31

EREZII ȘI SCHISME

Cuvântul erezie (haeresis) are sensul de opțiune, alegere, părere separată despre, eroare,

sectă sau erezie. Termenul de erezie este folosit pentru a defini învățăturile greșite, erorile,

doctrina celor care n-au acceptat sau n-au păstrat învățătura de credință creștină așa cum a fost

predicată de Iisus Hristos și propovăduită de către Sfinții Apostoli, înțeleasă și păstrată de

Biserică. Ereziile au apărut în Biserică încă de la începuturile existenței ei. Însuși creștinismul ca

religie diferită de iudaism a fost numit la început eres (F. Ap. 28, 22). Sfântul Apostol Pavel

consideră ereziile un fenomen firesc. (I Cor. 11, 19).

Erezia poate fi definită ca o pornire conștientă de a contrazice învățătura adevărată a

Bisericii, o abatere doctrinală (și nu numai) de la învățătura adevărată a Bisericii. Nu orice

interpretare eronată a unui text scripturistic mai greu de înțeles, fără intenție, poate fi considerată

încă de la început erezie, ci numai în momentul în care interpretul nu-și recunoaște greșeala și nu

acceptă interpretarea corectă dată de Biserică. Astfel de erori au fost numite: eterodoxie – părere

eronată, kenodoxie – părere deșartă, kakodoxie – părere rea sau paradoxie – părere greșită.

În comparație cu erezia, schisma definește o abatere de la normele disciplinare ale

Bisericii.

1. Antitrinitarismul

Învățătura despre Sfânta Treime s-a aflat în centrul dezbaterilor teologice încă din

primele secole ale existenței Bisericii.

Dogma Treimii este taina unui singur Dumnezeu în trei Persoane. Această formulare

clasică este târzie; ea va fi elaborată de-abia la sfârșitul secolului al IV-lea. Primii creștini au

primit învățătura despre Sfânta Treime prin credință, așa cum le-a fost descoperită lor de către

Dumnezeu. Ei au mărturisit credința în Sfânta Treime, prin mărturisirea Simbolului de credință,

prin săvârșirea botezului și a euharistiei, fără a formula în mod explicit credința trinitară.

Formularea dogmei Sfintei Treimi nu s-a făcut decât progresiv, fiind stimulată de o manieră

decisivă la sfârșitul secolului al IV-lea prin apariția ereziilor antitrinitare care contraziceau

învățătura despre Sfânta Treime, așa cum ea se păstrase în Biserica primară.

Antitrinitarismul poate fi definit ca o învățătură greșită privind dogma Sfintei Treimi. În

istoria Bisericii primare au fost cunoscute două diecții antitrinitare: antitrinitarismul dinamic

sau subordinațianist care așeza persoanele dumnezeiești într-o subordonare verticală și

mărturisea o deosebire clară între Tatăl și Fiul, ajungându-se uneori la diteism și

antitrinitarismul modalist care păstra unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi, însă nu mărturisea

32

persoanele treimice cu însușirile lor proprii. Prima direcție a încercat să explice dumnezeirea

Fiului și raportul cu Dumnezeu-Tatăl, în timp ce a doua direcție a încercat să explice

monoteismul creștin. Ambele direcții au ajuns însă în final la negarea dogmei Sfintei Treimi.

Împotriva antitrinitarismului, Biserica a afirmat unitatea ființei dumnezeiești și personalitatea

Fiului, ca ipostas divin, ca Logos întrupat, mărturisindu-se și dumnezeirea și umanitatea Lui.

Antitrinitarismul dinamic a fost inițiat de către Teodot Curelarul, originar din Bizanț

care avea convingerea că Iisus a fost doar om. Fiind prigonit, s-a refugiat la Roma prin 190, unde

fiind învinuit, el a declarat că nu l-a tăgăduit pe Dumnezeu ci pe un singur om, înțelegând că

Iisus este doar om nu și Dumnezeu. Deși învăța că Dumnezeu este creatorul lumii, influențat de

ideile iudeo-gnosticismului reprezentat de Cerint și Ebion, Teodot îl considera pe Iisus un simplu

om născut din Fecioara Maria, prin voința Tatălui, care a trăit ca toți oamenii, fiind însă foarte

evlavios. La botez, în Iordan s-a pogorât asupra lui Iisus Duhul Sfânt în chip de porumbel și

atunci Mântuitorul a căpătat o forță deosebită. Teodot îl proclamă pe Iisus Dumnezeu doar după

învierea din morți. Deși Teodot a fost anatemizat de către episcopul Victor al Romei, el a reușit

să-și formeze o școală sectară antitrinitară. După anul 250 antitrinitarismul lui Teodot a dispărut

ca doctrină în Occident.

În răsărit erezia a cunoscut o perioadă de revigorare în a doua jumătate a secolului al III-

lea prin Pavel de Samosata episcopul Antiohiei (260-269). El învăța că Dumnezeu este o singură

persoană, iar Logosul, numit și rațiunea sau înțelepciunea dumnezeiască, locuiește în El nu ca

persoană ci ca atribut. Logosul nu este o persoană și nu are un ipostas propriu, ci este impersonal

la fel ca și rațiunea în om.

Iisus este omul născut în mod supranatural din Fecioara Maria. El nu este Fiu-Persoană ci

Logosul lui Dumnezeu locuind în omul Iisus. Înțelegând ființa (ousia) sinonimă cu persoana

(prosopon) sau ipostasul (hypostatis), el afirma că Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl ci

este deoființă cu Tatăl (homoousios to patri).

Uns de Duhul Sfânt la botez, el a atins perfecțiunea morală dar nu deține dumnezeirea

după ființă, căci Logosul este deosebit ființial de Iisus. Prin urmare, Iisus Hristos nu este

Dumnezeu după ființă ci prin virtutea sa. Îl numim Dumnezeu pentru că este înzestrat cu putere

dumnezeiască.

Antitrinitarismul modalist numit și monarhianism sau patripasianism a apărut în Orient

după care s-a manifestat și la Roma. Ca reprezentanți mai cunoscuți ai acestei erezii sunt Noet,

Praxeas și Sabelie. Sabelie a fost cel mai reprezentativ promotor al antitrinitarismului modalist

numit și sabelianism. Sabelie susținea că Dumnezeu ca ființă unică a luat pe rând diferite

înfățișări prin intermediul cărora li s-a descoperit oamenilor. Ca Dumnezeu-Tată, El s-a

descoperit la creație, ca Dumnezeu-Fiul la mântuire, iar ca Duhul Sfânt la desăvârșirea, sfințirea

33

și conducerea Bisericii. Astfel, Sabelie afirma că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt trei forme de

manifestare a lui Dumnezeu, înțelese ca trei fețe (prosopa), dar nu ca trei persoane sau ipostase

ale unicului Dumnezeu.

2. Subordinaționismul

Subordinațianismul sau subordinaționismul apare ca părere teologică încă din secolul al

II-lea. Subordinaţionismul se poate defini ca o tendinţǎ teologicǎ aparţinând unui grup de pǎrinţi

şi scriitori bisericeşti din perioada anteniceeanǎ, potrivit cǎreia Fiul lui Dumnezeu ocupǎ o

poziţie inferioarǎ Tatǎlui în rândul ipostasurilor Sfintei Treimi. Ca pǎrere teologicǎ,

subordinaţionismul apare încǎ din secolul al II-lea. Origen este considerat principalul

reprezentant al tendințelor subordinaționiste ale teologiei trinitare din secolul al III-lea. Origen

susținea că Fiul este mai mic decât Tatăl, așadar Fiul este subordonat Tatălui. De

subordinaționism au mai fost învinuiți Ipolit, Dionisie cel Mare, Tertulian și Lucian.

Subordinaționismul a fost adoptat cu scopul de a combate antitrinitarismul, pentru a arăta că Fiul

este deosebit de Tatăl, deosebirea dintrei cei doi fiind personală și nu ca formă și mod de

manifestare. În secolul al IV-lea, subordinațianismul se va manifesta sub forma arianismului și

macedonianismului.