130

TEMA 12. ELEMENTE DE POLITICĂ FISCALĂ

Obiective educaţionale • Cunoaşterea şi înţelegerea locului politicii fiscale în cadrul politicii financiare

• Cunoaşterea principalelor reforme întreprinse în ţara noastră în domeniul fiscal după anul

1989

• Cunoaşterea principalelor reforme întreprinse în ţara noastră în domeniul monetar după

anul 1989

Cuvinte cheie: • Impozite

• Politica fiscală

• Politică monetară

• Grad de fiscalitate

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI 12.1. Locul politicii fiscale în cadrul politicii financiare

Politica bugetară este de competenţa guvernului şi putem distinge în cadrul acesteia o

politică fiscală (aferentă elaborării şi realizării părţii de venituri a bugetului public), o politică de

echilibrare a bugetului şi o politică în domeniul cheltuielilor publice care are în vedere elaborarea

şi execuţia părţii de cheltuieli a bugetului public. Ca şi componentă a politicii bugetare a statului,

politica fiscală cuprinde ansamblul ideilor şi strategiilor transpuse în reglementările legale

consacrate asigurării modalităţilor celor mai eficiente de stabilire şi percepere aveniturilor

bugetare.

Trebuie să precizăm că în literatura de specialitate nu există o viziune unitară asupra

conţinutului termenului de politică fiscală sau bugetară. Astfel în literatura economică de sorginte

anglo-saxonă politica fiscală (fiscal policy) desemnează atât politica de venituri, cât şi cea de

131

cheltuieli publice ale statului, în timp ce în literatura autohtonă politica fiscală acoperă doar

partea ce utilizează instrumentele din partea de venituri a bugetului public.

Unii specialişti consideră că politica fiscală este servanta politicii bugetare, deoarece

creşterea impozitelor, necesară finanţării oricărui buget public, se poate obţine în moduri diferite

:fie prin alegerea impozitelor , fie prin maniera de repartizare a acestora, ca sarcină fiscală, pe

umerii contribuabililor, fie îmbinând cele două metode1.

Dimpotrivă, alţi specialişti îi acordă politicii fiscale un loc separat, alături de politică

bugetară, în cadrul politicii financiare a statului. Astfel, ei consideră că politica bugetară

împreună cu politica fiscală alcătuiesc ansamblul instrumentelor la dispoziţia statului, prin

intermediul cărora sunt puse în aplicare obiectivele de intervenţie a acestuia în mediul economic

şi social, într-o perioadă determinată2. Aceşti specialişti susţin că politica bugetară are ca şi

instrumente numai cheltuielile publice.

Urmărind atingerea mai multor scopuri, politica fiscală trebuie să se îmbine cu acţiuni şi

activităţi de natură economică, socială, politică dar să le şi imprime acestor sectoare viteza şi

ritmul de dezvoltare. Prin intermediul politicii fiscale se poate acţiona în sensul protejării sau

încurajării anumitor ramuri economice: stimularea unor agenţi economici spre realizarea de

investiţii în anumite domenii, protejarea mediului înconjurător, stimularea exportului de bunuri şi

servicii.

În principiu, politica fiscală trebuie să identifice sursele de venituri prin a căror colectare să

se pună la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Deoarece în

perioada modernă, ritmul creşterii cheltuielilor publice depăşeşte posibilităţile de obţinere a

resurselor băneşti necesare exclusiv prin intermediul fiscalităţii, o parte a acestor resurse se

asigură pe seama împrumuturilor interne şi/sau externe.

Politicii fiscale are la bază utilizarea impozitelor şi taxelor ca şi pârghii şi instrumente

financiare de intervenţie a autorităţilor publice în economie şi societate şi de orientare a

comportamentului contribuabilililor, consumatori sau investitori. Impozitele reprezintă cea mai

eficace cale de intervenţie, atât la nivelul sectorului public cât şi la nivelul sectorului privat. Ele

oferă foarte multe posibilităţi de intervenţie atât în economia reală cât şi în piaţa financiară, prin 1 M.S. Minea&F. Costas – Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, 2006, p.24-25; 2 Tatiana Moşteanu coordonator- Politici fiscale şi bugetare pentru reformarea economiei şi relansarea creşterii

economice, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.7;

132

sistemul de avantaje fiscale şi constrângerile impuse prin legile fiscale3.

Cele mai multe studii au arătat că cea mai eficientă măsură intervenţionistă pe cale fiscală

este reducerea gradului de fiscalitate şi nu acordarea de avantaje în mod selectiv care generează o

degradare a sistemului fiscal, creând perturbaţii în activitatea financiară.

12.2. Principalele realizări ale politicii fiscale si monetare în ţara

noastră după decembrie 1989 Politica fiscala

Începutul reformei în domeniul finanţelor publice este legat de apariţia legilor finanţelor şi

contabilităţii, care au determinat reorganizarea întregului sistem al finanţelor publice, instituind

pârghii, metode şi tehnici specifice economiei de piaţă, cu ajutorul cărora statul să poată interveni

şi influenţa pozitiv dezvoltarea economico-socială.

Liberalizarea preţurilor, reducerea şi raţionalizarea subvenţiilor de consum, renunţarea la

controlul preţurilor de achiziţie ale produselor agricole şi la limitarea cotelor de adaos comercial

în prima etapă, şi apoi liberalizarea acestora au impulsionat funcţionarea pieţei libere. Toate

acestea au creat probleme noi cu privire la metodele şi tehnicile fiscale care trebuiau adaptate,

deoarece de funcţionarea lor corectă depindeau la nivel naţional constituirea venituilor bugetare.

În ansamblu, prin măsurile întreprinse în domeniul fiscal s-a urmărit alinierea la practicile

fiscale din ţările dezvoltate, concomitent cu crearea unui sistem fiscal mai modern corespunzător

cerinţelor economiei de piaţă, prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, îmbunătăţirea

sistemului de impozitare a profiturilor, salariilor şi veniturilor agricole, reconsiderarea

impozitelor şi taxelor locale şi accizelor.

Cu tot efortul autorităţilor de după decembrie 1989 de a crea un sistem fiscal modern şi

eficient, acest lucru nu s-a reuşit pe deplin. Din păcate, până în prezent, sistemul nostru fiscal a

dat dovadă de multă incosecvenţă şi incoerenţă, manifestând multe slăbiciuni din punct de vedere

al legislaţiei şi modului unitar de aplicare a acestora4.

Prin măsurile întreprinse de după decembrie 1989 în domeniul impozitelor şi taxelor , al 3 Ioan Dan Morar- Sistemul fiscal românesc. Tradiţie şi capacitate de adaptare, Esditura Dacia, Cluj Napoca, 2000,

p.51; 4 G. Anghelache, Pavel Belean – Finanţele publice ale României , Editura Economică, 2005, p.67.

133

fiscalităţii şi politicilor bugetare în general, s-a realizat o importantă opţiune pe calea

restructurării sistemului fiscal, ceea ce a avut efecte benefice asupra introducerii noilor tehnici

privind stimularea sau descurajarea subiecţilor economici.

În domeniul cheltuielilor publice, acţiunile întreprinse au vizat limitarea acestora în corelaţie

cu veniturile, menţinerea deficitului bugetar în limite controlabile, raportate la evoluţia

produsului intern brut şi la serviciul datoriei externe, neobţinându-se însă pe depin rezultatele

scontate. Astfel au existat ani când deficitul bugetar a fost scăpat de sub control fiind acoperit

printr-o finanţare inflaţionistă (în anii1992 şi 1993, rata inflaţiei a ajuns aproape la 300%) şi

existând un raport nu întotdeauna adecvat între cheltuielile curente şi cele de capital.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că în derularea procesului bugetar s-a realizat o

descentralizare a acestuia, prin faptul că fiecare buget se întocmeşte, se aprobă şi se execută

separat de către autorităţi distincte, bugetul de stat încetând a mai fi un tot unitar, ca înainte de

1990. În situaţia creată după 1990, după ce bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat

sunt aprobate de către Parlament, răspunderea generală pentru derularea procesului bugetar intră

în competenţa Guvernului României, care prin organele sale specializate asigură întocmirea şi

executarea lor. De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice locale, bugetele locale

se întocmesc, aprobă şi execută, în condiţii de autonomie, de organismele specifice administraţiei

publice locale, corelaţia acestora cu bugetul de stat fiind asigurată prin intermediul mijloacelor de

echilibrare şi a transferurilor bugetare.

O dată cu descentralizarea procesului bugetar s-au produs schimbări însemnate şi în

clasificaţia indicatorilor finanţelor publice. În primul rând, s-a avut în vedere ca veniturile să fie

clasificate, în funcţie de natura şi provenienţa lor, în venituri fiscale şi nefiscale, iar în cadrul

acestora s-a adoptat o structură care are la bază principii şi motivaţii similare celor folosite în

ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

Probleme deosebite a ridicat în faţa autorităţilor şi specialiştilor decizia Parlamentului

României de a aproba şi executa bugetul de stat cu deficit, ca de altfel în majoritatea ţărilor

dezvoltate, ale căror economii au a bază principiul liberei concurenţe. Trebuiau găsite soluţii în

privinţa acoperirii acestuia pe căi neinflaţioniste, iar mărimea lui să fie corelată mai bine cu cea a

produsului intern brut. Până în anul 1993, inclusiv, finanţarea deficitului s-a asigurat, în principal,

prin Banca Naţională a României, de obicei pe căi inflaţioniste. Numai după martie 1994, când

Ministerul Finanţelor Publice a lansat pe piaţă titluri de stat, s-a transferat în mod practic

134

finanţarea temporară a deficitului bugetar de la Banca Naţională a României către o cale normală,

fără emisiune suplimentară de monedă.

O apreciere a politicii fiscale din România nu poate face abstracţie de preluarea masivă a

cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget în 1997. Trecerea la o gestionare pe criteriile pieţei a

rezervelor monetare a fost însoţită de renunţarea la creditele selective acordate de Banca

Naţională - în mod special la cele pentru agricultură.

O subvenţie bugetară explicită pentru agricultură a luat locul creditelor direcţionate cu

dobândă preferenţială acordate de Banca Naţională. Liberalizarea pieţei obligaţiunilor de stat a

dus la creşterea semnificativă a sumelor plătite sub formă de dobândă de la buget.

Subvenţionarea explicită a întreprinderilor de stat energofage a facilitat liberalizarea pieţei

valutare. Toate aceste schimbări par să fi costat bugetul aproximativ 4% din PIB în 1997.

Privatizarea industriei de stat nu s-a accelerat semnificativ, iar punerea în aplicare a politicii

de sistare a furnizării energiei clienţilor rău platnici, sprijinită de o subvenţie bugetară pentru

acele întreprinderi de stat ce constituiau puncte vulnerabile din punct de vedere social, nu a fost

dusă până la capăt.

Aceasta a făcut ca întreprinderile de stat mari consumatoare de energie să acumuleze în

continuare mari arierate faţă de serviciile de utilitate publică, care au trecut la rândul lor această

povară bugetului, fie prin neplata impozitelor, fie prin neachitarea creditelor garantate de stat.

După utilităţi, băncile comerciale de stat au fost şi ele obligate să joace rolul de tampon, prin

preluarea unor mari pierderi înregistrate în funcţionarea întreprinderilor. Ameninţarea pe care

marile bănci comerciale de stat în ale căror portofolii predominau creditele neperformante o

constituiau pentru întregul sistem a apărut în a doua jumătate a anului 1997.

La sfârşitul anului 1999, situaţia fiscală din România pare să se confrunte cu destule

elemente de nesiguranţă şi riscuri. Grupurile de presiune ce militau pentru relaxare fiscală au

reuşit să determine aprobarea legislaţiei referitoare la investitorii interni şi întreprinderile mici şi

mijlocii prin care se acordă facilităţi fiscale generoase. Punerea în aplicare a legislaţiei, amânată

de bugetul pe 1999, urmează să înceapă o dată cu intarea în anul 2000.

Costul suplimentar al continuării restructurării bancare, care s-a dovedit a fi cu mult mai

mare decât se crezuse iniţial, nu a mai putut fi acoperit în întregime de la buget în 1999.

Controlul cheltuielilor bugetare discreţionare este obiectul unor atacuri pe mai multe fronturi.

Cheltuielile ce nu au caracter nediscreţionar întrucât reprezintă drepturi pot exploda în

135

condiţiile unei slabe activităţi economice şi scăderii standardului de viaţă. Inflaţia este tot mai

puternic stimulată de decalajul de timp dintre indexarea veniturilor în funcţie de o bază de

impozitare nominală mai ridicată şi revizuirea de către legislativ a alocaţiilor bugetare iniţiale.

Majorarea intempestivă a impozitelor şi confiscarea cvasi-generalizată a sumelor alocate şi

votate au devenit pilonii de bază ai ciclului bugetar românesc. Mărirea poverii fiscale a

întreprinderilor ca urmare a unui coeficient scăzut de colectare a consolidat relativa extindere a

economiei neoficiale, subminând obiectivele stabilizării.

În anul 2004, sistemul fiscal din ţara noastră era unul progresiv, cu cote diferenţiate în ceea

ce priveşte impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei care aveau venituri de până

la 28 milioane ROL, plăteau 18% drept impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28

milioane ROL şi 69,6 milioane ROL cota era de 23% şi impozitul putea ajunge până la 40% în

condiţiile în care venitul depăşea suma de 156 milioane ROL. Impozitul aplicat asupra profitului

impozabil al companiilor era de 25%. Dobânzile erau impozitate cu 1%, iar dividendele cu un

procent de 5%. Microîntreprinderile plăteau un impozit pe venit de 1,5%.

În 2004, sistemul fiscal din România era considerat de către Fondul Monetar Internaţional5

ca fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu şi lung.

Balanţa economii-investiţii îmbunătăţită, arierate într-o scădere rapidă, menţinerea salariilor în

limita bugetelor aprobate şi ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilităţi

fundamentau analiza pozitivă a specialiştilor FMI.

La începutul anului 2005, noul guvern introducea cota unică de impozitare de 16% asupra

veniturilor persoanelor fizice şi asupra profitului societăţilor comerciale, reformând astfel din

temelii sistemul fiscal din România. Obiectivele reformei propuse de guvernul din 2004 erau

legate de sprijinirea distribuţiei echitabile a câştigurilor de pe urma creşterii economice ridicate,

îmbunătăţirea climatului de afaceri şi întărirea poziţiei competitive a României. În plus, reforma

fiscală dorea să răspundă şi aşteptărilor oamenilor de afaceri, legate de creşterea predictibilităţii

în domeniul fiscal, reducerea costurilor administrative legate de impozite şi reducerea presiunilor

legate de impozitarea muncii.

De la 1 ianuarie 2007, au intrat în vigoare amendamentele, îndelung disputate, aduse Codului

5 Acord Stand-By 2004-2006, încheiat de România cu FMI la 7 iulie 2004, dar modificat la începutul

anului 2005, ca urmare a modificării Guvernului, analiză disponibilă pe www.fmi.ro .

136

Fiscal. Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 şi ajustat în 2007, şi-a stabilit ca obiectiv

asigurarea unor venituri disponibile mai mari, potenţiala expansiune a afacerilor, creşterea

investiţiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creştere economică sustenabilă,

mai multe locuri de muncă, creşterea economisirii şi a investiţiilor. Dintre aceste ţinte, analiştii

consideră că au fost atinse creşterea investiţiilor străine (un record în perioada postdecembristă,

9,1 miliarde de euro în 2006), o creştere economică ridicată (7,7% în 2006, chiar dacă în mare

parte bazată pe consum) şi expansiunea afacerilor desfăşurate de firmele mari, puternice din

punct de vedere financiar. Ce nu a reuşit să obţină reforma sistemului fiscal promovată de

guvernarea de după 2005 au fost creşterea ponderii veniturilor bugetare în PIB, creşterea

economisirii iar ceea ce a înrăutăţit este accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile

disponibile mai mari au însemnat un consum mai mare (mai ales de bunuri din import) şi implicit,

adâncirea deficitului balanţei comerciale.

În perioada 2006-2008 au existat o serie de probleme ale politicii fiscal-bugetare:

• Cheltuirea ineficientă a banilor publici

− Repartizarea neuniformă a cheltuielilor bugetare de-a lungul anului (în ultimele 2 luni

ale anilor 2005 şi 2006 s-au cheltuit câte 3% din PIB);

− Ministerele nu reuşesc să aloce pe proiecte mai mult de 40% din cheltuielile de capital

alocate de la buget;

− amânarea marilor proiecte de infrastructură;

− 3 sau mai multe rectificări bugetare pe an.

● Exagerare privind capacitatea de absorbţie a fondurilor europene

- În nivelul de 39,3% a ponderii veniturilor în PIB în 2008 s-a luat în calcul şi un procent de

2,68% din PIB absorbţie de fonduri europene (adică 3 miliarde euro pentru 2008).

- gradul de absorbţie de 90% prognozat de către Guvern pentru 2008 nu are legătură cu

realitatea.

● Programarea bugetară multianuală inexistentă.

Reforma sistemului fiscal naşte în continuare multe controverse în România. Succesul sau

eşecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată

şi măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari rău-

platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc În mod cert, consensul minim privind consolidarea

137

unei strategii fiscale predictibile în România este necesar deoarece concurenţa fiscală între ţările

UE este din ce în ce mai puternică.

Politica monetară

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de

independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de

comportament la nivel micro- şi macroconomic. Condiţiile specifice ale tranziţiei economiei

româneşti la economia de piaţă au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele pe

termen lung ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din

economie.

Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea

supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost

compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de

constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei

monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit

considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

Excedentul de masă monetară în raport cu volumul bunurilor şi serviciilor din economie a

devenit evident în primul an de tranziţie 1990, când s-a înregistrat o reducere a PIB real cu 5,6%

şi o creştere a masei monetare cu 22%; creditele interne erau în totalitate concentrate în sectorul

intreprinderilor cu capital de stat, înregistrând o creştere cu 21,4%.

Inflaţia substanţial majorată (170,2%) impune în anul următor 1991, o politică monetară

având ca obiectiv controlul privind creşterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de

limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei

financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar.

În anul 1992, politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii, masa monetară a

crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a amplificat. A fost introdus mecanismul rezervelor

obligatorii şi a fost adaptat în permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale.

Anul 1993 marchează începutul politicii monetare restrictive, dar inflaţia măsurată prin indicii

preţurilor de consum depăşeşte 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul

dificultăţilor în economie.

Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară

138

s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esenţiale: controlul expansiunii

monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din

economie şi preţul acestora. Acest an prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea

încrederii în moneda naţională. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile şi creditul,

de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei sa stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o

operaţiunile de refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994,

politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la reluarea procesului de

economisire în monedă naţională.

Procesul de remonetizare început continuă în anul 1995, anul în care obiectivul explicit al

politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a

produs o deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au determinat

BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi

mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducerea lichidităţii disponibile

pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare.

An electoral, 1996 se caracterizează prin manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în

economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte şi volumul

şi structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului

extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor

direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb. Politica monetară s-a

deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda naţională.

Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:

• s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la refinanţarea prin

mecanisme şi instrumente specifice de piaţă monetară;

• s-au introdus noi instrumente ale politicii monetare pentru reducerea inflaţiei:operaţiunile

de open-market, care constă în vânzarea titlurilor de stat din portofoliu şi atragerea de depozite la

banca centrală;

• liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer tuturor băncilor comerciale

şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;

• influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.

Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit în anul 1997 o

performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de 151,4% din anul

139

precedent.

Promovarea unor rate înalte ale dobânzii are ca efect creşterea economiilor populaţiei;

continuând în cadrul aceloraşi coordonate, anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la

temperarea semnificativă a inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat

considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor, generat de ajustările

fiscale. În acelaşi an politica monetară a temperat tendinţa de depreciere mai accelerată a cursului

de schimb şi efectul acesteia asupra inflaţiei. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii

preţurilor a fost atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%.

Perioada anilor 2000-2006 a reprezentat o creştere substanţială a independenţei şi

credibilităţii politicii monetare a BNR, coordonarea acestei politici cu celelate politici economice

ameliorându-se considerabil. A fost urmărită cu perseverenţă realizarea unei dezinflaţii graduale,

fără schimbări de trend, având ca rezultat atingerea la sfârşitul anului 2004 a ratei anuale a

inflaţiei exprimate într-o singură cifră: 9,3%.

Din anul 2004 s-a modificat semnificativ politica de curs de schimb, BNR implementând,

începând cu luna noiembrie, o politică de reducere substanţială a frecvenţei autorităţii monetare

pe piaţa valutară, având ca obiectiv creşterea în mod semnificativ a flexibilităţii şi

impredictibilităţii cursului de schimb al monedei naţionale.

În august 2005 a fost adoptată strategia de ţintire directă a inflaţiei, caracterizată prin

angajamentul explicit faţă de stabilitatea preţurilor şi prin anunţarea publică a unei ţinte

cantitative de inflaţie cu o singură cifră. Dacă la finele anului 2005, rata inflaţiei a fost de 8,6%,

depăşind limita superioară a intervalului de fluctuaţie de ±1% în jurul ţintei de 7,5%, în

decembrie 2006 rata inflaţiei s-a situat la 4,87%, nivel aflat sub punctul central al ţintei stabilite

de 5%. Astfel, ritmul dezinflaţiei a înregistrat o accelerare semnificativă.

Întrucât contextul macroeconomic a continuat să prezinte un grad ridicat de risc inflaţionist,

BNR a mărit progresiv restrictivitatea politicii monetare, prin creşterea ratei dobânzii de referinţă

(care a ajuns la 8,75% la sfârşitul anului 2006), prin majorări ale ratelor rezervelor minime

obligatorii pentru pasivele în valută şi în lei şi prin instituirea unor măsuri de natură prudenţială şi

administrativă orientate către temperarea vitezei de creştere a creditului neguvernamental6.

În perioada anilor 2000-2006 au fost conturate astfel câteva tendinţe care vor marca în

6 Coordonator Iulian Văcărel- Cunoaşte România-membră a Uniunii Europene, Ed. Economică, 2007, p.

140

următoarea perioadă funcţionarea strategiei de politică monetară:

• creşterea rolului ratei dobânzii ca principal instrument de transmisie a politicii

monetare;

• perfecţionarea capacităţii de prognoză a băncii centrale;

• întărirea credibilităţii BNR şi a capacităţii de ancorare a anticipaţiilor inflaţioniste.

În anii 2007-2008, politica monetară este marcată de aderarea la Uniunea economică şi de

necesitatea adoptării euro, respectiv la mecanismul ERM II.

Întrebări de autoevaluare: 1) Care e locul politicii fiscale în cadrul politicii financiare?

2) Cum definiţi politica fiscală?

3) Care sunt principalele reforme în domeniul fiscal întreprinse în ţara noastră după anul

1989?

4) Care au fost slăbiciunile politicii bugetare în perioada anilor 2006-2008?

5) Care au fost tendinţele politicii monetare conturate în perioada anilor 2000-2006?

Rezumat Ca şi componentă a politicii bugetare a statului, politica fiscală cuprinde ansamblul ideilor şi

strategiilor transpuse în reglementările legale consacrate asigurării modalităţilor celor mai

eficiente de stabilire şi percepere aveniturilor bugetare.

Cele mai multe studii au arătat că cea mai eficientă măsură intervenţionistă pe cale fiscală

este reducerea gradului de fiscalitate şi nu acordarea de avantaje în mod selectiv care generează o

degradare a sistemului fiscal, creând perturbaţii în activitatea financiară.

În ansamblu, prin măsurile întreprinse în domeniul fiscal s-a urmărit alinierea la practicile

fiscale din ţările dezvoltate, concomitent cu crearea unui sistem fiscal mai modern corespunzător

cerinţelor economiei de piaţă, prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, îmbunătăţirea

sistemului de impozitare a profiturilor, salariilor şi veniturilor agricole, reconsiderarea

impozitelor şi taxelor locale şi accizelor.

141

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de

independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de

comportament la nivel micro- şi macroconomic.

Bibliografie obligatorie 1. Ioan Dan Morar si colectivul, Fiscalitate, Editura Universităţii din Oradea, 2009;

2. Iulian Văcărel si colectivul,Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002.