TEMA 9. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

9.1. Controlul riscului de credit

În literatura de specialitate, precum şi în practica bancară şi a auditului financiar-bancar, riscul de

credit se consideră risc de bază sau riscul calităţii activelor, care cuantifică probabilitatea nerambursării la

scadenţă a creditelor acordate şi a creanţelor aferente.

Obiectivul principal al activităţii de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă fără îndoială

acordarea de credite în condiţii de reducere la maxim a expunerii la riscuri şi de asigurare a unei profitabilităţi

adecvate.

Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit şi expunerea respectivă la risc, pentru a cuantifica

corect nivelul de risc asumat.

Apreciat în unanimitate de specialişti drept cel mai important dintre riscurile pieţei produsului, riscul

de credit trebuie gestionat cu maximă atenţie de către instituţia bancară prin:

• decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat;

• asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

• cumpărarea de garanţii de la terţe părţi – asigurarea creditelor – astfel că riscul de faliment este total

sau parţial transferat de la creditori.

Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparaţie cu mărimea beneficiilor aşteptate de bancă din

acordarea creditelor.

Beneficiile directe sunt constituite de dobânzile şi comisioanele încasate la creditul acordat.

Beneficiile indirecte constau în iniţierea sau menţinerea unei relaţii benefice cu clientul, care poate

oferi băncii depozite mai mari sau cere o gamă variată de servicii.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative şi cantitative. Etapele în evaluarea calitativă a

riscului se referă la obţinerea de informaţii legate de responsabilitatea financiară a clientului, determinarea

scopului real al cererii de credit şi de estimarea eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a istoricului datelor

financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare.

Principiile analizei riscului de creditare

Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonităţii clientului, pe baza unor

principii cunoscute sub denumirea de cei şase C ai creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul, Colateralul,

Condiţiile şi Controlul.

Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă de bunele intenţii în

utilizarea creditului şi în rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie să verifice de la început capacitatea legală, legitimitatea clientului de a

cere credit, dacă are competenţa legală de a cere un credit şi statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii

sale pe un contract de credit.

1

Cash-ul (numerarul) se referă la posibilitatea clientului de a genera suficient numerar, sub formă de

venituri sau fluxuri de numerar.

Colateralul este evaluat prin analiza activelor clientului, pentru aprecierea capacităţii activelor de a

obţine produse şi implicit, profit din vânzarea lor.

Condiţiile. Indiscutabil, banca va trebui să ţină seama în permanenţă de cadrul juridic legal al sferei de

activitate a clientului.

Controlul constă în verificarea impactului unei modificări în legislaţia care afectează activitatea

clientului, presupunând că împrumutul acordat satisface standardele băncii în ceea ce priveşte calitatea

creditului.

Pentru a acorda creditul solicitat, banca trebuie să realizeze o analiză financiară amplă a activităţii

clientului, bazată pe raportările financiare ale acestuia şi o analiză nefinanciară legată de managementul şi

marketingul activităţii clientului, dispunând de cât mai multe informaţii, din surse autorizate.

În tabelul 9.1.1 sunt ilustrate cele mai importante caracteristici ale parametrilor urmăriţi în analiza

acordării creditului de instituţiile bancare:

Sursele de informaţii utilizate în derularea analizei riscului de creditare

În evaluarea situaţiei financiare şi a garanţiei clientului, banca se bazează pe informaţii externe, în

principal de la client sau de la alte bănci cu care a colaborat clientul.

Băncile au la dispoziţie surse diverse de informaţii, şi anume:

• situaţiile financiare ale clientului – bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia fluxului de fonduri;

• planurile financiare şi nefinanciare ale clientului;

Tabelul 9.1.1

Cele mai importante caracteristici ale parametrilor urmăriţi în analiza acordării creditului de instituţiile

bancare

Caracterul Capacitatea Cash

Istoricul clientului

Privind rambursarea creditului

Experienţa altor bănci cu acest

client

Performanţele clientului în

progno-zarea rezultatelor

activităţii sale

Ratingul de credit

Existenţa unor giranţi pentru

credit

Proprietatea asupra activelor

Vechimea activelor

Vulnerabilitatea la uzura morală

Identitatea clientului şi a giranţilor

Copii ale statutului, convenţiilor,

contractelor de societate şi ale

altor documente care atestă

capacitatea legală a clientului de a

lua credit

Descrierea istoricului, a structurii

legale, a proprietari-lor, a

obiectului de activitate, a

produselor şi a principalilor clienţi

şi furnizori ai activităţii

Poziţia clientului în cadrul ramurii

şi segmentul său de piaţă

Evidenţa istorică a vânzărilor,

profiturilor şi dividendelor

Acurateţea fluxului de fonduri

prognozat

Disponibilitatea rezervelor de

lichidităţi

Viteza de rotaţie a stocurilor,

clienţilor şi creditorilor

Structura capitalului şi gradul de

îndatorare

Controlul cheltuielilor

Evoluţia acţiunilor

Reglementările bancare

2

Valoarea de realizare

Gradul de specializare a activelor

Gajuri, ipoteci şi restricţii

Active în leasing

Acoperirea cu asigurare

Garanţii emise

Poziţia băncii faţă de ceilalţi

creditori

Situaţia obligaţiilor faţă de risc şi

a proceselor intentate clientului

Necesităţile viitoare probabile de

finanţare

Performanţa clientului prin

comparaţie cu firme similare

Climatul competitiv pentru

produsele clientului

Expunerea clientului la ciclul de

activitate şi la schimbarea

tehnologiei

Condiţiile pieţei forţei de muncă

Impactul inflaţiei asupra situaţiilor

financiare

Perspectiva pe termen lung a

ramurii

Reglementările, factorii politici şi

de mediu

aplicabile în ceea ce priveşte

trăsăturile şi calitatea creditelor

acceptabile

Documentaţie adecvată

Documentaţie de credit

întocmită corespunzător

Înscrierea cererii de credit în

liniile politicii băncii privind

activitatea de creditare

Informaţii din surse externe

specializate – experţi politici –

privind factorii externi care ar

putea afecta rambursarea

creditului

• raportul auditorilor sau al cenzorilor;

• rapoarte ale băncii;

• rapoarte ale Bursei de valori, ale pieţei extrabursiere;

• publicaţii economice;

• diverse organisme.

Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client: bilanţ şi

raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare, situaţia fluxului de fonduri (cashflow).

Prin această analiză financiară banca urmăreşte să identifice şi să cuantifice riscul performanţei

clientului, riscul de lichiditate şi riscul legat de structura capitalului şi finanţare.

Riscul performanţei clientului constă în posibilitatea ca acesta să nu aibă o performanţă satisfăcătoare,

să nu genereze profituri acceptabile, care să-i asigure capacitatea proprie de finanţare.

9.2. Analiza riscului de credit

Banca are organizată ca activitate distinctă analiza şi evaluarea riscului de creditare, apelând în acest

sens la diferite metode de analiză, cu scopul de a diminua acest risc.

Analiza riscului de credit conţine în principal două etape:

- evaluarea riscului;

- gestionarea riscului.

Analiza şi evaluarea riscului de credit se efectuează avându-se în vedere următoarele categorii de

riscuri:

1. Riscul financiar

3

2. Riscul comercial

3. Riscul de garanţie

4. Riscul managerial

5. Riscul de senzitivitate.

1. Analiza şi evaluarea riscului de credit la persoanele juridice

1.1. Riscul financiar (RF) reflectă dificultăţile ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate în

special de posibilităţile de rambursare la termen a obligaţiilor către bancă. Ca documente sunt necesare

situaţiile financiare ale firmei, date statistice oficiale, evidenţele băncii.

Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei punctajelor (Z) bazată pe modelul

J.Conan şi M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment după următoarea formulă de calcul:

Z = 0,24 X1 + 0,22 X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10 X5 (9.2.1)

în care variabilele X1, … ,X5 sunt indicatori economicofinanciari, iar constantele sunt indicatori de

natură statistică, exprimând ponderea variabilelor în evaluarea riscului de faliment.

Excedent brut de exploatareX1 = ------------------------------------------- (9.2.2) Datorii totale

Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare

Capital permanentX2 = ----------------------------------- (9.2.3) Activ total

Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung

Active circulante (fără stocuri)X3 = ----------------------------------------------- (9.2.4) Activ total

Cheltuieli financiareX4 = ----------------------------------------- (9.2.5) Cifra de afaceri

Cheltuieli de personalX5 = ------------------------------------- (9.2.6) Valoarea adăugată

Interpretarea riscului de faliment:

a. Z > 0,16 situaţia financiară a firmei este foarte bună riscul de faliment este mai mic de 10%.

4

b. 0,10 < Z < 0,16 situaţia financiară a firmei este bună, riscul de faliment este cuprins între 10% şi

30%.

c. 0,04 < Z < 0,10 situaţia financiară a firmei este în atenţie, riscul de faliment fiind cuprins între 30%

şi 65%.

d. Z < 0,04 riscul de faliment este mai mare de 65%.

1.2. Riscul comercial (RC) reprezintă incertitudinea la încasarea creanţelor sau la plata furnizorilor şi

se va evalua prin indicatorii:

a. Perioada medie de încasare a creanţelor (PmIC), reprezentând numărul mediu de zile în care se

încasează creanţele faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă:

CreanţePmIC = ------------------------ x număr de zile (9.2.7) Cifra de afaceri

b. Perioada medie de plată a furnizorilor (PmPF), reprezentând numărul de zile în care sunt plătiţi

furnizorii faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă:

Furnizori neplătiţiPmPF = ------------------------------ x număr de zile (9.2.8) Cifra de afaceri

Evaluarea riscului comercial se face astfel:

Dacă PmIC > PmPF => risc mare;

Dacă PmIC = PmPF => risc mediu;

Dacă PmIC < PmPF => risc redus.

1.3. Riscul de garanţie (RG) constă în posibilitatea apariţiei unor dificultăţi legate de valorificarea

bunurilor aduse în garanţie în situaţia în care împrumutatul nu rambursează creditul şi nu plăteşte dobânzile

aferente conform contractului de credite.

Evaluarea riscului de garanţie se face în funcţie de nivelul valoric al garanţiei şi al rapidităţii de

valorificare:

a. siguranţă maximă: garanţii necondiţionate şi irevocabile emise de Ministerul Finanţelor, scrisori

de garanţie emise de bănci, bilete la ordin avansate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută sau

în lei.

b. siguranţă medie: ipoteci asupra clădirilor având ca destinaţie spaţii industriale şi comerciale, şi

asupra terenurilor din oraşe mari şi localităţi turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra

creanţelor din exporturi.

c. garanţii nesigure: clădiri cu destinaţia de locuinţă, stocuri de produse agroalimentare, industriale,

semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale şi terenurilor din extravilan.

5

1.4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei şi va fi

analizat pe baza cunoaşterii directe a acesteia de către economistul băncii.

Evaluarea riscului managerial se va face în funcţie de caracteristicile echipei de conducere:

a. gradul de calificare şi de experienţă în domeniul de activitate a firmei;

b. capacitatea de conducere a afacerii prin evoluţia indicatorilor economico-financiari;

c. calitatea relaţiilor cu proprietarii (asociaţii) şi cu salariaţii;

d. calitatea relaţiilor cu banca: a efectuat sau nu operaţiuni prin conturi; a deschis sau nu conturi la alte

bănci; a rambursat sau nu la termen împrumuturile, dobânzile aferente; a avut sau nu litigii cu partenerii de

afaceri, evaziuni fiscale.

1.5. Riscul de senzitivitate (RS)

Pentru investiţiile pe termen mediu şi lung, la evaluarea riscului de credit se face şi o analiză de

senzitivitate.

Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de investiţii care

indică cât de mult se va modifica VNA–ul (valoarea netă de actualizare) sau RIR-ul (rata internă de

rentabilitate), ca reacţie la modificarea unei variabile de intrare, celelalte elemente rămânând constante.

Orice decizie a agenţilor economici privind dezvoltarea şi restructurarea producţiei, retehnologizarea

sau modernizarea fondurilor fixe cu ajutorul creditelor pe termen mediu şi lung, antrenează un risc datorită

influenţei schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, financiar, economic, social, intern şi extern.

În analiza senzitivităţii se lucrează cu doi indicatori:

RIR(B) = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de numerar pentru varianta de bază;

RIR(F) = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza aceluiaşi flux de numerar, la care se aplică o

creştere de 1% a costurilor de producţie faţă de venituri, ca urmare a acţiunii cumulate a unor factori.

Coeficientul de risc faţă de varianta de bază (r), are formula:

RIR(B) – RIR(F)r = ------------------------ x 100% (9.2.9) RIR(B)

Se cer îndeplinite două condiţii:

• RIR(F) să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă creditului propus spre aprobare;

• r < 75%.

RIR (rata internă de rentabilitate) oferă imaginea globală a eficienţei în orice moment a proiectului

de investiţii şi este rata de actualizare pentru care VNA este zero, adică fluxul de venituri actualizat egalează

fluxul de cheltuieli actualizat.

Riscul total (RT) de credit se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc.

RT = RF + RC + RG + RM + RS – numai pentru creditele de investiţii (9.2.10)

6

Clasele de risc se prezintă astfel:

- clasa I 100 – 80 puncte;

- clasa II 79 – 65 puncte;

- clasa III < 65 puncte.

Semnificaţia claselor de risc:

Clasa de risc I – Societăţile comerciale din această clasă au obţinut performanţe financiare foarte

bune, fapt care permite achitarea la scadenţă a obligaţiilor faţă de bancă. Se prefigurează menţinerea şi în

perspectivă a performanţelor financiare, iar garanţiile oferite de aceşti clienţi asigură siguranţă maximă. Riscul

de creditare este minim.

Clasa de risc II – Performanţele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu

poate fi menţinut în perspectivă.

Garanţiile oferite de client conferă o siguranţă medie. Riscul de credit este mediu, avizul favorabil

fiind dat numai de îndeplinirea unor condiţii suplimentare privind indicatorii financiari, garanţiile.

Clasa de risc III – Performanţele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi plătite datoriile

către bancă, iar garanţiile prezentate nu asigură posibilităţi de transformare rapidă în lichidităţi.

2. Analiza şi evaluarea riscului de credit la persoanele fizice

2.1. Analiza riscului de credit se efectuează în mod asemănător cu cea pentru agenţii economici, cu

următoarele precizări:

2.1.1. Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariţiei unor dificultăţi ale solicitantului privind

realizarea veniturilor pentru acoperirea consumului propriu, plata impozitelor şi a taxelor şi a excedentului

necesar rambursării creditului şi plăţii dobânzilor bancare.

Evaluarea riscului financiar se face în funcţie de volumul veniturilor şi cheltuielilor şi a diferenţei

dintre acestea (V-C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferenţe cu creditul solicitat.

a. V – C > suma solicitată => risc redus;

b. V – C = suma solicitată => risc mediu;

c. V – C < suma solicitată => risc mare.

2.1.2. Riscul managerial – este dat de calităţile profesionale şi morale ale persoanei fizice şi de

relaţiile acesteia cu banca, cu organelle locale şi cu ceilalţi cetăţeni.

2.1.3. Riscul de garanţie – conferit de apariţia unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în

garanţie dacă împrumutatul nu achită la termen obligaţiile asumate prin contractul de credite.

Riscul total de credit se va determina pe baza punctajelor acordate claselor de risc.

RT = RF + RM + RG (9.2.11)

Clasele de risc au intervale de punctaj comparabile cu ale celor de la persoanele juridice.

Clasa I 100 – 88 puncte;

Clasa II 87 – 75 puncte;

7

Clasa III < 75 puncte.

Concluzionând, asumarea riscului este reprezentată de decizia privind avizarea favorabilă sau

nefavorabilă a creditelor, aceasta fiind etapa finală a analizei şi evaluării riscului de credit.

Pentru categoriile de împrumutaţi care solicită credite în valută, în vederea cuantificării posibilităţilor

de rambursare, analiza documentaţiei se face la cursul de schimb de la data analizei, la care se aplică o marjă

de siguranţă.

Încadrarea în clasele de risc se va efectua ţinând cont de punctajele analizei realizate, după care se

poate acorda avizul favorabil sau nefavorabil.

Avizul favorabil poate fi propus numai pentru solicitanţii de credite sau de scrisori de garanţie care se

încadrează în clasa I de risc, iar pentru solicitanţii încadraţi în clasa a II-a de risc, acesta poate fi propus numai

dacă se prezintă suplimentar nivelul unor indicatori financiari sau altor garanţii cu posibilitate de valorificare

rapidă.

Pentru solicitanţii încadraţi în clasa a III-a de risc se va propune Comitetului de risc avizul nefavorabil

cu justificarea acestuia.

9.3. Metodele informatice în fundamentarea deciziilor de creditare

A. Credit-scoringul

În perioada actuală, epocă a bancarizării masive, în care nu numai agenţii economici, dar şi marea

majoritate a populaţiei au devenit clienţi obişnuiţi ai băncilor, în condiţiile majorării explozive a volumului de

operaţiuni şi dezvoltări ample pe teritoriu a reţelei de filiale şi agenţii, activitatea bancară implică utilizarea pe

scară largă a informaticii şi telecomunicaţiilor.

În cele ce urmează se va face referire la acele implicaţii ale informaticii care vin în sprijinul

personalului bancar specializat.

Astăzi deciziile de creditare sunt supuse unor cerinţe noi, fără a mai fi încărcate de accentele subiective

ale raporturilor client – bancher de altădată.

Deciziile moderne de creditare sunt orientate, în primul rând, în scopul evitării riscurilor.

Multiplicarea condiţiilor de garantare, prin avere, prin venituri, prin profil profesional şi

comportament, fiecare situate pe alte scări de valori, implică dificultăţi de ierarhizare.

Necesitatea de a obiectiviza fenomenele, de a asigura criterii care să acţioneze cu exactitate, în

exprimarea şi comensurarea situaţiilor diferite, specifice fiecărui virtual debitor, implică intervenţia

informaticii în activitatea funcţionarului bancar.

În acest sens, adoptarea metodelor informatice în activitatea bancară necesită rezolvarea a două

probleme distincte:

• construirea unui sistem de cuantificare şi ierarhizare a condiţiilor şi premizelor de acordare a

creditului, sistem de evaluare materializat prin metoda credit-scoring;

8

• implementarea unui sistem informatic şi de prelucrare electronică a datelor care să asigure o

ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări, şi prin aceasta, a diferiţilor solicitanţi.

Pe această cale se supun atenţiei cazurile dificile, care urmează a fi analizate pe baza unor criterii

complementare, unde caracterul subiectiv al aprecierilor bancherului se poate angaja hotărâtor în adoptarea

deciziei, cu toate consecinţele sale acceptate conştient, ca expresie a riscului.

Metoda credit – scoring reprezintă o analiză a atributelor solicitantului de credit, în vederea evaluării

bonităţii acestuia şi îşi propune să stabilească un mod de ierarhizare a clientelei doritoare de împrumuturi

bancare, printr-o notă medie sau un punctaj.

Pentru aceasta sunt necesare mai multe elemente de analiză şi evaluare:

• stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea locului de muncă,

forma de proprietate a domiciliului, vârsta, sarcini familiale, comportamentul în relaţia cu banca şi în calitate

de debitor);

• adoptarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ

comun, de estimare globală. Legată de acest aspect există o situaţie contradictorie.

Pe cât de precise pot fi ierarhizările stabilite prin notaţii ale fiecărei variabile, pe atât de confuză poate

deveni nota rezultată din agregare, întrucât agregarea duce la generalizare şi înseamnă pierdere de informaţie,

renunţarea la laturile ei concrete.

Agregarea aduce la acelaşi numitor, dar produce pierderea identităţii unor caracteristici specifice

subiectului studiat. Fenomenul de compensare, produs prin agregare, poate pune în umbră laturile esenţiale,

nesemnificative însă pentru scopul propus al minimizării riscului.

Apare evidentă concluzia că eficienţa sistemului în ansamblul său este strâns legată de considerarea

factorilor celor mai semnificativi ca variabile ale sistemului şi de optimizarea modului de agregare.

Creditele de consum reprezintă în toate ţările dezvoltate o componentă importantă a creditelor

acordate de către bănci. În SUA acestea constituiau aproximativ 20% din masa totală a creditelor în anul 1988.

Rezultă deci importanţa sistemului de credit – scoring aplicat în acest domeniu semnificativ al

serviciilor bancare. Cu privire la finalitatea utilizării acestei metode, instituţiile bancare stabilesc nivelul

minim admisibil al punctajului, pe baza experienţei proprii, prin analiza comparată a câştigurilor şi a

pierderilor aferente fiecărui nivel al scorului.

Parcurgând scara ierarhică astfel stabilită de jos în sus, se poate constata că la fiecare nivel al

punctajului se situează un anumit număr de clienţi buni şi de clienţi răi.

Eliminarea clienţilor din zonele inferioare cu punctaje minime conduce deopotrivă la:

• scăderea profitului pentru fiecare din clienţii buni excluşi;

• creşterea profitului, prin eliminarea pagubei pe care ar putea s-o producă fiecare client rău, respins de

la creditare.

Stabilirea palierului optim al punctajului de la care se poate începe considerarea potenţială a clienţilor

se efectuează prin calcule succesive, prin care se compară profitul şi pagubele şi se evaluează rezultatul la

dimensiunea ce avantajează banca.

9

Nivelul optim va fi acela unde eliminarea numărului de clienţi neperformanţi compensează avantajos

pierderea unui număr de clienţi cu comportament pozitiv.

În vederea posibilităţilor de aplicare ale credit-scoringului se vor detalia grupele de criterii şi condiţii

folosite de băncile străine, care favorizează acordarea, rambursarea şi eficacitatea creditelor de consum.

În stabilirea cadrului criterial s-au gândit 3 grupe de criterii diferite ca importanţă:

1. premizele materiale ale utilizării creditului;

2. garantarea creditului;

3. condiţiile materiale de desfăşurare a exploatării obiectivului, în funcţie de care se va asigura

recuperarea creditului şi plata dobânzilor.

În prima grupă criteriile au inclus:

1.1. locuinţa principală (proprie sau cu chirie) – max. 40 puncte;

1.2. durata domiciliului actual – max. 35 puncte;

1.3. durata ocupaţiei actuale – max. 48 puncte;

1.4. vârsta solicitantului – max. 20 puncte.

A doua grupă criterială punctează următoarele aspecte:

2.1. referinţe bancare – max. 60 puncte;

2.2. cărţile de credit – max. 40 puncte;

2.3. referinţe ale companiei financiare – max.15 puncte;

2.4. venituri – max. 50 puncte;

2.5. plăţi lunare (obligaţii, rate etc.) – max. 45 puncte;

2.6. evaluări nefavorabile (înregistrate anterior)–max.15 puncte.

Aplicarea sistemului credit-scoring exemplificat anterior, înseamnă adunarea punctelor întrunite de

solicitant din toate cele 10 caracteristici, rezultat comparat cu numărul stabilit ca limită între acordarea

împrumutului şi respingerea lui.

Sistemul, în întregul lui, simplu la prima vedere, este în ultimă instanţă expresia politicii de creditare a

băncii, plecând de la reconsiderarea periodică a datelor statistice şi prelucrate prin metode specifice: a

regresiei multiple sau a tehnicii cunoscute sub numele de analiza discriminatorie multiplă (multiple

discriminant analysis – MDA).

B. Sistemele expert

Sistemul expert reprezintă un model superior de prelucrare a datelor, exprimat prin programe

speciale, în măsură să simuleze raţionamentele unui specialist, prin punerea în ecuaţie a cunoştinţelor sale.

Sistemele expert sunt utilizate în special pentru a stabili diagnostice în situaţii de disfuncţionalităţi sau

pentru a stabili programe de acţiune în vederea perfecţionării pornind de la o anumită stare de fapt.

Aceste sisteme au pătruns pe scară largă în practica bancară, considerându-se în 1988 că 39% din

băncile comerciale dezvoltau sau exploatau asemenea sisteme. O treime din instituţiile financiare considerau

la acea dată o necesitate strategică şi vitală în a investi în acest domeniu, estimându-se o creştere posibilă de

circa 4 ori a acestei activităţi până în anul 1992.

10

În domeniul bancar, sistemele expert au aplicabilitate pe multiple planuri:

♦ în stabilirea deciziei privind acordarea creditului, în analiza financiară legată de activitatea de

creditare, în creşterea prudenţei privind plăţile, în optimizarea plasamentelor şi a vânzării produselor bancare.

În cadrul unui asemenea sistem analiza împrumutului bancar a fost descompusă pe două niveluri.

Primul se referă la istoricul creditului pentru un anumit solicitant, situaţia financiară a firmei, starea

relaţiilor cu furnizorii şi partenerii de afaceri, informaţii care se preiau şi se prelucrează uşor.

Al doilea nivel de analiză are o natură mai complexă, programul luând în considerare tehnicile de

evaluare proprii băncii, reflectate într-un context economic dat.

Procedeul care permite transcrierea acestei expertize se bazează pe o funcţiune de învăţare cu ajutorul

exemplelor. Pe această bază computerul furnizează aprecieri şi soluţii, în funcţie de caracteristicile cazului

supus analizei.

În final se obţine un raport confidenţial, utilizat de cadrele de conducere ale băncii, dar nedezvăluit

clientului.

Există opinii care apreciază că sistemul expert poate fi capabil să înlocuiască ca nivel de competenţă

un om având între 6 luni şi 1 an experienţă în domeniul acordării creditelor.

Spre exemplu, un rol deosebit în reţeaua American Express îl deţine expertul AA (Authorizor’s

Assistant), generalizat în perioada 1986-1988. Expertul AA este capacitat să ia decizii unice în proporţie de

20-35% din acordările de credit, dar refuzurile de credit revin systematic ca sarcini ale personalului uman.

O problemă dificilă legată de funcţionalitatea sistemului expert AA, cu care s-au confruntat

specialiştii a fost operarea în timp real (maxim 10 secunde), pentru servirea promptă şi eficientă a clienţilor

băncii şi asigurarea securităţii plăţilor din disponibilităţile din cont curent sau cont de credit.

Comparaţiile făcute cu soluţiile date în timp infinit, arată corectitudine în 96,5% din cazuri faţă de

85% în condiţiile neasistării activităţii de creditare, fapt ce relevă încă o dată eficienţa şi credibilitatea acţiunii

sistemelor expert.

Sistemul expert CHARIS al societăţii ACASTE realizează rapoarte complete şi minuţios ilustrate cu

ansamble de dispozitive, tablouri ale fluxurilor privind necesarul de fonduri de rulment, diagnostic prin

metoda scorului şi un text de analiză pe 8 pagini.

Folosirea echipamentelor informatice în programe complexe, denumite şi inteligenţă artificială, se

extinde tot mai mult în sfera bancară.

Sistemele expert sunt utilizate pe larg în prezent pentru ierarhizarea condiţiilor şi premizelor

economice ale deciziilor de creditare sau de plăţi.

Se desprinde tot mai mult concluzia că aceste sisteme ajută omul, care le-a orientat prin programe

informatice, în preselecţionarea solicitărilor de creditare, în pregătirea unei decizii cuprinzătoare şi

multilaterale.

În majoritatea covârşitoare a cazurilor, decizia revine omului, în toată complexitatea răspunderilor pe

care şi le asumă.

11

9.4. Măsurile de prevenire a riscului de creditare

A. Măsurile preventive.

Aşa cum s-a mai subliniat în conţinutul lucrării, orice operaţiune de credit comportă în sine luarea în

calcul a unui anumit risc cert.

Ca un prim element ce trebuie luat în calcul este posibilitatea băncii de a se angaja în acordarea unor

credite, fie din resurse proprii, fie atrase sau va fi necesară o refinanţare la banca centrală.

Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilităţii clientului, care poate conduce la pierderea

sumei împrumutate şi riscul imobilizării, atunci când clientul nu respectă din diferite motive angajamentul

achitării la scadenţă a sumei convenite.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea

de garanţii în profitul băncii, care poate cere debitorului garanţii reale, care să acopere cu 150-200% valoarea

creditului.

Garanţia personală a debitorului nu asigură băncii nici un avantaj juridic asupra lui. Garanţia reală

asigură creditorului un drept real asupra unor elemente din patrimoniul debitorului sau al tuturor persoanelor

girante.

Principiul general, ce trebuie aplicat în estimarea oportunităţii fiecărei operaţiuni de credit, este acela

că banca nu trebuie să acorde credit până nu estimează posibilitatea recuperării lui la scadenţă.

Prima condiţie şi fundamentală este capacitatea potenţialului credit de a produce venituri.

Această capacitate are o mai mare importanţă decât furnizarea de garanţii, în măsura în care executarea

silită este un mijloc extrem al băncii pentru recuperarea creditului acordat.

Capacitatea de a produce venituri se verifică prin diverse mijloace de observare şi evaluare,

îmbinându-se cu posibilitatea de restrângere a volumului de operaţiuni în curs, fără perturbarea echilibrului

economic al gestiunii, în detrimentul capacităţii de îndatorare a unui agent economic.

Rezultă că estimarea riscului, prudenţa şi intuiţia personalului bancar specializat deţin rolul

principal, de exactitatea datelor culese depinzând rezultatul favorabil al operaţiunii de credit.

În afara capacităţii de a produce venituri, se mai verifică:

• originile şi angajamentele legale ale întreprinzătorului;

• organizarea tehnică şi administrativă a companiei respective;

• raportul dintre consistenţa patrimoniului propriu şi a celui străin atras, în legătură cu posibilitatea

modificării acestui raport în favoarea celui propriu;

• raporturile întreprinzătorului cu clienţii şi funcţionarii săi;

• situaţia economică generală a domeniului de activitate în care acţionează potenţialul debitor;

• motivele solicitării împrumutului şi destinaţia sa imediată;

• perspectivele gestiunii întreprinzătorului;

• posibilitatea reducerii preţurilor de producţie;

12

• criteriile adoptate pentru distribuirea profitului;

• contractele debitorului;

• garanţiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situaţia patrimoniului).

Certitudinea cu care sunt efectuate aceste estimări nu împiedică totuşi banca să-şi ia garanţii reale şi

personale în raport cu creditul cerut, deplin motivată de condiţiile economice ale diverşilor întreprinzători,

susceptibile de schimbări rapide şi imprevizibile.

Un alt element important în estimarea şi prevenirea riscului este oportunitatea repartizării

creditului între diferiţi întreprinzători ce operează în sectoare economice diferite, pe termene diferite, pentru

fracţionarea riscului ce decurge din schimbarea condiţiilor pieţei.

În stadiul de estimare a riscului, forma tehnică de acordare a creditului nu are o importanţă foarte

mare, deşi riscurile asumate de bancă depind, pe lângă condiţiile de echilibru ale întreprinzătorului în cauză,

de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot în această etapă, banca trebuie să-şi asigure o taxă a scontului suficient de mare pentru acoperirea

taxei reescontului, percepută de banca centrală.

B. Măsurile operative.

Prima măsură de asemenea natură este încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a contractului

de creditare. Printre alte măsuri întreprinse de bancă se numără şi:

• verificarea operaţiunilor din contul special, de disponibil din credite şi perceperea comisionului de

neutilizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare;

• perceperea unui comision de gestiune;

• oprirea unei marje de siguranţă a băncii (între 3-5% din credit);

• verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienţilor, atât pentru contul curent, cât şi pentru contul

de credit;

• verificarea regularităţii încasărilor şi plăţilor din cont;

• derularea contractelor prezentate în prima fază de către client;

• respectarea strictă a obiectului creditului, prevăzut în contractul de creditare;

• verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului debitor: balanţa de verificare, bilanţul

contabil, contul de profit şi pierderi, atât în cadrul băncii, cât şi la reşedinţa clientului;

• în cazul unui credit acordat pentru investiţii, se va verifica evoluţia obiectivului în toate etapele

realizării lui, prin deplasare la faţa locului;

• urmărirea modului de achitare a obligaţiilor contractuale ale clientului, respectiv plata dobânzii

lunare şi a tranşei de rambursare prevăzută în contract;

• colectarea veniturilor din dobânzi în contul “ venituri din dobânzi ” şi a comisioanelor

corespunzătoare fiecărei operaţiuni în contul “ venituri din comisioane “;

• urmărirea garanţiilor mobiliare şi imobiliare depuse de client, pe întreaga perioadă de derulare a

creditului; în cazul constatării deficienţelor se va proceda la stoparea contractului de credite;

13

• efectuarea de controale neanunţate în vederea verificării periodice a stării materiale a bunurilor

gajate ipotecate, a indicatorilor de bonitate, a îndeplinirii scopului creditului din contractul de

creditare;

• trecerea sumelor restante într-un cont special de credite nerambursate la scadenţă şi perceperea

unei dobânzi majorate pentru această sumă;

• urmărirea permanentă a poziţiei debitorului pe piaţă prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri,

profit net, număr de contracte, cererea pe piaţă a produselor oferite de client;

• evoluţia în organizarea şi gestionarea activităţii;

• efectuarea de analize periodice asupra patrimoniului;

• situaţia materială a giranţilor.

În scopul desfăşurării normale a activităţii operative este necesară existenţa unui sistem informaţional

adecvat, a unei discipline riguroase şi funcţionarea computerelor în cadrul unor reţele informatice

performante.

În condiţiile nerambursării, după avizarea scrisă a clientului de către bancă, se va trece la măsuri

coercitive.

C. Măsurile curative

În cazul în care banca constată neîndeplinirea obligaţiilor contractuale (utilizarea creditului în alte

scopuri decât cele prevăzute în contract, nerespectarea fazelor obiectivului de investiţie, neplata ratelor

scadente, deteriorarea garanţiilor mobile şi imobile), ea are dreptul să întrerupă contractul de credit.

Întreruperea derulării contractului de credit se poate face în momentul acordării lui sau în momentul

nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit, în cazul creditului acordat pe tranşe.

Deasemeni, banca poate întrerupe acest contract dacă constată un regres economic al agentului debitor.

Dacă şi după avizarea de către bancă debitorul nu-şi onorează datoriile la scadenţă, banca recurge la

măsuri extreme: execuţia garanţiilor reale (prin scoaterea lor la licitaţie şi încasarea contravalorii creditului),

reclamarea clientului la un tribunal de comerţ, recuperarea sumelor de la giranţi (bănci, persoane fizice sau

juridice).

O altă măsură curativă constă în evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă ca marjă de

siguranţă a băncii, repartizându-se sume din profitul băncii în acest sens.

9.5. Utilizarea instrumentelor derivate de credit

Pentru bănci, transferul riscului de credit asociat activelor financiare ale acestora (precum portofoliile

de creanţe оmpotriva diverşilor debitori) poate genera multiple efecte benefice, precum mai buna gestionare a

managementului riscurilor, stabilirea unor cerinţe de adecvare a capitalului diferenţiate, precum şi

îmbunătăţirea credit ratingului acordat băncilor de către agenţiile de rating. La rândul său, îmbunеtеţirea credit

ratingului băncilor are drept corolar alt avantaj, anume scăderea costurilor de finanţare pentru acestea, pentru

14

că unul din elementele ce se iau în considerare la calcularea cuantumului dobânzii pentru finanţările acordate

băncilor este tocmai profilul de risc al băncii. Iar credit ratingul nu este altceva decât o evaluare a solvabilităţii

băncii, bazatе atât pe istoria împrumuturilor şi rambursărilor precedente făcute de bancă, cât şi pe posibilitatea

obiectivă a băncii de a recupera creanţele de la debitorii săi, creanţe din a cеror încasare este de presupus cе

banca îşi va achita propriile obligaţii financiare.

Mijlocul specific prin care băncile pot transfera riscul de credit asociat activelor sale financiare este

reprezentat de aşa-numitele instrumente derivate de credit (credit derivatives). Creaţie a practicii pieţelor

financiare din spaţiul anglo-american, instrumentele derivate de credit sunt contracte standardizate, ce se

tranzacţioneazе pe piaţa extrabursieră (OTC). Avem în vedere, în primul rând, contractul-cadru elaborat de

către ISDA (International Swaps and Derivatives Association, Inc.), în variantele sale 1992 şi 2002 sau aşa-

numitul European Master Agreement, elaborat recent de cătră Federaţia Bancară a Uniunii Europene (FBE).

În unele cazuri, acestea pot reprezenta chiar valori mobiliare tranzacţionate pe piaţa de capital (cazul aşa-

numitelor credit-linked notes, un tip aparte de instrument derivat de credit). Aşa cum o sugereazе şi

etimologia acestui termen, valoarea unui instrument derivat de credit derivă din evaluarea riscului de credit

asociat portofoliului de active financiare ale unei entitеţi juridice.

Aceste instrumente permit transferul, respectiv asumarea riscului de credit fără preluarea proprietăţii şi

gestiunii asupra activelor de bază. Entitatea juridică poate fi nu doar o bancă, ci şi orice altă entitate care

doreşte să-şi „asigure” riscul de credit al activelor sale, precum o societate de leasing sau o societate de credit

ipotecar. În mod tradiţional, partea care transferă riscul de credit, în schimbul plăţii unei prime, se numeşte

„cumpărătorul protecţiei” (protection buyer), iar partea care preia riscul de credit se numeşte „vânzătorul

protecţiei” (protection seller).

Între instrumentele derivate de credit şi instrumentele financiare derivate pe mărfuri, precum opţiunile,

forward-ul şi swap-ul, există o relaţie de la specie la gen, primele folosind tehnicile şi mecanismele de

funcţionare tradiţionale ale ultimelor.

Printre cele mai utilizate instrumente derivate de credit se numără cele intitulate credit default swap,

total return swap şi credit-linked notes. În cele ce urmează, pentru a evidenţia „mecanica” elementară a unei

tranzacţii cu instrumente derivate de credit, ne vom limita doar la prezentarea succintă a credit default swap-

ului, a cărei schemе de funcţionare este ceva mai simplе decât cea a celorlalte instrumente derivate de credit.

Categoriile de instrumente derivate de credit

Ce este creditul default swap

Credit default swap-ul (CDS) este, de departe, cel mai important tip de instrument derivat de credit,

dacă ţinem cont cе aproape jumătate din tranzacţiile cu instrumente derivate de credit sunt bazate pe folosirea

CDS-urilor. CDS-ul este, în fapt, un contract finaciar standardizat, bilateral, care, ţinând seama de valoarea

noţionalе a unui portofoliu de active financiare deţinut de către cumpărătorul protecţiei, are ca obiect

transferul, de la acesta către vânzătorul protecţiei, al riscului de credit asociat acelui portofoliu de active.

Cumpărătorul protecţiei se obligă să plătească regulat o primе vânzătorului protecţiei, exprimatе în puncte de

bază (basis points) pe an, în schimbul obligaţiei acestuia din urmă de a prelua riscul de credit şi de a face o

15

plată contigentă (contingent payment sau protection payment) cumpărătorului protecţiei în cazul apariţiei unui

aşa-numit „eveniment de credit” (credit event) în legеtură cu portofoliul de active al cărui risc de credit este

transferat.

Clauza privind evenimentul de credit (ca şi orice alte clauze contractuale) poate fi negociată de către

pеrţile contractante în sensul limitării sau extinderii ariei ei de cuprindere şi include, ca regulе şi cu titlu de

exemplu, deschiderea procedurii falimentului asupra debitorului cumpărătorului protecţiei, neplata obligaţiilor

exigibile sau nerecunoaşterea, de către debitor, a obligaţiei de plată faţă de cumpărătorul protecţiei. Totuşi,

evenimentul de credit nu poate fi asimilat întotdeauna unui incident de plată, în sensul avut оn vedere de

reglementările băncii centrale, ci poate cuprinde circumstanţe care pot doar prevesti un incident de plată, cum

ar fi scăderea credit rating-ului debitorului cumpărătorului protecţiei.

Plata contingentă

În ceea ce priveşte plata contingentă, ea este concepută şi negociată în aşa fel de către tеrţi, încât sе

îglindească prejudiciul cauzat cumpărătorului protecţiei ca urmare a apariţiei evenimentului de credit.

Astfel, în cazul unui eveniment de credit în legеtură cu portofoliul de active al cumpărătorului

protecţiei, plata contingentă (i) poate egala scăderea de valoare a portofoliului de active, (ii) poate fi o sumă

fixă sau un procent din valoarea noţională sau (iii) poate fi egală cu valoarea nominală a portofoliului de

active, în schimbul cădеrii acestora către vânzătorul protecţiei.

9.6. Creditele neperformante - componentă inevitabilă în activitatea de creditare

Cauzele apariţiei creditelor neperformante

O listă exhaustivă a cauzelor apariţiei creditelor neperformante ar fi imposibil de alcătuit.

În majoritatea cazurilor, un credit neperformant este determinat de mai mulţi factori decat de o singură

cauză. Acţiunea multor factori nu poate fi influenţată de bancă.

Depistarea cauzelor care provoacă credite neperformante şi stabilirea unor măsuri adecvate de

eliminare a acestor cauze depinde într-o mare măsură de modul de organizare şi de experienţa fiecărei bănci

în parte şi în cele din urmă de pregătirea, talentul şi flerul personalului angrenat în activitatea de creditare. O

bună înţelegere a celor mai obiţnuite cauze ale apariţiei creditelor neperformante este prima etapă în

identificarea şi soluţionarea acestor credite.

Putem grupa cauzele generatoare de credite neperformante ţinând cont de împrumutători, împrumutaţi,

precum şi de acţiunea factorilor din exterior, care acţionează independent.

Cauze determinate de greşeli comise de bancă

Aceste cauze urmează din punct de vedere cronologic etapele din activitatea de creditare, după cum

urmează:

a) cauze care apar în stadiul de analiză:

16

o eşecul de a pune întrebări pertinente, izvorâte din teama de a nu-l supăra pe client şi, implicit,

de a nu-l pierde;

o neînţelegerea tipului de afaceri al solicitantului;

o existenţa unor relaţii de prietenie între ofiţerul de credit şi solicitantul de credit; analiza

necorespunzătoare a solicitantului împrumutului, datorită lipsei informaţiilor. Această analiză

trebuie să evidenţieze capacitatea şi dorinţa solicitantului de a rambursa viitorul credit, bazat şi

pe imaginea sa publică, pe experienţa în domeniu şi pe activitatea sa anterioară; analiza

necorespunzătoare a situaţiilor financiare a solicitantului creditului şi stabilirea unei decizii de

creditare eronate;

o lipsa de experienţă a ofiţerilor de credit care trebuie să aibă capacitatea de investigare a

fenomenelor, pentru a înţelege în profunzime natura afacerii, a activităţii desfăşurate,

organizarea, piaţa, clienţii, influenţele interne şi externe asupra performanţei financiare a

solicitantului. Ofiţerii de credit trebuie să cunoască foarte bine caracteristicile produselor şi

serviciilor băncii din domeniul creditării, modelul de analiză financiară şi nonfinanciară şi chiar

să aibă cunoştinţe în domeniul evaluării bunurilor aduse în garanţie;

o lipsa existenţei consultanţei de management pe care banca ar trebui s-o solicite şi să analizeze

modul în care clientul a implementat-o pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară;

b) cauze care apar din modul de acordare a creditului:

- structurarea inadecvată a împrumutului - destinaţie, sumă, sursa rambursării, termenele la care

trebuie rambursat;

- garanţia de plată inadecvată;

- acordarea fondurilor înainte de perfectarea contractului de împrumut, solicitantul putând refuza

ulterior acceptarea anumitor clauze;

- încheierea unui contract de credit care să nu conţină clauze asiguratorii, să nu permită băncii

posibilitatea de a verifica respectarea destinaţiei creditului, a menţinerii integrităţii ipotecilor şi

gajurilor fără deposedare;

c) cauze care apar pe parcursul derulării creditului:

- neprimirea şi neanalizarea balanţei de verificare lunare a situaţiilor financiar-contabile şi

bugetului de venituri şi cheltuieli care arată menţinerea capacităţii de plată a împrumutatului;

- neefectuarea de vizite la sediul împrumutatului pentru a verifica faptic garanţia creditelor,

modul de realizare a programelor de producţie, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie şi

bineînţeles respectarea destinaţiei creditului;

- neurmărirea impactului produs de schimbările intervenite în condiţiile economice asupra

împrumutatului;

- acordarea de noi credite pentru plata dobânzii. Aceasta este o practică foarte periculoasă pentru

că dă posibilitatea de a constitui provizioane mai mici, căci serviciul datoriei este bun, banca

raportează profit pe care îl distribuie ca dividende sau face investiţii şi când creditul devine

17

efectiv neperformant şi din punct de vedere al evidenţei contabile a băncii, poate duce la

înregistrarea de pierderi sau chiar incapacitate de plată pentru bancă;

- ignorarea semnalelor de avertizare venite din diverse surse sau lipsa de experienţă în depistarea

lor din situaţiile financiar-contabile primite de la împrumutat sau din vizitele efectuate la sediul

acestuia;

d) cauze care apar când problema este efectivă:

- teama de a cerceta situaţia creditului, ezitarea de a pune întrebări dure;

- teama de a recunoaşte că s-a făcut o greşeală sau că s-a creat o problemă;

- întreruperea comunicării cu clientul, recurgerea la presiuni sau ameninţări, pentru recuperarea

împrumutului;

- lipsa de acţiune - în speranţa că situaţia se va îmbunătăţi de la sine – aşa numita ”soluţie

miraculoasă”;

Cauze determinate de beneficiarii creditelor

Acestea se referă la modul de gestionare a afacerilor de către împrumutat, precum şi la poziţia sa pe

piaţă după cum urmează:

a) calitatea necorespunzătoare a conducerii:

- lipsa de experienţă la noile probleme cu care se confruntă împrumutatul (financiare, de

marketing, de personal);

- lipsa delegării şi conducerii autoritare, fără a accepta sugestii şi propuneri din partea

personalului de specialitate;

- neînţelegeri între membrii conducerii sau între aceştia şi sindicate;

b) deteriorarea procesului de producţie:

- lipsa de competitivitate a produselor fie datorită uzurii morale, fie datorită costurilor ridicate;

- lipsa înlocuirii utilajelor uzate moral, ceea ce duce la standarde de calitate mai reduse şi a

diminuării segmentului de piaţă;

c) dezvoltarea prea rapidă:

- lipsa unui capital propriu care să susţină capacitatea de autofinanţare;

- aprovizionări prea mari care reduc viteza de rotaţie a stocurilor;

- reducerea vitezei de încasare a creanţelor datorită vanzărilor efectuate către clienţi cu risc;

- creşterea cheltuielilor de circulaţie pentru a susţine efortul de vânzare;

- reducerea marjelor ca urmare a creşterii costurilor de finanţare;

d) politici de marketing necorespunzătoare:

- lipsa unui plan bine definit pentru publicitate, vanzări şi canale de distribuţie;

- lipsa unei anticipări şi reacţii la schimbările cerinţelor de pe piaţă;

e) politici şi practici financiare necorespunzătoare:

- lipsa urmăririi costurilor, a necesarului optim de stocuri;

- lipsa unor bugete de venituri şi cheltuieli şi proiecţii financiare realiste;

18

- existenţa unui grad de îndatorare financiară mare şi plata unor dobânzi mari cu deosebit impact

în cazul scăderii cifrei de afaceri;

- existenţa unor costuri fixe şi ridicate datorită ponderii mari a cheltuielilor cu amortizarea şi

reparaţiile utilajelor şi echipamentelor cu acelaşi impact în cazul scăderii cifrei de afaceri.

Cauze determinate de factori externi

Schimbări în economie, reglementări, concurenţă, tehnologii şi alţi factori pot să afecteze negativ

activitatea clientului. Totuşi, în multe cazuri, aceste schimbări pot fi anticipate şi agentul economic se

adaptează mai uşor dacă şi ofiţerul de credit ştie care din evenimente pot crea probleme şi colaborează cu

clientul. Aceşti factori sunt:

a) factori de mediu:

- unele credite neperformante apar pentru faptul că unii clienţi nu fac faţă unor dezastre naturale

ca focul, seceta, inundaţiile, îngheţul. Acestea pot afecta producţia proprie sau a furnizorilor,

ducând la diminuarea materiilor prime de pe piaţă şi creşterea preţurilor care vor diminua cifra

de afaceri a clientului şi implicit capacitatea sa de plată;

b) factori de natură economică şi legislativă:

- recesiunea economică este o perioadă a ciclului economic când mulţi agenţi economici nu pot

activa profitabil, mai ales cei pentru ale căror produse cererea este elastică în raport cu preţul.

Dacă nu au active disponibile pentru a fi vândute sau posibilităţi de a reduce costurile, vor fi

nevoiţi să-şi mărească îndatorarea financiară pentru a supravieţui acestei etape;

- modificări în nivelul taxelor, impozitelor, salariului minim, subvenţiilor.

c) factori de piaţă:

- neadaptarea la cerinţele pieţei;

- dependenţa de o singură piaţă care îşi poate modifica cererea;

- apariţia unui concurent puternic care obligă la o reacţie fie ofensivă, fie defensivă în primul

caz, cresc cheltuielile de marketing şi sunt reduse preţurile pentru a menţine vanzările şi

segmentul de piaţă, în al doilea caz, sunt reduse costurile şi vânzările pentru a menţine

veniturile;

d) factori tehnologici:

- introducerea unor produse mult mai sofisticate din punct de vedere ethnic (high-tech) de către

concurenţă;

- dificultatea de a ţine pasul cu concurenţa în ceea ce priveşte înnoirea utilajelor şi

echipamentelor de înaltă productivitate.

Detectarea apariţiei creditelor neperformante

Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o deteriorare graduală

a calităţii creditului, însoţită de numeroase semnale de avertizare.

19

Odată ce creditul este acordat, ofiţerul de credit este responsabil de a urmări activitatea

împrumutatului. Scopul este de a detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe. Dacă

problemele sunt detectate la timp, ofiţerul de credit poate să acţioneze pentru a preveni agravarea problemei

sau cel puţin pentru a minimiza pierderea ce va fi înregistrată de bancă.

O parte din acţiunile ce trebuie întreprinse de ofiţerul de credit se referă la îndrumarea şi sprijinirea

împrumutatului de a lua măsuri, pentru îmbunătăţirea situaţiei sale financiare.

În general, înainte de a nu mai putea rambursa un credit, împrumutatul trece printr-o acută criză de

numerar (cash). Din păcate, banca ce nu urmăreşte îndeaproape activitatea împrumutatului este adesea ultima

care ştie că o astfel de criză este iminentă.

Există trei etape distincte a problemelor privind numerarul:

a) menţinerea cu dificultate a lichidităţii. Stocurile încep să se acumuleze şi viteza de încasare a

creanţelor încetineşte. Împrumutatul reacţionează încetinind plata furnizorilor şi reducand cheltuielile;

b) administrarea numerarului (cash management) devine prioritară. Sunt impuse plafoane şi

limitări de cheltuieli, salariaţii sunt lăsaţi să-şi caute alte locuri de muncă, nu se mai fac investiţii şi se încearcă

valorificarea activelor neesenţiale. Relaţiile împrumutatului cu banca se deteriorează deoarece încearcă să

obţină credit suplimentar în timp ce încalcă clauzele contractului de credit existente împrumutatul nu plăteşte

dividende cu scopul de a le capitalize pentru a acoperi capitalul propriu diminuat de pierderile din exploatare;

c) ameninţarea pericolului de faliment. Împrumutatul îşi utilizează toate sursele de numerar din

conturi, nu-şi mai achită nici un fel de datorii sau obligaţii. Ultima alegere este să-şi declare falimentul sau să

găsească un partener cu care să fuzioneze sau de care să fie absorbit.

Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate şi creditul să nu se transforme într-un

credit neperformant, orice ofiţer de credit ar trebui:

- să analizeze cu grijă situaţiile financiar-contabile primite la perioadele convenite cu împrumutatul;

- să comunice permanent cu împrumutatul, telefonic, în scris şi prin vizite la sediul acestuia;

- să fie atent la semnale directe sau indirecte primite de la terţi;

- să ia în considerare toate mişcările din conturile din bancă ale împrumutatului.

Pentru o mai bună detaliere a acestor semnale de avertizare le vom structura în patru grupe mari, după

cum urmează:

1. Semnale de avertizare provenind din situaţiile financiare întocmite de împrumutat.

Situaţiile financiare primite de la .mprumutat sunt: balanţa de verificare, bilanţul contabil, contul de

profit şi pierdere, bugetul de venituri şi cheltuieli. Principalele semnale de avertizare care se desprind din

primirea şi analiza lor se referă la:

a) neproducerea la timp a situaţiilor financiare;

b) încetinirea perioadei de încasare a clienţilor;

c) deteriorarea poziţiei clientului în ceea ce priveşte numerarul;

d) reducerea vitezei de rotaţie a stocurilor;

e) reducerea ponderii activelor circulante în total active;

20

f) deteriorarea lichidităţii sau a fondului de rulment;

g) modificări rapide în structura activelor fixe;

h) ponderea mare a imobilizărilor necorporale şi financiare în activele imobilizate;

i) creşteri mari ale datoriei pe termen scurt şi lung;

j) schimbarea structurii bilanţului, creşterea gradului de îndatorare totală;

k) reducerea cifrei de afaceri sau creşterea prea rapidă a acesteia;

l) reducerea marjelor de profit;

m) creşterea ponderii activelor şi a cheltuielilor fixe în total cifră de afaceri;

n) înregistrarea de pierderi în activitatea de exploatare;

o) incapacitate de a obţine estimări pentru viitor;

p) prognoze prea optimiste, nerealiste;

q) discrepanţe mari între rezultatele prevăzute (planificate) şi cele realizate.

2. Semnale de avertizare provenind din contactul cu împrumutatul.

Aceste semnale aflate în timpul convorbirilor telefonice, întalnirilor, vizitelor şi altor contacte cu

clientul, se referă la:

a) schimbări intervenite în conduita/stilul de viaţă/rutina unor persoane cheie, inclusiv probleme de

sănătate, de familie;

b) incapacitatea de a planifica şi de a formula direcţiile strategice;

c) schimbare de atitudine faţă de ofiţerul de credite, în special o lipsă aparentă a unei atitudini de

cooperare;

d) lipsa de experienţă în această instituţie sau profil de afaceri, manifestată prin incapacitatea de a-şi

îndeplini la timp sarcinile şi prin recrudescenţa unor probleme considerate deja rezolvate;

e) schimbări în conducere, schimbarea proprietarului sau a unor persoane cheie, precum şi lipsa unui

program clar de succesiune în cadrul conducerii;

f) schimbarea persoanelor cu atribuţii financiar-contabile şi evidenţă financiară inadecvată şi controale

necorespunzătoare;

g) dorinţa şi insistenţa de a-şi asuma riscuri nejustificate sau de a se baza pe jocul hazardului, precum

şi aventurarea în achiziţii sau noi afaceri, mutarea în noi zone geografice sau trecerea la un nou profil de

produse;

h) stabilirea nerealistă a preţurilor produselor şi serviciilor;

i) eşecul de a reacţiona la timp faţă de declinul survenit pe pieţe, publicitatea negativă, sau faţă de

condiţiile economice;

j) probleme la capitolul relaţiilor de muncă privind atitudini necorespunzătoare ale salariaţilor,

instabilitate, moral scăzut al acestora sau folosirea ineficientă a personalului;

k) vânzarea activelor în afara cadrului obiţnuit de afaceri;

l) schimbări în profilul de afaceri sau pierderi a unor linii importante de producţie, a unor concesiuni

de tip franciză, a unor drepturi de distribuţie sau a unor surse de aprovizionare;

21

m) pierderea unuia sau a mai multor clienţi importanţi cu poziţie financiară solidă;

n) creşterea bruscă şi substanţială în mărimea unor comenzi sau contracte individuale, care ar fi de

natură să împieteze asupra capacităţii de producţie existente;

o) eşecul de a achiziţiona cu discount sau credit comercial acordat de furnizori, precum şi achiziţii

speculative de inventar, care se abat de la cadrul normal al practicilor de aprovizionare;

p) slaba întreţinere a utilajelor şi echipamentelor, amânarea înlocuirii celor uzate moral sau fizic,

precum şi întreruperi frecvente ale producţiei, în vederea reparaţiilor;

r) stocuri supranormative de materii prime şi materiale, comenzi sistate sau cu ciclu depăşit de

producţie neterminată sau produse finite fără desfacere asigurată;

s) vânzarea de acţiuni aparţinând proprietarului sau directorilor împrumutatului;

t) dificultatea de a programa vizite la sediul împrumutatului.

3. Semnale de avertizare provenind de la terţi.

Aceste semnale provin de la alţi creditori ai împrumutatului, după cum urmează:

a) solicitări din partea furnizorilor de sprijin pentru încasarea unor creanţe sau de date privind

bonitatea împrumutatului;

b) primirea de titluri executorii emise la adresa împrumutatului pentru plata unor obligaţii;

c) primirea de la alte bănci de noi împrumuturi în condiţii de dobânzi mari şi garanţii lichide;

d) neonorarea unor cambii şi bilete la ordin sau emiterea de cecuri fără acoperire;

e) plata furnizorilor numai cu cecuri, iar încasarea clienţilor numai pe bază de ordin de plată emis de

aceştia.

4. Semnale de avertizare provenind din interiorul băncii.

Chiar dacă împrumutatul respectă termenele şi condiţiile din contractul de credit există totuşi semnale

de avertizare în bancă privind apariţia unor probleme cu care se confruntă împrumutatul, după cum urmează:

a) reducerea disponibilităţilor împrumutatului;

b) cerinţe permanente de noi credite pe termen scurt în exces;

c) scopul noului credit al garanţiilor oferite sau sursa de rambursare nu sunt clare;

d) solicitarea cu precădere de credite pentru capital de lucru;

e) solicitarea de credite pentru investiţii cu documentaţii nefundamentate;

f) retrageri mari de numerar.

Căi şi modalităţi de prevenire a apariţiei creditelor neperformante

Pentru prevenirea apariţiei creditelor neperformante, este necesară atât desfăşurarea unei activităţi

prudente de aprobare a creditelor, cat şi definirea şi realizarea unor măsuri realiste de urmărire a derulării

creditelor şi soluţionării problemelor ce pot apare.

Principiul general ce trebuie avut în vedere este acela că banca nu trebuie să acorde un credit până ce

nu se estimează corect posibilitatea recuperării la scadenţă sau în momentul în care aceasta decide, din

anumite motive, să-şi retragă creditul.

22

Estimarea corectă a capacităţii de rambursare are de cele mai multe ori o importanţă mai mare decât

asigurarea creditului prin garanţii materiale. Odată ce cauzele apariţiei creditelor neperformante au fost

depistate, este mai uşor de a stabili căi şi modalităţi de prevenire a acestora, după cum urmează:

a) estimarea corectă a necesarului de credite a împrumutatului şi a termenelor de rambursare.

Nu trebuie să uităm că riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se solicită un credit

prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani. În primul caz, riscul apare datorită lipsei

fondurilor necesare realizării volumului producţiei programate pentru a realiza profitul estimat şi încasările

necesare plăţii obligaţiilor asumate.

În al doilea caz, riscul apare datorită creşterii gradului de îndatorare financiară peste necesar şi

majorării artificiale a costului cu dobânzile, ducând la reducerea capacităţii de plată. Bineînţeles foarte

importante sunt şi termenele de rambursare. Dacă sunt prea ”mobilizatoare”, împrumutatul poate intra în

incapacitate de plată, datorită necorelării momentului plăţilor cu momentul încasărilor previzionate. Dacă

termenele sunt prea ”permisive”, apare pericolul creşterii artificiale a gradului de îndatorare financiară prin

creşterea volumului dobânzilor;

b) corelarea destinaţiei creditului cu sursa de rambursare. Tranzacţia finanţată prin credit trebuie

să genereze atatea încasări cat să se poată plăti împrumutul şi dobanda aferentă. Dacă tranzacţia eşuează, va fi

greu de găsit o sursă alternativă şi se vor crea numeroase probleme. De exemplu, un agent economic a solicitat

un credit în valută pe termen mediu pentru importul unor utilaje care să asigure o producţie mai eficient.

pentru comenzile de export aflate în derulare. Din păcate, peste un an de zile contractul la export nu s-a

reînnoit, utilajele nu şi-au regăsit o altă utilizare la fel de eficientă pentru producţia internă, a intervenit şi

cursul valutar şi creditul a devenit restant şi neperformant. Mai neplăcut a fost şi faptul că datoria în valută

reactualizată în lei depşea cu mult valoarea utilajelor la preţul pieţei, ceea ce a dus la negocieri nu întotdeauna

amiabile pentru completarea garanţiilor;

c) existenţa a două posibilităţi de recuperare a creanţelor fără legătură între ele şi existente de la

început. În cazul prezentat anterior, şi împrumutatul şi banca s-au bazat pe continuarea relaţiilor de comerţ

exterior cu partenerul tradiţional, neexistand nici o certitudine formală în acest sens. Pe de altă parte, nici

garanţia nu avea caracteristicile cerute de a fi uşor valorificabilă, chiar dacă era accesibilă. În lumea bancară,

se spune că cea mai eficientă garanţie este gajul pe maşina directorului general şi ipoteca pe clădirea corpului

administrativ, intervenind în acest exemplu şi factorul psihologic coercitiv. Este foarte important ca această a

doua sursă de rambursare să fie un active, care pe langă lichiditatea sa şi a păstrării valorii de piaţă în timp, să

fie uşor accesibil, în sensul că valorificarea acestuia să nu afecteze negativ procesul de producţie al

împrumutului şi să nu fie necesară o executare silită;

d) încheierea unui contract de credit cu clauze asiguratorii. Pentru protejarea propriilor interese,

banca poate introduce în contractul de credite clauze asiguratorii prin care să diminueze riscul şi să oblige

împrumutatul la menţinerea capacităţii de plată. Există două feluri de clauze: affirmative (pozitive) şi

negative.

23

Clauzele afirmative sunt cele cu care împrumutatul trebuie să fie de acord şi care prevăd, de exemplu,

următoarele:

- împrumutatul va furniza băncii situaţii financiar-contabile la termenele convenite;

- împrumutatul va menţine lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare, viteza de rotaţie a

mijloacelor circulante şi cash flowul peste anumite valori considerate minime;

- .mprumutatul va permite băncii să facă vizite la sediul său pentru a urmări buna desfăşurare a

procesului de producţie;

- împrumutatul va menţine în bună stare de funcţionare activele fixe;

- împrumutatul îşi va plăti la timp toate taxele şi impozitele;

- împrumutatul va informa banca despre orice litigiu care şi poate diminua patrimoniul şi afecta

performanţele.

Clauzele negative sunt cele care impun restricţii financiare sau interdicţii şi care prevăd, de exemplu

următoarele:

- investiţiile în active imobilizate nu vor depăşi o anumită valoare;

- fondul de salarii nu va depăşi un anumit plafon;

- nu vor mai fi gajate sau ipotecate active;

- nu vor fi efectuate fuziuni sau achiziţii fără aprobarea băncii;

- nu se vor vinde sau închiria mai mult de un anumit procent din activele fixe existente;

- nu se vor face schimbări în conducerea împrumutatului.

Nerespectarea acestor clauze atrage după sine rezilierea contractului şi exigibilitatea creditului şi a

dobanzilor aferente nescadente.

24