Tema 4. PIAŢA MUNCII ŞI DEZECHILIBRELE EI

1. Mecanismul de funcționare a pieței muncii. 2. Şomajul: esenţa, evaluare, tipuri. 3. Costurile economice și sociale ale şomajului. 4. Politici antişomaj.

1. Mecanismul de funcționare a pieței muncii.Piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care se manifestă un sistem de relaţii între

deţinătorii de capital (firme, administrații publice), în calitate de cumpărători, şi posesorii forţei de muncă (menaje), în calitate de ofertanţi. Piaţa forţei de muncă cuprinde ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei active.

Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii, factori ce influențează piaţa internă şi factori de influență a pieței internaţionale a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:

a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului; c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate

sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific; d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel individual ş.a.

Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai diferite; b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară; c) migraţia internaţională a capitalului financiar; d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă etc.

Elementele de conţinut esenţiale ale pieţei muncii sunt: cererea de muncă şi oferta de muncă. Cererea de muncă numărul de persoane pe care firmele sunt disponibile să le angajeze într-o anumită perioadă de timp.

Necesarul de forță de muncă este determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unităţi economice sau firme, al fiecărei ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naţionale. Astfel, cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de muncă şi se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă disponibile în perioada de analiză.

Decizia firmei de angajare a forței de muncă este subordonată obiectivului de maximizare a profitului urmărit de către aceasta. Pentru a determina numărul de angajați ce asigură maximizarea profitului, firma compară costurile și avantajele angajării fiecărei persoane suplimentare. Costurile angajării se exprimă în mărimea salariului ce urmează a fi plătit iar avantajele în valoarea bunurilor suplimentare ce pot fi produse și comercializate pe piață, grație noilor angajări. Atât timp cât avantajele vor depăși costurile, firma va manifesta interes de a angaja noi brațe de muncă, angajarea asigurând creșterea profitului. Dacă costurile angajării vor depăși avantajele ei, lucrătorii suplimentari vor aduce pierderi firmei, aceasta refuzând angajările suplimentare. Astfel, angajările suplimentare vor avea loc pană la acel număr al forței de muncă pentru care salariul real, plătit de către firmă, se va egala cu produsul marginal, în expresie valorică, al forței de muncă:

W /P=M PN

unde, W /P este salariul real iar M PN productivitatea marginală a forței de muncă în expresie valorică.Dacă costurile angajării (salariul real) vor crește, ceteris paribus, cererea de muncă va scădea și invers –

cererea de muncă crește dacă costurile angajării scad. Astfel, salariul este principalul factor de influență a dimensiunilor cererii de muncă: DN = f(W/P) DN=f (W / P ), dependența dintre aceste variabile fiind negativă. Grafic această dependență va fi exprimată astfel:W/P DN

0 NCurba cererii de muncă se poate deplasă în dreapta sau în stânga, sub influența factorilor non-preț.

Astfel cererea de forţă de muncă se modifică ca volum şi structură, sub impactul următorilor factori: a. evoluţia cererii pentru bunuri economice ce necesită acest tip de forță de muncă – cererea de

munca este o cerere derivata, ea depinde de cererea de bunuri. Creșterea cererii pentru anumite bunuri economice va genera creșterea cererii pentru forța de muncă implicată în producerea acestor bunuri, descreșterea cererii la aceste produse va genera descreșterea cererii la acest tip de muncă. Prin urmare, cererea de munca este orientata prin cererea de bunuri si suferă influenta acesteia.

b. prețul factorului capital – munca și capitalul sunt factori substituibili, astfel prețul ridicat al capitalului va determina firmele să folosească mai multă forță de muncă, dând prioritate producției manuale iar prețului accesibil al capitalului va determina firmele să dea prioritate producției mecanizate, automatizate, cererea pentru forța de muncă fiind în descreștere. De asemeni cererea pentru forța de muncă va fi determinată și de posibilitățile financiare ale firmei de a achiziționa utilaje.

c. nivelul şi dinamica productivităţii muncii – aceasta ar putea avea efect dublu asupra cererii pentru forța de muncă: 1) creșterea productivității muncii asigură creșterea profitului firmei de pe urma folosirii muncii și respectiv determină firmele către extinderea volumului forței de muncă angajată; 2) creșterea productivității determină diminuarea necesarului forței de muncă pentru realizarea unui volum dat de producție, rtespectiv va determina firmele către diminuarea cererii de muncă.

d. volumul şi rata investiţiilor (economiilor) – capitalul și munca sunt factori de producție complimentari, astfel fiecare investiție făcută în economia națională va determina crearea locurilor de muncă, respectiv creșterea cererii pentru forța de muncă.

Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de muncă, ce doreşte să se angajeze la un moment dat.

Determinarea strictă a ofertei de muncă nu ia în considerare toată populaţia aptă de muncă, ci numai acea parte a ei, dornică de a se angaja ca salariată, la care se adaugă soldul migraţiei externe a persoanelor apte de muncă, din perioada respectivă.

Oferta de forţă de muncă este influenţată de o serie de factori, precum: a. mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de vârstă; b. nivelul mediu al salariilor (un nivel al salariilor ridicat în anumite domenii de activitate va

determina o creştere a ofertei de muncă către aceste domenii şi invers); c. gradul de dezvoltare a sistemului de protecție socială – un grad înal al protecției sociale va

determina reducerea ofertei de forță de muncă și invers;d. posibilitatea obținerii veniturilor din alte surse decât din oferirea serviciilor de muncă ( din

proprietăți imobiliare sau mobiliare - acțiuni, obligațiuni, depozite bancare etc., din remitențe, din activități ilicite);

e. tradiţiile, obiceiurile şi alţi factori de natură psihologică care afectează comportamentul ofertanţilor de muncă.

Oferta forţei de muncă se caracterizează, spre deosebire de alte categorii ale ofertei, printr-o serie de particularităţi:

a. are o mobilitate spaţială mult mai limitată în raport cu oferta mărfurilor obişnuite; b. constituirea ofertei de forţă de muncă necesită un timp relativ îndelungat, necesar creşterii şi

instruirii fiecărui segment al populaţiei până la vârsta angajării; c. oferta de forţă de muncă are un caracter rigid şi este perisabilă, întrucât cei care fac oferta

trebuie să trăiască, ei neputând aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă; d. oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă, deoarece

generaţiile de tineri sunt crescute şi educate ca oameni şi nu pentru a deveni mărfuri obişnuite; e. de asemenea oferta forţei de muncă depinde şi de alte elemente extraeconomice precum: vârstă,

sex, starea de sănătate, aspecte demografice etc.

În cazul unei piețe concurențiale, oferta de munca este, de regula, analizata ca fiind fapta unor lucrători izolați, determinata de principiul căutării avantajului economic net, pus în evidenta de compararea avantajelor cu dezavantajele pe care le au diferite locuri de munca.

Pentru un lucrător individual, munca implica doua dezutilități, ce sunt importante în analiza ofertei de munca, si anume: sacrificarea timpului liber si eforturile presupuse de prestarea muncii.

Fiecare ora de munca prestata în plus înseamnă, pentru lucrător, o dezutilitate suplimentara. Dezutilitatea marginala a muncii (DUm.M) tinde sa crească pe măsura ce se prelungește programul de lucru. Pentru ca salariații sa fie motivați a lucra mai mult, este necesar ca tariful salarial marginal sa crească mai mult. Orele suplimentare de munca trebuie sa fie plătite cu un tarif salarial ridicat. Relația între orele lucrate, dezutilitate si tarifele orare se prezintă în fig. 2.

DUMmg W/Pmg

Ore muncă Ore lucrate

Fig. 2. Relația ore lucrate - dezutilitate - tarif salarial          Oferta individuală de munca este influențata de raportul care se formează între utilitatea si

dezutilitatea muncii, mărimea salariului, raportul dintre salariu si nevoile de subzistenta ale lucrătorului. Limita teoretica de la care începe oferta de munca este reprezentata de un salariu egal cu costul de subzistenta al lucrătorului.

Creșterea ofertei de munca, pe măsura ce salariul se ridica deasupra nivelului minim (w0), se produce până la un anumit punct (w1). Depășirea acestui punct critic, determina apariția unei curbe atipice cu sens schimbat (fig. 3).

W

efectul de venit

W/P1

efectul de substituire W0

0 ore lucrate săptămânal

Figura 3.  Curba “atipică” a ofertei de munca.Configurația atipică a curbei ofertei individuale de muncă este explicată prin influența efectelor de venit

și efectului de substituție asupra comportamentului ofertanților pe piața muncii.Efectul de substitutie (W0-W1) este raționamentul potrivit căruia o persoana salariata înlocuiește o

parte din timpul sau liber cu timp de munca suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsura ce salariul pentru o oră muncită creste, anumite persoane căuta sa lucreze mai multe ore, așa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare.

Efectul de venit (salariu mai mare de W1) este raționamentul potrivit căruia o persoana înlocuiește timpul de munca cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii sa aibă condiții de viața apropiate de aspirațiile sale. Efectul de venit presupune ca persoana respectiva se bucura de o putere de cumpărare mai mare, datorita unor venituri mai mari, ceea ce îi da posibilitatea sa cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber.

Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează sa lucreze mai puțin. Mărimea relativa a acestor doua efecte determina forma curbei ofertei individuale de munca. Indivizii hotărăsc atât asupra cantității de munca pe care o oferă, cat ți asupra calității acesteia.

La nivel macroeconomic curba ofertei de muncă are o reprezentare grafică tipică – ascendentă (fig.4).

W /P NS

0 N Figura 4. Oferta macroeconomică de muncă

În cazul în care în economie va crește nivelul mediu al salariului real, o parte din lucrători va alege să lucreze ore suplimentare sau să se angajeze prin cumul, iar cei anterioari neocupați din cauza salariilor insuficiente vor alege să muncească. Prin urmare la nivel macroeconomic efectul de substituție vor devansa efectul de venit.

Echilibrul pieței muncii (fig. 5) se obține la salariul real (w / p0) , nivel la care cererea de munca este egala cu oferta de munca, iar numărul de angajați este N * . La un salariu real mai ridicat decât (w / p0) , exista un exces de oferta de munca (șomajul), pe când la un salariu real mai mic, se manifesta un exces de cerere de munca.

W/P Exces de ofertă (Șomaj) SN

W/P1

W/P0

W/P2

DN

Exces de cerere

0 N1 N٭ N2 NFigura 5. Echilibrul si dezechilibrul pe piața muncii.

În cadrul analizei neoclasice, echilibrul pieței muncii N * se realizează la nivelul ocupării depline a factorului munca, pentru un anumit nivel de salariu real. Concurenta între firme, pentru atragerea lucrătorilor, pe de o parte, și concurența între salariați, pentru angajare, pe de alta parte, garantează flexibilitatea salariilor reale. De aici rezulta ca nu exista șomaj involuntar. Toți cei doritori de munca, la tarifele salariale existente, vor găsi pe piața muncii locuri de munca neocupate. Singurul șomaj care poate fi conceput a exista pe piața muncii este șomajul voluntar, pentru acei salariați care refuza munca la tariful salarial curent si care solicita un salariu superior salariului de echilibru. Modelul neoclasic al pieței muncii nu este compatibil cu existenta unui anumit șomaj, iar producția se afla la nivelul utilizării depline.

Concepția keynesiana susține existenta unui salariu nominal de baza, care nu poate scădea sub un nivel specific, având tendința de a rămâne neschimbat cel puțin până când producția atinge nivelul de ocupare

deplina . Prin aceasta, se considera ca salariul nominal este constant, la nivelul W/P 0, economia confruntându-se cu existența șomajului involuntar atât timp cât volumul de producție este inferior celui potențial.

2. Şomajul: esenţa, evaluare, tipuri.Forța de muncă este indispensabilă de indivizi, din acest motiv estimarea ofertei de muncă pornește de

la analiza structurii populației. Structura generală a populației unei țări este dată de următoarea schemă:

Figura 6. Structura populaţiei totaleAnalizând structura populației unei țări este important să se determine resursele de muncă. Resursele de

munca existente la un moment dat în societate exprima numărul persoanelor capabile de munca, respectiv acea parte a populației care poseda ansamblul capacităților fizice si intelectuale ce îi permit sa desfășoare o activitate utila.

Pentru caracterizarea resurselor de munca se folosesc următorii indicatori: populația apta de munca – se determina ca diferența între numărul total al populației în vârsta de

munca și numărul populației cuprinse în limitele vârstei de munca, dar incapabilă de muncă; resursele de muncă disponibile – exprimă potențialul de muncă care poate fi folosit în activitatea

economico-socială și se determină scăzând din volumul resurselor de munca, populația în vârsta de munca cuprinsa în procesul de învățământ și militarii în termen.Populația aptă de muncă la rândul său este constituită din două componente: populația activa; populația ocupata.

Populația activa (forța de muncă) din punct de vedere economic include toate persoanele în vârstă de muncă (peste 15 ani), care, într-o perioada de referință specificată, furnizează forță de muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri și servicii în economia națională.

Populația inactivăIntr-o forma generală, populația activă cuprinde populația ocupată și șomerii, după

următoarea structură:Populația ocupată: salariați civili; patroni; lucrători familiali neremunerați; militarii de cariera.Populația activă neocupată (sau șomerii): Persoane în căutarea unui nou loc de muncă; Persoane în căutarea primului loc de munca.

În anul 2009, repartizarea populaţiei RM, după participarea la activitatea economică, se structurează în următoarele categorii:

Figura 7. Structura populaţiei RM 2009Starea pieței muncii, la un moment dat, este reflectată de următorii indicatori:

1. Rata de activitate a forței de muncă, care exprimă dorința populației apte de muncă de a se încadra în activitatea economică:

Ractivitate=Populația activă

Populația apt ă demunc ă× 100

În trimestru 3 al anului 2010 în RM acest indicator a fost la nivelul 44,3%, în anul 2009 - 42,8 %.

2. Rata de ocupare a forței de muncă, care exprimă partea populației active care are un loc permanent de lucru:

Rocupare=PopulațiaocupatăPopulațiaactivă

×100

În trimestru 3 al anului 2010 în RM acest indicator a fost la nivelul 41,4%, în anul 2009 - 40,0 %.

3. Rata șomajului, care exprimă proporţia şomerilor BIM în populaţia activă:

R șomajului=Numărul șomerilor

Populația activă× 100

În trimestru 3 al anului 2010 în RM acest indicator a fost la nivelul 6,5%, în anul 2009 - 6,4 %.

Şomajul, fenomen complex, cercetat ştiinţific încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, este astăzi o problemă majoră în toate ţările lumii, date fiind dimensiunile sale, durata mare şi implicaţiile pe care le induce.

În termenii pieţei muncii şomajul este un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. Este un surplus de forţă de muncă în raport cu cei angajaţi. Şomajul rezultă din schimbările ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice. În condiţiile în care unul din factorii de mai sus se modifică şi ceilalţi rămân constanţi:

creşterea economică scade şomaj; productivitatea creşte şomaj; populaţia activă creşte şomaj;

Şomeri conform criteriilor BIM sunt persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:

nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru a-l găsi:

înscrierea la oficiile forţei de muncă sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.;

sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

Școala clasică explică șomajul prin insuficiența ofertei pe piața bunurilor ca rezultata a stabilirii unor prețuri relative scăzute. Prețurile mici determină rentabilitatea scăzută firmelor, ceea ce nu le permite extinderea activității și crearea noilor locuri de muncă. În rezultata o parte a populației se transform în șomeri.

Școala keynesistă explică șomajul prin insuficiența cererii pe piața bunurilor ca rezultat a veniturilor scăzute ale menajelor. Veniturile mici ale menajelor determină firmele către producerea a unor cantități mai mici de bunuri, o parte din forța de muncă fiind disponibilizată altă parte a forței de muncă negăsind locuri vacante.

Alte explicații ale apariției șomajului sunt fixarea de către stat a salariului minimal la un nivel mai înalt decât cel de echilibru, fixarea salariilor rigide în contractile colective de muncă, încheiate între patroni și sindicate, necointeresarea unor firme în reducerea salariilor pe motivul riscului pierderii lucrătorilor calificați.Structura şomajului

Șomajul are o structură complex, tipurile de șomaj fiind diferențiate în funcție de factorii ce au determinat apariția fiecărui tip de șomaj în parte. După forma de sesizare şomajul poate îmbrăca doua forme:

a. Şomajul aparent – cel constatat şi măsurat efectiv. Corespunde populaţiei active disponibile fără loc de muncă şi care caută un loc de muncă .

b. Şomajul deghizat (ascuns) – greu de constatat, scapă înregistrării oficiale. Şomajul deghizat poate avea mai multe forme:

- şomaj conjunctural: datorat ocupării în locuri de muncă unde se cere o calificare inferioare celei deţinute;

- şomaj camuflat: datorat ocupării în sectoare şi activităţi cu productivitate scăzută faţă de media naţională;

- şomaj parţial: datorat ocupării parţiale (prin contract) a forţei de muncă;- şomaj sezonier: datorat ocupării sezoniere a forţei de muncă (îndeosebi în agricultură, servicii estivale

etc.). Şomajul aparent poate sa apară sub mai multe forme:

Șomaj fricţional (Uf) (de căutare) apare ca rezultat a al deplasării benevole a indivizilor dintr-o activitate în alta sau dintr-o regiune în alta în căutarea unor condiții mai favorabile de muncă, a salariilor mai înalte, a posibilităților de creștere profesională etc. la această categorie se atribuie și absolvenții instituțiilor de învățământ până la primul loc de muncă. Acest tip de șomaj are, de obicei, o durată relative scurtă, forța de muncă posedând aptitudinile solicitate pe piața muncii.

Șomaj structural (Us) apare ca rezultata a restructurărilor economiei naționale în întregime (transferul capitalului dintr-o ramură în alta) cît și ca rezultat a restructurărilor intervenite în cadrul întreprinderilor. Astfel transferul capitalului dintr-o ramură în alta (ex. din agricultură în servicii) va determina disponibilizarea forței de muncă din ramura părăsită de către capital și respectiv creșterea cererii pentru forța de muncă în noua ramură. Însă surplusul de forță de muncă într-o ramură nu poate fi acoperit prin deficitul din cealaltă, noua ramură necesitând forță de muncă cu calități diferite. Modificările intervenite în cadrul întreprinderilor, în special cele de retehnologizare, vor genera și ele șomaj, deoarece noile tehnologii necesită forță de muncă cu un nivel de calificare superior celui posedat de angajații întreprinderii sau noul utilaj substitute parțial factorul munca. Durata acestui tip de șomaj este mai îndelungată comparative cu șomajul fricțional, adesea fiind necesară recalificarea forței de muncă, procedură ce necesită timp.

Combinarea șomajului fricțional cu cel structural formează rata naturală a șomajului. Este numită naturală, deoarece șomajul fricțional este o dovadă a libertății economice, iar șomajul structural – o dovadă a schimbărilor structural pozitive în economie. Ratei naturale a șomajului îi corespunde ocuparea deplină a forței de muncă, adică îi corespunde PIB potențial. În diferite țări această rată este diferită: în SUA 4-6%, în țările europene 7-8%, în țările cu o economie mai slab dezvoltată 6-12%. Rata naturală a șomajului depinde de mărimea și durata ajutorului de șomaj, precum și de amploarea reformărilor structural în economie.

Deoarece îmbinarea de cuvinte “rata naturală a șomajului” pare a fi absurd, ea este uneori înlocuită cu îmbinarea NAIRU – “nivelul șomajului care nu amplifică inflația”. Sensul îmbinării este următorul: dacă se va încerca o reducere a nivelului șomajului efectiv sub cel natural, forța de muncă va devini deficitară, deci mai scumpă, astfel declanșându-se procesul inflaționist.

Șomaj ciclic (Uc) apare în condițiile recesiunii economice ca urmare a reducerii cererii agregate de bunuri și respective de forță de muncă antrenată în producerea acestor bunuri, a

falimentelor unor firme cât și a abținerii firmelor de la investiții, respective de la crearea noilor locuri de muncă pe motivul anticipărilor pesimiste. În condițiile relansării economice șomajul ciclic dispare generată de ciclul economic, apare în perioadele de declin economic. Respectiv, șomajul ciclic reprezintă decalajul dintre nivelul șomajului efectiv și al celui natural:

UC =U-U٭

Comensurarea şomajuluiMăsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În

toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt:

nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat; durata medie; structura sau componenţa.

Nivelul şomajului Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii

proprii fiecărei ţări. În R. Moldova, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Anchetei asupra forţei de muncă în gospodării (AFM) organizată trimestrial de către Biroul național de statistică, începând cu tr. IV 1998.

Nivelul efectiv al șomajului poate fi calculat în expresie absolută, fie în expresie relativă. În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia activă civilă.

Ca valoare absolută el reprezintă suma șomajului fricțional, structural și ciclic:U=Uf +Us +Uc=U٭+Uc

În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. În expresie relativă șomajul poate fi calculate ca stoc și ca flux.

Rata şomajului ca valoare relativă de stoc (la un moment dat) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului şi populaţia activă , adică:

u=UL

×100= UE+U

×100

unde U - șomajul, L - forța de muncă.Rata şomajului ca valoare relativă de flux (pe parcursul unei perioade) se calculează ca raport

procentual între numărul celor disponibilizați și suma celor angajați și disponibilizați, înmulțit cu 100, adică:

U = qM +q

×100

Durata şomajului Evaluarea duratei şomajului, presupune evaluarea intervalului de timp dintre momentul încetării totale a

activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.

Șomeri BIM, după durata somajului, 2010mai putin de 3 luni 24,7

3-5 luni 20,76-11 luni 18,4

12-23 luni 16,524 luni si mai mult 11,8

3. Costurile sociale și economice ale şomajului. Costurile șomajului pot fi analizate atât la nivel de societate cât și la nivel de persoană sau grupuri de

persoane.Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane,

economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.

Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aceatea pot avea:

Aspectele de natură economică - reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri.

Aspectele noneconomice - stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.

Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii:- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul determinant al

muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a muncii;- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în

rândul persoanelor angajate. Subtilizarea forţei de muncă înseamnă un factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra dezvoltării economiei;

- căderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor bugetare;

- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.; Legea Okun.Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi

mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Intern Brut, pe de altă parte. Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a formulat-o.

Şomajul presupune sacrificarea unei părţi din venitul naţional potenţial; pe baza datelor statistice referitoare la economia americană, Okun ajunge la concluzia - o creştere a ratei şomajului cu un procent peste rata naturala a şomajului generează o reducere a ritmului de creştere a PIB cu două procente şi jumătate în raport cu PIB potenţial.

Expresia formalizată a legii Okun este următoarea:Y−Y ¿

Y ¿ =−β (U−U ¿)

Unde: Y – PIB efectiv;Y ¿ - PIB potențial;U - șomaj efectiv;U ¿ - șomaj natural;β - coeficientul de sensibilitate a PIB la modificarea șomajului ciclic (sau coeficientul Okun).

Conform formulei, dacă rata efectivă a șomajului devansează pe cea natural cu 1%, PIB efectiv va fi mai mic decât cel potențial cu β%. Coeficientul β se stabilește în mod empiric, pentru fiecare țară în parte, însă mai des este cuprins între 2-3%.

În expresie grafică curba Okun se prezintă astfel: Y

U ¿ U1 U Figura 8. Interdependența șomaj - PIBCreșterea șomajului ciclic influențează negativ și alte agregate macroeconomice:

creșterea șomajului reduce veniturile populației și, prin aceasta, cererea de consum, determinând reducerea ulterioară a volumului de producție;

reducerea veniturilor în urma șomajului provoacă reducerea economiilor efectuate de agenții economici, economiile fiind sursa investițiilor, ca urmare scad investițiile;

scăderea cererii din partea menajelor și a firmelor, soldată cu reducerea volumului de producție a bunurilor de consum și productive, determină reducerea impozitelor colectate de către stat; veniturile statului devenind mai mici, se reduc cheltuielile statului, inclusive cele legate de stimularea activității economice necesare ieșirii din recesiune.

Totodată, practica economică a țărilor europene denotă că economia poate să se confrunte cu fenomenul histerezei șomajului, când șomajul din perioada recesiunii nu mai revine, în perioada de expansiune, la rata naturală anterioară. Astfel, creșterea șomajului în Europa în anii 70, provocat de criza petrolieră, a majorat și nivelul ratei natural a șomajului, trei motive fiind mai importante:

1. O perioadă relativ lungă de șomaj a lucrătorilor, care și-au pierdut îndemânarea, face ca aceștea să fie mai puțin solicitați pe piața muncii;

2. În statele europene sumele plătite celor disponibilizați sunt atât de mari, încât firmele se opun angajării active a noilor lucrători;

3. În statele europene o forță importantă pe piața muncii sunt sindicatele, ele dictând salarii înalte membrilor săi. Aceasta majorează costurile de producție ale firmei, ele angajând mai puțină forță de muncă.

4. Politici antișomajEfectele negative ale șomajului au determinat implicarea statului în vederea promovării politicii de

ocupare sau antișomaj. Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa

muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active. Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă.

Aceste politici ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din economie, reglate de piaţă, şi pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Măsurile ce compun aceste politici au caracter defensiv şi vizează o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativă, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se corelează cu mărirea generală a productivităţii, ale cărei efecte permit acoperirea, de către unităţile economice, a costurilor privind ajutorul de şomaj. Dar trebuie avut în vedere că ridicarea productivităţii riscă să anuleze efectul creării de noi locuri de muncă, ca urmare a reducerii duratei săptămânii de lucru, în cadrul unor unităţi economice.

Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare sunt: - reducerea duratei muncii; - diminuarea vârstei de pensionare; - creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; - sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; - descurajarea activităţilor salariale feminine; - restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.

Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt: - ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele; - îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, aceasta corelându-se şi cu cerinţele

reconversiei forţei de muncă; - stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de muncă; - încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-sociale;

- extinderea măsurilor ecologice; - amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de

muncă.Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă,

pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei sunt: politica monetară; politica bugetară; politica fiscală; politica de venituri.

În genere, politicile de ocupare trebuie să fie armonizate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-prospective pe termen mediu şi lung.

Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice noi, tehnologico – ştiințifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.