Capitolul 1. Plăţile internaţionale1.1 Plăţile internaţionale: concept, sferă de cuprindere

Creşterea interdependenţelor economice a atras după sine creşterea relaţiilor economice internaţionale în dezvoltarea economică naţională, acestea devenind obiect al preocupării organismelor statale în organizarea şi desfăşurarea schimburilor. În esenţă, relaţiile economice internaţionale sunt constituite din totalitatea tranzacţiilor economice dintre statele lumii. Ele cuprind circulaţia internaţională de mărfuri şi servicii, precum şi relaţiile financiar-valutare.

Prin gruparea tranzacţiilor economice internaţionale în mod sintetic, obţinem trei mari categorii, cărora le corespund trei tipuri de operaţiuni:

Schimburi de mărfuri – operaţii comerciale Schimburi de servicii – operaţii necomerciale Schimburi de capital – operaţii financiareCea mai importantă pondere în relaţiile economice şi internaţionale o au schimburile

comerciale, respective importul şi exportul de mărfuri. În acest context apare necesitatea ca plăţile internaţionale să evolueze şi să se adapteze cerinţelor tot mai complexe şi sofisticate, inovând şi reglementând tehnici şi mecanisme de plată variate şi certe. Paralel cu evoluţiile sistemului monetar internaţional s-au dezvoltat şi diversificat tehnicile de plată şi serviciile bancare şi financiare în favoarea agenţilor economici, în vederea asigurării fluenţei, rapidităţii şi siguranţei decontărilor dintre societăţile comerciale, ca şi dintre acestea şi sistemul bancar.

Plăţile internaţionale au ca bază economică tranzacţiile curente şi operaţiile financiare dintre ţări. „Plăţile internaţionale pentru tranzacţiile curente sunt cele care nu sunt destinate transferurilor de capital şi cuprind în mod nelimitat: toate plăţile datorate în legătură cu comerţul exterior, alte operaţii curente, inclusiv servicii şi facilităţi bancare şi de credit normale şi pe termen scurt, plăţile datorate cu titlu de dobândă asupra împrumuturilor şi ca venit net din alte investiţii, plăţi de sume pentru amortizarea investiţiilor directe…”

Plăţile în comerţul internaţional se efectuează în exclusivitate prin intermediul băncilor, prin tehnica viramentului bancar. Banca nu plăteşte marfa ci documentele care atestă că exportatorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind natura mărfii, calitatea şi cantitatea acesteia, preţul şi valoarea ei.

În literatura de specialitate, dar şi în practica legată de comerţ sunt folosite mai multe noţiuni referitoare la plăţile şi încasările internaţionale.

Formele de plată internaţionale reprezintă modalităţile prin care se stinge sau se amână obligaţia de plată. Printre aceste forme distingem: numerarul sub formă divizionară sau bancnote; bani în cont care circulă prin virament bancar, precum şi devizele în sens larg: cambia, bilete la ordin etc.

Modalităţile de plata în relaţiile de schimburi economice cu străinătatea reprezintă tehnicile, mecanismele, felul prin care se poate transmite de la importator (cumpărător sau debitor) la exportator (vânzător sau creditor) contravaloarea mărfurilor, serviciilor care intervin în relaţiile comerciale ori de alta natură, între unităţi economice din diverse ţări. Aceste modalităţi sunt: acreditivul, incasso-ul şi ordinul de plată.

Instrumentele de plată internaţionale sunt titluri de valoare sau de credit, cum ar fi: cambia, biletul la ordin, cecul, accepte bancare, precum şi alte titluri de valoare care pot să îndeplinească rolul de instrument de plată cum ar fi: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit ş.a.

Garanţiile internaţionale de plată sunt reprezentate de instrumentele prin care o persoană juridică (uneori şi fizică) îndeplineşte rolul de garant. Garanţiile pot fi personale (scrisori de garanţie bancara, certificate de asigurare etc.) şi reale (ipoteca, gajul, depozitul bancar, vinculaţia etc.)

Mijloace de plată internaţionale reprezintă instrumentele monetare acceptate pentru lichidarea unei datorii, creanţe internaţionale izvorâte din operaţiuni curente. În prezent, mijloacele de plată folosite sunt: monedele naţionale liber utilizabile, monedele naţionale deplin convertibile, devizele, monedele internaţionale.

1.2 Modalităţi şi forme de plată în schimburile internaţionaleModalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu, având

în prezent o mare varietate, corespunzătoare complexităţii schimburilor de mărfuri, servicii şi capitaluri, situaţiei economice şi politice generale din momentul efectuării schimburilor, cadrului convenţional aplicabil părţilor, precum şi situaţiei individuale a debitorilor şi creditorilor implicaţi. Astfel, plăţile internaţionale se realizează prin trei modalităţi:

Plăţi efective, în momentul livrării mărfurilor sau prestării serviciilor prin remiterea directă de numerar sau prin implicarea unei bănci care să efectueze plata prin virament în conturile bancare, concomitent cu livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.

Plăţi efectuate după un anumit timp de la livrare, adică prin utilizarea creditului acordat cumpărătorului de către furnizor – credit comercial – sau de o bancă – credit bancar. Ambele forme de credit se realizează cu instrumente specifice, în funcţie de termenul creditului şi de felul creditului.

Plăţi prin compensaţie particulară sau globală (clearing).O abordare mai detaliată a modalităţilor (formelor) de plată are în vedere evoluţia în

timp a acestora şi condiţiile documentare (înscrisurile) contra cărora vânzătorul intră imediat sau mai târziu în posesia banilor.

Din punct de vedre istoric, prima modalitate de plată a fost reprezentată de troc, adică plata prin marfă contra marfă, existând momente când s-a revenit la această formă de plată datorită unor crize financiare sau limitelor financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale. În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca” relaţiile comerciale cu ţări, firme etc. ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste sau inexistente.

O altă modalitate de plată, pe cale de dispariţie datorită dezavantajelor şi riscurilor pe care le presupune, este plata în numerar. Cu toate acestea, anumiţi factori determină ca şi în prezent să se utilizeze plata în numerar.

Cea mai simplă formă de plată în cadrul celor bazate pe înscrisuri o reprezintă ordinul de plată emis necondiţionat de cumpărător (ordonator) şi adresat băncii sale (trasul) unde are contul curent. Ordinul de plată este cel mai compatibil cu noţiunea de plată, dar se efectuează prin bancă, iar suma se transmite prin virament bancar. Ordinul de plată este rareori condiţionat de existenţa unui document, iar dacă acesta există, este reprezentat de o factură, o chitanţă etc., deoarece marfa este cunoscută şi se află deja în posesia cumpărătorului.

„Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la ordin se numără printre cele mai vechi tehnici de plată. Cambia reprezintă, de asemenea, un ordin necondiţionat de plată dat de cumpărător altei persoane (tras) , care este o bancă, de a plăti unei terţe persoane, vânzătorul, beneficiarul cambiei, la simpla prezentare a acesteia. În timp, acestea au evoluat de la utilizarea lor singulară (sistem care se practică şi în prezent), la asocierea lor unei alte tehnici de plată, cum ar fi acreditivul documentar, incasso-ul etc”.

Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar caracterul înscrisului oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranţă mai ridicat. Aceasta presupune ca la prezentarea cecului, banca să plătească vânzătorului valoarea înscrisă, cumpărătorul trebuind să dispună pentru aceasta de bani în cont. plata prin cec (barat, confirmat) a luat o deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor necomerciale.

Plata documentară reprezintă tehnica de plată în cadrul căreia plata sumei se face de către bancă numai contra documente. În această grupă sunt incluse: acreditivul documentar şi incasso-ul documentar. În cazul acreditivului, exportatorul, după expedierea mărfurilor cumpărătorului, prezintă setul de documente la banca sa, care, după verificarea corectitudinii şi concordanţei documentelor cu clauzele din acreditiv, efectuează plata prin virament.

În condiţiile unei încasări garantate printr-o scrisoare de garanţie bancară, aceasta serveşte drept instrument de plată dacă importatorul nu plăteşte documentele într-un anumit interval de timp de la sosirea lor la banca cumpărătorului. Scrisoarea de garanţie bancară poate fi utilizată în sine sau în conexiune cu o tehnică de plată, cu scopul de a o garanta, cum este, de exemplu, plata prin incasso documentar sau plata prin compensaţie.

Fiecare dintre modalităţile de plată menţionate au avantaje şi dezavantaje şi utilizarea lor în relaţiile de plăţi externe depinde de:

Gradul de încredere existent între parteneri; Gradul de solvabilitate şi de lichiditate al firmei plătitoare; Necesitatea recuperării integrale şi în cel mai scurt timp a contravalorii mărfurilor

livrate, a serviciilor prestate etc.; Cuantumul cheltuielilor ocazionate în utilizarea uneia din modalităţi în comparaţie

cu restul modalităţilor de plată; Felul, natura operaţiunii contractate; Practicile comerciale sau necomerciale utilizata pe piaţa externă respectivă;

1.3 Cadrul juridic al relaţiilor de plăţi internaţionaleDesfăşurarea schimburilor economice comerciale şi a relaţiilor de plăţi generate de

acestea se poate realiza fie într-un cadru convenţional solemn, având la bază texte oficiale scrise şi opozabile ambelor părţi semnatare, fie fără un asemenea cadru, în mod spontan, pe baza contractelor comerciale internaţionale.

Cadrul juridic al relaţiilor de plăţi internaţionale are la bază acorduri şi convenţii încheiate cu majoritatea statelor lumii. Reglementările internaţionale referitoare la aceste raporturi, fiind stabilite la nivel bilateral, au prioritate în raport cu reglementările interne, care pot interveni numai ca subsidiar şi numai pentru acele aspecte care nu sunt cuprinse în reglementările internaţionale.

1) Acordurile şi convenţiile interstatale reprezintă expresia voinţei guvernelor de a facilita derularea schimburilor economice internaţionale în condiţii de siguranţă şi fluiditate a plăţilor. În acest sens amintim: Acordul monetar internaţional de la Bretton Woods, care se referă la mijloacele de plată, cursurile de schimb valutar, balanţele de plăţi externe, convertibilitatea valutară sub diferite forme, creditele internaţionale, garantarea plăţilor etc.; Banca Reglementelor Internaţionale, având ca membri bănci centrale care se angajează să respecte şi să aplice cadrul de punere de acord a diferitelor mecanisme valutar-financiare internaţionale; convenţiile de la Geneva privind titlurile de credit: cambia şi biletul la ordin (1930) şi cecul (1931). Deşi România nu a aderat la aceste convenţii, a adoptat Legea asupra cambiei şi biletului la ordin şi Legea referitoare la cec (1993), având ca model legile italiene şi introducând în legislaţia românească reglementări uniforme cuprinse în aceste convenţii.

De actualitate sunt reglementările comune ale Uniunii Europene, referitoare la Sistemul Monetar European şi la introducerea monedei unice – euro. Aceste reglementări au drept obiect relaţiile valutar-financiare şi de plăţi nu numai în interiorul Uniunii Europene ci şi în afara ei, datorită ponderii pe care ţările UE o au în lume; multe state europene şi nu numai, îşi aliniază legislaţia şi sistemul de plăţi la reglementările UE.

Cu titlu general, în cadrul acestor acorduri şi convenţii, acordul comercial şi de plăţi încheiat între doua state constituie documentul cel mai important din punct de vedere al reglementării relaţiilor de comerţ dintre acestea. Acest document conţine mai multe elemente şi clauze, dintre care cele mai importante sunt: preambulul, cu părţile contractante şi principiile care stau la baza relaţiilor economico-comerciale; listele de mărfuri, clauza naţiunii celei mai favorizate sau sistemul taxelor vamale convenit; modul de decontare a plăţilor, modul de soluţionare a eventualelor litigii, termenul de valabilitate şi posibilitatea de modificare sau prelungire a acordului etc. Acordurile comerciale şi de plăţi se încheie, de regulă, pe perioade mai mari de un an.

Un loc important în reglementările relaţiilor valutar-financiare îl ocupă acordurile sau convenţiile de credit, numite linii de credit, de finanţare ce se încheie la nivel guvernamental, fie la nivel bancar, între două instituţii bancare. Convenţiile de credit au drept scop facilitarea şi amplificarea schimburilor dintre state, firme, prin utilizarea creditului internaţional sau depăşirea unor dificultăţi financiare.

2) Reglementări elaborate de Comisia Naţiunilor Unite pentru Comerţul Internaţional (UNCITRAL) şi Camera de Comerţ Internaţional. Aceste organisme au atribuţii deosebite în elaborarea de reguli uniforme, contracte şi documente standardizate, desfăşurând o largă activitate de unificare a regulilor de drept aplicabile în comerţul internaţional.

UNCITRAL a elaborat Contractul-standard de vânzare internaţională;

Camera de Comerţ Internaţional (CCI) de la Paris a elaborat Condiţiile Generale de Livrare (INCOTERMS) care cuprind obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului privind ambalarea mărfurilor, transportul, asigurarea şi suportarea riscurilor privind marfa până la punctul unde cumpărătorul este obligat să o preia.

CCI a elaborat diferite norme privind creditul documentar sau acreditivul documentar. Ultima reglementare în vigoare datează din 1993, în contracte utilizându-se formularea „plata se va face prin acreditiv conform Publicaţiei 500/1993”. Acreditivul – simplu sau documentar – reprezintă un angajament al băncii, luat la cererea cumpărătorului, de a plăti vânzătorului contravaloarea mărfurilor cu condiţia ca acesta să fi respectat clauzele trecute de cumpărător în cererea de deschidere a acreditivului (...), privind cantitatea, calitatea, preţul mărfii, asigurarea, transportul şi garanţiile tehnice etc.

O altă regulă uniformă elaborată de CCI se referă la Incasso, modalitate de plată ce presupune relaţii de încredere între parteneri, cu o îndelungată tradiţie în relaţiile reciproce.

CCI împreună cu UNCITRAL şi alte organizaţii au stabilit Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale, editând Publicaţia nr.325 privind garanţiile contractuale şi Publicaţia nr.458/1995 privind elaborarea de garanţii bancare la cerere.

3) Reglementări naţionale privind plăţile internaţionale sunt adoptate de organele în drept : Parlament, Guverne, ministerele comerţului, Banca Centrală, Camerele de Comerţ şi Industrie, uniunile şi asociaţiile producătorilor, exportatorilor şi importatorilor.

În România, s-a creat un nou sistem de plăţi interne, cu scopul eliminării indisciplinei financiare sau fraudei. În privinţa plăţilor cu străinătatea, Parlamentul, Guvernul şi Banca Naţională au adoptat o serie de reglementări, aliniind sistemul românesc de plăţi cu străinătatea la cel practicat la nivel internaţional. Enumerăm în continuare unele din reglementările esenţiale referitoare la comerţul exterior:

Adoptarea, actualizarea şi introducerea în practica curentă a Legii nr. 83/1994 privind cambia şi biletul la ordin;

Adoptarea şi actualizarea reglementărilor privind cecul prin Legea nr. 83/1994; Adoptarea unei noi legi privind regimul investiţiilor străine; Banca centrală a elaborat norme-cadru privind reglementarea utilizării cambiei,

biletului la ordin şi cecului; Adoptarea de către BNR a Regulamentului privind ordinul de plată; Stimularea agenţilor economici şi băncilor în utilizarea acreditivului şi incasso-

ului, în alinierea la standardele şi codurile internaţionale elaborate de CCI şi SWIFT; Facilitarea şi obligarea băncilor comerciale de a se dota cu tehnici moderne de

telecomunicaţii electronice (SWIFT, Telerate, echipamente specifice tip Reuters sau Dow Jones, telex, fax, linii telefonice interne şi internaţionale, sisteme de înregistrare a convorbirilor);

Autorizarea de către BNR, pe baza unei analize atente, a unor bănci comerciale ca intermediari (dealeri pe piaţa valutară);

Elaborarea Codului vamal român în concordanţă cu acordurile încheiate de România cu UE, CEFTA, OMC.

1.3.1 Contractul comercial internaţionalAcordurile şi convenţiile încheiate la nivel interguvernamental creează cadrul general de

desfăşurare a schimburilor, de armonizare a intereselor dintre doua sau mai multe state. Indiferent însă, de tipul acordului, de plăţi sau de clearing, derularea efectivă a schimburilor şi a plăţilor generate de acestea se realizează pe baza contractului comercial internaţional. Acesta reprezintă etalonul pentru contractul de vânzare internaţională de mărfuri.

„Contractul de vânzare internaţională de mărfuri, deşi conţine elemente definitorii ale vânzării din dreptul intern (caracter consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu titlu oneros) este considerat de literatura de specialitate un contract original, ce se naşte şi se realizează în mediul internaţional, cu finalitate şi caracteristici proprii”.

Caracterul comercial al vânzării internaţionale de mărfuri nu are relevanţă prea mare; convenţiile internaţionale şi legile uniforme în materie nu mai fac distincţie între vânzarea civilă şi cea comercială. Trăsătura distinctivă cea mai importantă a contractului este caracterul

internaţional; potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – Viena , 1980, criteriul pentru a determina caracterul internaţional al vânzării îl constituie faptul că părţile contractante îşi au sediul principal în state diferite.

În principiu, contractul internaţional are ca efect crearea unor obligaţii în sarcina ambelor părţi. Vânzătorul are ca principale obligaţii: predarea mărfii, remiterea documentelor referitoare la marfă, conformitatea mărfii cu stipulaţiile contractuale, iar cumpărătorul: plata preţului şi preluarea mărfii.

Pentru îndeplinirea în bune condiţii a obligaţiilor principale, partenerii includ în contract anumite clauze, între care un loc important îl ocupă componenta valutar-financiară. Această clauză se referă la: mijlocul de plată utilizat, modul de evitare sau atenuare a riscurilor valutare, modalitatea de plată (decontare), schema de plată, garantarea îndeplinirii întocmai a obligaţiilor asumate de partener. Fiecare dintre aceste elemente comportă numeroase aspecte tehnice, legislative, de conjunctură valutar-financiară pe care orice firmă care desfăşoară activităţi în domeniul comerţului exterior trebuie să le aibă în vedere.

Celelalte tipuri de contracte comerciale internaţionale pot fi definite prin raportarea la contractul de vânzare internaţională, considerat de bază. În funcţie de obiectul operaţiunii comerciale, contractele pot fi: de executare lucrări, de depozit, de mandat şi reprezentare comercială, de transport şi expediţii internaţionale, de turism şi altele, practicate în relaţiile comerciale internaţionale. Contractele comerciale internaţionale se încheie şi se modifică, de regulă, în formă scrisă, cu respectarea condiţiilor pentru validitatea convenţiilor.

1.3.2 Clauzele privitoare la plăţi din contractul comercial internaţionalÎn vederea unei bune derulări a activităţii de comerţ exterior, în contractul comercial

sunt incluse anumite clauze menite să înlăture eventualele neînţelegeri, confuzii în exprimare şi pentru a asigura buna îndeplinire a obligaţiilor părţilor. Vom prezenta în continuare clauzele valutare şi de plăţi care se regăsesc în mod obligatoriu în contractele comerciale.

a) Moneda de contract este unitatea valutară în care se exprimă preţul (valoarea) creditului. În condiţii de instabilitate a cursului valutar, între momentul negocierii contractului şi plata efectivă pot apărea deprecieri ale monedei (ceea ce avantajează cumpărătorul) sau reprecieri (în favoarea vânzătorului). În această situaţie, partenerii pot cădea de acord în ceea ce priveşte moneda de contract, prin includerea unei anumite clauze de rectificare a preţului, dacă moneda de contract se depreciază sau se apreciază peste o anumită limită procentuală.

b) Preţul mărfii poate fi fluctuant pe piaţa internaţională, mai ales în cazul produselor cu ciclu lung de fabricaţie (ex.: nave maritime, rafinării petroliere, uzine etc.), la care între momentul negocierii şi cel al semnării contractului pot apărea creşteri sau scăderi ale preţului la materiile prime, energie, manoperă etc. Pentru rezolvarea unei astfel de situaţii, în contractul comercial sunt introduse clauze de rectificare a preţului dacă acesta depăşeşte anumite procente între cele două momente (negociere şi livrare).

c) Termenul de livrare trebuie să corespundă datei negociate în contract. În cazul întârzierilor, al amânărilor, în contract sunt prevăzute clauze conform cărora furnizorul trebuie să plătească daune, penalizări într-un anumit procent pentru fiecare zi de întârziere.

d) Condiţia de livrare a mărfii prevede locul în care are loc predarea şi preluarea mărfii, implică cheltuieli suplimentare de păstrare, transport, asigurare, ceea ce majorează preţul de livrare. Aceste condiţii sunt precizate în INCOTERMS.

e) Documentele de plată fac obiectul unei clauze importante, întrucât în comerţul internaţional, datorită circuitului mărfurilor mai lung decât cel al documentelor, cumpărătorul achită mai întâi documentele aflate la bănci şi care atestă livrarea mărfurilor.

f) Instrumentele de plată şi de credit sunt acele documente care intervin în comerţul internaţional când plata se face după un timp de la livrarea mărfii, intervenind astfel creditul. Aceste instrumente sunt cambia, biletul la ordin şi cecul şi îndeplinesc o triplă funcţie: de plată, de credit şi de garanţie. Ele se emit pe termen scurt de 60, 180 zile, 6 luni, max.12 luni.

g) Modalităţile de plată pe care le-am descris intr-o parte anterioară.

h) Sistemul de garanţii de plată este un element ce nu poate lipsi dintr-un contract comercial, prin care se asigură rambursarea avansului, plata mărfurilor, rambursarea creditelor, plata ratelor şi îndeplinirea altor obligaţii ale părţilor.

Pe lângă aceste clauze principale, în cadrul celor valutare şi de plăţi mai întâlnim: clauze privind schema de plată, clauze privind modul de soluţionare a litigiilor, precum şi specificarea băncilor prin care se vor efectua plăţile şi a conturilor curente ale partenerilor.

Capitolul 2. Incasso-ul documentar2.1 Definire, funcţiiIncasso-ul documentar reprezintă operaţiunea de manipulare de documente comerciale

şi financiare prin intermediul căreia o bancă încasează pentru exportator suma datorată de cumpărător, pe baza acestor documentelor care atestă expediţia bunurilor contractate, remise băncii importatorului.

Ca modalitate de plată utilizată în schimburile economice internaţionale, incasso-ul este reglementat prin documentul intitulat „Reguli uniforme pentru incasso” (RUI), cunoscut şi sub denumirea de Publicaţia 522 , revizuită în 1995, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1996. Până la această dată utilizarea incasso-urilor era supusă „Regulilor uniforme pentru încasarea hârtiilor comerciale”, elaborate de Camera de Comerţ Internaţional – Paris 1967, când s-au înfiinţat uzanţele bancare în domeniu.

„Reguli uniforme pentru incasso”, Publicaţia 522, asigură cadrul legal pentru utilizarea incasso-ului de către toate băncile. Aceste reguli stabilesc principalele obligaţii şi drepturi ale partenerilor care recurg la incasso. Ele nu sunt obligatorii, ca de altfel nici definiţiile pe care le conţin, decât în lipsa altor convenţii exprese şi cu condiţia să nu contravină legilor şi regulamentelor naţionale, regionale sau locale ale unui stat, cărora părţile nu se pot sustrage sau altor înţelegeri între cumpărător şi vânzător.

Incasso-ul documentar este o modalitate de plată folosită atunci când încrederea între parteneri legată de îndeplinirea obligaţiilor contractuale este mai mare decât în cazul acreditivului documentar. Pentru vânzător şi cumpărător, un incasso documentar se află, ca oportunutate, între acreditivul documentar şi contul deschis. În cazul incasso-ului documentar, vânzătorul pregăteşte şi prezintă băncii documentele cam în acelaşi mod în care se procedează şi în cazul acreditivului documentar. Totuşi, există două mari diferenţe între un incasso documentar şi un acreditiv documentar:

- trata implicată nu este trasă de către vânzător (trăgător) asupra unei bănci, ci asupra cumpărătorului însuşi (tras);

- banca vânzătorului nu are obligaţia de a plăti la prezentare ci, mai simplu, acţionează ca o bancă încasatoare sau remitentă în numele vânzătorului, câştigând astfel un comision pentru serviciile sale.

În raport cu creşterea complexităţii modalităţilor de decontare, incasso-ul documentar se află pe prima treaptă după plata efectivă şi ordinul de plată. Prin incasso se înţelege deci, tratarea de către bănci, potrivit instrucţiunilor primite, a documentelor comerciale şi/sau financiare, în scopul:

- de a obţine acceptarea şi/sau plata;- de a remite documente comerciale contra acceptării şi/sau, după caz, contra plată;- de a remite documente în alte condiţii.Documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:o documente financiare, care pot fi prezentate spre acceptare sau plată; conform

Publicaţiei 522 acestea sunt: cambiile (bills of exchange), biletele la ordin (promissory notes), cecurile (cheques) sau alte instrumente de plată similare utilizate pentru a obţine suma de bani;

o documentele comerciale transmise, care pot include facturile, documentele de transport, documentele de valoare, documentele de asigurare, documentele reprezentând titlul de proprietate asupra mărfii sau alte documente similare.

Funcţia incasso-ului documentar constă în mijlocirea încasării contravalorii mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate de către exportator de la partenerul extern. Exportatorul are

încredere în importatorul său, respectiv în faptul că acesta va achita preţul mărfii pe măsură ce va fi avizat de o bancă locală.

În cazul incasso-ului documentar băncile nu se angajează la plată dacă importatorul nu vrea sau este în imposibilitatea de a plăti, ceea ce nu constituie o măsură asiguratorie pentru exportator. Băncile au doar rolul de gestionare a documentelor; ele nu răspund de întârzierile sau pierderile care pot să apară în timpul transmiterii mesajelor sau documentelor, în afară de cazul în care au comis ele însele o greşeală gravă. Din această cauză, folosirea incasso-ului documentar este recomandată numai dacă:

- vânzătorul (exportatorul) şi cumpărătorul (importatorul) au încredere unul în celălalt;- capacitatea şi bunăvoinţa cumpărătorului de a plăti nu sunt în dubiu;- în ţara importatorului există stabilitate politică, economică şi condiţii legale de

desfăşurare;- ţara importatorului nu impune nici o restricţie importurilor şi plăţilor.În cazul în care încrederea între parteneri nu este deplină, se poate folosi incasso-ul

documentar, procedându-se astfel:- exportatorul va cere importatorului o scrisoare de garanţie bancară, adică un

document prin care o bancă, agreată de exportator (creditor), garantează achitarea de către importator a sumei datorate , pe baza prezentării documentelor din care rezultă că exportatorul s-a conformat angajamentelor sale contractuale.

- exportatorul va trage o trată asupra importatorului, dispunând ca acesta să plătească suma datorată la vedere sau la o dată specificată, la ordinul beneficiarului. Importatorul devine astfel obligat cambial împreună cu toţi ceilalţi obligaţi solidar.

2.2 Participanţii la derularea incasso-ului documentar şi obligaţiile acestoraParticipanţii implicaţi în cadrul tehnicii de decontare prin incasso sunt, în general,

următorii: - Emitentul sau ordonatorul/exportatorul -vânzător/trăgătorul este cel care iniţiază

operaţiunea prin ordinul pe care îl dă băncii sale să încaseze contravaloare documentelor. El este cel care emite şi apoi remite documentele, după ce a expediat marfa.

- Banca din ţara exportatorului, denumită şi banca remitentă („remitting bank”), este cea care primeşte de la exportator documentele, însoţite de instrucţiuni privind încasarea, după care le remite băncii importatorului prin banca lui, trimiţându-i totodată dispoziţiile de lucru conform instrucţiunilor ordonatorului şi practicii bancare.

- Banca din ţara importatorului, denumită şi banca însărcinată cu încasarea („collecting bank”), este cea care primeşte documentele de la banca exportatorului şi se îngrijeşte de încasarea contravalorii mărfurilor şi/sau de acceptarea cambiilor din partea cumpărătorului.

- Banca prezentatoare („presenting bank”) este cea care preia sarcina de a prezenta documentele şi de a obţine încasarea în cazul în cazul în care operaţiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea.

- Importatorul-cumpărtor/trasul sau „drawee” este cel care primeşte documentele vehiculate la incasso, le achită băncii sale şi apoi intră în posesia mărfurilor contractate.

Banca însărcinată cu încasarea şi banca prezentatoare pot fi, în practică, una şi aceeaşi bancă, dacă documentele sunt trimise direct băncii care deserveşte trasul.

Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incasso, este cel care stabileşte condiţiile concrete de derulare a acestuia, considerându-se că întreaga operaţiune se desfăşoară din ordinul său, pe riscul şi răspunderea sa. Din acest motiv, documentele la incasso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de încasare, pe care exportatorul, pentru protejarea intereselor sale, trebuie să le dea cât mai clar, complet şi precis.

Pentru a evita orice întârziere în derularea incasso-ului şi cererile de informaţii suplimentare, este absolut necesar ca firma trasului şi adresa acestuia să fie exacte şi complete. Dacă se cunoaşte banca trasului, trebuie menţionate numele şi adresa acesteia. În caz contrar, incasso-ul va fi încredinţat unei bănci la alegerea băncii remitente, care nu îşi asumă totuşi nici o responsabilitate în caz de eroare şi/sau întârziere datorate respectivei bănci.

Numărul şi natura documentelor cerute depind de dispoziţiile aplicabile în ţara cumpărătorului. Dacă la ordinul de încasare este anexată o trată, trebuie precizat dacă se poate face protestare în cazul în care trasul nu efectuează plata sau refuză să îşi dea acceptul. În lipsa acestei precizări, banca prezentatoare nu este obligată să facă protest.

Pentru a se feri de eventualele riscuri (dezavantaje) provocate de un decalaj de timp între sosirea documentelor şi cea a mărfurilor, vânzătorul trebuie să depună documentele la bancă într-un interval de timp cât mai scurt. Aceste dezavantaje pot apărea pentru vânzător în următoarele situaţii:

Cu cât intervalul până la sosirea documentelor este mai mare, cu atât se prelungeşte creditul pe care vânzătorul îl acordă, indirect cumpărătorului şi deci, se întârzie încasarea contravalorii mărfurilor expediate.

Dacă mărfurile sunt sosite şi documentele nu, iar cumpărătorul, din anumite motive nu mai este interesat în preluarea mărfii sau, fie doreşte întârzierea plăţii, fie este de rea credinţă, poate face o verificare a mărfii şi poate constata, real sau nu, anumite nereguli pe care le poate folosi drept argument în amânarea plăţii, obţinerea unui rabat sau renunţarea de a mai achiziţiona marfa.

Aceste procedee nu concordă cu teoria incasso-ului (care are un caracter strict documentar) şi totuşi importatorii folosesc posibilitatea de refuz a plăţii la incasso, tratând în continuare problema exclusiv pe cale comercială.

Sosirea mărfii la destinaţie înaintea documentelor (în cazul transportului maritim) poate duce la cheltuieli mari de contrastalii, magazinaj etc., datorită faptului că importatorul, în lipsa conosamentului, nu poate prelua marfa de la cărăuş .

Sosirea mărfii la destinaţie înaintea documentelor mai prezintă riscul (în caz de rea credinţă) ca importatorul să utilizeze marfa (iar plata să o amâne foarte mult) sau să o vândă, să-şi schimbe domiciliul şi astfel marfa să fie pierdută pentru vânzător.

„Cumpărătorul (importatorul) este destinatarul documentelor vehiculate la incasso, căruia, conform instrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească anumită condiţie (plată, acceptare, alte condiţii) în schimbul eliberării documentelor”.

Această condiţie se află în afara relaţiilor directe născute din operaţia de incasso, reprezentând, de regulă, obligaţia importatorului faţă de exportator, asumată printr-un contract. Cumpărătorul trebuie să cunoască toate documentele, certificatele şi autorizaţiile necesare pentru vămuirea mărfii sau pentru vânzarea acesteia în ţara sa. De asemenea, el trebuie să specifice în contractul semnat cu vânzătorul, toate documentele de care are nevoie de la acesta.

Importatorul are obligaţia ca după primirea notificării să se prezinte la bancă, să controleze documentele ce atestă expedierea mărfii, asigurându-se că acestea sunt în conformitate cu normele vamale şi că poate vinde marfa în ţara sa. Ca un serviciu special, banca încasatoare poate permite cumpărătorului să intre, temporar, în posesia documentelor, pentru a le verifica înainte de efectuarea plăţii. Banca îşi asumă răspunderea pentru documente până la recuperarea lor. În cazul menţionat, cumpărătorul trebuie să înapoieze imediat toate documentele băncii încasatoare dacă nu este dispus sau nu poate să respecte procedura de plată convenită.

În cazul în care documentele sunt conforme cu contractul comercial internaţional, cumpărătorul dispune efectuarea plăţii. În cazul unui incasso documentar, cumpărătorul este, de obicei, asigurat deoarece nu trebuie să îşi asume răspunderea asupra mărfii până când nu se efectuează plata sau nu se semnează trata la termen. Cumpărătorul nu are dreptul să inspecteze marfa înainte de semnarea acceptului sau de efectuarea plăţii decât cu autorizaţia vânzătorului. El poate totuşi să specifice, între documentele pe care trebuie să le remit vânzătorului şi un certificat de control întocmit de o terţă parte. În cazul în care nu este obligat printr-un contract separat, cumpărătorul nu îşi asumă răspunderea asupra mărfii dacă refuză să intre în posesia documentelor. Nu este permisă plata unui procent din suma totală în schimbul documentelor decât dacă acest lucru este precizat de vânzător în ordinul de încasare.

Importatorul are dreptul să refuze plata atunci când în urma verificărilor rezultă că exportatorul nu a respectat clauzele contractuale. De asemenea, el are dreptul să ceară într-un

termen restituirea integrală sau parţială a sumei plătite în anumite cazuri specificate de instrucţiunile internaţionale referitoare la livrările pe baza incasso-ului, cum ar fi: primirea unei mărfi necomandate; nerespectarea sortimentului de marfă specificat în contract; achitarea anticipată a mărfii sau acordarea unui avans exportatorului pe care acesta nu îl recunoaşte; existenţa unei erori de calcul, etc. În situaţia unor asemenea erori, importatorul poate să se adreseze exportatorului pentru modificarea ordinului de incasso.

Pentru a uşura derularea plăţii prin incasso, băncile solicită importatorului ca fiecare dispoziţie de plată pentru achitarea documentelor primite la incasso să menţioneze referinţa sub care banca respectivă a avizat primirea documentelor. Există însă, în practica activităţii de comerţ exterior, tendinţa importatorilor de amânare a plăţii cât mai mult. Atunci când această amânare depăşeşte limitele uzuale, apar dezavantaje atât pentru vânzător cât şi pentru cumpărător.

Pentru vânzător, dezavantajele au caracter material şi constau în imobilizarea sumei încorporate în mărfurile livrate, fapt ce o face inutilizabilă, precum şi dobânda ce ar fi putut fi încasată, dacă această sumă ar fi fost depusă la bancă.

Pentru cumpărător (importator), dezavantajele au caracter psihologic prin faptul că amânarea plăţii creează suspiciuni şi neîncredere din partea furnizorului. Astfel, furnizorul îl va evita ca partener în viitor sau îi va solicita ca modalitate de plată acreditivul.

Importatorul (trasul) nu are nici o obligaţie ce decurge din operaţiunea de incasso. Ele are o singură obligaţie, anume plata, acceptarea provenită dintr-un contract exterior incasso-ului. Importatorul este singurul care controlează încheierea operaţiunii în cadrul relaţiilor generate de incasso, nici una din părţi neavând mijloace de determinare a acestuia la plată, acceptare, etc. Împotriva trasului se poate acţiona doar juridic.

Băncile. În cele mai multe (simple) cazuri, în operaţiunea de incasso intervin doar două bănci:

Banca remitentă care primeşte de la ordonator documentele însoţite de instrucţiunile privind încasare şi care remite aceste documente unei alte bănci, împreună cu dispoziţiile de lucru conform instrucţiunilor ordonatorului.

Banca însărcinată cu încasarea primeşte documentele cu dispoziţiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi de a obţine încasarea, acceptarea sau îndeplinirea altor condiţii. După realizarea acestor operaţiuni, are loc (în sens invers) transmiterea rezultatelor incasso-ului (sume de bani, efecte de comerţ acceptate etc.).

Există şi cazuri în care circuitul incasso-ului necesită intervenţia unei a treia bănci – banca prezentatoare – atunci când banca însărcinată cu încasarea nu poate realiza direct obligaţiile ce-i revin. În această situaţie, banca prezentatoare are sarcina de a prezenta documentele şi de a obţine încasarea.

Pentru activitatea depusă în serviciul exportatorului, băncile încasează un comision. Acestea percep, în general, comisioane pentru:

- remiterea documentelor contra plată sau acceptare;- eliberarea mărfii, în cazul în care aceasta a fost adresată unei bănci sau unui

tranzitar la dispoziţia respectivei bănci;- încasarea acceptului la scadenţă.Băncile au obligaţia, după cum am arătat de a prezenta documentele şi de a obţine

încasarea. În cadrul acestei obligaţii cu caracter general, băncile trebuie să realizeze în mod deosebit următoarele:

Controlul documentelor , în sensul că „băncile trebuie să determine dacă aceste documente apar a fi conform celor listate în instrucţiunile de incasso şi trebuie să avizeze prin mijloace de telecomunicare, sau prin alte mijloace de expediere, partea de la care au primit instrucţiunile de incasso dacă lipsesc documente sau sunt alte documente decât cele listate. Băncile nu au nici o obligaţie ulterioară în această privinţă. În cazul în care documentele nu apar să fie listate, atunci banca remitentă va fi reţinută de la disputarea tipului şi numărului de documente primite de către banca însărcinată cu încasarea. Băncile vor prezenta documentele aşa cum au fost ele primite, fără o examinare anterioară”.

Exportator

(ordonator)

Importator

(tras)

Banca exportator

(banca remitentă)

Banca importator

(banca prezentatoare)

1.Contract comercial internaţional

2. Livrare marfă

3. Depuneredocumente

10.Notificareprivind încasareaexportului

5. Notificareimportator

8. Intrare în posesiamărfurilor

4. Remitere documente

9. Remiterea încasării documentelor

6-7. Plată importatorcontra documente

Privitor la răspunderea pentru autenticitatea documentelor, băncile nu îşi asumă nici o obligaţie ori responsabilitate pentru forma, suficienţa, acurateţea, veridicitatea, falsificarea sau efectele legale ale oricărui document sau pentru condiţiile generale şi/sau particulare stipulate în documente sau suprapuse acestora. De asemenea, ele nu îşi asumă obligaţia sau responsabilitatea pentru descrierea, calitatea, greutatea, cantitatea, starea, ambalarea, livrarea, valoarea sau existenţa mărfurilor reprezentate prin documente sau pentru buna credinţă sau actele şi/sau emisiunile, solvabilitatea, performanţa şi reputaţia expeditorilor, cărăuşilor, transportatorilor, destinatarilor sau asigurătorilor mărfurilor sau a oricărei persoane, oricare ar fi ea.

Prezentarea documentelor şi obţinerea plăţii . În caz de neacceptare sau neplată, banca are obligaţia de a anunţa exportatorul în cel mai scurt timp, indicând şi motivele, dacă nu s-au dat alte instrucţiuni şi să-i ţină documentele la dispoziţie. În acest caz, banca remitentă trebuie să transmită noi instrucţiuni cu privire la documente. În situaţia în care nu se primesc aceste instrucţiuni în termen de 90 de zile, documentele sunt returnate băncii remitente.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru întârzieri şi pierderi pe timpul transportului sau transmiterii, băncile nu îşi asumă nici o obligaţie sau responsabilitate pentru consecinţele care decurg din întârzieri şi/sau pierderi în transmiterea oricărui mesaj, scrisori sau document sau pentru întârzieri, modificări sau alte erori de traducere şi/sau interpretarea termenilor tehnici. Băncile nu vor fi obligate sau ţinute răspunzătoare pentru nici o întârziere rezultată din necesitatea de a obţine clarificări cu privire la instrucţiunile primite.

Privitor la forţa majoră, băncile nu îşi asumă nici o obligaţie sau responsabilitate pentru consecinţele care decurg din întreruperea activităţii lor, provocate de revoluţii, tulburări civile, insurecţii, războaie sau orice alte cauze ce se situează în afara controlului lor sau datorită grevelor.

2.3. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar

Fig. nr.1: Mecanismul derulării incasso-ului documentar

Principalele etape în derularea plăţii prin incasso documentar sunt următoarele:1) Încheierea contractului comercial internaţional prin care partenerii au

convenit plata prin incasso documentar; pe baza acestui contract exportatorul îşi îndeplineşte obligaţiile sale.

2) Livrarea mărfii reprezintă momentul ce determină declanşarea etapelor privind derularea incasoo-ului documentar. Livrarea mărfurilor trebuie să respecte cu stricteţe termenele de livrare şi condiţiile privind mărfurile stipulate în contract. În urma livrării mărfurilor, exportatorul se află în posesia documentelor prin care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale (factură, documente de transport, poliţă de asigurare, certificat de asigurare, certificat de calitate, cambii).

3) Exportatorul trimite documentele de transport şi alte documente specifice băncii remitente, împreună cu ordinul de încasare (D/P; D/A etc.), numele şi adresa trasului, suma ce trebuie să fie încasată, scadenţa (la vedere, la prezentare), detalii despre celelalte documente, comisioane şi speze, numele băncii colectoare etc.

4) Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incasso documentar – după ce în prealabil:

- a verificat dacă documentele primite sunt cele menţionate în ordinul de încasare;- a controlat congruenţa şi integritatea instrucţiunilor; - a selectat banca colectoare, daca nu este denumită în ordinul de încasare;- a menţionat instrucţiunile de rambursare pentru banca colectoare; - a constatat (unde era cazul) dacă documentele au fost andosate.Acest document este remis băncii importatorului împreună cu setul de documente depus

de exportator atestând livrarea mărfii. 5) Banca prezentatoare (colectoare) la primirea documentelor şi a instrucţiunilor

de încasare de la banca remitentă are obligaţia: - să verifice documentele din punct de vedere al numărului lor;- să controleze congruenţa şi integritatea instrucţiunilor;- să anunţe banca remitentă de primirea documentelor;- să informeze trasul de condiţiile de derulare a incasso-ului documentar;- să păstreze documentele în gestiune până la reglementarea operaţiei;- să elibereze documentele urmând întocmai instrucţiunile băncii remitente.După efectuarea acestor operaţii, banca prezentatoare avizează importatorul de sosirea

documentelor.6 – 7) În funcţie de instrucţiunile primite în incasso-ul documentar, banca prezentatoare

eliberează importatorului documentele, fie contra plată, fie contra acceptarea cambiei.8) În posesia documentelor, importatorul ridică marfa.9) După încasarea contravalorii documentelor, banca importatorului remite banii

(sau cambia în cazul documentelor contra acceptare) băncii emitente.10) La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorului încasarea

exportului. În cazul în care prin instrucţiunile date au fost documente date contra acceptare îi remite cambia acceptată. În această situaţie, exportatorul aşteaptă scadenţa pentru a încasa cambia.

Mecanismul prezentat vizează situaţia cea mai simplă în care operaţiunea se derulează direct prin intermediul celor două bănci care deservesc operaţiunile exportatorului şi respectiv ale importatorului. În practică, însă, pe lângă aceste două bănci mai pot interveni una sau mai

multe bănci terţe. În acest caz, derularea rămâne, în principiu, neschimbată, singura deosebire fiind lungimea circuitului interbancar.

2.4. Documentele utilizate în decontarea prin incasso documentarDocumentele necesare pentru plata incasso-ului documentar sunt, în mare, aceleaşi ca în

tranzacţiile cu acreditivul documentar. În contractul original dintre cumpărător şi vânzător cumpărătorul menţionează:

- documentele care fac posibilă efectuarea transportului mărfurilor de către compania de navigaţie (conosamentul);

- documentele care asigură eliberarea mărfii de către autoritatea vamală (certificatele de origine, factura comercială etc.);

- documentele care garantează întrucâtva calitatea şi cantitatea (certificatele de control).Toate documentele care sunt trimise la incasso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de

încasare, menţiunea că incasso-ul este supus Regulilor Uniforme pentru Incasso (RUI) cu instrucţiuni complete şi precise. Aceste instrucţiuni sunt trecute în ordinul de încasare care este însuşi documentul denumit şi incasso documentar.

Ordinul de încasare reprezintă documentul cheie pregătit de către vânzător în care se specifică termenii şi condiţiile incasso-ului documentar. El trebuie întocmit cu foarte multă atenţie şi precizie, deoarece băncile nu au voie să acţioneze decât în conformitate cu instrucţiunile din ordin, şi nu pe baza tranzacţiilor anterioare sau a înţelegerilor verbale.

Conform RUI 522, instrucţiunile de incasso trebuie să conţină următoarele informaţii:a) Precizări privind părţile implicate:- detalii despre banca la care s-a primit incasso-ul şi banca prezentatoare sau însărcinată

cu încasarea: numele întreg al băncii, codul SWIFT, adresa completă, telefonul, telexul, faxul;- detalii despre emitent (ordonator, trăgător);- detalii despre tras, incluzând: numele întreg, adresa sau domiciliul la care trebuie să se

facă prezentarea, telexul, telefonul, faxul;b) Precizări privind elementele comerciale şi de documente:- descrierea mărfii, denumirea exactă a acesteia, cantitatea, preţ unitar etc.;- lista de documente anexata şi numărul de exemplare pentru fiecare document: factura,

documentul de transport, certificat de origine, de asigurare etc.;- detalii privind transportul şi livrarea: transbordările permise sau nepermise;

interzicerea navlosirii unor nave cu o vechime mai mare de un anumit număr de ani; livrări parţiale admise sau neadmise; dacă mărfurile trebuie depozitate şi asigurate în cazul în care documentele sunt preluate la sosirea mărfurilor (store insure); costul acestor operaţii va fi revendicat de la banca exportatorului care va debita contul clientului său.

c) Precizări privind condiţiile de plată:- valoarea incasso-ului, deci suma ce va fi solicitată contra documente importatorului,

cu indicarea monedei în care se va face plata;- termenele şi condiţiile referitoare la modalitatea de obţinere a plăţii şi/sau acceptării;- condiţiile de eliberare a documentelor: plată şi/sau acceptare (D/P sau D/A); alte

termene şi/sau condiţii.Este responsabilitatea părţii care emite instrucţiunile de incasso să se asigure că

termenele de eliberare a documentelor sunt clare şi lipsite de ambiguităţi. În caz contrar, băncile nu vor fi răspunzătoare pentru orice consecinţe ce decurg din aceasta.

- spezele ce trebuie suportate, indicându-se dacă se poate renunţa sau nu la ele;- dobânda, dacă este cazul, indicându-se dacă se poate renunţa sau nu la ea, incluzând:

rata dobânzii, perioada şi baza de calcul;- forma de plată şi avizul de plată;- dacă livrările parţiale sunt permise. În cazul în care ordinul de încasare nu face nici o

referire, se consideră plăţi parţiale nepermise. În cazul plăţilor parţiale admise banca nu va elibera documentele decât după primirea integrală a plăţii.

d) Ordinul de încasare trebuie să cuprindă instrucţiuni precise referitoare la procedura de urmat de bancă în caz de neacceptare sau neplată, şi anume: protestul de neplata sau de neacceptare; returnarea sau redirijarea documentelor etc. Ordonatorul poate desemna

un reprezentant pentru a acţiona în caz de neacceptare sau neplată. În lipsa acestor precizări, banca însărcinată cu încasarea nu are nici o obligaţie să protesteze documentele, el având doar datoria să anunţe ordonatorul în cel mai scurt timp.

Documentele trebuie prezentate trasului în forma în care au fost primite, exceptând cazul în care băncile sunt autorizate să aplice timbrele sau ştampilele necesare, pe cheltuiala părţii de la care s-a primit incasso-ul, numai dacă nu se prevede altfel şi să facă orice andosări necesare sau să aplice toate ştampilele şi elementele de identificare.

Condiţiile eliberării documentelor de banca importatorului 1. Pentru documentele trimise „la vedere” se utilizează expresia „documente contra

plată” (D/P) ceea ce semnifică faptul că eliberarea documentelor de către banca importatorului de realizează numai după ce acesta le-a plătit.

2. Pentru documentele trimise cu plata la o scadenţă se utilizează expresia „documente contra acceptare” (D/A), situaţie în care documentele comerciale sunt însoţite de o cambie, iar eliberarea documentelor de banca importatorului se face numai după ce acesta a acceptat cambia.

Referitor la cambie sunt luate în calcul următoarele precizări:- scadenţa acestora; - anticiparea eventualităţii neacceptării plăţii cambiei de către importator şi

formularea unor instrucţiuni clare de acţiune a băncii: dacă urmează să se solicite şi întocmirea formalităţilor de protest de plată/acceptare şi cine suportă costurile de protest;

- în cazul cambiilor acceptate, care va fi circuitul lor;- dacă sunt cambii însoţite de documente comerciale trebuie precizate

condiţiile în care sunt eliberare documentele, iar în lipsa unor astfel e instrucţiuni se eliberează numai contra plată;

- cine şi cum suportă taxele şi comisioanele bancare pentru toate băncile implicate în relaţia de incasso. Dacă importatorul (trasul) refuză plata taxelor şi comisioanelor bancare, acestea sunt suportate în mod automat de către exportator şi pot fi deduse din suma de plată sau debitate din contul exportatorului.

Astfel, banca însărcinată cu încasarea poate elibera documentele referitoare la marfă contra plată/acceptare, fără să recupereze taxele şi comisioanele de la importator, cu excepţia situaţiei în care primeşte instrucţiunea „să nu renunţe”.

Există şi situaţii când banca poate elibera documentele şi contra unei plăţi parţiale, numai dacă exportatorul nu a instructat „neacceptarea plăţii parţiale”. Această poate apărea dacă importatorul constată erori de facturare ale exportatorului, lipsuri constatate la mărfurile sosite înaintea documentelor.

Verificarea documentelor prezentate în cadrul unui incasso documentar vizează mai multe aspecte:

cambia trebuie să fie corect completată, semnată şi andosată; suma menţionată pe cambie trebuie să coincidă cu totalul facturii (şi cu suma

menţionată în ordinul de încasare); dacă este utilizat un conosament, este necesar un set complet de originale. Dacă

lipseşte vreun exemplar, trebuie dată o explicaţie şi banca colectoare trebuie avizată despre aceasta.

în cazul în care conosamentul este emis la ordin, expeditorul (exportatorul) trebuie să-l adoseze în alb;

descrierea mărfurilor şi a marcajului coletelor trebuie să coincidă pentru toate documentele;

dacă pe factură este indicat ce termen din setul INCOTERMS se aplică, documentele trebuie să corespundă cu acesta (de exemplu, în cazul termenului CIF, conosamentul trebuie să fie marcat „transport plătit” şi trebuie să existe un document de asigurare);

instrucţiunile din ordinul de încasare trebuie să fie logice, de exemplu atunci când este prezentată o cambie la vedere, să specifice documentele contra plată;

ordinul de încasare trebuie să fie semnat de ordonator.

2.5. Modalităţi de diminuare a riscurilor în operaţiunile comerciale cu plata prin incasso documentar

În relaţiile de plăţi externe pe bază de incasso documentar, pornind de la trăsătura caracteristică esenţială în materie de incasso şi anume inexistenţa asigurării din parte unei bănci că va achita documentele prezentate, este necesar să se procedeze cu toată grija pentru luarea unor măsuri asiguratorii în vederea evitării, pe cât posibil, a riscului de neîncasare şi de suportare a unor cheltuieli neeconomicoase:

- practicare incasso-ului numai în relaţiile cu parteneri siguri, cunoscuţi şi de o seriozitate şi bonitate de necontestat;

- măsuri de păstrare a controlului asupra mărfii prin expedierea ei pe numele unui terţ (tranzitar), la dispoziţia cumpărătorului (operaţiunea de vinculare);

- obţinerea prin contract a unor clauze de garantare – de scrisoare de garanţie bancară – prin diferite modalităţi a plăţii la incasso.

Trebuie reţinut că aceste măsuri nu elimină riscurile legate de derularea plăţilor la incasso, ci le diminuează numai, în mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei tranzacţii.

Măsurile de combatere a eventualelor efecte negative ale utilizării incasso-ului ca modalitate de plată la export privesc mai puţin tehnica financiar-bancară, fiind strâns legate de domeniul tehnicii comerciale, de încheierea şi derularea contractelor.

a) Contractarea exportului cu plata la incasso depinde de o serie de factori obiectivi privitori la:

- natura mărfii şi poziţia ei pe piaţă – cu cât marfa va fi mai competitivă cu atât riscul ca importatorul să întârzie sau să refuze plata este mai mic; dimpotrivă, în cazul unei abundenţe de oferte de mărfuri similare, acest risc creşte;

- preţul mărfii – cu cât este mai competitiv, cu atât este mai mare interesul cumpărătorului pentru tranzacţie;

- calitatea mărfii – cu aceleaşi efecte;- stabilitatea pieţei pentru un anumit produs, manifestată prin tendinţa de stabilitate sau

creştere a preţului, asigură competitivitatea mărfii în momentul plăţii;- conjunctura valutară, care poate influenţa preţul relativ al mărfii.Din această enumerare rezultă că importantă este alegerea cu mare grijă a domeniului de

aplicare a incasso-ului; în primul, trebuie stabilit corect, cu obiectivitate, nivelul de competitivitate la care se situează marfa pentru a se accepta plata la incasso.

b) Construcţia preţului şi condiţiile financiare. Riscul preponderent al plăţii la incasso fiind acela al întârzierii la plată, sunt recomandabile măsuri de acoperire a acestor întârzieri, ca de exemplu:

- includerea în preţ a unei marje acoperitoare, echivalentă cu dobânda pe perioada estimată a întârzierii la plată;

- tratarea de condiţii de plată pe credit pe termen scurt (care va fi egală cu durata estimată a întârzierii la plată), cu dobânda corespunzătoare creditului (inclusă în preţ sau separată). Deşi uneori se recomandă includerea în contract a unor penalităţi de întârziere la plată, acest procedeu nu este întotdeauna potrivit, întrucât prin acumularea penalităţilor de întârziere acestea pot constitui un motiv pentru cumpărător să dorească întreruperea contractului, deci neplata.

c) Derularea în paralel de contracte comerciale cu mărfuri similare pe aceeaşi piaţă sau cel puţin prospectarea pieţei şi stabilirea de alte contracte cu alţi potenţiali cumpărători. Desigur, aceasta este strâns legată de gradul în care marfa este cerută şi apreciată pe piaţă, existenţa mai multor clienţi permiţând dirijarea rapidă a mărfii către un alt cumpărător (şi încasarea imediată) în cazul în care cumpărătorul iniţial întârzie plata peste limitele normale sau o refuză din anumite motive.

d) În toate cazurile în care modalitatea de plată convenită este incasso-ul documentar, importatorul poate avea o atitudine activă în toate etapele – din momentul încheierii contractului şi stipulării clauzelor de plată până la momentul încasării efective a contravalorii mărfii.

1. În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi evitat prin includerea în contract a unor clauze acceptate de importator, care pot avea în vedere:

- Solicitarea unui avans de la importator în contul livrărilor de mărfuri contractate. „În vederea atenuării, în parte, a riscului de întârziere sau a refuzului de plată a unui incasso documentar, se poate solicita importatorului un avans în contul livrării de mărfuri contractate. În situaţia unor livrări eşalonate în timp, în cazul în care importatorul nu a achitat incasso-ul unei tranşe, se sistează livrările următoare şi se solicită plata prin acreditiv documentar sau remiterea unei scrisori de garanţie bancară, concomitent cu insistenţele depuse pentru plata incasso-ului documentar neachitat. Valoarea avansului ar putea fi stabilită în aşa fel încât să acopere cheltuielile ocazionate de returnarea mărfurilor livrate, în ţara exportatorului sau redirijarea pe altă piaţă dacă importatorul refuză plata”.

- Folosirea cambiilor (tratelor). Folosirea cambiilor nu numai la livrările pe bază de credit, ci chiar şi la acelea cu plata „la vedere”, ar putea constitui într-o oarecare măsură un corectiv, în sensul sporirii gradului de siguranţă în ceea ce priveşte încasarea contravalorii mărfurilor de la importatorul cumpărător. Un refuz de acceptare a cambiei sau de plată a acesteia la scadenţă, generează declanşarea procedurii prevăzută în legislaţia cambială (protest, judecare urgentă, executarea silită etc.).

În cazul în care documentele de export cu plata „la vedere” sau „la termen” sunt însoţite de cambii, unităţile economice cu activitate de comerţ exterior au obligaţia sa transmită instrucţiuni precise băncilor lor, cu privire la condiţiile în care trebuie executat mandatul dat băncii corespondente, respectiv dacă documentele urmează a fi eliberate cumpărătorului (trasului) contra plată sau contra acceptării unei cambii cu scadenţa la un anumit termen; dacă această cambie acceptată va rămâne în portofoliul băncii corespondente până la încasarea ei la scadenţă sau va fi returnată băncii iniţiatoare.

De asemenea, trebuie să se pronunţe dacă în cazul unui refuz de acceptare sau de plată, cambia urmează a fi sau nu protestă. Trebuie reţinut că în cazul unor valori mai importante, atunci când exportatorul nu are certitudinea deplină asupra solvabilităţii clientului extern să se ceară, cu prilejul tratativelor pentru încheierea contractului, avalizarea cambiei.

- Solicitarea unei scrisori de garanţie bancară. În cursul tratativelor comerciale care preced încheierea contractului de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional, atunci când exportatorul nu cunoaşte îndeajuns pe partenerul extern sau nu are deplina încredere că acesta va onora importul contractat, exportatorul va solicita importatorului ca acesta să depună drept cauţiune o scrisoare de garanţie bancară – înainte de efectuare exportului – scrisoare prin care banca garantă (de regulă, o bancă corespondentă) se angajează ca în situaţia în care importatorul nu achită documentele prezentate la plată să la achite ea, banca garantă, la simpla cerere a exportatorului.

- Alături de garanţiile bancare, o altă modalitate de asigurare, de acoperire a riscului de neplată, foarte eficientă, cu o utilizare recentă, este factoringul, în general şi factoringul internaţional, în special. Factoringul internaţional este un mecanism de finanţare, materializat într-un contract încheiat între o parte, denumita aderent – exportator de bunuri sau prestator de servicii destinate exportului – şi o societate bancară (sau instituţie specializată), domiciliată în aceeaşi ţară cu aderentul, denumită „factor de export”. „Prin contractul de factoring internaţional, factorul de export asigură finanţarea, acoperirea riscului de neplată, administrarea facturilor şi recuperarea creanţelor de la debitorii aderentului domiciliaţi în străinătate (importatori), iar aderentul cedează factorului, cu titlul de vânzare sau de gaj, creanţele asupra străinătăţii izvorâte din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii la export”.

Pentru exportator, avantajele generate de utilizarea factoringului internaţional sunt: simplitatea modului de încasare a exporturilor; toate costurile şi problemele de comunicare cu partenerii externi sunt transferate factorului de export; poate să adopte o politică eficientă de export, deoarece deţine informaţii despre activitatea desfăşurată de debitorii săi (bonitate, rating de credit), informaţii privind apariţia unor dereglări care pot conduce la incapacitatea de plată a acestora, informaţiile legate de segmentul de piaţă în care debitorii îşi desfăşoară activitatea, asistenţă de rezolvare pe cale amiabilă sau în justiţie a unor dispute.

2. În faza expedierii mărfii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului:- Executarea cât mai corectă a contractelor din punct de vedere al cantităţii şi calităţii

mărfii, precum şi a îndeplinirii întocmai a tuturor obligaţiilor contractuale, pentru a nu da importatorului prilejul de a refuza plata.

- Stoparea livrării mărfii, oricând există indicii de elemente care ar putea determina neplata sau întârzierea la plată (marfă necorespunzătoare, ezitări ale cumpărătorului în preluarea mărfii, situaţie financiară precară a partenerului etc.)

- Modul de întocmire a documentelor de transport. O importanţă deosebită trebuie să i se atribuie modului de întocmire a documentelor de transport, astfel încât să se păstreze cât mai mult timp posibil controlul asupra mărfurilor expediate, chiar până la încasarea contravalorii acestora.

Astfel, la transporturile „via mare sau fluviale”, conosamentele vor trebui întocmite în formă negociabilă, andosate în alb sau la ordinul băncii şi nu direct pe numele sau ordinul importatorului.

La transporturile „via terra”, duplicatul de fraht sau scrisoare de trăsură va fi adresat pe numele unei case de expediţie internaţională, agreată atât de importatorul cumpărător, cât şi de unitatea economică cu activitate de transporturi internaţionale.

În afara problemelor aferente întocmirii documentelor de transport, se urmăreşte ca poliţa de asigurare să fie emisă, de asemenea, în formă negociabilă şi nu la ordinul cumpărătorului, să fie andosată la ordinul băncii sau în alb şi să acopere – când este cazul – şi riscul încărcării pe punte sau al transbordării.

3. Vinculaţia este o altă modalitate de atenuare a riscului de neplată. Expedierea mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente a băncii comerciale româneşti (cu acordul prealabil al acesteia) sau, cel mai frecvent, pe adresa unei case de expediţie sau de depozit general. Mărfurile nu sunt eliberate importatorului de către acestea decât pe baza dovezii bancare că a achitat marfa. Vinculaţia prezintă, totuşi, anumite dezavantaje: fiind iniţiată de exportator, cheltuielile sunt suportate de el; costurile vinculaţiei sunt relativ ridicate; se menţine riscul de nepreluare în cazul în care importatorul nu mai este interesat de marfă.

Utilitatea economică a incasso-uluiIncasso prezintă următoarele avantaje: este relativ simplu ca tehnică; este ieftin, serviciul pe care îl prestează banca în relaţia de incasso neangajând

răspunderea băncii în cazul unor modalităţi de plată mai complicate, cum ar fi acreditivul, astfel încât comisionul bancar este modic;

prin această modalitate de plată, debitorul nu-şi imobilizează suma pe care o datorează, el dispunând liber de ea până în momentul plăţii. La rândul său, creditorul, dacă are nevoie de suma care face obiectul incasso-ului înainte de termenul de plată stabilit şi dacă a tras o trată, poate sconta trata la bancă, încasând în avans suma de la aceasta, mai puţin dobânda pe perioada de la scontare până la scadenţă. Banca va încasa suma de la debitor la scadenţa tratei.

Cu toate acestea, incasso nu este utilizat pe scară largă în comerţul internaţional pentru două motive:

lichidarea financiară prin incasso este greoaie, ea implicând, aşa cum s-a arătat, un parcurs bancar relativ îndelungat al documentelor de plată;

incasso nu asigură prin el însuşi pe creditor că va încasa suma care i se cuvine. Din această cauză, băncile sunt rezervate în ceea ce priveşte acordarea de avansuri sau de credite pe baza unei operaţii de incasso.

Capitolul 3. Ordinul de plată3.1. Definire, caracteristici, clasificarePentru realizarea plăţilor provenite din relaţiile necomerciale (în special din repartiţiile

financiare şi de credit, transferuri) sau din relaţii comerciale, dar nelegate imediat de livrarea de mărfuri se utilizează ca modalitate de plată cu largă răspândire, ordinul de plată.

Ordinul de plată reprezintă modalitatea cea mai simplă de realizare a unei plăţi sau încasări. Ca modalitate de plată, el este cel mai apropiat de ceea ce se numeşte plată deoarece esenţa unui ordin de plată constă în transmiterea unei sume de bani de la persoana care datorează acea sumă, în favoarea unei alte persoane (titularul creanţei respective).

“Ordinul de plată este dispoziţia de plată dată de o persoană (ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar”. La noi în ţară, pentru reglementarea operaţiunilor cu ordine de plată, Banca Naţională a României a elaborat şi pus în aplicare: Regulamentul nr.8/19.08.1994 privind ordinul de plată şi Norme cadru nr.15/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie.

Pentru ca dispoziţia de plată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

banca receptoare să dispună de fonduri băneşti, fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);

nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.În practica schimburilor economice internaţionale plata simplă reprezintă lichidarea

bănească a unor operaţiuni deja efectuate, fie că este vorba de import de mărfuri, fie ca este vorba de prestări de servicii, inclusiv rambursarea unui credit primit anterior. În cele mai multe cazuri, ordinele de plată se dispun în legătura cu operaţii accesorii la import sau la export şi au caracter comercial. În acest sens amintim:

1) plata unor facturi provenite din operaţiuni de import trimise direct importatorului de către exportatorul străin;

2) remiterea contravalorii unor facturi de valori mici sau a unor facturi care din diferite motive nu au fost achitate la timp (facturi restante);

3) remiterea unor sume reprezentând bonificaţii acordate, ca urmare a rezolvării unor reclamaţii calitative sau cantitative (sume care au fost deduse de către importator cu prilejul achitării documentelor remise anterior prin bancă);

4) restituirea garanţiilor constituite în cadrul unor contracte de valori mari (dacă nu s-a utilizat o scrisoare de garanţie bancară);

5) remiterea unor comisioane cuvenite reprezentanţilor externi, firme prin intermediul cărora se realizează operaţiunile de comerţ exterior etc.

Pe lângă situaţiile expuse mai sus se întâlnesc şi situaţii când se apelează la ordinul de plată şi atunci când încă nu a apărut o creanţă, ca de exemplu avansul. Prin ordinul de plată se creează premisele constituirii unei creanţe sau ale unei relaţii de credit. Desigur, beneficiarul avansului trebuie să prezinte o garanţie bancară de restituire a acestuia.

Ordinul de plată se foloseşte însă şi în unele relaţii de plăţi necomerciale cu străinătatea, cum ar fi:

- plata cotizaţiilor la diverse organisme internaţionale la care ţara este membră; - remiterea de sume unor delegaţi aflaţi în deplasare în străinătate şi cărora li s-a aprobat

prelungirea duratei delegaţiei;- plata retribuţiei muncii unor angajaţi aflaţi la post în străinătate în cadrul misiunilor

diplomatice, agenţiilor economice, consulatelor etc.- plata indemnizaţiilor muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor etc. care îşi desfăşoară

activitatea temporar în străinătate, pentru acordarea de asistenţă tehnică;- plata unor penalizări;- plata contrastaliilor etc.Orice tip de raporturi contractuale are la bază încrederea dintre părţi – debitor şi

creditor. Creditorul, reprezentat de exportator, este sigur că va primi de la debitor (importator) suma reprezentând contravaloarea obiectului contractului sau a unei creanţe izvorâte din derularea unei anumite operaţiuni. Operaţiunea de plată este iniţiată de către plătitor (ordonator), care stabileşte regulile după care operaţiunea sa va derula. Din acest motiv, în materie de ordine de plată diversitatea tehnică este deosebit de largă.

Spre deosebire de celelalte modalităţi de decontare, ordinul de plată are un caracter revocabil până la executare, adică ordonatorul îşi poate retrage sau modifica instrucţiunile de

plată date băncii, cu condiţia ca ordinul iniţial să nu fi fost executat prin plata în favoarea beneficiarului. O plată făcută rămâne bun făcută. Restituirea plăţii poate fi dispusă numai de către beneficiarul sumei primite. Din această cauză, se recomandă folosirea ordinelor de plată ca modalitate de decontare numai în situaţia în care există încredere absolută între parteneri. Revocarea ordinului de plată nu atrage după sine nici un fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părţile implicate.

O altă trăsătură deosebit de importantă a ordinului de plată este depozitul bancar, absolut obligatoriu în acest caz. Aceasta presupune obligaţia ordonatorului ca odată cu emiterea ordinului de plată să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare, fie prin deblocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în vederea executării plăţii sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop în contul ordonatorului.

Ordinele de plată ar putea fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de revocabilitate, formă etc., astfel:

1) din punct de vedere al revocabilităţii, ordinul de plată este revocabil, deoarece o plată care urmează a fi realizată prin această modalitate de plată poate fi revocată în orice moment de către ordonator (cel care dă dispoziţia de plată către bancă). Totuşi, în cazul în care dispoziţia de revocare a fost primită de bancă după achitare, plata rămâne bun făcută, deci este irevocabilă.

2) din punct de vedere al formei, ordinul de plată poate fi:- letric, atunci când plata are loc ca urmare a unei scrisori adresate băncii plătitoare

sau prin intermediul unui formular tip; - telegrafic, când plata se efectuează pe baza unei telegrame sau a unui formular tip pe

care se menţionează remiterea telegrafică a sumei;- prin telex trimis băncii plătitoare.

3) din punct de vedere al modalităţii de încasare sau al documentelor solicitate beneficiarului de către bancă la remiterea sumei (conform dispoziţiilor primite), ordinul de plată poate fi:

- simplu, când banca achită suma contra unei simple chitanţe de primire din partea beneficiarului;

- documentar, atunci când banca, conform instrucţiunilor primite din partea ordonatorului, solicită beneficiarului documentele care dovedesc livrarea mărfurilor (factură comercială externă, document de transport etc.), ori efectuarea serviciilor etc.3.2. Participanţii şi mecanismul de derulare a plăţii prin ordin de plată

Părţile implicate în derularea unui ordin de plată sunt următoarele:Ordonatorul este reprezentat de persoana care iniţiază operaţiunea (cumpărătorul,

importatorul); este cel care plăteşte, stabileşte condiţiile plăţii, constituie provizionul bancar în vederea plăţii şi poate în orice moment revoca plata până în momentul efectuării ei. Un emitent este obligat printr-un ordin de plată, în termenii în care s-a făcut recepţia la societatea bancară receptoare. Emitentul nu este obligat printr-un duplicat greşit, o eroare sau o neconcordanţă a ordinului de plată, dacă:

- emitentul şi societatea bancară receptoare au consimţit asupra unei proceduri de detectare a duplicatelor greşite, erorilor sau neconcordanţelor unui ordin de plată;

- folosirea respectivei proceduri de către societatea bancară receptoare a arătat sau ar fi arătat duplicatul greşit, eroarea sau neconcordanţa din conţinutul ordinului de plată.

Un emitent este obligat să plătească socetăţii bancare receptoare pentru ordinul de plată emis atunci când societatea bancară receptoare îl acceptă, dar această plată nu se face până la începutul perioadei de executare a respectivului ordin de plată. În cazul în care plata se face înainte de perioada de executare a ordinului de plată, se consideră făcută pe riscul emitentului.

Plata obligaţiei emitentului faţă de societatea bancară receptoare se consideră a fi făcută:- în momentul în care s-a făcut debitarea contului emitentului, în cazul în care acesta

are un cont deschis la societatea bancară receptoare;- în momentul în care societatea bancară emiţătoare creditează un cont al societăţii

bancare receptoare deschis la ea şi aceasta din urmă foloseşte fondurile desemnate de suma

respectivă sau dacă nu foloseşte fondurile, în ziua bancară următoare zilei în care fondurile au fost făcute disponibile şi societatea bancară receptoare cunoaşte acest lucru;

- în momentul în care societatea bancară emiţătoare creditează contul societăţii bancare receptoare deschis la o altă societate bancară şi aceasta foloseşte fondurile respective sau dacă nu foloseşte fondurile, în ziua bancară următoare zilei în care fondurile au fost făcute disponibile şi societatea bancară receptoare cunoaşte acest lucru;

- în momentul în care decontarea finală este făcută prin creditarea contului societăţii bancare receptoare deschis la BNR;

- în momentul în care decontarea finală este făcută în favoarea societăţii bancare receptoare.

În cazul în care plătitorul este altul decât emitentul, acesta are obligaţia plăţii spezelor bancare aferente procesării ordinului de plată.

Beneficiarul sau exportatorul (vânzătorul) este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o anumită sumă de bani; el trebuie să se conformeze condiţiilor prevăzute în ordinul de plată. Beneficiarul nu are certitudinea încasării sumei până în momentul plăţii.

Băncile care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de prestatoare de servicii. Singurele răspunderi ale băncilor sunt legate de manipularea corectă a valorilor încredinţate (fonduri băneşti şi documente) şi să solicite beneficiarului prezentarea documentelor aşa cum s-a prevăzut de ordonatorul plăţii (în cazul ordinului de plată documentar).

Aceste bănci sunt denumite astfel:Banca ordonatoare (iniţiatoare), cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea

plăţii prin ordin de plată şi la care constituie depozitul. Această bancă are următoarele îndatoriri:

- returnarea sumei în caz de nefinalizare a transferului credit;- plata dobânzilor de întârziere (în cazul în care întârzierea plăţii i se datorează).Banca plătitoare (destinatară), cea la ghişeele căreia se achită suma beneficiarului plăţii

şi care solicită anticipat sau ulterior de la banca ordonatoare suma ce urmează să o plătească sau a plătit-o. Banca destinatară are următoarele obligaţii:

- recepţia;- autentificarea;- acceptarea/refuzul;- plata dobânzilor de întârziere (în situaţia în care întârzierea i se datorează).Se consideră că o bancă destinatară acceptă un ordin de plată în următoarele momente: la recepţia sa de emitent, în cazul în care între emitent şi societatea bancară

destinatară există un acord în acest sens; în momentul în care l-a înştiinţat pe emitent privind acceptarea;

în momentul în care a debitat un cont al emitentului deschis la ea ca plată pentru ordinul de plată respectiv;

în momentul în care a creditat un cont al beneficiarului sau a pus în alt mod fondurile băneşti la dispoziţia acestuia;

în momentul în care a comunicat beneficiarului că are dreptul să retragă sau să utilizeze fondurile provenite în urma acceptării respectivului OP.

O societate bancară destinatară care nu acceptă un ordin de plată este obligată să facă o comunicare cu privire la refuzul acestuia cel târziu în ziua următoare ultimei zile a perioadei de executare. Un ordin de plată îşi încetează efectele dacă nu este nici acceptat, nici refuzat înaintea încheierii celei de-a doua zile bancare următoare sfârşitului perioadei de executare.

Societatea bancară destinatară, după acceptarea unui ordin de plată, este obligată să pună fondurile la dispoziţia beneficiarului în ziua acceptării sau cel mai târziu în ziua următoare, ori să le folosească în concordanţă cu menţiunile conţinute de ordinul de plată şi cu relaţiile contractuale existente între ea şi beneficiar.

Dacă un ordin de plată nu poate fi executat deoarece nu conţine menţiunile obligatorii sau datorită inconsecvenţei datelor pe care le conţine, societatea bancară destinatară îl va înştiinţa pe emitent, dacă acesta poate fi identificat, în intervalul de timp cerut.

În cazul în care ordinul de plată indică expres o anumită dată mai îndepărtată, societatea bancară îl va executa în aşa fel încât acea dată să fie respectată. O comunicare care trebuie să fie făcută, va fi făcută cel mai târziu în ziua următoare ultimei zile a perioadei de executare. O societate bancară receptoare care recepţionează un ordin de plată după închiderea zilei sale bancare are dreptul să trateze respectivul ordin de plată ca şi cum ar fi fost primit în următoarea sa zi bancară.

Mecanismul derulării unui ordin de platăÎn vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiei plătitorului exprimată prin emiterea

ordinului de plată, societăţile bancare participante în cadrul transferului-credit respectiv, trebuie să efectueze în ordine următoarele operaţiuni:

1. recepţia – procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată;2. autentificarea – procedura prin care se determină că ordinul de plată a fost emis

de persoana indicată ca emitent pe ordinul de plată;3. acceptarea – procedura prin care se recunoaşte ca valabil un ordin de plată

recepţionat saurefuzul – procedura utilizată în cazul în care o societate bancară receptoare decide că nu

este posibil sa execute un ordin de plată dat de un emitent sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului-credit;

4. executarea – procedura de emitere a unui ordin de plată acceptat anterior.

Fig. nr.2: Mecanismul decontării prin ordin de platăConform figurii, au loc următoarele operaţiuni:1) Ordonatorul care are de plătit o factură, un comision, un debit etc dă dispoziţie

băncii sale să emită un ordin de plată (dacă nu îl completează el însuşi) în sumă de ... în favoarea ... (firma, instituţia beneficiară), indicând şi documentele care să fie prezentate pentru efectuarea plăţii.

2) Ordonatorul înştiinţează beneficiarul de emiterea ordinului de plată în favoarea sa.3) Banca căreia i se adresează şi la care îşi are disponibilităţile în cont curent (dacă nu

are, va depune suma) primeşte ordinul de plată şi îl avizează, remiţându-l băncii destinatare plătitoare, împreună cu instrucţiunile.

4) Banca destinatară primeşte ordinul şi instrucţiunile de plată şi informează firma beneficiară, solicitându-i şi prezentarea documentelor la plată (după caz).

5) În urma avizării sale, beneficiarul, după caz, prezintă documentele de plată, solicitând fie încasarea în numerar, fie virarea în contul său curent bancar.

Pe plan intern, mecanismul unui ordin de plată se realizează întrucâtva similar cu cel de pe plan extern, pe parcursul dispunerii plăţilor către emitent şi până la creditarea contului beneficiarului, respectiv realizarea operaţiunii de transfer-credit. În România, în vederea accelerării decontarilor funcţionează instituţia denumită Transfond.

În circuitul internaţional, faţă de mecanismul prezentat pot interveni şi situaţii în care, cu acordul beneficiarului, plata se poate efectua de o terţă bancă unde beneficiarul are un alt

2

1 5 4

3

Ordonator

comparator

Banca

ordonatorului

Banca

beneficiarului

Berneficiar

vânzător

cont deschis. Situaţia se întâlneşte în cazul operaţiunilor care presupun autorizarea, din partea beneficiarului, de a i se debita contul în vederea achitării de către acesta a propriilor obligaţii contractuale.

În relaţiile comerciale, utilizarea ordinului de plată de sine stătător ca modalitate de plată a unor exporturi este foarte rar întâlnită, fiind de regulă evitat datorită ca urmare a riscului de revocare pe care îl prezintă. În relaţiile de export sau de import cel mai adesea este folosit combinat cu alte modalităţi de plată, când revocarea lui nu poate aduce prejudicii părţii române. Astfel, în cadrul schemelor de plată care prevăd plăţi în avans pentru livrări de maşini şi utilaje de valori mari, plata avansului poate fi efectuată prin ordin de plată, pentru restul sumei utilizându-se, după cum s-a convenit, incasso-ul sau acreditivul. În mod similar, importatorul poate achita anticipat platatransportului (navlu, fraht etc.) prin ordin de plată.

Cel mai larg domeniu de utilizare a ordinului de plată îl constituie plăţile necomerciale. El este folosit în mod frecvent pentru: prestări de servicii, plata navlurilor, operaţiile de control ale O.C.M. făcute în favoarea unor importatori străini, cheltuieli de asigurare, întreţinerea reprezentanţelor şi ambasadelor.

Comisioanele percepute de bănci la operaţiunile cu ordine de plată„Comisioanele sunt datorate băncii comerciale pentru serviciile prestate, chiar dacă

ulterior ordinele de plată sunt revocate sau expiră total/parţial neefectuate, precum şi în cazul ordinelor de plată efectuate pe baza extraselor de cont. Aceste comisioane, unele sunt fixe pe operaţiune, iar altele procentual asupra valorii ordinelor de plată”.

Comisioanele sunt percepute pentru:- emitere de ordine de plată;- modificări/anulări (se solicită celui care cere serviciul);- plăţi.

Pentru ordinele de plată emise de bancă din ordinul clienţilor săi, se mai percep şi alte comisioane:

- în favoarea altor clienţi ai aceleiaşi bănci sau în favoarea altor bănci în cont „Loro” al acestora la banca emitentă;

- în favoarea unor bănci care nu au cont la banca emitentă sau în favoarea unor clienţi care au cont la bănci ce ce nu au deschis cont la banca emitentă;

- transmiterea la client prin fax, la cerere expresă, a copiei ordinului de plată;- intervenţia pentru clarificarea instrucţiunilor de plată (incomplete/neclare), se va

solicita celui care cere serviciul sau celui vinovat de mesaje incomplete.Informaţii asupra cuantumului comisioanelor se dau, la cerere, de oricare bancă

emitentă

Capitolul 4. Riscuri şi garanţii în schimburile internaţionale4.1. Riscurile în schimburile internaţionaleSchimburile internaţionale se află sub incidenţa a numeroşi factori imprevizibili,

expresie a caracterului complex al acestora, a evoluţiei lor contradictorii ce au loc pe piaţa mondială. Prin urmare, în derularea relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţională, procesul decizional are în vedere condiţiile de risc şi de incertitudine. În acest context, factorii de risc au o deosebită importanţă atât pentru importator, cât şi pentru exportator.

În accepţiune largă, prin risc se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice internaţionale (import, export, cooperare) sau obţinerii unui profit mai redus decât cel scontat ca rezultat al producerii unor evenimente, fenomene imprevizibile.

Cauzele care generează riscurile sunt numeroase şi pot fi de natură comercială sau necomercială. În domeniul comercial, riscul reprezintă un eveniment viitor posibil a cărui producere poate provoca pierderi materiale. Riscul, ca o categorie socială, economică, politică sau naturală, se caracterizează prin multiple trăsături, între care menţionăm: este un eveniment incert, dar posibil, originea aflându-se în incertitudine; este un eveniment păgubitor, efectele lui odată produse nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activităţii umane, sociale, economice, politice şi în raporturile dintre om şi natură.

Sunt socotite riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului, neplata la termen a contravalorii mărfii sau serviciului, neacceptarea de către cumpărător a mărfurilor etc.

În grupa riscurilor necomerciale sunt incluse cele determinate de starea de război, exproprierea sau intervenţia guvernamentală care împiedică plata, schimbarea regimului politic, adoptarea de restricţii privind transferurile valutare; anularea licenţelor de export, import, calamităţi naturale.

Principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract comercial sunt prezentate în tabelul următor:

Riscuri Forma de manifestarepentru exportator pentru importator

A Cauzate de parteneria1 Riscuri privind producerea

mărfi sau efectuarea serviciuluiImportatorul anulează unilateral comanda; în mod nejustificat refuză să preia marfa

Exportatorul nu poate efectua comanda din raţiuni tehnice sau financiare; nu execută contractul sau îl execută defectuos – cantitativ, calitativ, termen

a2 Riscul de neplată Cumpărătorul nu plăteşte marfa Exportatorul nu restituie avansul

B Determinate de situaţia economică şi/sau politica a ţărilor din care provin contractanţiib1 Riscul politic Evenimente politice îl împiedică

pe importator să respecte condiţiile contractuale: război, revoluţie, embargo, interdicţia de import etc.

Evenimente politice îl împiedică pe exportator să realizeze contractul: război, revoluţie, embargo de export etc.

b2 Riscul de transfer Statul sau instituţii de drept public refuză să efectueze plăţi în moneda convenită în contract

Plăţi fără garanţie de transfer nu pot fi efectuate şi marfa nu poate fi achitată

b3 Riscuri valutare Devalorizarea monedei de contract Revalorizarea monedei de contract

Tabel nr.4 Principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract comercial

Întrucât plata prin incasso nu presupune nici o obligaţie sau garanţie a plăţii în afara obligaţiei asumate de cumpărător prin contractul comercial, rezultă că incasso-ul este o sursă de riscuri deloc neglijabile pentru vânzător. Întreaga gamă de riscuri provine în principal din faptul că, în tranzacţia comercială, condiţia iniţierii demersurilor pentru obţinerea plăţii este existenţa documentelor de expediţie, care presupun expedierea mărfii. Cu alte cuvinte, exportatorul îşi executã obligaţia contractuală (livrarea mărfii), urmărind ca numai după acest moment să întreprindă cele necesare pentru obţinerea plăţii.

Singura protecţie a exportatorului este, în acest moment, faptul că importatorul nu poate ridica marfa, deci nu poate intra în posesia titlului de proprietate asupra mărfurilor decât în momentul plăţii, când obţine documentele. Astfel, riscul exportatorului de a pierde marfa fără a obţine plata este eliminat. Riscul exportatorului depinde, în mare măsură, de modalitatea de plată: documente contra plată sau documente contra acceptare.

În cazul tranzacţiilor documente contra plată (D/P), importatorul nu poate obţine documentele de titlu (şi nici mărfurile) decât după plata cambiei la vedere sau, în cazul când nu este anexată o cambie, după plata sumei menţionate în factură sau în ordinul de încasare.

Riscul ce apare în plus în cazul tranzacţiilor documente contra acceptare (D/P) este acela că mărfurile sunt eliberate la acceptarea cambiei, fără nici o garanţie că suma va fi achitată la scadenţă. Odată cambia acceptată, exportatorul nu se află într-o situaţie mai bună decât în cazul tranzacţiei pe bază de cont deschis, cu excepţia faptului că poate da în judecată importatorul pe baza cambiei dezonorate.

Totuşi, dacă exportatorul, importatorul şi banca sa convin astfel în prealabil, ordinul de încasare poate stipula „eliberează documentele contra acceptare pentru aval” (release

documents against acceptance for aval). Aceasta înseamnă că, după acceptarea cambiei de către importator, plata va fi garantată de banca importatorului.

Această din urmă situaţie prezintă avantaje pentru exportator, întrucât dacă banca exportatorului este sigură, riscul de neplată este eliminat, iar în al doilea rând, transferul fondurilor se va face mult mai repede decât în mod obişnuit, fiind eliminate întârzierile.

Riscurile ce pot apare între momentul expedierii mărfii şi cel al încasării contravalorii ei sunt, în ordinea frecvenţei lor în practica curentă, următoarele :

Riscul întârzierii la plată, care recurge din faptul că circuitul documentelor este imprecis ca durată, dând astfel posibilitatea importatorului de a întârzia el însuşi să se prezinte pentru preluarea documentelor contra plată. Acest risc este semnificativ amplificat atunci când modul de executare a contractului (în special calitatea mărfii), conjunctura pieţei (evoluţia preţurilor, a cursurilor valutare, etc.) sau situaţia financiară a importatorului prezintă variaţii considerabile care pot determina importatorul la o amânare deliberată a momentului plăţii, în aşteptarea fie a unor rabaturi de preţ, a momentelor de conjunctură mai favorabile sau a propriei redresări financiare.

Riscul de neplată din partea importatorului. Neplata poate surveni ca urmare a unor fenomene sau evenimente care îl pot pune pe importator în dezavantaj, şi anume calitatea discutabilă a mărfii, conjunctura slabă a mărfii pe piaţă, evoluţia situaţiei valutare în sensul în care afecteazã negativ competitivitatea importului, apariţia unor oferte mai avantajoase de marfă similară, situaţia financiară precară a cumpărătorului. Dacă importatorul refuză să plătească, mărfurile rămân în portul străin, în pericol de a fi deteriorate sau furate şi implicând taxe percepute de autorităţile portuare pentru mărfurile neridicate.

Pentru evitarea acestor probleme, în ordinul de încasare poate fi inclusă clauza “depozitează şi asigură ”. În acest caz, exportatorul are certitudinea cã mărfurile sunt în siguranţă până la găsirea unui alt cumpărător. Dacă exportatorul are un agent de încredere în ţara respectivă, el poate sã-i confere acestuia, prin ordinul de încasare, dreptul de a prelua mărfurile şi de a le vinde din partea sa, clauza numindu-se “case of need”. Dacă importatorul a refuzat plata şi mărfurile nu pot fi revândute unui alt cumpărător din aceeaşi ţară, vor trebui returnate în ţara exportatorului sau expediate unui cumpărător dintr-o ţară terţă.

Fiecare din aceste posibilităţi este scumpă şi uneori mărfurile sunt abandonate ca “pierderi”. Însă, şi în aceste condiţii, comisioanele bancare trebuiesc plătite. Neplata aduce după sine discutarea litigiului în instanţa comercială sau civilă, recuperarea integrală a contravalorii mărfii fiind teoretic asigurată, dar practic extrem de dificilă datorită complexităţii motivelor posibile de neplată invocate şi procedurilor juridice corespunzătoare foarte anevoioase. Chiar în cazul unei asemenea soluţii, întârzierea recuperării contravalorii mărfii este extrem de păgubitoare pentru exportator.

Riscul diminuării încasării apare ca o consecinţă directă a primelor două categorii de riscuri semnalate (întârziere sau neplată), putându-se concretiza în trei forme, şi anume :

scăderea valorii şi implicit a preţului mărfii, fie ca urmare a deprecierii acesteia în perioada de întârziere, fie ca urmare a acceptării de către exportator a diminuării preţului în vederea lichidării tranzacţiilor cât mai repede şi cu pierderi minime.

efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru manipularea, depozitarea şi protecţia mărfii, staţionarea mărfii pe mijlocul de transport sau în antrepozitele cărăuşilor până la preluarea ei, redirijarea mărfii către o altă destinaţie, etc.

plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calculul de eficienţă a exportului în cazul în care operaţiunea comercialã este finanţată de un terţ (de regulă banca ), până în momentul încasării. În cele două situaţii din urmă are loc indirect o diminuare a încasărilor exportatorului.

Riscul pierderii mărfii, care poate surveni în două situaţii : în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea credinţă

care şi-o însuşeşte, o înstrăinează şi refuză plata; desigur, un asemenea caz este destul de rar, teoretic existând suficiente remedii de natură civilă şi penală împotriva acestei situaţii; totuşi, practic se consemnează asemenea dispariţii de marfă, care de obicei sunt urmate de dizolvarea firmei comerciale partenere sau de falimentul acesteia.

în cazul în care perioada de staţionare a mărfii în antrepozite sau pe mijlocul de transport se prelungeşte peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de stocare şi protecţie depăşesc valoarea mărfurilor, consecinţa fiind confiscarea mărfii de către autorităţi sau de către creditorii respectivi.

În modalitatea de plată prin incasso pot apărea, de asemenea, riscuri şi pentru importatori, ca de exemplu :

- Mărfurile nu pot fi inspectate până la acceptarea sau plata tratei exportatorului şi mărfurile se pot dovedi necorespunzătoare sau altele decât cele comandate.

- Chiar în cazul în care ambalajul a fost necorespunzător şi mărfurile sunt grav deteriorate, un importator de renume va onora totuşi acceptarea la termenul de scadenţă, deoarece, în unele ţări, reputaţia sa în afaceri poate fi complet pierdută dacă nu o face.

O soluţie ar fi revendicarea unei despăgubiri de la societatea de asigurări, dar aceasta nu va îmbunătăţi situaţia unui importator care încheiase un contract ferm de revânzare a mărfurilor sau care are o linie de producţie oprită din cauza materiilor prime necorespunzătoare.

Este posibil, de asemenea, ca mărfurile să fie în perfectă stare, dar documentele să nu fie întocmite în modul convenit între exportator şi importator. Dacă mărfurile erau contractate pentru revânzare şi importatorul intenţiona să prezinte documentele în cadrul unui acreditiv deschis în favoarea sa de cumpărătorul următor, s-ar putea să nu o poată face. Această situaţie apare de regulă atunci când mărfurile sunt expediate direct de la exportator la cumpărătorul final într-o ţară terţă şi importatorul intermediar trebuie să cumpere mărfurile prin incasso documentar, deoarece nu poate deschide un acreditiv în favoarea exportatorului.

4.2. Garanţia şi garanţii în schimburile internaţionaleTermenul de garanţie nu are o definiţie foarte exactă şi unanim acceptată pe plan

internaţional. Cel mai frecvent, termenul este utilizat pentru a desemna orice tranzacţie în care o persoană garantează pentru obligaţiile asumate de o altă persoană. Acest termen este abordat în literatura de specialitate în variante asemănătoare. Astfel, Dicţionarul de economie defineşte garanţia ca un ansamblu de mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al debitorului sau chiar al altei persoane în scopul asigurării obligaţiei asumate. Garanţia dă dreptul creditorului ca, în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor, să ceară scoaterea la licitaţie a bunurilor sau hârtiilor de valoare, astfel încât din sumele încasate să se achite obligaţia faţă de creditor.

În Dicţionarul de relaţii economice internaţionale, garanţia este definită drept angajamentul unei persoane (garant) de a îndeplini o obligaţie asumată de o altă persoană (debitor principal) faţă de un terţ (beneficiar) în cazul în care debitorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţia.

Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului comercial internaţional pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau reparaţia bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.

În cadrul oricărui sistem de drept, o persoană care contactează o obligaţie (de a plăti o sumă de bani, de a livra o marfă sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligaţiei asumate cu propriul ei patrimoniu. Astfel, obligaţia asumată prin contract de exportator şi importator este o obligaţie principală. În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi fermă, respectiv numai dacă obligaţia iniţial asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.

Garanţia principală a creditorului este consacrată în legislaţia din ţara noastră sub denumirea de “drept de gaj general asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului”. Dreptul de gaj general nu presupune indisponibilizarea bunurilor ce constituie patrimoniul debitorului. Garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază :

existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp, pentru a acoperi obligaţia garantată ;

garanţia sã fie astfel concepută, încât să asigure beneficiarului ei dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări ;

beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanţiei (transferul valutar al fondurilor, dreptul de proprietate).

Pentru creditor, garanţia principală presupune cel puţin două riscuri:- primul risc derivă din aceea că de acest drept de gaj se bucură toţi creditorii

debitorului, astfel încât, când obligaţiile de plată asumate de debitor sunt de valori mari şi pentru mai mulţi creditori, patrimoniul poate deveni insuficient.

- al doilea risc derivă din faptul că debitorul poate înstrăina oricând o parte sau întregul său patrimoniu, iar creditorii nu mai pot să-şi recupereze creanţele.

Riscurile insolvabilităţii debitorului pot fi evitate prin sistemul garanţiilor. Dacă unul din partenerii de contract, din diferite motive, doreşte să se asigure suplimentar împotriva unui risc, el poate solicita partenerului o garanţie, care să-l asigure suplimentar privind încasarea contravalorii mărfii.

Din punct de vedere juridic, garanţiile se împart în garanţii reale, garanţii personale şi garanţii de solidaritate.

În grupa garanţiilor reale sunt incluse :a) Gajul - presupune remiterea fizică de către un debitor creditorului său a unui

bun mobil, care, în cazul în care datoria nu poate fi plătită la scadenţă, bunul va putea fi vândut la licitaţie, iar din suma obţinută se va acoperi creanţa creditorului în favoarea căruia a fost constituit gajul (Codul Civil, art. 1685-1696; Codul Comercial, art. 478-489). Pentru valabilitate, gajul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

- constitutorul trebuie sã fie proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu (calitatea de persoană juridică legal constituită);

- bunurile gajate să se afle în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării - cumpărării;- bunurile gajate să fie asigurate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată

durata contractului, etc.b) Ipoteca – constă în afectarea de către debitor a unui bun imobil, în asigurarea

plăţii creanţei sale faţă de un creditor. Bunul rămâne în posesia debitorului, dar dacă la scadenţă acesta nu şi-a plătit datoria, creditorul în favoarea căruia s-a constituit ipoteca poate cere vânzarea bunului la licitaţie, iar din suma obţinută să-şi acopere creanţa (Codul Civil, art. 1746-1815).

c) Privilegiile - constau în drepturile pe care le are un creditor, în considerarea creanţei sale, de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţi creditori sau chiar faţă de creditorii ipotecaţi. În ţara noastră, conform legislaţiei, un exemplu de privilegiu îl reprezintã cel al unui vânzător asupra mărfii ce se află în posesia cumpărătorului străin, ca urmare a preţului datorat de acesta (marfa nu a fost încă achitată).

d) Clauzele penalizatoare, arvuna – se constituie ca o categorie aparte de garanţii destinate să asigure executarea obligaţiilor asumate.

e) Garanţiile personale, în sistemul de drept al ţării noastre, pot îmbrăca următoarele forme:

- Cauţiunea sau fidejusiunea este un contract de garanţie prin care o persoană, numită cauţiune sau fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane (debitor) să execute obligaţia acestuia. Cauţiunea reprezintă, deci, un contract accesoriu, iar obligaţia asumată de fidejusor este subsidiară obligaţiei principale asumată prin contractul comercial. Beneficiarul garanţiei (creditorul) are posibilitatea de a alege şi urmări în executarea creanţei sale fie pe debitor, fie pe fidejusor, fără să fie obligat să respecte o anumită ordine. Fidejusorul, urmărit în aceste condiţii, se poate opune la plata sumei datorate creditorului, prin invocarea aşa numitelor excepţii sau beneficii, care sunt :

Beneficiul de discuţie; potrivit codului civil, “fidejusorul nu este ţinut de a plăti creditorului decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal, asupra averii căruia

trebuie, mai întâi să se facă discuţie, afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu sau s-a obligat solidar cu datornicul” (art. 1662-1665).

Drept urmare, această excepţie procedurală poate fi invocată de fidejusor dacă bunurile sale sunt puse sub urmărire silită de către creditor, înainte însă ca acesta să pornească măsurile de exercitare împotriva debitorului principal. Dacă prin textul cauţiunii a renunţat la acest “beneficiu”, fidejusorul nu o mai poate invoca.

Beneficiul de diviziune se referă la situaţia în care mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie, fiecare din ele rămâne obligată pentru datoria întreagă (Cod Civil, art. 1039 şi următ., 1142, 1674; Cod Comercial, art. 42). Totodată, se precizează că “fiecare din persoanele arătate la articolul precedent, întrucât nu a renunţat la beneficiul diviziunii, poate cere ca creditorul să iniţieze mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia” (Cod Civil, art. 1667).

Prin invocarea acestui “beneficiu”, fidejusorul îl poate obliga pe creditor să-şi restrângă executarea silită împotriva sa la o cotă parte din datorie, proporţională cu numărul total al garanţilor contractuali sau judiciari ai debitorului principali.

Dacă unul din garanţi este nesolvabil în perioada în care un altul dintre garanţi obţine diviziunea, acesta rămâne obligat în proporţia unei asemenea insolvabilităţi. Dacă însă insolvabilitatea a survenit după diviziune, atunci nu mai poate fi răspunzător pentru aceasta (Cod Civil, art.: 1042, 1049, 1057, 1060).

În sfârşit, dacă unul din garanţi era insolvabil înainte de a invoca excepţia, partea sa contributivă trebuie suportată de ceilalţi.

Excepţiile datornicului principal inerente datoriei. Dat fiind caracterul accesoriu al cauţiunii, în orice situaţie în care obligaţia principală se stinge, cauţiunea dispare şi ea. Invocarea plăţii făcute de debitor constituie cea mai puternică excepţie ce poate fi invocată de fidejusor (Cod Civil, art. 1681).

Excepţia cedării acţiunilor. Pe de o parte, efectul contractului de cauţiune, în cazul în care fidejusorul a executat obligaţiile debitorului, se materializează în dreptul fidejusorului de a recupera de la debitor tot ce plătit, inclusiv cheltuielile pe care le-a ocazionat executarea.

Pe de altă parte, fidejusorul se eliberează de garanţia sa când nu poate să intre în drepturile, privilegiile şi ipotecile creditorului din cauza acestuia (Cod Civil, art. 1682).

- solidaritatea – în cazul în care garantul îşi asumă o obligaţie identică cu cea a debitorului garantat şi se află pe acelaşi plan cu al debitorului principal, este vorba despre o obligaţi cu subiecte multiple sau solidaritate. Persoana care şi-a asumat o astfel de obligaţie se numeşte codebitor, iar obligaţia astfel asumată se numeşte solidară.

În virtutea unei garanţii solidare, codebitorul este obligat la plată în mod egal cu debitorul pentru care a garantat. Clauza de solidaritate trebuie trecută expres în textul garanţiei, iar efectul ei este acela că garanţii, fidejusorii pierd dreptul de a invoca în refuzul la plată beneficiile prezentate anterior.

Părţi implicate în procesul garantării În materia garanţiilor se disting trei părţi implicate:Ordonatorul garanţiei, care este debitorul principal. El este cel căruia partenerul de

contract (beneficiarul) i-a solicitat o garanţie şi drept urmare trebuie să i-o ofere. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane (garantul) o garanţie.

Beneficiarul garanţiei este cel în favoarea căruia garantul emite garanţia. Beneficiarul execută garanţia dacă ordonatorul, ca debitor principal, nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată. Poziţia de beneficiar sau ordonator o pot avea atât exportatorul cât şi importatorul. Deseori, în cadrul aceluiaşi contract, ambii parteneri se află în dubla ipostază de beneficiar şi de ordonator (Fig. nr.5 ):

Garantul sau debitorul secundar este cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul principal, le îndeplineşte el, cu caracter reparatoriu. La îndeplinirea obligaţiilor ordonatorului, garantul se poate angaja în două moduri:

- să îndeplinească în tocmai obligaţiile contractuale (să livreze marfa, să repare utilajul etc.), aceasta fiind reparaţia fizică, sau

- să îl despăgubească băneşte pe beneficiarul garanţiei pentru neîndeplinirea obligaţiilor debitorului principal, aceasta fiind reparaţia bănească. Întrucât reparaţia fizică presupune complicaţii deosebite, ea este mai rar utilizată, cea preferată în practică fiind reparaţia bănească.

GARANTUL VÂNZĂTORULUIEmite garanţii pentru:- restituirea avansului- asigurarea bunei funcţionări a instalaţiilor- asigurarea bunei executări a contractului- participarea la licitaţie- asigurarea service-ului în perioada de garanţie tehnică

GARANTUL CUMPĂRĂTORULUIEmite garanţii pentru:- deschiderea de garanţii- plata contravalorii mărfii- plata ratelor scadente şi a dobânzilor aferente

Figura nr.5: Dubla ipostază beneficiar/ordonator de garanţii

În schimburile internaţionale, orice persoană fizică sau juridică ce dispune de un patrimoniu poate fi garant. Astfel, în practică pot apărea următoarele categorii de garanţi:

În condiţiile în care partenerul de contract poate separa într-o formă legală o parte din avutul său (bunuri, active financiare, depozite bancare) şi să o pună nemijlocit şi necondiţionat la dispoziţia beneficiarului, el poate fi garant. Deşi presupune costuri mai reduse ca alte forme de garantare, acceptarea partenerului în calitate de garant implică riscul, în cazul falimentului, al includerii garanţiei în masa activelor falimentare.

Orice firmă, companie industrială, comercială nelegată de raportul contractual, în măsura în care patrimoniul său îndeplineşte condiţiile cerute, poate fi garant. Acceptarea unui astfel de garant este deseori legată de reparaţia fizică, mai rar de cea bănească.

În ţările dezvoltate, societăţile de asigurare apar, deseori, în postura de garanţi deoarece: au patrimoniu cunoscut, sunt specializate în acoperirea riscurilor etc. Un dezavantaj îl prezintă procedura mai greoaie de executare a acestor garanţii, care reclamă timp pentru constatarea daunelor de către agent.

În domeniul creditelor de export, asigurarea acestora este realizată de instituţii de asigurare specializate în asigurarea creditelor. În alte cazuri, instituţiile specializate în finanţarea exporturilor îndeplinesc simultan cele două activităţi – finanţarea

4) Odată cu participarea crescândă a ţărilor în curs de dezvoltare la comerţul internaţional a crescut frecvenţa apariţiei în postura de garant a statului, reprezentat prin şeful statului, Guvern, Banca Centrală, Ministerul Finanţelor etc. Deşi, teoretic, aceste garanţii prezintă maxim de securitate, practic ele sunt privite cu rezervă şi evitare, deoarece există dificultatea delimitării patrimoniului garantului, cunoaşterii reglementărilor juridice privind competenţa reprezentanţilor statului de a se angaja prin garanţii faţă de străinătate, dificultăţi privind modul de executare etc. În caz extrem, sunt acceptate şi garanţii emise de stat, ele reprezentând în fond o recunoaştere oficială a unei datorii ce va fi onorată în viitor. Garanţiile

VÂNZĂTORUL CUMPĂRĂTORUL

ordonă beneficiază

beneficiază ordonă

Contract comercial internaţional

emise de stat îmbracă forma unui document cu caracter solemn, care conţine angajamentul statului.

5) În ultimii ani sunt utilizate tot mai des garanţiile oferite de companiile tip holding constituite din diferite entităţi cu personalitate juridică proprie care se garantează reciproc, reducând considerabil falimentul.

6) Instituţiile bancare şi financiare ocupă primul loc în ierarhia preferinţelor privind selectarea garanţilor. Operaţiunile de plăţi şi credite efectuate de bănci reclamă desfăşurarea permanentă a unor activităţi de studiere a situaţiei economico-financiare a clientelei, culegere de informaţii complete despre aceasta, efectuarea de analize financiare şi de credit. Aceste activităţi, în acelaşi timp, sunt facilitate şi e rolul băncilor în admiterea şi manipularea resurselor financiare proprii şi ale clientelei.

Paralel cu activităţile de plăţi şi credite, băncile dezvoltă şi o gamă largă de servicii de garantare pe care le oferă clienţilor. Încrederea de care se bucură băncile în calitate de garanţi are la bază:

Existenţa unui patrimoniu suficient de binecunoscut de părţi, conjugat cu politica expertă de administrare a activelor şi obligaţiilor caracteristice activităţii bancare;

Bonitatea şi seriozitatea recunoscute ca atribute fundamentale ale instituţiilor bancare în respectarea angajamentelor de plată asumate;

Facilităţi complementare oferite de bănci în efectuarea transferurilor bancare şi ale altor servicii financiare;

Posibilităţile oferite de bănci de a-şi determina clienţii pentru contul cărora emit garanţii să-şi onoreze obligaţiile contractuale, creând astfel un climat de încredere a întregului complex de relaţii de garantare;

Existenţa reţelei bancare bazată pe relaţiile de corespondent existente la nivel internaţional face posibilă cunoaşterea fiecărei bănci, garantarea interbancară, relaţii de comunicaţii şi control reciproc, mai ales în ce priveşte autenticitatea înscrisurilor bancare.

4.3 Garanţiile bancare. Scrisoarea de garanţie bancarăÎn contextul integrǎrii europene, derularea schimburilor economice şi comerciale între

ţara noastrǎ şi ţările europene trebuie sǎ fie susţinutǎ cu precădere de către sistemul bancar. Pătrunderea firmelor româneşti pe pieţele europene, derularea importurilor, precum şi realizarea în comun a unor obiective de producţie sunt de neconceput fără garanţia oferitǎ de bănci. Datoritǎ emiterii scrisorilor de garanţie în numele şi pe contul clienţilor, băncile asigură, practic, derularea tranzacţiilor fără o finanţare efectivă, asumându-şi întregul risc care decurge din nerespectarea obligaţiilor contractuale dintre parteneri. Garantarea intervine chiar în momentul participării la licitaţiile privind contractarea unor lucrări sau realizarea unor importuri şi se încheie cu actul final al utilizării bunurilor de către beneficiari.

Garanţia bancară reprezintă un angajament irevocabil asumat de o bancă de a plăti o sumă în numerar în cazul în care un terţ nu îşi respectǎ obligaţiile de livrare de marfă, prestare de servicii sau de plată. Garanţia constituie un angajament prin ea însăşi, independent de contractul încheiat între creditor şi debitor.

Principalele garanţii bancare utilizate în comerţul exterior sunt: Avalizarea – este angajamentul unei bănci (banca importatorului) de a plăti în locul

debitorului plăţii (importatorul), în cazul în care acesta nu-şi respectǎ obligaţia de plată. Scrisoarea de garanţie bancară – este emisă de o bancă de o bancă în favoarea

clientului său, importatorul; prin acest document banca se obligă să efectueze ea însăşi plata către un exportator, în cazul în care importatorul nu poate plăti.

Scrisoarea de credit “stand-by” este un angajament al băncii de a face plata numai în cazul în care clientul său, importatorul, este în imposibilitatea să plătească.

Prin emiterea de garanţii bancare, orice tranzacţie comercială de import-export se poate derula în siguranţă şi fără risc.

IMPORTATOR EXPORTATOR

10

12

4 5 7 8 12 3 6 9 11

Figura nr.6: Tranzacţie de import-export garantată cu scrisoare de garanţie bancară

1) Transmiterea ofertei însoţită de scrisoarea de garanţie de participare la licitaţie emisă fie de banca importatorului, fie de banca exportatorului, funcţie de cine organizează licitaţia;

2) Semnarea contractului comercial cu clauze speciale privind emiterea scrisorilor de garanţie de restituire avans, de plată, de bună execuţie şi de bună funcţionare;

3) Exportatorul ordonă băncii sale emiterea scrisorii de garanţie de restituire avans;

4) Emiterea scrisorii de garanţie de restituire avans şi transmiterea pe canal bancar la importator;

5) Plata avansului în contul exportatorului stipulat în scrisoarea de garanţie de restituire avans;

6) Exportatorul ordonă băncii sale emiterea scrisorii de garanţie de bună execuţie;7) Emiterea şi transmiterea pe canal bancar a scrisorii de garanţie de bună

execuţie;8) Importatorul ordonă emiterea scrisorii de garanţie de plată;9) Emiterea şi transmiterea pe canal bancar a scrisorii de garanţie de plată;10) Livrarea mărfii sau prestarea serviciului;11) Exportatorul ordonă emiterea scrisorii de garanţie de bună funcţionare;12) Emiterea şi transmiterea pe canal bancar a scrisorii de garanţie de bună

funcţionare.Transmiterea scrisorilor de garanţie pe canal bancar se face pentru verificarea

autenticităţii semnăturilor băncii emitente. În aceste condiţii, fiecare scrisoare de garanţie trebuie să aibă o clauză de identificare conform căreia cererea de executare a scrisorii de garanţie trebuie să parvină băncii emitente printr-o bancă de prim rang.

Deoarece constituie un act juridic cu implicaţii patrimoniale, scrisoarea de garanţie bancară trebuie în mod obligatoriu să îndeplinească anumite condiţii de fond şi formă, care să poată permite utilizarea ei corespunzător scopului urmărit.

a) Elementele scrisorii de garanţie bancară:1) Părţile implicate în cazul scrisorii de garanţie bancară sunt trei: ordonatorul,

garantul şi beneficiarul. Din punct de vedere al beneficiarului, garanţia bancară este un titlu nominal, deci nenegociabil, pe care beneficiarul nu-l poate transfera în favoarea unui terţ, faţă de care angajamentul este nul. Precizarea părţilor în text permite delimitarea strictă a obligaţiilor şi drepturilor celor implicaţi.

2) Prin obiectul garanţiei se înţelege natura obligaţiei contractuale garantate (nu suma de bani, ci ce anume se garantează). Obiect al garanţiei îl poate forma orice obligaţie din contractul de bază. De exemplu, garanţia de bună funcţionare are ca obiect acoperirea cheltuielilor pentru buna funcţionare a utilajelor în cazul în care în perioada de garanţie exportatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile. În textul garanţiei obiectul acesteia se precizează clar şi complet sau se face trimitere la art … din contractul nr… Deci, garanţia preia în textul ei elemente care au fost stabilite în contractul comercial. Prin garanţia bancară nu se pot “repara” omisiunile din contract sau greşita lor precizare.

BANCA

IMPORTATORULUI

BANCA

EXPORTATORULUI579

12

4

3) Valoarea garanţiei reprezintă o sumă de bani determinată, pe care garantul se obligă să o plătească beneficiarului. Suma trebuie să fie fixă, luându-se în calcul şi posibilitatea plăţii unor dobânzi. Valoarea garanţiei este în strânsă corelaţie cu obiectul acesteia.

În cazul unor contracte ce prevăd livrări eşalonate în timp, trebuie să se urmărească cu atenţie ca valoarea livrărilor să nu depăşească valoarea garanţiei, întrucât partea ce depăşeşte se transformă în export cu plată negarantată. Totodată, plafonul băncii garante trebuie să fie suficient de mare încât să acopere valoarea garanţiilor emise de aceasta.

4) Formula de angajament a băncii trebuie să fie clară, fără posibilitatea de a i se da altă interpretare. Formulele folosite sunt: “garantăm să plătim”, “ne angajăm irevocabil să plătim”.

În funcţie de gradul de implicare a garantului în efectuarea plăţii, garanţia bancară poate fi:

- subsidiară; ea conţine angajamentul de plată al garantului numai în măsura în care debitorul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia. Astfel, garanţia subsidiară prezintă dezavantajul recuperării banilor de către beneficiar după un anumit interval de timp.

- solidară; garantul, de la bun început, se declară codebitor pentru una şi aceeaşi obligaţie cu debitorul, ei fiind astfel solidari. În acest caz, beneficiarul, pentru plată, se poate adresa deopotrivă băncii sau debitorului principal.

- independentă. Prin această garanţie banca devine debitor principal, ceea ce dă posibilitatea beneficiarului să-şi acopere pretenţiile sale direct prin executarea garanţiei bancare. Acest tip de garanţie este necesară pentru a-şi defini obiectul şi suma, plata făcându-se direct de bancă, ca principală obligată.

5) Condiţiile şi modul de executare a garanţiei reprezintă documentele, actele etc. convenite convenite între părţi, pe care beneficiarul garanţiei trebuie să le prezinte pentru ca să încaseze (să execute) garanţia de bancă garantă.

Din punct de vedere al condiţiilor în care se pot executa, garanţiile bancare pot fi:- condiţionate, în textul cărora se precizează că plata nu se face decât pe baza unor

dovezi care atestă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor debitorului principal. Garanţiile condiţionate prezintă pentru beneficiar anumite dezavantaje: întârzierea plăţii până se face dovada; interpretarea diferită a modului de îndeplinire a obligaţiilor etc. Garanţia condiţionată este perfect asiguratorie pentru obligaţii contractuale îndeplinite perfect.

- necondiţionate, care dau posibilitatea executării plăţii la prima şi simpla solicitare formulată în scris de beneficiar, prin care se precizează că ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile. Astfel de garanţii sunt deosebit de apreciate de beneficiari dat fiind executarea rapidă, eliminarea discuţiilor şi probelor cu ordonatorul.

6) Valabilitatea garanţiei este perioada de timp în care beneficiarul poate cere executarea garanţiei. Intrarea în vigoare a garanţiei bancare este determinată de momentul producerii actului generator: semnarea contractului, livrarea sau recepţia mărfii, care naşte astfel creanţa debitorului principal.

Termenul de valabilitate este precizat în text, de regulă, printr-o dată calendaristică certă şi este valabil la sediul băncii ce a emis garanţia. Până la această dată limită, garanţia este un angajament ferm şi irevocabil. Odată depăşit termenul, banca nu mai execută garanţia. Termenul de valabilitate este dependent de obiectul garanţiei. Valabilitatea garanţiei însă, nu este egală cu termenele rezultate din obligaţiile garantate, ci este mai mare cu 15- 45 zile faţă de acestea pentru a permite, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, executarea garanţiei.

În momentul îndeplinirii obligaţiei contractuale de către debitorul principal, automat se stinge şi obligaţia garantului din garanţie. Numeroase legislaţii naţionale, inclusiv cea română, impun ca după expirarea valabilităţii, garanţia să fie restituită băncii garante.

7) Clauza de legislaţie priveşte legea care guvernează garanţia în caz de litigiu. De regulă, este stabilită de garant după principiul jurisdicţiei teritoriale a locului unde a fost emisă garanţia, respectiv sediul băncii garante. În practică, uneori, garanţiile bancare pot fi guvernate de legea ţării debitorului sau a beneficiarului, sau de legea unei terţe ţări (legea contractului).

8) Semnătura băncii garante indică capacitatea de exercitare din punct de vedere al autorităţii semnăturilor aplicate (prin confruntare cu listele de semnături schimbate între bănci).

Tipurile de garanţii bancare utilizate în comerţul internaţional sunt, practic, nelimitate. Cele mai frecvent întâlnite sunt:

1) Scrisoarea de garanţie de participare la licitaţie garantează bunele intenţii ale ofertantului şi se depune la beneficiar împreună cu oferta. Banca emitentă va plăti sumele prevăzute în scrisoare când ofertantul se află în una din situaţiile următoare: revocă oferta după adjudecare; fiind câştigătorul licitaţiei, nu semnează contractul de achiziţie în termenul de valabilitate a ofertei; fiind câştigătorul licitaţiei, nu constituie garanţia pentru buna execuţie.

Valoarea garanţiei se stabileşte, de regulă, ca procent din valoarea mărfii (până la 10%), iar valabilitatea poate atinge şi 6 luni. Odată cu depăşirea termenelor de evaluare a ofertelor pot apărea şi primele riscuri pentru ofertant (riscul de preţ şi riscul de piaţă al produsului).

2) Scrisoarea de garanţie de restituire avans – garantează restituirea avansului primit de exportator, transformându-se într-un adevărat instrument de finanţare. Garanţia de restituire a avansurilor poate să prevadă o reducere proporţională cu valoarea livrărilor deja efectuate. Dovada efectuării livrărilor se face, în general, prin utilizarea corectă a acreditivului documentar. Garanţia se stinge în momentul livrării obiectului contractului. Deşi în mod normal garanţia se stabileşte înainte de primirea avansului, ea nu trebuie să intre în vigoare decât după vărsarea acestuia vânzătorului. Această indicaţie trebuie să figureze întotdeauna în garanţie.

Scrisoarea de garanţie de plată are ca obiect acoperirea obligaţiei cumpărătorului de a plăti preţul contractual (contra documente) stabilit pentru mărfurile sau serviciile primite. Aceasta poate îmbrăca forma de garanţie de plată la incasso, când garantul se obligă să plătească mărfurile daca plata nu a fost onorată la prima cerere de cumpărător; garanţia pentru plata efectelor de comerţ, prin care garantul se obligă ca la scadenţă să onoreze efectele de comerţ trase de vânzător asupra cumpărătorului; garanţia pentru plata ratelor scadente, prin care garantul se angajează să ramburseze el ratele scadente etc.

Scrisoarea de garanţie pentru buna execuţie este solicitată de importator, cu atât mai mult, cu cât la rândul său a ordonat băncii sale emiterea scrisorii de garanţie de plată în favoarea exportatorului. În felul acesta, firma importatoare este sigură că exportatorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale în cuantumul şi la termenele stipulate în contractul comercial de export. Cel mai adesea, valoarea garanţiei este în procent de 10% din valoarea contractului comercial, iar valoarea acoperă perioada de execuţie a contractului.

Scrisoarea de garanţie de bună funcţionare acoperă riscurile cu care se poate confrunta importatorul după livrarea mărfii, şi anume: produse care nu corespund calitativ sau un service defectuos din partea exportatorului la produsele pentru care se acordă perioadă de garanţie. Importatorii vor negocia pe cât posibil emiterea unei garanţii tehnice, cu atât mai mult, cu cât piaţa internă care va absorbi produsele respective respinge produsele de slabă calitate şi cu perioade de garanţie nesatisfăcătoare. Valabilitatea garanţiei va acoperi integral garanţia tehnică pe care o acordă importatorul la produsele oferite ulterior spre vânzare pe piaţa sa internă.

Emiterea scrisorii de garanţie de către bănci se face după o analiză riguroasă la fel ca şi în cazul creditelor. Pentru a evita întocmirea unor documentaţii multiple cu constituirea de garanţii materiale pentru fiecare scrisoare de garanţie, băncile vor încheia acorduri de garanţie cu clienţii lor pentru emiterea mai multor scrisori de garanţie în cadrul unui plafon aprobat. În cazul acesta operativitatea emiterii creşte foarte mult, iar costurile cu emiterea scad, clienţii având un avantaj real pentru dinamizarea relaţiilor cu exteriorul.