TEMA 6. GESTIUNEA OPERAŢIUNILOR INVESTIŢIONALE ALE BĂNCILOR

6.1. Conceptul general al investiţiilor bancare

Prin operaţiunile bancare investiţionale se înţelege activitatea băncii de a plasa (investi) activele

sale, mijloace băneşti şi alte rezerve bancare în valori mobiliare, imobil, în capitalul întreprinderilor,

colecţii de arte, pietre preţioase şi alte obiecte, valoare de piaţă a cărora este în creştere permanentă şi care

asigură băncii venit în formă de dobândă, dividente, venitul de la vânzări şi alte profituri directe şi

indirecte.

Prin investiţii bancare se subînţelege învestiţiile mijloacelor băneşti pe un termen cu scopul

obţinerii profitului, dar din acest punct de vedere toate operaţiunile bancare active poate fi privite în

calitatea de investiţii. Sub operaţiuni bancare de investire se subînţelege acelea, în care banca participă în

calitate de “iniţiatorul investiţiilor în mijloace” (în comporaţie cu operaţiuni de creditare, unde iniţiativa de

a lua mijloace reesă din partea solicitantului).

În sens restrâns al cuvîntului sub operaţiunile bancare de investiţii se subînţelege investiţii în

valorilor mobiliare. Deci, în cazul operaţiunii de investiţii banca este una din totalitatea creditorilor, în timp

ce în operaţiunile de creditare, banca de obicei, dar departe nu şi tot timpul, evaluiază în calitate de unicul

creditar.

În ce priveşte tipurile investiţiilor bancare, există diferite criterii posibile de clasificare a

investiţiilor bancare:

După obiect:

în valori mobialire;

cote de participare;

metale preţioase şi colecţii de artă;

imobil şi drepturi de proprietate pe termen lung (de exemplu: drept de arendă);

alte active pe termen mediu şi lung.

După termen:

investiţii pe termen scurt (până la un an), au un caracter speculativ sau sunt îndreptate

spre menţinerea lichidităţii,

investiţii pe termen mediu (până la cinci ani),

investiţii pe termen lung (peste cinci ani).

După scopul investirii:

investiţii directe (scopul lor este de a asigura managementului direct şi indirect cu obiectul

investiţiei. Dacă investiţiile directe sunt efectuate în formă de plasări în valori mobiliare şi

de regulă, ele asigură pachetul de control de acţiuni sau altă formă de control.

investiţii de portofoliu, investirea în portofoliul de valori mobiliare sau alte active cu

scopul de primire a profitului în formă de dividende şi în rezultatul creşterii preţului de

piaţă a hîrtiilor de valoare, şi care nu prevăd scopul de management direct a obiectului

investiţiei.

După risc:

Uneori investiţiile se deosebesc după nivelul riscului. Prin risc se înţelege posibilitatea ca valoarea

absolută sau relativă a profitului de la investiţie să fie mai mică decât cea preconizată. Altfel spus, “riscul”

este posibilitatea obţinerii rezultatului nedorit. Cu cât este mai mare şirul de valori absolute şi relative a

veniturilor de la investiţii, cu atât riscul este mai mare şi invers. Deci, deosebim:

investiţii cu riscul redus - sunt investiţii care se consideră că un mijloc sigur de a obţine

anumit venit.

investiţii cu riscul înalt - dinpotrivă, se consideră speculative.

Portofoliul de investiţii reprezintă totalitatea obiectelor investiţionale reale şi financiare (grupuri de

active, cum ar fi acţiunile şi obligaţiunile etc.), deţinute de către investitor în scopul realizării activităţii

investiţionale în corespundere cu strategia investiţională stabilită.

Cu alte cuvinte, plasamentele în obiectele de investiţii gestionate ca ceva unic sunt privite ca

portofoliu investiţional. Tot odată ca ceva unic poate fi evidenţiat şi totalitatea resurselor de mijloace, care

formează portofoliul investiţional. Există posibilitatea de a privi comparativ circuitul închis a resurselor

bancare privind atragerea şi plasarea resurselor monetare pentru formarea portofoliului dat.

Structura posibilă a portofoliului investiţional bancar şi resursele formate de el, este reprezintată în

schema prezentată în figura 1.1.1.

Scopul portofoliului investiţional este de a obţine profituri de la creşterea valorii de piaţă a

portofoliului, din creare fluxului mijloacelor băneşti stabile (dividende, dobânzi) în cazul diversificării

riscurilor (investiţiile directe, dinpotrivă sunt legate cu concentrarea riscurilor pe unul sau mai multe

obiecte)

ACTIV PASIV Portofoliul Resurse atrase pentru investiţional formarea portofoliului

Valori mobiliare (acţiuni,obligaţiuni,cambii) Emiterea valorilor mobiliareMetale preţioase

Imobil şi finanţarea investiţiilor capitale proprii

O parte a depozitelor atrase şi mijloace pe conturi, inclusiv pe termen scurt

Drepturi mobiliare(care au preţul de piaţă şi pot fi plasate pe

piaţă)

O parte a resurselor bancare proprii

Figura 1.1.1. Bilanţul contabil al băncii

2

Structura portofoliului de investiţii al băncii este determinată de caracterul politicii investiţionale,

care banca o promovează, de mijloacele şi sarcinile investiţionale. Aceasta permite să privim portofoliul de

investiţii ca un obiect complex de gestiune, cu ajutorul căruia se elaborează realizarea strategiei şi tacticii

necesare pentru atingerea sarcinilor date.

În figura, ce urmează sunt reprezentate tipurile portofoliilor de investiţii posibile.

Criterii de clasificare

După sarcinile investiţionale După sursa de mijloace

investiţionale

După tipul politicii

investiţionale

Portofoliul de creştere Portofoliul investiţional în sens larg al cuvîntului

Portofoliul “activ”

Portofoliul de venit Portofoliul investiţional în sens strîns al cuvîntului

Portofoliul “pasiv”

Portofoliul de risc

Portofoliul echilibrat

Portofoliul specializat

Figura 1.1.2. Criteriile de clasificare a portofoliilor de investiţii

Portofoliul de creştere - este compus din valorile mobiliare sau alte obiecte investiţionale,

valoarea de piaţă a cărora creşte rapid.

Scopul constituirii acestui portofoliu este de a obţine un spor de capital al investitorilor; ca rezultat

proprietarilor acestor portofolii, dividende şi alte venituri curente, legate de obiectele investiţionale, poate

fi plătite în cantităţi mici sau să nu fie plătite.

Portofoliul de venit – scopul acestui portofoliu este de a obţine profituri curente mari. Raportul

plăţilor de rentă, dividendelor, dobânzilor către valoare de piaţă a obiectelor investiţionale, ce formează

portofoliul este mai mare decât valoare medie de piaţă, valoarea cărora creşte mult mai lent.

Portofoliul de risc – portofoliul compus din valorile mobiliare, viitorul cărora este greu de

determinat; de obicei sunt formate din hârtii de valoare, ce n-au fost încă evaluate pe piaţă. După esenţa sa,

portofoliul dat este portofoliu de speculaţie şi scopul lui este de a obţine venituri foarte mari, prin

procurarea activelor, când ele sunt subevaluate. În cazul când prognozele nu s-au adeverit, investitorii

suportă pierderi.

3

Portofoliul echilibrat – este compus din obiecte investiţionale valoare de piaţă a cărora este în

creştere permanentă, şi parţial din valorile mobiliare cu o dobîndă ridicată precum şi din obiecte cu grad

sporit de risc. Scopul constituie majorarea capitalului şi obţinerea veniturilor mari, evident că riscul general

în acest portofoliu este echilibrat.

Portofoliul specializat - potofoliul dat se formează nu pe baza principiului unitar, cum ar fi

majorarea capitalului, obţinerea dobânzilor mari, dar pe criterii particulare, cum ar fi apartenenţa la o

ramură din economie, la un tip de valori mobiliare.

Tipurile portofoliilor pot fi destinse după felurile obiectelor investiţionale, din care e compus

portofoliul:

portofoliul numai de valorile mobiliare;

portofoluil mixt: portofoliul de valorile mobiliare; metale şi pietre preţioase şi colecţii de artă;

alte feluri de active.

Tipul portofoliului nu este constant, el variază în dependenţă de conjuctura pieţii şi evident de

sarcinile urmărite de bancă.

O parte a investiţiilor bancare pot fi efectuate din contul şi la însarcinarea clienţilor săi. În cazul dat

banca îşi îndeplineşte funcţia în baza contractului de custodie, contract de comisie, contract de.

Portofoliul activelor, creat din cont propriu a băncii, precum şi din dispoziţia clientului pot fi

privite ca portofoliu de investiţie în sensul larg al cuvîntului.

Corespunzător portofoliul activelor, creat numai din sursele proprii a băncii, sunt portofoliul de

investiţie în sensul restrâns al cuvîntului.

De obicei, literatura de specialitate examinează două tipuri de portofolii bancare de valori

mobiliare: active şi pasive.

La portofoliile pasive se referă portofoliile, care sunt bine diversificate, la formarea cărora băncile

urmăresc atingerea scopului încluderii în el a valorile mobiliare subevaluate. Lichiditatea, riscul şi

profitabilitatea hârtiilor de valoare corespunde tendinţelor nivelului mediu de piaţă şi este determinat de el.

Portofoliile active se formează “împotriva pieţii” şi componenţa lor se reglează activ. Portofoliile

date înclud hârtiile de valoare, cursul cărora diviează brusc (în prezent sau în perspectivă) de la preţurile

care sunt determinate de condiţiile pieţii şi care pot fi ameninţate de fluctuaţiile puternice.

Portofoliului investiţional al băncii îndeplineşte anumite funcţii de bază:

a) Extinderea, stabilitatea şi diversificarea veniturilor băncii independent de ciclurile de activitate:

când veniturile de la imprumuturi se reduc, veniturile de la valorile mobiliare pot fi majorate;

b) Întărirea stabilităţii financiare prin compensarea riscului creditar a portofoliului bancar de

imprumuturi: valorile mobiliare de calitate înaltă pot fi procurate şi păstrate cu scopul de a echilibra riscul

creditelor bancare;

c) Asigurarea diversificării geografice: deseori valorile mobiliare sunt în relaţii cu alte regiuni mari,

faţă de subiecţii creditării bancare, ceea ce contribuie efectiv la diversificarea veniturilor bancare;4

d) Menţinerea lichidităţii: valorile mobiliare pot fi vândute pentru obţinerea mijloacelor băneşti sau

pot fi folosite de bancă ca gaj în cazul împrumutului de fonduri suplimentare;

e) Reducerea sumei impozitate, şi anume prin compensaţiile încasărilor impozitate a

împrumuturilor garantate;

f) Utilizarea în calitate de gaj pentru garantarea depozitelor a organelor de administrare locală

păstrate în bănci;

g) Asigurarea băncii împotriva pierderilor, care pot avea loc ca rezultat al schimbării nivelului

ratelor dobânzilor;

h) Asigurarea flexibilităţii portofoliului de active bancare: valorile mobiliare investiţionale în

comporaţie cu cea mai mare parte din credite pot fi rapid procurate ori vândute cu scopul restructurizării

activelor bancare conform conjuncturii prezente pe piaţă;

i) Înbunătăţirea indicătorilor financiari a bilanţului bancar datorită calităţilor înalte a valorilor

mobiliare păstrate în bancă;

j) Asigurarea prezenţei băncilor pe pieţele mai dinamice, în primul rând piaţa de capital, menţinerea

locului pe piaţă;

k) Diversificarea serviciilor acordate; lărgirea resurselor de bază a clienţilor şi băncilor; prin crearea

instituţiilor financiare afiliate;

l) Creşterea influienţei asupra clientului prin controlul valorilor mobiliare;

m) Valorile mobiliare, în comparaţie cu alte instrumente financiare, în mare măsură sunt mai

adaptive în condiţiile economiei de piaţă, datorită caracteristicilor ca: standarte, serii, valorile mobiliare pot

să circule intens pe pieţile financiare, ceea ce le fac mai atractive decât instrumentele financiare tradiţionale

ale băncilor comerciale ca imprumuturile şi depozitele.

Deci, valorile mobiliare reprezintă pentru bancă un instrument eficient pentru atragerea resurselor

suplimentare. O atracţie mai mare în utilizarea hârtiilor de valoare, în compăraţie cu depozitele la vedere,

se explică prin următoarele:

1. În cazul apariţiei la cumpărător a necesităţii de mijloace băneşti, valorile mobiliare pot fi

realizate imediat pe piaţă financiară. şi nu este necesar de a aviza banca ca în cazul retragerii depozitului

înainte de termen, pierzând procente, care sunt calculate conform contractului. Deci, în aşa fel valorile

mobiliare permit băncii de a atrage resurse suplimentare.

2. Lansând valorile mobiliare, bancă este garantată, că resursele atrase în felul dat, nu vor fi

retrase înainte de termen, şi deci poate mai bine planifica operaţiuni cu active, precum şi poate efectua

creditare pe termen lung.

3. Valorile mobiliare pot fi folosite de bănci cu scopul creşterii bazei de capital, această să

referă nu numai la emisiunea acţiunilor, dar şi emiterea diferitor tipuri de valori mobiliare.

Operaţiunile investiţionale sunt desfăşurate în cadrul băncii într-o anumită consecutivitate de

acţiuni, numită proces investiţional. Procesul investiţional presupune luarea deciziei de către investitor cu 5

privire la valorile mobiliare, în care vor fi investiţi banii săi, volumele şi termenele de investire. Această

procedură prevede cinci etape:

I. Condiţiile preliminare de investiţie

Înainte de a investi banii, instituţia financiară, trebuie să fie convinsă că este asigurată activitatea

normală a instituţiei date. Mijloacele băneşti nu sunt investite pentru asigurarea necesităţilor curente,

scopul investiţiilor este de a utiliza mijloace băneşti pentru asigurarea necesităţilor pe viitor. Înaintea

determinării scopurilor investiţionale concrete, investitorul este obligat să stabilească rezultatele care

doreşte să le obţină. După ce investitorul a executat condiţiile preliminre şi a determinat exact sarcinile

financiare, el trebuie să stabilească scopurile investiţionale.

Scopurile investiţionale – sunt sarcinile financiare, pe care investitorul încearcă să le rezolve,

investind banii în oricare instrument financiar existent. Scopurile investiţionale nu trebuie să corespundă

numai cu sarcinile financiare generale, dar trebuie să fie executabile.

După ce au fost determinate scopurile, se elaborează planul investiţional. Planul investiţional este

documentul scris care determină scopurile investiţionale, termenii investiţiilor, mărimea riscului acceptat.

Planul investiţional determină strategia generală, care va fi utilizată pentru atingerea fiecărui scop. De

obicei cu cât e mai important scopul financiar, cu atât este mai mic riscul acceptat.

II. Formularea scopurilor investiţionale şi alegerea politicii investiţionale

Este important ca la alegerea investiţiei pe lângă scopurile investiţiilor, să se determine volumul

investiţiei, precum şi luat în consideraţie statutul investitorului ca contribuabil.

III. Analiza instrumentelor financiare

Înaintea alegerii instrumentului financiar, este necesar de al analiza din punct de vedere a scopului

investiţiei.

Analiza constă în metodologia determinării preţului propus pentru instrumentul financiar, precum şi

analiza presupune determinarea rentabilităţii, riscului şi preţului.

Există diferite modalităţi de analiză a valorile mobiliare. Dar majoritatea metodelor se reduc

următoarele direcţii de bază:

- Analiză tehnică include studierea conjuncturii cursului de piaţă al valorilor mobiliare, în

vederea efectuării previziunilor dinamice a cursurilor anumitei firme. De la început se efectuiază analiza

cursului perioadei trecute cu scopul descoperirii tendinţelor analogice a cursului. Apoi se analizează cursul

hârtiei de valoare pe ultima perioadă, se află tendinţa curentă, care a fost descoperită anterior. Această

comparare a tendinţelor existente cu cele trecute, se efectuează, numai reieşind din presupunirile că

tendurile preţurilor se repetă periodic. Aşa dar, stabilind tendinţele curente, analistul speră să facă prognoza

exactă a viitoarei dinamici a cursului hârtiei de valoare (deci mişcarea de la trecut la viitor).

- Analiza fundamentală se bazează pe ceea, că preţul “real” a oricărui activ financiar este egal cu

valorile tuturor fluxurilor băneşti, pe care proprietarul activului presupune de a le obţine în viitor (deci,

mişcarea de la viitor la prezent).6

De aici reiese, că analistul-fundamentalist tinde să stabilească timpul încasării şi volumul acestor

fluxuri băneşti, şi apoi să calcule preţul, utilizând respectiva rată a scontului.

Deci, analistul trebuie să evalueze nu numai rata scontului, dar şi să prognozeze valoarea

dividendului, care va fi plătită. De asemenea, este necesar de a da apreciere ratei de scont.

După ce a fost determinată valoarea hârtiilor de valoare ale anumitei firme pentru a determina dacă

a fost stabilit preţul corect la valorile mobiliare date ea se compară cu cursul lor curent de piaţă.

Valorile mobiliare, valoarea internă a cărora este mai mică decât cursul curent de piaţă este

supraevaluată, dar hârtiile de valoare cursul de piaţă a cărora e mai mic decât valoarea internă este

subevaluată.

Analiştii fundamentalişti consideră că cazurile stabilirii valorii greşite a valorilor mobiliare sunt

îndreptate de către piaţă: cursurile valorilor mobiliare subevaluate cresc mai răpid, supraevaluate - mai

încet, decît valorile medii a cursurilor de piaţă.

Adepţii teoriei “mişcării întâmplătoare” considră, că preţurile curente a activelor financiare,

reflectă cu simpleţe informaţiea relevantă, precum şi despre viitorul valorilor mobiliare. Ei reies din

ipoteza, că preţul curent întotdeauna înclude toată informaţia, pe care nu este necesar de căutat suplimentar.

Astfel, toate aşteptările viitoare sunt reflectate în preţul curent. Deoarece informaţia nouă cu acelaşi

nivel de probabilitate poate fi “bună” sau “rea”, nu este posibil cu precizie mică sau mare de a prevedea

schimbarea preţului în viitor, deci valoarea internă, în aşa fel cum şi preţul activului financiar concret se

schimbă haotic şi nu depinde de dinamică anterioară. Deci, orice informaţie cu caracter statistic sau de

previziune nu poate duce la obţinerea aprecierii argumentate.

IV. Alegerea variantei concrete de investiţie

Alegerea variantei de investiţie e foarte important, deoarece anume în momentul dat este determinat

cursul viitor de activitate a investitorului şi de aceasta în cea mai mare parte depinde succesul în atingerea

scopului planificat. Varianta optimă poate fi nu numai decât cea care asigură venit maxim, rolul esenţial

poate să aibă şi alţi parametri, aşa ca: riscul şi condiţiile impozitării.

Pentru gestionarea investiţiilor cu succes, este important de a alege atent valorile mobiliare, pentru

ca ele să corespundă cu scopurile determinate şi să caracterizeze nivelurile acceptabile a venitului, riscului

şi preţului.

V. Constituirea portofoliului investiţional

Etapă de constituire a portofoliului de hârtii de valoare presupune determinarea activelor concrete

pentru investire a mijloacelor.

VI. Revizuirea portofoliului

7

Altă etapă a procesului invstiţional constituie revizuirea portofoliului. Revizuirea portofoliului este

legată cu repetarea periodică a etapelor precedente. Aşa dar după o periodă de timp scopurile investiţionale

pot să se modifice, drept urmare portofoliu curent va înceta să fie optim. Este posibil că investitorul va fi

nevoit să constituie un portofoliu nou, vânzând o parte a valorile mobiliare şi procurând altele noi. Altă

cauză, a revizuirii portofoliului poate schimbarea în timp al cursului valorilor mobiliare. În legătură cu

aceasta unele valori mobiliare, iniţial find neatractive pentru investitori, pot să devină obiectul investţiei şi

invers. Atunci investitorul ar dori să procure primele, concomitent vânzând ultimile din portofoliul său.

Decizia revizuirii portofoliului depinde şi de volumul cheltuielilor tranzacţionale şi creşterea venitului

aşteptat a portofoliului revizuit.

VII. Evaluarea eficienţei portofoliului de investiţie

Ultima etapă a procesului investiţional constă în evaluarea eficienţei portofoliului de investiţii şi

înclude evaluarea periodică a profitului obţinut precum şi a indicătorilor riscului. În acest caz este necesar

de a utiliza indicătorii profitului şi riscului acceptabil, căt şi standarte corespunzătoare de compărare.

6.2. Bazele organizării activităţii investiţionale a băncii

Cerinţele de bază înaintate băncilor în vederea organizării activităţii financiare constă la orientarea

la două direcţii de bază:

- deservirea operaţiilor de investiţie a clienţilor, legate cu executarea funcţiilor bancare de

consulting;

- deservirea investiţiilor proprii şi operaţiunilor bancare efectuate din cont propriu.

Conform acestor două direcţii de activitate financiară a băncii se organizează şi activitatea

investiţională a băncii. Deoarece calcule financiare şi deservirea investiţională a clientelei precum şi a

băncii sunt procese complexe, activitatea financiară a băncii este organizată în două direcţii: îndeplinirea

numai a operaţiunilor de contabilitate, evidenţă-operaţională şi operaţiuni de investiţie.

Este evident, că scopul de bază a activităţii bancare în condiţiile de piaţă este maximalizarea

profitului pe termen scurt şi lung.

Rezolvarea acestei probleme depinde de alegerea variantelor de planificare financiară în bancă şi

direcţiile politicii investiţionale: maximizarea costului imobilului (de exemplu, costul de piaţă a acţiunilor),

optimizarea raportului marimii creanţelor acordate în formă de obligaţiuni, imprumuturi, etc. şi mijloacele

proprii (fondul statutar şi de rezervă, profitul nerepartizat şi aşa m.d.). Toate acestea sunt determinate de

serviciile bancare. Anume serviciile financiare în relaţiile de piaţă duc responsabilitatea privind analiza

conjuncturii economice şi starea pieţelor financiare, variante alternative de mobilizare şi investire a

resurselor, în baza aprecierii fundamentale a cheltuielilor, alegerea variantei optime de majorare a costului

imobilului şi maximizare a profitului.8

O atenţie deosebită în cazul determinării strategiei financiare a băncii se acordă alegerii raportului

între volumul de datorii debitoare şi costul resurselor proprii, care sunt îndreptate spre diferite tipuri de

investiţii, structura datoriilor pe termene, determinarea politicei de dividende.

Deciziile luate trebuie să se bazeze pe determinarea şi compararea nivelului profitabilităţii diferitor

active, luând în consideraţie riscul corespunzător în cazul efectuării diferitor investiţii.

În cazul dat ca punct iniţial o constituie analiza structurii pasivului şi posibilităţile alternative

privind mobilizarea resurselor financiare (cu condiţia creşterii plăţii dobânzilor).

Pasivele pot fi grupate după costul lor, indicatorii creşterii valorii lor şi după termenii de

rambursare. Gruparea activelor corespunzătoare (conform prognozării creşterii şi fluctuaţia costului,

termeni, lichiditate, etc.) poate fi prezentată prin matrice.

Efectuarea analizei matricei activelor şi pasivelor este necesară pentru obţinerea echilibrării lor

după termene. Este important, ca termenele medii ale încasărilor mijloacelor băneşti de la active să

corespundă aproximativ termenelor medii de rambursare a împrumuturilor. Cu acest scop activele şi

pasivele se analizează luând în consideraţie viitorele fluxuri de mijloace băneşti în formă de încasări şi

plăţi.

De regulă, costul deservirii imprumuturilor pe termen lung a băncii, mărimea plăţii dobânzilor pe

creanţe şi obligaţiuni, sunt mai mici decât mărimea dividendelor pe acţiuni.

Deci, mobilizarea resurselor prin emiterea obligaţiunilor pe termen lung sau obţinerea creanţelor

reprezintă o metodă de finanţare a activităţii investiţionale mai ieftină în comparaţie cu emiterea

suplimentară şi plasarea acţiunilor. Totodată, metoda dată de obţinere a mijloacelor poate să ducă la

micşorarea considerabilă a numărului acţionarilor cointeresaţi şi în ultimul rând să ducă la scăderea

cursului acţiunilor băncii. Iar aceasta, la rândul său, poate să înrăutăţească perspectivele şi condiţiile

obţinerii imprumuturilor noi.

Plata dobânzilor la imprumuturile pe termen lung se include în costuri şi se scade din profitul

impozitabil, datoriile nu prea mari pot pozitiv să se reflecte asupra mărimii dividendelor, deoarece mărimea

valorii imobilului companiei ca rezultat al lărgirii investiţiilor, finanţate cu ajutorul mijloacelor atrase,

corespund intereselor proprietarilor băncii date - acţionarilor.

Dar mărirea datoriilor asupra unui anumit nivel va necesita atragerea mijloacelor suplimentare, ce

va duce ca rezultat la posibila scumpire a creditului. Şi în cazul dat facilităţile fiscale pentru acţionari vor fi

mult mai mici decât cheltuielile suplimentare.

Creditorii şi acţionarii “vor simte” riscul falimentului băncii, ce poate duce la scăderea cursului

acţiunilor şi creşterii preţului mobilizării resurselor suplimentare prin emiterea obligaţiunilor pe termen

lung şi obţinerii creditelor de la alte bănci.

Deci, este necesar să se controleze raportul optim între mărimea datoriilor şi capitalului propriu,

care este necesar să corespundă necesităţilor şi scopului privind lărgirea activităţii şi creşterii operaţiunilor

9

băncii. Acest raport se determină în dependenţă de caracterul investiţiilor şi nivelul de risc cu respectarea

anumitor proporţii corespunzătoare altor investiţii creditare.

În ţările dezvoltate funcţionează companii specializate, care determină ratingul obligaţiunilor şi

imprumuturilor pe termen lung a companiilor industriale şi băncilor. Când sistemul dat va funcţiona şi în

ţara noastră, politica investiţională a băncii – societăţi pe acţiuni ar putea fi îndreptată şi la susţinerea

anumitului rating a împrumuturilor pe termen lung şi pe baza aceasta va determina proporţiile necesare

între mijloacele proprii şi imprumutate.

Este evident, că ratingul băncii şi imprumuturile pe termen lung vor fi determinate nu numai reeşind

din indicatorii activităţii financiare, dar şi se va lua în consideraţie calitatea conducerii.

O atenţie deosebită necesită şi structura imprumuturilor băncii ponderea imprumuturilor pe termen

scurt, mediu şi lung. Pentru optimizarea structurii datoriilor necesar o informaţia completă despre încasări

şi necesităţi de mijloace din perioadă anului financiar.

În ce priveşte un factor decisiv - politica dividendelor, ea poate să varieze de la bancă la bancă. În

condiţiile dezvoltării pieţii secundare a valorilor mobiliare mărimea dividendelor plătite nu influienţează

întotdeauna cursul acţiunilor, deoarece acţionarii sunt cointeresaţi în nivelul înalt a dividendelor, precum şi

în mărirea valorii băncii, în cazul dat cursul acţiunilor creşte şi acţionarii pot obţine profit nu de la

dividende, dar de la vânzarea acţiunilor pe un curs mai mare.

Totodată, informaţia despre creşterea dividendelor (planificate şi reale) poate avea o importanţă nu

mai mică decât informaţia despre indicatorii activităţii financiare a băncii, deoarece ia reflectă opinia

consiliului băncii privind perspectivele dezvoltării.

Politica plăţii dividendelor trebuie să fie elaborată luând în consideraţie necesităţile în investiţii pe

termen lung şi mobilizarea mijloacelor băneşti necesare (prin emiterea obligaţiunilor şi obţinerea creditului

interbancar).

Din acest punct de vedere politica privind plata dividendelor reprezintă partea componentă a

proceselor de planificare financiară şi determinării strategiei şi tactica activităţii băncii.

Planificarea investiţiilor presupune alegerea modalităţilor de mobilizare şi plasare a resurselor

financiare pe o perioadă determinată pentru asigurarea nivelului corespunzător de profit şi largirii

operaţiunilor bancare.

De oarece planificarea investiţiilor reprezintă un proces organizat, pentru efectuarea lui e necesar:

Existenţa informaţiei necesare;

Aprecierea nivelului profitului;

Obţinerea informaţiei privind termenii de incasare şi plată a mijloacelor băneşti;

Analiza cheltuielilor şi rezultatelor diferitor proiecte investiţionale, care influienţează activitatea

bancară;

Proces bine determinat de adoptare a planului financiar;

Existenţa procedurilor de analiză a rezultatelor existente şi revizuirea planurilor prezente10

Deci, trei probleme de bază stau în faţă conducătorilor serviciilor financiare:

1. Determinarea raportului optim între mărimea datoriilor şi mijloacelor proprii şi determinarea

structurii imprumutului pe termeni

2. Elaborarea politicii în vederea plăţii dividendelor

3. Optimizarea structurii dividendelor.

Toate acestea reprezintă principala strategie financiară a oricărei bănci.

6.3. Conceptul general al politicii investiţionale a băncii.

Prin politica investiţională a băncii se subânţelege totalitatea activităţilor, îndreptate spre elaborarea

şi realizarea strategiilor de gestionare cu portofoliul investiţional, atingerea combinării optimale a

investiţiilor directe şi de portofoliu cu scopul asigurării activităţii normale, creşterea operaţiunilor cu profit,

menţinerea nivelului admisibil al riscului, a lichidităţii bilanţului la aceste operaţiuni.

Ea este elaborată de către conducerea băncii (posibil impreună cu organizaţiile de consulting în

domeniul dat). Momentul important în politica investiţională este elaborarea strategiilor şi tacticii de

gestionare cu portofoliul valutar, care impreună cu alte elemente alcătuiesc portofoliul investiţional.

Politică investiţională poate avea două forme de bază: “pasivă” şi “activă”

Politica pasivă este bazată pe presupunerea, că pieţile valorilor mobiliare au un grad mediu de

eficienţă, adica preţurile curente la hârtiile de valoare reacţionează exact la toată informaţia accesibilă

cercului larg de investitori. Astfel, hârtiile de valoare sunt evaluate în corespundere cu profitabilitatea şi

riscul lor.

Banca să îndreaptă către acele produse, care asigură o dispersie uniformă a riscului, astfel încât

problemele ce apăr în legătură cu capitalul investit nu determină o scădere importantă a valorii globale a

portofoliului. Ca exemplu a politici pasive poate fi constituirea portofoliilor indexate (portofolii care înclud

aceleaşi hârtii de valoare, ca şi cele, în baza cărora sunt calculate indecele bursier). În cazul dat valoarea de

piaţă a portofoliului urmăreşte dinamica indecelui bursier, cheltuielile minime la susţinerea procurării-

vânzării sporite a hârtiilor de valoare duc la creşterea maximă a valorii de piaţă. Investiţiile în valorile

mobiliare au caracter lung şi diversificat.

În cazul alegerii politicii investiţionale “active” se efectuiază analiza detaliată a conjucturii pieţei,

componenta speculativă este înaltă, investiţiile sunt efectuate pe termen scurt în vederea înoirii

componenţei portofoliului, rotaţiile sunt foarte mari, managerul portofoliului având tendinţă de a “domina

piaţa” ia decizii permanent, cunoscând cu claritate obiectivele investiţionale pe termen lung şi scurt.

Câştigul se obţine nu datorită diversificării portofoliului, dar prin procurarea hârtiilor de valoare

promiţătoare (la puncte joase a fluxurilor curente a valorilor de piaţă şi vânzarea la puncte înalte. Altă

variantă este căutarea hârtiilor de valoare subevaluate. În cazul dat conţinutul politicii active constă în

11

căutarea valorilor mobiliare, care au abaterea faţă de normă, care (la acelaşi nivel de lichiditate şi risc, ca şi

portofoliile pasive) ar oferi venitul înalt datorită creşterii constante a valorii de piaţă.

Această politică este promovată băncile mari, ce au un portofoliu mare de valori mobiliare şi tind

spre obţinerea unui profit maxim. Această metodă necesită importante mijloace, deoarece este legat de o

activitate înaltă pe piaţa valorilor mobiliare, în care trebuie de bazat pe notele experţilor şi prognozele stării

pieţii respective şi pe economie în general.

Principalile caracteristici a acestor politici investiţionale sunt reprezentate în tabelul 6.3.1.

Tabelul 6.3.1.

Caracteristicele politicilor investiţionale

Politica pasivă Politica activă

constituirea portofoliului pasiv

cumpărarea valorilor mobiliare, dinamica

cărora este în corespundere cu dinamica pieţii

lipsa rotaţiilor semnificative de vînzare-

cumpărarea valorilor mobiliare, care întră în

portofoliul investiţional

investiţii se efectuiază pe termen lung

nivelul înalt de diversificarea portofoliului,

ponderea anumitor valori mobiliare este mică,

riscul de portofoliu este dispersat

constituirea portofoliului activ

ponderea înaltă valorile mobiliare subevaluate

cu miza pe creşterea cursului, dar care care

măreşte riscul de portofoliu

rotaţii speculative mari a valorilor mobiliare,

care sunt incluse în portofoliu, cumpărarea-

vânzarea activă a lor, tendinţa de a “domina

piaţa”

investiţiile se efectuiază preponderent pe termen

scurt

Băncile elaborează strategiile investiţionale conform următoarelor etape prezentate în figura 6.3.1.

Elaborarea de către conducere a politicii (document, care determină strategia investiţională pe o perioadă de la 1 an până la 3 ani)

Evaluarea principalilor indicatori cantitativi (cerinţile faţă de profitabilitatea şi rata profitului de

la investiţie în profiturile băncii, ponderii activelor, legate cu investirea în valorile mobiliare,

nivelurile limită a lichidităţii, tipurile resurselor băneşti, utilizate cu acest scop, mărimile limită

de cheltuieli în vederea dezvoltării funcţiei investiţionale ale băncii, etc.)

Evidenţa limitelor interne a investiţiilor, stabilite de legislaţie, regulamentele băncii centrale

12

Stabilirea structurii portofoliului de perspectivă a valorilor mobiliare (raportul investiţiilor în conţinutul

larg şi strâns al cuvântului, investiţiilor directe şi de portofoliu, orientarea ramurală sau regională,

structura portofoliului după tipurile valorilor mobiliare, după distribuirea riscului, cerinţelor faţa de

emitenţi, în care valori mobiliare vor fi investite mijloacele, lichiditatea instrumentelor financiare.

Perfectarea principalilor strategii de portofoliu şi construirea portofoliului şi resurselor de

asigurare de date (dacă e necesar, lunare) trimestriale şi la sfîrşitul perioadei de planificare (1

an) şi prognozare (2-3 ani)

Elaborarea limitelor cantitative pentru secţiile operaţionale, cu minimizarea riscului şi asigurării

structurii portofoliului necesar.

Figura 6.3.1. Elaborarea politicii investiţionale a băncii (continuare)

În vederea determinării politicii investiţionale, care va fi promovată de băncă, ea trebuie să

analizeze un şir de factori (tabelul 6.3.2).

La întrare caracteristicile portofoliului investiţional sunt: riscul, profitabilitatea şi lichiditatea

anumitor instrumente investiţionale. La ieşire - rezultatul indicătorilor riscului, venitului şi lichidităţi

portofoliului, vom efectua o analiza mai profundă a factorilor daţi.

Tabelul 6.3.2.

Factori ce inluienţează politică investiţională a băncilor comerciale

Factorii generali Factorii externi

dezvoltarea stabilă a economiei ţării

prezenţa diverselor forme de proprietate în sfera producţiei şi

serviciilor, inclusiv în sfera activităţii bancare cu dominarea

proprietăţii private şi acţionare

sistemul reglat al actelor legislative şi normative, care

reglamentează ordinea emiterii şi circulaţiei valorilor

mobiliare şi activitatea participanţilor pieţii hârtiilor de

valoare

existenţa instituţiilor pieţii valorilor mobiliare (companii de

investiţii, fonduri ş.a.)

circulaţia pe piaţă a valorilor mobiliare de tipuri şi de clase

înalte, utilizate în practica internaţională a activităţii

tendinţele indicatorilor economici,

cum ar fi nivelul ratei dobânzii şi a

inflaţiei

politica economică a autorităţilor

centrale

modificările semnficative

intervenite pe pieţile bursiere din

principalele centre financiare

internaţionale

evenimentele politice şi geopolitice

importante

atitudinea şi preferinţele clienţilor

13

investiţionale a băncilor comerciale

existenţa sistemului financiar-creditar cu o structură reglată şi

cu o funcţionare perfectă

existenţa pieţii dezvoltate a valorilor mobiliare

existenţa şi pregătirea specialiştilor cu o calificare înaltă în

sfera investiţională şi a pieţei valorilor mobiliare.

dezastre naturale

14