TEMA 7. Probleme practice, practica judiciară, cauze CEDO ce vizează activitatea de întreprinzător.

Conținuturi:Cerințele de adresare către CEDO. Formularul de cerere către

CEDO. Actele ce trebuiesc atașate la formularul de cerere și procedura expedierii. Corespondența cu Grefa Curții.

Criteriile de admisibilitate la CEDO. Calcularea prejudiciului material și non – material de către Curte. Rambursarea costurilor și cheltuielilor de către Curte.

Asistența juridică cu privire la procedurile din fața Curții.Practica și precedentele CEDO.

I. Obiective de referinţă:Masterandul trebuie să cunoască: - legislația europeană în domeniul afacerilor; - tangențele legislației naționale cu cele ale legislației comunitare în domeniul antreprenorial;- actele care sunt necesare pentru adresarea unei cereri la CEDO; - procedura obligatorie necesară pentru adresarea la CEDO;- efectele nerespectării procedurii naționale pentru adresarea la CEDO;- cazuri ale practicii si precedentelor CEDO etc.Masterandul trebuie să aibă abilitatea de a; - compara procedura de intentare a unei cereri către organele judecătorești naționale cu cele ale comunității europene; - compara efectele admiterii acțiunii de către instanțele judecătorești din RM cu cele ale organelor judecătorești ale UE; - compara procedura de satisfacere a acțiunii într-un proces național de procedura comunitară; - argumenta necesitatea adresării cetățenilor RM către CEDO;Masterandul trebuie să poată întocmi;- proiecte de cereri către CEDO; - o notă informativă privind consecutivitatea operaţiunilor necesare de efectuat în cazul adresării la CEDO.

II. Repere de conţinutÎn domeniul comerţului practica internaţională are o valoare juridică

deosebită. Ţinînd seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, aceasta contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor

juridice. Mai mult, în unele cazuri, aceasta contribuie şi la formarea de reguli materiale.

În legislația comercială internațională se întîlnesc un șir de norme care se aplică atît statelor europene, cît și la nivel internațional. Deși multe dintre acestea conțin prevederi care au aceeași direcție, există și o diferență între statele europene și celelalte state ale mapamondului.

Sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale introdus de Convenţia europeană a drepturilor omului se întemeiază pe principiul subsidiarităţii. Este, în primul rînd, de competenţa statelor părţi la convenţie să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să intervină decît atunci cînd statele nu şi-au respectat obligaţiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicţia statelor părţi la convenţie. În consecinţă, categoria potenţialilor reclamanţi este imensă: pe lîngă cele opt sute de milioane de locuitori ai Europei Mari şi cetăţenii din ţări terţe care îşi au reşedinţa sau tranzitează pe teritoriul acesteia, trebuie să avem în vedere milioane de asociaţii, de fundaţii, de partide politice, de întreprinderi etc. Nu trebuie uitate persoanele care, în urma unor acte extrateritoriale ale statelor părţi la convenţie, săvîrşite în afara teritoriilor lor respective, intră sub jurisdicţia lor. De mai mulţi ani şi ca urmare a unor factori diverşi, Curtea este copleşită de numărul de cereri individuale. Ori, majoritatea acestor cereri (peste 95%) sunt respinse, fără să fie examinate pe fond, pentru că nu au îndeplinit unul din criteriile de admisibilitate prevăzute de convenţie. Această situaţie generează o dublă frustrare. Pe de o parte, avînd obligaţia de a răspunde fiecărei cereri, Curtea nu are posibilitatea de a se concentra, în termene rezonabile, pe cauzele care necesită o examinare pe fond, iar acest lucru nu are utilitate reală pentru justiţiabili. Pe de altă parte, acţiunile a zeci de mii de reclamanţi sunt respinse fără drept de apel, deseori după ani de aşteptare. Statele părţi la convenţie, precum şi Curtea şi grefa acesteia nu au încetat niciodată să reflecteze asupra adoptării unor măsuri pentru a încerca să facă faţă acestei probleme şi să garanteze o administrare eficientă a justiţiei. Printre măsurile cele mai vizibile se numără adoptarea Protocolului nr. 14 la convenţie care prevede, printre altele, posibilitatea ca cererile vădit inadmisibile să fie pe viitor examinate de un judecător unic, asistat de raportori extrajudiciari, şi nu, ca în prezent, de un comitet format din trei judecători. Acest instrument, intrat în vigoare la 1 iunie 2010, introduce,

de asemenea, un nou criteriu de admisibilitate legat de gravitatea prejudiciului suferit de un reclamant. Criteriul are drept obiectiv să descurajeze introducerea unor cereri de către persoane care au suferit un prejudiciu nesemnificativ. La 19 februarie 2010, reprezentanţii celor patruzeci şi şapte de state membre ale Consiliului Europei, toate avînd obligaţii în temeiul convenţiei, s-au reunit la Interlaken, în Elveţia, pentru a discuta despre viitorul Curţii, în special despre blocajul datorat afluxului mare de cereri inadmisibile. Într-o declaraţie solemnă, aceştia au reafirmat rolul central al Curţii în sistemul european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi s-au angajat să îi consolideze eficacitatea, păstrînd în acelaşi timp principiul cererii individuale. Ideea de a pune la dispoziţia potenţialilor reclamanţi informaţii obiective şi complete referitoare la procedura de depunere a cererilor şi la criteriile de admisibilitate este menţionată în mod explicit la punctul C-6 literele (a) şi (b) din Declaraţia de la Interlaken. Ghidul practic referitor la condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale trebuie considerat în acelaşi context. A fost conceput pentru a permite o lectură mai clară şi mai detaliată a condiţiilor de admisibilitate cu scopul, pe de o parte, de a limita, pe cît posibil, numărul de cereri care nu au nicio perspectivă de finalizare printr-o hotărîre pe fond şi, pe de altă parte, de a se asigura că trec testul privind admisibilitatea cererile a căror examinare pe fond este justificată. În prezent, în cazul majorităţii cauzelor care trec acest test, admisibilitatea şi fondul sunt examinate împreună, ceea ce simplifică şi accelerează procedura. Este vorba de un document dens, destinat în principal practicienilor dreptului, în special avocaţilor care au vocaţia să reprezinte reclamanţii în faţa Curţii.

Un al doilea document, mai accesibil şi redactat în termeni mai puţin tehnici, va servi drept instrument pedagogic pentru un public mai larg şi mai puţin informat. Toate criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 34 (Cereri individuale) şi la art. 35 (Condiţii de admisibilitate) din convenţie au fost examinate în lumina jurisprudenţei Curţii. În mod evident, anumite noţiuni, precum termenul de şase luni şi, într-o măsură mai mică, epuizarea căilor de recurs interne, sunt mai uşor de definit decît altele, precum „lipsa vădită de fundament”, care poate fi precizată aproape ad infinitum, sau competenţa Curţii ratione materiae ori ratione personae. În afară de aceasta, anumite articole sunt mult mai des invocate decît altele de către reclamanţi, iar unele state nu au ratificat toate protocoalele adiţionale la convenţie, în timp ce altele şi-au exprimat rezerve cu privire la sfera de aplicare a anumitor dispoziţii.

Art. 34, Cereri individuale - Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept. Art. 34, care garantează dreptul de a depune o cerere individuală, conferă particularilor un veritabil drept de acţiune la nivel internaţional. De asemenea, acesta reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai eficacităţii sistemului convenţiei şi face parte din „componentele de bază ale mecanismului” de apărare a drepturilor omului [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), pct. 70; Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei (GC), pct. 100 şi 122]. În calitate de instrument viu, convenţia trebuie să fie interpretată avînd în vedere condiţiile de viaţă actuale; această jurisprudenţă constantă se aplică, de asemenea, în cazul dispoziţiilor procedurale, precum art. 34 [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), pct. 71].

Orice persoană particulară poate invoca protecţia convenţiei împotriva unui stat parte, atunci cînd pretinsa încălcare a avut loc în cadrul jurisdicţiei statului respectiv, în conformitate cu art. 1 din convenţie (Van der Tang împotriva Spaniei, pct. 53). Victima nu are obligaţia de a preciza articolul din convenţie care a fost încălcat (Guzzardi împotriva Italiei, pct. 61).

Orice persoană fizică sau juridică îşi poate exercita dreptul de recurs individual, indiferent de cetăţenie, loc de reşedinţă, stare civilă, situaţie sau capacitate juridică. Orice organizaţie neguvernamentală, în sens larg, şi anume cu excepţia organizaţiilor care au atribuţii de putere publică, îşi poate exercita dreptul de recurs. În ceea ce priveşte persoanele juridice de drept public care nu exercită atribute de putere publică, a se vedea Sfintele mănăstiri împotriva Greciei, pct. 49, şi Radio France şi alţii împotriva Franţei (dec.), pct. 24-26, şi pentru cele care sunt independente de stat din punct de vedere juridic şi financiar, Compania maritimă a Republicii Islamice Iran împotriva Turciei, pct. 80-81, sau Unédic împotriva Franţei, pct. 48-59. Orice grup de particulari: este vorba de o asociaţie informală, de obicei temporară, formată din mai multe persoane („cauza lingvistică belgiană”).

Art. 34 nu permite plîngerile in abstracto cu privire la încălcarea convenţiei. Reclamanţii nu se pot plînge de o dispoziţie a dreptului intern doar pentru că aceasta pare să încalce convenţia (Monnat

împotriva Elveţiei, pct. 31-32), iar Convenţia nu recunoaşte actio popularis [Klass şi alţii împotriva Germaniei, pct. 33; Partidul Muncitoresc Georgian împotriva Georgiei∗ (dec); Burden împotriva Regatului Unit (GC), pct. 33].

În cazul în care reclamantul alege mai degrabă să fie reprezentat decît să introducă singur cererea, art. 45 § 3 din regulamentul Curţii impune ca acesta să prezinte o procură semnată în mod corespunzător. Este esenţial ca reprezentantul să demonstreze că a primit instrucţiuni specifice şi explicite din partea persoanei care se pretinde victimă în sensul art. 34, în numele căreia pretinde că acţionează în faţa Curţii [Post împotriva Ţărilor de Jos (dec.)]. Cu privire la validitatea unei împuterniciri, a se vedea Aliev împotriva Georgiei, pct. 44-49. Cu privire la autenticitatea unei cereri, a se vedea Velikova împotriva Bulgariei, pct. 48-52. 12. Abuzul de drept: în ceea ce priveşte comportamentul unui reclamant contrar vocaţiei dreptului de recurs, a se vedea noţiunea de abuz de drept, în sensul art. 35 § 3 din convenţie (Mirolubovs şi alţii împotriva Letoniei, pct. 62 şi urm.).

Dreptul de a sesiza Curtea este absolut şi nu face obiectul vreunei limitări. Acest principiu implică libertatea de comunicare cu instituţiile convenţiei (pentru corespondenţa în detenţie, a se vedea Peers împotriva Greciei, pct. 84 şi Kornakovs împotriva Letoniei, pct. 157 şi urm.). A se vedea, de asemenea, în acest sens, Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1996 (STCE 161).

Autorităţile naţionale trebuie să se abţină de la exercitarea oricărei presiuni asupra reclamanţilor pentru a-şi retrage plîngerea sau a modifica capetele de cerere. Potrivit Curţii, presiunile pot lua forma unor constrîngeri directe şi a unor acte flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiilor acestora sau a reprezentanţilor legali, dar şi a unor acte sau contacte indirecte disuasive [Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei (GC), pct. 102]. Trebuie să se ţină seama de vulnerabilitatea reclamantului şi de riscul ca autorităţile să îl influenţeze [Iambor împotriva României (nr. 1), pct. 212].

Art. 34 este încălcat dacă autorităţile unui stat contractant nu iau toate măsurile care puteau fi luate în considerare în mod rezonabil în vederea respectării măsurii indicate de Curte [Paladi împotriva Moldovei (GC), pct. 87-92]. Curtea controlează respectarea măsurii provizorii, în timp ce statul care consideră că este în posesia unor elemente materiale care pot convinge Curtea să anuleze măsura respectivă trebuie să o

informeze cu privire la acestea [Paladi împotriva Moldovei (GC), pct. 90-92; Olaechea Cahuas împotriva Spaniei, pct. 70; Grori împotriva Albaniei*, pct. 181 şi urm.]. Cu privire la legătura dintre art. 34 şi 38, a se vedea Bazorkina împotriva Rusiei*, pct. 170 şi urm., precum şi pct. 175. Art. 34, care urmăreşte să asigure o aplicare efectivă a dreptului de recurs individual, este un fel de lex generalis, în timp ce art. 38 obligă în mod specific ca statele să coopereze cu instanţa europeană.

Formularul de cerere trebuie susținut de copii (niciodată documentele originale, traducerile nu sunt necesare) a hotărîrilor instanțelor naționale, documente care să confirme respectarea perioadei limită de 6 luni (cum ar fi notificarea primirii hotărîrii finale), și pledoariile și observațiile din timpul primei instanțe și de la apel, arătînd că a fost ridicată problema Convenției în fața instanțelor naționale.

La cerere pot fi atașate și alte documente referitoare la hotărîrile sau măsurile care sunt contestate (cum ar fi transcrieri, rapoarte medicale sau de altă natură sau declarațiile martorilor). Copiile tuturor acestor documente și hotărîri trebuie numerotate cronologic cu referire exactă către titlul documentelor.

Cererea și documentele atașate trebuie trimise prin poștă către grefierul Curtii. Corespondența cu Grefa Curții se realizează exclusiv în scris. Nu este posibilă comunicarea pe cale orală cu Grefa în legătură cu un caz. Avocații trebuie să se asigure că răspund cu promptitudine întrebărilor Grefei. Dacă un avocat nu răspunde sau dă un raspuns tarziu, Grefa poate considera că avocatul nu dorește să continue solicitarea, iar cazul va fi eliminat de pe lista Curții.

În conformitate cu Articolul 39 al Regulamentului, Curtea poate emite măsuri provizorii care sunt obligatorii pentru statul în cauză. Măsurile provizorii sunt acordate numai în cazuri excepționale, în special în ceea ce privește expulzarea și extrădarea.

Cererile trebuie justificate și trebuie să se precizeze în detaliu motivele pe care se bazează temerile solicitantului, natura riscurilor pretinse, precum și prevederile Convenției pretinse că sunt sau vor fi încălcate.

Neinformarea Curtii despre fapte importante poate fi considerata un abuz al dreptului de recurs individual.

Curtea solicită ca cererile de satisfacție echitabilă să fie detaliate și însoțite de toate documentele justificative. Dacă cererile nu sunt detaliate și sustinute nu va fi acordată nici o despăgubire. Satisfacția echitabilă poate fi acordată în legatură cu trei tipuri de pierderi sau

daune: daune pecuniare, daune non-pecuniare (compensare pentru anxietate, neplăceri și incertitudine ce rezultă din încălcarea dreptului), și costuri și cheltuieli.

În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea poate decide în mod echitabil de a nu compensa întreaga pierdere suferită.

Curtea poate acorda o compensație unei persoane juridice pentru o daună non-pecuniară, cum ar fi deteriorarea reputației companiei, incertitudine în planificarea deciziilor, tulburări ale managementului companiei și crearea senzației de anxietate și neplăceri membrilor organelor de conducere ale companiei (vezi de ex., Comingersoll v Portugal, Cerere nr. 35382/97, hotarare din 6 aprilie 2000). O pierdere de acest tip poate avea elemente subiective și obiective și nu se poate cuantifica exact.

În ceea ce privește daunele non-pecuniare, Curtea va face o evaluare pe baze echitabile. Avocații trebuie să evalueze în mod obiectiv compensarea revendicată în cazul prejudiciilor pecuniare și non-pecuniare, dar trebuie să fie conștienți de faptul că și în cazul în care evaluarea se bazează pe documente justificative, Curtea poate acorda o sumă mai mică decît suma solicitată.

Așa cum este prevăzut în directivă, Curtea se ghidează după trei principii cheie în calcularea rambursării costurilor și cheltuielilor. Cererile vor fi admise numai în cazul în care costurile și cheltuielile au fost suportate efectiv pentru prevenirea unei încălcări sau pentru a obține despăgubiri în urma unei încălcări și în cazul în care acestea sunt rezonabile ca și cuantum și susținute de chitanțe. În ceea ce privește onorariile avocaților, solicitantul trebuie să demonstreze că aceste taxe sau au fost plătite sau că a fost obligat prin lege să le plătească.

Plata compensațiilor acordate de către Curte poate fi efectuată direct în contul bancar al solicitantului sau al avocatului său, în funcție de instrucțiunile trimise la Grefa Curții.

Curtea nu acordă asistență juridică la începutul procedurilor. În etapele ulterioare ale procedurilor, după ce Curtea a decis să comunice o cerere guvernului în cauză, cu scopul de a obține observațiile scrise ale acestuia, solicitanții pot primi asistență juridică dacă nu își pot permite un avocat și dacă Curtea consideră că este necesar să acorde o astfel de asistență pentru desfășurarea corespunzătoare a cazului.

Președintele Camerei poate acorda asistență juridică doar după ce Guvernul pîrît a înaintat observațiile scrise în legatură cu solicitarea.

Articolul 62 al Regulamentului Curții stabilește condițiile în care se poate ajunge la un acord între solicitant și statul reclamat, astfel încît disputa să se încheie. Curtea încurajează mereu ca părțile să ajungă la un acord amiabil. Avocații joacă un rol cheie în cadrul negocierilor acordului. Ei trebuie să fie în măsură să ofere consultanță clienților cu privire la acceptarea acordului, în special cu privire la valoarea unei oferte înaintate de Guvernul pîrît.

În ceea ce privește specificul statelor europene în materie de Dreptul afacerilor, există niște condiții speciale impuse statelor comunității europene, și, respectiv, niște izvoare și practici speciale, care însă, nu vin în contradicție cu cele menționate mai sus.

Societățile și persoanele juridice de drept civil sunt reglementate, în majoritatea statelor europene, de Coduri Comerciale sau acte legislative comerciale speciale (există și excepții, de exemplu, în Italia, toate acestea sunt reglementate de Codul Civil italian, neexistînd și un Cod comercial). O importanţă deosebită prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a ţinut seama de practica existentă, complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile comerţului internaţional şi de interesele părţilor.

Practica internațională se materializează și prin existența uzanțelor comerciale, menționate anterior ca izvoare ale dreptului afacerilor. Încă înainte de existența multitudinii de acte reglementorii adecvate a relaţiilor comerciale, practica internaţională a creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat, ele au devenit norme care se aplică în comerţul internaţional.

Un alt aspect în materie comercială internațională se găsește în cadrul european sub noțiunea de Societas Europaea (adică Societatea Europeană). Această noțiune a apărut odată cu proiectul de introducere a unei societăți europene de tip multinațional, inițiat în 1959 de profesorul olandez Pieter Sanders și de notarul francez M. Thiebierge.

Procedura de constituire a unei SocietasEuropaea este relativ facilă, presupunînd, în prealabil, întocmirea unui statut al societății și apoi înmatricularea societății în Registrul Comercial European (”EuropeanCommercialRegister”) care va fi ținut de Curtea Europeană de Justiție. Acest fapt este prevăzut la art. 8 al proiectului SocietasEuropaea.

Curtea Europeană examinează cererea de înmatriculare și celelalte documente depuse de reprezentanții legali ai acționarilor și, dacă acestea îndeplinesc condițiile cerute de lege, dispune înmatricularea Societas (S.E.) dobîndește, însă, deplina personalitate juridică la data publicării în Monitorul Oficial al Comunității Europene, a unui anunț privind înmatricularea societății.

Din cele menționate putem sublinia că persoana juridica subiect al dreptului afacerilor este tratată mult mai amplu și minuțios în legislația internațională decît în cea națională.

Referitor la practica și precedentele CEDO este foarte important a remarca ca pilonul de baza a activitatii antreprenoriale o constituie proprietatea, astfel incepînd cu cauza Sporrong şi Lonnroth şi pînă la ultimele hotărîri adoptate în materie, instanţa de contencios european al drepturilor omului a stabilit că el cuprinde trei norme distincte, strîns legate între ele.

O primă normă de ordin general, este cuprinsă în prima frază a primului aliniat, care enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Altfel spus, prima normă a textului analizat impune obligaţia statelor contractante de a respecta drepturile de proprietate ce aparţin persoanelor fizice şi juridice neguvernamentale.

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi privat de dreptul său de proprietate decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

Cea de a treia normă, cuprinsă în alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Stabilirea conţinutului dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 ne permite acum să trecem la analiza domeniului său de aplicaţie prin punerea în evidenţă atît a obiectului protecţiei astfel instituite, cît şi a limitelor acesteia. Interesează, aşadar, ce intră sub incidenţa principiului potrivit cu care orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale; ce semnifică împrejurarea că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît în anumite condiţii; în ce constă dreptul

statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare folosirii bunurilor proprietatea unei persoane conform interesului general.

Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează se regăseşte, practic, în multe dintre hotărîrile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Cercetarea acestei jurisprudenţe ca şi a celei elaborate de fosta Comisie pune în evidenţă faptul că problema definirii obiectului reglementărilor cuprinse în articolul 1 este mult mai complexă. Organele Convenţiei au extins protecţia instituită de articolul 1 şi la alte drepturi reale, la drepturi de creanţă, la „interese economice", adică la diverse valori patrimoniale. Toate acestea intră în noţiunea de drept civil de bun. Intr-una din deciziile sale Curtea a statuat cu valoare de principiu, că „noţiunea de bunuri (în limba engleză „possessions’) din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate „drepturi de proprietate", deci „bunuri", potrivit acestei dispoziţii."

De asemenea, instanţa de contencios european a admis recent că dreptul de uzufruct poate să intre sub incidenţa textului examinat. Fosta Comisie a decis însă că folosirea în mod tradiţional a unor vaste terenuri pentru păşunat, vînătoare şi pescuit care nu sunt proprietatea reclamanţilor ci a statului sau dreptul de a participa la folosirea unor terenuri comunale în Austria germanică, unei municipalităţi, în regim de drept public, nu constituie un „drept de proprietate" care să intre sub protecţia instituită de articolul 1.

Cu privire la drepturile de creanţă, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că acestea constituie un bun în sensul articolului 1. Atît în jurisprudenţa ei cît şi în aceea a fostei Comisii se regăsesc unele aplicaţii interesante ale acestui principiu. Astfel, Comisia a decis că acţiunile deţinute de acţionarii societăţilor comerciale anonime pe acţiuni, din moment ce au valoare economică constituie un bun în sensul textului analizat. Evident că acelaşi regim îl au atît părţile sociale ale asociaţiilor unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, precum şi obligaţiile emise de societăţile comerciale în materie de prestaţii sociale. Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de articolul 1, adică dreptul de a beneficia, la un anumit moment, de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci, să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să

îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie pentru dobîndirea lui.

De asemenea, chiar dacă se poate admite că art. 1 garantează celor care nu au vărsat contribuţii la o instituţie de asigurare socială dreptul de a beneficia de regimul de plată a prestaţiilor sociale pe care ea le instituie, aceasta nu înseamnă că el poate fi interpretat ca dînd naştere la dreptul la o anumită sumă determinată. La rîndul ei, Curtea europeană a decis că dreptul la o alocaţie de urgenţă - în măsura în care acesta este prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă - este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

O alta chestiune stringentă vizează probleme ce se pot pune cu privire la drepturile de creaţie intelectuală, prin raportare la noţiunea de bun în sensul Convenţiei. În principiu, nu avem nici o îndoială că aspectele patrimoniale ale acestor drepturi sunt cuprinse în această noţiune, cum ar fi, de exemplu, dreptul unui autor la remuneraţie cuvenită în urma executării unui contract de editare sau dreptul la remuneraţie cuvenit pentru interpretarea unei opere literare muzicale sau de altă natură. Cele personal nepatrimoniale credem că intră, mai degrabă, sub protecţia instituită prin art. 8 al Convenţiei pentru dreptul la viaţa privată, fiind vorba despre drepturi privat-sociale. Atunci cînd este vorba despre un drept de creaţie intelectuală ce se naşte nu numai ca rezultat al activităţii creatorului dar şi ca urmare a parcurgerii unei proceduri administrative, Comisia a făcut unele distincţii. Astfel, în măsura în care un inventator a obţinut un brevet potrivit legislaţiei naţionale, titularul său este desemnat ca proprietar al respectivului brevet cu dreptul de a-l cesiona sau transfera în alt mod prevăzut de lege. Aşa fiind, ea a decis că un brevet intră sub incidenţa noţiunii de bun, în sensul articolului 1 în schimb, ea a statuat că atîta vreme cît un brevet nu a fost acordat de autoritatea naţională competentă nu poate fi vorba despre „un drept cu caracter civil", iar procedura de înregistrare a brevetelor are o natură esenţialmente administrativă, care scapă de sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei.

Astfel, în cauza Van Marle şi alţii contra Olanda, cu referire la exerciţiul profesiei de expert-contabil autorizat în Olanda, Curtea a recunoscut că dreptul invocat de reclamanţi rezultat din exerciţiul profesiei lor un anumit număr de ani, cu consecinţa existenţei unui cerc de persoane care apelează în mod obişnuit la serviciile fiecăruia dintre ei „poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de articolul 1: grație muncii lor, cei interesaţi au reuşit să-şi constituie o clientelă - subl. n.s. -

C. B.; avînd, în multe privinţe, caracterele unui drept privat, ea (clientela) poate fi privită ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a articolului 1, care are aplicaţie în speţă."

La fel, în cauza H. contra Belgia, ea a decis că atît cabinetul cît şi clientela unui avocat reprezintă elemente patrimoniale care ţin de noţiunea dreptului de proprietate ca drept cu caracter civil, în sensul Convenţiei, în sfîrşit, în cauza latridis contra Grecia, după ce a constatat dezacordul dintre guvern şi reclamant cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ea a arătat că nu se poate substitui jurisdicţiilor naţionale spre a determina dacă acesta aparţine statului şi dacă un contract încheiat de stat cu autorul reclamantului, pe temeiul căruia tatăl său închiriase terenul şi construise un cinematograf pe care l-a exploatat, activitate continuată de reclamant, este valabil sau nul. Curtea s-a limitat la a constata că reclamantul exploatase, pe temeiul unui contract valabil încheiat, acest cinematograf timp de peste 11 ani înainte de a fi expulzat, fără a fi tulburat prin acţiunea vreunei autorităţi statale, ceea ce a condus la crearea unei clientele care reprezintă o valoare patrimonială, ce intră sub incidenţa noţiunii de bun în sensul Convenţiei.

Pornind de la caracterul autonom al noţiunilor utilizate de Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale, Curtea a extins noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la situaţii în care apar puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizări.

Astfel, în cauza Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii contra Belgiei instanţa europeană a reţinut că, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii belgiene de Casaţie, statul era ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate în caz de abordaj de navele ce aparţineau unor persoane juridice de drept public sau privat, titulare ale unor concesiuni de pilotaj maritim sau fluvial în apele teritoriale belgiene. Printr-o lege specială, adoptată în anul 1988, atît organismul statal organizator al serviciului public de pilotaj maritim şi fluvial cît şi societăţile de drept public sau de drept privat care desfăşurau asemenea activitate au fost exonerate, cu efect retroactiv, pentru o perioadă de 30 de ani, de orice răspundere pentru prejudiciile cauzate prin abordaj sau în alte împrejurări de navele aparţinînd societăţilor de pilotaj, aceasta revenind exclusiv personalului navigant de pe nave, prin angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Adoptarea reglementării în discuţie a avut drept consecinţă

imposibilitatea pentru 25 de societăţi de navigaţie, reclamantele din speţă, proprietare ale căror nave suferiseră diverse avarii în cursul pilotării lor de navele de pilotaj aparţinînd firmelor care beneficiau de un adevărat monopol în domeniu, de a obţine despăgubiri de la statul belgian sau de la societăţile de pilotaj.

De asemenea, în cauza Building Societies contra Anglia instanţa de contencios european a reţinut că dreptul societăţilor reclamante de a putea pretinde restituirea unor taxe plătite în plus faţă de cele efectiv datorate, chiar dacă stabilirea acestora s-a făcut pe cale amiabilă, prin aranjamente convenite cu organele financiare, constituie un bun în sensul articolului.

Faţă de jurisprudenţă Curţii europene, se poate discuta problema limitelor acestei noţiuni. Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în jurisprudenţă organelor Convenţiei. Astfel, fosta Comisie a decis că „bunuri" în sensul articolului 1 pot fi: „bunuri actuale" sau valori patrimoniale cum ar fi creanţele, sub rezerva ca reclamantul să poată pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a le putea concretiza. De aceea, nici speranţa de a face să renască dreptul de proprietate asupra unui bun care nu mai este posibil să fie exercitat efectiv de multă vreme, nici o creanţă condiţională care a devenit caducă prin faptul nerealizării condiţiei, nu constituie „bunuri", în sensul acestei dispoziţii". Tot astfel, Comisia a statuat că articolul 1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului; acesta nu se poate plînge de o atingere a dreptului său de proprietate, cîtă vreme nu demonstrează existenţa lui. Pe un plan mai general, trebuie să reţinem că atît Comisia cît şi Curtea au statuat în mod constant că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobîndi un anumit bun.

O categorie distinctă o formează cauzele în care instanţele naţionale au decis, prin hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile că reclamanţii nu pot redobîndi dreptul de proprietate asupra imobilelor trecute, pe diverse temeiuri în proprietatea statului deoarece ele nu sunt competente să examineze legalitatea dispoziţiilor legale în discuţie şi că, în orice caz, urmează a fi adoptate acte normative care vor conţine măsuri reparatorii pentru asemenea situaţii. Aşa fiind, ele au respins acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Facem precizarea că această soluţie este cea reţinută de ultima instanţă care s-a pronunţat în cauză, de regulă o curte de apel, pentru că nu interesează dacă instanţele inferioare au dat alte soluţii; dreptul invocat în faţa Curţii trebuie să fi fost

examinat şi de instanţa care se pronunţă ultima, de regulă în recurs, în cadrul sistemului judiciar intern. De asemenea, este de reţinut că toate cauzele care se încadrează în această categorie au fost declarate admisibile de instanţa europeană, deoarece, pe de o parte, nu a fost constatată existenţa vreunei împrejurări care să împiedice aceasta; iar, pe de alta, ele puneau suficiente probleme de drept şi de fapt, spre a fi examinate pe fond în general, prin hotărîrile judecătoreşti definitive şi irevocabile desfiinţate prin recursul în anulare admis de instanţa supremă, instanţele inferioare constataseră greşita aplicare a dispoziţiilor. Consecventă propriei jurisprudenţe, Curtea europeană a decis în sensul că situaţia din aceste cauze „este dacă nu identică cel puţin analoagă cu cea din cauza Brumărescu, de unde concluzia că reclamanţii erau titularii unui „bun“ în sensul Convenţiei, dreptul lor de proprietate asupra acestui bun fiind încălcat de autorităţile statale.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: Prelegerea interactivă, rezolvare de probleme, brainstorming-ul, studiul de caz.B. Strategii de evaluare: Teste, prezentarea proiectelor, soluționarea spețelor.C. Lucru individual Întocmirea unei plingeri către CEDO.

IV. Bibliografie

Literatura recomandată1. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul Afacerilor. Volumul I. / Roşca

Nicolae, Baieş Sergiu – Chişinău: Tipografia Centrală. 2004.

Acte normative1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale din 04.11.1950 şi Protocoalele adiţionale;2. Convenţia din 11.10.1985 de constituire a Agenţiei Multilaterale de

Garantare a investiţiilor, Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr.1107 din 28.07.92, Op.cit., 1999, v2, p. 185;

3. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine, Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 87 din 10.07.98, Op. cit., 1999, v.15, p.169;

4. Convenţia Europeană de arbitraj comercial internaţional din 21.04.1961, Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1331 din 26.09.97, Op. cit., 1999, v. 8, p. 52;

5. Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană, pe de altă parte, semnat pe 27 iunie 2014 la Bruxelles, ratificat de către RM la 13 noiembrie 2014.