Tema 8. SUCCESIUNEA ŞI CATEGORIILE EI

Planul 1. Noţiuni generale despre dreptul succesoral;

2. Moştenirea legală;

3. Moştenirea conform testamentului;

4. Condiţiile de valabilitate ale testamentului;

5. Legatele şi fideicomisele.

1. Noţiuni generale despre dreptul succesoral

Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a

decedat, moştenitorilor săi.

Dreptul succesoral reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează modul de transmitere a

bunurilor celui decedat la persoanele rămase în viaţă (la moştenitorii săi).

De la început, romanii nu acceptau procedura moştenirii, deoarece ei considerau că patrimoniul unei

persoane dispare odată cu moartea.

Mai târziu, romanii au cunoscut două sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză de moarte:

a) moştenirea legală (numită şi ab intestat), când averea se împarte în conformitate cu legea, şi

b) moştenirea testamentară, când defunctul aflat încă în viaţă prin testament arată cum să fie împărţită

averea sa.

Moştenirea se deschide din momentul morţii celui ce lasă moştenirea. Însă trebuie să ţinem cont că

patrimoniul succesoral nu trece încă la moştenitor, acesta trece numai în momentul intrării în succesiune.

2. Moştenirea legală

Moştenirea legală se deschide atunci când nu există moştenitori testamentari, fie dacă defunctul (cel

decedat) nu a lăsat testament, fie pentru că testamentul nu a fost valabil întocmit.

Este numită moştenire legală întrucât transmiterea bunurilor se face conform legii, fără testament.

Normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table. Legea prevede trei categorii de

moştenitori legali:

I categorie: descendenţii. Partajul se face pe tulpini: fiii, fiicele şi soţia căsătorită cu manus (în calitate

de fiică); nepoţii şi nepoatele etc.

Descendenţii de grad mai apropiat exclud de la succesiune pe descendenţii de grad mai îndepărtat. De

exemplu, dacă sunt copiii, nu sunt chemaţi la succesiune nepoţii.

1

II categorie: ascendenţii, fratele şi sora primari. Existând ascendenţi de un grad mai apropiat, rudele

ascendente mai îndepărtate nu sunt chemate la succesiune. De exemplu, dacă există unul din părinţi, bunicul şi

bunica nu erau chemaţi.

III categorie: fraţii şi surorile vitrege; сopiii fraţilor şi surorilor vitrege.

IV categorie: o constituie toate celelalte rude colaterale de sânge ale defunctului, care nu făceau parte

din categoriile precedente. Vin la moştenire numai dacă lipsesc toţi cei din categoriile sus-menţionate.

Dacă la moştenire nu venea nici un succesor, patrimoniul din componenţa acestuia era considerat al

nimănui şi putea fi luat în stăpânire de cine voia. Astfel de succesiune se numea succesiune vacantă1.

În epoca principatului, succesiunea vacantă era dată statului, iar în perioada monarhiei absolute -

revenea bisericilor şi mănăstirilor.

3. Moştenirea conform testamentului

Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau mai mulţi

moştenitori pentru ca aceştea să execute ultima sa voinţă2.

Prin testament se lăsau ca moştenire lucruri, se puteau numi tutori soţiei şi copiilor, se făceau eliberări

de sclavi etc.

Formele de testament. Romanii cunoşteau mai multe forme de testament:

a) Testamentul calatis comitiis - se făcea în faţa adunării curiate (adunarea poporului, numită în lat.

comitia curiata, divizată în 30 de curii), care se întrunea de două ori pe an;

b) Testamentul in procinctu3 - se făcea în faţa armatei gata de luptă4;

c) Testamentul pretorian - se întocmea în faţa pretorului;

d) Testamentul tripartit - se numea tripartit deoarece cuprinde elemente din vechiul testament, dreptul

civil şi dreptul pretorian;

e) Testamentul olograf - este scris în întregime de mâna testatorului (pe manuscris, coajă de copac,

piatră, perete, lemn etc.) şi nu are nevoie să fie autentificat de semnăturile martorilor;

f) Testamentul public - testatorul face o declaraţie verbală în faţa unui magistrat. Declaraţiile sunt

consemnate în scris de secretarul magistratului, sunt semnate de magistrat şi se păstrează în arhiva

administraţiei;

g) Testamente extraordinare - îl întocmeau cei aflaţi în diferite situaţii excepţionale, de risc (incendii,

ploi torenţiale, cutremure, atacul inamicului etc.);

h) Testamentul orbului - la întocmirea testamentului orbul trebuia să fie însoţit de opt martori;

1 Pantea Oleg. Suport didactic la cursul „Drept privat roman”. Chişinău: „Garamond-Studio” SRL, 2007, p.101.2 La romani era un fel de demnitate cetăţenească ca cineva să moară lăsând un testament. 3 In procinctus însemna echipamentul (îmbrăcămintea) soldatului gata de luptă.4 Aceste două forme de testament, calatis comitiis şi in procinctu sunt şi cele mai vechi cunoscute de romani. Despre ele relatează cei mai de seamă jurisconsulţi romani, Gaius şi Ulpian.

2

i) Testamentul surdo-mutului - trebuia să fie scris în întregime de mâna surdo-mutului, înainte de a fi

semnat de martori;

k) Testamentul analfabetului - deoarece nu ştia să scrie, cel care voia să lase testament o făcea în formă

verbală. O terţă persoană scria cele spuse de testator. În epoca lui Iustinian se cerea şi prezenţa a opt martori;

l) Testamentul în favoarea bisericii şi al instituţiilor de binefacere - se făcea verbal sau în scris, la

alegere. Împăratul Constantin cel Mare fost primul care a dat libertate noii forme de testament5;

m) Testamentul militar - îl puteau întocmi doar soldaţii, înainte de plecarea în război.

4. Condiţiile de valabilitate ale testamentului

Atât persoana care întocmea testamentul - testatorul, cât şi persoana instituită moştenitor, trebuiau să

aibă capacitatea testamentară.

Nu aveau capacitatea de a testa următoarele persoane:

- cei care nu aveau patrimoniu, cum erau: fiii de familie, femeile căsătorite cu manus, sclavii etc.;

- cei care erau loviţi de anumite incapacităţi, cum ar fi nebunii;

- cei care nu aveau ius commercium, cum ar fi peregrinii;

- femeile (mai târziu femeilor li s-a permis să lase testament, dar numai cu încuviinţarea tutorelui).

Dacă o persoană sănătoasă mintal lăsa un testament, iar mai târziu devine bolnavă psihic, noua sa

situaţie nu influenţează nicidecum asupra valabilităţii actului.

La fel, surdul, mutul, nu putea face testament. Dar dacă cineva după facerea testamentului devenea surd

sau mut, testamentul rămânea valabil.

5. Legatele şi fideicomisele

A) Legatele

Definiţia. Legatul reprezintă o dispoziţie testamentară, prin care testatorul pune în sarcina moştenitorilor

testamentari obligaţia de a efectua o prestaţie în folosul unor terţi, care dobândesc dreptul de a cere executarea

ei.

Particularităţile legatului: 1. Poate fi lăsat numai prin testament;

2. Se face cu întrebuinţarea unor cuvinte solemne;

3. La legat participă trei persoane:

- testator, persoana care instituie legatul;

- legatar, persoana în favoarea cărei este instituit legatul (adică beneficiarul legatului);

- moştenitorul testamentar este persoana în sarcina căreia este pusă executarea legatului.

4. Legatar poate fi numai persoana care are capacitatea necesară pentru a primi legatul;

5 O dată cu acordarea libertăţii creştinismului, prin edictul de la Milano.3

5. Trebuie făcut în scopul de a gratifica pe legatar, adică de a-i face o donaţie.

Legatul apăsa asupra moştenitorului (heredele testamentar). De regulă, moştenitorul pierdea anumite

bunuri din moştenire şi ele treceau în averea legatarilor. Legatarul putea intra în proprietatea acestor bunuri

numai după moartea testatorului.

B) Fideicomisele

Definiţie. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o anumită persoană - disponent, roagă pe o

altă persoană - fiduciar, să transmită cuiva - fideicomisar, un anumit lucru individual determinat sau chiar o

parte din moştenire.

Fideicomisul este văzut ca o formă mai evoluată a legatului.

Când şeful de familie (pater familias) vroia să facă, printr-un act de ultimă voinţă, o liberalitate unei

persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită prin testament, nu avea alt mijloc la îndemână decât să

roage pe moştenitor să-i îndeplinească dorinţa şi să dea respectivului terţ un bun, o parte din moştenire sau

chiar moştenirea în întregime6. În aşa mod, fideicomisul era privit ca fiind o alternativă a testamentului.

O perioadă îndelungată de timp fideicomisul nu era recunoscut din punct de vedere juridic, iar

îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei însărcinate cu executarea acestuia. De aici vine şi

denumirea de fideicomisum - adică ceea ce s-a încredinţat bunei credinţe a cuiva7.

Nefiind recunoscut din punct de vedere juridic, fideicomisul era sancţionat numai din punct de vedere

moral. Nerespectarea fideicomisului de către fiduciar, impunea asupra lui o sancţiune religioasă (cel mai

frecvent, o pedeapsă din partea zeilor).

Executarea fideicomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina legatarului8.

Felurile de fideicomise: a) fideicomisul de familie (particular) - avea ca obiect bunuri privite individual

(cu titlu particular). Bunurile se menţineau în cadrul aceleiaşi familii.

b) fideicomisul de ereditate - purta asupra unei părţi din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri9.

6 Hanga Vladimir, Bocşan Mircea-Dan. Curs de drept privat roman. Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.156.7 Cocoş Ştefan. Drept roman. Curs universitar. Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.159.8 Molcuţ Emil, op.cit., p.166.9 Fideicomisul de ereditate a generat anumite situaţii de conflict, întrucât moştenitorul în sarcina căruia stătea executarea fideicomisului trebuia să plătească datoriile succesorale ale testatorului, deşi el nu primea decât o parte din moştenire sau chiar nimic.

4