectuală, morală etc. Tocmai spre a elimina această confuzie, în ultima vreme se foloseşte din ce în ce mai mult formula educaţie de-a lungul întregii vieţi.

Potrivit definiţiei date în Dicţionarul Ştiinţelor Educaţiei (2006, on line), educaţia de-a lungul întregii vieţi (lifelonglearning, educationtout au long de la vie) exprimă cerinţa ca orice individ să aibă posibilitatea să înveţe pe parcursul întregii sale existente. Acest fapt trebuie să permită fiecăruia să facă funcţionale informaţiile şi cunoştinţele, să ştie să identifice sursele, să le selecţioneze, să le ordoneze, să le gestioneze şi să le utilizeze.

Conform comunicatului dat în 2001 de Comisia Europeană - ”Making an European Area of Lifelong Learning a Reality” (on line), o definiţie comprehensivă a educaţiei de-a lungul vieţii nu este limitată la perspectiva pur economică sau doar a învăţării pentru adulţi.

Această accepţiune evidenţiază obiectivele învăţării, incluzând activitatea cetăţenească, împlinirile personale şi integrarea socială, ca şi aspectele legate de activitatea profesională. Principiile care stau la baza educaţiei de-a lungul întregii vieţi şi ghidează implementarea eficace a acesteia, accentuează centrarea pe cursant, importanţa egalităţii oportunităţilor, calitatea şi relevanţa oportunităţilor de învăţare.

AutoeducaţiaAutoeducaţia reprezintă o direcţie de evoluţie a activităţii de formare-dezvoltare a

personalităţii umane care implică transformarea obiectului educaţiei în subiect al educaţiei, capabil de autoevaluare şi de autoproiectare pedagogică.

Definirea autoeducaţiei, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune înţelegerea funcţiei şi structurii specifice activităţii de (auto)formare - (auto)dezvoltare a personalităţii umane.

Aceasta presupune: - (auto)proiectarea - (auto)realizarea unei educaţii pentru sine;- (auto)formarea individualizată (care implică valorificarea deplină a propriei

experienţe, fără interferenţa altor medieri);- (auto)formarea metacognitivă (care vizează capacitatea de a învăţa să înveţi); - autoformarea permanentă (care angajează capacitatea de asumare a sarcinilor centrate

asupra propriei formări, specifice fiecărei vârste şcolare şi post-şcolare).

BIBLIOGRAFIECojocaru, V. M. (2002), Teoria şi metodologia instruirii, Bucureşti, Editura Didactică

şi Pedagogică, R.A.Cojocaru, V. M. (2008), Teoria şi metodologia instruirii, ediţia a III-a, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.Cozma, T. (1988), Scoala şi educaţiile paralele, Iaşi, Universitatea Al.I.CuzaCristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera, Chişinău-

Bucureşti, Editura Litera InternaţionalCucoş, C. (1996), Pedagogie, Iaşi, Editura PoliromCucoș, C. (2008), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade

didactice, Iaşi, Editura PoliromIonescu, M. (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Cluj-Napoca, Editura

Presa UniversitarăClujeanăIonescu, M. (2003), Instrucție și educaţie, Cluj-Napoca, Editura PUCJinga, I., Istrate. E. ( 2001), Manual de pedagogie,Bucureşti, Editura ALL.Landsheere, V. (1992), L’education et la formation, Paris, PUF.Păun, E., Şerbănescu, L. (2008), „Domeniieducationalereprezentative”, înPotolea, D.,

Neacşu, I., Iucu, R. B., Pânişoară, I.-O. (coord.), Pregătireapsihopedagogică. Manual pentrudefunitivatşigradul didactic II, Iaşi, EdituraPolirom

Surdu, E. (1995), Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

*** (2001), Making A European Area of Lifelong Learning A Reality, ComisiaEuropeană, Bruxelles, http://www.bologna-berlin2003.de/pdf/MitteilungEng.pdf.

*** (2006), Ştiinţele educaţiei – dicţionar de termeni, http://www.1educat.ro/mediul/dictionar.html