TEHNOLOGIA CREŞTERII PORCINELOR

1. Importanţa creşterii porcinelorCarnea de porc este consumată cu multă plăcere de consumatorul român

datorită însuşirilor sale organoleptice, fiind fragedă, gustoasă şi cu o valoare nutritivă mare dată de conţinutul ridicat în proteine şi grăsimi. Este furnizată de porcine, (suine) a căror creştere, asigură în ţara noastră peste 50% din consumul de carne al populaţiei şi unele disponibilităţi pentru export pe glob. Deşi există popoare care nu consumă carnea de porc, peste 80% din populaţia globului apreciază calităţile acesteia şi o consumă fie proaspătă, fie preparată într-o gamă largă de produse.

Prin particularităţile biologice şi economice pe care le prezintă şi anume precocitate şi prolificitate mare, adaptabilitate bună la condiţiile de mediu, rezistenţă la boli, grad înalt de valorificare al hranei, atât a celei concentrate cât şi al diverselor reziduuri precum şi prin randamentul de tăiere ridicat, specia porcină este una din cele mai rentabile.

În ţara noastră este o tradiţie a creşterii porcilor şi sunt condiţii deosebite pentru creşterea acestei specii. Dar, orientarea în creşterea porcinelor este nouă, datorită schimbărilor care au intervenit în alimentaţia omului ce au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor până la 130-150 kg cu slănină dorsală groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de 100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime şi cu un consum specific redus.

Având în vedere cererea mare de carne de porc şi necesitatea creşterii eficienţei economice a acesteia, la noi, se va accentua tendinţa creşterii şi exploatării în complexe industriale alături de fermele individuale în care se îngraşă 1-5 porci/an şi fermele private, cu o livrare anuală de 100-150 porci graşi cu circuit închis, adică cele care dispun de scroafe pentru producerea purceilor sau cu circuit deschis bazate pe cumpărarea de purcei pentru îngrăşat din alte ferme. Efectivul de porci după anul 2000, potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, va rămâne staţionar, la aproximativ 12 milioane capete, punând însă accent pe intensificarea reproducţiei, în vederea obţinerii a 15-16 purcei înţărcaţi/scroafă/an, pe reducerea consumului specific de hrană, pe extinderea însămânţărilor artificiale şi îmbunătăţirea programelor de ameliorare.

2. Clasificarea raselor de porciClasificarea raselor de porci se poate face după particularităţile

morfologice şi economice, tipul morfo-productiv şi direcţiile de specializare.Particularităţile morfologice grupează rasele astfel:

- după talie: rase – mari - Marele alb- mijlocii - Albul mijlociu- mici

- după lungimea urechilor:- rase cu urechi mari şi aplecate - Landrace

- rase cu urechi mici şi drepte – Stocli- rase cu urechi mijlocii – Marele alb

- după culoarea părului:- rase albe – Landrace, Marele alb- rase negre – Marele negru- rase bălţate – Bazna, Petrain

După criteriile economice respectiv după capacitatea lor productivă se întâlnesc:

- rase primitive – Stocli, Mangaliţa- rase ameliorate – Bazna- rase perfecţionate – Landrace, Marele alb.

După tipul morfo-productiv se întâlnesc:- rase de carne – Marele alb (65-70% carne în carcasă)- rase de grăsime – Mangaliţa (45-50% grăsime)- rase mixte – Bazna (55-60% carne în carcasă)

După direcţia de specializare, respectiv locul ocupat de rasa respectivă în schemele de încrucişare, avem:

- rase materne – Marele alb, Landrace- rase paterne – Duroc, Hampshire, Petrain.

În ţara noastră ca urmare a schimbărilor în sistemul de creştere şi exploatare a porcilor, ponderea cea mai mare o au rasele de carne specializate. Rasele indigene se menţin doar în sectorul particular, se cresc în sistem gospodăresc şi se ţin ca “rezerve de gene”.

3. Unele consideraţii privind hrănirea porcinelor şi sistemele de hrănire folosite

Înainte de a trece la abordarea tehnologiilor de creştere a porcilor pe categorii şi destinaţii trebuiesc făcute nişte precizări şi anume că indiferent de sistemele de creştere şi îngrăşare a porcilor folosite în ferme foarte mici, mijlocii şi mari, respectiv cu un efectiv de 1-2 capete, 5-10 capete, 50-150 capete ca să nu mai vorbim de complexele industriale, hrănirea se va face folosind tehnici care să conducă la performanţe superioare cu efecte economice benefice. Între aceste tehnici amintim:

- renunţarea la administrarea cerealelor şi leguminoaselor sub formă de boabe întregi sau a ştiuleţilor de porumb. Dacă nu este posibil să se administreze nutreţuri concentrate complexe raţia de concentrate se va da sub formă de amestec de fermă, numai sub formă măcinată;

- folosirea obligatorie a suplimentului P.V.M, în amestecurile de concentrate chiar şi atunci când se folosesc alte categorii de furaje;

- să se asigure apă la discreţie, proaspătă, curată, cu t0 cuprinsă între 8-120C.

De asemenea, pentru a avea rezultatele bune, crescătorul trebuie să ţină cont de unele particularităţi fiziologice, morfo-fiziologice ale acestei specii şi anume:

- porcii nu valorifică bine nutreţurile celulozice – paie, ciocălăi de porumb etc.;

- necesită folosirea concentratelor în raţia de hrană, datorită tubului digestiv mult mai scurt decât lungimea corpului, chiar şi atunci când se folosesc suculente, resturi culinare etc.;

- fiind foarte lacomi, înghit furajele fără să le mestece. De aceea, atunci când se hrănesc cu furaje concentrate, pentru a ajuta digestia, acestea trebuie neapărat mărunţite şi date în amestec;

- comparativ cu celelalte specii porcul are nevoie de cantităţi foarte mari de apă, consumând pentru fiecare kg de substanţă uscată, 7 – 8 l apă proaspătă.

În hrănirea porcilor se folosesc următoarele sisteme:- hrănire uscată sistem realizat numai cu furaje concentrate: boabe de

cereale şi leguminoase măcinate, uruieli, tărâţe, concentrate P.V.M etc. apa fiind asigurată prin adăpători;

- hrănire umedă sistem în care se realizează amestecarea cu apă, zer, zară a furajelor concentrate în proporţie de 1:3, sau a resturilor culinare cu tărâţe (lături);

- hrănire mixtă este sistemul de hrănire în care unele tainuiri sunt uscate iar altele umede.

Privit din punct de vedere al modului de administrare al furajelor în timp deosebim:

- hrănire restrictivă cu tainuri fixe ce presupune împărţirea raţiei zilnice în mai multe tainuri şi administrarea la ore fixe, în cantităţi fixe, stabilite;

- hrănire la discreţie sistem ce presupune prezenta permanentă a furajelor în jgheaburi, fără a face risipă, fără a rămâne prea mult timp în jgheaburi putând să fermenteze şi să afecteze sănătatea animalelor.

4. Tehnologia creşterii porcinelor de reproducţieVierii de reproducţie trebuie hrăniţi în aşa fel încât să-şi menţină

condiţia zootehnică strictă de montă fără a slăbi sau a se îngrăşa. Furajele administrate trebuie să fie bogate în proteine, vitamine şi săruri minerale şi administrate în funcţie de vârstă şi gradul de folosire la montă, ştiut fiind faptul că este specia care elimină cea mai mare cantitate de material seminal (300-600 cm3).

Cele mai indicate furaje sunt concentratele măcinate administrate ca amestecuri de: ovăz, orz, mazăre, şrot de soia şi floarea soarelui, furaje animale, drojdie furajeră etc. la care se adaugă săruri minerale şi premixuri vitaminice. În complexele industriale se administrează furaje combinate (2,5 – 3,0 kg/zi/cap). Pe lângă acestea vara se poate administra lucernă sau trifoi verde (2-4 kg/zi/cap) iar iarna morcovi (2-3 kg/cap/zi) sau sfeclă tocată (10-15 kg/zi/cap) sau făină de lucernă (0,3-0,4 kg/cap/zi). În perioada de montă se dau 2-4 ouă sau 2-3 l lapte ecremat. Raţia se administrează în 2-4 tainuri, uscată sau umedă, cu raportul apa: furaj de 1:1. Apa pentru adăpare se administrează la discreţie cu adăpători automate.

În ce priveşte întreţinerea, vierii se întreţin în boxe individuale sau boxe comune de 8-14 vieri, ştiind că suprafaţa necesară pe cap este de 1,90-2,95 m2 şi 5-6 m2 de padoc pentru mişcare. Pentru o convieţuire fără accidente

trebuie tăiaţi colţii. Temperatura optimă în adăpost este de 15-180 C iar U% de 70-75%.

Vierii pot fi folosiţi la reproducţie până la 3-4 ani, calculând, pentru fermele de selecţie, 1 vier la 15 scroafe iar în rest 1 vier la 20-25 scroafe.

Scroafele şi scrofiţele se aleg ţinând cont de o serie de criterii şi se pot folosi până la 4-4,5 ani (6-7 fătări). În funcţie de starea lor fiziologică ele se află în:

- perioada de aşteptare pentru montă- perioada de gestaţie- perioada de lactaţie.

Hrănirea se face diferenţiat, pe aceste perioade, dacă se doreşte a se obţine performanţe superioare. Astfel, în perioada de aşteptare, concentratele, se administrează în cantităţi de 3-3,5 kg/zi/cap, funcţie de greutatea corporală. Vara se poate adăuga lucernă verde (2-3 kg/zi/cap) iar iarna morcovi (2-3 kg/cap/zi) sau făină de lucernă (0,5 kg/zi/cap). Hrana se administrează umedă sau uscată. În marile complexe trebuie să se asigure un front de furajare de 40 cm pentru fiecare animal.

Întreţinerea se face în boxe comune, în care se introduc 14-25 scroafe sau scrofiţe, asigurând o suprafaţă de 1,1-1,5 m2/cap de animal, iar în padoc, obligatoriu ataşat la grajd, 5 m2/cap. Microclimatul are aceleaşi caracteristici ca şi pentru vieri.

Scroafele gestante se hrănesc diferenţiat în funcţie de dezvoltarea embrionului. Astfel, în primele 10 zile se administrează 2,6-3,0 kg/zi/cap nutreţ combinat, iar apoi în lunile 2 şi 3 de gestaţie 2,0-2,3 kg/cap/zi iar în luna 4-a din nou 2,6-3,0 kg/cap/zi cu excepţia ultimelor 2-3 zile înainte de fătare, când se hrănesc doar cu 2,0 kg nutreţuri combinate. La aceste cantităţi vara se administrează 3-4 kg masă verde iar iarna 3-4 kg suculente în special morcovi. Apa trebuie să fie la discreţie. Hrana se administrează în 2 tainuri, sub formă uscată sau umedă în raport de 1:1 sau 1:1,5.

Întreţinerea se face în grup, în boxe comune de 8-10 capete (sistemul cu 40-50 capete nu este bun), asigurând 1,3 m2/cap scroafă şi un spaţiu în padoc de 4-5 m2 pentru mişcare. Acest mod de întreţinere asigură performanţe de reproducţie asemănătoare cu întreţinerea în boxe individuale.

Cu circa 2-4 zile înainte de fătare în complexele industriale şi 7-10 zile înainte în fermele de tip gospodăresc scroafele gestante se mută în maternităţi pentru fătare, pregătindu-le pentru această mutare prin spălare şi dezinfectare.

Gestaţia durează 114 zile (3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile).Maternităţile sunt adăposturi special amenajate, cu boxe individuale,

dotate cu sisteme de încălzire (electric sau becuri cu infraroşii) pe compartiment, cât şi local în boxă, în zona de odihnă a purceilor. Compartimentele, de câte 45 boxe de fătare, se dotează cu adăpători şi sisteme de hrănire, colectare şi evacuare a dejecţiilor. Desigur în sistemele gospodăreşti de creştere, cu fătări primăvara şi toamna, aceste amenajări lipsesc.

Laptele produs în primele zile – colostrul – are un rol deosebit pentru apărarea purceilor de infecţii fiind mai bogat de 3 ori în proteine, 7 ori în

vitamina. A, 3 ori în vitamina. C şi de 1,5 ori în Fe faţă de cel normal de scroafă. Producţia de lapte creşte de la fătare până la sfârşitul celei de a 3-a săptămâni, ca apoi treptat să scadă, purceii trebuind hrăniţi suplimentar.

După fătare, în prima zi, scroafele nu se vor hrăni şi vor primi numai apă (eventual cu 0,5 kg tărâţe de grâu care sunt laxative) A doua zi primesc 0,75-1,0 kg uruială de orz în amestec cu tărâţe şi 1 kg morcovi sau dovlecei tocaţi. Treptat aceste cantităţi cresc ajungând în ziua a 7-a după fătare la 3,5-4,5 kg furaj/cap/zi, în funcţie de greutatea corporală şi numărul de purcei pe care-i alăptează.

În alcătuirea raţiei se va ţine cont ca 60-70% să fie alcătuită din amestecuri de nutreţuri concentrate, inclusiv P.V.M, iar restul de nutreţuri sunt suculente verzi şi eventual fibroase de calitate.

Un exemplu de raţie furajeră pentru o scroafă adultă, de 200 kg, care alăptează 12 purcei, în perioada de stabulaţie este:

- uruială de orz – 3,3 kg;- tărâţe de grâu – 1,0 kg;- uruială de mazăre – 0,3 kg;- sroturi de floarea soarelui – 0,8 kg;- morcovi, dovlecei, sfeclă – 7,0 kg;- floare de fân lucernă – 0,5 kg;- concentrat P.V.M.- 0,5 kg.

Această raţie se va administra în 3-4 tainuri, iar apa curată, cu 8-120C, va fi asigurată la discreţie. Pentru fiecare purcel pe care-l alăptează, în funcţie de greutatea sa corporală, scroafa va primi zilnic 0,50-0,55 g nutreţ concentrat în amestec, scroafele tinere, care sunt în creştere, primind mai mult. După alăptare scroafele slăbesc în medie cu 7-8% (peste 12% este mult şi se refac cu greu).

Dacă există păşuni bune, la nutreţurile concentrate amintite se poate adăuga masa verde (10-12 kg/zi/cap) cosită, la jgheab, sau se scot la păşunat, după 3 săptămâni, împreună cu purceii. Durata de plimbare şi păşunat trebuie să fie scurtă, de 1,5 ore, iar supturile purceilor dese pentru a evita flămânzirea lor.

5. Creşterea purceilor sugariPurceii la fătare au o greutate cuprinsă între 0,8-2,0 kg, cu media între

1,1-1,2 kg.Hrănirea sugarilor trebuie astfel făcută încât să li se asigure toate

substanţele nutritive de care au nevoie pentru creştere în această perioadă ştiut fiind faptul că ei valorifică foarte bine hrana, în prima lună greutatea corporală crescând de 5 ori, iar apoi de 10-12 ori până la vârsta de 2 luni. La început purceii sug de 16-18 ori/zi, apoi scade numărul supturilor. La un supt un purcel consumă 25-30 g lapte, pe zi 500-700 g lapte iar pe întreaga perioadă de lactaţie 30-35 kg lapte.

Cunoscând conţinutul laptelui colostral şi valoarea sa imunologică este esenţial ca purceii sugari să consume lapte colostral cât mai repede după fătare, în primele ore de viaţă. Aceasta pentru că, pe de o parte scade rapid

conţinutul imunoglobuline, iar pe de altă parte, mucoasa gastrică, după 12 ore de viaţă a purceilor, nu mai permite absorbirea lor.

Purceii se hrănesc numai cu lapte matern în primele 7-8 zile (14-15 zile după Dinescu) iar apoi primesc hrană suplimentară formată din grăunţe de orz sau soia, mazăre, prăjite şi zdrobite, cărbune de lemn şi prestarter, la început în cantităţi mici şi apoi în cantităţile zilnice necesare. După 10-12 zile primesc, la discreţie, amestecuri de făinuri de orz, ovăz, porumb, mazăre tărâţe de grâu (50 g/zi).

Până la 3 săptămâni purceii consumă 3-4 l lapte matern pentru realizarea unui spor de 1 kg greutate vie. După această vârstă (uneori după 10 zile dacă scroafa are 10-14 purceii) laptele matern nu mai este suficient şi se introduce lapte de vacă, la început integral iar apoi smântânit, până la 1 l/zi, iniţial în cantităţi mici pentru a evita durerile de stomac. În prezent se extinde tot mai mult procedeul asigurării pentru purceii sugari a unui substituent de lapte matern, cu bune calităţi nutritive, folosind instalaţii simple (TUBAVIE-Franţa), în condiţii igienice. De asemenea, se asigură administrarea unui amestec de concentrate, după mai multe reţete, formând amestecuri de diferite tipuri cu participaţii procentuale diferite a furajelor, funcţie de tipul amestecului. Astfel:

Furajul Tipul 1 Tipul 2 Tipul 31 2 3 4

Uruială de orz 80% 60% 63%Uruială de porumb - 20% -

1 2 3 4Lapte praf degresat 10% 10% 5%Cartofi fierţi - - 20%Concentrat P.V.M. 10% 10% 12%Total 100% 100% 100%

Începând cu vârsta de 3-4 săptămâni raţia se completează vara cu lucernă (frunzuliţe) şi iarna cu morcovi în cantităţi crescânde de la 20-30 g/zi până la 200-300 g/zi la înţărcare.

În hrănirea purceilor sugari este foarte eficient să se folosească nutreţ combinat sub formă granulată prin care se reduce risipa cu cca 10% şi se reduce perioada necesară atingerii greutăţii corporale de 90 kg cu circa 12 zile.

Atât furajul combinat pulbere sau granulat, cât şi amestecul de concentrate de fermă, se administrează la discreţie în jgheaburi la care au acces numai ei, nu şi mamele lor. Uruielile şi tărâţele se cern obligatoriu.

Înţărcarea clasică se face la 8 săptămâni când purceii ating 15-18 kg. S-a practicat şi se mai practică în sistemul gospodăresc. Este înlocuită de înţărcarea semiprecoce la vârsta de 5-6 săptămâni şi o greutate de 9-10 kg, cu bune rezultate în fermele de tip industrial şi gospodăresc. S-a încercat şi s-a reuşit cu rezultate bune, înţărcarea precoce la 21-25 zile, ceea ce permite o folosire mai intensă a scroafelor la reproducţie. Practica înţărcatului mai devreme de 21 de zile, folosită mult în S.U.A., este interzisă de legile privind

protecţia animalelor din U.E. Laptele matern se înlocuieşte cu furaje combinate care conţin 25-26% proteină digestibilă şi care sunt alcătuite din lapte praf ecremat 20%, grâu fin măcinat 20%, tărâţe fine 20%, făină de carne 18%, zahăr 12%, făină de ficat 8%, făină de lucernă 2%.

Comparativ, rezultatele înţărcării clasice şi precoce sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1Rezultate comparative între cele două sisteme de înţărcare

Sistemul de înţărcare

Fătări pe cap de scroafă

Număr de purcei în medie pe cap

Costul furajului pe purcel înţărcat

La 8 săptămâni 1,8 15,3 100La 3 săptămâni 2,5 22,0 86

Se mai practică sistemul de înţărcare ultraprecoce, denumire improprie, pentru că purceii nu consumă deloc colostru şi lapte matern. Se foloseşte pentru obţinerea purceilor “liberi de germeni” scop în care aceştia sunt crescuţi artificial în cuşti individuale, în mediu steril, fiind hrăniţi în primele zile cu colostru, artificial şi apoi cu substituent de lapte. Pentru obţinerea acestor purcei scroafele sunt supuse operaţiei cezariene în a 112-113 –a zi gestaţie.

6. Creşterea tineretului porcinPurceii înţărcaţi formează o grupă aparte a “tineretului de 2-4 luni”.

Indiferent de destinaţie ei sunt supuşi aceluiaşi regim de hrănire şi îngrijire. Fac excepţie doar cei destinaţi îngrăşării pentru bacon, care beneficiază de un regim special. Hrănirea tineretului înţărcat urmăreşte realizarea unor sporuri mari de creştere în greutate (de 300-400 g/zi), dezvoltarea osaturii şi musculaturii. Raţia de furaje trebuie să cuprindă amestecuri concentrate (70-80%) şi furaje verzi şi suculente. Apa să fie la discreţie şi iarna se încălzeşte.

La vârsta de 4 luni se face separarea pe sexe, pentru a evita împerecherile premature, făcând în acelaşi timp şi alegerea tineretului destinat reproducţiei, restul fiind trecut la îngrăşătorie. Tineretul pentru reproducţie se hrăneşte dirijat şi nu la discreţie, cu furaje sărace în hidraţi de carbon şi plimbări zilnice, pentru a evita îngrăşarea şi pentru realizarea unui spor mediu zilnic care să nu depăşească 500 g.

În complexele industriale cu flux continuu hrănirea şi întreţinerea tineretului porcin înţărcat urmăreşte micşorarea la maximum a stresului de înţărcare şi menţinerea unui ritm ridicat de creştere. Spaţiul destinat purceilor este amenajat special şi poartă denumirea de “creşă”, sistem foarte răspândit la noi în ţară cât şi-n alte ţări având o diversitate mare de soluţii constructive. Iniţial în ţara noastră s-a folosit sistemul de boxe de mare capacitate, cu 30-40 capete, cu pardoseală compactă pe toată boxa. Apoi s-a trecut la creşterea în baterii cât şi la boxele la sol cu sistem de încălzire în pardoseală. Datorită diferenţelor mari de temperatură dintre maternităţi (280 C) şi boxele comune din creşă (14-160C) primul sistem nu a dat randament (pierderi mari datorită afecţiunilor “afrigore”). Sistemul cu baterii nu s-a extins din cauza metalului prea mult folosit în construcţia bateriilor (material energo-intensiv). Boxele la

sol, cu încălzire în pardoseală, au înlocuit cu succes bateriile asigurând condiţii apropiate de cele pe care purceii le-au avut în maternitate. În aceste spaţii hrănirea se face cu furaje combinate sub formă de făină iar apa se asigură cu adăpători tip “pipă”.

1. Îngrăşarea porcinelorÎn categoria porcine destinate îngrăşării intră femelele şi masculii castraţi

începând de la greutatea de 25 kg (grăsuni) până la greutatea de livrare, respectiv peste 100 kg greutate vie.

Pentru a obţine o rentabilitate ridicată porcinele puse la îngrăşat trebuie să asigure sporuri mari de creştere în greutate, cu un consum mic de hrană pe kg spor, să aibă un randament ridicat la tăiere şi carcase de calitate superioară. Realizarea acestor cerinţe depinde de rasă, vârsta la care începe îngrăşarea, sexul, starea de sănătate, calitatea şi cantitatea hranei, modul de îngrijire şi condiţiile de microclimat etc.

După scopul urmărit şi vârsta animalelor care se îngraşă se deosebesc următoarele sisteme de îngrăşare: pentru carne, pentru bacon, pentru carne şi grăsime (mixtă) şi pentru grăsime.

Îngrăşarea pentru carne este cea mai eficientă din punct de vedere economic. Începe când tineretul are greutatea de 25-30 kg şi durează până ajunge la 105-110 kg caracterizându-se printr-un grad ridicat de valorificare a furajelor. Dintre rasele care se pretează la acest sistem de îngrăşare amintim Marele alb, Berk, Duroc, Landrace, Hampshire, Albul de Banat etc.

Dacă îngrăşarea se face în complexe industriale hrănirea se face cu furaje combinate, complete şi complexe cu 13,70 – 15,91 P.B. În fermele de tip gospodăresc se folosesc amestecuri locale din uruieli de orz, porumb şi ovăz reprezentând 75-80% din raţie restul fiind uruieli de mazăre, şroturi şi dacă este posibil să se completeze cu făină de carne, lapte smântânit şi săruri minerale. Această completare este necesară pentru că amestecul de uruieli este sărac în lizină şi triptofan. Laptele smântânit poate fi înlocuit cu zer calculând pentru 1 litru de lapte 4 litri de zer.

În zonele în care se cultiva cartofi se poate face îngrăşare pe bază de cartofi şi concentrate. Cartofii spălaţi, fierţi, răciţi şi zdrobiţi se vor administra la început în cantitate de 1,5-2 kg/cap/zi iar către sfârşitul perioadei de îngrăşare se poate mări la 8-9kg. La aceştia se adaugă 1 kg uruieli, tărâţe, şroturi, pe cap de animal şi câte 10-20 g sare.

Îngrăşarea pentru baconBaconul este o carne specială care se obţine de la rasele precoce

(Landrace, Marele Alb, Chester White şi metişii acestor rase cu Landrace). Se folosesc rase precoce care valorifică bine hrana, care au corp lung cu şuncile foarte bine dezvoltate, alungite până la jaret, cu spată musculoasă, cu piele fără pliuri, fără cicatrici etc. Baconul se prepară din jumătăţi de porc, de la care s-a îndepărtat capul, membrele de la genunchi şi jarete în jos, coloana vertebrală şi spetele. Jumătăţile astfel pregătite se sărează şi se afumă după o tehnică specială. Carnea trebuie să fie uniform împănată cu grăsime, iar slănina pe spinare nu trebuie să fie mai groasă de 3-4 cm.

Alimentaţia are un rol hotărâtor în obţinerea unui bacon de calitate. Cele mai indicate sunt uruielile de orz, grâu, secară, mazăre, linte, mei şi cantităţi reduse de suculente ca morcovi, cartofi, masă verde lucernă. Nu se recomandă porumbul, tărâţele, turtele de floarea soarelui, jirul, borhoturile. Din raţie face parte obligatoriu laptele smântânit (2-3 l/zi), zerul, zara şi făinurile animale pentru că furajele vegetale nu conţin suficienţi aminoacizi indispensabili (lizină, metionină, triptofan). Raţia alcătuită din furajele arătate, într-o anumită proporţie, funcţie de perioada de îngrăşare, se distribuie de 3 ori pe zi, sub formă uscată sau de pastă care de obicei se face cu lapte smântânit, când acesta intră în raţie. Nu se recomandă obţinerea unui terci subţire întrucât o cantitate prea mare de apă influenţează negativ calitatea cărnii. Pe parcursul îngrăşării se fac cântăriri prin sondaj iar când ating 85-90 kg se predau pentru sacrificare.

Se recomandă adăposturi călduroase, bine ventilate, frigul favorizând depunerile de grăsime şi depreciind baconul. Pentru calitatea produsului este foarte importantă integritatea pielii. În acest scop pereţii boxelor trebuie să fie netezi şi să nu producă leziuni ale pielii.

Îngrăşarea pentru carne şi grăsime (mixtă) se practică pentru obţinerea cărnii perselate, fragedă şi gustoasă din care se pot prepara şunci de bună calitate şi slănină de 8-9 cm grosime. Este denumită îngrăşarea pentru salamuri uscate, carnea având un conţinut mic de apă. Se aplică la porcii din rasele precoce sau metişi precoci, specializaţi în producţie mixtă (Marele Alb, Bazna, Alb de Banat, Yorksire). Începe la 4-6 luni, când au 30 kg şi se termină 10-12 luni, la greutatea de 130-160 kg. Acest gen de îngrăşare se practică mai ales în gospodăriile individuale unde se pot valorifica furajele ieftine. Într-o primă perioadă de îngrăşare, când grăsunii de la 30 kg ajung la 70-80 kg (la 7-8 luni), nu se urmăreşte calitatea, putând fi folosite furaje ieftine în cantităţi mari. Doar în a doua perioadă, când se urmăreşte spor mare dar şi calitate bună a cărnii, se reduc furajele ieftine. Se administrează cartofi, cam 25-30% din raţie, restul completându-se cu concentrate (orz, secară, mazăre). Vara grăsunii pot fi scoşi la păşune, care dacă este de lucernă, trifoi poate asigura 25-30% din necesarul în substanţe nutritive. Se poate administra masă verde de lucernă şi în adăpost, 3-4 kg/cap/zi completând raţia cu uruieli de orz, porumb, şroturi, tărâţe, borhot uscat, amestec concentrat ce trebuie să conţină 100-110 g proteină la o unitate nutritivă. În timpul iernii, în locul masei verzi se poate folosi sfeclă furajeră şi bostănoase (tocate) sau cartofi fierţi.

Îngrăşarea pentru grăsime (târzie) se foloseşte la animalele adulte, reformate de la prăsilă, care se castrează obligatoriu (vierii) şi se hrănesc 3-4 luni, cu cartofi, bostănoase (în proporţie de 60-65%) în amestec cu concentrate (pentru completare doar) şi apoi în ultima lună suculentele şi celelalte furaje voluminoase se vor reduce la 25-30% din totalul raţiei şi se vor introduce concentratele. Se poate face şi îngrăşare numai cu porumb uruit, (85-95% din raţie) completat cu şroturi de floarea soarelui, soia sau mazăre. În acest sistem de hrănire se poate reduce timpul de îngrăşare la 2-3 luni. Greutăţile finale ale animalelor recondiţionate variază între 200-250 kg la

femele şi 300-400 kg la masculi, cu un raport de grăsime/carne de 1:1 sau 1,2:1.

8. Sisteme de creştere a porcinelor Sistemul de creştere şi exploatare a porcinelor este definit de gradul de

tehnicitate folosit, adică de nivelul ştiinţific al hrănirii, îngrijirii şi întreţinerii, gradul de concentrare a efectivului şi producţiei, şi de gradul de dotare tehnico-materială.

În ţara noastră se practică trei sisteme: extensiv, semiintensiv şi intensiv.

Sistemul extensiv este cel mai vechi sistem folosit în gospodăriile individuale ce folosesc rase locale neameliorate şi ameliorate ce se cresc în adăposturi improvizate, neamenajate, iar pentru hrănire se folosesc furaje locale. Raţia se completează cu deşeuri culinare şi un minim de concentrate. Greutatea de sacrificare se realizează la vârsta de peste 14-15 luni.

Sistemul semiintensiv se practică în gospodăriile ţărăneşti şi în unele asociaţii de crescători care au renunţat la rasele locale primitive şi cresc rase ameliorate. Adăposturile realizează condiţii satisfăcătoare de microclimat numai prin căldura biologică a animalelor, fără a avea sistem de încălzire şi ventilaţie. Administrarea apei şi hranei se face manual. Hrana animalelor se bazează pe amestecuri de concentrate completate cu suculente, masă verde, reziduuri de la industria alimentară. Chiar dacă ţăranii îşi procură furaje combinate, acestea se completează cu furaje locale ieftine (cartof, sfeclă, masă verde).

Prin condiţiile de adăpostire mai bune, prin folosirea unui material biologic mai bun cât şi prin hrănirea cu furaje de calitate mai bună, în acest sistem se poate realiza în 300-320 zile o greutate vie a animalelor de 100 kg.

Sistemul intensiv-industrial este considerat cel mai modern şi cel mai rentabil sistem de creştere a porcilor bazat pe concentrarea, specializarea şi intensificarea producţiei. Efective mari de porci se concentrează în unităţi specializate în care se realizează o reducere a spaţiului construit, reducerea efectivului matcă, prin folosirea mai intensă a scroafelor la reproducţie, un consum specific de furaje mai redus, o scurtare a perioadei de creştere şi îngrăşare, şi o creştere a productivităţii muncii cu peste 30% ca urmare a mecanizării tuturor proceselor tehnologice. Adăposturile prezintă dotări specifice pentru fiecare categorie de vârstă şi stare fiziologică pentru optimizarea microclimatului, pentru distribuirea hranei, adăpare şi evacuarea dejecţiilor.

Construcţiile din complexele industriale (figura 1) cuprind: adăposturi pentru vieri şi montă (1), adăposturi pentru scroafe gestante (2), maternităţi pentru fătare şi adăpostirea scroafelor cu purcei (3), adăposturi pentru purcei înţărcaţi şi creşterea lor până la 22-25 Kg (4), îngrăşătorii (5), bucătării furajere (6), centrală termică (7), izolator sanitar veterinar (8), filtru sanitar şi sediu administrativ (9), magazie (10), atelier întreţinere (11), cantină (12), depozit carburanţi (13), rampe de spălare (14) şi filtre de sector (15). Castelul de apă (16), bascula (17) şi rampa de expediţie (18) sunt cuprinse de asemenea, în

incinta acestor complexe, care se amplasează în apropierea unor căi de comunicaţie (19), (20). De cele mai multe ori, în planul general al unui astfel de complex, sunt prevăzute şi fabrici de nutreţuri combinate.

Fig. 1 Planul general al unui complex de creşterea şi îngrăşarea porcilor în flux

continuu, în hale comasate

Activitatea în aceste complexe se desfăşoară în 4 sectoare: I – montă şi gestaţie; II – maternitate; III – sectorul creşă (pentru tineret); IV – îngrăşătorie. Producţia se realizează în circuit închis întrucât toţi purceii introduşi la îngrăşat se obţin în cadrul complexului şi în flux continuu pentru că în fiecare zi sau la câteva zile se realizează un număr stabilit de monte şi fătări, înţărcări, livrări.

La baza sistemului de exploatare de tip industrial stă principiul reproducţiei continue care porneşte de la necesitatea producerii purceilor în corelaţie cu timpul de staţionare în fiecare fază de creştere.

Îngrăşarea porcilor în aceste complexe se face în sectorul de îngrăşare şi durează 140 zile. Porcii staţionează în acest sector 143 de zile (140 pentru îngrăşare şi 3 zile dezinfecţie), astfel că fiecare compartiment este folosit pentru 2,5 serii (cicluri) de porci la îngrăşat. Între diferitele complexe de creştere a porcilor există unele diferenţe în privinţa vârstei de înţărcare sau a duratei de menţinere în creşă, dar acestea sunt neesenţiale, în final porcii livrându-se ritmic la 100-110 kg.

În sectorul de îngrăşare grăsunii, în vârstă de 90-100 de zile şi cu o greutate de 30 kg sunt trecuţi din creşe în compartimentele de la îngrăşătorie, în boxe colective, câte 30-40 capete, într-o boxă, revenind o suprafaţă de 0,75 – 0,85 m2/cap.

Fiecare boxă (fig.2.) are o zonă de furajare şi odihnă (1) termoizolată şi o zonă de defecare cu pardoseală din grătar (3), aceasta reprezentând cam 70% din suprafaţa totală a boxei şi fiind situată cu 3-6 cm sub nivelul zonei de odihnă, cu pardoseală continuă (2), şi amplasată deasupra canalului de colectare a dejecţiilor. Fiecare boxă este prevăzută cu adăpători – de regulă tip suzetă (4).

Hrănirea se face la discreţie cu furaje combinate până la greutatea de 60 kg. Este contraindicată hrănirea la discreţie peste 60 kg când se recomandă administrarea hranei în 2 tainuri egale, cu cantităţi limitate de furaje. Fiecare tain, sub formă uscată, trebuie consumat în maximum două ore.

BIBLIOGRAFIE1. Creţa, V. ş. a. Zootehnie generală şi specială, Editura didactică şi

pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.2. Dinescu, Şt. Concepte moderne în zootehnie, Editura CERES, 1996.3. Dinescu, Şt. Zootehnia europeană la începutul secolului XXI, Editura 2002.4. Dinu, I. ş. a. Tehnologia creşterii suinelor, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1990.5. Georgescu, Gh. ş. a. Tehnologia creşterii animalelor domestice Editura

CERES, Bucureşti, 19816. Ghimbăşan, R. Bazele agrobiologice ale mecanizării agriculturii,

Reprografia Universităţii Transilvania, 1992.7. x x x Anuarele statisticii ale României 1989-2000.

Figura 2 Schema unei boxe pentru porci la îngrăşat