Universitatea de Stat „B.P. Haşdeu” din Cahul

Catedra „Finanţe şi Evidenţă Contabilă”

Moneda și credit

(Cospect)

CHIRONACHI Corina,

lector superior

CAHUL, 2016

Subiectul I. Conceptul de monedă şi funcţiile acesteia

1.1. Esenţa monedei.

1.2. Delimitări între conceptul de monedă şi bani.

1.3. Apariţia şi evoluţia istorică a banilor.

1.4. Funcţiile monedei- caracteristică și conținut.

1.5. Clasificarea monedelor.

Termeni-cheie: bani metalici, bani de hârtie, unitate de cont, monedă intrinsecă, monedă

fiduciară, etc.

Competențe:

- definirea conceptului de monedă;

- identificarea delimitărilor între conceptul de monedă şi conceptul de bani;

- distingerea asemănărilor și deosebirilor privind moneda cu valoare intrinsecă și moneda

fiduciară;

- descrierea evoluţiei istorice a banilor;

- delimitarea funcţiilor monedei;

- cunoașterea criteriilor de clasificare a monedelor.

1.1. Esenţa monedei.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul monedă derivă din latinescul "moneta", care

înseamnă "cea care te avertizează". Într-adevăr, în templul zeiţei Iunona de pe Capitoliul din

Roma statul roman instalase unul din primele ateliere de batere a monedelor, care aveau

imprimate pe ele chipul zeiţei.

Într-o definiţie mai modernă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată

direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de

active acceptate pretutindeni, de către toţi şi întotdeauna pentru a regla datoriile generate

prin schimbul de mărfuri.

Moneda apare ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat sau conservat. Pentru

a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor

deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

1.2. Delimitări între conceptul de monedă şi bani.

Utilizarea termenilor de "bani" şi "monedă" ridică de cele mai multe ori probleme, datorită

ambiguităţilor create prin:

1. utilizarea unor termeni diferiţi pentru a desemna unul şi acelaşi lucru

2. aplicarea aceluiaşi termen la fenomene diferite.

În literatura de specialitate se utilizează deopotrivă cele două noţiuni, cea de monedă şi de

ban. Mult timp sfera celor două noţiuni nu s-a suprapus complet, în sensul că noţiunea de "bani"

avea un caracter mai general, cuprinzând toate instrumentele de schimb, în timp ce noţiunea de

"monedă" desemna doar o anumită categorie de instrumente de schimb, cele confecţionate din

metal.

Acest fenomen lingvistic este întâlnit şi în alte limbi. De exemplu în franceză "la monnaie"

exprimă mai mult forma instrumentului de schimb, la fel ca "Money" în engleză, spre deosebire

de "l'argent", care exprima la început substanţa din care era confecţionat, iar ulterior a devenit o

noţiune generică pentru toate felurile de instrumente de schimb. Aceeaşi distincţie o putem face

în limba germană între "Geld" – orice instrument de schimb şi "Munze" – moneda confeţionată

din metal.

Potrivit dicţionarelor noţiunea de "bani" este o noţiune generică pentru toate felurile de

monedă şi de semne de valoare, reprezentând " un instrument social, o formă particulară

imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de

cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării

emitente." Altfel spus, noţiunea de ban este definită ca reprezentând echivalentul general al

bunurilor şi serviciilor tranzacţionate şi care serveşte atât ca mijloc de schimb, cât şi ca mijloc

de plată.

Spre deosebire de aceasta, "moneda" nu este o noţiune generică, ci se referă la o anumită

categorie de bani, şi anume la "piesele din metal – aur, argint, cupru, etc. – care se prezintă

în general sub formă de disc plat şi servesc ca mijloc de circulaţie, de plată şi eventual de

tezaurizare". În sens restrâns, moneda reprezintă acea piesă de metal emisă de autoritatea

suverană pentru a servi ca mijloc de schimb.

În condiţiile actuale termenul de "monedă" a fost extins în vorbirea curentă pentru

denumirea oricărui instrument bănesc, inclusiv pentru cele care nu au o existenţă materială (de

exemplu se spune "monedă scripturală" sau "monedă de cont"). Cu toate acestea, unii autori

continuă să folosească aceste două noţiuni în accepţiuni oarecum diferite, ceea ce poate deruta.

În limba română, cuvântul ban provine de la piesele monetare bătute de banii slavoni între

anii 1270-1380, care au circulat în număr mare şi pe teritoriul primelor formaţiuni statale

româneşti.

1.3. Apariţia şi evoluţia istorică a banilor.

Banii reprezintă una din cele mai ingenioase creaţii ale omenirii, importanţa lor pentru

progresul societăţii fiind comparată cu invenţia alfabetului. Paul Samuelson, profesor laureat al

premiului Nobel pentru Economie afirma că banii sunt “sângele care irigă sistemul economic”.

Punctul de plecare al apariţiei banilor l-a constituit schimbul, în acest sens putem enumera

câteva etape ale schimbului, din punct de vedere al evoluţiei banilor.

1) Într-o primă etapă schimbul s-a desfăşurat sub formă de troc adică marfă contra marfă,

serviciu contra serviciu. Vânzătorul era simultan şi cumpărător. Funcţionarea anevoioasă a

acestui mecanism, care necesita dubla coincidenţă a dorinţelor şi cantităţilor, a generat nevoia

unui obiect care să intermedieze schimbul.

2) În a doua etapă apare un mijlocitor al schimbului, iar acest rol este jucat de diferitele

mărfuri. Apariţia unui mijlocitor al schimbului a permis descompunerea acestuia în două acte

separate: - vânzare și - cumpărare,

Aceste două acte se puteau face independent unul de altul.

Au urmat mai multe faze din punct de vedere al funcţiei de mijlocitor al schimbului:

a) Un mijlocitor reprezentat de mărfuri. Alegerea lor depindea de dezvoltarea social-

economică, de preocupările comunităţii respective, şi putea fi: sare, animale, peşte, piei, metale

(Au, Ag, Cu), scoici, perle, bumbac, etc. În majoritatea comunităţilor, animalele aveau mare

preţuire, drept care sunt adeseori folosite în procesul schimbului, fie în turmă, fie pe capete.

Dovada acestui fapt o constituie o serie de termeni economici păstraţi până astăzi, a căror

etimologie este strâns legată de animale. Astfel, cuvântul “capital” provine din limba latină,

“capita” însemnând turmă; termenul “pecuniar” provine tot din latină, “pecus” fiind animal;

rupia indiană provine din limba sanscrită, în care “rupa” desemna “turma” de animale.

b) Faza în care se impun ca mijlocitor metale preţioase, motivele fiind multiple:

- acestea au valoare mare în volum mic,

- sunt omogene,

- sunt uşor de divizat iar în urma divizării pot să nu-şi piardă valoarea de întreg,

- sunt inalterabile,

- sunt relativ uşor de prelucrat si transportat.

Inconvenientele de cântărire, măsurare a purităţii şi divizare au determinat trecerea la

următoarea etapă.

c) Faza schimbului cu moneda bătută, inscripţionată. Ea a apărut în China în secolul XI

î.e.n., iar Herodot o atribuie regilor Lidiei din sec. VII î.e.n. Grecii, de la Al. Macedon încoace,

au pus efigia suveranului pe aversul monedei.

Vreme de mai multe secole, până la primul război mondial, banii au circulat în forma

monezilor metalice cu valoare intrinsecă, fiind făuriţi din aur şi argint. Deteriorarea sau

falsificarea, retragerea lor din circulaţie pentru tezaurizare, nevoia monedei divizionare şi chiar

greutatea monedelor, au constituit motive care au generat ideea că pot funcţiona ca bani şi lucruri

lipsite de valoare intrinsecă.

Metalele nobile” – aurul şi argintul – au o serie de proprietăţi excepţionale, care le fac

extrem de potrivite pentru a juca rolul de mijloc de schimb. Astfel, aceste metale sunt dorite de

aproape toţi oamenii pentru confecţionarea de podoabe; sunt relativ rare şi, deci, au valoare mare

într-un volum mic; sunt inalterabile, căci nu se oxidează în contact cu aerul: ca urmare, pot fi

păstrate un timp îndelungat, fără a-şi modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile în orice

proporţie, fără a-şi pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valorează de exact cât

patru lingouri de 250 g; etc.

La început, aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de lingouri, bare, broşe, cercei, inele

etc., adică sub forma nemonetară în care se aflau din timpurile imemoriale în care au fost

descoperite. În această epocă premonetară, obiectele din metal preţios respective au fost, de fapt,

şi ele, marfă-monedă, deoarece erau dorite şi folosite şi în alte scopuri. Treptat marfa-monedă se

transformă în monedă-marfă. Această transformare s-a produs datorită dezavantajelor practice pe

care le presupune utilizarea într-o formă nestandardizată, a metalelor preţioase. Fiind

confecţionate de particulari, proporţia de metal preţios în compoziţia aliajului varia foarte mult,

iar ca urmare, pentru a cunoaşte valoarea reală a obiectelor confecţionate din acest metal, trebuia

să se procedeze de fiecare dată la verificări greoaie. De aceea, autorităţile (statale, imperiale,

orăşeneşti, provinciale etc.) au început să pună în circulaţie lingouri, transformate în simple

discuri, care erau „marcate”cu o siglă specială (efigie, figură, siluetă, simbol etc.), care să indice

titlul şi greutatea pieselor respective. Populaţia s-a obişnuit treptat cu aceste piese, fără a mai

resimţi nevoia să verifice valoarea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii. Astfel, de la mărfurile-

monedă, care trebuiau de fiecare dată cântărite s-a trecut la monedele pur şi simplu numărate.

Aceasta a creat numeroase avantaje practice, deoarece operaţiunea de numărare este mult mai

uşoară, decât operaţiunile de cântărire, verificare etc.

Se presupune că primele monede au apărut în Europa în sec. VIII-VII î.e.n., după

descoperirea cântarului. Potrivit unor numismaţi, în China circulau monede metalice încă din

sec. XI î.e.n. Unele studii antropologice menţionează existenţa discurilor şi a pieselor metalice şi

mai devreme, în jurul anului 3.000 î.e.n. (China, valea Indusului). După Herodot, locul de

origine al monedei, ar fi Lidia, iar autorul prezumat al acesteia ar fi regele Licurg (după alţii,

Gyges). Alte izvoare antice informează însă că regele Licurg nu ar fi avut alt merit decât că şi-a

pus pecetea pe bucăţile ovoidale de electrum (aliaj din aur şi argint), pe care supuşii săi le

foloseau deja ca instrument de schimb. Conform acestor surse, adevăratul părinte al monedei ar

fi Phidon, regele din Argos, care a trăit mai înainte. Se pare că ambele tradiţii antice sunt

adevărate, dar se referă la tipuri numismatice diferite.

Primele monede au circulat pe teritoriul de azi al României încă în sec. V Printre primele

monede, folosite de negustorii greci în oraşele pontice şi în regiunile înconjurătoare, se numără şi

cele provenite din emisiunile de bronz ale Olbiei, precum şi alte monede, din metal preţios,

răspândite pe atunci în lumea greacă.

Datorită avantajelor sale, practica baterii de monedă s-a răspândit, fiind adoptată de toate

popoarele civilizate. Cu timpul, ea a devenit o problemă de stat şi o expresie a suveranităţii

acestuia (drept regalian).

Denumirile primelor monede au fost la început înseşi denumirile diverselor unităţi de

greutate. De exemplu, denumirea de „liră” (pound), folosită şi în prezent pentru a desemna

moneda naţională a Angliei (şi a altor câtorva ţări), provine de la unitatea de greutate numită

„livră”, care era folosită pentru cântărirea argintului. Cu timpul, cele două aspecte s-au disociat,

iar piesele monetare, deşi păstrau acelaşi nume, au început să fie confecţionate din cantităţi de

metal preţios mult mai mici.

De asemenea, în cursul timpului, au fost aduse numeroase îmbunătăţiri tehnologiei de

confecţionare a monedelor (turnare, batere, marcare etc.).

Moneda metalică - bronz, aramă, argint, aur etc. - se află, aşadar, la dispoziţia europenilor

de 27-28 de secole, perioadă istorică suficient de lungă pentru ca ea să pătrundă în toţi porii

civilizaţiei create de aceştia.

În prezent, monedele metalice nu mai sunt confecţionate din metal preţios. Ele sunt făcute

din aluminiu, oţel, alamă, nichel etc. şi servesc ca „monedă divizionară” pentru efectuarea

plăţilor de mică valoare sau pentru a da rest. Valoarea lor nominală este independentă de costul

lor de fabricaţie şi, cu excepţia faptului că, pe de o parte, sunt confecţionate din metal, iar pe de

altă parte, reprezintă valori mici, au toate caracteristicile biletelor de hârtie.

Prima formă istorică a monedei pe care a cunoscut-o omenirea – moneda metalică – are un

accentuat caracter material. Apărută ca urmare a acţiunii indivizilor, moneda a devenit o creaţie a

statului, ceea ce a făcut ca ea să fie din ce în ce mai bine adaptată funcţiilor sale. Cu toate

acestea, moneda metalică nu este decât o etapă în istoria generală a monedei.

d) Faza circulaţiei mixte, a banilor din metal preţios şi hârtie: au fost emise în secolul al

XVI-lea semne băneşti, bilete de bancă atestând depozitele valoroase, bilete care puteau fi

convertite la cerere în aur. La fel ca moneda metalică, moneda de hârtie este rezultatul unei

îndelungate evoluţii istorice. Astfel, practica utilizării monedei de hârtie a fost constatată de

Marco Polo în China, în secolul al XIII-lea, iar istoricii afirmă că ea exista în Asia încă din sec.

al IX-lea. În antichitatea clasică, bancherii romani emiteau aşa-zise „recepta”, care erau

înscrisuri ce dovedeau faptul că au primit în depozit monedă metalică şi care treceau adesea din

mână în mână.

Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria şi băncile centrale. În primul rând, statul direct

emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală

emite bancnote de valori mici şi le acordă credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa

dintre valoarea nominală şi cea reală a monedei date reprezintă venitul de la emisiune şi

reprezintă un element semnificativ în ponderea veniturilor publice.

Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea

deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse financiare

şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.

Circulaţia monedei-hârtie este instabilă, deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu

circulaţia de mărfuri, moneda umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Printre cauzele

deprecierii monedei de hartie putem numi: emisiunea excedentară de monedă-hârtie, scăderea

încrederii faţă de emitent, balanţa comercială negativă.

Moneda de hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de autorităţile statale,

pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi căror le este atribuit un

curs artificial faţă de aur. Banii de hârtie nu simbolizează valoarea aurului, ci semnifică doar

valoarea bunurilor materiale şi serviciilor ce pot fi procurate cu ajutorul lor.

În sec. al XIX-lea emisiunea bancnotelor, care iniţial era făcută de toate băncile, a fost

încredinţată exclusiv băncii centrale, numită şi „bancă de emisiune”. Totodată, statul a

reglementat strict emisiunea bancnotelor şi le-a conferit un „curs legal”(1/3 aur/bilete). Datorită

acestui curs bancnotele au fost acceptate în mod obligatoriu de către agenţii economici.

Bancnotele convertibile s-au folosit până la izbucnirea primului război mondial, când

statele europene au suspendat toate convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta,

caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agenţii economic s-au obişnuit treptat ca

moneda să nu mai fie marfă şi să nu mai aibă o valoare intrisecă, ci doar o valoare de schimb.

Caracteristic epocii contemporane este, aşadar, faptul că esenţa monedei, natura sa

intrinsecă, este simbolizată printr-o simplă bucată de hârtie, iar moneda ca monedă, nu ca marfă,

este dorită şi căutată nu în sine, ci pentru ceea ce ea reprezintă, adică pentru bunurile şi serviciile

care pot fi cumpărate cu ajutorul său. Şi chiar şi atunci când este păstrată un timp, aceasta se

întâmplă, în mod evident, numai pentru că moneda poate fi folosită mai târziu în acelaşi scop.

Utilizarea monedei de hârtie (bilete de 1, 5, 10 ş.a.m.d. dolari, euro, lei etc.) s-a generalizat,

cu excepţia tranzacţiilor mărunte (în care se foloseşte moneda din metal obişnuit), în cursul

ultimelor trei secole, datorită numeroaselor avantaje practice pe care acest tip de monedă le

prezintă. Într-adevăr, biletele de hârtie sunt uşor de păstrat şi de transportat, iar, imprimând pe

faţa unui asemenea bilet cifra „1”, urmată de mai multe sau mai puţine zerouri, se poate

încorpora, după necesităţi, o valoare mai mare sau mai mică într-un obiect uşor, puţin voluminos

şi comod de purtat dintr-un loc în altul. Tot aşa, utilizând judicios sistemul zecimal, biletul de

hârtie poate fi încadrat într-un sistem raţional de multiplii şi submultiplii, iar tipărindu-l în mod

estetic şi cu figuri complicate, el poate fi protejat relativ eficace împotriva falsurilor şi

înşelăciunilor.

Faptul că persoanele particulare nu pot crea monedă de hârtie după dorinţă, în cantităţi

nelimitate, le menţine raritatea, adică le conferă caracterul de bun economic, nu oferit pe gratis

de natură.

e) După primul Război Mondial s-au retras treptat din circulaţie monedele de metal preţios

şi s-a suspendat convertibilitatea bancnotelor în aur si argint. Banii rămân simple însemne ale

valorii fiind doar o convenţie socială cu valoare nominală, iar aurul rămâne cu funcţia de măsură

a valorii şi etalon al preţurilor (Excepţie face $ SUA, ţară neafectată de război, care a continuat

să asigure convertibilitatea în aur a banilor săi în cantităţi mai mari, respectiv contravaloarea

unui lingou - până în 1971).

Conferinţa valutar-monetară din 1944 de la Bretton–Woods a stabilit că în relaţiile

internaţionale funcţionează sistemul valutar aur-devize.

Prezentăm conţinutul în aur al câtorva monede naţionale, până în 1971, conţinut care

depindea nu doar de puterea economică a ţărilor respective, ci şi de tradiţiile monetare: dolarul

american conţinea 0,888 grame aur fin; lira sterlină - 2,132 grame; rubla - 0,987 grame; leul -

0,148 grame.

f) În 1976 F.M.I a hotărât demonetizarea aurului. Astfel aurul şi-a încetat funcţiile băneşti,

îndeosebi aceea de măsură a valorii. Banii au trecut la cursuri flotante, formate liber pe piaţă. De

atunci banii nu se mai convertesc în aur, deoarece utilizarea numai a unei cantităţi de bani

limitată la acoperirea în aur nu ar fi fost suficientă pentru volumul actual al circulaţiei mărfurilor.

Totuşi pentru situaţii economice deosebite, băncile centrale mai păstrează rezerve de aur.

g) În secolul XX formele monedei s-au transformat profund, în sensul unei dematerializări

a ei, care însoţeşte progresul unei monede bancare. Astfel, o nouă etapă în utilizarea banilor a

constituit-o apariţia banilor de cont. Trecerea de la banii de hârtie la banii de cont a fost

condiţionată de existenţa prealabilă a unor depozite bancare. Au apărut noţiuni ca bilet sau

bancnotă (moneda fiduciară), care reprezintă un certificat de depozit de monedă metalică la o

bancă, suma biletelor neputând-o depăşi pe cea a stocului de metal. Biletele se emiteau într-o

valoare mult mai mare decât acea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toţi

deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din depozitele

bancare. Iniţial, biletele se emiteau de către particulari şi de către bănci, însă treptat emisiunea

acestor bilete a devenit un privilegiu al statului în persoana Băncii Centrale. În prezent, biletul nu

mai poate fi convertit în metal.După al doilea război mondial se accelerează tendinţa de a deţine

conturi bancare (moneda scripturală). Se utilizează tot mai des cecurile. Moneda scripturală

prezintă, în raport cu moneda fiduciară un triplu avantaj: permite reglarea la distanţă fără

deplasarea fizică a partenerilor care participă la schimb, oferă garanţii mai mari de protecţie

împotriva furtului şi lasă urme în contabilitatea bancară, ce pot servi drept probe în caz de

contestaţie. Avântul monedei scripturale marchează o deplasare a puterii de emisiune a monedei:

băncile comerciale sunt cele care, prin intermediul operaţiunilor de credit, emit monedă, într-un

cadru reglat de către banca centrală.

Operaţiunile în conturi curente şi folosirea cecurilor erau cunoscute în Babilon cu 7

secole î.e.n.

h) O nouă etapă în evoluţia banilor sunt titlurile de crdit. Titlurile de credit apar când

vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării.

Apariţia titlurilor de credit a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti. Titlurile de

credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în numerar, să

economisească banii reali, să contribuie la dezvoltarea decontărilor prin virament.

Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, cecul,

banii electronici şi cardurile.

Cambia - este un instrument de credit sub forma scrisă. Prin ea, debitorul numit acceptant,

sau tras se obligă necondiţionat să plătească beneficiarului (creditor) la scadenţă, o sumă

determinată de bani. Scadenţa poate fi la o dată anume sau la vedere.

Utilizarea cambiei este limitată, întrucât cambia deserveşte numai comerţul en-gross, dar

comerţul en-gross se efectuează şi în numerar; în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de

persoane, care au încredere în traşi şi giranţi.

Bancnota sau biletul de bancă este un titlu de credit care se emite de banca centrală ca

rezultat al reescontării cambiilor.

Bancnota se deosebeşte de cambie după termen şi după garanţie.Cambia are termen de

circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune fără termen. Cambiile se emit de întreprinzători,

având garanţie individuală, dar bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.

Bancnota se deosebeşte şi de moneda de hârtie după emitent, după rambursabilitate, după

convertibilitate. Moneda de hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de banca centrală. După

achitarea cambiei bancnotele se remit din circulaţie, pe când moneda de hârtie rămâne în

circulaţie. Ajungând la banca centrală bancnotele se convertesc în aur şi argint, iar moneda de

hârtie nu se converteşte. Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează

exprimarea prin mărfuri sau bază creditară.

Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi

ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.

Pentru prima dată cecul a fost utilizat în anul 1683 în Anglia. Cecurile au stat la baza

apariţiei decontărilor fără numerar sau prin virament.

Se cunosc 3 tipuri de bază:

a) cec nominativ – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;

b) cec la purtător – pe cec nu este indicat titularul;

c) cec la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.

Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, pentru plată şi ca instrument al

decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin mijloacele în bănci

diferite intervine Centrul de Decontări.

În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea plăţilor

comerciale. De regulă, cecurile bancare se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter

necomercial.

Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de cec pe

contul beneficiarului cecului.

Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi organizaţii.

i) Ultima etapă în evoluţia banilor este faza banilor electronici (exemplu cardurile).

Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea schimbarea formelor de plată.

Progresele ştiinţei şi tehnicii contemporane au generat operaţiunile cu banii prin intermediul

tehnicii electronice şi automatelor. În S.U.A. în anii ‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport

electronic, ce a primit denumirea de sistem electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S.

– Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o punte de trecere în evoluţia

economiei de monedă. Echipamentele electronice şi sistema de legături telefonice, privind

efectuarea operaţiunilor de creditare şi de plată cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim

non-hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o

impunătoare parte de operaţiuni interbancare.

Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a

făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine

mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în baza contului

deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.

Cardurile, cartelele magnetice marchează o revoluţie sau o mutaţie de încredere, conform

spuselor lui Alvin Toffler(“Puterea în mişcare”). Banii din societăţile Primului Val erau durabili,

tangibili şi valoarea lor depindea de greutatea în metal preţios şi nu de cuvintele imprimate pe ei;

de aceea îi numeşte “pre-alfabetizaţi”. Banii celui de Al Doilea Val constau în hârtii

imprimate, cu sau fără acoperire materială, devenind simbolici. Banii celui de Al Treilea Val

constau din pulsaţii electronice, sunt monitorizaţi pe display-ul video, străfulgerând de-a lungul

şi de-a latul planetei - ei sunt informaţie. Această succesiune de transformări este însoţită de o

profundă convertire de încredere: anume, că până şi cele mai intangibile impulsuri electronice

pot fi negociate pe bunuri sau servicii. Astfel, avuţia noastră este o avere formată din simboluri.

1.4. Funcţiile monedei- caracteristică și conținut.

Definirea şi măsurarea monedei este o operaţiune dificilă. Există două definiţii care pot fi

atribuite monedei şi anume: definirea funcţională, prin analizarea funcţiilor monedei şi definirea

statistică, prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Formele pe care le îmbracă

moneda sunt numeroase şi în continuă schimbare, ceea ce conduce la definirea acesteia prin

funcţiile pe care le îndeplineşte. Deşi există unele divergenţe de opinii cu privire la numărul

funcţiilor indeplinite de monedă, în esenţă acestea sunt divizate în funcţii principale şi funcţii

secundare.

Funcţii principale ale monedei sunt:

a) Funcţia de etalon a valorii, cu ajutorul căreia se exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi

serviciilor, precum şi valoarea tuturor tranzacţiilor, trecute, prezente sau viitoare. Moneda

este bunul utilizat pentru a evalua valoarea tuturor bunurilor care fac parte din schimb. Ea

permite calculul economic, omogenizează preţurile unui ansamblu de bunuri şi servicii şi

furnizează o unitate de măsură unică.

Funcţia de etalon a valorii este cea mai importantă funcţie, deoarece permite exprimarea

valorii bunurilor economice, în termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile

diferitelor bunuri şi servicii.

Etalonul valorii, spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul este

inconstant. Moneda sau banii, cu care se măsoară valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor este

variabilă în timp. Moneda ca standard al valorii, prezintă şi trăsătura indispensabilităţii, ceea

ce înseamnă că deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui individ, pentru obţinerea

bunurilor de care are nevoie şi pe care le preferă.

Din această funcţia de bază a monedei rezultă că toate bunurile din economie sunt evaluate

din punct de vedere monetar, prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări

contabile şi efectuarea de analize financiare.

b) Funcţia de instrument de schimb şi de plată.

Într-o economie de schimb, moneda reprezintă instrument unic al tranzacţiilor. Ea serveşte

drept contrapartidă între cererea şi oferta de bunuri comercializate. O tranzacţie poate avea loc şi

fără prezenţa monedei (troc sau barter), numai că prezenţa ei facilitează realizarea ei. Moneda

rupe trocul în două schimburi independente, permiţând disocierea celor două contraprestaţii

simultane ale trocului (vânzare-cumpărare). Astfel, se realizează două operaţii succesive:

vânzarea unui bun contra monedă, respectiv schimbarea monedei obţinute contra altui bun.

Agenţii economici oferă monedă atunci când cer bunuri şi cer monedă atunci când oferă bunuri.

În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă, precum ceaiul,

mirodeniile, bijuteriile. După cel de-al doilea război mondial, în Italia, au fost acceptate la modul

general, ca mijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca mijloc de plată pentru

vânzarea de produse, precum pâinea, laptele, hainele şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât

puteau să –şi procure tot ceea ce doreau cu ţigările respective. La începuturile anilor '90 în

Uniunea Sovietică ţigările erau utilizate ca mijloc de plată pentru procurarea unor produse

occidentale, precum aparatura video, ori pentru caştigarea accesului spre putere. Aceste exemple

ilustrează că pentru acceptarea unui bun ca monedă şi ca mijloc de plată nu este necesară

intervenţia guvernelor, în scopul impunerii acestuia. De-a lungul timpului autorităţile au declarat

drept monedă anumite bunuri (metale preţioase, bijuterii), dar funcţionarea sistemelor respective

nu a fost posibilă, deoarece bunurile respective n-au fost acceptate ca mijloace de plată. În anul

1828, guvernul rus a încercat să introducă platina, ca metal monetar, însă abandonează acest

sistem, datorită rarităţii metalului şi a valorii foarte ridicate.

În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la derularea

tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont sau

scriptuali.

Funcţii secundare ale ale monedei sunt:

c)Funcţia de rezervă a valorii.

Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a valorii, a puterii ei de cumpărare.

Alături de alte active, moneda intră în structura patrimoniului fiecărui agent economic (sau

persoană fizică). Înclinaţia spre economisire atât a populaţiei cât şi a agenţilor economici,

conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare. Alături de imobile, terenuri, lucrări

de artă, bijuterii, moneda constituie o formă a acestor rezerve de avere. Păstrarea de monedă este

un comportament raţional al oricărei persoane precaute, dar şi al unui speculator, care speră că

aprecierea viitoare a monedei pe care o păstrează îi va aduce un câştig. De asemenea, pot exista

situaţii în care perspectivele oferite de deţinerea altor mijloace de rezervă sunt mai puţin

interesante, ori mai riscante decît cele ale deţinerii de monedă. Avantajul utilizării monedei cu

acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate, comparativ cu celelalte forme. Întrucât

menţinerea unei rezerve de valoare sub formă de imobile sau alte active reale, presupune un

inconvenient major, atunci când se doreşte realizarea unei tranzacţii şi transformarea în lichidităţi

imediate, rezultă că populaţia şi agenţii economici păstrează sumele mari de bani fie în numerar,

fie în monedă scripturală. În anumite circumstanţe, moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a

valorii. Este cazul perioadelor de creştere rapidă a preţurilor, şi de manifestare a inflaţiei. În

asemenea situaţii, valoarea nominală a plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a

acestora, iar rata dobânzii nu compensează, decât parţial, pierderea de valoare datorată inflaţiei.

Ca alternativă, se caută alte forme de prezervare a valorii, dintre care aurul este o modalitate

preferată după anii ’70, cand inflaţia şi preţul petrolului au sporit, iar cea mai populară investiţie

o reprezentau plasamentele în metale preţioase.

Acest tip de plasament s-a practicat până după anii '80, când preţul aurului a sporit

considerabil, depăşind 850 $/uncia (o uncie = 31,1035 gr), comparativ cu preţul aurului de 200

$/uncia cât se înregistra cu câţiva ani înainte. Declinul aurului ca instrument de rezervă a valorii

intervine la jumătatea anilor ’90, când preţul unciei scade sub 370 $ şi în contextul unei

ameliorări a inflaţiei

După cum a spus inspirat M. Friedman, într-un articol publicat în anul 1969, împreună cu

A. Schwartz, „moneda este un adăpost temporar al puterii de cumpărare”.

Datorită riscului pe care îl prezintă conservarea averii în active a căror valoare nu este

fixată în funcţie de evoluţia în timp a inflaţiei, rezultă că cele mai preferate forme de rezervă a

valorii sunt depozitele la termen, activele financiare de natura obligaţiunilor şi conturile curente

personale, care permit o actualizare a valorii acestora în raport cu inflaţia.

d) Funcţia standard al plăţilor amânate.

Moneda se foloseşte şi pentru exprimarea valorică a contractelor pe termen mediu şi lung.

Funcţia de standard al plăţilor amânate constă în stabilirea la momentul actual a unei sume ce

urmează a fi plătită sau încasată la o dată viitoare (la scadenţă, la maturitate).De exemplu, un

colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor, care va termina un tablou peste 3 luni, o

anumită sumă de bani, cu condiţia livrării acestuia la momentul stabilit. Într-un asemenea caz, se

consideră că moneda în care s-a exprimat contractul îndeplineşte funcţia de standard al plăţilor

viitoare. Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale,

reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie

e)Funcţia de unitate de cont.

În această calitate, moneda face posibilă realizarea de comparaţii în timp privind evoluţia

preţurilor şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice. Funcţia de unitate de

cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a acesteia. Asemenea cazuri se

manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este exprimat într-o altă monedă ce aparţine

fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări. De exemplu, în Anglia, a devenit obişnuit, în secolul

al XX-lea, ca medicii şi avocaţii să stabilească preţul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul

trecut, numită guinea. Pornind de la raportul de paritate existent între moneda curentă şi moneda-

unitate de cont, respectiv 1,5 lire/1 guinea, beneficiarii serviciilor respective achită

contravaloarea acestora în lire.

Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de Tragere)

care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale, antrenate în

procesul finanţării internaţionale. DST-urile îndeplinesc utmătoarele funcţii: funcţia de etalon

monetar internaţional, funcţia de mijloc de rezervă (DST-urile intră în structura rezervelor

monetare oficiale ale ţărilor membre FMI, rezerve administrate de Băncile Centrale. Nu se

utilizează ca mijloc de plată efectiv în relaţiile economice internaţionale).

DST-urile sunt utilizate şi în prezent la evaluarea tranzacţiilor, dar deşi tranzacţiile se

realizează în DST, plata acestora trebuie efectuată într-una din monedele aflate efectiv în

circulaţie. Astfel, moneda DST, deşi există ca unitate de cont, nu poate exista şi ca mijloc de

plată.

Pe lângă aceste funcţii importante moneda mai îndeplineşte câteva funcţii şi anume: ea este

un instrument de decizie şi alegere economică, banii apărând ca un factor de libertate pentru

posesor de a alege între produsele şi serviciile ce îi sunt oferite şi nu în ultimul rând, banii au şi o

dimensiune socială, având caracterul unui instrument de politică guvernamentală.

Modul concret în care banii îşi îndeplinesc funcţiile specifice în cadrul unei anumite

economii defineşte rolul economic al banilor în economia respectivă. Acest rol diferă foarte mult

de la o economie la alta şi de la o perioadă de timp la alta, însă, în general, el constă, pe de o

parte în deservirea anumitor procese economice, iar pe de altă parte în facilitarea desfăşurării lor,

ceea ce are ca efect stimularea procesului de dezvoltare economică.

În acest context, analiza legăturilor existentă între operaţiunile băneşti, pe de o parte şi

celelalte procese economice, pe de altă parte, relevă că utilizarea banilor reprezintă un fenomen

complex, cu caracter dual.

1.5. Clasificarea monedelor.

1. După forma de existenţă avem:

- Monedă materială;

- Monedă de cont (scripturală).

2. După emitent avem: - Moneda creată de agenţii economici;

- Moneda emisă de trezoreria statului (Ministerul Finanţelor);

- Moneda creată de bănci – singura modalitate actuală, şi anume:

Moneda efectivă este creată de Banca Centrală;

Moneda de cont (scripturală) creată de băncile comerciale.

3. După obligaţiile pe care şi le asumă emitentul:

- Monedă convertibilă;

- Monedă neconvertibilă.

4. După valoarea pe care o încorporează: Monedă cu valoare deplină sau intrinsecă – monede din metale preţioase, caz în

care valoarea nominală atribuită era egală cu greutatea în metal preţios a acesteia;

Monede cu valoarea nominală reprezentativă (moneda de credit, fiduciară) – caz

în care valoarea nominală este diferită de valoarea materialului din care este

confecţionat.

5. După puterea liberatorie sau circulatorie a monedei.

Moneda legală care este stabilită prin lege cu putere liberatorie / circulatorie nelimitată în

spaţiul naţional;

Moneda facultativă

Moneda fracţionară (=moneda divizionară).

Se deosebesc urmăoarele caracteristici ale monedei:

Acceptabilitatea monedei – ea este acceptată de toţi agenţii economici în spaţiul naţional.

Lichiditatea monedei – moneda reprezintă baza lichidităţii, fiind activul cel mai lichid.

Stabilitatea monedei – rezultă din funcţia de rezervă a valorii şi de standard al plăţilor amânate.

Legalitatea monedei – este o premisă a creşterii gradului de acceptabilitate a monedei.

Bibliografie: (curs/seminar)

1. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, ediţia a 2-a, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003, vol. I

(Monedă), p. 1-26 (Cap. 1 – Scurt istoric asupra banilor).

2. Cezar BASNO, Nicolae DARDAC şi Constantin FLORICEL, Monedă, credit, bănci, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 13-19, (§ 1.2.1. – Etape în evoluţia monedei).

3. Radu NEGREA, Moneda. De la scoicile-monedă la cecul electronic, Editura „Albatros”,

Bucureşti, 1988, p. 1-12

4. Anatolie CARAGANCIU, Gheorghe ILIADI. Monedă şi credit. Chişinău, 2004, p.338.

5. Nicolae HOANŢĂ, Bani şi bănci, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 9-22 (Cap. I – Banii

şi rolul lor în economie).

6. Teodor ROŞCA, Monedă şi credit, Ediţia a II-a, Editura „ALTIP”, Alba Iulia, 2001, p. 30-72

Subiectul II. Sistemul monetar

2.1. Sistemul monetar. Evoluţia sistemului monetar.

2.2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

2.3. Sistemul monetar naţional: concept, elemente.

Termeni-cheie: sistem monetar metalist, bimetalist, monometalist;valoare paritară, etalon

bănesc, devize, convertibilitate, DST, moneda EURO, ECU.

Competențe:

- definirea conceptului de sistem monetar;

- cunoașterea evoluţiei sistemelor monetare;

- identificarea și analizarea particularităților fiecărui sistem monetar;

- stabilirea elementelor şi tendinţelor sistemului monetar al monedei de hârtie.

- definirea conceptului şi elementelor sistemului monetar naţional.

2.1. Sistemul monetar. Evoluţia sistemului monetar.

Prin „sistem monetar” se înţelege „ansamblul normelor legale şi instituţiilor ce

reglementează, organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.

Principalele elemente ale unui „sistem monetar” naţional sunt reglementările referitoare la

formele de monedă aflate la dispoziţia agenţilor economici, căile prin care acestea sunt create,

modul de folosire a formelor monetare respective de către participanţii la viaţa economică, etc.

Aceste elemente privesc modul de exercitare a funcţiilor monedei.

Până în anul 1914, circulaţia monetară internă din principalele ţări ale lumii s-a bazat pe

moneda-marfă (aur, argint). Sistemele monetare naţionale bazate pe moneda-marfă sunt în mod

natural interconectate prin metalul pe care-l folosesc (aurul, argintul). În aceste condiţii,

sistemele monetare naţionale se asemănau cu un „sistem monetar internaţional”, fără sa existe

vreun tratat sau acord între state.

În ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial s-a constata că este necesară crearea

unui „sistem monetar internaţional” pentru reconstrucţia economică.

Regulile stabilite în legătură cu principalele elemente ale unui sistem monetar au fost

formulate, în cursul timpului, în mai multe moduri, ceea ce a dat naştere mai multor sisteme

monetare:

a) sistemul comercial (cu etaloane paralele);

b) sistemul monetar metalist

- sistemul bimetalist aur – argint;

- sistemul monometalist aur-monede (Gold Standard);

d) sistemul etalon aur-devize ( Gold Exchange Standard);

e) sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods;

f) sistemul monetar internaţional actual (Kingston- Jamaica).

- sistemul monetar european

a) Sistemul comercial (cu etaloane paralele)

Ordinea monetară care a existat din antichitate şi până la începutul secolului al XIX-lea

este numit de unii autori „sistemul comercial” (cu etaloane paralele). Acest sistem comercial a

apărut ca urmare a evoluţiei istorice a monedei.

În această perioadă existau diverse monede care circulau pe baza valorii metalului din care

erau confecţionate („monedă-marfă”).

Principalele trăsături ale acestui regim au fost următoarele:

a) existau mai multe autorităţi care băteau monedă;

b) existau monede de calcul distincte de moneda de calcul;

c) lipsea o definiţie stabilă a monedei de calcul;

d) variau raporturile de schimb între etaloanele monetare şi între diverse monede.

Treptat s-a renunţat la acest sistem, datorită inconvenientelor sale (diversitatea pieselor

monetare în circulaţie, uzate şi fără nici un fel de garanţie legală în ceea ce priveşte valoarea,

modificările raportului de schimb între monedele din aur şi argint. Ca urmare, sistemul comercial

a fost înlocuit cu alte sisteme monetare mai performante.

b) Sistemul monetar metalist.

Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi monometalism.

Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint)

îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau se

schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat două tipuri de bimetalism:

1) Sistemul valutei paralele – prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul dintre

aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în raportul care

există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al bimetalismului a fost puţin

răspândit.

2) Sistemul valutei duble – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre ambele

metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform raportului

stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.

Sistemul bimetalist aur – argint a avut anumite trăsături proprii, dintre care cele mai

importante au fost următoarele:

a) circulaţia legală paralelă a pieselor din aur şi argint;

b) stabilirea unui raport legal de valoare între piesele monetare din aur şi cele din argint;

c) transformarea monedei de calcul în monedă efectivă.

În practică, bimetalismul s-a confruntat şi el cu numeroase dificultăţi, provocate, în

principal, de faptul că raportul de valoare stabilit prin lege între cele două metale monetare

înceta, cu timpul, să mai coincidă cu raportul comercial, format pe baza preţurilor de piaţă ale

aurului şi argintului. Această abatere a raportului comercial de la raportul legal de schimb dintre

cele două metale declanşa de fiecare dată acţiunea unei legi numite de economişti „legea lui

Gresham”, determinând, până la urmă, abandonarea sistemului.

„Legea lui Gresham” poate fi formulată după cum urmează: „dacă, pe un teritoriu dat,

circulă concomitent două categorii de monedă, iar una din acestea este, dintr-un motiv sau altul,

mai bine apreciată decât cealaltă, astfel încât raportul de conversiune a celor două categorii de

monedă nu mai este de unu la unu, moneda considerată „bună” tinde să dispară din circulaţie,

în timp ce moneda mai puţin apreciată, considerată „rea”, rămâne singură să deservească

circulaţia”. Pe scurt, „moneda proastă alungă din circulaţie moneda bună”.

Ca urmare a acţiunii „legii lui Gresham” şi a efectelor amintite ale acesteia, sistemul a fost

abandonat. Astfel, în anul 1865, Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia au încheiat o convenţie prin care

au înfiinţat „Uniunea Monetară Latină”, în scopul unificării sistemelor lor monetare şi

înlăturării dificultăţilor create de funcţionarea necorespunzătoare a bimetalismului.

„Uniunea Monetară Latină” a fost prima încercare de reglementare unitară la nivel

internaţional a relaţiilor monetare, în pofida caracterului său limitat la un număr redus de ţări şi a

eşecului proiectului respectiv. Într-adevăr, cu ocazia încheierii convenţiei amintite, ţările

participante au adoptat unele decizii care au determinat, de fapt, lichidarea bimetalismului în

forma sa clasică, deoarece au echivalat, practic, cu desfiinţarea dreptului de liberă batere a

monezilor de argint şi cu limitarea puterii lor liberatorii numai la plăţile sub un anumit plafon. În

modul acesta, ţările din „Uniunea Monetară Latină” au adoptat, de fapt, ceea ce în epocă s-a

numit „bimetalismul şchiop” (incomplet, mixt, compozit), în sensul că numai aurul era admis ca

metal din care se puteau confecţiona monezi-etalon în mod nelimitat, aceste piese monetare din

aur având şi putere liberatorie nelimitată, în timp ce argintul, deşi continua să fie folosit la

baterea unor monezi-etalon, aflate într-un raport fix, stabilit prin lege, cu monezile din aur, era

utilizat concomitent şi la baterea altor piese monetare, care se găseau în alt raport de valoare cu

aurul.

În perioada 1873-1876, Franţa a adoptat şi alte măsuri de limitare a baterii monedelor din

argint, care au fost extinse apoi printr-o nouă convenţie, încheiată în anul 1878, la toate ţările din

„Uniunea Monetară Latină” (la care a aderat în 1868 şi Grecia). În modul acesta, bimetalismul a

fost practic desfiinţat, deşi convenţia care a stat la baza „Uniunii Monetare Latine” a fost în

repetate rânduri reînnoită (în 1878, 1886, 1891 şi 1895), iar în unele ţări a rămas un timp în

vigoare dispoziţia legală care prevedea posibilitatea convertirii bancnotelor atât în monezi din

aur, cât şi în anumite tipuri de monezi din argint.

Sistemul monometalist aur-monede (Gold Standard) este un tip de sistem monetar în

care numai unul din metalele preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al

valorii tuturor mărfurilor (îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt

confecţionate din acest metal sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Spre sfârşitul secolului al

XIX–lea (după 1880), majoritatea ţărilor lumii au adoptat un sistem monetar bazat exclusiv pe

aur.

Au existat trei tipuri de monometalism de aur:

1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;

2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective pe lingouri

de mărime standard din metal preţios;

3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul

devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al banilor de

hârtie pe metal preţios).

Principalele trăsături ale acestui sistem, cunoscut sub denumirea de „etalon aur-monede”

(Gold Specie Standard), au fost următoarele:

a) baterea liberă a monedelor din aur şi circulaţia lor efectivă în interiorul ţării;

b) circulaţia paralelă cu monedele din aur a monedelor divizionare, confecţionate din alte

metale, precum şi a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;

c) circulaţia liberă a aurului dintr-o ţară în alta.

Se observă că, în acest sistem, metalul galben era concomitent o monedă naţională şi o

monedă internaţională, etalonul de măsură a valorii celorlalte mărfuri, precum şi un mijloc

privilegiat de tezaurizare.

Acest sistem prevdea două mecanisme stabilizatoare:

1) Convertibilitatea în aur a bancnotelor acţiona pe plan intern, impunând băncilor

centrale o disciplină riguroasă în materie de emisiune monetară şi limitând expansiunea masei

monetare şi, deci, creşterea preţurilor. De exemplu, în cazul în care, dintr-un motiv sau altul,

cantitatea de bancnote creştea peste nevoile de mijloace de plată ale economiei, apărea o uşoară

creştere a preţurilor, ceea ce ducea la deprecierea bancnotelor. Pentru a evita pierderile rezultate

de aici, deţinătorii de bancnote le converteau în aur, iar, ca urmare, cantitatea de bancnote în

circulaţie începea să scadă, adaptându-se la necesarul (mai mic) de mijloace de plată al

economiei. Pe de altă parte, convertirea în aur a bancnotelor făcea ca stocul de aur al băncii

centrale să se reducă, determinând-o să încerce să-şi diminueze noile emisiuni de bancnote.

Scăderea preţurilor produselor autohtone face ca produsele respective să devină mai competitive

pe pieţele externe, ducând la creşterea exporturilor şi, deci, a intrărilor de aur. În modul acesta,

stocul de aur al băncii centrale creştea şi întregul ciclu putea fi reiterat.

Teoretic, ajustarea stocului de aur al băncii centrale se putea face şi prin cumpărări sau

vânzări de aur pe piaţa internă, însă, în general, acest tip de operaţiuni au avut o pondere redusă,

principalele cauze ale creşterii sau reducerii cantităţii de aur deţinute de băncile centrale fiind

intrările şi ieşirile de aur din ţară determinate de importuri şi exporturi.

2) Punctele aurului (Gold Points) constuie un mecanism de ajustare care acţionează în

planul relaţiilor cu exeteriorul, asigurând stabilitatea cursurilor de schimb. Efectul mecanismului

„punctelor ale aurului” (Gold Points) era faptul că cursurile monedelor naţionale erau fixe, nu

numai în sensul că parităţile metalice nu se modificau decât la perioade de timp lungi, ci şi în

sensul că cursurile de piaţă nu se îndepărtau de parităţile metalice decât într-o foarte mică măsură

(în funcţie de cheltuielile de transport al aurului, de mărimea comisioanelor bancare, a

cheltuielilor de topire a lingourilor, de turnare din nou a acestora etc., care, însă, reprezentau, în

general, sume modice în raport cu valoarea tranzacţiilor), în cadrul unei marje definite de

„punctele aurului” (de ieşire şi de intrare), după a căror depăşire, aurul se deplasa automat dintr-

o ţară în alta, în direcţia corespunzătoare.

În modul acesta, în condiţiile etalonului-aur, toate ţările în care era instituit acest sistem

erau dotate cu cursuri de schimb valutar stabile, formate în mod spontan pe baza conţinutului în

aur a diverselor monede naţionale şi a parităţilor-aur rezultate de aici şi oscilând în jurul acestor

parităţi în limitele foarte strânse reprezentate de „punctele aurului”.

Triumful deplin al sistemului monetar etalon-aur a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu

izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale esenţiale au încetat

să mai fie aplicate.

Astfel, pentru a face faţă cheltuielilor implicate de război, statele beligerante aveau nevoie

de resurse considerabile, pe care nu le puteau procura în totalitate prin impozite şi împrumuturi

publice. Ca urmare, în majoritatea ţărilor, au fost adoptate legi prin care bancnotele au fost

investite cu un curs forţat, iar banca centrală a fost scutită de obligaţia de a asigura

convertibilitatea în aur a bancnotelor emise.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal

preţios au început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie.

Raportul dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia

măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit 3:1 în

1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint constituiau

numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a

zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost lichidat în majoritatea ţărilor

din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări europene au reintrodus diferite forme ale

monometalismului, cu scopul de a stabiliza unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie,

Franţa), aur-devize (Germania, Austria, Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 –

1933), şi sub influenţa acesteia, au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările

lumii (Marea Britanie – 1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).

c) Sistemul etalon aur-devize ( Gold Exchange Standard)

După terminarea războiului, majoritatea ţărilor au încercat să oprească inflaţia prin

restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur. Ţările europene au încercat să realizeze o cooperare

monetară internaţională prin adoptarea unui set de principii monetare comune formulate la

Conferinţa Monetară Internaţională de la Genova, din anul 1922. În urma acestei Conferinţe au

fost puse bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de „etalon aur-devize”(Gold

Exchange Standard) sau sistemul monetar de la Genova.

Principalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur-devize au fost următoarele:

a) definirea monedei naţionale prin raportarea la o cantitate convenţională de aur sau la o

altă monedă (mai puternică), convertibilă ea însăşi în aur;

b) retragerea aurului din circulaţia monetară internă;

c) convertibilitatea bancnotelor în aur sau valute-aur, respectiv în devize-aur, adică în

mijloace de plată ale altor ţări, în care moneda naţională este convertibilă în aur; această

convertire a bancnotelor se face la un curs oficial fix;

d) constituirea rezervei de mijloace de plată internaţionale în aur, valute-aur şi devize-aur,

numite, de aceea, valute sau devize „de rezervă” („forte”), precum şi, eventual, în alte active; ca

urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor ţări: unele au devenit „monede de

rezervă” („forte”), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele monede naţionale (lira sterlină, francul

francez, iar apoi dolarul american) au devenit monede internaţionale, în timp ce alte monede

naţionale (de exemplu, leul românesc) au rămas doar de importanţă locală;

e) transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a capitalurilor băneşti dintr-o ţară în alta.

Sistemul etalon aur-devize s-a caracterizat, aşadar, în esenţă, prin excluderea aurului din

circulaţia monetară internă şi prin existenţa unei legături indirecte între bancnote şi aur:

deţinătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau obţine

de la aceasta sau de pe piaţă valute devize convertibile în aur.

În practică, sistemul etalon aur-devize s-a confruntat cu o serie de dificultăţi, provocate în

principal de faptul că a permis multiplicarea creditului şi a masei monetare.

Conform principiilor sistemului aur-devize, cursurile de schimb valutar erau, în continuare,

cursuri fixe, formate pe baza parităţilor metalice şi reglate automat de mecanismul „punctelor

aurului”, la fel ca în sistemul etalon aur-monede din perioada antebelică. Însă, datorită

dispariţiei aurului din circulaţia monetară internă, mecanismul „punctelor aurului” acţiona

acum la nivelul băncii centrale, nu al importatorilor şi exportatorilor individuali. Ca urmare,

pentru a menţine cursul monedei naţionale în limitele „punctelor aurului” şi a nu pierde, deci,

aur, banca centrală a unei ţări aflate în acest regim trebuia să dispună de o rezervă valutară

suficientă, pe care o constituia cumpărând de pe piaţă valute şi devize „de rezervă” („forte”), pe

care le plătea cu propria sa monedă naţională. Or, procedând în modul acesta, banca centrală

provoca, în interiorul ţării respective, creşterea masei monetare, amplificarea volumului

creditului, sporirea cererii solvabile şi, deci, creşterea preţurilor (inflaţie).

Achiziţionarea de valute şi devize „de rezervă” („forte”) nu însemna un transfer de resurse

de la ţările emitente la cele deţinătoare, deoarece acestea din urmă îşi plasau rezerva valutară sub

formă de depozite băncile din prima categorie de ţări. Depozitele din sistemele bancare ale ţărilor

emitente de valute şi devize „de rezervă” (îndeosebi Anglia şi SUA), pe baza cărora sistemele

bancare creau moneda în care se constituiau rezervele valutare ale celorlalte ţări, nu se diminuau

ca volum, acestea îşi schimbau doar deţinătorul. Cu toate că masa monetară din circulaţia internă

a ţării cumpărătoare de valute şi devize “de rezervă” creştea, masa monetară din ţara emitentă nu

se reducea, ceea ce a amplificat şi mai mult inflaţia.

Atât ţările emitente, cât şi cele deţinătoare de monede „de rezervă” ar fi putut adopta o

politică monetară restrictivă, însă aceasta necesita o cooperare internaţională, care în acea

perioadă nu s-a produs. În condiţiile economice, sociale şi politice existente pe plan internaţional

în perioada interbelică inflaţia a scăpat de sub control.

Ca urmare a dezvoltării economice a SUA, pe lângă centrele financiare mondiale vechi

(Londra şi Paris), a apărut un nou centru financiar mondial (New York). Concurenţa dintre

Londra şi New York a provocat creşterea creditelor pe termen scurt şi pe termen lung acordate

de băncile engleze şi americane, ceea ce a determinat apariţia unor importante lichidităţi

speculative. Anglia a început să acumuleze o importantă datorie externă, ceea ce a diminuat

încrederea în lira sterlină ca monedă „de rezervă”. Pentru a opri acest fenomen, în anul 1925

Anglia a restabilit convertibilitatea în aur a lirei sterline, în conformitate cu principiile

sistemului etalon aur-monede de dinainte de război, a aplicat o politică monetară dezinflaţionistă,

care a provocat stagnare economica.

Concurenţa dintre Londra şi Paris s-a accentuat mai ales în perioada 1926-1928, când

Parisul a devenit principalul centru mondial al comerţului cu aur. Franţa a decis să convertească

în aur lirele sterline pe care le deţinea şi să nu mai accepte decât aur pentru creanţele sale

externe.

Marea criză economică din 1929-1933 a provocat importante dezechilibre ale pieţelor de

bunuri şi servicii, recesiune, şomaj, presiuni inflaţioniste, blocarea pieţelor financiare,

dezechilibre ale balanţelor de plăţi etc. Toate acestea au făcut imposibilă restabilirea

mecanismelor autoreglatoare ale etalonului-aur şi respectarea regulilor etalonului aur-devize.

Sistemul etalon aur-devize a încetat să mai funcţioneze. Încercarea Franţei de a crea o

solidaritate între câteva ţări europene participante la „blocul aurului” a eşuat rapid. Confruntate

cu dificultăţile generate de criza economică şi monetară şi de politica internaţională, statele lumii

au încercat să se apere fiecare pe cont propriu, prin devalorizări repetate ale monedelor

internaţionale şi prin limitarea convertibilităţii acestora nu numai în aur, ci şi una în alta

(„interconvertibilitate”). În majoritatea ţărilor a fost introdus controlul valutar al statului, regim

care interzicea deţinerea de valută străină de către rezidenţi şi desfiinţarea posibilităţii acestora

de a converti liber moneda lor naţională în moneda altui stat. Treptat în funcţie de mijloc de

rezervă internaţional s-a impus rapid dolarul american, care, după devalorizarea sa din 1934 a

devenit o monedă stabilă.

În anii ’30, au început să apară ceea ce se numeau „zone” sau „blocuri monetare”. O

„zonă monetară” („bloc monetar”) era un grup de ţări, de regulă dominate economic de una din

ele, în cadrul căruia monedele erau convertibile una în alta la cursuri de schimb fixe, mişcările de

capitaluri erau libere, iar rezervele valutare (formate din aur şi valute şi devize convertibile în

aur) erau administrate în comun. Astfel, în 1931, după devalorizarea lirei sterline a apărut „zona

lirei sterline”; de asemenea, s-a constituit „zona francului” şi „zona dolarului”. Conceptul de

„zonă monetară” va dobândi o nouă semnificaţie teoretică şi practică în contextul procesului

unificării monetare europene, relansat la începutul anilor ’90.

d) Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Primul sistem monetar internaţional propriu-zis a fost creat prin acordurile încheiate la

Conferinţa monetară internaţională din anul 1944, în localitatea Bretton Woods (SUA). La

această conferinţă, la care au participat reprezentanţii principalelor state din coaliţia antihitleristă

(cu excepţia URSS- şi Chinei, care deşi au participat la negocieri, nu au semnat documentele

finale, precum şi a celorlalte ţări comuniste, dintre care unele au semnat tratatul, dar ulterior, în

condiţiile războiului rece, s-au retras (Polonia, Cehoslovacia). În schimb, au aderat la sistem

unele state învinse în cel de-al doilea război mondial, dintre care cazul cel mai remarcabil este

cel al RFG şi al Japoniei, precum şi majoritatea ţărilor din lumea a treia.). La Conferinţă au fost

propuse două proiecte de reconstrucţie monetară postbelică:

Planul american („planul White”) prevedea constituirea reciprocă de depozite la băncile

din ţările membre şi accesul proporţional cu mărimea contribuţiei, la un fond de stabilizare

comun, format prin aportul statelor participante. Acest plan urmărea eliminarea restricţiilor

privind deţinerea de monede străine, facilitarea schimburilor internaţionale şi ajustarea balanţelor

de plăţi.

Planul englez („planul Keynes”) prevedea crearea unei bănci mondiale unice, la care să fie

transferată întreaga cantitate de aur deţinută de băncile centrale ale ţărilor participante; această

bancă ar fi emis o monedă unică (bancor) prin acordarea de credite în moneda respectivă ţărilor

membre. Emisiunea monetară la nivel mondial, s-ar fi realizat nu pe baza aurului, ci prin credite

acordate proporţional cu volumul comerţului exterior.

În final, a fost adoptat planul american, cu unele corecţii, iar planul englez a fost respins,

întrucât corespundea intereselor naţiunilor debitoare, cum devenise Anglia la sfârşitul celui de-al

doilea război mondial, în timp ce planul american a corespuns intereselor naţiunilor creditoare, în

special ale SUA, care, între timp, deveniseră cel mai mare creditor al lumii.

Principalele trăsături ale sistemului monetar internaţional creat la Bretton Woods au

fost următoarele:

a) definirea monedelor naţionale prin raportarea la aur sau la dolarul american, definit el

însuşi în aur; conform acestei reguli, fiecare stat membru îşi defineşte moneda naţională prin

raportarea la o cantitate convenţională de aur, ori prin referire la dolarul american (o raportare

indirectă la aur);

b) fixitatea, dar ajustabilitatea cursurilor de schimb. Cu alte cuvinte, cursurile de schimb

oficiale se calculau pe baza parităţilor metalice (conţinuturilor în aur) şi menţinerea acestor

parităţi şi cursuri nemodificate o perioadă de timp îndelungată. Cursurile de schimb formate pe

piaţă trebuiau menţinute în limite de variaţie de ±1% în jurul cursurilor oficiale;

c) libera convertibilitate a monedelor. Aceasta presupunea că fiecare stat participant se

obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută de un alt stat membru pe moneda statului

deţinător sau pe aur.

SUA accepta orice cantitate de aur oferită de celelalte ţări în schimbul dolarilor la cursul de

35 dolari uncia şi, totodată, oferea aur în schimbul dolarilor deţinuţi de o bancă centrală a altui

stat la acelaşi curs. Astfel, SUA au restabilit convertibilitatea externă în aur a dolarului, dar nu şi

convertibilitatea internă). Celelalte ţări participante au asigurat convertibilitatea monedelor lor

nu în aur, ci una în alta şi în dolarul american (interconvertibilitate).

Prin acordurile încheiate la Conferinţă au fost create şi două instituţii noi, care să

gestioneze şi să sprijine funcţionarea noului sistem:

- Fondul Monetar Internaţional (FMI) cu sediul la Washington, care este un organism

interguvernamental cu rol de consultare şi coordonare în domeniul monetar;

- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cu sediul la

Washington, care are ca scop facilitarea reconstrucţiei, dezvoltării şi restructurării economiei

ţărilor membre. Între timp, BIRD a înfiinţat două filiale: Corporaţia Financiară Internaţională

(CFI) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), formând împreună cu acestea ceea ce

în prezent se numeşte „Banca Mondială” (BM).

La acestea, s-a adăugat Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), cu sediul la Basel, în

Elveţia. Aceasta a fost creată în anul 1930, pentru a facilita plata despăgubirilor de război impuse

Germaniei după primul război mondial, iar conform acordurilor de la Bretton Woods, BRI ar fi

urmat să dispară. În realitate, însă, instituţia a supravieţuit şi s-a integrat în sistemul monetar

internaţional, devenind un important forum de concepere şi aplicare a diverselor proiecte de

cooperare monetară între băncile centrale.

La început, sistemul monetar internaţional rezultat din acordurile de la Bretton Woods, a

funcţionatsatisfăcător: în cadrul acestui sistem, comerţul şi celelalte tranzacţii internaţionale au

cunoscut creşteri importante, s-au amplificat relaţiile economice internaţionale.

În forma sa iniţială, sistemul a funcţionat până în jurul anului 1960, adică o perioadă de 15

ani.

În anul 1969 au fost create „Drepturile Speciale de Tragere” (DST), menite încă de la

început să înlocuiască treptat aurul. DST este un activ de rezervă şi un mijloc de plată

internaţional, creat de Fondul Monetar Internaţional şi pus la dispoziţia statelor membre în

cantităţi determinate şi pentru timp nelimitat. Iniţial DST era definit în aur, iar apoi este definit

pe baza unui coş valutar. DST este mai stabil decât monedele de referinţă şi decât celelalte

monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată internaţionale. De asemenea,

DST se bucură de garanţii speciale din partea Fondului Monetar Internaţional şi a statelor

membre.

În anii ‘60 – ‘70, sistemul de la Bretton Woods a suferit însă o dezorganizare progresivă,

care a dus la o criză majoră şi la înlocuirea sa cu actualul sistem monetar internaţional.

e) Sistemul monetar internaţional actual (Kingston-Jamaica)

Sistemul internaţional actual a fost creat prin decizia adoptată la Conferinţa monetară

internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Principalele trăsături specifice sistemului

monetar internaţional actual, care îl deosebesc de sistemul de la Bretton Woods sunt:

a) regimul cursurilor valutare;

Fiecare stat este obligat să colaboreze cu FMI şi cu celelalte state membre pentru a asigura

menţinerea unor regimuri valutare. Fiecare stat membru se angajează să promoveze stabilitatea

economică, să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional

pentru a ajusta balanţa de plăţi sau pentru a asigura unele avantaje concurenţiale faţă de alte state

membre.

Pentru a exprima cursul valutar, statele membre menţin un curs fix faţă de DST, faţă de

moneda sau monedele altor state membre, precum şi cu celelalte regimuri valutare alese de

diferite state sau pot opta pentru alte regimuri valutare, inclusiv flotare liberă.

În prezent, în comerţul internaţional predomină tranzacţiile efectuate cu monede care

flotează mai mult sau mai puţin liber.

b) rolul de supraveghere al FMI;

Instituţia care asigură funcţionarea sistemului monetar internaţional este Fondul Monetar

Internaţional (FMI), căruia nu i s-a modificat organizarea, ci i s-a mărit rolul şi i-au fost sporite

resursele.Supravegherea exercitată de FMI presupune o transparenţă totală a deciziilor de

politică economică ale statelor member (184 la număr). FMI este o instituţie cu caracter

universal, care poate îndeplini în bune condiţii acest rol. Sfera şi rolul supravegherii sunt o

modalitate de ajutare a ţărilor membre să atingă două obiective majore: stabilitate financiară şi

creştere economică durabilă.

c) demonetizarea aurului;

În sistemul monetar instituit prin acordurile de la Kingston rolul monetar al aurului a fost

desfiinţat. Statutul FMI nu mai conţine nici o referire la aur ca etalon de măsură a valorii sau ca

mijloc efectiv de plată internaţional, conferind aceste funcţii DST-ului. Ca urmare, cursurile

valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se ţin în DST, indicatorii pe care acesta îi

calculează sunt exprimaţi în DST, operaţiunile pe care FMI le efectuează sunt realizate în DST.

În aceste condiţii, ponderea aurului în rezervele valutare mondiale s-a redus foarte mult. În

prezent nu există motive obiective pentru care o bancă centrală ar trebui să deţină rezerve de aur.

Acesta este mai puţin lichid decât alte active, randamentul său potenţial este scăzut, iar

expunerea la riscul volatilităţii preţului este mare. De aceea, autorităţile monetare din diverse ţări

au continuat să vândă aur pe piaţa privată, unele dintre ele lichidând aproape complet, în ultimul

timp, stocul lor de aur. Cu toate acestea, există ţări care, din motive specifice (producţie

autohtonă de aur mare, tradiţie, percepţie politico-istorică etc.), păstrează încă în rezervele lor

internaţionale cantităţi considerabile de aur.

Deşi nu mai constituie, ca în trecut, elementul central al sistemului monetar internaţional,

aurul este încă un bun activ de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade critice. Este

adevărat că apariţia unor noi active de rezervă, cum ar fi DST-ul creat de FMI, ori adoptarea

unor monede unice, cum este euro creat de „Sistemul European de Bănci Centrale” (SEBC),

tinde să reducă treptat şi acest rol de mijloc de rezervă al aurului.

d) rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).

La ora actuală, DST-ul serveşte ca unitate de cont pentru FMI şi pentru alte câteva

organisme internaţionale şi, din această cauză, este rezervat exclusiv operaţiunilor FMI cu ţările

sale membre. DST-ul este o creanţă virtuală asupra monedelor liber-utilizabile ale ţărilor

membre ale FMI, în sensul că deţinătorii de DST pot obţine, în schimbul DST, amintitele

monede. În calitatea sa de activ de rezervă, DST îşi trage valoarea din angajamentele asumate de

ţările membre de a deţine şi de a accepta DST, precum şi de a onora anumite obligaţii legate de

operaţiunile sistemului în DST.

Valoarea DST a fost stabilită iniţial în aur (0,888671 g). În anul 1974, s-a hotărât

redefinirea valorii DST pe baza unui „coş” de monede. În prezent, acest „coş” cuprinde dolarul

american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Acest„coş” se revizuieşte din cinci în cinci ani,

astfel încât monedele pe care le cuprinde să fie reprezentative pentru tranzacţiile internaţionale,

iar ponderile acestora să reflecte importanţa lor relativă în schimburile şi operaţiunile financiare

internaţionale. FMI calculează în fiecare zi valoarea DST în raport cu dolarul american. Cursul

unei monede oarecare faţă de DST se determină pe baza cursului de piaţă al monedei respective

faţă de dolarul american şi a cursului dolarului faţă de DST.

Alocarea DST se face în funcţie de cota parte de capital subscrisă şi vărsată la FMI de

fiecare ţară membră. În modul acesta, o anumită ţară membră obţine pe gratis un activ pentru

care nu percepe şi nu plăteşte nici o remuneraţie. Totuşi, în cazul în care deţinerile de DST ale

unei ţări depăşesc nivelul alocărilor de care aceasta a beneficiat, ţara respectivă încasează o

dobândă pentru excedent; dimpotrivă, în cazul în care o ţară deţine o cantitatea de DST mai mică

decât nivelul alocat, plăteşte o dobândă pentru diferenţa respectivă.

Statutul FMI permite, de asemenea, anularea unor DST, însă, până acum, această prevedere

nu a fost niciodată aplicată.

f) Sistemul Monetar European

„Uniunea Economică şi Monetară Europeană” (UEM), cunoscută şi sub denumirea de

„zona euro” sau „Euroland”, a luat fiinţă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei unice

europene: euro. Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută

până în prezent în lume, realizată de ţări independente din punct de vedere politic. Faptul că 12

ţări membre ale Uniunii Europene (UE) (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania) au renunţat la monedele lor naţionale

pentru a adopta o monedă unică – euro – constituie cel mai important eveniment monetar

petrecut în zilele noastre.

Crearea UEM este rezultatul unui proces îndelungat, început în anii ‘70, în perioada de

criză a sistemului internaţional de la Bretton Woods. Prima propunere oficială de constituire a

unei zone monetare europene datează din anul 1969 (Consiliul European, La Haye). Un an mai

târziu, a apărut „Raportul Werner”, care a recomandat, la rândul său, crearea a ceea ce s-a numit

„şarpele valutar”. În anul 1972, nouă ţări europene – Franţa, Germania, Italia, Luxemburg,

Belgia, Olanda, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca – au decis să limiteze la ±2,25%

fluctuaţiile cursurilor reciproce al monedelor lor, în condiţiile flotării libere a acestora faţă de

dolarul american. Acest aranjament este cunoscut sub denumirea de „şarpe valutar” (la acest

aranjament s-a renunţat în anul 1973)

Conferinţa de la Kingston (Jamaica) a fost urmată, la rândul său, de o perioadă de puternică

instabilitate monetară. În anul 1978, şefii de stat europeni s-au întâlnit la Copenhaga şi au decis

crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. În anul 1979, s-a hotărât crearea unui

„Sistem Monetar European” (SME) care a funcţionat până în anul 1999, când a fost introdus

euro. De fapt, el continuă să funcţioneze şi în prezent, într-o formă modificată, sub forma

„Sistemului Monetar European bis” (SME II). Sistemul Monetar European nu este un system

internaţional nou, ci doar o ramificaţie a Sistemului monetar internaţional de la Jamaica.

Caracteristicile principale ale SME au fost următoarele:

1) Unitate monetară comună (ECU – „European Currency Unit”), definită pe baza unui

„coş” format din monedele tuturor ţărilor participante.

2) Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele europene participante; aceste

cursuri au fost stabilite prin definirea şi respectarea unui „curs pivot” al fiecărei monede

participante faţă de ECU; „cursurile pivot” puteau fi modificate cu acordul celorlalte ţări

participante; marjele de variaţie acceptate ale cursurilor de schimb de piaţă faţă de „cursurile

pivot” erau de ± 2,25%.

3) „Indicatori de divergenţă” pentru fiecare monedă participantă, care să reflecte evoluţia

disparată a monedei respective faţă de celelalte monede participante (pentru a stabili cărei bănci

centrale îi revine sarcina de a acţiona pentru reechilibrarea cursului de schimb).

4) Solidaritatea ţărilor membre, manifestată prin crearea unei rezerve valutare comune şi

acordarea de credite reciproce în cazul existenţei unor dificultăţi ale balanţei de plăţi, precum şi

pentru finanţarea intervenţiilor; în acest scop, a fost creat „Fondul European de Cooperare

Monetară” (FECOM).

Alţi paşi importanţi în vederea constituirii UEM au fost adoptarea „Actului Unic

European” (1985), realizarea pieţei unice, aprobarea „Raportului Delors” (1989) şi încheierea

„Tratatul de la Maastricht” (1992) (conform acestui tratat statele member s-au obligat să adopte

o monedă unică şi să renunţe la politica monetară naţională, în favoarea inei politici monetare

unice).

Potrivit „Tratatului”, crearea UEM urma să se realizeze în trei faze:

1) În prima fază, care începea din data semnării „Tratatului”, continua crearea pieţei

unice, liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi intensificarea coordonării politicilor monetare.

2) În faza a doua, care începea la 1 ianuarie 1994, trebuia să fie creat „Institutul Monetar

European” (instituţie care se va transforma, la începutul celei de-a treia faze, în „Banca

Centrală Europeană”) şi să fie definitivat „coşul” pe baza căruia urma să fie definită moneda

unică.

3) În faza a treia, care începea la 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999, s-a prevăzut fixarea

ireversibilă a cursurilor de schimb, dispariţia pieţelor valutare, elaborarea şi aplicarea unei

politici monetare unice şi înlocuirea rapidă a monedelor naţionale cu moneda unică.

Procesul de unificare monetară realizat pe baza Tratatului de la Maastricht este definitiv şi

ireversibil. Ireversibilitatea procesului s-a asigurat prin modalitatea de trecere la faza a treia,

care a fost condiţionată de îndeplinirea unor aşa-zise „criterii de convergenţă” şi anume:

a) rata inflaţiei cu maxim 1,5% mai mare decât performanţa în domeniul monetar a celor

mai bune trei economii din UE (ţările care au înregistrat cele mai mici rate al inflaţiei în cele 12

luni care preced momentul evaluării);

b) deficit bugetar de maxim 3% din PIB;

c) datorie publică de maxim 60% din PIB;

d) rata anuală a dobânzii la creditele pe termen lung cu maxim 2% mai mare decât media

celor trei state care au realizat cele mai bune performanţe în domeniul monetar;

e) legislaţie naţională compatibilă cu funcţionarea SEBC;

f) participare anterioară la SME (respectiv, începând cu 1999, la SME II), timp de minim

doi ani, fără tensiuni.

Periodic (la fiecare 2 ani sau la cererea statelor membre UE), BCE realizează „Rapoarte de

convergenţă”, în care se analizează gradul de îndeplinire a „criteriilor de convergenţă” de către

ţările membre UE aflate în afara zonei euro.

La 1 ianuarie 1999, moneda unică – euro – a fost adoptată, în formă scripturală, de către un

număr de 11 state membre ale UE (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,

Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania). La 1 ianuarie 2001, euro a fost adoptat şi de Grecia,

care, între timp, a reuşit să îndeplinească şi ea criteriile de convergenţă.

În fine, la 1 ianuarie 2002, euro a fost lansat sub formă de bancnote şi monede metalice,

monedele naţionale fiind retrase din circulaţie (până la 28 februarie 2002).

Dintre ţările membre UE care nu participă în prezent la UEM, Danemarca şi Anglia au

apelat la ceea ce se numeşte „clauza de non-adoptare” (opt-out), iar Suedia şi cele 10 state care

au aderat la UE în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,

Slovacia, Slovenia şi Ungaria şi în 2007: România şi Bulgaria nu îndeplinesc încă criteriile de la

Maastricht.

În cadrul UEM, există o unică autoritate monetară – „Eurosistemul”- ansamblul format din

„Banca Centrală Europeană” (BCE), cu sediul la Frankfurt, şi „Băncile Centrale Naţionale”

(BCN) ale statelor membre ale UEM. Denumirea monedei unice europene, prevăzută în Tratatul

de la Maastricht, a fost „ecu”. Pentru francezi, această denumire evoca anumite monede de argint

sau de aur utilizate în trecut pe teritoriul Franţei, iar ca urmare era agreată. Germania dorea însă

modificarea denumirii, deoarece, în limba germană, expresia: „un ecu” („ein ecu”) are o

sonoritate apropiată de expresia „eine Kuhe” („o vacă”). De aceea, „Consiliul European”,

întrunit la Madrid, în decembrie 1995, a stabilit ca denumirea oficială a monedei unice europene

să fie „euro”.

Simbolul grafic utilizat pentru euro a fost creat de Comisia Europeană. S-a urmărit ca acest

simbol să îndeplinească trei condiţii: a) să fie uşor de recunoscut şi de asociat cu Europa; b) să

fie uşor de scris cu mâna; c) să aibă un aspect estetic, plăcut.

Simbolul ales seamănă cu litera „E”, tăiată cu două linii orizontale paralele. Acest simbol

este inspirat din litera grecească „ε”, care aminteşte de leagănul civilizaţiei europene, care a fost

Elada, fiind şi prima literă a cuvântului „Europa”. Liniile paralele simbolizează stabilitatea euro.

Prescurtarea oficială a euro este „EUR”.

2.2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele monetare,

valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală (bani reprezentativi).

Sistemul monetar de hârtie în prezent este unicul tip de sistem monetar care există în lume.

Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:

1) unitatea monetară;

Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de particularităţile

dezvoltării istorice a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea valorii unităţii monetare, de

asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa unităţilor monetare este unul din atributele

principale ale fiecărui stat independent; ea îi oferă statului posibilitatea de a regla de sine stătător

volumul masei monetare; de a realiza politica sa în sferele monetară, valutară, creditară; de a

întreprinde măsuri antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin instrumente monetare,

dezvoltarea proceselor economice în diferite sfere ale economiei.

2) tipul banilor ce se află în rotaţie;

a) bilete de trezorerie;

b) bancnote ( Prin forma lor fizică nu se deosebesc de biletele de trezorerie);

c) monede de schimb sau divizionare (Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi

serviciilor, valoarea cărora este mai mică decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit

monede de schimb sau divizionare. Denumirea monedelor de schimb de asemenea depinde de

particularităţile ţării respective şi nu coincide cu denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică,

etc.).

3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;

a) bilete de trezorerie (se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede un

mecanism de autoretragere a acestora din rotaţie.);

b) bancnote (se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite

asigurarea autoretragerii masei monetare de prisos din circulaţie.);

c) monede de schimb sau divizionare (La emiterea monedelor de schimb, se

foloseşte sistemul zecimal, care asigură posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi

egale.).

4) scara preţurilor;

Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau centralizat

pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru asigurarea posibilităţii

exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor), fără de care banii nu-şi pot

îndeplini funcţiile lor.

5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor

monetare în cadrul rotaţiei monetare.

Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la organizarea,

efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt: banca centrală, băncile

comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi departamente economice, diferite firme

particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de operaţii monetare (firme de leasing,

factoring, companii de asigurare). Fiecare din structurile cadrului instituţional funcţionează în

limitele împuternicirilor sale, stabilite prin legislaţie.

2.3. Sistemul monetar naţional: concept, elemente.

Prin sistem monetar(valutar) naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul

instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi se

folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia naţională. Sistemul valutar naţional

este determinat în actele legislative ale ţării, emise în corespundere cu normele de drept

internaţional. Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de

dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor produse

pentru export Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:

1) valuta naţională;

Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de emitere ale

căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări poate să se afle în

circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a valutei naţionale în alte ţări

depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării, stabilitatea unităţii

monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.

2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;

Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre formarea şi

maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În majoritatea ţărilor sursa

pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite din export, în unele ţări – din

extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale reprezintă un factor puternic de

atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor folosite pentru stabilizarea economică în

condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea capacităţii de producere, etc.

3) paritatea valutară;

Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu scopul

stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă de coridor

valutar.

4) cursul valutar;

Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară

valoric.

5) convertibilitatea monetară;

Convertibilitatea este o însuşire a monedei şi constă în calitatea acesteia de a putea fi

preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de restricţii, prin vânzare-cumpărare

pe piaţă.

Moneda se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acesteia pe

teritoriul său. Există monede cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste cazuri

convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau operaţii.

Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi. Reieşind

din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de convertibilitate

depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-emitent.

6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;

Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută străină pe

teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile valutare, de obicei,

se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării intereselor agenţilor

economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra sistemului valutar naţional.

7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;

Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de corespondenţă

deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai multe forme de efectuare

a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.

8) piaţa valutară naţională.

Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă cu

vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta agenţilor

economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent economic de a

efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii economice neîntrerupte. Ele

sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel de servicii acordă băncile şi casele

de schimb valutar.

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cu

introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a

apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de

Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în

1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:Banca

Naţională a Republicii Moldova şi băncile comerciale.

La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi noi, care

au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova”

şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare,

faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în

Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională

în baza operaţiilor de credit ale acesteia. Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de

Banca Naţională în comun acord cu Guvernul.

Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul

elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Paul BRAN, mecanismul monetar. Chișinău, 1991, p. 143-150.

2. Cezar BASNO, Nicolae DARDAC şi Constantin FLORICEL, Monedă, credit, bănci, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 6-20, 76-86.

3. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 43-62.

4. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, ediţia a 2-a, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003, vol. I

(Monedă), p. 65-102 (Cap. 3 – Sisteme băneşti).

5. Dorel OPRESCU, Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei R.S.România,

Bucureşti, 1981, p. 11-33 (Cap. I – Istoric).

6. Teodor ROŞCA, Monedă şi credit, Ediţia a II-a, Editura „ALTIP”, Alba Iulia, 2001, p. 17-30

[§ 1.2.2.1. – Baza sistemului monetar].

7. Vasile TURLIUC, Vasile COCRIȘ, Monedă și credit, Editura Universității „A.I. Cuza”, Iași,

2008, p. 114-140.

Subiectul III. Masa monetară

3.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

3.2. Masa monetară: noţiune, structura şi dinamica masei monetare.

3.3. Viteza de circulaţie a monedei. Indicatorii monetari; agregatele monetare.

Termeni-cheie: agregat monetar, circuit monetar, circulație monetară în numerar și prin

virament, masă monetară, bază monetară, indicatori monetari, viteza de circulație a banilor.

Competențe:

- definirea conceptului de masă monetară;

- analizarea structurii masei monetare;

- determinarea dinamicii masei monetare;

- explicarea conceptului de viteză de circulaţie a monedei;

- calcularea, analizarea și caracterizarea indicatorilor monetari;

- definirea și explicarea conceptului de agregat monetar, multiplicator monetar, bază monetară;

- cunoașterea particularităţilor de calcul a agregatelor monetare în Republica Moldova.

3.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

Banii se află într-o permanentă mişcare între persoane fizice, agenţi economici şi organele

statului. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de numerar şi prin virament

reprezintă circulaţia monetară.

Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează

în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în

trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani

la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru

circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât

este mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru

încheierea afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub

diferite forme: depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat.

Circulaţia monetară se efectuează în două moduri: în numerar şi prin virament.

Circulaţia monetară în numerar reprezintă mişcarea banilor pentru circulaţia mărfurilor şi

serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciior, şi anume:

decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale;

pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.

Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o perioadă

anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între populaţie şi

organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.

Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă:

bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit precum cambiile, cecurile, cardurile, etc. Emisia

de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie, precum şi îl remite,

dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de model nou şi pe monede.

Circulaţia monetară prin virament reprezintă circulaţia valorii fără participarea

numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor

reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor

şi altor titluri de credit.

Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii,

instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind

acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor,

veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata

impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor

bugetare.

Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor, etc.

De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea

numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.

În dependenţă de circuitul economic se deosebesc două forme de circulaţie prin virament:

a) pe operaţiuni cu mărfuri (decontările cu mărfurile şi serviciile);

b) pe obligaţiuni financiare (decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A.,

fondurile extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru

credit, decontările cu companiile de asigurare).

Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi

interdependenţă, întrucât banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta.

Circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării, în

care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.

3.2. Masa monetară: noţiune, structura şi dinamica masei monetare.

Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca mijloc

de circulaţie şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară existenţa unui

mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi structura masei monetare. Pentru

a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare, care se află în rotaţie,

trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de mărfuri şi servicii. În cazul când masa

monetară este mai mare decât mărimea necesară, banii se devalorizează (inflaţia). În cazul când

mărimea masei monetare este mai mică decât mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile

produse nu pot fi realizate (criza de supraproducere).

Analizând evoluţia formelor valorii şi circulaţiei monetare, Karl Marx a descoperit legea

circulaţiei băneşti. Legea circulaţiei băneşti determină, din punct de vedre teoretic, mărimea

masei monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei rotaţiei monetare.

V

baKPQM

, unde:

M – masa monetară.

P – preţul mărfii;

Q – cantitatea de bani aflată în circulaţie;

K – indică suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute în credit;

a – plăţile scadente (suma plăţilor pentru stingerea creanţelor);

b – suma plăţilor reciproc rambursabile;

V- viteza de circulaţie a banilor (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de

plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară într-un interval de timp)

Din relaţia sus-prezentată se poate deduce că masa monetară necesară circulaţiei se

schimbă direct proporţional cu suma totală a costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute efectiv

minus suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vândute în credit, precum şi cu volumul plăţilor

scadente (ce trebuie onorate), fără a include suma creanţelor reciproc rambursabile, şi invers

proporţional – cu viteza circulaţiei banilor.

Masa monetară este compusă din:

Moneda efectivă – o componentă de bază a masei monetare şi totodată activul cel mai

lichid (moneda divizionară şi banii de hârtie). Moneda efectivă este solicitată de agenţii

economici pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei.

Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu ajutorul lor pot fi

trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz.

Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de

economii. Ele pot fi retrase după un preaviz.

Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-

monetară.

3.3. Viteza de circulaţie a monedei. Indicatorii monetari; agregatele monetare.

Masa monetară include totalitatea mijloacelor de cumpărare şi de plată, ce deservesc

circuitul economic din ţară, aparţinând persoanelor particulare, întreprinderilor şi statului.

Diversele mijloace de cumpărare şi de plată, aflate în componenţa masei monetare, au diferite

grade de lichiditate, de aceea, când e analizată starea circulaţiei băneşti, trebuie să se ţină cont în

special de aspectul calitativ al masei monetare, exprimat prin agregatele monetare.

Prin agregat monetar se subînţelege un indicator ce caracterizează mărimea şi structura

masei monetare. În Republica Moldova se folosesc următoarele agregate monetare:

M0 – masa banilor cash în circulaţie;

M1 – agregatul M0 + mijloacele din conturi, depunerile aflate în bănci şi depozitele la

cerere;

M2 – agregatul M1 + depunerile pe termen ale populaţiei;

M3 – agregatul M2 + certificate şi obligaţiuni.

Pentru a analiza modificarea circulaţiei băneşti, în afară de agregate monetare, se utilizează

şi o serie de indicatori speciali.

Volumul masei monetare depinde atât de volumul operaţiilor economice din ţară, cât şi de

viteza circulaţiei banilor. Dacă circulaţia banilor se accelerează, poate fi deservit un volum mai

mare de operaţii economice cheltuind mai puţini bani; cu alte cuvinte, accelerarea circulaţiei

băneşti este direct proporţională (echivalentă) cu creşterea masei monetare. Viteza circulaţiei

este determinată de raportul dintre produsul naţional brut sau venitul naţional şi masa monetară

(M1 sau M2). Indicatorul vitezei de rotaţie a banilor în volumul operaţiilor de plăţi este calculat

raportând suma mijloacelor transferate din conturile bancare curente la cuantumul (volumul)

mediu al masei băneşti. Viteza de circulație a banilor exprimă numărul mediu de tranzacții

(utilizări), mijlocite de unitatea monetară, într-o anumită perioadă de timp.

O mare importanţă are calculul multiplicatorului (masei) monetare – un indicator ce ne

arată care sunt posibilităţile economiei, în ansamblu, şi ale sistemului bancar, în particular, de

sporire a masei monetare în circulaţie. Acest indicator se calculează prin raportarea agregatului

monetar M2 faţă de baza monetară (ce include agregatul M0 plus mijloacele băneşti din casele

băncilor, plus rezervele obligatorii ale băncilor şi plus mijloacele din conturile corespondente).

Accelerarea sau reducerea vitezei circulaţiei banilor reflectă o serie de factori – atât de

ordin general economic, cât şi monetari. Însă, în alte condiţii similare, accelerarea circulaţiei

banilor este echivalentă (direct proporţională) cu creştere masei monetare, fiind totodată unul din

factorii.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să fie puşi în circulaţie într-o anumită

cantitate.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Cezar BASNO, Nicolae DARDAC şi Constantin FLORICEL, Monedă, credit, bănci, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 6-12, 76-86

2. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 22-34.

3. Mihail GÎRLEA, Monedă și credit. Ghid metodologic, Editura CEP USM, Chișinău, 2013, p.

23-36

4. Anatolie CARAGANCIU, Gheorghe ILIADI. Monedă şi credit. Chişinău, 2004, p.338

Subiectul IV. Teoriile monetare

4.1. Teoria monetară metalistă

4.2. Teoria monetară nominalistă

4.3. Teoriile monetare cantitative (clasice)

4.4. Teoriile monetare moderne

Termeni-cheie: teorie monetară nominalistă, teorie monetară cantitativă, teorie monetară

metalistă.

Competențe:

- definirea conceptului de teorie monetară;

- determinarea particularităţilor teoriilor monetare;

- compararea elementelor teoriilor monetare;

- delimitarea etapelor evoluţiei teoriei monetare;

- explicarea factorilor care au teterminat apariția unor teorii monetare noi;

- explicarea și argumentarea limitelor teoriilor monetare.

4.1. Teoria monetară metalistă.

În perioada feudalismului în mai multe ţări a apărut şi a început să se dezvolte aşa-numitul

fenomen de “uzare a monedei”. De exemplu, acest fenomen s-a dezvoltat în Franţa şi Marea

Britanie.

Prin “uzarea monedei” se înţelege micşorarea de către autorităţile statului a greutăţii

monedelor confecţionate din metale preţioase sau reducerea titlului metalului preţios respectiv,

fără a schimba valoarea nominală a monedei.

Fenomenul de “uzare a monedei” era folosit pe larg de către autorităţile feudale ale

diferitor state pentru a primi venituri suplimentare de metale preţioase în vistieria statului.

Despre existenţa fenomenului de “uzare a monedei” mărturisesc următoarele fapte. În

Franţa unitatea monetară a Parisului în jumătatea a doua a secolului X conţinea 1.5 g. argint, iar

în jumătatea a doua a secolului XIII – numai 0.4 g. argint. În Marea Britanie lira sterlină conţinea

în secolele XI – XII un funt de argint, iar în secolul XVIII – doar 1/3 din funt. Fenomenul de

“uzare a monedei” influenţează negativ asupra dezvoltării comerţului internaţional.

Cu scopul contracarării fenomenului de “uzare a monedei” a apărut teoria metalică a

banilor. Ideea de bază a acestei teorii se exprimă prin următoarea afirmaţie: prin bani se înţeleg

metalele preţioase, şi invers. Unul din primii reprezentanţi ai acestei teorii a fost Oron.

În mod definitiv teoria metalică a fost formulată de către mercantilişti, care considerau că

bogăţia societăţii se exprimă prin cantitatea de bani de care dispune această societate, iar

valoarea banilor depinde de greutatea metalului din care sunt confecţionaţi.

Aceste afirmaţii corespundeau pe deplin intereselor negustorilor ce se ocupau cu comerţul

extern. Adepţi ai acestei teorii în secolele XVII – XVIII în Anglia au fost Stafford, Men, Nors, în

Franţa – Montchrestien, în Italia – Galiani.

Teoria metalică a avut rolul de lichidare a fenomenului de “uzare a monedei”. Dar din

cauza unor neajunsuri esenţiale ale acesteia, la sfârşitul secolului XIX această teorie a fost

înlocuită treptat cu alte teorii monetare.

Neajunsul teoriei metaliste constă în faptul că, afirmând că banii sunt o marfă, valoarea

căreia depinde de greutatea metalului din care au fost confecţionaţi, adepţii acestei teorii nu ţin

cont de faptul că banii ca marfă îndeplinesc funcţii specifice.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă au început să crească esenţial

numărul şi mărimea afacerilor. În aceste condiţii a devenit necesară folosirea banilor din hârtie.

În legătură cu necorespunderea afirmaţiilor teoriei metalice practicii monetare, adepţii

teoriei metaliste au început treptat să cedeze poziţiile de bază ale teoriei metalice. În secolul XIX

economiştii germani Cnis, Lexis, Lantzburg, adepţi ai teoriei metaliste, de acum nu mai negau

posibilitatea existenţei banilor din hârtie. Dar afirmau că neapărat trebuie să existe posibilitatea

schimbului lor pe metale preţioase.

Odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările din lume, teoria metalică a pierdut

legătura cu practica economică, însă, ulterior adepţii ei au încercat de mai multe ori să explice

cauzele proceselor inflaţioniste în diferite ţări, prin lipsa banilor confecţionaţi din metale

preţioase.

În anii ’60 ai secolului XX, teoria metalică a fost temporar reanimată în Franţa, care cerea

ţărilor în care exporta mărfuri sale să achite contravaloarea acestora cu metale preţioase (adepţi:

Tuleman, Rufe).

4.2. Teoria monetară nominalistă.

Teoria nominalistă a banilor, spre deosebire de teoria metalistă, afirmă că banii nu sunt

marfă, nu au valoare proprie şi, prin urmare, nu este important din ce metal ei sunt confecţionaţi,

sau care este cantitatea metalului în fiecare monedă. Banii sunt nişte semne convenţionale care

au valoare declarativă, exprimată prin nominalul acestora.

Teoria nominalistă a apărut în perioada feudalismului şi corespundea intereselor acelor

pături sociale, cărora le era convenabilă existenţa fenomenului de “uzare a monedei”.

Odată cu apariţia teoriei metalice, teoria nominalistă a început brusc să se dezvolte ca

reacţie împotriva acesteia. De asemenea, s-a dezvoltat sub influenţa apariţiei şi dezvoltării

relaţiilor economice de piaţă (apariţia banilor din hârtie).

Nominalismul s-a format definitiv în secolele XVII – XVIII, când rotaţia monetară a

majorităţii ţărilor era inundată de monede, greutatea metalului cărora nu corespundea (era mai

mică) valorii nominale a acestora.

Primii reprezentanţi ai teoriei nominaliste au fost Berkley şi Stuart. Ei afirmau că banii nu

au valoare proprie, ci sunt un instrument, cu ajutorul căruia se poate evalua valoarea altor bunuri.

La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, nominalismul a început să ocupe

poziţii de bază în diferite doctrine economice, care stăteau la baza politicilor economice ale

multor ţări ale lumii. De exemplu, nominalismul a constituit o parte principală a teoriei de

reglare monetar-creditară elaborată de Keynes.

Keynes afirma că banii nu sunt marfă şi nu au valoare proprie, dar au valoare declarativă.

În lucrarea sa “Tratatul despre reforma monetară” (1923), Keynes a exprimat ideea de bază a

nominalismului prin formula:

n = p * k, unde:

n – numărul de bani aflaţi în rotaţie;

p – nivelul preţurilor;

k – numărul unităţilor de mărfuri şi servicii existente pe piaţă.

După părerea lui Keynes, existenţa permanentă a unui nivel mic de inflaţie influenţează

pozitiv asupra conjuncturii economice, iar cauza principală a crizelor de supraproducţie constă în

neajunsul de mijloace băneşti în rotaţie şi, prin urmare, lichidarea acestor crize este posibilă cu

ajutorul emiterii banilor în rotaţie.

Teoria neoclasică a banilor de asemenea afirma că există o legătură între numărul de bani

aflaţi în rotaţie şi nivelul preţurilor.

Ideile nominalismului corespund în prezent acelor state care folosesc pe larg emisia

monetară pentru acoperirea deficitului bugetar. Cea mai radicală formă de exprimare a ideilor

nominalismului o reprezintă teoria monetară a statului, elaborată de Cnap, la începutul secolului

XX. Această teorie afirmă că valoarea unităţii monetare trebuie să se stabilească în legile fiecărei

ţări.

Necătând la unele divergenţe, toate variantele nominalismului au neajunsuri asemănătoare:

nu recunosc că banii sunt o marfă şi că au valoarea lor proprie.

4.3. Teoriile monetare cantitative (clasice).

În secolul XV în Europa a început să se dezvolte procesul de acumulare iniţială a

capitalului. Acest proces se baza pe dezvoltarea comerţului.

Teoria cantitativă a banilor este o doctrină economică care afirmă că nivelul preţurilor la

mărfuri şi servicii şi valoarea unităţii monetare depind de volumul masei monetare din rotaţie.

Ideea despre dependenţa nivelului preţurilor de volumul masei monetare a fost lansată

pentru prima dată de Bodin (1530 – 1596), care a încercat să explice preţurile înalte de pe atunci,

şi fluxurile de metale preţioase din ţările coloniale în cele europene.

Ulterior folosirea metodei de comparare a volumului masei monetare cu volumul de

mărfuri şi servicii, a început să se folosească pe larg de către diferiţi economişti, pentru a explica

cauzele schimbării valorii banilor (Montesque, Hume, Mill).

Filosoful englez Locke (1632 – 1704) afirma că există o dependenţă proporţională între

schimbarea volumului masei monetare şi schimbarea valorii unităţii monetare.

La dezvoltarea ideilor teoriei cantitative a contribuit D. Ricardo (1772 – 1823). Afirmaţiile

sale cu privire la valoarea unităţii monetare aveau un caracter dualist:

1) pe de o parte, D. Ricardo recunoştea că valoarea banilor depinde de munca depusă la

producerea materialului din care ei sunt confecţionaţi;

2) iar pe de altă parte, Ricardo afirma că în unele perioade valoarea unităţii monetare

depinde de numărul monedelor aflate în rotaţie. Această idee a fost folosită de Ricardo pentru a

explica cauzele devalorizării bancnotelor emise de Banca Angliei, după încetarea schimbului

acestora pe metal preţios în 1797.

Cele două afirmaţii ale lui Ricardo se contrazic reciproc.

La începutul secolului XX teoria cantitativă a banilor a început să ocupe poziţiile de bază

în diferite curente ale economiei politice, devenind partea principală a teoriei neoclasice de

reproducere.

Printre diferitele variante ale teoriei cantitative cele mai răspândite au fost varianta

tranzacţionistă şi varianta de la Cambridge.

Varianta tranzacţionistă a fost elaborată de Fisher (1867 – 1947). Această variantă se

bazează pe exprimarea prin două metode a sumei afacerilor care se produc în societate: pe de o

parte, (suma afacerilor se exprimă ca produs între numărul banilor (M) din rotaţie şi viteza medie

de rotaţie a unităţii monetare (V)), iar pe de altă parte, suma afacerilor se exprimă ca produs între

numărul unităţilor de marfă realizată (Q) şi preţul mediu al unei unităţi de marfă (p):

M *V = p * Q

Analizând această formulă Fisher a ajuns la concluzia că elementele V şi Q sunt constante,

deoarece, după părerea lui, ele nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă de timp:

viteza medie de rotaţie a unităţii monetare depinde de gradul de dezvoltare a

relaţiilor creditare, a mijloacelor de telecomunicaţie, etc.;

numărul unităţilor de marfă realizată nu poate să se schimbe esenţial deoarece,

conform teoriei neoclasice (adept al căreia era şi Fisher), societăţii capitaliste îi este

caracteristică antrenarea minimă a tuturor resurselor în procesul de producţie.

Formula la care a ajuns Fisher exprimă ideea de bază a teoriei cantitative a banilor:

M = p

Varianta Cambridge a teoriei cantitative a fost dezvoltată în lucrările economiştilor

englezi Marshall, Pegou, Robertson (profesori la Universitatea Cambridge).

Spre de varianta tranzacţionistă a lui Fisher, această variantă a folosit pentru a exprima

ideile teoriei cantitative următoarea formulă:

M = k * p * Q ,

unde:

k – partea veniturilor curente pe care agenţii economici nu doresc să o consume, dar

doresc să o acumuleze în formă monetară.

k = 1/V

Înlocuind obţinem :

M = (1/V) * p * Q = M * V = p * Q

Autorii variantei Cambridge au considerat elementele V şi Q constante, deoarece ele sunt

determinate de factori psihologici. Aceşti factori nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă

de timp.

Cu alte cuvinte: M = p.

Necătând la unele deosebiri în argumentarea teoretică, ambele variante exprimă aceeaşi

idee de bază.

4.4. Teoriile monetare moderne

Adepţi ai monetarismului contemporan sunt M. Friedman, Leidler, Keigem, ş.a.

Versiunea cea mai răspândită este cea a lui Friedman, cu următoarele afirmaţii:

1) teoria cantitativă a banilor, care afirmă că există o dependenţă directă între creşterea

masei monetare şi creşterea preţurilor;

2) teoria monetară a ciclurilor economice, care afirmă că toate schimbările esenţiale în

conjunctura economică sunt determinate de schimbările anterioare (creşterea masei monetare

creşterea cererii creşterea volumului de producţie criza de supraproducţie);

3) existenţa unui mecanism special de influenţă a schimbărilor în volumul masei monetare

asupra proceselor de producţie (prin nivelul preţurilor, şi nu a dobânzii, cum afirma Keynes);

4) măsurile statului îndreptate spre reglarea economiei sunt ineficiente şi lipsite de sens,

deoarece aceste măsuri întârzie permanent (schimbările factorilor monetari niciodată nu coincid

cu situaţia reală din economie);

5) aşa-numita “regulă de k%”, conform căreea mărirea permanentă a volumului masei

monetare aflate în rotaţie şi menţinerea unui nivel stabil de inflaţie este necesară pentru

micşorarea oscilaţiilor în economie în decursul ciclurilor economice, de asemenea e necesară

pentru menţinerea permanentă a cererii înalte;

6) este necesară folosirea sistemului cursurilor valutare flotante pentru autoreglarea

echilibrului pe plan internaţional.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Glyn DAVIS, A History of Money. From Ancient Times til Present Day, Cardiff, Univerity of

Wales Press, 2002, p. 1-33 (1. The Nature and Origins of Money and Barter).

2. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, ediţia a 2-a, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003, vol. I

(Monedă), p. 1-26 (Cap. 1 – Scurt istoric asupra banilor).

3. Victor STOICA. Bani şi Credite. Bani teoriile monetare. Administrarea banilor şi teoriilor monetare.

Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 536.

4. Nicolae N. CONSTANTINESCU, Teoria valorii muncă şi lumea contemporană, Editura

politică, Bucureşti, 1984, p. 192-234 (§ 4.1. – Procesul logico-istoric de trecere de la circulaţia

monetară metalică la circulaţia banilor de hârtie în condiţiile capitalismului).

Subiectul V. Banca şi sistemul bancar

5.1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară

5.2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie

5.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova

Termeni-cheie: bancă comercială, sistem bancar, bancă universală, bancă specializată

Competențe:

- explicarea conceptului de bancă;

- cunoașterea originii şi caracteristicii băncii ca instituţie financiară;

- explicarea conceptului de sistem bancar şi evoluţia acestuia.

- identificarea particularităţilor sistemului bancar al Republicii Moldova.

5.1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară

În trecut fiecare agent economic îşi desfăşura activitatea sa bazându-se numai pe capitalul

propriu. În legătură cu faptul că mărimea capitalului necesară pentru desfăşurarea neîntreruptă a

activităţii permanent oscilează, agenţii economici nu puteau să folosească efectiv capitalurile

sale, deoarece era necesar permanent de menţinut rezerve de capital înafara rotaţiei, pentru

asigurarea oscilaţiilor de mărire a necesităţilor în capital. Rezervele menţionate nu aduceau

profit. Cu scopul de a mări eficienţa acestor capitaluri, unii agenţi economici, au început să

acorde împrumuturi din contul rezervelor formate pentru asigurarea neîntreruptă a activităţii sale.

Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă şi dezvoltarea acestora a început să se

mărească brusc cererea la mijloacele împrumutate. În legătură cu aceasta a crescut preţul acestor

împrumuturi şi profitul de la acordarea acestor împrumuturi. Au apărut agenţi rentabilitatea

activităţii cărora era mai mică decât rentabilitatea acordării împrumuturilor. În legătură cu acest

fapt s-au început procesele de returnare a capitalurilor din diferite tipuri de activităţi în

activitatea de acordare a împrumuturilor.

Însă, folosirea capitalului propriu de unii agenţi economici pentru desfăşurarea activităţii

creditare nu putea să satisfacă cerinţelor economiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, majoritatea

agenţilor economici continuau să activeze în diferite ramuri ale economiei, având rezerve proprii

de capital. În legătură cu aceasta, unii agenţi economici au început să transmită rezervele proprii

de capital altor agenţi economici, care se specializau în acordarea creditelor. Transmiterea se

înfăptuia în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi plată. În aşa mod, au apărut agenţi

economici care se specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor

atrase. Însă, majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece

capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor capitaluri,

instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor atrase la dispoziţia

proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a devenit atrăgător pentru agenţi

economici, deoarece el permite economisirea timpului şi mijloacelor necesare pentru achitarea

plăţilor. Reieşind din aceasta, majoritatea capitalului care activa în diferite domenii ale

economiei, a fost atras de instituţiile creditare.

Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce atrag

depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.

Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de conducere

este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege Consiliul Băncii,

care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a activităţii băncii.

Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul Băncii determină

structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari. Structura organizatorică a

băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le efectuează. Banca îşi formează

organul intern de control, care informează periodic acţionarii despre modul de dezvoltare a

băncii. La sfârşitul anului se determină profitul primit în decursul anului şi direcţiile de

repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată pentru dividende se repartizează între

acţionari în dependenţă de cotele acestora în capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca

intră în relaţii contractuale cu mai mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este

responsabilă pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care

este format din cotele acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a

atrage un număr maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de

deservire a clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea

operaţiunilor sale active.

5.2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie

Prin sistem bancar se subînţelege totalitatea băncilor şi cadrului legislativ care

reglementează activitatea acestora. La modul cel mai general, sistemul bancar al unei ţări este

format din Banca Centrală şi băncile din sistem (cele două niveluri), care în funcţie de natura

activităţii sunt:

Bănci comerciale – denumite şi bănci de depozit sau universale;

Băncile de afaceri;

Bănci şi instituţii specializate.

Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare, putem

vorbi de două sisteme bancare:

Sisteme bancare ale europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează după

modelul băncii universale;

Modelul american aplicat şi în Japonia şi care este bazat pe principiul unei specializări

stricte a instituţiilor bancare.

Diversitatea sistemelor bancare – se caracterizează prin existenţa unui număr sporit de

instituţii bancare ale căror caracteristici pot fi diferite. Aici operează mai multe criterii:

După activitate avem:

Bănci cu activitate universală;

Bănci specializate.

După dimensiune avem:

Bănci de dimensiune mică;

Bănci de dimensiune mijlocie;

Bănci de dimensiune mare.

După natura furnizorilor de capital:

Bănci cu capital public;

Bănci cu capital privat, acţionarii fiind rezidenţi sau nerezidenţi.

După sfera de deservire:

Bănci regionale;

Bănci interregionale;

Bănci naţionale;

Bănci internaţionale.

După numărul de filiale:

Bănci cu filiale;

Bănci fără filiale.

După ramura pe care o deservesc:

Bănci multiramurale;

Bănci uniramurale.

5.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova

În Rpublica Moldova din anul 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul

superior este reprezentat de B.N.M., iar cel inferior (în prezent) - 11 bănci comerciale

(Moldinconbank, Victoriabank, Mobiasbanca, Fincombank, Eximbank, Energbank, BCR

Chișinău SA, EuroCreditBank, Comerțbank, ProCreditBank).

Etapele evoluţiei sistemului bancar au fost determinate de relaţiile economice şi politice ale

ţării în diferite perioade istorice. Între anii 1944 - 1991 sistemul bancar al Republicii Moldova

făcea parte din cel al URSS. În anii 1944-1987 sistemul bancar avea următoarea structură:

- Banca de stat a URSS;

- casele de economii ale URSS;

- Banca de Construcţii a URSS.

În urma reformei bancare din 1987 sistemul bancar a URSS a fost structurat în:

- Banca Centrală de Stat;

- Banca Socială şi a fondului locativ;

- Banca Agroindustrială şi de construcţii;

- Banca de economii;

- Banca de relaţii şi comerţ extern.

Noul sistem bancar al Republicii Moldova este determinat de obţinerea independenţei

statului. Perioada 1991-1995 a reprezentat perioada iniţială de organizare a sistemului bancar

bazat pe noile principii orientate spre economia de piaţă. S-au descentralizat resursele creditoare,

s-a lichidat monopolul statului în operaţiunile bancare, s-au diversificat băncile.

Principiul de organizare ce stă la baza sistemului bancar autohton este sistemul clasic de

două nivele. Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisiune,

asigură reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, elaborează politica monetar-creditară şi

cea valutară a statului.

Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament şi cele

de casă ale persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii bancare de caracter

universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din Moldova. Două bănci (Moldova

Agroindbancă, Moldindconbancă) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de

stat. Multe bănci sunt formate din capital străin şi mixt ca: Victoriabank, Mobiasbanca, etc.

Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături de

corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania, Austria,

Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.

De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii băncilor

comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea financiară a

băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi aceştea colaborând cu

banca dată. În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ total.

Din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului bancar. Băncilor le rămâne să

efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se elibereze de operaţiunile neeficiente şi

neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a

cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele

financiare internaţionale şi mondiale.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1.Grigoriţă Cornelia, Activitate bancară, ediţia a II-a (manual universitar). Cuvânt introductiv de

Mihai Patraş.- Chişinău, Editura Cartier, 2004.

2. Raportul Anual al Băncii Naţionale a Moldovei, 2004, pp. 87-99

3. Buletinul trimestrial al Băncii Naţionale a Moldovei, nr.4, 2005, pp. 34-39

4. Site-ul oficial al Băncii Naţionale a Moldovei http://www.bnm.md

Subiectul VI. Banca Centrală

6.1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale

6.2. Statutul şi forma de organizare a Băncii Centrale

6.3. Funcţiile Băncii Centrale

6.4. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive

Termeni-cheie: bancă de emisiune, guvernator, bancher al statului, bancă a băncilor, centru

valutar, rata dobânzii, rezerve minime obligatorii, legislație bancară.

Competențe:

- cunoașterea provenienţei băncii centrale;

- urmărirea și descrierea evoluţiei băncii centrale;

- ilustrarea structurii organizatorice a băncii centrale;

- evaluarea funcţiilor băncii centrale;

- descrierea atribuțiilor băncii centrale;

- ilustrarea

- analiza şi compararea operaţiunilor active şi pasive ale băncii centrale.

6.1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale

În fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop

efectuarea politicii monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de bancnote,

reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor creditare, îndeplineşte

funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur ale statului, etc.

În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă Populară,

Bancă Naţională, etc.

Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664, însă, răspândirea băncilor centrale a avut

loc la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu

obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau funcţiile de

bancă centrală. Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile

comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită a

parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.

La 4 iunie 1991 prin Decretul preşedintelui Republicii Moldova nr. 122 din 4 iunie 1991

"Cu privire la Banca Naţională a Moldovei", Banca Republicană din Moldova a Băncii de Stat a

URSS a fost reorganizată în Banca Naţională a Moldovei. La 11 iunie 1991 Parlamentul

Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională de Stat a Moldovei, iar la 12

iunie 1991 Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară. Aceste acte legislative au stat la baza

constituirii şi dezvoltării iniţiale a sistemului bancar din Republica Moldova.

La 29 noiembrie 1993 a fost întrodusă moneda naţională – leul moldovenesc, fapt ce a

permis asigurarea independenţei monetar-financiare a statului şi promovarea unei politici

economice eficiente în Republica Moldova.

Reformele structurale au generat creşterea rolului şi extinderea funcţiilor Băncii Naţionale

a Moldovei şi ale băncilor comerciale în economia naţională, ceea ce a impus necesitatea unor

completări şi modificări esenţiale în legislaţia bancară. Pornind de la aceasta, Parlamentul

Republicii Moldova a adoptat la 21 iulie 1995 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei,

conform căreia a fost stabilit obiectivul principal al Băncii Naţionale a Moldovei – realizarea şi

menţinerea stabilităţii monedei naţionale prin stabilirea condiţiilor pieţelor monetare, de credit şi

valutare. Un fundament pentru funcţionarea durabilă a sistemului bancar l-a constituit Legea

instituţiilor financiare, adoptată concomitent cu noua Lege cu privire la Banca Naţională a

Moldovei.

Odată cu schimbarea tendinţelor globale în activitatea băncilor centrale a apărut necesitatea

operării modificărilor în activitatea Băncii Naţionale a Moldovei. În acest context, la 30 iunie

2006 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat modificările la Legea cu privire la Banca

Naţională a Moldovei prin care a fost prevăzut un nou obiectiv fundamental – asigurarea şi

menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca

Naţională trebuie să promoveze şi să menţină un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi să

sprijine politica economică generală a statului.

În prezent, Banca Naţională a Moldovei are următoarele atribuţii de bază: stabileşte şi

promovează politica monetară şi valutară în stat, acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului,

activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale, autorizează, supraveghează şi

reglementează activitatea instituţiilor financiare, păstrează şi gestionează rezervele valutare ale

statului, supraveghează sistemul de plăţi în republică şi facilitează funcţionarea eficientă a

sistemului de plăţi interbancare, întocmeşte balanţa de plăţi a statului, efectuează reglementarea

valutară pe teritoriul Republicii Moldova, etc. Totodată, Banca Naţională a Moldovei este o

persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlamentul Republicii Moldova.

6.2. Statutul şi forma de organizare a Băncii Centrale

În statutul băncii centrale, ca şi în statutul oricărei bănci intră:

a) forma de organizare;

b) mărimea capitalului statutar;

c) funcţiile pe care le îndeplineşte;

d) alte componente.

Din punct de vedere al proprietăţii capitalului, băncile centrale se clasifică în:

- de stat (capitalul cărora aparţine statului (Marea Britanie, Germania, Franţa, Canada,

Rusia));

- societăţi pe acţiuni (S.U.A.);

- mixte (societăţi pe acţiuni şi o parte a capitalului aparţine statului (Japonia, 55% capital

de stat şi 45% capitalul persoanelor particulare; Elveţia, 57% capital de stat şi 43% capitalul

persoanelor particulare).

Multe bănci centrale au fost formate ca bănci de stat (Germania, Rusia), multe au fost

formate ca societăţi pe acţiuni, iar, apoi, au fost naţionalizate (în Marea Britanie, Franţa).

Însă, indiferent de faptul aparţine sau nu capitalul băncii centrale statului, istoric, între

bancă şi guvern există legături strânse, mai ales în perioada actuală. Guvernul este cointeresat în

siguranţa băncii centrale, deoarece ultima asigură sistema creditară a ţării, asigură politica

economică a guvernului. Guvernul nu poate influenţa nelimitat asupra politicii băncii centrale.

Banca centrală este supusă fie organului legislativ, fie comisiei speciale bancare, formată de

parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament, preşedinte, guvern, monarh, etc. şi

nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial de independenţă este o condiţie

indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori, intră în contradicţie cu scopurile pe

termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai

accentuate când este vorba de acoperirea deficitului bugetar. Însă, independenţa băncii centrale

faţă de guvern este limitată, deoarece o politică economică nu poate fi benefică fără concordanţa

între aceste elemente de bază: politica monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung,

politica băncii centrale determină priorităţile macroeconomice ale guvernului.

În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi de

organ statal.

În Republica Moldova B.N.M. este o persoană juridică independentă şi poartă răspundere

faţă de Parlament. B.N.M. dispune de imunitate fiscală.

Structura organizatorică a Băncii Naţionale include departamente, direcţii, servicii, alte

subdiviziuni. Banca Naţională este condusă de Consiliul Administrativ, alcătuit din cinci membri:

Preşedintele Băncii Naţionale (preşedintele Consiliului Administrativ), prim-vicepreşedintele

(locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ), trei vicepreşedinţi.

Preşedintele Băncii Naţionale este desemnat de Parlament. Toţi membrii Consiliului

Administrativ sunt numiţi pe un termen de 7 ani.

Preşedintele prezintă Consiliului Administrativ propunerile cu privire la politica monetară şi

valutară şi asigură implementarea lor, reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu alte instituţii, este

abilitat cu o serie de atribuţii care nu sunt de competenţa Consiliului Administrativ.

Consiliul Administrativ determină regulile de funcţionare a Băncii Naţionale. În cadrul

îndeplinirii funcţiilor sale, participă la discutarea rapoartelor despre situaţia economică şi politică a

ţării, în care scop, locţiitorul preşedintelui Consiliului Administrativ asigură prezentarea periodică

de către departamente, direcţii şi secţii (filiale) a dărilor de seamă asupra următoarelor probleme:

administrarea operaţiunilor Băncii Naţionale şi a efectuării lor;

situaţia sistemului financiar, inclusiv a băncilor;

alte dări de seamă conform deciziei Consiliului Administrativ.

Consiliul Administrativ îndeplineşte următoarele funcţiile:

determină politica monetară a statului, rata dobânzii pentru depozitele din Banca Naţională,

condiţiile de acordare a creditelor, tipurile şi volumul rezervelor pe care instituţiile financiare sunt

obligate să le păstreze la Banca Naţională, stabileşte valoarea nominală, modul de prezentare

grafică a bancnotelor şi monedelor, procedura de lansare în circulaţie şi condiţiile de retragere din

circulaţie;

determină politica valutară a ţării, regulile de stabilire a cursului monedei naţionale, aprobă

rapoartele, dările de seamă financiare anuale, adoptă deciziile cu privire la colaborarea Băncii

Naţionale cu organizaţiile internaţionale;

aprobă fiecare credit acordat Guvernului în limitele stabilite de politica monetară; aprobă,

cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile membrilor Consiliului prezenţi la şedinţă,

punerea la dispoziţie a altor instrumente financiare bancare, prezintă propuneri cu privire la

sporirea capitalului Băncii Naţionale;

adoptă decizii cu privire la noi emisiuni de titluri ale Băncii Naţionale, volumul şi condiţiile

emiterii lor, defineşte titlurile de creanţă, aprobă devizul de cheltuieli al Băncii Naţionale;

aprobă Statutul Băncii Naţionale şi stabileşte regulile de administrare şi de funcţionare a

băncii, determină structura Băncii Naţionale, procedura şi condiţiile de angajare a personalului

Băncii Naţionale, influenţează şi desfiinţează secţii şi reprezentanţe ale Băncii Naţionale.

Organul de control intern al Băncii Naţionale este condus de controlorul-şef, desemnat pe o

perioadă de cinci ani de către Consiliul Administrativ. Controlorul-şef, în colaborare cu experţii

controlului intern, stabileşte regulile de control intern; efectuează controlul asupra operaţiunilor

Băncii Naţionale, modului de verificare a conturilor şi registrelor contabile, procedurilor de

gestiune contabilă şi executării devizului băncii, prezintă Consiliului Administrativ rapoarte de

expertiză şi recomandări (sugestii) asupra rezultatelor controlului; efectuează verificarea contabilă

a dărilor de seamă contabile şi a documentelor contabile necesare şi prezintă concluzii asupra lor.

Banca Naţională colaborează cu Guvernul Republicii Moldova în vederea realizării

obiectivelor sale, reprezintă ţara la consfătuirile (forurile) interguvernamentale, în consiliile şi

organizaţiile pentru soluţionarea problemelor politicii monetare şi de credit, licenţierea activităţii

bancare şi controlului bancar. B.N.M. cooperează cu organizaţii internaţionale care au ca obiectiv

asigurarea stabilităţii financiare şi economice pe calea colaborării internaţionale. În limita

competenţei sale, îşi asumă obligaţii şi execută operaţiuni legate de participarea R.Moldova în

organizaţiile internaţionale.

Banca Naţională, periodic, informează asupra indicatorilor analizei macroeconomice, datelor

monitorizării pieţei monetare şi gestiunii statistice, inclusiv asupra masei monetare, acordării

creditelor, balanţei de plăţi şi situaţiei pe piaţa valutară.

Banca prezintă Parlamentului comisiilor sale permanente note explicative asupra problemelor

politicii promovate de ea şi, la cererea Parlamentului, avizează proiectele de legi.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională emite decizii, regulamente, instrucţiuni şi

dispoziţii, care au forţă obligatorie (putere de lege) pentru instituţiile financiare, alte persoane

juridice şi fizice. Conform sarcinii şi funcţiilor sale de bază, Banca Naţională, în colaborare cu

Guvernul, determină şi implementează politica monetară şi valutară a ţării. În fiece an, nu mai

târziu de 1 februarie, B.N.M. prezintă Parlamentului şi Guvernului şi publică ulterior un raport de

evaluare a situaţiei economice şi financiare a statului, o expunere a politicii monetare şi valutare

dirijate pentru anul următor şi pentru o perioadă mai lungă, precum şi condiţiile de la care a pornit

pentru determinarea acestei politici, întocmirea bilanţului şi evaluarea politicii monetare şi valutare

pe anul trecut.

În colaborare cu Guvernul, Banca Naţională prezintă Parlamentului prognoza îndeplinirii

balanţei de plăţi a ţării pe anul în curs şi pe anul viitor. Capitalul Băncii Naţionale poate fi sporit

prin decizia Consiliului Administrativ, aprobată de Parlament. Statul alocă întregul capital şi este

posesorul lui. Capitalul băncii nu poate fi micşorat decât cu condiţia introducerii modificărilor

necesare în Legea Băncii Naţionale.

În cazul scăderii valorii activelor din balanţa Băncii Naţionale faţă de suma pasivelor şi a

capitalului disponibil, Ministerul Finanţelor, în timp de 60 de zile după publicarea balanţei,

transferă B.N.M. cantitatea de capital care lipseşte sub forma unor titluri de valoare ale Guvernului,

care prevăd achitarea dobânzilor, calculate după rata pieţei.

Venitul net (beneficiul) Băncii Naţionale, pe fiecare an financiar, se calculează după scăderea

costurilor operaţionale din anul respectiv şi acoperirea datoriilor riscante şi compromise, minus

cotele de amortizare; răscumpărarea hârtiilor de valoare păstrate în Banca Naţională, transmise

acesteia de Ministerul Finanţelor în contul capitalului care lipseşte; după prelevarea a 20% din

suma de venituri rămasă, în fondul de rezervă, până în momentul în care acesta va depăşi de două

ori volumul de capital de care dispune. Suma venitului net este trecută în contul de venituri al

Bugetului de Stat.

Controlul devizului, aprobat de Consiliul Administrativ al Băncii Naţionale, este efectuat de

Curtea de Conturi.

Banca Naţională a Moldovei stabileşte pentru băncile comerciale norme de rezerve

obligatorii în raport cu volumul depozitelor şi altor active similare destinate acestui scop.

Rezervele obligatorii sunt menţinute prin metoda de reţinere a numerarului în case sau în conturile

corespondente ale băncilor ori în conturile speciale ale conturilor din Banca Naţională. Aceasta din

urmă plăteşte (acoperă în numerar) o mică parte din rezervele obligatorii, ce depăşeşte 5% din

suma pasivelor pe a căror bază sunt calculate aceste rezerve, sau chiar partea majoritară.

În cazul nerespectării de către băncile comerciale a cerinţelor privind rezervele obligatorii,

banca Naţională le administrează o amendă în mărime de un salariu de bază pe o zi, existent la data

fixării lipsei de capital, pentru întreaga perioadă a acestei încălcări. Amenda este încasată la

Bugetul de Stat prin decontarea peremptorie a banilor din contul băncii sancţionate în contul

Băncii Naţionale.

Creditele pot fi acordate de Banca Naţională sub formă de avans, împrumut, vânzare,

evaluare şi reevaluare a instrumentelor (pe bază de concurs şi fără concurs). Creditele negarantate

nu sunt acordate decât în cazuri excepţionale, când e nevoie să fie păstrată integritatea sistemului

bancar. Periodic, Banca Naţională aduce la cunoştinţa opiniei publice rata minimă a dobânzii

pentru creditele acordate băncilor, criteriile obiective după care sunt admise băncile la concursul de

obţinere a creditelor.

Banca Naţională acordă statului credite doar în lei, care sunt garantate cu titluri de creanţă

negociabile, emise şi eliberate de către stat. Pentru fiecare credit, se perfectează un acord între

Guvern (în persoana Ministerului Finanţelor) şi Banca Naţională, în care se indică suma creditului,

termenele, rata dobânzii pentru ele şi alte comisioane.

Banca Naţională, proprietatea, bunurile şi veniturile sale, precum şi tranzacţiile şi

operaţiunile efectuate de ea sunt scutite de plata impozitelor, taxelor vamale şi altor taxe.

Dacă se constată că au fost încălcate legile sau nerespectate cerinţele prevăzute de actele

normative ale Băncii Naţionale, aceasta din urmă este abilitată:

să pedepsească cu avertizare în scris;

să încheie cu instituţia, ce şi-a permis să încalce legea, un acord care să prevadă o serie de

măsuri pentru înlăturarea respectivelor încălcări (abateri);

să aplice amenzi şi să le încaseze în mod forţat (peremptoriu) într-o proporţie de trei ori mai

mare decât venitul obţinut sau paguba cauzată;

să suspendeze pe un timp sau pentru totdeauna activitatea vinovatului;

sa retragă licenţe.

Litigiile apărute între Banca Naţională şi alţi subiecţi sunt judecate în instanţă.

6.3. Funcţiile Băncii Centrale

Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decât o singură bancă, căci dacă ar fi

împuternicite toate băncile cu dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga circulaţie

bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte mari de bani, de care nu pot dispune

alte bănci, fiindcă pasivele sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în circulaţie.

Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin tuturor celorlalte bănci şi de a dirija

activitatea acestora. Banca de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a activităţii

bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci şi instituţii de credit.

Printre funcţiile caracteristice pentru Banca Centrală sunt:

a) de emisiune;

b) banca băncilor;

c) bancherul statului;

d) centru valutar;

e) de creditare.

Funcţia de emisiune. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi importante funcţii ale

băncilor centrale. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monedei de hârtie. În unele ţări,

băncii centrale îi revine funcţia de emisiune a monedelor, însă, de confecţionarea lor se ocupă

Ministerul Finanţelor (trezoreria). Aceasta presupune că Banca Centrală cumpără monede de la

vistieria statului după valoarea lor nominală, iar diferenţa dintre valoarea nominală şi costul de

producţie a monedelor este inclusă în veniturile bugetului de stat. Monedele cumpărate sunt lansate

în circulaţie de către Banca Centrală o dată cu bancnotele emise de ea.

Funcţia de bancă a băncilor. Banca centrală nu are legătură directă cu agenţii economici

şi cu populaţia. Clientela ei de bază o reprezintă băncile comerciale. Băncile comerciale

păstrează rezerva lor de casă la banca centrală. Această rezervă constituie, totodată, un fond de

garanţie pentru rambursarea depozitelor. În multe ţări, băncile comerciale sunt obligate să deţină

rezerve obligatorii în banca centrală. Prin conturile deschise în banca centrală, se asigură

regularea decontărilor între ele. Aceasta se efectuează prin centrul de decontări al băncii centrale.

Funcţia de bancher al statului. Indiferent de apartenenţa capitalului, banca centrală este

strâns legată cu statul. În calitate de bancher la statului, banca centrală se prezintă ca bancher şi

creditor. În banca centrală sunt deschise toate conturile guvernului şi structurilor

guvernamentale. Banca centrală contribuie la executarea de casă a bugetului de stat. Veniturile

colectate în urma impozitelor şi taxelor se transferă pe un cont fără dobândă deschis trezoreriei în

banca centrală. Din acest cont, se efectuează toate cheltuielile guvernamentale.

Funcţia de centru valutar. În numele guvernului banca centrală reglează rezervele

valutare şi de aur ale statului. Banca centrală este depozitarul acestor valori. Ea asigură reglarea

decontărilor internaţionale, a balanţei de plăţi, participă la operaţiunile pieţei mondiale a

capitalurilor creditare şi ale aurului. Banca centrală reprezintă ţara sa în organismele valutar-

creditare internaţionale şi regionale.

Funcţia de creditare. În condiţiile deficitului bugetar cronic, funcţia de creditare a ţării are

ca scop gestiunea datoriei publice. Prin noţiunea de gestiune a datorie publice se subînţelege

operaţiunile băncii centrale privind amplasarea şi rambursarea împrumuturilor, organizarea plăţii

dobânzilor, convertirea şi consolidarea ei. Banca centrală utilizează în acest scop mai multe

metode: cumpără sau vinde obligaţiunile publice, influenţând, astfel, asupra cursului lor;

modifică condiţiile de vânzare; prin diferite metode contribuie la majorarea atractibilităţii

datoriilor publice pentru investitorii privaţi. Deasemenea, banca centrală se prezintă ca creditor şi

pentru băncile comerciale. De obicei, rata dobânzii la asemenea credite este foarte înaltă şi

băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de absenţă a altor posibilităţi de creditare.

Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi băncile,

banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând emisiunea şi

stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei dobânzii.

Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului sistem

monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.

6.4. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.

Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi active.

Operaţiunilor pasive ale băncii centrale li se atribuie: emisiunea monetară, operaţiuni de

formare a resurselor atrase, formarea capitalului propriu

Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea majoritate a ţărilor, o constituie

emisiunea de bancnote.În prezent, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este

convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă,

necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile fiduciare.

Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor comerciale,

a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul de creditării

băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în cazul creditării

guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea aurului şi valutelor –

corespunzător cu aur şi valute.

Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor active:

credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.

Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă emisiune de

bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi trezoreriei deschise

în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă de creditare servesc

depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale (ce se află pe conturi

speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei.

Cea mai mică pondere din totalul pasivelor revine capitalului propriu.

Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare,

investiţiile bancare, decontări interbancare, operaţiunile cu aur şi cu valute.

Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi statului. În

calitate de gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale, obligaţiunile emise de

autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de către banca centrală a

cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale. Cumpărarea cambiilor de la

băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc scontarea a doua oară. Diferenţa

dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va

fi primită de la debitor, când va sosi scadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în

baza căreea banca centrală acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se

numeşte rată de reescont sau rată de refinanţare.

Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare.

Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea de

către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate servesc

ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări lipseşte (S.U.A.,

Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de lege (Germania, Franţa,

Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată a hârtiilor de valoare de stat –

marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa de capital. Corespunzător, principalii

creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare,

corporaţiile şi populaţia. Cauza principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de

valoare de stat este reglarea lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în

procesul desfăşurării politicii monetar-creditare.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 76-85.

2. Cornelia GRIGORIŢĂ, Activitate bancară, ediţia a III-a (manual universitar), Chişinău,

Editura Cartier, 2005, p. 45-76.

3. Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova. Nr 548-XIII din 21 iulie 1995

Subiectul VII. Băncile comerciale

7.1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

7.2. Tipologia băncilor comerciale. Structura organizatorică a băncii comerciale.și criterii de

clasificare.

7.3 Operaţiunile băncii comerciale: active şi pasive

Termeni-cheie: autorizație bancară, bancă universală, bancă specializată, bancă autohtonă,

bancă mixtă, bancă publică(de stat), bancă străină, capital bancar, instituție financiară,

operațiuni active și pasive.

Competențe:

- definirea esenţei bănciiicomerciale;

- determinarea și delimitarea funcţiilor băncilor comerciale;

- cunoașterea principiilor de funcţionare a băncilor comerciale;

- compararea operaţiunilor active şi pasive ale bănciilor comerciale;

- ilustrarea structurii organizatorice a băncii comerciale;

-analizarea și descrierea operațiunilor și servciilor bancare;

- explicarea procedurii de fondare a băncii comerciale.

7.1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii

bancare, când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile.

Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă

comercială”.

Prin bancă comercială se subînţelege instituţia financiară care acceptă depozite

transferabile şi le investeşte în operaţiuni active din numele său. Băncile comerciale reprezintă al

doilea nivel al sistemului bancar. Ele concentrează partea principală a resurselor creditare,

efectuează un diapazon larg de operaţiuni bancare şi servicii financiare pentru persoanele

juridice şi fizice. Băncile comerciale se organizează ca bănci de stat, societăţi pe acţiuni, societăţi

cu răspundere limitată, precum şi ca bănci mixte.

Funcţiile de bază pe care le îndeplinesc băncile comerciale sunt următoarele:

a) Deservirea conturilor agenţilor economici şi gestionarea lor la dispoziţia clienţilor

(efectuarea decontărilor fără numerar). Prin deschiderea conturilor, băncile comerciale atrag

mijloace băneşti în aceste conturi, care împreună cu capitalul propriu al băncii formează

resursele creditare ale băncii.

b) Acordarea creditelor bancare – este una din principalele operaţiuni active ale băncii,

care formează aproximativ 80 – 90% din veniturile băncii.

c) Deservirea de casă a agenţilor economici – prin această operaţiune, băncile

comerciale creează posibilitatea, pentru fiecare agent economic, de a-şi converti liber mijloacele

băneşti proprii din formă numerică în cea fără numerar şi invers.

d) Cumpărarea, păstrarea şi vânzarea valutelor străine – această operaţiune permite

fiecărui agent economic de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii în valuta oricărei ţări, cu

scopul de a-şi asigura relaţiile economice internaţionale.

e) Leasing financiar – prin această operaţiune, băncile cumpără din contul mijloacelor

băneşti proprii: mijloace fixe, utilaj şi alte mijloace fixe, pe care le transmite în arendă clienţilor

săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul termenului de arendă

achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru serviciul bancar respectiv.

f) Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca achită

plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul plătitorului.

Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi primirea plăţii.

g) Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca îndeplineşte

funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a cheltuielilor bugetului

conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de Finanţe.

h) Servicii de păstrare a valorilor – prin aceste operaţiuni, băncile pun la dispoziţia

clienţilor casete pentru păstrarea diverselor valori. .

i) Servicii de marketing şi consultaţie.

7.2. Tipologia băncilor comerciale. Structura organizatorică a băncii comerciale și

criterii de clasificare.

Banca comercială poate fi creată ca societate pe acţiuni (SA). Banca poartă răspundere

pentru angajamentele sale în limita întregului său patrimoniu, dar nu este responsabilă pentru

angajamentele acţionarilor săi.

În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atât persoane juridice, cât şi

fizice. Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul

consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea

organelor centrale ale puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).

Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere

ale subiecţilor Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de

administraţie locală, pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt

este prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de hotărârea organului de

administraţie locală.

Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent,

ponderea lui în sistemul bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează

ca raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu investiţii străine şi a capitalului

filialelor băncilor străine şi capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în Republica

Moldova.

Organele de conducere ale Băncii Comerciale

Organul suprem de conducere al băncii este Adunarea Generală a Acţionarilor. Ea se

convoacă anual pentru hotărârea următoarelor întrebări:

– modificarea statutului băncii sau a capitalului social;

– aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;

– distribuirea profitului;

– alegerea Consiliului băncii etc.

În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează

comisia de numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este

propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a

activităţii băncii, executând dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor

şi îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.

Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de

creditare, de investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea

scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi pe

piaţa valutară. Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului de

rezervă, crearea filialelor şi reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante,

acordarea unor credite mari etc.

La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin

7 persoane; peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor

este condusă de Preşedintele consiliului.

Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a

subdiviziunilor structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei:

creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea

depozitelor.

Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director general)

sau de Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii mai

îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa organului executiv intră toate

întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform statutului, sunt

soluţionate de Adunarea Generală).

Numărul de secţii în bancă depinde de mărimea băncii şi caracterul activităţii ei, dificultăţii

şi diversităţii serviciilor bancare oferite clienţilor, şi include următoarele compartimente

structurale:

În scopul asigurării controlului activităţii economico-financiare a băncii, la Adunarea

generală a acţionarilor, se alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori verifică

rezultatele activităţii băncii în decursul anului şi mai mult, cât din iniţiativă proprie, atât şi

conform hotărârii Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea generală a

acţionarilor stabileşte organul de audit al băncii şi costul serviciilor lui.

În conformitate cu legea, operaţiunile bancare se realizează în funcţie de tipul de licenţă

acordată de către BNM. BNM duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin

intermediul normativelor economice şi a altor norme prudenţiale, pe care băncile trebuie să le

respecte.

Banca comercială devine persoană juridică dacă posedă capital propriu, are stabilite

funcţiile, structura organizatorică, formele de conducere şi administraţie prin statut propriu şi

dacă este înscrisă în registrul băncii centrale.

Pentru a obţine autorizaţie de la B.N.M., banca comercială trebuie să înainteze o cerere, la

care se anexează:

- date referitor la calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii;

- date despre capitalul viitoarei bănci;

- business-planul pe următorii trei ani;

- informaţii despre numele, sediul şi activitatea persoanelor ce deţin mai mult de

10% din capitalul statutar al viitoarei bănci;

- alte informaţii solicitate de B.N.M..

În termen de trei luni, B.N.M. aprobă cererea preliminar sau o respinge în scris. După

aprobarea preliminară a cererii, B.N.M. stabileşte următoarele cerinţe:

- depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim necesar;

(Cuantumul capitalului minim se stabileşte pentru capitalul de gradul I în mărime de 200 mln.

lei.)

- angajarea de specialişti;

- încheierea contractului cu o firmă de audit;

- închirierea sau cumpărarea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare.

Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea preliminară

a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, B.N.M. eliberează o licență

permanentă în termen de 1 lună. Licența permanentă se acordă pe un termen nedeterminat şi nu

este transferabilă.

7.3 Operaţiunile băncii comerciale: active şi pasive

Operaţiunile băncilor comerciale se clasifică în: pasive şi active.

Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în

atragerea diferitor tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor

mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele

băncii.

Operaţiunile pasive includ:

– primirea depozitelor;

1. Secţia

de creditare

2. Secţia

de investiţii şi

valori

mobiliare

3. Secţia

depozite

şi operaţiuni

de casă

4.Secţia

operaţiuni

economice

5. Secţia

marketing

6. Secţia

contabilitate

– deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale

băncilor corespondente;

– emisia valorilor mobiliare proprii;

– primirea creditelor interbancare, şi resurselor creditare centralizate;

– operaţiunile REPO;

– creditele eurovalutare.

O formă specială a resurselor bancare îl reprezintă capitalul propriu al băncii. Capitalul

propriu este baza financiară de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor de compensaţie

investitorilor şi creditorilor în caz de pierderi sau falimentul băncii; menţine volumul şi

diversitatea operaţiunilor în conformitate cu scopurile băncilor.

Capitalul propriu al băncii include:

- capitalul social;

Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul social. El se formează din mijloacele

acţionarilor, acumulate în rezultatul vânzării acţiunilor.

– capitalul de rezervă;

Capitalul de rezervă are scopul de a acoperi pierderile probabile ale băncii în urma

operaţiunilor efectuate. Mărimea lui se determină ca cotă procentuală din capitalul social. Sursa

de formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.

– fonduri speciale;

Băncile creează fonduri speciale, precum: „Uzura mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor de

mică valoare şi scurtă durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum şi fondurile

stimulării economice create din profit. La fondurile speciale bancare se atribuie şi mijloacele,

primite din supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărârilor guvernului; mijloacele

acumulate din vânzarea acţiunilor primilor posesori la un preţ mai mare decât valoarea nominală

etc.

– profitul nedistribuit timp de un an.

Capitalul propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de 10%.

Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele atrase, care acoperă de la 80% la

90% din tot necesarul de mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilor bancare active. Mărimea

maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul propriu al băncii. Banca comercială are

posibilitatea de a atrage mijloacele întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, populaţiei şi altor

bănci.

Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele. Depozitul –

mijloacele băneşti (în numerar sau fără numerar, în monedă naţională sau valută străină),

transferate băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite condiţii. Operaţiunile legate

de atragerea mijloacelor fixe în depozite se numesc operaţiuni de depunere. Pentru bănci,

depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi sursa de bază pentru desfăşurarea

operaţiunilor active de creditare. Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În

funcţie de depunător, depozitele se clasifică în depozite ale persoanelor juridice şi depozite ale

persoanelor fizice; depozitele se mai clasifică conform termenului de retragere în: depozite la

termen şi la vedere.

Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite conturi deschise de client. Ele

sunt utilizate pentru realizarea decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial

folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în forma decontărilor fără numerar.

Depozitele la vedere sunt instabile pentru băncile comerciale. Din acest motiv, deţinătorilor

de conturi li se oferă o dobândă mică sau nu li se plăteşte dobândă.

Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în conturile de depozit pe un

termen stabilit cu o plată a dobânzii. Rata dobânzii depinde de mărimea şi termenul

depozitului.Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi banii doar la scadenţă nu

exclude posibilitatea de retragere a mijloacelor băneşti înainte de terment. Banca este interesată

în atragerea depozitelor la termen, deoarece ele sunt stabile şi permit băncii să utilizeze

mijloacele depunătorilor pe o perioadă îndelungată.

O varietate a depozitului la termen este certificatul de depozit, destinat să atragă mijloace

pe un termen exact stabilit. Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat nominal, în care este

indicată scadenţa şi rata dobânzii. Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în

bancă a unei sume de bani suficient de mari, în care se indică termenul obligatoriu de rambursare

de către bancă şi mărimea dobânzii.Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice.

Ele pot fi nominale sau la purtător. Dreptul de primire a depozitului conform certificatului de

depozit poate fi transferat unei terţe persoane. Pentru persoanele fizice se utilizează certificatele

de economii, oferite de către bănci pe termen stabilit sau la vedere.

Depozitele de economii ale populaţiei se plasează şi se retrag în suma totală sau parţială şi

se confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea pot fi depozitele, plata cărora este

legată de concediu, zi de naştere, depozite de sărbători. Aceste depozite sunt deosebit de

populare în ţările dezvoltate.

Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale, dar unele neajunsuri. În primul

rând, este vorba despre cheltuielile băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa

mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni, atragerea depozitelor depinde de depunători şi nu

de bancă. În prezent, pentru atragerea mijloacelor băneşti suplimentare, băncile comerciale

folosesc posibilităţile pieţei interbancare.

Creditul interbancar se oferă în condiţiile relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul

relaţiilor corespondente interbancare presupune deschiderea conturilor corespondente de către o

bancă în alta, pentru realizarea operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.

Creditele băncilor centrale se oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază

concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.

O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile REPO. Acestea reprezintă un

acord încheiat între o bancă şi o firmă sau dealerii valorilor mobiliare de stat. Când firma vrea să

investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea cumpără de la bancă valori mobiliare de

stat cu condiţia răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate rambursa mijloacele

chiar în ziua următoare şi poate primi o dobândă puţin mai mică decât cea la certificatele de

depozit. Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de atragere a mijloacelor băneşti

temporar libere.

Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate

ale băncii cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.

Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:

1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;

2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;

3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;

4. alte operaţiuni.

Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare reprezintă baza activităţii bancare în

plasarea resurselor ei. Ele aduc băncilor o parte importantă din venituri. Operaţiunile creditare

se împart în dependenţă de acoperire în: cambiale, comerciale, cu hârtii de valoare şi fără

acoperire. Creditele comerciale sunt creditele ce au ca gaj: warantele (recipisă ce atestă că

debitorul are marfă depozitată), recipisa de transport, conosamentul (recipisă eliberată de un

port, ce atestă că marfa a fost încărcată pe navă. În baza acestor documente se pot obţine credite

bancare.

Operaţiunile cu cambiile se clasifică în operaţiuni de scontare şi credite acoperite cu

cambii. Către operaţiunile cambiale se atribuie şi operaţiunile de accept şi de avalizare.

Operaţiunea de accept constă în aceea că banca acordă dreptul unui client solid de a emite

cambii, pe care banca le acceptă, adică, garantează plata din contul ei (din contul băncii). Însă,

clientul care se bucură de un asemenea credit, este obligat să introducă la scadenţă suma

necesară. O altă formă de creditare o reprezintă avalul. În acest caz, plata cambiei este efectuată

de către debitor (tras), iar avalul serveşte numai ca garanţie a cambiei.

În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi operaţiunile de factoring şi

leasing. Factoring-ul reprezintă cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între

agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi reprezintă o variaţie a operaţiunilor

comerciale ce se îmbină cu creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen scurt. Banca

procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al producţiei. Concomitent ea creditează

capitalul circulant al beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit. Băncile comerciale,

utilizând acest fel de credit, obţin posibilitatea suplimentară de diversificare a operaţiunilor sale,

mărind volumul profitului şi intensificând relaţiile cu clienţii.

Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe termen lung a maşinilor,

echipamentelor, imobilelor şi a altor elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare.

Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite forme. Cea mai răspândită dintre ele

este creditarea de către bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să crediteze şi

întreprinderile producătoare, care dau în arendă maşini şi echipamente, şi care efectuează

deservirea lor tehnică. Pe lângă aceasta, banca poate singură să ofere în arendă maşinile şi

echipamentele proprii.

O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea ei investiţională, în procesul

căreia banca apare drept investitor, investind resurse în valori mobiliare (acţiunile simple şi

privilegiate, obligaţiunile, obligaţiunile de stat, cambii etc.). Operaţiile cu valorile mobiliare

includ şi operaţiile cu valorile mobiliare cotate la bursă. Investind în valori mobiliare, băncile

urmează, în primul rând, scopul obţinerii profitului. Profitabilitatea valorilor mobiliare depinde

de scadenţa lor. Cu cât scadenţa valorii mobiliare este mai mică, cu atât preţul ei de piaţă este

mai stabil. Cu cât scadenţa este mai mare, cu atât mai des se va modifica preţul valorii mobiliare.

Din acest motiv, pentru băncile comerciale, sunt mai favorabile investiţiile în valori mobiliare pe

termen scurt decât în cele pe termen lung. Investind în valori mobiliare, băncile se conduc nu

numai de interesul profitabilităţii şi siguranţei depunerilor, dar urmăresc şi un alt scop – dirijarea

solvabilităţii şi lichidităţii lor. Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi permit

să le vândă uşor în caz de necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de corespondenţă.

Operaţiunile de casă şi de decontări .Una dintre cele mai importante funcţii a băncii este

funcţia de efectuare a plăţilor şi decontărilor, de aceea pentru primirea, verificarea, numărarea

păstrarea, eliberarea numerarului şi a altor valori băncile comerciale organizează compartimente

de casierie. Calitatea, exactitatea şi continuitatea mecanismului de decontări influenţează

activitatea economică în general.

Operaţiunile valutare se referă la vânzarea-cumpărarea valutei, eliberarea creditelor în

valută, deservirea conturilor valutare

Operaţiunile de trust oferă băncilor comeriale o serie de facilităţi: băncile comerciale au

acces la resurse financiare pe termen lung, care pot fi investite în activităţi rentabile, se

efectuează de băncile comerciale în baza încrederii clienţilor şi nu sunt limitate de lege, băncile

nu utilizează capitalul propriu, ci capitalul străin şi au responsabilităţi doar în măsura în care

prevede contractul (riscul principal şi-1 asumă mandatarul).

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 85-99.

2. Nicolae DRDAC, Teodora BARBU, Instituții de credit, București, Editura ASE, 2012, p. 9-

122.

3. Cornelia GRIGORIŢĂ, Activitate bancară, ediţia a III-a (manual universitar), Chişinău,

Editura Cartier, 2005, p. 77-108.

4. Legea instituțiilor financiare nr. 550- XIII din 21.07.95 cu completările ulterioare.

Subiectul VIII. Instituţiile financiar-creditare specializate

8.1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate

8.2. Instituţiile financiar-creditare specializate nebancare.

Termeni-cheie:bancă specializată, instituţie financiar-creditară specializată nebancară, asociație

de economii și împrumut, fond de pensii, organizație de microfinanțare, companie de asigurări,

fond de investiții.

Competențe:

- delimitarea băncilor specializate;

- determinarea operaţiunile băncilor specializate;

- cunoașterea particularităților activităţii instituţiilor financiar-creditare specializate nebancare.

explicarea diferenței dintre banca comercială și instituția financiar-creditară nebancară.

8.1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.

Activitatea băncilor specializate are ca scop prestarea, de regulă, a unui sau două servicii

pentru majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate servi prestarea de servicii

doar unei anumite categorii de clienţi sau specializarea într-o anumită ramură. Specializarea

băncilor influenţează caracterul activităţii băncii, determină specificul formării activelor şi

pasivelor, structurii bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a lucrului cu clientela.

Aceste bănci adesea sunt foarte eficiente atât din punct de vedere a sistemului bancar însuşi, cât

şi a întregii ramuri industriale.

Se cunosc următoarele tipuri de bănci specializate:

Băncile de investiţii;

Bănci de economii;

Bănci ipotecare.

Băncile de investiţii sunt instituţii creditare specializate în acumularea mijloacelor băneşti

pe termene lung ce asigură finanţarea şi creditarea investiţiilor.

Investiţiile sunt amplasarea capitalului pe termen lung în industrie, agricultură, transport,

construcţii, etc. Scopul investiţiei este obţinerea venitului. Investiţiile se clasifică în financiare şi

reale.

Investiţiile financiare reprezintă plasarea în hârtii de valoare emise de companiile

particulare şi de stat, de asemenea în depozite bancare şi în obiecte de tezaurizare. Investiţiile

reale reprezintă plasarea în capital fix şi creşterea de stocuri materiale. De asemenea, sunt

investiţii de lărgire a producţiei, de modernizare şi investiţii de reînnoire a capitalului fix, ce se

efectuează din defalcările de amortizare. Primele se efectuează din beneficiu şi resurse atrase,

obţinute pe piaţa creditelor.

Pentru efectuarea operaţiunilor privind finanţarea investiţiilor, băncile investiţionale

mobilizează capitalul creditar pe termen lung şi-l pun la dispoziţie debitorilor prin intermediul

emisiunii şi plasării obligaţiunilor şi altor titluri de împrumut. În afară de aceasta, băncile

investiţionale cumpără şi vând pachete de acţiuni şi obligaţiuni pe contul lor, precum şi acordă

credite cumpărătorilor de hârtii de valoare.

Ca şi altor bănci, băncilor investiţionale le este caracteristic efectuarea operaţiunilor active

şi pasive.

Pasive se numesc operaţiunile cu ajutorul cărora băncile investiţionale îşi formează

resursele sale, iar active – prin intermediul cărora plasează aceste mijloace. Resursele băncilor

investiţionale se formează din contul mijloacelor proprii şi împrumutate şi din contul plasării

hârtiilor de valoare.

Active se consideră operaţiunile de acordare a creditelor sub gajul hârtiilor de valoare,

precum şi investiţiile bancare. Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al

hârtiilor de valoare, iar însăşi hârtiile de valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii,

până la rambursarea creditului.

De asemenea băncile investiţionale îndeplinesc anumite operaţiuni de comision.

Băncile de economii acumulează veniturile şi economiile populaţiei şi acordă împrumuturi

pentru necesităţi de consum. Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza atragerii

depunerilor mici pe un anumit termen.

Din categoria operaţiunilor active ale băncilor de economii pot fi enumerate: acordarea

creditelor băncilor, organizaţiilor şi populaţiei, în limita resurselor disponibile, depunerile

ipotecare gajate cu bunuri imobiliare şi hârtii de valoare. Din categoria operaţiunilor pasive –

primirea, păstrarea şi asigurarea plăţilor populaţiei şi organizaţiilor privind obligaţiunile lor

financiare (plăţi în buget, în contul organizaţiilor şi instituţiilor comerciale, comunale, de

transport, etc.), cumpărarea şi vinderea hârtiilor de valoare de stat şi altor hârtii de valoare.

Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În calitate

de gaj se utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor ipotecare formează

propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare acordă şi alte servicii

bancare, ce duc la completarea veniturilor sale. Specificul formării pasivului băncilor ipotecare

constă în ponderea considerabilă a fondurilor proprii şi atrase pe calea lansării de obligaţiuni

ipotecare şi a titlurilor de gaj(Gajul ce are drept acoperire imobil poartă denumirea de ipotecă),

garantate cu imobile. Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea de credit ipotecar

garantat (reipotecat) cu bunuri imobiliare.

8.2. Instituţiile financiar-creditare specializate nebancare. Companiile de asigurări sunt cele mai importante dintre instituţiile financiare şi de credit

specializate, care înfăptuiesc asigurarea, adică îşi asumă obligaţia să recompenseze pagubele o

dată cu intrarea în vigoare a cazului de asigurare. Mijloacele acumulate, din contul vânzării

poliţelor de asigurare a persoanelor fizice şi juridice sunt folosite pentru cumpărarea

obligaţiunilor companiilor industriale şi comerciale, acţiunilor, valorilor mobiliare de stat.

Deoarece afluxul de mijloace băneşti sub formă de prime şi venituri din asigurări este cu mult

mai mare decât sumele plăţilor anuale către deţinătorii de poliţe, companiile de asigurări pot face

investiţii substanţiale cu o rentabilitate ridicată cu termene fixe de stingere. Aceste investiţii

servesc drept siguranţă pentru deţinătorii de poliţe de asigurare.

Operaţiunilor pasive se compun din: colectarea primelor de asigurare, atragerea capitalului

acţionar (în cazul societăţilor pe acţiuni), a capitalului de rezervă şi a altor fonduri.

Operaţiunilor active se compun din: cumpărarea hârtiilor de valoare de stat, a hârtiilor de

valoare ale altor state, a hârtiilor de valoare ale autorităţilor locale, a obligaţiunilor şi acţiunilor

corporaţiilor, investiţii în ipotecă, investiţii în imobil, împrumuturi acordate pentru cumpărarea

poliţelor de asigurare, etc.

Marile societăţi de asigurări se organizează sub formă de companii mutuale, când fiecare

posesor de poliţă de asigurare este totodată coproprietar al companiei, iar cotele lui de participare

reprezintă partea sa socială. O altă formă de organizare a societăţilor de asigurări sunt societăţile

pe acţiuni.

Fondurile de pensii sunt create de companiile private sau de stat pentru a executa plata

pensiilor muncitorilor şi funcţionarilor care au atins vârsta respectivă. Aceste mijloace se

investesc, mai cu seamă, în efectele întreprinderii care a creat fondul, precum şi ale companiilor

conexe şi subordonate (fondurile de pensii constituite din fondul centralizat), iar plata pensiilor

este executată din încasările şi veniturile curente (fonduri de pensii care n-au fost constituite din

fondul centralizat).

Fondurile pot fi gestionate de către întreprinderi sau, prin procură de către bănci (fondurile

neasigurate) şi companiile de asigurare (fonduri asigurate).

Operaţiunile pasive – operaţiuni în urma cărora se primesc resurse de la întreprinderi,

persoanelor juridice şi fizice, precum şi din veniturile provenite din operaţiunile active. Cu cât

este mai bogată corporaţia cu atât cota angajaţilor este mai mică.

Operaţiunile active – cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi ale corporaţiilor.

Deasemenea se cunosc fonduri de pensii la nivel centralizat (de stat).

Fondurile de investiţii au căpătat o răspândire largă în ţările cu economie de piaţă

avansată şi reprezintă societăţi pe acţiuni care se ocupă cu acumularea de fonduri băneşti de la

investitorii particulari prin metoda emiterii propriilor hârtii de valoare şi plasarea ulterioară a

acestora în acţiuni şi obligaţiuni ale persoanelor juridice din ţară şi din străinătate. Deoarece

capitalul poate fi investit în diferite hârtii de valoare, riscul acestor investiţii scade considerabil

pentru investitorii privaţi, care şi-au încredinţat propriile economii companiilor de investiţii.

Producându-se în calitate de intermediar financiar, aceste companii tind, în definitiv, să-şi

asigure lor şi investitorilor beneficii cât mai mari şi mai sigure.

În funcţie de metodele de acumulare a resurselor, companiile de investiţii se clasifică în

două categorii principale: de tip închis (cu un număr fix de acţiuni emise, care se cotează pe piaţa

titlurilor de valoare şi nu pot fi răscumpărate până în momentul lichidării companiei); de tip

deschis (aceste companii oricând îşi pot vinde şi răscumpăra noile acţiuni emise de ele). În afara

propriilor mijloace, companiile de investiţii sunt în drept să folosească în proporţii limitate,

mijloacele luate cu împrumut: companiile de tip închis pot lansa (emite) obligaţiuni de împrumut

plasabile pe piaţa hârtiilor de valoare, iar companiile de tip deschis – pot atrage credite bancare.

Baza operaţiunilor pasive a fondurilor de investiţii constituie vinderea hârtiilor de valoare

proprii, atragerea capitalului acţionar, a fondului de rezervă şi a imobilului companiei.

Operaţiunile active ale companiilor investiţionale sunt specifice şi se deosebesc de alte

operaţiuni asemănătoare ale instituţiilor creditare specializate. Banii obţinuţi de la vinderea

propriilor acţiuni sunt investiţi în acţiunile altor corporaţii şi companii.

Companiile financiare acordă credit clienţilor cumpărând creanţele acestora. Există trei

tipuri de companii financiare: cele de credit pentru consum, destinate cumpărării mărfurilor de

folosinţă îndelungată (cumpărarea mobilei, automobilelor, et.); cele de intermediere, când

companiile industriale îşi acordă reciproc credite comerciale (finanţarea vânzărilor unui

antreprenor sau companii); cele specializate în acordarea unor împrumuturi mici solicitanţilor

individuali. Companiile financiare, de regulă, acordă credite de la un an până la trei ani.

Principalele surse de mijloace ale companiilor financiare sunt depozitele pe termen. În plus,

acestea acumulează un număr mare de acţiuni de la firmele industriale şi comerciale, instituţiile

financiare şi populaţie, fapt ce le permite să controleze activitatea acestora. Companiile

financiare, în ultima perioadă, îşi extind spectrul de operaţiuni şi servicii prin efectuarea

tranzacţiilor leasing, factoring etc.

Operaţiunile pasive se efectuează din contul emisiunii proprii de hârtii de valoare şi din

contul creditelor pe termen scurt de la băncile comerciale.

Operaţiunile active constau în acordarea creditelor de consum şi în efectuarea investiţiilor

în hârtii de valoare de stat. Creditelor de consum le revin, aproximativ, 90% din totalul

operaţiunilor active.

Fondurile mutuale. Constituind fonduri mutuale marile corporaţii finanţează

învăţământul, instituţiile de cercetări ştiinţifice, centrele de artă, bisericile, alte organizaţii cu

caracter obştesc. Transmiterea mijloacelor în fondurile de binefacere se efectuează sub formă de

fluxuri băneşti sau sub formă de pachete de acţiuni. În aşa mod, aceste fonduri participă pe piaţa

capitalurilor cumpărând hârtii de valoare sau primind dividende de la pachetele primite,

mărindu-şi, astfel, capitalul său.

Operaţiunile de pasiv constau în acumularea de mijloace băneşti sau de hârtii de valoare,

iar cele de activ – în amplasarea mijloacelor primite în hârtii de valoare, în special, de stat şi în

imobil. Aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active o constituie acţiunile şi obligaţiunile.

Uniunile creditare se constituie după relaţii profesionale sau confesionale. Ele se

constituie ca cooperative.

Operaţiunile de pasiv constau în formarea resurselor necesare din cotizaţiile membrilor.

Resursele provin din cumpărarea acţiunilor de către membri, precum şi din credite bancare. Din

contribuţii se plăteşte dobânda.

Operaţiunile de activ constau în acordarea de credite pe termen scurt pentru cumpărarea

automobilelor, reparaţia caselor, etc. Aceste credite constituie 90% din totalul activelor. Restul

activelor se utilizează pentru cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi private. Uniunile creditare

se specializează în creditarea păturilor sărace ale populaţiei.

Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu chirie întreprinderilor arendaşe,

care achită chiria pe parcursul utilizării obiectelor de arendă. De regulă, de procurarea maşinilor

şi utilajului se ocupă companiile şi firmele de leasing subordonate băncilor. Leasingul este

avantajos atât pentru organizaţiile de leasing, cât şi pentru arendaşi. Primele obţin din aceste

tranzacţii beneficii, aceştia din urmă, fără a-şi cheltui banii, se aleg cu fondurile fixe de care au

nevoie în activitatea lor economică.

Firmele de factoring organizează vânzarea de conturi către firma-factor, care poate fi

reprezentată de orice bancă comercială, companie financiară sau firmă factorială specializată. În

cazul acestor tranzacţii, plătitorul pe bază de cont (debitorul) primeşte un aviz cu privire la

vânzarea creanţelor sale şi este dator să achite plăţile necesare nemijlocit factorului. Totodată,

există diverse tipuri de servicii factoriale: cumpărarea facturilor cu rabat şi cu achitarea plăţii

către factor; asumarea de către factor a răspunderii pentru toate operaţiunile de evidenţă a

vânzărilor companiei şi de administrare a conturilor (facturilor) debitorilor acesteia, de întocmire

regulată a situaţiilor cu privire la starea conturilor şi încasarea datoriilor (împrumuturilor);

garantarea achitării totale a plăţii pentru marfa livrată, chiar dacă cumpărătorul depăşeşte

termenul de plată.

Serviciile de factoring sunt prestate, de regulă, marilor companii, firme, care efectuează un

volum impunător de operaţii comerciale. Deoarece întregul risc de neplată a facturilor şi-l asumă

factorul, acesta, de regulă, achită iniţial doar partea majoritară din plata cuvenită (80-90% din

suma totală a facturilor), iar ceilalţi bani îi trece în rezerva ce urmează să fie restituită după

achitarea de către debitor a întregii sume datorate.

Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi pe termen scurt, gajate cu

bunuri imobiliare, ce alcătuiesc 50-80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lângă acordarea de

credite, ele efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse de clienţii lor, de vânzare pe baze

de comision a bunurilor lombardate. În funcţie de gradul de participare a statului şi a capitalului

privat la activitatea lombardurilor, acestea din urmă se clasifică în lombarduri publice, private şi

mixte (cu capital privat şi de stat).

Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei, deservirii businessului mic şi

mijlociu. Membri ai societăţii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Capitalul

societăţilor se acumulează din taxele de înscriere (înregistrare) ale membrilor. Fiecare membru al

societăţii, în momentul intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu titlu de

plată a cotei sale de asociat. La ieşirea din societate, achită creditul (plătind dobânda) şi o parte

din suma pagubelor societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse în gaj.

Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să se intensifice concurenţa dintre

diferite instituţii financiare de credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut nu

numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi rivalitatea dintre noile organizaţii

nebancare financiare şi de credit specializate.

Companiile de asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea economiilor

viitorilor pensionari şi investirea lor în sfera creditului de consum.

Între instituţiile de credit se desfăşoară o aprigă luptă de concurenţă. De exemplu, băncile

de economii folosesc din plin posibilităţile concurenţei de preţuri. Sporind dobânda la depozite,

băncile de economii, obţin avantaje în lupta de atragere a economiilor populaţiei.

Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează metodele concurenţei fără

implicarea preţurilor. De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult mai variată de servicii,

implementează noi tipuri de asigurare, cât mai flexibile, asigură condiţii avantajoase la

încheierea contractelor. Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de credit mai

mari au început să presteze servicii firmelor mici şi mijlocii, fapt ce a condus la creşterea

considerabilă a volumului operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop, marile

instituţii financiare şi de credit utilizează pe larg noile realizări ale tehnicii şi tehnologiile

informaţionale avansate. Astfel, introducerea tehnicii electronice de calcul în activitatea băncilor,

companiilor de asigurări, altor instituţii financiare şi de credit a făcut să scadă considerabil

cheltuielile, să crească nivelul şi calitatea administrării acestora.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Anatolie CARAGANCIU, Gheorghe ILIADI. Monedă şi credit. Chişinău, 2004, p.338.

2. Thomas Mayer et al. Banii, activitatea bancară şi economia, Editura Didactică şi Pedagogică,

1994, pp. 102-154

3. www.cnpf.md pagina Comisiei Naționale a Pieței Financiare.

Subiectul IX. Creditul în economie

9.1. Sistemul de credit – noțiune, structură, funcționare.

9.2. Conținutul și funcţiile creditului

9.3. Principiile creditului

9.4. Formele creditului

9.5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului

Termeni-cheie: credit bancar, credit comercial, credit ipotecar, credit de consum, credit

internațional, credit public, creditor, debitor, dobândă, cmision, scadență, garanție, rambursare,

asigurare, perioadă de grație, plafon, relație de creditare, garfic de rambursare a creditului.

Competențe:

- cunoașterea conceptelor de bază privind creditul, sistemul de credit, subiecții creditului;

- utilizarea corectă a noțiunilor de creditor, debitor, scadență, garanție, rambursare, asigurare;

- evaluarea funcţiilor creditului;

- stabilirea principiilor creditului;

- caracterizarea formelor creditului;

- definirea rolului creditului în economie;

- analizarea mecanismului de desfășurare a relațiilor de creditare;

- cercetarea pieței naționale și internaționale a creditului;

- elaborarea graficului de rambursare a creditului;

- comparea teoriilor privind creditul.

9.1. Sistemul de credit – noțiune, structură, funcționare.

Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă fără existenţa

relaţiilor creditare. De aici reese şi necesitatea creditului.

Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă forma

capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea factorilor de

producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea procesului de producere

şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se transformă în formă de marfă. După

realizarea mărfurilor, capitalul din nou se transformă în formă monetară. Deplasarea capitalului

începând cu forma monetară, prin intermediul formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea

lui la forma monetară se numeşte ciclu de rotaţie a capitalului. Repetarea incontinuu a ciclurilor

de rotaţie – rotaţie a capitalului.

Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei capitalului

permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor depinde de caracterul

activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu oscilaţiile capitalului, la fiecare agent,

în unele perioade, apar necesităţi de mijloace băneşti temporar libere (în cazul când necesităţile

de capital se micşorează), iar în unele cazuri, apar necesităţi în mijloace băneşti suplimentare (în

cazul când necesităţile de capital cresc).

Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe de o parte,

şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte, cauzează necesitatea

obiectivă în existenţa unor relaţii.

Lipsa de redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea activităţii majorităţii

agenţilor. Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere se

numesc relaţii creditare.

Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în

condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul exprimă relaţiile economice

care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a mijloacelor

temporar libere.

Termenul de credit este de provenienţă latină şi vine de la cuvântul creditum, semnificând

încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucruri sau servicii, că va primi în schimb

valori corespunzătoare. În limba română cuvântul credit a pătruns în secolul al XVIII, preluat din

limba franceză., abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în

activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cât şi în relaţiile cotidiene, nu numai economice,

dintre oameni. Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare. Deci, creditul este o „relaţie bănească ce apare în legătură cu

acordarea de împrumuturi unor pesoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior,

la scadenţă”.

Caracterizând specificul creditului, Virgil Madgearu scria că, prin credit se înţelege

„schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligaţii viitoare pentru

o afacere prezentă. Deci, creditul este o afacere în care prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt

separate în timp”. În opinia lui V. Slăvescu, creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt

economic prin care se cedează o sumă de bani, efectuată la un moment dat din partea unui

subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui

mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau

dobândă.

Subiecţii relaţiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana fizică sau juridică care

avansează împrumutul condiţionat (din surse proprii sau împrumutate) şi pentru un interval de

timp şi debitorul, tot o persoană fizică sau juridică care, în schimbul dreptului de folosinţă

asupra obiectului împrumutului, se obligă să restituie creditorului la scadenţă suma avansată

împreună cu dobânda.

Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul mijloacelor

împrumutate. De aici reiese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele împrumutate în modul

stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de

creditor constă în faptul că debitorul plăteşte creditorului dobândă.

Totalitatea mijloacelor temporar libere constituie piaţa capitalurilor creditare. Preţurile pe

această piaţă (mărimea dobânzii) asemănător, preţurilor de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor,

depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

9.2. Conținutul și funcţiile creditului

Creditul îndeplineşte două funcţii:

1 funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – majoritatea absolută a

mijloacelor temporar libere se redistribuiesc prin intermediul sistemului financiar al ţării, care

este format din bănci comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza cărora se

redistribuiesc mijloacele băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.

2 funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau micşorarea

masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii centrale. În urma acestei

operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de credit ale băncilor comerciale.

Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale, statul are posibilitatea să mărească sau să

micşoreze volumul emisiei creditare (politica monetar-creditară de expansie sau politica

monetar-creditară de restricţie), în dependenţă de conjunctura economică care există pe piaţă.

9.3. Principiile creditului.

Principiile creditului sunt:

a) principiul de rambursabilitate;

Este un principiu esenţial în relaţiile de creditare. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu

caracter temporar, rambursarea lui după o anumită perioadă de timp fiind obligatorie.

b) principiul scadenţei; Termenele de scadenţă sunt foarte variate şi în funcţie de acestea creditele se pot clasifica

în:

credite pe termen scurt – până la un an;

credite pe termen mediu – 1-3 ani;

credite pe termen lung – peste 3 ani.

Pentru creditele pe termen scurt, caracteristică este rambursarea integrală la scadenţă.

Creditele pe termen mediu şi lung implică de cele mai multe ori o rambursare eşalonată, ceea ce

arată că, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.) odată cu plăţile cuvenite pentru

dobânzi se rambursează o parte din împrumut.

c) principiul de plată;

Dobânda reprezintă caracteristica esenţială a creditului. În acordurile de credit s-a

încetăţenit clauza dobânzii fixe. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit,

este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Pe

fondul presiunii inflaţioniste s-a instituit regimul dobânzilor flotante, situaţie în care dobânzile se

modifică periodic (de regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau

internaţională). În acordurile de credit se poate prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata

integrală a acesteia la încheierea contractului.

d) principiul asigurării;

Acest principiu este elementul esenţial al relaţiei de credit, presupunând riscuri care

necesită garanţii. În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

- Riscul de nerambursare- constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de

plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului. Pentru

prevenirea riscului se impune o analiză temeinică a împrumutatului din mai multe puncte de

vedere: competenţă profesională, situaţie economică naţională şi internaţională, situaţie

financiară, volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoaşterea legislaţiei, legăturile

juridice cu alte întreprinderi, etc. Prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin

colaborarea cu alte instituţii de credit) şi/sau prin garantarea împrumutului.

- Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în

măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor

acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a

depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite pe hârtii de valoare şi prin alte

operaţiuni. Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii.

De aceea, în scopul gestionării fondurilor ce-i sunt încredinţate spre păstrare, banca trebuie să-şi

întărească poziţia sa de creditor prin garanţii. (garanţii personale - angajamentul unei terţe

persoane de a onora obligaţiile debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată sau

garanţii reale –gajul bunurilor, reţinerea bunurilor debitorului, ipotecă ş.a. )

Indiferent de garanţiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul că o bună

garanţie nu este decât o precauţiune suplimentară şi nu un suport al unui risc, mai mult decât

probabil. Transformarea garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli

suplimentare şi nu în ultimul rând, prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor.

e) principiul destinaţiei;

Acest pricipiu se referă la obligaţia debitorului de a utiliza mijloacele împrumutate în

modul stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului.

f) caracter diferenţiat în dependenţă de beneficiar.

9.4. Formele creditului.

Într-o economie de piaţă, relaţiile de credit sunt foarte variate.

Clasificarea creditelor este discutabilă. Totuşi creditele pot fi clasificate după următoarele

criterii:

subiecţii relaţiilor de creditare: creditorul şi debitorul;

obiectul creditului şi sfera de utilizare;

sursa fondurilor împrumutate;

durata relaţiei de creditare.

Privite din această perspectivă, raporturile de credit s-au structurat de-a lungul timpului în

cinci forme fundamentale:

1) creditul comercial;

2) creditul bancar;

3) creditul obligatar;

4) creditul ipotecar;

5) creditul de consum.

Creditul comercial

Creditul comercial este cea mai reprezentativă formă a creditului în economia de piaţă şi

constă în acordul reciproc de amânare a plăţii de către agenţii economici cu prilejul vânzării

mărfurilor. El apare din faptul că unii agenţi economici dispun de mărfuri fabricate şi pregătite

pentru vânzare, în vreme ce alţi agenţi economici au nevoie de aceste mărfuri, dar nu dispun, o

perioadă de timp, de mijloacele băneşti pentru cumpărare. În felul acesta creditul comercial

favorizează desfacerea producţiei respective înainte ca agentul economic cumpărător să dispună

de cantitatea de bani necesară şi accelerează circuitul şi rotaţia capitalului ocupat în sfera

producţiei şi circulaţiei.

Motivaţia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale părţilor în creşterea

fluidităţii schimburilor şi în diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare şi întreţinere a

depozitelor etc. Totodată el este şi un mijloc de concurenţă, deoarece acordarea de facilităţi în

domeniul creditului de către furnizor, este o cale suplimentară de a atrage clientela. În acelaşi

timp, creditul comercial are anumite limite, volumul său depinzând de mărimea capitalului

disponibil al întreprinderilor din producţia şi circulaţia mărfurilor şi de regularitatea revenirii

capitalurilor la întreprinzătorii respectivi.

În desfăşurarea raporturilor de credit comercial, întreprinderile apar în dublă ipostază:

- pe de o parte, ele primesc credite în calitate de cumpărător, ceea ce le asigură un aflux

de resurse;

- pe de altă parte, ele acordă credite propriilor lor cumpărători.

Creditul bancar

Creditul bancar – ca formă de înlocuire şi completare a creditului comercial se deosebeşte

de acesta acoperind o arie mai întinsă, fiind mai elastic şi mai eficient. Participanţii creditului

bancar sunt, băncile care apar în calitate de creditori şi diferite persoane fizice/juridice care

solicită credit, în calitate de debitori.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte,

întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite, care pot fi folosite de către

acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de

producţie sau pentru investiţii.

Creditul bancar îmbracă mai multe forme, astfel:

a) din perspectiva raportului bancă-întreprindere avem:

- avansurile în cont curent sau creditele de casă. Ele reprezintă raporturile de credit

întemeiate pe cunoaşterea activităţii întreprinderii. Ele privesc nevoile curente de producţie ale

întreprinderii .

- linia de credit care conferă întreprinderii un credit provizoriu, deoarece banca poate cere

oricând acoperirea debitului;

- linia de credit confirmată este o formă mai favorabilă întreprinderii şi se realizează în

baza unui acord scris în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru toată

perioada înscrisă în acord;

- linia de credit revolving reprezintă un mod de obţinere de credite agreat de întreprinderi,

întrucât rambursările reduc nivelul creditului şi permit în perioadele următoare obţinerea cu

certitudine a unor noi credite;

b) după scadenţă deosebim:

- credite pe termen scurt având ca scop acoperirea unei penurii trecătoare sau permanente

de fonduri determinată de decalajul între momentul cheltuirii fondurilor proprii şi cel al realizării

încasărilor;

- credite pe termen mediu şi lung destinate finanţării investiţiilor.

Creditul de stat (public)

Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de persoanele fizice şi juridice

bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de emisiune de valori mobiliare de stat.

Creditul se acordă în momentul cumpărării valorilor mobiliare. Acest credit se foloseşte pentru

acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova creditul public, în marea majoritate, se

acordă de sistemul bancar, B.N.M. Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor

capacităţi de producere, care în viitor vor servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea

neproductivă a mijloacelor creditului public nu creează posibilitatea rambursării acestuia (plata

salariilor, bursei, etc.) în acest caz unica posibilitate de a rambursa creditul este de a emite un

pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului bugetar.

Creditul ipotecar

Creditul ipotecar priveşte activităţile imobliliare şi reprezintă una dintre cele mai

importante forme de credit în cadrul unei economii care dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea

individuală.

Creditul ipotecar se bazează pe un acord realizat între împrumutant şi împrumutat, în care

sunt prevăzute următoarele:

- proprietatea folosită drept garanţie;

- dacă aceasta mai este grevată de alte ipoteci;

- condiţiile şi scadenţele de rambursare;

- penalităţile pentru nerespectarea scadenţelor de rambursare;

- circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde

proprietatea.

Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat în fluxuri distincte de

constituire şi redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, într-o formă

evoluată, a unei pieţe distincte (piaţa ipotecară), în cadrul căreia operaţiunile se desfăşoară sub

supravegherea unei instituţii de credit specializate. Pe această piaţă, obligaţiile nu sunt decât

obiectul gaj al operaţiunii, creditele negociindu-se prin instrumente speciale, care leagă pe

ofertanţi de capitaluri (bănci sau instituţii) de utilizatorii creditului ipotecar (populaţia sau

întreprinderile).

Creditul de consum

În acest caz, relaţia de credit se caracterizează prin obiectul creditului: finanţarea

cumpărării de mărfuri şi servicii de către populaţie.( creditul se acordă pentru a fi folosit nu

în scopuri productive, ci în scopuri de consum.)

Subiecţii relaţiei de credit sunt creditorul, respectiv:

- creditorul primar: reţeaua de comercializare a bunurilor şi serviciilor, achitarea

contravalorii acestora făcându-se ulterior;

- creditorul secundar – o bancă care asigură refinanţarea comerciantului prin preluarea

creanţelor acestuia asupra cumpărătorilor-debitori;

şi debitorul – cumpărător al mărfurilor şi serviciilor.

Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri şi servicii, cu modificări

substanţiale în timp şi diferenţe mari de la o ţară la alta în funcţie de legislaţie şi amploarea sferei

de consum.

Rambursarea creditului se poate face:

- neeşalonat, în funcţie de posibilităţile cumpărătorului până la un termen maxim

convenit. Aceasta este modalitatea clasică de rambursare în cadrul relaţiei de credit primar când

obiectul creditului comercial îl reprezintă mai ales bunurile de valoare redusă.

- eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe, stabilite de comun acord cu cele două

părţi. Această formă de rambursare caracterizează îndeosebi perioada de după primul război

mondial şi este motivată de caracterul de masă a producţiei de bunuri şi de necesitatea de a

asigura accesul deschis la acestea cumpărătorilor. Este modalitatea actuală de rambursare cu cea

mai mare frecvenţă.

Cea mai populară formă de credit de consum eşalonat o reprezintă creditele de revolving

(succesiv) acordate prin intermediul cărţilor de credit eliberate de către bănci clienţilor solvabili.

Elementele caracteristice acestui credit sunt:

- se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;

- permite consumatorului să efectueze cumpărăturile sau să obţină împrumuturi, fie

direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, la momentul oportun pentru el;

- cumpărătorul-consumator are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru

creditul în curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilitate.

Pe plan general, aşa cum experienţa a eviedenţiat, creditul de consum a contribuit direct la

creşterea nivelului de trai al populaţiei, stimulând în acelaşi timp, producţia de bunuri de consum

de nivel tehnic şi oportunitate ridicată.

Pe de altă parte, creditul de consum, prin volumul său, poate avea influenţe semnificative

asupra echilibrului monetar deoarece permite consumul în prezent cu plata ulterioară. Astfel, în

perioadele în care creditul de consum este în expansiunepoate exercita presiuni inflaţioniste

asupra nivelului general al preţurilor dacă volumul bunurilor nu creşte corespunzător; creditul de

consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.

În concluzie, analizând cele cinci forme de credit, cu tipurile şi categoriile lor, cu

particularizările lor proprii, rezultă că, în general, raporturile de credit se desfăşoară în mod

necesar pe două planuri:

- un plan este acela al mobilizării resurselor băneşti temporar disponibile la întreprinderi şi

populaţie, realizându-se astfel o sporire a capitalului destinat activităţii economico-sociale şi o

mai bună utilizare a factorilor de producţie în vederea lărgirii şi diversificării producţiei;

- al doilea plan priveşte distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri

favorizând astfel desfacerile de mărfuri pe o scară largă şi, în general, tranzacţiile comerciale.

În felul acesta, creditul se constituie într-unul din mecanismele de bază ale vieţii

economice, cu efect multiplicator asupra întregii activităţi economice.

Creditul internaţional

Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei ţări,

rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional (Fondul

Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea absolută a creditelor internaţionale se

acordă de organismele financiare internaţionale. Sursele pentru acordarea acestor credite sunt

formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei, ţările dezvoltate cu

economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau în unităţi monetare

internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop ajutorarea ţărilor puţin

dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este însoţită de stabilirea a mai multor

condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe tranşe, în dependenţă de îndeplinirea

condiţiilor creditului. Supravegherea îndeplinirii acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii

permanenţi ai organismelor internaţionale în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de

către misiunile creditorilor. Creditele internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă

de timp scurtă a: cadrului legislativ; a bazei normative, în diferite domenii de reglementare a

economiei; crearea infrastructurii; modernizarea tehnologiei de producere; posibilitatea

intervenţiei valutare, cu scopul menţinerii stabilităţii valutei naţionale.

9.5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.

Rolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le îndeplineşte. Cu

ajutorul creditului este asigurată continuitatea ciclului de producţie, apa noi edificii, activităţi,

etc.

Se cunosc următoarele teorii ale creditului:

1. teoria naturalistă a creditului – afirmă că creditul este o simplă metodă de redistribuire

temporară a mijloacelor băneşti şi, prin urmare, nu îndeplineşte careva funcţii active în

economie.

Fondatorii acestei teorii au fost A. Smith şi D. Ricardo. Ei afirmau că creditul este

dependent în întregime de procesele de reproducere şi nu influenţează deloc asupra acestor

procese.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii ei recunoscând că creditul se află în

dependenţă de procesele de reproducere nu recunoşteau influenţa activă a creditului asupra

acestor procese.

În secolul XIX adepţi ai acestei teorii au fost: Say, Mak-Culoh; în secolul XX – această

teorie a fost înlocuită de teoria de creare a capitalului prin credit.

2. teoria de creare a capitalului prin credit afirmă că creditul creează capitalul economiei

şi este factorul decisiv, care influenţează asupra dezvoltării economiei.

Fondatorul teoriei este Lo. El considera că bogăţia societăţii poate fi mărită prin acordarea

de credite de banca centrală. În aşa mod, băncile sunt o sursă nelimitată de creştere a bogăţiei

societăţii.

La mijlocul secolului XIX economistul englez Macleod afirma că băncile acordă credit şi

prin aceasta creează capital, şi, prin urmare, creează bogăţie. În acest sens el a denumit băncile

“uzine de producere a capitalului”.

Bancherul german Gan şi profesorul austriac Shumpeter recomandau folosirea permanentă

a emisiunii creditare în scopuri de menţinere a conjuncturii economice înalte.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii acesteea supraapreciază funcţiile active

ale creditului şi nu ţin cont de faptul că creditul se află în dependenţă de procesele de

reproducere a mărfurilor şi serviciilor (sursa creditului sunt mijloacele temporar libere ale

agenţilor economici).

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1 Ilie BĂBĂIŢĂ şi Alexandrina DUŢĂ, Pieţe şi capitaluri, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p.

152-155 (Cap. 7, § 1.1. – Conceptul de credit şi piaţa creditelor şi § 1.2. – Funcţiile şi avantajele

creditului) , p. 155-157 (Cap. 7, § 1.3 – Formele creditului).

2. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003, vol. II (Credit), p.

37-84.

3. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 62-75.

4. Cornelia GRIGORIŢĂ, Activitate bancară, ediţia a III-a (manual universitar), Chişinău,

Editura Cartier, 2005, p. 195- 250.

Subiectul X. Dobânda 10.1. Esenţa şi rolul dobânzii

10.2. Funcţiile dobânzi

10.3. Factorii ce determină nivelul dobânzii

10.4. Teorii asupra dobânzii

Termeni-cheie: anuitate, dobânda flotantă, dobânda fixă, rata reală a dobânzii, rata nominală a

dobânzii, capitalizarea dobânzii.

Competențe:

- definirea esenţei şi rolului dobânzii;

- argumentarea funcţiilor dobânzii;

- identificarea factorilor de acţiune asupra nivelului dobânzii;

- cunoașterea elementelor și trăsăturilor dobânzii;

- formularea criteriilor de clasificare a dobânzii;

- compararea nivelului ratei dobânzii din diferite țări;

- calcularea mărimii dobânzii la scadență;

- compararea teoriilor privind dobânda.

10.1. Esenţa şi rolul dobânzii.

S-a subliniat mai sus că orice credit este purtător de dobândă. Dobânda este considerată

după unii autori, că reprezintă: plata pentru o sumă împrumutată, “recompensă pentru renunţarea

la lichiditate pentru o anumită perioadă de timp” (Keynes), “partea din plusvaloarea încasată de

creditor – persoană fizică sau juridică – de la debitor, ca plată pentru capitalul de împrumut

cedat”( Kiriţescu), “preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să

aştepte până când vor câştiga banii cu care să cumpere resursele; o primă plătită pentru a intra în

stăpânirea curentă a resurselor”(Heyne). Despre dobândă, Paul Samuelson spune că este “preţul

specific” plătit pentru “a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul” (Samuelson).

Rezultă că dobânda este în mod evident determinată de conceptul de capital, fiind legată de

elementele de timp şi de risc.

Dobânda poate fi considerată ca fiind preţul plătit de debitor creditorului la scadenţă

pentru folosirea unui capital o perioadă de timp determinată. Mărimea ei se numeşte rată. Rata

dobânzii se stabileşte în formă de procent periodic. (de obicei, în Republica Moldova rata

dobânzii se stabileşte în formă de procent anual).

Reeşind din modul de calculare a plăţii pentru credit mărimea acesteea depinde de

următorii factori:

mărimea dobânzii;

termenul de creditare;

mărimea ratei.

La rândul său mărimea ratei depinde de raportul dintre cerere şi ofertă la resursele creditare

şi nivelul inflaţiei.

Rolul dobânzii reese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din

instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa principală

de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează cheltuielile

operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în

buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.

Nivelul dividendelor, în mare măsură, determină volumul investiţiilor de capital în sistemul

financiar-bancar. Mărimea rezervelor adecvate riscurilor fiecărei instituţii financiar-bancare

determină volumul de mijloace băneşti temporar libere depuse în sistemul bancar şi, prin urmare,

determină volumul de resurse creditare ale băncilor şi capacitatea lor de satisfacere a cerinţelor

agenţilor economici în credite bancare. Existenţa rezervelor obligatorii adecvate riscurilor

determină disponibilitatea investitorilor din străinătate de a investi capitalul în economia ţării

prin intermediul sistemului bancar.

10.2. Funcţiile dobânzii.

Dobânda creditară îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de stimulare economică;

1. funcţia de reglare;

2. funcţia de redistribuire a veniturilor.

Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din faptul că

mărimea plăţii pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul creditului. Fiecare

agent economic (debitor) tinde spre maximizare sumelor de credite primite de la bănci şi spre

minimizarea termenului de folosire a mijloacelor împrumutate. Reeşind din aceasta, agenţii

economici se află în căutare permanentă a celor mai eficiente căi de folosire a resurselor

creditare. Această presiune de dobânzi asupra agenţilor economici contribuie la introducerea

noilor tehnologii şi noilor metode de organizare a procesului de producere.

Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (B.N.M.) ridicând sau micşorând rata de

refinanţare poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din aceasta banca

centrală poate să influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în economie şi, prin urmare,

poate să stimuleze dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării conjuncturii economice.

Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc veniturile

agenţilor economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu mijloacele

împrumutate. Mărimea dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de rentabilitate pentru debitor şi

pentru creditor. Prin urmare, mijloacele împrumutate pot fi investite numai în activitatea care

asigură nivelul dublu de rentabilitate medie pe economie.

10.3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.

Factorii ce determină nivelul dobânzii sunt:

1. productivitatea capitalului – investitorul atunci când îşi propune să mobilizeze un

capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv,

dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l remunereze corespunzător pe deţinătorul de

capital.

Profitul total = Dobânda + Profitul net

2. lichiditatea – creditorii pot prefera acea formă de împrumut care să le asigure

lichiditatea. De obicei, se preferă termene scurte. Orice îndelungare a plăţii dobânzii este însoţită

de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Stabilirea nivelului dat al ratei dobânzii, în cadrul

contractului de credit, este o expresie a compromisului între creditori, care doresc o cât mai

ridicată lichiditate şi debitori, interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta.

3. riscul nerambursării – rambursarea este o cerinţă generală, care poate fi asigurată dacă,

în cazurile particulare, se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc. Aceste

cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a ratelor dobânzii.

a) rate a dobânzii pure, care este costul utilizării capitalului;

b) plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării.

4. raportul dintre cerere şi ofertă la credite. Oferta de credite este determinată de nivelul

economisirii, de porţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Cererea de credite este

intercondiţionată de cei trei mai debitori: guvern, agenţi economici şi familiile, influenţaţi de

evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

5. stabilitatea economică şi politică. Orice fenomen de dezechilibru vor duce la creşterea

ratei dobânzii.

10.4. Teorii asupra dobânzii.

Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real şi

monetare. Deasemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.

1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:

a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în combinaţie cu

alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi economic (valoric). Prisosul şi constituie

dobânda.

b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o parte din

consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această abţinere. Adepţi – Marshall,

Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru

renunţarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor.

c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel. Dobânda

poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale rarităţi.

d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc de pierdere

totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie cauza esenţială a dobânzii.

e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o parte a

beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a obţine capitalul necesar potrivit

dinamicii producţiei determinate de aceste inovaţii.

2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:

a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta de capital o

constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în precedentele investiţii de capital fix sau

circulant. Cererea de capital este reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii.

Dobânda este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când investiţiile de

bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se limitează consumul şi, în mod necesar, se

majorează economiile şi venitul naţional; cu această majorare creşte oferta de fonduri de

împrumut şi se diminuează dobânda.

b) Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes. Rata dobânzii se stabileşte prin

intermediul echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă. Cererea de monedă, pune în evidenţă,

aşa-zisa, preferinţă pentru lichidităţi. Pentru fiecare persoană cerinţele de ordin tranzacţional

depind de 3 factori:

frecvenţa veniturilor;

nivelul veniturilor;

standardul de viaţă.

În viziunea lui Keynes teoria dobânzii este o teorie monetară.

3. Teorii contemporane asupra dobânzii. Relaţia între rata dobânzii reale şi cea

nominală este un esenţial al teoriilor dobânzii actuale. Adepţi: Friedman, Fama, Gibsen, Levi,

Makin. Acest curent susţine că rata nominală a dobânzii este egală cu cea reală şi cu rata

anticipată a inflaţiei.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 62-75.

2. Cornelia GRIGORIŢĂ, Activitate bancară, ediţia a III-a (manual universitar), Chişinău,

Editura Cartier, 2005, p. 195- 250.

3. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003, vol. II (Credit), p.

163-169, p. 172-179, p. 181-194 (Cap. 12 – Dobândă, scont, agio).

4. John Maynard KEYNES, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 195-203 (Cap. 14 – Teoria clasică a ratei dobânzii), p. 237-

256 (Cap. 17 – Proprietăţile esenţiale ale dobânzii şi ale banilor).

5. Teodor ROŞCA, Monedă şi credit, Monedă şi credit, Ediţia a II-a, Editura „ALTIP”, Alba

Iulia, 2001, p. 166-174 (§ 2.2. – Dobânda în economia contemporană).

Subiectul XI. Politica monetar-creditară

11.1. Politica monetar-creditară: concept, funcții, actori.

11.2. Obiectivele politicii monetar-creditare.

11.3. Instrumentele politicii monetar-creditare.

11.4. Strategiile politicii monetar-creditare.

Termeni-cheie: politica monetar-creditară, instrumentele politicii monetar-creditare, rata de

bază a dobânzii, rata rezervelor minime obligatorii, operațiuni open-market, strategii

monetare, obiective finale, obiective intermediare, țintirea inflației.

Competențe:

- definirea conceptului şi conţinutului politicii monetar-creditare;

- descrierea obiectivelor politicii monetare;

- cunoașterea instrumentelor politicii monetar-creditare;

- determinarea particularităților strategiilor politicii monetar-creditare;

- evaluarea strategiei şi instrumentelor politicii monetare în Republica Moldova.

11.1. Politica monetar-creditară: concept, funcții, actori.

Politica monetar-creditară reprezintă un set de măsuri specifice luate în scopul atingerii

obiectivelor majore ale politicii economice prin intermediul controlului exercitat de autoritatea

monetară asupra cererii agregate din economie sau, altfel spus, a cheltuielilor totale realizate în

economia naţională pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor care intră în componenţa venitului

naţional (exprimat de regulă, sub forma produsului intern brut). Forţa instrumentului monetar în

economie este spectaculos exprimată de faimoasele cuvinte ale lui Lenin, potrivit cărora cea mai

eficientă cale de a distruge o societate este aceea de a-i distruge moneda.

Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele

monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi

şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.

Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat

în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se elaborează

de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării (ministerul

finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de organul legislativ a

ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.

În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra stării

pieţei de capitaluri creditare şi asupra circulaţiei monetare. Influenţând asupra volumului de

resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra volumului masei

monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de capital, asupra volumului

şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor factori care determină

starea economiei.

Există două tipuri de politică monetar-creditară:

1. politica monetară de austeritate (îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea

ritmului de creştere a volumului masei monetare);

2. politica monetară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor de creditare,

reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).

Politica monetară de austeritate se realizează, în condiţiile în care conjunctura

economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de supraproducţie.

Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a

mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul.

11.2. Obiectivele politicii monetar-creditare.

Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică care asigură

„deplasarea” cadrului explicativ de la instrumente la obiective finale.

instrumente ale politicii monetare

obiective operaţionale

obiective intermediare

obiective finale

Într-o economie de piaţă principiul libertăţii economice impune ca Banca Centrală să nu

poată utiliza politica monetară pentru a controla în mod direct cheltuielile totale: acest obiectiv

se realizează prin metode indirecte, fixându-se anumite obiective intermediare, cum ar fi

controlul ratei de creştere a masei monetare (sau a ofertei de monedă din economie). Realizarea

obiectivelor intermediare se face prin stabilirea, în seama instituţiilor bancare şi financiare a unor

obiective operaţionale, spre exemplu un anumit nivel al depozitelor bancare sau o anumită

structură a activelor. În sfârşit, pentru aducerea la îndeplinirea obiectivelor operaţionale, Banca

Centrală utilizează o serie de instrumente specifice de politică monetară, dintre care cele mai

importante sunt: operaţiuni pe piaţa monetară, modificarea rezervelor minime obligatorii şi

administrarea ratei scontului (rata de refinanţare).

Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice

generale, adică: creşterea economică, stabilitatea preţurilor, scăderea şomajului, stabilitatea

monedei naţionale.

Prin obiectivel intermediar se defineşte un concept sau un agregat reprezentativ unui

ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară centrală estimează că poate avea

influenţă şi asupra căruia “apasă” când doreşte şă atingă un obiectiv final.

Obiectivele intermediare sunt de trei tipuri:

obiective cantitative (agregatele monetare sau creditul);

rata dobânzii;

cursul de schimb (valutar).

11.3. Instrumentele politicii monetar-creditare.

Politica monetar-creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:

- instrumente directe (care sunt măsuri vizând nemijlocit consumatorii de credite şi

destinatarii finali ai monedei)- sunt măsuri autoritare;

- instrumente indirecte (care sunt utilizate în relaţiile cu băncile comerciale şi alţi

operatori financiari şi nu vizează direct agenţii economici nefinanciari)- acționează

asupra piețelor.

În categoria instrumentelor directe intră: limitarea creditelor şi controlul valutar (acţiunea

asupra cantităţii), fixarea administrativă a unor plafoane ale dobânzilor la credite sau la depozite

(acţiunea asupra costului).

Contingentarea (limitarea) creditelor constă în fixarea unui plafon de creştere a

volumului creditului într-o perioadă dată. Formulele aplicate în diferite ţări sunt de natură

apropiată, însă modalităţile utilizate sunt diferite.

Astfel, modalităţile se pot referi, ca regulă generală, la creditele care figurează în activ,

sau, în mod excepţional, la elemente din pasivul băncilor; ele pot fi exprimate în sumă sau în

procent: se pot determina în raport cu o dată de referinţă unică sau în raport cu media perioadei;

se pot exprima în valori brute (fără a lua în considerare rambursările) sau în valori nete; pot ţine

sau nu seama de factori sezonieri; se aplică la deschiderile de credite sau agenţi economici.

În funcţie de intermediarii financiari sau categoriile de credite cărora li se aplică,

plafonarea creditelor poate fi mai mult sau mai puţin extinsă, acoperind fie întregul spectru de

intermediari sau anumite categorii specializate, vizând fie ansamblul creditelor, fie anumite tipuri

de credite, precum cele de export, cele pentru echipamente şi construcţii (investiţii).

Acţiunea asupra cantităţii de monedă centrală.

Caracteristica acestei acţiuni este că ea poate antrena fluctuaţii foarte puternice ale ratei

dobânzii, în virtutea regulii că acelea care controlează cantităţile nu poate controla preţurile.

Dacă nu-şi asumă acest risc, această politică este pândită de eşec (riscul conflictului cu un

eventual obiectiv al cursului de schimb).

Acţiunea asupra costului monedei centrale. În principiu, variaţiile ratei dobânzii asupra

masei monetare afectează agregatele monetare prin trei canale de transmitere:

schimbări în comportamentele portofoliului agenţilor nefinanciari (cererea de

monedă), adică în divizarea între active monetare şi nemonetare;

cererea de credit bancar a agenţilor nefinanciari;

oferta de credit al băncilor.

Instrumentele indirecte clasice ale politicii monetare sunt următoarele: rata de bază a

dobânzii, politica pe open-market şi sistemul rezervelor minime obligatorii.

Rata de bază a dobânzii reprezintă dobânda uzuală stabilită către banca centrală.

Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii.

Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată rata de bază a dobânzii, astfel că

la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.

În principal, acţiunea ratei de bază a dobânzii influenţează piaţa capitalurilor, sfera

creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.

Astfel, scăderea ratei de bază a dobânzii determină diminuarea generală a dobânzii,

sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării

activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creşterea ratei de bază a dobânzii, având ca urmare sporirea generală a

dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea

profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii vor

manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.

Manevrarea ratei de bază a dobânzii acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine.

Scăderea ratei de bază a dobânzii duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor

capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.

Dimpotrivă, creşterea ratei de bază a dobânzii şi al nivelului general de dobânzi, atrage

în ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în sensul

scăderii nivelului general al dobânzilor.

Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în sensul

restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării ratei de bază a dobânzii asupra afluxului şi

refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanţei

de plăţi. De pildă, creşterea ratei de bază a dobânzii atrage după sine o invazie a capitalurilor

străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul

capitalurilor, determinat astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării

economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de credit ce influenţează

această conjunctură.

Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri pregnante,

prin caracteristici opuse acestora.

Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:

nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi, sunt

determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;

în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază

alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii;

operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.

În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a

băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să acorde

credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin aceasta, ale

economiei naţionale.

Politica pe open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă

liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua lichidităţile

agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a creditelor şi de creaţie a

monedei scripturale.

Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de comerţ,

bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În multe ţări, cele

mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur. Intervenţia băncii

centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între banca centrală şi băncile

comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de credit în economie.

Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate

minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile sale

deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.

Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul

economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest sistem,

potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între volumul

depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.

Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui

raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În raport cu

interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului de credite

acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea

rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării

activităţii economice (prin creşterea rezervei minime obligatorii). Intervenind în sensul creşterii

sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a

costului creditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară,

cât şi prin costul diferit al resurselor.

Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a

persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante,

respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric, diminuarea

rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare).

Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de autorităţile

monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale pe

piaţa monetară.

11.4. Strategiile politicii monetar-creditare.

Strategia monetară reprezintă un ansamblu de criterii şi de proceduri utilizate de Banca

Centrală pentru a adopta, implementa şi comunica deciziile de politică monetară care vizează

îndeplinirea obiectivului fundamental, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Cele mai utilizate strategii de politică monetră sunt:

1. STRATEGII DE ŢINTIRE A AGREGATELOR MONETARE

Utilizând această strategie Banca Centrală face posibilă trecerea agregatelor monetare de

la stadiul de variabile purtătoare de informaţii utile la calitatea de indicatori de politică monetară,

ţintă cantitativă intermediară sau finală.

Banca Centrală utilizează în acest sens agregatul monetar cel mai restrâns M0 baza

monetară în calitate de obiectiv sau o ţintă intermediară şi agregatul monetar mai larg M2 în

calitate de obiectiv final al politicii monetare.

Pentru a fi eficace această strategie are drept suport sau ancoră nominală atât rata

rezervelor minime obligatorii cât şi rata dobânzii, variaţiile acesteia depinzând şi influenţând în

acelaşi timp dorinţa întreprinzătorilor şi populaţiei de a deţine monedă.

În mod concret strategia presupune:

a. realizarea unei legături stabile sau cel puţin predictibile între M0 şi M2 cu ajutorul

setului de multiplicatori monetari;

b. o legătură stabilă şi predictibilă între M2 şi inflaţie, obiectiv fundamental al politicii

monetare;

c. propagarea impulsurilor monetare ale Băncii Centrale pe canalele cunoscute, în

special, pe canalul ratei dobânzii prin intermediul sistemului bancar în economia reală;

d. Banca Centrală să se găsească în poziţia de creditor net al sistemului bancar, practic

înregistrarea în sistemul bancar al unui deficit structural de lichiditate.

2. STRATEGII DE ŢINTIRE DIRECTĂ A INFLAŢIEI

Strategia de ţintire directă a inflaţiei are drept obiectiv final inflaţia prognozată şi

monitorizată de Banca Centrală.

Atunci când proiecţiile cu privire la inflaţie deviază de la punctul de referinţă, politica

monetară reacţionează într-o manieră mai mult sau mai puţin mecanică, utilizând ca ancore

nominale rata rezervelor minime obligatorii, cursul de schimb şi rata dobânzii.

Obiectivul inflaţiei poate fi ţintit ca un punct, ca o bandă sau ca un punct cu intervale în

jurul său.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei a înregistrat succese importante în ţări cu economie

dezvoltată (Marea Britanie, Franţa), în ţări cu economie emergentă în curs de dezvoltare

(Argentina, Brazilia, Chile), dar şi în ţări cu economie emergentă (Polonia, Cehia).

Pentru succesul acestei strategii este necesară o colaborare strânsă între autoritatea

monetară şi celelalte instituţii ale statului direct responsabil în configurarea politicilor

macroeconomice.

Strategia depinde în mod fundamental de activităţile şi acţiunile întreprinse de Banca

Centrală. Este necesară o calitate cât mai înaltă a prognozelor Băncii Centrale cu privire la

obiectivul inflaţiei. Banca Centrală trebuie să cunoască în avans posibilele majorări ale preţurilor

la utilităţi, gradul de indexare a salariilor şi momentele acestora. În acelaşi timp Banca Centrală

trebuie să beneficieze de un grad de independenţă cât mai ridicat faţă de puterea executivă

guvernul pentru a asigura o continuitate în deciziile de politică monetară (exemplu: posibilitatea

creşterii sau scăderii ratei dobânzii în funcţie de interesele politicii monetare)

Independenţa Băncii Centrale este reclamată mai ales în ţări cu economie în curs de

dezvoltare şi în ţări cu economie emergentă. Motivul îl constituie înclinaţia puterii politice din

aceste state de a ceda presiunile sociale, mai ales în preajma alegerilor şi de a acorda acele

„pomeni electorale” care periclitează în mod direct obiectivul de inflaţie stabilit de Banca

Centrală.

Un aspect esenţial al strategiei de ţintire directă a inflaţiei îl reprezintă politica de curs

valutar. Cursul de schimb trebuie să beneficieze de un sistem de flotare controlată. Banca

Centrală trebuie să îşi rărească intervenţiile pe piaţa valutară lăsând cursul de schimb a se stabili

la punctul de echilibru al pieţei.

Eventualele intervenţii ale Băncii Centrale trebuie văzute ca o armă împotriva atacurilor

speculative (păstrarea incertitudinii cu privire la evoluţia cursului de schimb).

Un exemplu de acţiune în acest sens îl reprezintă Banca Centrală a Ungariei care a

încercat să ţintească inflaţia şi în acelaşi timp să apere un culoar preanunţat al cursului de

schimb, fără a reuşi însă îndeplinirea niciunuia dintre cele 2 obiective în perioada imediat

următoare aderării la U.E. (anul 2005).

3. STRATEGII DE ŢINTIRE A CURSULUI DE SCHIMB

Strategia de ţintire a cursului de schimb utilizează cursul de schimb atât ca ţintă, cât şi

ca ancoră anti-inflaţionistă. Este specifică economiilor mici deschise comerţului internaţional

unde importurile au o pondere importantă în Produsul Intern Brut (PIB).

Strategia presupune o ancorare, o ataşare a monedei naţionale la moneda pilot cu

posibilitatea menţinerii unor benzi de fluctuaţie mai înguste sau mai largi.

În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 1, banda de fluctuaţie admisă este de până la

15% faţă de cursul pilot.

În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 2, banda de fluctuaţie se îngustează până la

2,25% faţă de cursul pilot.

4. STRATEGIE HETERODOXĂ (COMBINATĂ)

Strategia heterodoxă este cea utilizată în prezent de către Banca Centrală Europeană

(BCE). Strategia heterodoxă se bazează pe 2 piloni:

un pilon cantitativ;

un pilon calitativ.

Pilonul cantitativ are la bază prognozele cu privire la creşterea nivelului masei monetare,

reprezentat prin agregatul monetar mai larg M3 care trebuie să se găsească într-o relaţie cât mai

stabilă şi predictibilă cu obiectivul inflaţiei.

Banca Centrală Europeană urmăreşte un nivel de creştere a masei monetare de

aproximativ 4,5% anual, având drept obiectiv pentru inflaţia din zona U.E. aproximativ 2%

anual.

Este esenţial a se măsura de către Banca Centrală Europeană deviaţia obiectivului de

creştere a masei monetare de la punctul de referinţă prognozat şi mai ales a se determina cauzele

de natură structurală sau conjuncturală care au condus la aceste oscilaţii.

Din această perspectivă devine important cel de-al doilea pilon, calitativ care presupune

calculul unor indicatori financiari, monetari şi bancari cu privire la evoluţia pieţelor financiare a

principalelor active financiare, a vitezei de circulaţie şi a vitezei de rotaţie pentru diferitele forme

de monedă (numerarul, depozitele necontrolabile, depozitele controlabile).

Specialiştii Băncii Centrale Europene adună date şi informaţii cu privire la setul

menţionat de variabile macroeconomice, documentând astfel deciziile consiliului guvernatorilor

al Băncii Centrale Europene întrunit de cel puţin 2 ori pe an şi directoratul considerat conducerea

executivă a Băncii Centrale Europene întrunit ori de câte ori este nevoie.

Coordonarea politicii monetare cu cea fiscală Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor inițiate și implementate de banca centrală

asupra masei monetare și activelor financiare, în scopul realizării și menținerii echilibrului

macroeconomic. Politica monetară are scopul de a regla cantitatea de bani disponibilă, prin

manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii.

De fapt, ansamblul de reguli pe care banca centrală le impune celorlalte bănci și instituții

financiare vizeazăă atingerea unor obiective de interes național precum: stabilizarea ratei

inflației, încurajarea sau descurajarea creditării, expansiunea sau restrângerea economică,

deschiderea economiei naționale spre exterior etc. Astfel, se urmărește ca volumul masei

monetare disponibile să contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale ale țării.

Principalele instrumente ale politicii monetare sunt: manevrarea ratei dobânzii, variația

cotei rezervei minime obligatorii, cumpărarea și vânzarea de titluri de stat (operațiuni open-

market), sterilizarea, etc.

Politica monetară este flexibilă: modificarea acesteia se poate realiza cu ușurință și în

termen scurt. Însă efectele schimbărilor în politica monetară nu sunt imediate și nici certe,

efectele acesteia asupra stării economice fiind adesea difuze și indirecte.

Politica fiscală

Politica fiscală reprezintă ansamblul măsurilor inițiate și implementate de guvern, prin

intermediul bugetului public, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în

economia reală. Politica fiscală cuprinde atât ansablul reglementărilor privind stabilirea și

perceperea impozitelor și taxelor, cât și deciziile privind cheltuielile publice care se finanțează.

Instrumentele principale ale politicii fiscale sunt: taxele, impozitele și cheltuielile publice.

Prin intermediul acestora, guvernul poate influența evoluția economică a țării, stimulând

creșterea economică sau, din contra, temperând-o în momentele de inflație. Astfel, politica

fiscală este o metodă prin care statul intervine în economia reală.

De asemenea, statul poate decide ce aspecte ale economiei să targheteze prin

implementarea politicii fiscale: poate decide în ce direcție să cheltuie banii publici sau ce

sectoare să taxeze în mod diferit. Astfel, modificările politicii fiscale pot fi aplicate sectorial,

afectând anumite zone ale economiei mai mult decât altele, scopul final fiind obținerea

echilibrului ți stabilității macroeconomice. Din acest punct de vedere, deși politica fiscală nu este

foarte flexibilă (orice schimbare a politicii fiscale are nevoie de timp pentru a fi aprobată și

implementată), efectele acesteia asupra economiei sunt imediate și eficiente.

De aceea, este important de precizat că implementarea unui sistem fiscal echitabil nu este

doar o decizie corectă, ci și una practică. Asta deoarece un sistem fiscal inechitabil generează o

stare de rezistență din partea contribuabililor, care se materializează prin amplificarea

fenomenului de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.

Cum interacționează politica monetară și cea fiscală Domeniul principal de interacțiune între politicile monetare și fiscale se referă la

gestionarea masei monetare și finanțarea deficitului bugetar. Impactul politicii fiscale în

economie este puternic afectat de deciziile de politică monetară. Iar eficacitatea politiici

monetare depinde în mare măsură de coordonarea acesteia cu politica fiscală. Astfel, cele două

politici pot lucra împreună sau una împotriva celeilalte, anulându-și sau amplificându-și efectele.

Situația ideală pentru economie este atunci când cele două politici se suprapun din

necesitate.

Politica monetară este eficientă atunci când sunt încurajate investițiile și cheltuielile, însă

nu are un efect direct asupra stimulării creșterii economice. În schimb, o politică fiscală relaxată,

ar putea încuraja creșterea economică prin asigurarea unui mediu fiscal favorabil investițiilor și

creșterii producției.

Bunăstarea economică se calculează în funcție de cantitatea de bunuri și servicii pe care

economia le produce, nu în funcție de numarul de bancnote care circulă în economie. Asfel,

ieftinirea creditului (ca politică monetară) nu poate cauza în mod direct creșterea producției,

deoarece pentru relansarea economiei este nevoie și de resurse, și de un context favorabil. Dacă

aceste condiții nu se întrunesc, banii obținuți prin creditare ieftină nu se vor întoarce cu

randament maxim în economie. Un context economic favorabil poate fi oferit investitorilor prin

adoptarea unei politici fiscale inteligente.

Relaxarea fiscală se poate atinge prin două metode: creșterea investițiilor și cheltuielilor

publice sau reducerea taxelor și impozitelor.

Creșterea cheltuielilor publice ar avea un impact imediat asupra cererii, însă pe termen

lung, această decizie s-ar dovedi neinspirată, deoarece crește procentul datoriei publice și nu se

încurajează dezvoltarea sectorului privat, fiind doar o soluție de moment, intervenționistă.

Pe de altă parte, decizia de a reduce taxele încurajează dezvoltarea sectorului privat și

favorizează creșterea economică naturală, sustenabilă pe termen mediu și lung. Cu alte cuvinte,

perceperea de impozite mai reduse încurajează agenții economici să-și extindă activitățile prin

investiții. Se stimulează astfel gradul de ocupare al forței de muncă, creșterea veniturilor și

producției.

Astfel, prin creșterea capitalului disponibil, corelată cu acces facil la creditare (corelarea

politicii fiscale cu cea monetară), se încurajează investițiile, afacerile, dezvoltarea sectorială,

alocarea inteligentă a veniturilor și resurselor. Mai mult, această creștere naturală a economiei,

odată inițiată, va putea fi susținută chiar și fără ajutor din partea politicii monetare, care în timp

ar putea deveni mai restrictivă.

O politică fiscală ideala ar trebui să încurajeze investițiile și relansarea economică prin

crearea unui context fiscal favorabil (scăderea taxelor pentru forța de muncă și capital), dar în

același timp să mențină sau chiar să reducă nivelul cheltuielilor publice, susținând o alocare

prudentă a capitalului generat. Deficitul bugetar se poate menține în limite acceptabile prin

reducerea cheltuielilor publice și administrative.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1.Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL, Monedă, Credit, Bănci. Editura

Didactică şi Pedagogică, București, 1997, p. 361-370

2. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 112.

3.Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova. Nr 548-XIII din 21 iulie 1995.

Subiectul XII. Piaţa monetară 12.1. Piaţa monetară: caracteristica generală;

12.2. Principiile de funcţionare şi rolul pieţei monetare în creaţia monetară.

Termeni-cheie: piața monetară, cerere și oferta de capital, operațiuni pe piața monetară.

Competențe:

- definirea conceptului pieţei monetare;

- stabilirea componentelor pieţei monetare;

- cunoașterea principiilor de funcţionare şi rolul pieţei monetare.

12.1. Piaţa monetară. Caracteristica generală. Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre

bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de o parte,

băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe de altă parte,

din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu alte bănci şi sunt

beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel, desfăşurând operaţiuni, bancă

devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele unei zile, fiecare bancă, în parte, în

raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume creditoare şi, în consecinţă, este, fie

beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold debitor.

Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce

într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.

Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea reprezentanţilor

băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi stabilirea soldurilor

aferente fiecărui participant.

În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc stingerea

soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii

soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea poziţii debitoare şi vor

apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele vor acorda împrumuturi.

Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul

tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de participanţi.

Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi care au solduri

creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate, aceştia sunt foarte

interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de credite. Solicitanţii de

credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raport cu celelalte bănci,

caută resurse de acoperire.

În concluzie, piaţa monetară este o piaţă a monedei primare, adică a monedei emise de

Banca Centrală, pe care băncile şi-o împrumută reciproc pe termene scurte şi foarte scurte. Ea

este o piaţă liberă, în sensul că dobânzile pe această piaţă se formează sub jocul cererii şi ofertei,

însă suferă numeroase influenţe din partea Băncii Centrale.

Descrierea organizării şi funcţionării pieţei monetare presupune precizarea participanţilor

la piaţă, a obiectului de schimb şi a modalităţii tranzacţiilor.

Participanţii la piaţa monetară sunt băncile, organismele financiare specializate şi alte

instituţii cu caracter financiar menţionate expres de legislaţia din fiecare ţară. Unele dintre

acestea intervin în mod direct sau indirect în calitate de debitori, altele în calitate de creditori.

Intermediarii de pe piaţa monetară sunt agenţii de schimb (curtierii. Obiectul de schimb

este reprezentat de moneda primară, iar operaţiunile efectuate constau în vânzări-cumpărări

ferme, operaţiuni swap şi viramente între conturi.

Banca Centrală intervine pe piaţa monetară prin intermediul operaţiunilor cu taxă fixă

(scont de efecte publice sau private) şi prin intermediul operaţiunilor cu taxă variabilă (open

market). Aceste intervenţii pot fi anunţate (cumpărări ferme de efecte private sau publice şi

cumpărări swap) sau neanunţate (regulate sau neregulate).

Între diverse rate ale dobânzii practicate de Banca Centrală în intervenţiile sale, pe de o

parte, şi diverse rate ale dobânzii practicate de bănci în relaţiile dintre ele (îndeosebi rata

dobânzii la împrumuturile de bani de pe o zi pe alta – day to day), pe de altă parte, există o

strânsă legătură. Aceasta face ca, alături de politica de rezervelor obligatorii şi de celelalte

instrumente de acţiune, intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară să reprezinte un important

mijloc de control a evoluţiilor masei băneşti.

Caracteristicile pieţei monetare:

participanţii acestei pieţe sunt băncile;

obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv, depozitele de

la banca centrală;

pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;

termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţă

în ziua următoare;

creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă şi

implică, de regulă, riscuri reduse;

dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi oferta.

12.2. Principiile de funcţionare şi rolul pieţei monetare în creaţia monetară.

Creaţia monetară este un fenomen care a atras atenţia cercetătorilor şi practicienilor bancari

chiar de la apariţia sa, raportată în timp la apariția monedei scripturale şi intensificarea relaţiilor

dintre bănci.

Totuşi, pentru prima dată procesul de multiplicare a banilor se analizează ştiinţific de către

Chester Fhillips (1920), care evidenţiază un nou conţinut al ofertei de bani.

Acesta se regăseşte în tratările actuale ale ofertei ca cantitatea de bani creată de către

sistemul bancar în ansamblu.

Creaţia monetară scripturală este posibilă numai în ansamblul sistemului bancar, şi numai

în urma interacţiunilor băncilor, care reprezintă în esenţă cadrul instutiţional al pieţii monetare.

Orice intrare de bani în bancă este însoţită de înscrierea acestora în conturile respective care, în

esenţă, reprezintă depozite.

Depozitul, nu este un obiect fizic cum este moneda efectivă, de aceea el nu se poate vedea

şi nici palpa.

Majorarea depozitelor are ca efect mărirea rezervelor bancare totale. Rezervele bancare, în

funcţie de misiunea sa, se împart în două categorii – obligatorii şi suplimentare.

Rezervele obligatorii servesc pentru asigurarea lichidităţii, exercitând concomitent şi rolul

de regulator al ofertei de bani. Mărimea lor este predeterminată de Banca Centrală, care

stabileşte nivelul ratei rezervelor obligatorii.

Rezervele excedentare sunt folosite de bancă pentru efectuarea diferitor activităţi şi

investire în diverse instrumente financiare, toate acestea având scopul obţinerea venitului.

Aşa, dacă nivelul ratei rezervelor obligatorii este de 10,0%, aceasta înseamnă că din 1 000

lei primite în formă de depozite de către banca comercială, 100 lei în mod obligatoriu vor fi

păstrate la Banca Centrală ca rezerve obligatorii, iar 900 lei vor putea fi plasate în corespundere

cu autorizaţia deţinută.

Extinderea multiplicativă a depozitelor este, în esenţă, amplificarea multiplă a depozitelor

pe calea oricărei majorări a rezervelor bancare ale sistemului bancar în ansamblu.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1.Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL, Monedă, Credit, Bănci. Editura

Didactică şi Pedagogică, București, 1997, p. 361-370

2. Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 112.

3.Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova. Nr 548-XIII din 21 iulie 1995.

Subiectul XIII. Echilibrul monetar şi inflaţia

13.1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, consecințe.

13.2. Deflația și hiperinflația- forme ale dezechilibrului monetar.

13.3. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.

Termeni-cheie: inflație, hiperinflație, deflație, rata inflației, Indicele general al prețurilor (IPC).

Competențe: - recunoașterea conceptuluil de echilibru monetar, inflație;

- analizarea formelor inflaţiei;

- stabilirea cauzelor şi efectelor inflaţiei;

- aprecierea inflaţiei şi politicii antiinflaţioniste în Republica Moldova.

13.1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, consecințe.

O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi

economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul

monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.

Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare a

acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la redistribuirea

valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia apare în urma

nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare.

În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal preţios.

În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a volumului

masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.

Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea

finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu sistemul

monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două cazuri de

inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 – 1783) şi războiul

civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450 milioane de dolari de

hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi ani cu 40%. Anume în această

perioadă pentru prima dată a început să se folosească termenul de inflaţie, pentru caracterizarea

procesului de devalorizare a banilor.

Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial. Masa

monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496 cvintilioane (1018)

de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în această ţară în 1923 banii

vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.

Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se încheia

odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se stabiliza sub

influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea tezaurului.

În condiţiile contemporane în unele ţări a apărut stagflaţia. Acest fenomen a fost introdus

de economistul american Paul Samuelson în 1971, când pentru prima dată monopolurile

stăruindu-se să-şi apere capitalurile de devalorizare au început să reducă volumul de producere a

mărfurilor în schimbul reducerii preţurilor la mărfuri şi servicii.

Indicile preţurilor şi rata ieftinirii banilor determină diferite tipuri ale inflaţiei.În teoria

monetară se determină:

1.Inflaţia înceată (târâtă), indicele preţurilor nu depăşeşte 5-10% pe an;

2.Inflaţia galopantă, indicile preţurilor constituie de la 10 până la 100% pe an;

3.Hiperiflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte 100% pe an;

4.Superhiperinflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte 50% pe lună.

Cauza principală a inflaţiei este nerespectarea cerinţelor obiective ale legii rotaţiei

monetare, în urma căreea masa monetară este mai mare decât necesităţile pieţei de mărfuri şi

servicii.

Inflaţia poate fi condiţionată de mai multe organe:

monopolurile naţionale şi internaţional;

banca centrală;

băncile comercial;

guvernele;

factori externi.

Monopolurile ridicând preţurile, cu scopul maximizării profiturilor, contribuie la

dezvoltarea inflaţiei. Maximizarea profiturilor poate fi realizată în urma influenţării asupra

următorilor trei factori: volumul de producţie, cheltuielile de producţie şi preţurile. Mărimea

volumului de producere este limitată de volumul resurselor. Micşorarea cheltuielilor de producţie

este limitată de tehnologiile existente. Din această cauză ridicarea preţurilor este unicul mijloc

real de mărire a profitului.

Băncile centrale şi cele comerciale contribuie şi ele la dezvoltarea inflaţiei. Ele nu

influenţează asupra preţurilor în mod direct, dar prin intermediul volumului masei monetare.

Băncile centrale emit bani de prisos în rotaţie în următoarele două cazuri:

1. cumpărarea de la bugetul de stat a hârtiilor de valoare emise pentru acoperirea

deficitului bugetar;

2. efectuarea schimbului nelimitat a valutelor străine pe valuta naţională cu scopul

echilibrării balanţei de plăţi a ţării.

Băncile comerciale contribuie la dezvoltarea inflaţiei în urma “emisiunii de credite”.

Guvernul contribuie la dezvoltarea inflaţiei prin faptul că, în majoritatea ţărilor o parte tot

mai mare a cheltuielilor bugetului de stat se finanţează din contul împrumuturilor primite de la

banca centrală, ceea ce contribuie la mărirea masei monetare, care dă imbold măririi nemotivate

a cererii la mărfuri şi servicii şi corespunzător la creşterea preţurilor.

Asupra dezvoltării inflaţiei influenţează, deasemenea, şi factori externi, inclusiv creşterea

preţurilor la mărfurile de import care servesc ca materii prime pentru producerea mărfurilor

naţionale; creşterea dobânzii la creditele primite din străinătate; etc.

Urmările social-economice ale inflaţiei:

creşterea preţurilor;

devalorizarea capitalurilor şi acumulărilor monetare ale persoanelor juridice şi fizice;

reducerea capacităţilor de acordare a creditelor de către sistemul bancar (în legătură cu

devalorizarea resurselor creditare);

micşorarea impozitelor plătite în buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de

ridicare a impozitelor;

devalorizarea finanţelor din buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de mărire a

cheltuielilor bugetare;

ca urmare are loc dezechilibrarea bugetului de stat şi creşterea permanentă a deficitului

acestuia;

apariţia tendinţei de acoperire a deficitului bugetar din contul emisiei monetare;

apariţia tendinţei reducerii cheltuielilor bugetare, care cauzează micşorarea sferei

bugetare şi apariţia şomajului;

se reduc posibilităţile statului de a acorda societăţii condiţii de învăţământ public, ocrotire

a sănătăţii, etc.

devalorizarea capitalurilor agenţilor economici cauzează reducerea volumului de

producere, ca urmare, se micşorează volumul de mărfuri şi servicii existente pe piaţă, se măreşte

numărul de şomeri.

13.2. Deflația și hiperinflația- forme ale dezechilibrului monetar.

Deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o

economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei. Este

un fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai

perturbator decât o inflaţie persistentă.

Deflaţia are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale; ca

inflaţia, afectează repartizarea averii între debitori şi creditori, însă este defavorabilă debitorilor

şi în avantajul creditorilor, care primesc banii împrumutaţi cu o putere de cumpărare mai mare.

In consecinţă, de regulă, în perioade de deflaţie ratele dobânzii scad.

Cauzele deflaţiei pot fi reducerea vitez dei circulaţie a banilor sau reducerea cantităţii de

monedă în circulaţie (de exemplu prin vânzarea de aur, de valută sau creşterea ratei dobânzii).

Dacă impresia generală este că inflaţia este ,,rea“, întrucât scade nivelul de trai al

majorităţii populaţiei, deflaţia, care este inversul inflaţiei - în mod fals - ar fi de aşteptat să ducă

la o creştere a standardului de viaţă. Evidenţele arată că lucrurile nu stau aşa: de exemplu, în

perioada Marii Crize, între 1929 şi 1933, preţurile au scăzut cu 25% şi veniturile populaţiei cu

45%, în timp ce între anii ’70 şi ’80 preţurile au crescut de 2,5 ori, iar veniturile populaţiei de

3,5 ori.

Dezinflaţia este o reducere a inflaţiei; economia se află în continuare într-o perioadă cu o

creştere generalizată a preţurilor, inflaţia persistă, însă rata de creştere a preţurilor (rata inflaţiei)

este mai mică decât în perioada anterioară.

Hiperinflaţia reprezintă o creştere extrem de rapidă a tuturor preţurilor dintr-o economie,

în mod tradiţional cu peste 50% lunar.

Aprecierea făcută de Voltaire „banii de hârtie au fost aduşi la valoarea lor intrinsecă“ este

sugestivă pentru ceea ce se întâmplă în timp scurt într-o economie afectată de hiperinflaţie.

Hiperinflaţia duce la pierderea foarte rapidă a puterii de cumpărare a banilor. Pierzându-şi

funcţia de rezervă de valoare, întrucât mărfurile îşi păstrează mai bine valoarea, banii ajung să

fie evitaţi şi nu-şi mai pot îndeplini în mod corespunzător nici funcţia de mijloc de schimb.

Caracteristicile hiperinflaţiei sunt următoarele:

■ creşterea preţurilor este exponenţială, incontrolabilă, imprevizibilă;

■ preţurile relative îşi pierd coerenţa;

■ moneda naţională nu îşi mai poate îndeplini în mod corespunzător funcţiile esenţiale,

caz în care fie acestea sunt exercitate de o monedă străină - fenomen numit „dolarizare a

economiei“ - fie se poate reveni parţial la troc;

■ toate plăţile se fac cu bani gheaţă, fapt uşor de înţeles într-o perioadă în care banii îşi

pierd puterea de cumpărare atât de rapid: transferurile bancare sunt de neconceput, iar

folosirea cecurilor sau a cârdurilor este de neacceptat.

13.3. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.

Există mai multe metode de stabilizare a monedei naţionale:

1. anularea banilor;

2. devalorizarea banilor;

3. revalorizarea banilor;

4. creditele internaţionale.

Prin anularea banilor se subînţelege declararea de către stat a banilor care se află în rotaţie

nevalabili şi înlocuirea lor cu alţi bani. În trecut anularea banilor, de regulă, era însoţită de

introducerea banilor confecţionaţi din metal preţios. Această metodă a fost folosită în Franţa la

începutul secolului XVIII.

În prezent anularea banilor se înfăptuieşte prin metoda de schimb a banilor vechi cu noi în

proporţia care permite retragerea din rotaţie a masei monetare de prisos. În Grecia în noiembrie

1994, banii vechi au fost schimbaţi pe noi, în proporţie de 50 milioane de drahme vechi pe una

nouă.

Anularea banilor se înfăptuieşte în condiţiile când inflaţia se dezvoltă cu ritmuri înalte. În

urma anulării banilor duc pierderi toţi agenţii economici, populaţia, dar câştigă bugetul de stat.

Prin devalvare se subînţelege micşorarea valorii unităţii monetare, care se exprimă prin

scăderea cursului acesteia, către valutele străine şi unităţile monetare internaţionale

convenţionale (dumping-ul valutar).

Prin reevaluarea banilor se subînţelege ridicarea cursului valutei naţionale către valutele străine. Reevaluarea se produce la etapa de încheiere a procesului de stabilizare a valutei naţionale.

Creditele internaţionale se folosesc pentru lărgirea capacităţilor de producere a mărfurilor

şi serviciilor, crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea diferitor ramuri ale economiei,

realizarea diferitor măsuri monetariste antiinflaţioniste (intervenţiile valutare).

Prin reforma monetară se subînţelege un complex de măsuri întreprinse în cadrul

sistemului monetar cu scopul stabilizării unităţii monetare. Măsurile menţionate mai sus pot

schimba, în unele cazuri, esenţial unele elemente ale sistemului monetar.

Se cunosc trei tipuri de reforme monetare:

1.crearea unui sistem monetar nou (în legătură cu trecerea de la bimetalism la

monometalism sau la sistemul de hârtie, sau în legătură cu schimbarea ordinii sociale). Acest tip

de reformă prevede schimbarea esenţială a tuturor elementelor sistemului monetar;

2.modificarea parţială a sistemului monetar existent (schimbarea denumirii banilor, ordinii

de emitere a acestora în rotaţie, scării preţurilor, etc.). Acest tip de reformă prevede schimbarea

esenţială numai a câtorva elemente ale sistemului monetar;

3.stabilizarea valutei naţionale fără modificarea esenţială a elementelor sistemului monetar

existent (se realizează prin politica monetar-creditară a statului).

Începând cu introducerea valutei naţionale în noiembrie 1993, în Republica Moldova se

realizează o politică monetar-creditară dură îndreptată spre menţinerea stabilităţii valutei

naţionale. Volumul de emitere a mijloacelor băneşti în rotaţie este strict limitat prin plafoanele

monetare, ce se stabilesc în dependenţă de dinamica de creştere sau descreştere a volumului de

mărfuri şi servicii.

Republica Moldova, în primul rând, a promovat politica monetară şi creditară deflaţionistă

axată pe reducerea relativă a masei monetare în circulaţie. Consecinţele aferente acestei politici

sunt – căderea drastică a producerii şi creşterea ratei şomajului. Mai putem menţiona următoarele

politici:

Politica veniturilor – controlul concomitent al nivelului preţurilor şi salariilor.

Limitarea ratei de creştere a salariilor cu rata de creştere a productivităţii muncii.

Politica indexării – compensarea pierderilor populaţiei în urma devalorizării banilor.

Pentru a avea efect trebuie coordonată în timp cu creşterea respectivă a preţurilor.

Politica stimulării extinderii producerii şi creşterii economiilor populaţiei.

B.N.M. foloseşte activ instrumentele clasice ale politicii monetar-creditare (rata de

refinanţare, mărimea rezervelor obligatorii, operaţiile pe piaţa deschisă, etc.) pentru menţinerea

stabilităţii unităţii monetare.

Regulat, se petrec licitaţiile de creditare în cadrul cărora, cu ajutorul ratei de refinanţare, se

reglează volumul de emitere a banilor în circulaţie.

Deasemenea, B.N.M., regulat, efectuează operaţii de vânzare şi cumpărare a valutei străine

la bursa valutară.

În ultimii ani de mai multe ori au fost modificate normele rezervelor obligatorii ale băncilor

comerciale. Se întreprind măsuri îndreptate spre stabilizarea stării financiare a băncilor

comerciale.

Bibliografie: (prelegere/seminar)

1.Vasile MARIAN, Fenomene monetare negative, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2004.

2.Ana BERDILĂ- CÎRLAN, Iurie OBOROC, Monedă și credit (scheme, studii de caz, teste),

Chișinău, Editura Evrica, 2006, p. 99-112.

3.Buletinele BNM privind inflația, accesibile la www.bnm.md