CUPRINS

CAPITOLUL 1: Importanta laricelui in economia forestiera................4

CAPITOLUL 2: Particularitati morfologice si biologice........................6

CAPITOLUL 3: Aria de raspandire....................................................14

CAPITOLUL 4: Exigentele ecologice........ .................................. ....20

4.1 Clima4.2 Solul4.3 Factorii daunatori

CAPITOLUL 5: Obtinerea materialului saditor....................... ..........25

5.1 Particularitatile procesului de fructificatie5.2 Prognoza si evaluarea fructificatiei5.3 Recoltarea, prelucrarea si pastrarea semintelor5.4 Pregatirea semintelor pentru semanat5.5 Alegerea terenului pentru pepiniere5.6 Lucrarea solului in pepiniere5.7 Metode de obtinere a materialului saditor

5.7.1 Obtinerea puietilor prin semanaturi5.7.2 Obtinerea puietilor pe cale vegetativa

5.7.1.1 Butasirea5.7.1.2 Altoirea

1

5.8 Ingrijirea culturilor in pepiniere5.9 Recoltarea, sortarea, pastrarea si transportul puietilor

CAPITOLUL 6: Introducerea laricelui in cultura.............. ....... ........49

6.1 Pregatirea terenului pentru realizarea cultuirilor forestiere6.2 Introducerea laricelui prin semanaturi directe6.3 Introducerea laricelui prin plantatii6.4 Evaluarea reusitei culturilor

6.4.1 Receptie tehnico – financiara6.4.2 Controlul annual al regenerarilor

6.5 Ingrijirea culturilor forestiere

CAPITOLUL 7: Concluzii si recomandari................. ...................... .59

BIBLIOGRAFIE................................................................... .............61

2

A intelege natura inseamna a intelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii, atat de amenintata azi, inseamna a contribui la fericirea omenirii". (E. AS. Pora, 1975)

Laricele

Laricele, numit zada sau crin, este una din speciile de rasinoase indigene care prezinta o deosebita importanta pentru economia nationala, datorita calitatilor superioare ale lemnului, rapiditatii de crestere, marii productivitati, longevitatii inaintate, cat si insusirilor sale decorative.

Laricele de la noi apartine speciei Larix decidua Mill ssp. carpathica(Dom.) Siman (L. decidua var. Polonica Auct, Larix europaea).

3

CAPITOLUL 1

IMPORTANTA LARICELUI IN ECONOMIA FORESTIERA

Laricele, numit si zada sau crin, este una dintre speciile de rasinoase indiigene care prezinta o deosebita importanta pentru economia nationala datorita calitatilor superioare ale lemnului, rapiditatii de crestere, marii productivitati, longevitatii inaintate, cat si a insusirilor sale deosebite decorative. Lemnul sau este unul dintre cele mai pretioase pe care-l produc padurile noastre.

Desi are o raspandire naturala mai limitata decat molidul si pinul silvestru, a facut obiectul a numeroase cercetari si studii, asa incat, dupa cum apreciaza Rohmeder, E. si Schonbach, H. (1959) daca ar fi sa stabilim importanta speciei dupa numarul lucrarilor publicate ce i-au fost consacrate, atunci ar trebui considerat printre cele mai valoroase rasinoase din Europa.

Specia prezinta o serie de insusiri biologice si arheologice particulare (fructificatie timpurie si frecventa, areal disjunct, o mare diversitate genetica si altele), dublate de numeroasele insusiri silviculturale (crestere rapida, usurinta cu care poate fi cultivat, calitate superioara a lemnului).

Cunoasterea mai adancita a insusirilor biologice si silviculturale ale laricelui, considerata drept o “specie enigmatica’’ (Dengler, A. 1935) a determinat, o data cu promovarea principiului modern ‘’multiple use of the forest’’ dobandirea de noi valente si cresterea ponderii utilizarii in lucrarile de impadurire.

In Romania, laricele are un rol din ce in ce mai important in molidisuri in scopul mariorii rezistentei la doboraturi si rupturi produse de vant.

Laricele este frumos, cu lemn foarte rezistent, tare, greu, foarte elestic si foarte durabil, chiar si in apa. Nu este atacat de insecte. Lemnul de larice este foarte pentru mobila fina si scumpa.

Laricele produce, de asemenea, rasina abundenta si bogata in terebentina (20 – 22%), mai pura si de calitate mai buna decat cea

4

obtinuta de la specii de pini. Coaja exemplarelor tinere contine substante tanante (7 – 9%), maltol (9 – 10%) etc.

Genul Larix cuprinde cca. zece specii, cu mai multe varietati, ce se intind in regiunile septentrionale si inalte din emisfera nordica.

In Europa, se intalnesc urmatoarele patru specii : Larix decidua, Larix sibirica, Larix gmelini (Larix dahurica, cunoscut in partea europeana a arealului sau sub denumirea de Larix sukaczewii) si Larix leptolepis.

5

CAPITOLUL 2

PARTICULARITATI MORFOLOGICE SI BIOLOGICE

Larix decidua Mill ssp. carpathica (laricele)

Este un arbore de marimea I, cu tulpina dreapta, zvelta, nu prea plina, putin cilindrica, spalata de craci si cu multa coaja formand un ritidom profund de culoare brun – roscata in fundul crapaturilor si cenusie pe laturile lor. Adesea trunchiul lui ia la baza forma de sabie. Dupa unii, aceasta forma sabiara ar fi erediatara. Dupa altii, ea s-ar datora vantului dominant sau directiei din care vine zapada. Nu sunt straini, insa nici la alti factori ca: lipsa de lumina suficienta, atat in arboretele pure cat si in cele amestecate, existenta buruienilor in primii ani de la plantare, avalansele, vanturile puternice, flexibilitatea caracteristica lujerilor si degerarea acestora din cauza ingheturilor timpurii. La noi in tara, pe vaile Ialomitei si Latoritei, laricela a atins inaltimi de 60 – 65 m si diametre de 2 – 2,5 m.

6

Coroana este ingusta si prelung piramidala, formata din ramuri subtiri si lungi, etalate sau rasfrante, redresate la extremitati si neverticilate. Ramurelele sunt numeroase, lungi si subtiri, in general pendente. La exemplarele crescute in masiv, volumul ramurilor si ramurelelor nu reprezinta decat 1/6 din volumul total, in care se cuprinde si cioata. Coroana este slab dezvoltata, rara, luminata, iar mai tarziu neregulata. Din aceasta cauza laricele acopera slab solul.

Lujerii sunt de doua feluri: cei lungi – subtiri, pendenti, galbui, glabri si brazdati din cauza pernintelor decurente ale frunzelor, iar cei scurti – bruni inchisi, cu cate un mugure terminal. Primavara, la cateva saptamani dupa inflorire, unii lujeri scurti se dezvolta, transformandu-se in lujeri lungi.

Mugurii, aproape sferici, sunt bruni, glabri si rasinosi. Primavara pornesc mai intai mugurii de pe lujerii scurti, iar mai tarziu cei de pe lujerii lungi.

7

Acele sunt caduce, moi, de 1- 3 cm lungime si cu linii de stomate numai pe dos; pe lujerii lungi sunt solitare si asezate spiralat, iar pe cei scurti stau cate 30 – 40 grupate in fascicule. Dupa cadere, acele lasa pe lujeri o cicatrice triunghiulara pana la rombica. Toamna frunzisul se coloreaza in galben – portocaliu, dand astfel arborelui un aspect foarte decorativ.

8

Acele cazute se descompun de obicei destul de repede, dand un humus convenabil. Laricele prezinta particularitatea anatomica, exceptionala la rasinoase, de a dezvolta craci lacome pe trunchi. Aceasta facultate – foarte accentuata la exemplarele tinere – ii permite sa reziste mai bine decat alte rasinoase la pasunat. Aceste ramuri dezvoltate in jurul trunchiului unui larice tanar tin la distanta vitele, care ar patrunde la pasunat in masiv. Ceva mai mult, in cazul puietilor din pepiniera, daca vatamarea este mai accentuata, se poate recurge la o recepare la 2 – 3 cm deasupra coletului, avand grija sa se pastreze 2 – 3 muguri laterali. In cazul exemplartelor ceva mai mari din plantatii, retezarea se face la 5 – 15 cm deasupra coletului, pe ciotul lasat trebuind sa ramana 1 – 3 ramuri sanatoase. Retezarea se face inclinata spre nord cu un cutit bine ascutit. Rana se vindeca in 3 – 4 ani, iar din mugurii sau lujerii laterali se formeaza din nou un ax principal. S-a constatat chiar ca retezarea contribuie la intensificarea cresterii, astfel ca exemplarele vatamate ajung in scurt timp la aceeasi inaltime ca si cele neatinse.

Florile sunt unisexuat – monoice, imprastiate in intraga coroana, cele mascule sub forma de amenti ovoizi, galbeni, pedicelati, iar cele femele, ovoid – sferice, erecte, rosii – purpurii – violacee sau verzui, cu numerosi solzi.

Infrunzeste si infloreste in acelasi timp, foarte devreme primavara, prin aprilie – mai.

Inradacinarea consta din mai multe radacini principale, oblic si profund infipte in pamant, din care pornesc un mare numar de alte mici radacini mai mult sau mai putin trasante; adevaratul pivot se pierde din primii ani. Volumul real al lemnului de cioata ( inclusiv radacinile ) reprezinta 10 -11% din volumul total.

Fructifica la varste mici, mai ales cand este cultivat in regiuni temperate, dar in acest caz semintele sun seci. Numai pe la varsta de 30 de ani incepe sa fructifice regulat si sa aiba seminte fertile. Izolat fructifica la varsta de 15 – 20 de ani. Din unele cercetari in Germania, anii de fructificatie cel mai putin partiala la laricele din Alpi se produc cu o periodicitate de doi ani, in timp ce la rasele de Sudeti si din Polonia periodicitatea fructificatiei este mai rara. In ceea ce priveste cantitatea de conuri produsa, laricele de Sudeti ar fi mult mai productiv decat cel din Alpi.

9

Conurile sunt ovoid – alungite, avand pana la 4 cm, cu solzi pielosi si puberuli persistenti, rotunjiti si plati; bracteele scurte au varfuri ascutite si se observa numai dupa desfacerea solzilor; conurile stau prinse de un peduncul recurbat, iar dupa imprastierea semintei, mai raman pe arbori inca 2 – 4 ani.

Semintele de 3- 4 mm, concrescute cu o aripioara de 7 – 8 mm, nu prezinta pungi de rasina; 1 kg contine cca. 160 000 de seminte dezaripate.

Samanta, a carei maturatie este anuala, se coace in octombrie – noiembrie si se disemineaza iarna pe timp uscat; este mica, triunghiulara, aripa ei – dublu de lunga si de aceeasi lungime ca si solzii conului – prinde samanta solidar, din care cauza nu se poate desface complet, ci se rupe.

La laricele din Bucegi s-a putut observa o mare diversitate in ceea ce priveste culoarea florilor femele si a conurilor, numarul si marimea lor dintr-un fascicol, cum si fazele fenologice. Aceasta ar

10

conduce la o eventuala creare a unor forme sistematice deosebite (chlorocarpa, erythrocarpa si intermedia ).

Longevitaea laricelui este foarte mare, putand atinge varste de 600 – 700 si chiar 800 de ani, la aceste varste lemnul fiind inca sanatos. Pe versantii cu expozitii calde si pe soluri superficiale, laricele poate pieri de timpuriu.

Larix Sukaczewii Djil - Laricele de Siberia

Este este o specie exotica, are peste 35 de m. Tulpina acestuia este dreapta si mai zvelta decat la Larix decidua. Coroana este cilindrica, cu ramuri erecte, lujerii sunt galben – verzui, stralucitori, la inceput parosi, mai puternic brazdati ca la Larix decidua. Mugurii laterali sunt mici, de 1 – 1,5 mm, aproape emisferici, bruni – negriciosi, lucitori. Acele de 2 – 5 cm lungime, grupate cate 30 – 50. Florile femele sunt purpurii – roz, mai rar verzui – palid sau albicioase. Conurile sunt brune, de 3 – 4 cm, elipsoidale, ingustate la varf, cu solzii bombati si sunt prevazute cu un puf rosiatic. Bracteele nu se vad, iar samanta este de 4 – 7 mm.

Puterea germinativa a Laricelui de Siberia este de cca. 30%.Lemnul este asemanator celui de larice european.

Sufera putin de insecte si ciuperci.Este o specie nordica, ce creste intr-un climat excesiv

continental, caracterizat prin temperaturi dintre cele mai scazute iarna si ridicate vara.

Vegeteaza in conditii edafice foarte diferite. In partea europeana, apare pe soluri bogate in calcar, iar in Siberia, pe soluri formate pe sisturi cristaline si mai rar pe calcare.

Larix sibirica Ldb. - Larice de Siberia

Este o specie exotica care se deosebeste de specia precedenta prin : conurile mai mici ( de 2 – 3 cm ) colorate in galben deschis sau galben brun. Solzii sunt relativ mici, ingusti, subtiri pielosi, totdeauna des – pufosi. Bracteele cu 1 – 3 mm mai lungi decat solzii. Semintele mai mici de 2 – 5 mm.

Puterea germinativa mai mare, de 60 – 80%.

11

Formeaza arborete pure pe suprafete intinse din Siberia, incepand de la limita estica a speciei precedente.

Larix dahurica Turcz.

Este o specie exotica mult raspandita in Siberia si Orientul Indepartat. Creste pe soluri umede, chiar mastinoase.

Are conuri mici, aproape sferice, de 1,5 – 3 cm, solzii in forma de cupa, la maturitate se desfac evident intre ei, lasand sa se vada axa conului.

12

Larix leptolepis Gord. – Larice japonez

Este o specie exotica cu o inaltime pana la 30 de m, originara din Japonia unde creste in regiunile inalte. .

Lujerii sunt roscati si nu stau pendenti ca la Larix decidua. Mugurii au culoarea rosie.

Acele au marimea de 2 – 3,5 cm lungime, verzui – albastrui, sunt prevazute cu linii stomatifere pe ambele fete, stau grupate mai mult de 40 in fascicule, toamna capata o culoare rozee si cad tarziu dupa uscare.

Florile mascule au culoarea galben – palid, iar cele femele rosu – carmin.

Conurile aproape sferice, mai mari ca la Larix decidua, lungi pana la 3 – 5 cm, cu bractee neevidente, solzii cu marginea superioara stirbita si mult rasfranta in afara.

13

Desi are o crestere activa in tinerete, la noi laricele japonez se arata mai putin productiv decat laricele indigen.

14

CAPITOLUL 3

ARIA DE RASPANDIRE

Laricele este un arbore european, aria lui de raspandire, foarte restransa, prezentandu-se insular. Cel mai important centru de raspandire se gaseste in muntii Alpi, incepand din regiunea orasului Nisa, pana in apropiere de Viena, urmarind crestele inalte. In Alpi formeaza masivele cele mai de seama si mai continue.

Apoi, se mai intalneste in Sudetii Cehoslovaciei, in Carpatii Cehoslovaciei, ai Poloniei (Muntii Tatra) si ai Romaniei. In Polonia, in afara de Carpati se mai gaseste pe muntele Chelm, aproape de Nowa Slupia.

Raspandirea lui se limiteaza la regiunile muntoase, inalte ale latitudinilor mijlocii, fara ca sa se intinda, ca molidul, in campiile din nord. Acest areal limitat al laricelui nu este numai rezultanta conditiilor ecologice actuale, ci si a celor climaterice sau biotice vechi, care au cunoscut numeroase fluctuatii in trecut, in special in timpul glaciatiunilor.

15

Laricele nu a reusit sa patrunda pretutindeni unde ar fi putut sa creasca foarte bine. De pilda, in muntii Pirinei nu se gaseste in mod spontan, pentru ca n-a putut ajunge pana acolo; dar, o data ce a fost introdus, a dovedit o mare vitalitate.

Pe de alta parte, ca o specie ocupanta de locuri goale, simplul joc al concurentei vitale l-a izgonit din statiunile ce-i conveneau mai bine din punct de vedere climateric.

Altitudinile mari, unde exista astazi maximul sau de intindere, nu reprezinta in acelasi timp si optimul sau de vegetatie, ci mai mult un refugiu unde a fost izgonit de periculosul sau concurent – molidul. In realitate, de la 1500 m inaltime in sus, cresterea laricelui se domoleste, iar accidentele meteorologice provoaca trunchiului suparatoare deformatii.

Limita meridionala a arealului se intinde pana deasupra orasului Nisa (43˚51´ latitudine nordica).

Longitudinal, se intinde pe 23˚, incepand de la 3˚ la 26˚. In Alpi si Carpati este un arbore de mari altitudini – de limita

superioara a vegetatiei – unde se amesteca uneori cu molidul si cu zambrul.

In Alpii francezi se gaseste in interiorul si in spatele masivelor centrale cristaline, care merg de la Chamonix in nord, pana la Embrun in sud, la adapost de influentele oceanice, in fundul vailor alpine, in partea uscata a muntilor, unde nu intampina decat cel mult concurenta pinului de munte sau a pinului cembra. In partea umeda a acestor munti, unde el nu poate sa reziste concurentei molidului, bradului si fagului, favorizati de abundente precipitatii, laricele nu acopera decat suprafete reduse. Limitele obisnuite in acesti munti sunt 1200 pana la 2000 m, cu extreme in partea de jos de 1000 m, exceptional 600 m, iar in partea de sus 2600 m (Queyras si Tinee). Optimul lui de vegetatie este la 1400 – 1800 m. Pe vai, el apare la 800 m in Arve, 600 m in Tarantaise si Maurienne, 1000 m in Vesubie si Roya.

In Alpii italieni, de asemenea, urca pana la 2400 – 2500 m, limita inferioara situindu-se la 800 m in Piemont, 250 m in Lombardia, 350 m in Trentin si 300 m in provincia Venetia. Spontaneitatea statiunilor joase este insa indoielnica. Optimul de vegetatie este situat intre 1200 – 1900 m.

In Elvetia laricele se etajeaza in conditii analoage cu cele din Franta, la 600 – 2400 m altitudine in Valais, Tessin si Engadina.

16

In Austra exista aproape pretutindeni, cu exceptia regiunii din stanga Dunarii. Aceasta tara este socotita centrul ariei laricelui, unde se gasesc numeroase statiuni de joase altitudini : 400 m la Steyr, 300 – 500 m in Wienerwald, 450 m la Graz. Aici exista arborete cunoscute de multa vreme, formate adesea din arbori cu forme frumoase si cresteri viguroase. Din Austria trece putin in Germania. Dupa o intrerupere mare, laricele apare in Sudeti, unde cele mai de seama statiuni sunt situate la 300 -800 m altitudine.

O alta insula se intalneste in muntii Tatra din Slovacia la 1100 – 1300 m. Arborete naturale destul de numeroase se gasesc in regiunea Cracoviei in Polonia (Lysa – Gora) pana spre Varsovia. Aici nu mai este vorba de munti, laricele vegetand la 600 m in sudul tarii si numai 450 m in nordul ariei sale.

Laricele se intalneste atat in arborete pure, uneori foarte intinse, cat si in amestec cu molidul, bradul, pinul cembra si pinul de munte in Franta, bradul si fagul in Wienerwald si in Prealpii austrieci, chiar cu carpenul (Graz), cu molidul, bradul, pinul sau fagul in Sudeti.

La noi in tara laricele se gaseste in mod spontan in urmatoarele zone:

17

- Pe Ceahlau, in punctele Polita cu Crini (1400 – 1450 m altitudine), Piatra cu Apa (1500 m) si sub stancile Piatra Neagra;

- Pe Zaganul (1000 – 1450 m altitudine) si Tigaile in masivul Ciucasului;

- In Bucegi: pe Paduchiosul, Vanturisul, Zgarbura, Varful cu Dor, Coltii lui Barbes, Furnica, Piatra Arsa, Caraiman pana in Costila, Moraru, Bucsoiu, Valea Malaesti, Padina Crucii, Tiganesti, Velicanul, Valea Gaura. In bazinului raului Ialomita exista pe Tataru, Blana, Laptici, Cocora, Batrana si Doamnele. Altitudinal apare la 940 m pe Zgarbura si urca pana dincolo de limita superioara a vegetatiei forestiere la 2050 m, unde din cauza zapezii si a vantului are inaltimi mici 2 – 3 m, uneori fiind chiar culcat. Optimul de vegetatie se realizeaza la 1200 – 1500 m, unde atinge 30 m inaltime si 60 – 70 m in diametru. In masivul Garbova din stanga raului Prahova a fost semnalat in Vaile Adanca si Ciuta, afluente ale Vaii Rele, la 1200 – 1550 m altitudine.

- In muntii Apuseni, anume in Muntii Gilaului, pe muntele Scarita, Piatra Vulturesei; Muntii Trascaului in cateva puncte din bazinele raurilor Aries si Geoagiu. Altitudinal se situeaza la 600 – 1200 m.

- In muntii Lotrului, la sud de apa Latoritei, pe Muntele Tarnovul Mare (250 ha) si Tarnovul Mic (5 ha), de unde s-a imprastiat pe muntii din jur si anume : Gorgani, Curmatura Malaei, Repezile – Paraginosul, Vanata, Rudareasa, Cioaca, Arsuri, Voineasa, Balindru, Contul Mare si Hanesul. Laricele din Tarnovul Mare se remarca prin deosebite insusiri calitative: rectitudinea trunchiului, verticalitate, cilindricitate, lipsa insabierii, elagaj natural pe mare lungime, ramuri subtiri sau mijlocii.

Ca si in Alpi, la noi in Carpati laricele se situeaza la limita superioara a vegetatiei unde formeaza arborete pure sau amestecate cu molidul, cu pinul cembra sau chiar cu fagul, bradul, frasinul si mesteacanul.

Suprafata totala de padure unde apare laricele in tara noastra, pur sau amestecat cu alte specii, insumeaza cca. 4500 ha, dintre care 360 ha este pur. Centrul cel mai populat din intraga tara este cel din bazinul raului Lotru. In toate aceste centre laricele se intalneste pe expozitii diferite.

18

Laricele a fost extins prin cultura pretutindeni in Europa, cat si la noi, scotandu-l din aria lui naturala. Dintre cele mai vechi plantatii la noi merita sa fie semanlate arboretele de la Patrauti si Codrul Voivedesei in Bucovina, de la lacul Buhoi in Banat si din Valea Prahovei, intre localitatile Posada si Predeal, realizate la altitudini mai mici decat statiunile naturale de la noi si ale caror rezultate sunt remarcabile si demne de a fi urmarite in dezvoltarea lor. Plantatia de la lacul Bohui prezinta arbori de o rara frumusete, care la varste relativ mici au inaltimi de peste 40 – 45 m si diametre de 60 – 80 cm. Suprafata totala pe care se intind la noi culturi de larice – pur, amestecat sau diseminat – insumeaza aproape 16 000 ha.

19

CAPITOLUL 4

EXIGENTELE ECOLOGICE

4.1 CLIMA

Laricele este o specie iubitoare de lumina si are transpiratia cea mai activa dintre toate rasinoasele de la noi, astfel incat se dezvolta mai bine in regiunile inalte, unde atmosfera este senina, umiditatea aerului relativ mica, insolatia puternica si vant continuu.

In ceea ce priveste caldura, unii autori au clasat laricele printre speciile caracteristice regiunilor reci. S-a stabilit ca optimul lui de

20

vegetatie s-ar realiza acolo unde temperatura medie anuala este de 3,5˚C, iar temperatura medie a celor patru luni de vegetatie (mai – august) este de 10˚C. In realitate insa, pentru a putea transpira, laricele are nevoie de multa caldura, motiv pentru care vara trebuie sa fie suficient de calda. Aceasta caldura apare cu atat mai necesara cu cat sezonul de vegetatie este adesea foarte scurt (in unele statiuni numai doua luni). Pentru motivele de mai sus laricele nu apare pe fundul vailor intunecate si umede, unde aerul nu se primeneste si unde nu gaseste conditiile care sa corespunda necesitatilor sale fiziologice.

In privinta precipitatiilor, daca acestea sunt considerate independent, laricele pare indiferent, intrucat el se gaseste in statiunile unde acestea coboara la 550 mm, cat si in cele unde ele depasesc 1500 mm. In mod obisnuit insa, el se gaseste aolo unde precipitatiile insumeaza 700 – 1200 mm anual. Cuantumul pricipitatiilor, conexat cu alti factori climaterici, poate totusi sa intervina in fixarea limitelor ariei sale naturale de extensiune. De pilda, o prea mare cantitate de precipitatii apare defavorabila daca nu este compensata cu alti factori climaterici care sa-i usureze transpiratia. Dimpotriva, precipitatiile pre reduse din cursul perioadei de vegetatie pot sa constitue un obstacol serios in dezvoltarea sa, chiar daca media precipitatiilor anuala este insemnata. Acest fapt explica in buna parte limitarea extensiunii lui in anumite regiuni ale arealului sau (Alpii de sud). In orice caz, este inexact sa se creada ca prezenta laricelui este legata de o cantitate mica de precipitatii; aceasta parere ar fi in contradictie cu nevoia lui mare de apa.

In general privit, climatul laricelui este de nuanta continentala. Prezenta lui mai mult in vestul decat in estul Alpilor italieni este atribuita continentalitatii climatului. Temperamentul laricelui este eminamente de lumina, specia fiind tot timpul vietii cea mai pretentioasa fata de lumina dintre toate rasinoasele. Acest fapt se poate deduce usor dupa coroana sa rara si dupa tulpina sa spalata de craci. In regiunile sudice ale arealului sau, laricele suporta totusi umbrirea intr-o oarecare masura.

21

4.2 SOLUL

In ceea ce priveste solul, proprietatile chimice intereseaza mai putin decat cele fizice. Acestea din urma sunt determinante pentru existenta si felul de vegetatie a laricelui.

O prima conditie care se cere realizata este de a dispune de un sol permeabil, cu o permanenta aprovizionare cu apa, avand mult oxigen. De aceea, solurile argiloase, compacte, nu-i sunt convenabile. Nici cele prea filtrante nu sunt tolerate, decat daca ii este asigurata apa necesara. In regiunile cu precipitatii reduse sau rau repartizate, pericolul secetei nu poate fi evitat decat prin proprietati fizice bune ale solului. Pentru conservarea apei, o oarecare cantitate de elemente fine devine deci indispensabila. Laricele se arata foarte sensibil in solurile in care circulatia aerului se face greu. Cele bine afanate asigura cantitatea si circulatia aerului. Din acest punct de vedere, forma sub care se gaseste humusul, de asemenea, intereseaza. Daca, de exemplu, laricele este amestecat cu molidul, acumularea humusului brut poate fi daunatoare, intrucat acesta sustrage apelor de infiltrare oxigenul lor si, dimpotriva, asocierea lui cu fagul – ale carui insusiri amelioratoare de sol sunt cunoscute – este fericita. Pentru motivele aratate mai sus, in terenurile cu exces de umezeala, in cele expuse la inmlastinare, precum si in cele de turba, unde circulatia aerului nu se poate face, laricele creste slab si se usuca.

Profunzimea solului nu pare a fi pe primul plan. Acesta poate fi si mai putin profund daca are apa suficienta, iar circulatia acesteia sunt impartite. Dupa unii, laricele ar fi indiferent la natura solului, atata vreme cat el se gaseste in aria sa naturala de vegetatie. Scos din aceasta arie, el ar manifesta exigente diferite ; spre sud, ar deveni calcifug. In astfel de situatii n-ar putea fi introdus cu oarecare succes decat in soluri cu reactie net acida. Altii considera ca aceasta teorie a preferintelor laricelui pentru soluri acide si sarace din regiunile cu altitudine mai mica nu ar fi suficient de sustinuta. Un lucru este insa sigur, ca si in cazul laricelui, cresterea lui pare mai activa si lemnul sau este de mai buna calitate in solurile bogate. Se apreciaza chiar ca rezistenta lui la maladii este mai mare in solurile bogate. La noi in tara, se gaseste in cele mai multe locuri pe solurile cu substrat calcaros.

Laricele este un arbore pretentios fata de proprietatile fizice ale solului. Rezervele de apa pe care solurile cu un continut de elemente

22

fizice suficiente si bine structurate sunt capabile sa le inmagazineze, pot intr-o oarecare masura sa suplineasca precipitatiile inssuficiente sau slab repartizate. De aceea, s-a putut spune ca ‘’apa edafica poate inlocui pe cea climatica’’. Sau ca ‘’un climat bun al solului poate, intr-o oarecare masura, rascumpara un climat aerian defavorabil’’.

4.2 FACTORII DAUNATORI

In arealul sau natural, laricele suporta atat gerurile mari de iarna, cat si caldurile de vara, netemandu-se de ele si nici de schimbarile bruste de temperatura. In ceea ce priveste ingheturile timpurii si tarzii, in multe statiuni de munte cu altitudini mari si expozitii racoroase, durata scurta a sezonului de vegetatie pare a indeparta pericolul acesta. In astfel de imprejurari, au fost cazuri cand el a putut suporta un inghet de -1˚C chiar imediat dupa ce a infrunzit. In regiunile de mica altutudine, supuse unui climat mai putin continental, cat si in vaile inguste, neaerisite, umede, el este insa sensibil la ingheturile tarzii si timpurii. La -5˚C sau -6˚C, acestea ataca scoarta, liberul si uneori cambiul, consecinta lor fiind aparitia unei boli – inca insuficient cunoscuta – numita in mod provizoriu ‘’maladia laricelui’’. Exemplarele atinse de aceasta boala sunt apoi obiectul atacului unei foarte periculoase ciuperci (Dasyscypha willkommii Hartig syn.) care da cancerul laricelui. Se afirma ca una dintre cauzele de seama care au dus la nereusita unora dintre culturile de larice intreprinse in afara de aria sa naturala se datoreaza acestui cancer. Din contra, in statiunile inalte, ciuperca nu reprezinta pericol, ea traind ca saprofit pe ramurile uscate. Cancerul mai apare si in cazul altor conditii defavorabile de vegetatie ca de pilda solul uscat si sarac. Constatandu-se ca majoritatea cazurilor de cancer pe tulpina provin din infectarea unei ramuri laterale, cu deosebire uscata, pentru prevenirea acestei crunte boli, se impune ca anual sa fie inlaturat de pe tulpina, prin elagaj artificial, orice ciot sau ramura uscata. Rana produsa in lemnul verde, prin afluxul de rasina ce-l provoaca, inlatura infectarea.

Dintre bolile criptogamice, a mai fost semnalata, atat la puietii din pepiniera, cat si la arborii maturi, rugina acelor produse de ciuperca Melampsoridium betulinum Kleb. Combaterea ei, prin

23

stropiri repetate, cu solutie bordeleza concentrata 0,75% cu doza dubala de var, da rezultate satisfacatoare.

Zapada si chiciura pot pagubi laricele numai daca intervin inainte de caderea acelor. In seama zapezii se mai pune si deformarea tulpinilor exemplarelor tinere de larice, atunci cand acestea aluneca. Fiind bine inradacinat, vantul nu-l doboara.

Din categoria daunatorilor animali, cei mai de seama, care defoliaza laricele, in ordinea lor de importanta sunt ; Coleophora laricella Hb. (molia laricelui), Laspeyresia zebeana Ratz. (Grapholitha zebeana - molia galei laricelui), Adelges laricis vallot. (Adelges strobilobius Kalt.), Lygaeonematus laricis Hart., (viespea frunzei laricelui ) si Ocneria dispar L.

In Europa (nordul Frantei, Belgia, Olanda, Cehoslovacia, Danemarca, Germania, nordul Italiei si Austria) s-a constatat de mai multa vreme vatamarea laricelui european de catre insecta Thaeniothrips laricivorus Krat., care provoace asa numita ‘’boala a varfurilor ‘’. Aceasta incepe prin uscarea acelor si a lujerilor, sfarsind cu uscarea arborilor in intregime.

24

CAPITOLUL 5

OBTINEREA MATERIALULUI SADITOR

5.1 PARTICULARITATILE PROCESULUI DE FRUCTIFICATIE

Diferentierea mugurilor floriferi femeli si masculi se produce in august – septembrie, in anul precedent infloririi, fapt care permite o prognoza timpurie, existand diferente notabile intre marimea mugurilor floriferi si marirea celor vegetativi. Mugurii floriferi masculi se pot separa de cei femeli numai dupa sectionare, mugurii femeli marcand deja forma de strobil.

Polenul laricelui este sferic, variind ca marime. Barner, H. si Christiansen H. (1960), citandu-l pe Tischler, G. (1942), considerau ca este posibil ca meioza sa inceapa toamna si sa fie realizata complet in timpul iernii. Meioza adesea se produce in zilele insorite si se intrerupe in timpul noptii. Desigur ca aceste intreruperi provoaca dereglari in complicatul proces de diviziune hetero- si homotipica si inflorescentele femele polenizate cu polen rezultat din asemenea diviziuni intrerupte, nu produc seminte. Fenomenul pare sa fie foarte semnificativ in fructificatia laricelui in regiunile in care, in timpul primaverii, alterneaza perioade calde si reci.

Dezvoltarea inflorescentelor dupa meioza si diseminarea polenului sunt intr-o oarecare masura dependente de evolutia vremii si pot fi intarziate cu o saptamana sau mai mult de vreme rece si umeda.

Grauntii de polen sunt captati si fixati pe extremitatea stigmatului unde raman in repaus 5 – 7 saptamani, ‘’asteptand’’ formarea arhegoanelor. Migreaza apoi catre varful nucelei pe care germineaza. Migrarea se face in lichidul exudat in canalul micropilar, lichid care creste in concentratie pe masura ce traverseaza varful nucelei. Se presupune ca exudatuia si concentratia lichidului sunt comandate de variatia presiunii sevei si in consecinta pot fi influentate de umiditatea si uscaciunea atmosferica. Grauntii de polen captati pe varful stigmatului nu sunt transportati toti catre nucela si de aceea acest mecanism pare mai putin eficace decat germinatia polenului in situ.

25

Comparand gametofitul mascul si mecanismul fertilizarii de la Larix si Pinus, Christiansen H. (1972) stabileste urmatoarele diferente :

- grauntii de polen ai laricelui nu formeaza tuburi polinice ;- mecanismul fertilizarii la larice pare sa reprezinte un stadiu de

tranzitie intre fertilizarea prin spermatozoizi si fertilizarea prin tuburi polinice ;

- celula generativa, celula vegetativa si celula sterila, prezente la alte Gimnosperme nu au putut fi identificate la larice, se mentioneaza insa posibilitatea ca celula vegetativa sa se fi format inainte de producerea celor doua celule protaliene ;

- la larice, in procesul de dezvoltare a gametofitului mascul, au loc numai trei diviziuni, primele doua dand nastere celulelor protaliene, urmatoarele gametilor masculi.

In concluzie se sugereaza ca dupa dupa dezvoltarea si structura gametofitului mascul si dupa mecanismul de fertilizare, laricele este mai apropiat de Cycades si Ginkgo decat de coniferele care produc tuburi polenice, ca de exemplu Pinus.

Laricele incepe sa ructifice la varste mici, dar produce seminte fertile si cu regularitate numai de la 25- 35 de ani. Izolat sau in margine de masiv fructifica mai timpuriu, la 1 – 20 de ani. In general, periodicitatea fructificatiei este variabila (3 - 5 ani). Uneori fructifica anual.

5.2 PROGNOZA SI EVALUAREA FRUCTIFICATIEI

Se pot stabili anii cu fructificatie abundenta si anii cu fructificatie inexistenta. Pot exista ani cu fructificatie mai slaba sau ani cu fructificatie exceptionala sau ani cand fructificatia nici nu exista. Acest fenomen de fructificatie se numeste periodicitatea fructificatiei.

Prognoza fructificatiei se stabileste din informatii culese de la personalul silvic, din scriptele ocoalelor silvice, din investigatii efectuate pe teren, prin analiza arborilor, citirea inelelor anuale (in anii cu fructificatii mari inelele anuale sunt mai inguste deoarece in acest timp acumularea de substante s-a indreptat mult spre seminte).

Evaluarea semintisurilor anuale poate ajuta prognoza fructificatiei, scop in care se fac piete de proba si se stabileste numarul de puieti pe metru patrat, se examineaza semintisul si se stabileste si varsta lui pentru ca pe o anumita suprafata putem avea

26

puieti de 1 an sau 2 ani, 3 ani etc., daca nu avem puieti de 1 an inseamna ca periodicitatea este de 2 ani si asa mai departe se determina periodicitatea fructificatiei.

Evaluarea fructificatiei inseamna aprecierea gradului de fructificatie la arbori, calitatea si cantitatea semintelor produse. Intr-o rezervatie nu toti arborii fructifica, nu dau toti aceeasi cantitate de seminte chiar daca sunt din aceeasi specie. Pentru pinul negru si pinul silvestru s-a constatat ca cele mai multe conuri se afla pe coroanele insorite. Coroana este impartita in trei sectoare : baza, mijloc si varf pentru aprecierea locului de recoltare a semintelor. In setorul de baza apar cele mai putine conuri, iar in partea superioara a tulpinii apar cele mai multe conuri si aceasta, in general, la toti arborii. Semintele recoltate din partea sudica si vestica a coroanelor sunt de cea mai buna calitate.

Conurile au fost impartite si ele in trei sectoare si s-a urmarit calitatea si cantitatea semintelor in functie de pozitia lor in con si s-a observat ca cele din partea inferioara lipsesc de cele mai multe ori sau sunt cele mai seci. In sectiunea mijlocie a conului sunt cele mai bune seminte, iar in partea superioara sunt de calitate mijlocie.

Evaluarea fructificatiei se poate face o data pentru o perioada mai lunga de timp, prin : a) metode care conduc la aprecierea calitatii si cantitatii semintelor;

b) metode aproximative.a). 1 – Metoda suprafetelor de proba este metoda exacta. Se

iau suprafete de 0,25 – 0,5 ha din arboretul pentru productia de seminte, se alege intr-un loc cat mai reprezentativ, se recolteaza toate semintele, uneori doborand toti arborii, se fac aprecieri si asupra calitatii semintelor. Operatia este destul de simpla si poate duce la rezultate exacte. Dezavantajul este acela ca necesita doborarea arborilor.

2 – Metoda arborilor de proba – doborarea se limiteaza numai la arborii de proba de unde se recolteaza semintele si se apreciaza cantitatea si calitatea semintelor. Se delimiteaza o suprafata de proba de 0,25 – 0,5 ha de unde se doboara arbori medii, de proba.

3 – Metoda fructometrelor (seminometrelor) se aplica pentru recoltarea de seminte care au diametrul mic sau mare. Fructometrele sunt niste cutii de dimensiuni diferite (1x1x0,25 m sau uneori ele iau forma de palnie). Se cantareste cantitatea de seminte din fructometre si se face apoi media. In cadrul folosirii fructometrelor exista si un

27

dezavantaj, acela ca nu se mai face diferentierea in ceea ce priveste provenienta semintelor, deoarece in fructometre pot apare seminte de la arbori care nu au fost alesi drept arbori seminceri sau arbori plus.

b) Metoda Kapper se refera la aprecierea gradului de fructificatie. El a gandit o scara cu 6 indici de la 1 la 6, unde: 

1- fructificatie nula;2- fructificatie foarte slaba; 3- fructificatie slaba; arborii izolati au fructificatie medie, cei din

masiv ici colo au fructificatie;4- fructificatie buna, cand arborii izolati fructifica mai abundent,

iar cei din masiv au o fructificatie slaba;5- fructificatie foarte buna, cand arborii din masiv fructifica bine

si cei din margine au o fructificatie foarte buna;6- fructificatie exceptionala, cand arborii din masiv si cei izolati

au o fructificatie foarte, foarte buna.Metoda Kapper se aplica dupa ce s-a folosit o metoda mai

precisa.

5.3 RECOLTAREA, PRELUCRAREA SI PASTRAREA

SEMINTELOR DE LARICE

In mod obisnuit, semintele laricelui se desemineaza o data cu sosirea primaverii (martie), totusi semintele fiind coapte inca din octombrie – noiembrie. Cantitatea de conuri produsa de larice este proportionala cu marimea coroanei.

Cifrele din tabelul urmator sunt semnificative in aceasta privinta :

Clasa de

coroane

Lungimea corespunzatoare

a coroanei

(m)

Inaltimea mijlocie

a arborilor

(m)

Varsta

(ani)

Numarul arborilor analizati

(n)

Greutatea mijlocie a conurilor

pe arborete

(kg) 1

2

› 14

10 – 14

31,9

30,7

114

114

4

28

8 2,7

28

3 ‹ 10 29,0 113 31 1,7

Situatii asemanatoare s-au constatat si la noi in Bucegi. Productia la hectar mai variaza cu expozitia, altitudinea, consisitenta, gradul de fructificatie. Dupa cerecetari facute in laricetele din Bucegi, in conditiile unei fructificatii medii, la consistenta de 0,5 – 0,6, productia de conuri a fost de 24 hl/ha. Socotita la un randament de 2 kg samanta la hectolitrul de conuri, rezulta 45 – 50 kg de samanta la hectar. Greutatea unui hectolitru de conuri la recoltare este de 43 kg, iar dupa uscare in aer liber este de 31,5 kg, prezentand astfel o scadere de 36,3%. Dupa uscare in uscatorie, conurile mai pierd inca 9,1% ceea ce duce la o pierdere toatala de 45,4% din greutatea initiala. Cea mai mare cantitate de conuri, de marimea cea mai mare si cu samanta cea mai buna se gaseste pe expozitiile insorite si partile cele mai luminate ale coroanelor arborilor.

Culegerea se face prin urcarea in arbori, unde conurile se aduna cu mana. Intrucat cea mai buna samanta se gaseste in conurile cele mai mari si cum conurile sunt cu atat mai mari cu cat ramurile care le poarta sunt mai in varsta, se recomanda sa se abandoneze obiceiul taierii crengilor purtatoare de fructificatii. Este adevarat ca din mugurii dorminzi dau noi ramurele, dar acestea nu vor produce conuri decat dupa 4 – 5 ani, fructificatia fiind in acelasi timp mai scazuta in comparatie cu arborii ale caror ramuri nu au fost taiate. In plus, prin taierea crengilor se pierde cresterea curenta.

Conurile se pun in saculete care se poarta asupra culegatorilor sau se lasa sa cada pe pamant, pe care se intind in prealabil prelate. Un muncitor poate recolta in 8 ore 0,10 hl de conuri in cazul fructificarii slabe si 0,20 hl cand fructificatia este abundenta.

Dupa recoltare, conurile se depoziteaza in magazii sau hambare speciale. Intrucat ele se desfac greu, este bine ca extragerea semintelor sa se faca in uscatorii, la temperatura de 35˚C sau maximum 40˚C timp de 48 de ore. Dupa scuturarea conurilor in morisca, se recurge la sfaramarea lor, operatie greoaie si uneori daunatoare semintelor, care pot fi strivite. De aceea, se recomanda1

ca uscarea conurilor sa se faca in doua reprize. Astfel daca conurile se tin in uscatorie numai 24 de ore, dupa trecerea carora se scot si se trec timp de alte 24 de ore intr-o incapere uscata, la o temperatura

1 Radulescu Sabina, Bretcan N. – Prelucrarea in uscatorii a conurilor si semintelor de rasinoase, Edit. Agrosilvica, Bucuresti, 1957

29

scazuta. In felul acesta, rasina, care tine legati intre ei solzii conurilor crapa si incepe sa se faramiteze. Apoi conurile se introduc din nou in uscatorie, unde se tin alte 24 de ore, dupa care solzii sunt desfacuti in totalitate. Scoase din camera de uscare, conurile se scutura din nou in morisca. Acest al doilea fel de a se proceda este mai costisitor, pentru ca necesita mai multe manipulari; in schimb, asigurand o buna deschidere a conurilor, da pierderi minime de samanta. Acest procedeu prezinta dificultati, caci daca se depaseste chiar putin temperatura necesara, rasina pe care o contin conurile devine fluida si lipeste solzii pentru totdeauna. Conurile recoltate toamna se deschid mai greu in uscatorii decat cele recoltate primavara. Cea mai buna desfacere a conurilor se obtine insa la soare.

Dezariparea este de asemenea anevoioasa; de aceea, este bine sa se foloseasca masini speciale de dezaripare, prevazute cu perii mobile. Manual, se procedeaza ca la molid, cu deosebirea ca semintele nu trebuie umezite, intrucat ar fi expuse la scaderea procentului de germinatie si asa destul de redus. Din unele cercetari intreprinse in legatura cu fructificatia laricelui din bucegi, 1 kg de conuri cuprinde 510 bucati, greutatea medie a unui con fiind de 1,96 g, ceea ce revine la 4,4 – 4,6 kg samanta aripata sau 3,9 – 4,1 kg dezaripata, socotita la puritatea de 100%. Rezulta deci ca randamentul teoretic de samanta aripata, fata de greutatea totala a conurilor, este de 18 – 19% iar cel de samanta dezaripata de 13 – 14%. In uscatorii nu se ajunge insa niciodata sa se extraga toata cantitatea de samanta, randamentul tehnic fiind mult mai mic. Astfel, din cercetarile mentionate mai sus s-a obtinut in uscatorie doar un randament tehnic de 3,1%, Rezulta deci ca prin prelucrarea conurilor in uscatorii se extrag doar 22% din samanta existenta, pierzandu-se 50 – 70% din samanta continuta.

Randamentul tehnic cel mai mic se obtine la conurile cele mai mari, care au semintele cele mai bune, aceasta stare rezultand dintr-o cantitate de rasina mai mare, din care cauza solzii se desfac mai greu. Samanta care ramane in conuri este situata la baza si catre varful lor, solzii partilor mentionate desfacandu-se mai greu. Este adevarat ca in cuprinsul unui con samanta cea mai buna se gaseste in partea lui din mijloc, dar s-a constatat ca o buna parte din semintele ramase neextrase din conuri sunt inca bune. Din aceleasi cercetari, 1 kg de seminte aripate la puritatea de 100% cuprinde 178 000 bucati, iar dezaripate, 196 900 bucati.

30

Numarul mediu de seminte la kilogram variaza cu lungimea conului din care au provenit. Astfel, numarul cel mai mare se gaseste in conurile mici, pentru ca au samanta mai mica si deci mai usoara. Conurile mari au semintele mai mari, mai grele si mai numeroase.

Greutatea a 1 000 de seminte aripate a fost in medie de 5,6 g, iar dezaripate 5,1 g. Greutatea a 1000 de seminte rezultate din conurile cele mai mari a fost de 2,3 ori mai mare decat la cele mici si de 1,4 ori la cele mijlocii.

Conurile goale vechi persista in arbori mai multi ani dupa diseminare (2 – 4 ani). Ele pot fi distinse usor avand o culoare neagra – bruna, pe cand cele proaspete, pline, sunt cenusiu – roscate.

Samanta poate fi culeasa si de pe sol dupa ce a fost diseminata, dar numai daca solul este acoperit de zapada intarita. Atunci se strange usor cu ajutorul unei maturi, din scobiturile terenului unde o ingramadeste vantul. Tot in sezonul de diseminatie, se mai procedeaza la scuturarea cracilor arborilor, samanta cazand pe prelate puse la baza acestora.

Samanta recoltata dupa ce a fost diseminata este de calitate mai buna decat cea extrasa din conuri in uscatorii.

Pastrarea semintei se face in saci sau in lazi, puse in camere uscate si reci, unde se amesteca din cand in cand pentru a se aerisi.

In general samanta de larice are o putere germinativa scazuta. La o puritate de 85 – 96%, puterea germinativa este de numai 30 – 60%. Samanta din comert are un procent de germinatie mai mic.

Cand este pastrata bine, samanta de larice are o putere de germinatie care se pastreaza 3 – 4 ani. Totusi, dupa 1 an de pastrare, ea incolteste mai greu, iar procentul de germinatie scade. Samanta veche rasare abia in al doilea an si chiar in al treilea. Se citeaza un caz2 in care, dupa sase ani de pastrare la rece in butelii ermetic inchise, samanta si-a mentinut facultatea germinativa, initial de 46%.

Motivele pentru care samanta de larice are o putere de germinatie asa de mica sunt urmatoarele ;

- Polenizarea florilor de larice este mai grea decat la celelalte specii de conifere. Grauntilor de polen lipsindu-le camerele de aer, acestia au posibilitati mai reduse de a fi transportate in aer la distante mari. Din acesta cauza fecundarea florilor femele – mai ales in cazul arborilor crescuti izolat – este ingreunata, producandu-se adeseori o

2 Bouvarel, P. s.a – La conversation par le froid des graines resineux, 1958

31

autofecundare, care are drept rezultat formarea de seminte sterile. Numai fecundarea incrucisata produce seminte pline.- Grosimea epidermei semintei este asa de mare incat face ca si semintele seci sa fie tot asa de grele si uneori chiar mai grele decat cele bune.- Micimea conurilor modifica foarte mult si intr-un sens defavorabil proportia intre semintele de calitate buna si intre cele rau conformate, in general rele. Cele bune sunt situate in portiunea de la mijloc a conului, iar cele rele provin de la baza si varful conului.

Pentru motivele mai sus aratate se recomanda sa nu se recolteze conurile din exemplarele de larice izolate, iar atunci cand in perioada de inflorire timpul a fost defavorabil, nici chiar din palcuri situate la distante mari unele de altele. Aceasta recomandare se aplica in special exempalrelor tinere, care fructifica de obicei slab. Se mai impune ca inainte de a incepe recoltarea sa se faca in prealabil analiza semintelor din cateva conuri, pentr ca, stiindu-se procentul de germinatie, sa se vada daca este economic sau nu, sa se recolteze.

Caracteristicile semintele de larice se redau in tabelul urmator:

Calitatea Greutatea a 1000 de seminte

g minimum

Puritatea

% minimum

Facultaea

germinativa%

minimum

Potenta

germinativa%

minimum

Numarul maxim

de seminte

la kgI

II

III

6,000

5,500

5,000

95

90

85

45

35

25

50

40

30

155 000

160 000

_____

5.4 PREGATIREA SEMINTELOR PENTRU SEMANAT

32

Semintele se recolteaza in anumite perioade ale anului, perioade in care samanta a capatat insusirea de a reproduce planta. In aceasta privinta se deosebesc (Miulescu si Bakos) mai multe faze in care se poate gasi samanta si anume:

- prematuratia reprezinta faza in care se desavarseste procesul de crestere si de dezvoltare al semintei;

- maturatia este faza in care semintele sunt suficient de formate si dezvoltate pentru a germina daca sunt puse in conditii prielnice;

- coacerea este faza in care semintele sunt pe deplin formate si dezvoltate, se rupe legatura cu planta mama, iar invelisul ia forma definitiva, semintele sunt astfel pregatite pentru diseminare;

- repausul vegetativ este faza in care se gasesc semintele dupa coacere;

- postmaturatia este faza in care se gaseste samanta atunci cand se petrec anumite modificari chimice si fiziologice care fac posibila germionatia.

In functie de stadiul de coacere si de cadere a fructelor, respectiv a semintelor, acestea se recolteaza:

- inainte de coacerea fiziologica si pana la caderea lor;- dupa coacerea fiziologica si dupa caderea lor (fructele

mari) ;- dupa coacerea fiziologica si inainte de caderae lor (fructele

care raman mai mult timp pe arbore dupa coacere cum este cazul pinilor).

In anii secetosi sau datorita unor calamitati provenite imediat dupa fecundare, se poate ca in conuri sa se gaseasca un numar foarte redus de seminte sau ca semintele sa fie intr-o mare proportie seci. In aceste situatii se va evita recoltarea de conuri, deoarece randamentul foarte scazut in seminte ( sub 0,3 – 0,4 kg/hl ) determina ca pretul de cost al acestora sa fie foarte ridicat, de 2 – 3 ori decat cel normal. De aceea, inainte de recoltare se verifica spre a stabili concret arboretele si conditiile de recoltare, gradul de fructificatie etc.

Calitatea conurilor poate fi evaluata si prin estimarea numarului de seminte bune, care au fost sectionate longitudinal cu un cutit ascutit sau cu un dispozitiv de genul cutitului (ghilotina de taiat marginea fotografiilor). Conurile de pini se sectioneaza prin centrul conului. Numarul conurilor ce se sectioneaza este determinat de precizia dorita si de numarul de seminte prezentate pe una din

33

sectiunile de con obtinute. Astfel, se recomanda sectionarea a cel putin 2 conuri tipice, luate din diferite parti si inaltimi ale coroanei purtatoare de conuri, de la 20 – 100 de arbori, dispersati in zona de recoltare.

Recolta se considera buna atunci cand pe o sectiune de con se gasesc 10 seminte bune.

La evaluare se va tine seama si de proportia conurilor prejudiciate de insecte, pasari sau deformate.

Imediat dupa coacere, semintele speciilor lemnoase intra in stare de repaos, perioada in care procesele vitale se reduce simtitor. Aceasta stare se intrerupe, insa, atunci cand samanta este pusa in conditii favorabile de germinare (temperatura, umiditate, luminare etc.).

Procesele sau procedeele de manipulare si conditionare a semintelor inaintea semanarii, cu actiune directa sau indirecta asupra acestora, in scopul indepartarii starii de repaos, stimularii germinatiei si asigurarii unei rasariri uniforme sunt cunoscute sub denumirea de tratamente sau pretratamente. Cele mai cunoscute tratamente sunt : scarificarea, fortarea, stratificarea (rece, calda), procedeele hidrotermice.

Scarificarea reprezinta spargerea sau zgarierea tegumentului extern impermeabil pentru apa si gaze al semintelor, cu mijloace mecanice (scarificatoare).

Fortarea se practica atunci cand pentru a sparge tegumentul se foloseste apa calda (la +60....+80˚C) timp de 20 – 30 de minute, apa fierbinte (la +90....+95˚C) timp de doua minute sau unele substante chimice (acidul sulfuric).

Stratificarea consta in dispunerea straturilor de seminte intr-un mediu suficient de umed, constituit in general din nisip, turba, perlit, vermiculit, utilizate singular sau in amestec, in scopul de a indeparta starea de repaos.

Stratificarea efectuata la temperaturi joase (+2˚C si +6˚C) in medii controlate (frigidere, camere frigorifice) sau in magazii, santuri sapate in teren etc., poarta denumirea de stratificare rece.

Stratificarea calda se realizeaza la temperaturi in jur de +20˚C ale substratului si semintelor.

Actiunea favorabila a tratamentelor hidrotermice asupra germinatiei se manifesta prin:

- inlaturarea diferitelor tipuri de dormanta;

34

- stimularea rapiditatii si uniformitatii germinatiei si a agerminatiei totale;

- largirea ecartului de temperaturi la care este posibila germinatia;

- diminuarea necesarului de lumina;- reducerea diferentelor calitataive ale semintelor, generate

dediferite tehnici de recoltare, prelucrare si conservare. Alte procede pentru stimularea germinatiei si rasaririi semintelor sunt :

- inmuierea in apa a semintelor inainte de semanare. Prin imbibarea semintelor se scurteaza perioada de rasarire si se mareste procentul de rasarire. La pin semintele sunt tinute 14 – 16 ore in apa calduta sau cu cateva zile in apa rece.

- tratarea semintelor cu extract apos de humus timp de 24 – 48 de ore;- tratarea cu diferite substante chimice: apa de var, solutie

de apa cu clor;- tratarea semintelor cu solutii de microelemente (solutii

apoase de borax, sulfat de mangan, sulfat de cupru, sulfat de zinc, molibdat de amoniu) in concentratii de 0,01% la 1%, timpul de tratare fiind de 12 – 24 de ore.

Pentru larice se pot folosi, la alegere, unul din urmatoarele procedee:

- sortarea semintelor in apa rece timp de 30 – 40 de minute, apoi tinerea semintelor sortate (pline) inca 24 de ore in apa;

- stratificarea la rece in nisip reavan pe timp de 30 (20 – 60) de zile;

- tinerea semintelor in apa de var timp de 36 de ore (10 l apa + 400 g var).

- tinerea semintelor in solutie de permanganat de potasiu cu o concentratie de 2,5 g/l, timp de 18 ore.

5.5 ALEGEREA TERENULUI PENTRU PEPINIERE

Pepiniera silvica reorezinta o portiune de teren, special aleasa si amenajata, in care es prectica o cultura intensiva de plante lemnoase, in scopul producerii puietilor forestieri.

35

In functie de marimea pepinierei se rezolva urmatoarele aspecte:

- dotarea cu instalatii, mecanisme, unelte si anexe functionale: solarii, remize, ateliere, adaposturi pentru muncitori, camere frigorifice, hale pentru sortarea puietilor etc;

- incadrarea cu personal tehnic de executie: inginer, tehnician, pepinierist, mecanic, precum si cu muncitori permanenti;

- periodicitatea asistentei tehnice acordate in perioadele de lucrari de primavara si toamna de catre personalul de specialitate de la filiala si ocolul silvic.

Pepinierele pot avea caracter permanent sau temporar.Dupa destinatie, natura materialului produs, a lucrarilor sau

scopului urmarit, pepinierele se pot clasifica in: - pepiniere forestiere - producatoare de puieti mici destinati

impaduririlor;- pepiniere ornamentale – producatoare de puieti de talie

mare, prin repicaje repetate, altoiri, ingrijiri speciale, destinati spatiilor verzi;

- pepiniere experimentale – pentru stabilirea metodelor de multiplicare si de testare a unor specii exotice;

- pepiniere didactice – pentru pregatirea cadrelor. Rezultate destul de bune pentru cultura laricelui se pot obtine in conditiile unor pepiniere aflate in terenuri complet deschise si descoperite, cu solul cat mai fertil. De fertilitatea solului depinde obtinerea unor culturi de larice cu puieti apti de plantat la varsta de doi ani.

5.6 LUCRAREA SOLULUI IN PEPINIERE

Lucrarea solului in pepiniera este deseori precedata de amenajarea terenului, indepartarea cioatelor, daca exista, a altor obstacole, nivelarea terenului.

Solul este rezervorul prin care plantele isi asigura apa si substantele nutritive, prin mobilizarea si afanarea solului se usureaza patrunderea apei, caldurii si a aerului in sol, contribuind la ameliorarea insusirilor fizico – chimice si biologice ale solului. Aerul poate patrunde mai usor in sol si este necesar la respiratia radacinilor si microorganismelor care contribuie la descompunerea unor compusi organici sau anorganici, transformandu-i in substante accesibile.

36

Lucrarea solului se executa pentru :- combaterea plantelor straine, buruienilor, distrugerea lor.

Buruienile sunt daunatoare pentru ca ele consuma neproductiv apa din sol si substantele minerale.

- combaterea daunatorilor: larve, insecte etc.Operatii tehnice de lucrare a solului sunt:- desfundarea solului;- graparea solului.Acestea sunt doua operatii tehnice aproape obligatorii,

principale, dar pot fi precedate de alte operatii tehnice care se aplica: desmiristirea, tavalugirea (lucrarea telinei).

Desfundarea solului este oiperatia de baza prin care pamantul este dislocat, rasturnat, maruntit si amestecat la anumite adancimi. Se poate face cu unelte manuale (cu sapa, casmaua) sau cu ajutorul plugurilor de diferite forme.

Desfundarea se recomanda sa se faca dupa ploaie. Toamna se ara solurile mai umede sau intelenite, iar brazdele pana in primavara se sfarma datorita fenomenelor de inghet si dezghet. Cand desfundarea se face primavara se executa o lucrare suplimentara si anume nivelarea.

Tavalugirea se executa cu ajutorul tavalugurilor. Se aplica in cazul solurilor prea afanate, scopul lucrarii este acela de a reface solul si de a asigura o aderenta mai buna intre sol si seminte.

In momentul semanarii solul trebuie sa fie afanat, bine maruntit si nivelat. In caz contrar nu este posibila o buna incorporare a semintelor si nu se asigura conditii normale de germinare si rasarire.De aceea, inainte de semanare este necesar, aproape in toate cazurile, sa se execure o aratura superficiala la 12 – 15 cm adancime (in regiunile cu umiditate suficienta) sau cultivatii la 10 – 12 cm (in regiunile secetoase). Dupa aratura sau cultivatie se efectueaza nivelarea. Se procedeaza apoi la impartirea terenului in subunitati de cultura, dupa necesitati : tarlale, tablii, straturi.

Tarlaua reprezinta o portiune de teren in care speciile se cultiva pe toata intinderea acesteia.

Stratul este unitatea elementara de cultura pentru unele rasinoase, anin, chiparos de balta etc.

Sistemul de cultura la strat este indicat in pepinierele de munte si coline inalte, cu regim de precipitatii abundente sau cu teren in panta. Straturile au latimea de 1,10 m si se executa cu 8 – 10 cm deasupra solului, pentru o usoara scurgere a apei pe poteci.

37

Marginile stratului se taluzeaza la 45˚ si se taseaza puternic pentru a evita scurgerea pamantului. Potecile dintre straturi au latimea de 30 cm in pepiniere mici, nemecanizate, si de 40 cm in cele mari, mijlocii si cu lucrari mecanizate.

Semanaturile se executa, de regula in rigole dispuse in lungul stratului si numai in cazul unor loturi mici de seminte, perpendicular pe strat. Rigolele sunt santulete de diferite profile si dimensiuni, in functie de marimea semintelor. Semanaturile in rigole sau in randuri permit un inalt grad de mecaniozare, incepand cu semanarea si terminand cu scosul puietilor. Rigolele se folosesc si in cazul semanaturilor la tarla. Sistemele de lucrare a solului sunt:

- sistemul de lucrare a solului cu ogor negru – se aplica in regiunile de stepa si silvostepa, unde solul este puternic intelenit si consta in maruntirea buruienilor sau a telinei, motiv pentru care se executa o aratura adanca cu plugul. La acest sistem se regurge numai in cazul unei inteleniri puternice.

- sistemul de lucrare a solului cu ogor ocupat – se cultiva unele specii de leguminoase timp de un an pe solele in care urmeaza sa se faca ameliorarea in cadrul planului de asolament. Se prefera leguminoasele deoarece solul se imbogateste in azot.

Pentru a se obtine rezultate bune solul se ingrasa cu humus de padure in proportie dee 50 – 100%, in special cu humus de larice care garanteaza o buna rasarire si o productie de cca. 2 000 000 puieti apti la hectar dupa doi ani de cultura in pepiniera. Pentru a se arata importanta mare a humusului de larice s-au facut cercetari la Azuga, la 900 m altitudine in doua variante:

- varianta 1 martor, cu samanta acoperita in rigole cu pamant obisnuit;

- varianta 2, cu samanta acoperita in rigole cu humus, luat dintr-un arboret de larice pur, in varsta de 35 de ani, din stratul de la suprafata solului, dupa indepartarea litierei;

- varianta 3, cu samanta in rigole executate in interiorul unui arboret de larice.

S-a lucrat cu samanta netratata, provenienta din Alpi si Sudeti, pregatita in apa rece timp de 20 de ore, adancimea de semanare fiind un cm, iar norma de samanta 3 g. Solul pepinierei – brun de faneata,

38

slab podzolit, nisipos – lutos, structurat, profund, format pe strate de Sinaia.

In arboretul de larice din care s-a luat humus, solul este brun – galbui, crud, compact, cu mult schelet.

Samanta de larice de Alpi a avut procentul de germinatie de 41% dupa 7 zile si 70,7% dupa 21 de zile. Greutatea a 1 000 de seminte a fost de 4,7g. Semanaturile s-au efectuat la inceputul lunii mai. Timpul a fost ploios si destul de rece pana la 20 iulie.

Rezultatele analizei chimice a solului in parcela tratata cu humus comparativ cu solul din arboret de larice se prezinta astfel:

Var.nr.

Locul de unde s-a

luat proba de

sol

Varianta din care s-a luat proba

pH Humusg%

Caschimbmg%

Baze de

schimbS.B

m.e.%

Hidrogen de

schimbS.H m.e.

%

Capacitatea totala de schimb T

m.e.%

Gradul de

saturatie in baze

V %1

2

3

Pepiniera Azuga

Pepiniera Azuga

Padurea de larice

Martor

Solul amendat

cu sol din

laricet

Startul de sol de la

0...5 cm

5,9

6,1

6,8

8,22

8,35

8,95

735

825

500

42,0

40,9

33,37

5,34

6,05

5,72

47,34

46,95

39,09

88,79

87,11

85,36

Rezultatele semanaturii in solul cu humus de larice au fost urmatoarele:

Varianta Procentul de rasarire

Nr. Detalii Samanta de Alpi

Samanta de Sudeti

1

2

Martor – sol netratat

Sol tratat cu

25,2 ± 0,9

32,2 ± 1,4

12,3 ± 2,3

15,3 ± 2,1

39

humus de larice5.7 METODE DE OBTINERE A MATERIALULUI SADITOR

5.7.1 OBTINEREA PUIETILOR PRIN SEMANATURI

Semanaturile efectuate in jurul datei de 15 mai cu norma de 500 de seminte pe metru de rigola (muiate in apa timp de 24 de ore) de obicei incep sa incolteasaca dupa 7 – 8 zile si sa rasara dupa cca. 16 – 17 zile de la semanare.

O data cu inceperea rasaririi, incepe si procesul de eliminare naturala a plantulelor, procentul cel mai ridicat de eliminare inregistrandu-se in parcela martor, dupa care urmeaza parcelele cu mult nisip si cele umbrite. Mentinerea cea mai buna se constata in parcelele acoperite cu placi de sticla sau foi de polietilena, in ordine descrescanda urmand straturile protejate cu rumegus de fag si straturile umbrite moderat.

Centralizate rezultatele rasaririi se prezinta astfel:

Rasarire cea mai buna

Rasarire mijlocie Rasarire slaba

Sub placi de sticla

Sub foi de polietilenaIn teren deschis, dar

protejat lateral

Sub plasa de sarma

In teren cu humus de padure

Pe strat protejat cu rumegus de fag

Sub umbrare cu sipciIn teren udat

In martor

In teren nisiposIn teren umbrit

puternic

In teren cu ingraseminte chimice

Prin urmare cea mai buna rasarire se obtine sub protectia placilor de sticla. Aici ploile nu influenteaza procesul rasaririi, iar cantitatea de caldura este mai mare decat afara. Mai tarziu insa, dupa realizarea unui mare procent de rasarire a plantulelor, acoperisul devine daunator culturilor, pentru ca impiedica patrunderea precipitatiilor in sol. Udatul artificial al straturilor de asemedea este daunator culturilor.

40

Procentul de rasarire variaza in functie de cantitatea de samanta introdusa pe metrul de rigola. Cercetarile arata ca dintre semanaturile efectuate cu diferite norme de samanta, cel mai bine reusesc cele cu norma de 500 de seminte pe metru de rigola.

Rasarirea si gradul de mentinere a plantulelor de larice (germinatia tehnica de larice autohton 55%; greutatea a 1000 seminte 5,3 g; norma 300 de seminte pe m semanat dupa umectare 24 ore) se prezintă astfel:

Parcela

(tratament ecologic)

Larice import Larice autohton

ObservatiiProcent de rasarire

Procent de mentinere din totalul celor

rasariti

Procent de rasarire

Martor

Factorul lumina

Umbrit cu sticla

Umbrit 40%

Factorul caldura

Sub placi de sticla

Sub foi de polietilena

Factorul apaUdat

Rumegus de foioase

Factorul hranain sol

In sol nisiposIn sol cu humus

In sol cu ingraseminte

14,6

44,6

22,0

59,8

41,0

33,2

45,5

21,7

40,2

64,4

75,8

92,2

89,0

92,0

73,0

100,0

69,7

88,6

5,3

11,6

4,9

14,5

12,6

12,2

12,4

8,9

17,6

Plantulele de larice au nevoie la

rasarire de umbra,

caldura si hrana

suficienta in sol. Solul

trebuie sa fie afanat.

Mentinerea unei umiditati in sol este de

asemenea indicata

41

chimice 16,0 75,5 5,5

5.7.2 OBTINEREA PUIETILOR PE CALE VEGETATIVA

5.7.1.1 Butasirea

In ceea ce priveste butasirea laricelui Chandle C. (1967) raporteaza un procent de prinderi redus de 21%. Varsta arborilor a determinat varietati importante: butasii prelevati de pe arbori de 29 – 32 de ani au dat un procent de prindere mediu de 1%, iar cei de pe arbori de 9 – 12 ani de 41%.

Fenomenul de topofisis n-a influentat prinderea, exceptand lujerul terminal care adesea se inradacineaza mai bine decat portiunea lui de la baza.

Ca substrat, nisipul si perlita au fost superioare amestecului de nisip cu turba. Inradacinarea a fost stimulata prin tratarea butasilor cu acid indol – butiric si 2,4 D.

Cea mai recomandata tehnica de butasire este: substrat de nisip si butasi tratati cu 0,8% acid idolil – butiric in praf de talc.

Forma plantulelor obtinute din butasi este asemanatoare acelora din seminte.

5.7.1.2 Altoirea

Altoirea, datorita procentului ridicat de prindere si incompatibilitatii reduse dintre altoi si portaltoi, este principala cale de inmultire vegetativa a laricelui in vederea infiintarii plantajelor de clone si realizarii testelor clonare.

Ca portaltoaie se folosesc puieti de 2 – 3 ani, repicati in ghivece, pungi de plastic sau direct in sol, de regula cu un an inainte de altoire. Experimentarile facute pe portaltoaie repicate in primavara si toamna premergatoare altoirii au aratat ca epoca de repicare nu a influentat procentul de prindere si crestere a altoaielor. Nu influenteaza nici daca portaltoiul este repicat in ghivece sau direct in sol.

Cele mai bune rezultate s-au obtinut la altoirile efectuate in sere incalzite, urmate in ordine descrescanda de cele in camere de vegetatie incalzite si in teren liber.

42

Indiferent de locul unde se face altoirea, cele mai mari procente de prindere s-au obtinut in placaj lateral. Altoirea in fanta laterala da rezultate satisfacatoare, dar trebuie aplicata in situatia cand altoiul este subtire si portaltoiul gros. Altoirea in despicatura, contrar celor afirmate de unii autori, da rezultate nesatisfacatoare, mai ales daca portaltoaiele sunt subtiri. Asemanatoare sunt rezultatele ce se obtin prin altoirea in ochi.

Prinderea altoaielor este influentata de numerosi alti factori biologici, stationali si tehnici.

Dintre factorii de mediu, indeosebi la altoirile in teren liber, importante sunt temperatura, insolatia, intensitatea vantului si umiditatea relativa a aerului din urmatoarele 3 - 4 saptamani dupa altoire.

Dintre factorii de ordin tehnic se amintesc executarea corecta a operatiunilor pe care le necesita metoda de altoire practicata, care depinde de indemanarea altoitorului. De regula, operatorii tineri obtin procente de prindere mai mari decat cei varstnici.

In conditii bune de lucru, cele mai ridicate procente de prindere la larice au fost peste 90%. O variatie insemnata a procentului de prindere s-a inregistrat in raport cu clona. Amplitudinea de variatie este de 10 – 15 procente, dar poate fi si mai mare. Variabilitatea se datoreaza afinitatii de altoire.

Fenomenul de respingere a grefei – incompatibilitatea dintre altoi si portaltoi – a aparut sporadic in unele plantaje de clone dupa 6 – 7 ani de la altoire. Varsta arborilor plus din care provin altoaiele influenteaza de asemenea prinderea. Altoaiele recoltate de pe arbori tineri s-au prins in numar mai mare decat cei recoltati de pe arbori batrani. O influenta si mai puternica asupra prinderii o exercita calitatea altoiului, care, atunci cand se asociaza cu varsta mare a arborilor plus, apare si mai pregnanta.

Exista, deci, un complex de factori care actioneaza asupra prinderii altoaielor si este practic imposibil de stabilit ponderea pe care o are fiecare. De aceea, pentru asigurarea succesului, toti trebuie sa fie luati in considerare, in egala masura.

5.8 INGRIJIREA CULTURILOR IN PEPINIERE

Lucrarile cele mai frecvente executate in scopul ingrijirii culturilor sunt : acoperirea culturilor cu strat protector, spargerea

43

crustei, plivitul si prasitul buruienilor, umbrirea puietilor, protectia impotriva ingheturilor tarzii, rarirea culturilor, retezarea pivotului etc.

Acoperirea puietilor cu un strat protector si protectia lor impotriva temperaturilor scazute.

Protectia puietilor impotriva temperaturilor scazute din timpul iernii, se face in vederea prevenirii distrugerii culturilor sensibile la ingheturi.

Protectia se realizeaza prin acoperirea culturilor cu paie, muschi, litiera, rumegus, frunze etc., peste care se aseaza ramuri, coceni care sa impiedice spulberarea acoperisului.

Protectia impotriva gerurilor tarzii a culturilor in curs de rasarire, se realizeaza prin perdele de fum produs din gramezi fumigene, pregatite din balegar neputrezit, paie, frunze, rumegus sau cu lumanari fumigene.

Culturile pe suprafete mici se pot proteja cu gratare de lemn, folii de plastic, paie, litiera etc.

O alta metoda de combatere a brumelor o constitue udarea culturilor din pepiniere cu ploaie fina, realizata de aspersoare cu intensitate de udare de 2 - 3 mc/ora, la o presiune de 3 – 5 atmosfere. Udarea se realizeaza in perioadele cu temperaturi scazute pana cand temperatura aerului depaseste 0˚C.

Spargerea crustei.

Crusta care se formeaza de regula prin batatorirea suprafetei solului sub actiunea mecanica a apelor provenite din ploi, zapezi si irigari, impiedica rasarirea puietilor, favorizeaza evaporarea mai rapida a apei si, deci, determina patrunderea uscaciunii in sol in toata perioada de vegetatie a culturii. Pentru evitarea acestor neajunsuri, crusta trebuie distrusa cat mai repede dupa formare, atunci cand este subtire si operatiunea se executa usor.

Crusta de pe culturile semanate la adancime mica, nerasarite, se sparge cu tavalugul stelat sau cu grebla, pe dintii careia se impletesc nuiele, lasandu-se libera numai o portiune de 2 – 3 cm.

Pe culturile in curs de rasarire nu se mai executa spargerea crustei datorita pericolului mare de rupere si vatamare a puietilor.

Dupa rasarirea puietilor, crusta poate fi sparta cu mijloace mecanizate folosite curent la cultivatii : cultivatoare cu laba de gasca,

44

iar pe suprafete mici prasitori manuale tip Wollf etc.

Plivitul si prasitul buruienilor.

Plivitul buruienilor se poate executa manual, prin smulgerea acestora sau chimic, cu erbicide.

Prasitul este lucrarea prin care se mobilizeaza solul pa adancimea de 2 – 4 cm in scopul afanarii solului, taierii buruienilor, ameliorarii conditiilor fizice ale solului.

Cele mai eficace sunt prasilele facute in prima parte a sezonului de vegetatie a culturilor.

Lucrarile de prasit se executa dupa ploaie sau udari artificiale, cand starea de umiditate a solului permite intrarea pe parcela respectiva.

In culturile de rasinoase in primul an de vegetatie se executa numai plivitul buruienilor, intrucat prin prasit se pot vatama puietii.

Pentru protejarea puietilor, latimea de lucru a uneltelor folosite va fi mai mica decat distanta dintre randurile de puieti cu 4 cm in fiecare parte, in cazul uneltelor manuale si cu 5 – 8 cm in cazul cultivatoarelor.

Retezarea pivotului. Retazarea pivotului se practica la 25 cm adancime, asigurandu-

se consolidarea sistemului radicelar pe aceasta adancime.Retezarea pivotului se recomand sa se execute dupa un sezon

de vegetatie, in anul al doilea, inainte de intrarea in vegetatie.Dupa taierea pivotului se taseaza solul in jurul puietilor manual

sau prin irigarea culturii.

Intretinerea chimica a culturilor din pepiniere cu erbicide.3

In semanaturile de un an, pe solurile medii, sarace in humus, se administreaza 0,5 kg substanta activa la ha in 400 – 600 l apa.

Pe solurile grele sau pe cele cu humus peste 4% se aplica doza de 0,6 kg substanta activa la ha.

3 Combaterea chimica a buruienilor in culturile sivice, Romsilva, ICAS, 1991

45

Pentru ca eficacitatea tratamentului sa fie maxima si sa nu dauneze plantelor speciilor forestiere, administrarea se efectueaza uniform, pe toata suprafata, cel tarziu a doua zi dupa semanare.

In semanaturi din al doilea an se administreaza 1,1 kg substanta active la ha pe soluri medii sarace in humus si 1,3 kg substanta active la ha pe soluri grele sau cu humus peste 4%.

Repicajele din primul an se erbicideaza pe toata suprafata la cateva saptamani dupa efectuarea repicarii, pentru ca solul sa se aseze strans in jurul puietilor, evitandu-se scurgerea solutiei erbicide dealungul tulpinii, la radacina.

Repicajele la pin negru si silvestru se erbicideaza cu doze de 1,3 kg substanta activa la ha, pe soluri medii, cu continut in humus de 4%, pe soluri grele sau cu humus peste 4% se foloseste doza de 1,5 kg substanta activa la ha pe soluri medii, cu humus sub 4% si cu 1,7 kg substanta activa la ha pe soluri grele sau cu humus peste 4%.

Repicajele in al doilea an se erbicideaza pe toata suprafata, devreme primavara, inaintea rasaririlor buruienilor, pe teren nivelat, curatat de resturi vegetale si de buruieni rasarite toamna.

Erbicidarea se face in doze de 1,7 kg substanta activa la ha pe solurii medii si cu 2 kg substanta activa la ha pe soluri grele sau cu humus peste 4%.

Umbrirea culturilor.

In silvostepa, atat semanaturile de rasinoase din solarii, cat si cele din pepiniere, trebuie protejate impotriva insolatiei puternice in perioadele din timpul anului cu temperaturi mari, uneori de la semanare si pana in luna octombrie.

Umbrirea se face dupa ce a rasarit majoritatea puietilor, durata de umbrire variind in functie de exigentele speciei, aplicandu-se in general atunci cand arsita din timpul zilelor de vara poate provoca daune puietilor.

Lucrarile de intretinere pentru puietii de larice din solar sunt: udarea, plivirea buruienilor si tratamentele fitosanitare.

In timpul verii udatul se face seara sau dimineata devreme, in functie de umiditatea patului vegetativ, iar plivirea buruienilor se face la nevoie.

Laricele este sensibil la fusarioza, de aceea tratamentele fitosanitare au si in acest caz o mare importanta.

46

Dezinfectarea patului germinativ este obligatorie. Tratamentele preventive dupa rasarire se vor repeta 3 – 4 zile, alternand 3 – 4 fungicide eficiente.

5.9 RECOLTAREA, SORTAREA, PASTRAREA SI TRANSPORTUL PUIETILOR

Recoltarea puietilor se face de regula mecanizat. In pepinierele mici de rasinoase, unde nu este posibila mecanizarea, scosul puietilor se poate face manual.

In cazul puietilor ce se scot manual cu cazmaua, se sapa un sant in fata primului rand de puieti, care trebuie sa aiba neaparat o adancime mai mare decat lungimea radacinilor. Apoi cazmaua se infige complet in sol, in spatele randului, la o distanta de 8 – 10 cm de puieti si se impinge inspre sant, astfel ca pamantul sa fie rasturnat impreuna cu puietii. Daca radacinile puietilor nu se desprind usor din pamant se vor reteza cu cazmaua radacinile netaiate si apoi se va proceda la smulgerea puietilor si scuturarea radacinilor de pamant. Lucrarea trebuie executata astfel incat puietii sa iasa usor din pamant cu radacinile intregi, evitand smulgerea acestora cu forta.

In cazul recoltarii puietilor mecanizat, adancimea de lucru a plugului trebuie reglata la cel putin 20 cm. Brazdarul plugului trebuie sa cuprinda bine randurile de puieti, pentru ca sa taie normal radacinile laterale si sa nu le zdreleasca.

Sortarea puietilor in pepiniera este o operatiune de mare importanta, de ea depinzand calitatea viitoarelor arborete: prinderea si mentinerea in prima etapa, uniformitatea, vigoarea de crestere, rezistenta la diversi factori adversi si, in final, productivitatea.

Operatiunea de sortare consta in separarea puietilor apti de cei inapti, pe categoriile de calitate din standardele sau normativele in vigoare privind calitatea puietilor forestieri si ornamentali.

Cu ocazia sortarii se va urmari ca puietii apti sa aiba radacina bine dezvoltata, stufoasa, nevatamata, vie si cel putin de 20 cm lungime. Aceasta trebuie se fie lignificata, nevatamata, dreapta, nebifurcata, cu muguri normal dezvoltati, sanatosi, neporniti.

Sortarea trebuie facuta intr-un loc umbrit si adapostit de vant, de preferinta pe timp noros, evitandu-se uscarea radacinilor. Puietii

47

trebuie sortati imediat dupa recoltare si apoi asezati de indata la sant in pepiniera si udati.

Dupa sortarea pe clase de calitate, numararea si legarea in snopi, puietii se depoziteaza provizoriu in pepiniera, pana la data cand sunt expediati la santierele de plantare.

Pastrarea se face in santuri cu adancimea de 30 – 40 cm si cu lungimea si latimea determinate de necesitati.

Snopii de puieti se aseaza in sant inclinati la 45˚, iar radacinile puietilor se acopera cu un strat bine maruntit, care trebuie sa acopere si 4 – 5 cm din tulpina, deasupra coletului. Pamantul pus pe radacini se taseaza bine, pentru a impiedica patrunderea aerului si uscarea acestora.

Puietii de larice se pot pastra pe timpul iernii timp de 120 – 150 de zile, in pungi de polietilena de 40 – 60 cm pentru puietii produsi in solarii, destinati repicarii si in pungi de 50/60....100 cm pentru puietii de plantat (grosimea foliei pungilor 0,08 mm).

Pungile de polietilena se pot depozita in ghetarii, in incaperile cantoanelor si brigazilor silvice, in uscatorii de conuri, in pivnite sau in depozite speciale amenajate, amplasate la altitudini mai mari, cu expozitii nordice, in care sa se asigure, in timpul pastrarii, mentinerea temperaturii intre -5˚C si +5˚C, fara a depasi -8˚C si +8˚C.

Puietii se scot toamna, cat mai tarziu posibil (noiembrie), inainte ca solul sa inghete, in zilele uscate, astfel incat acele sa nu aiba exces de umiditate.

In timpul transportului puietii se acopera obligatoriu cu prelate, care sa nu permita expunerea radacinilor puietilor la soare si la vant.

In cazul transportului la distante mari, puietii se ambaleaza cu stuf, paie sau nuiele in baloturi de 40 – 50 kg.

Ambalarea cu stuf Pe un strat de stuf gros de 8 – 10 cm se aseaza legaturile de

puieti pe doua randuri, cu radacinile inauntru. Peste radacini se pun paie umezite sau muschi, apoi se inveleste tot pachetul cu stratul de stuf, iar balotul se leaga la mijloc si la capete cu sfoara sau sarme.

Ambalarea cu paieSe aseaza nuielele de rachita la 20 cm una de alta, peste care

se asterne un strat de paie umede sau muschi de 8 – 10 cm. Puietii se aseaza pe acest asternut pe doua randuri, cu radacinile in interior,

48

li se acopera radacinile cu paie umede sau muschi, apoi se strange balotul, legandu-se ca cel de stuf.

Pentru o mai buna protectie a puietilor impotriva uscarii, transportul acestora la santierele de impaduriri, se poate face in pungi de material plastic, nelegate la gura. Pungile se acopera cu prelate, rogojini etc. pentru a nu fi expuse actiunii soarelui.

Transportul puietilor se face pe loturi, iar in cazul cand acelasi autovehicul transporta mai multe loturi, acestea vor fi separate si marcate distinct.

49

CAPITOLUL 6

INTRODUCEREA LARICELUI IN CULTURA

6.1 PREGATIREA TERENULUI PENTRU REALIZAREA CULTURILOR FORESTIERE

Inainte de efectuarea lucrarilor de impadurire, terenul trebuie pregatit, astfel ca puietii sa se poata dezvolta in conditii normale.

Tehnica pregatirii terenului variaza in functie de regiune si de caracteristicile stationale.

In regiunea de campie, in scopul mentinerii apei in sol, ori de cate ori este posibil, terenul se pregateste prin araturi pe toata suprafata, inclusiv in cazurile in care exploatarea masei lemnoase s-a facut prin dezradacinarea cioatelor arboretelui degradat, in cayul lucrarilor de refacere sau substituiri.

Este indicat ca, pentru impaduririle din primavara, terenul sa fie arat din toamna, tehnologie care devine obligatorie in cazul rachitarilor. Pentru cultura plopilor euroamericani, rezultate bune au dat araturile adanci, urmate de discuiri repetate.

In cazul substituirilor din zonele cu climat uscat, dupa dezradacinarea si curatirea solului de radacini, terenul se intretine un an ca ogor negru (de doua - trei ori), dupa care se face o aratura la 30 - 35 cm si o grapare, urmand o cultivatie inainte de plantare.

In zona forestiera nu se aplica sistemul ogorului negru.In luncile raurilor (inclusiv in lunca Dunarii) pregatirea terenurilor

pentru culturile de plopi euroamericani difera ca tehnologie in functie de o serie de caracteristici ale terenului, solului si arboretelui. Astfel, terenurile cultivate agricol anterior se pregatesc printr-o aratura la 30 cm, urmata de o discuire daca solul are textura usoara sau mijlocie si printr-o aratura la aceeasi adancime, dar urmata de una - doua discuiri si de o grapare daca textura solului este fina. In cazul unor terenuri cu exces de apa, se face o aratura de 30 - 35 cm si discuiri si grapari, dupa caz. Solurile intelenite se pregatesc prin aratura de destelenire (14 - 17 cm adancime), discuire, aratura adanca (30 - 35 cm adancime) si o discuire in doua sensuri. Terenurile cu cioate,

50

scaune sau resturi de arbori se pregatesc prin dezradacinare, evacuarea cioatelor sau a arborilor, pregatirea constand din araturi, discuiri si grapaturi ca si in celelalte cazuri, cu adaugirea unui numar de una – doua scarificari si eventual – dupa caz – a unei nivelari.

In regiunea de deal, terenurile cu panta redusa pot fi pregatite similar cu cele de la campie. Pe terenurile cu panta, pregatirea seface partial, in benzi, tablii, etc., prin aratura sau sapat manual. Benzile pregatite urmaresc curba de nivel, intercalandu-se cu benzi nepregatite.

Desfundarea solului in tablii ( de dimensiuni diferite, in functie denatura terenului (de la 2x1 m pana la 8x8 m) se face pe coaste, cu continut mare de schelet in sol. Terenurile puternic inclinate, in general cu soluri superficiale, se pregatesc in terase pe curba de nivel; latimea teraselor se stabileste la 60 - 80 cm iar distanta dintre ele la 2 - 3 m. Pietrele rezultate se aseaza in partea din aval a teraselor, carora li se da o contrapanta inspre amonte.

In regiunea de munte, mobilizarea solului se face numai in vetre, aliniate pe curba de nivel, concomitent cu impadurirea. Chiar in cazul semanaturilor directe este necesara o mobilizare a solului in vetre, la o adancime cat mai mare, cu sapa de munte.

6.2 INTRODUCEREA LARICELUI PRIN SEMANATURI DIRECTE

Greutatea regenerarii si conducerii laricetelor a facut pe unii dintre silvicultorii occidentali sa recomande mai multa circumspectie, potolind ‘’entuziasmul’’ pentru cultura laricelui. Se merge chiar la sugerarea preferarii altor specii capabile sa se regenereze usor pe cale naturala: brad, molid, duglas, chiar si pin sivestru.

Factorul principal care conditioneaza instalarea si mentinerea semintisului de larice este existenta continua a apei in sol. Samanta, ca sa germineze, are nevoie de un substrat umed, iar puietul, ca sa traiasaca, trebuie sa invinga obstacolele ce-i stau in cale in sol, pentru a-si infige radacina.

Se pare ca semintisul, pentru a se instala, nu manifesta preferinte fata de proprietatile chimice ale solului si in special fata de bogatia in substante minerale. El poate tolera o anumita aciditate, dar atunci cand aceasta este puternica pare sa-i dauneze. Nu se stie inca

51

sigur daca este de vina aciditatea sau numai obstcolele mecanice din sol pe care le intalneste si care au drept consecinta uscarea solului. Acest obstacol este reprezentat de stratul de muschi, de litiera si de humusul brut.

Semintele nu germineaza si se usuca daca n-au contact cu solul mineral, fiind separate printr-o tesatura deasa a radacinilor de ierburi, de stratul de muschi, de litiera groasa si de humusul acid.

Daca samanta a incoltit si radacinile puietilor au ajuns in solul mineral, atunci ele intampina concurenta pentru apa a vegetatiei superficiale si in special a covorului erbaceu. In cazul cand aceasta vegetatie este deasa, ea exercita o dubla actiune de uscare: pe de o parte micsoreaza permeabilitatea solului si ca urmare favorizeaza pierderile de apa prin scurgeri superficiale mai accentuate sau prin evaporatie, iar pe de alta parte ea absoarbe – in perioada de uscaciune a sezonului de vegetatie – rezervele de apa din stratul superficial al solului. Apucand sa se instaleze, puiezimea poate apoi sa traiasca bine intr-un teren cu vegetatie erbacee destul de deasa. Scapand de concurenta buruienilor si patrunzand cu radacinile mai adanc, puiezimea de larice intra intr-o alta faza de concurenta, aceea a radacinilor arbustilor si arborilor.

6.3 INTRODUCEREA LARICELUI PRIN PLANTATII

In lucrarile de introducere a laricelui prin plantatii, locurile unde urmeaza a fi plantat trebuie sa fie alese cu deosebita grija tinand strict seama de exigentele sale ecologice. Fiind specie de plina lumina, care in acelasi timp transpira mult, trebuie sa fie cultivat in statiuni deschise, cu atmosfera uscata, continuu primenita, cu soluri profunde sau cel putin mijlociu profunde, cu textura usoara, afanate, aerisite, permanent umezite, dar bine drenate, bogate in humus, slab acide. Nu este indicat a fi plantat pe coastele prea inclinate, expuse vanturilor reci de iarna, in vaile reci, inguste si adanci sau in depresiuni adapostite cu o miscare usoara a aerului, pe solurile superficiale, pietroase, uscate, sarace in humus, compacte intelenite, pe terenurile degradate cu un drenaj suficient si unde stagneaza prea mult apa.

Nevoia lui de mare de lumina cere ca distantele de plantare sa fie intotdeauna mai mare de 2/2 m, acestea putand ajunge pana la

52

4/4 m, mai ales atunci cand se urmareste sa se realizeze arborete amestecate.

Este necesar ca, pe masura ce plantatiile inainteaza in varsta, sa fie continuu spatiate prin aplicarea din timp a operatiunilor culturale.

Prin amestec se va cauta ca laricele sa fie in etajul prim, iar speciile de amestec in cel secund, fara ca acestea sa fie eliminate pana la sfarsitul ciclului de productie. Ele vor contribui astfel la o buna protectie a solului, o mai buna utilizare a spatiului din aer si din sol si la un bun elagaj al laricelui.

Ca specii de amestec, se vor folosi, potrivit cu altitudinea la care se cultiva, pinul cembra, molidul, bradul, fagul, pinul silvestru. Amestecul se poate realiza in randuri pure sau mai bine in buchete, caci este mai usor de condus.

Instalat intim, laricele va suporta cu greu concurenta fagului, care va putea sa-l elimine. In grupele mai mari de larice pur, cand acestea se vor spatia, este bine ca pe la varsta de 35 de ani sa i se creeze un subetaj introducand fagul prin semanaturi directe sau plantatii la distanta de 1,75 si chiar 2 m in toate directiile, acesta fiind destinat doar sa protejeze solul pana in momentul inceperii taierilor de regenerare.

Intrucat laricele intra in vegetatie primavara foarte timpuriu, este preferabil sa se planteze din toamna.

In cazul cand din anumite motive nu poate fi plantat toamna, este necesar ca puietii sa se scoata din pepiniera si sa se puna la pastrat peste iarna, ca sa nu intre in vegetatie inainte de a se putea planta primavara.

6.4 EVALUAREA REUSITEI CULTURILOR

6.4.1 RECEPTIA TEHNICO – FINANCIARA

Dupa efectuarea lucrarilor de impadurire, in fiecare santier de lucru se face receptia tehnico – financiara a operatiilor executate, pentru stabilirea cantitatii, calitatii si valorii acestora. Se verifica daca lucrarile s-au efectuat conform prevederilor din documentatia tehnica elaborata in acest scop: suprafata efectiv impadurita (care se

53

stabileste prin ridicarea in plan, sau identificarea unor repere marcate pe teren cu cele din planurile existente si masurarea suprafetei pe plan), numarul de puieti plantati, pe specii; respectarea compozitiei de impadurire, a schemelor si distantelor de plantare; calitatea materialului de impadurire si starea lui sanitara; executia corecta a lucrarilor de pregatire a terenului si a solului; marimea gropilor de plantat; pozitia corecta a puietilor dupa plantare etc. Modul de executie a lucrarilor mentionate se constata prin sondaje.

Se verifica, de asemenea, la receptie, modul cum s-au respectat normele de lucru si tarifele de retribuire, confruntand prevederile din deviz cu cele consemnate in bonurile de lucru, care contin pontajul muncitorilor si categoriilor de lucrari executate ; acestea se compara cu constatarile din teren.

Receptia lucrarilor de impadurire se face de catre o comisie desemnata in acest scop, in prezenta responsabilului care a suptavegheat executarea lucrarilor. Eventuallele deficiente, constatate cu prilejul receptiei tehnici – financiare, se remediaza pe loc de cei insarcinati cu supravegherea lucrarilor.

Receptia tehnico – financiara fiind facuta imediat dupa executarea impaduririlor, cu acest prilej nu se pot face aprecieri asupra calitatii si reusitei culturilor forestiere respective – aceste aprecieri urmand sa se faca ulterior, pe parcursul dezvoltarii culturilor.

6.4.2 CONTROLUL ANUAL AL REGENERARILOR

Prin contolul anual al regenerarilor se determina starea regenerarilor si se stabilesc masurile necesare a se aplica in vederea dezvoltarii normale a acestora pana la realizarea starii de masiv.

Scopul controlului este acela de a determina reusita regenerarilor si modul in care acestea s-au dezvoltat, precum si de a stabili lucrarile ce trebuie executate in continuare, in vederea realizarii compozitiei tel prevazute prin documentatiile tehnice.

Obiectul controlului anual il constitue toate suprafetele regenerate pe cale naturala, mixta sau artificiala, care nu au realizat starea de masiv.

Starea de masiv reprezinta momentul (anul) din care o regenerare se poate dezvolta independent, masa exemplarelor componente realizand o desime la care acestea se conditioneaza

54

reciproc in crestere si dezvoltare, fara a mai necesita lucrari de completari.

Perioada de urmarire a regenerarilor prin controlul anual, este cuprinsa intre momentul declansarii acestora si momentul realizarii starii de masiv. Normele tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerarilor se aplica atat in padurile proprietate de stat cat si in padurile proprietate privata (personae fizice si juridice).

Controlul regenerarilor se executa in fiecare an, in perioada 1 septembrie – 31 decembrie.

Faza de teren si centralizarea datelor se executa de catre echipe de specialisti, cu pregatire si experienta in domeniul silvic.

Datele de teren, culese si prelucrate pentru fiecare suprafata supusa controlului, se inregistreaza in centralizatorul lucrarilor de control anual al refenerarilor.

La nivelul fiecarei structuri organizatorice se numeste o comisie de verificare a lucrarilor de control anual al regenerarilor.

Pe perioada verificarii, gestionarul suprafetei regenerate aflate in control va fi la dispozitia comisiei pentru a da lamuririle necesare referitoare la acest control.

Presedintele comisiei de verificare va indruma si controla activitatea echipelor de inventariere consemnand masurile stabilite pe teren precum si deficientele constatate in procese verbale. Totodata stabileste masurile si lucrarile necesare pentru ca suprafetele regenerate analizate sa realizeze starea de masiv in cel mai scurt timp.

La terminarea lucrarilor de inventariere, se intruneste o comisie de verificare a controlului anual al regenerarilor care intocmeste un proces verbal la care anexeaza centralizatorul regenerarilor care au realizat starea de masiv si centralizatorul regenerarilor care nu au realizat starea de masiv.

Procesul verbal impreuna cu centralizatoarele pe ani ale lucrarilor de control, documentele de justificare a pierderilor si un memoriu de prezentare se depun pentru verificare la forul tutelar (Regia Nationala a Padurilor – Romsilva sau Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic si Vanatoare).

6.5 INGRIJIREA CULTURILOR FORESTIERE

55

Importanta lucrarilor de ingrijire a culturilor consta in faptul ca asigura dirijarea, dozarea si sistematizarea populatiei de arbori in cadrul arboretului, in vederea obtinerii unei structuri favorabile sub raport ecologic si genetic, care sa permita exercitarea eficienta a functiilor de protectie si realizarea productiei optime de lemn de calitate superioara.

Executarea corespunzatoare a acestor lucrari devine o caracteristica definitorie a silviculturii intensive.

In ansamblul lucrarilor de ingrijire si conducere a arboretelor se deosebesc mai multe tipuri de operatiuni, fiecare caracterizandu-se printr-un scop si tehnica aparte, dar integrate intre ele si in sistemul general de gospodarire a padurilor. Aceste interventii succesive nu se executa izolat, ci alcatuiesc un sistem unitar de lucrari de ingrijire si conducere, in care fiecare interventie este conditionata de lucrarile anterioare si in acelasi timp conditioneaza interventiile viitoare.

Prin sistem al lucrarilor de ingrijire si conducere a arboretelor se intelege totalitatea operatiunilor de ingrijire si de conducere aplicate unui arboret, de la instalare pana la inceperea lucrarilor de regenerare, efectuate pe baze biologice, ecologice si tehnico – economice, in raport cu telul de gospodarire urmarit.

Datorita temperamentului si exigentelor sale fata de lumina, fata de aerul si apa disponibila in sol, laricele cere foarte mult spatiu aerian. Coroana sa trebuie sa fie complet degajata, neputand suporta nu numai umbrirea altei specii care l-ar jena, l-ar coplesi, dar uneori si propriul sa acoperis, chiar un timp relativ scurt. De aceea, el formeaza arborete pure si numai exceptional se amesteca cu molidul sau pinul cembra, care deasemenea, la limita lor de vegetatie si datorita coronamentul lui usor – sunt foarte mult luminate, solul acoperindu-se cu un covor de iarba, foarte suparator pentru regenerarea naturala. Pentru aceleasi motive, laricele vegeteaza rau in etaje suprapuse, masivele rarite compuse din arbori de aceesai varsta – echiene – fiind deci preferabile. Nevoia de spatiu a laricelui este asa de mare, incat pentru a se dezvolta normal pretinde sa aiba coroana cat mai degajata, nu numai deasupra, dar si in laturi. Cand lungimea coroanei se reduce la mai putin de 1/3 din lungimea trunchiului, cresterea si existenta arborelui este serios periclitata, chiar in masive pure. In arboretele prea des constituite, nerarite de

56

timpuriu, cand coronamentele se deranjeaza reciproc, partea de jos a acestora incepe sa se usuce, din care cauza arborii isi incetinesc cresterea. Daca inghesuiala continua, arborii vor tanji si chiar se vor usca. Odata ajuns in astfel de situatii, chiar daca ulterior se va interveni cu o raritura, ca sa dea arborilor lumina din toate partile, acestia nu-si mai revin.

Si mai mult este periclitata existenta laricelui daca se geseste in amestec cu alte specii – molid, zambru, fag. Acestea, datorita temperamentului lor, la inceput vor suporta adapostul usor al laricelui, simtindu-se chiar bine. Ulterior, pe masura ce-si vor activa cresterea, isi vor strecura varfurile printre coroanele luminate ale laricelui, ajungand cu varful la lumina. Dupa aceea, printr-o crestere activata, vor inghesui, domina si pana la urma vor sfarsi prin a elimina complet laricele. De aceea el trebuie sa fie atent si continuu supravegheat.

Chiar si in arborete pure laricele nu se simte bine in stare de masiv strans, nici chiar in tinerete. O densitate prea mare face ca ramurile sale sa sufere, din care cauza pier repede, coroana devenind repede insuficienta si debila. Ca urmare cresterea inceteaza foarte mult, lucru nepermis la o specie de munte cu dezvoltare inceata si al carui lemn contine o oarecare proportie de alburn. Deci, si din acest punct de vedere arboretul de larice trebuie sa fie cat mai luminat.

Cateodata este nevoie sa se intervina in arboret de timpuriu, chiar din faza de prajinis, daca acesta este des. Trebuie sa se evite ca laricele sa se dezvolte prea mult in inaltime, fara ca sa capete si o grosime corespunzatoare. Astfel, crescand firav, va fi usor doborat de zapada. Se pare ca insabierea care se intalneste frecvent la exemplarele tinere de larice, ca urmare a alunecarilor de zapada ar deveni mai putin frecventa daca s-ar asigura de la inceput suficient spatiu arborilor.

In privinta intensitatii rariturilor, se constata ca pana la varsta de 60 de ani, cele puternice conduc la o productie totala ceva mai mare decat cele slabe sau moderate. Dupa 60 de ani, productia este aceeasi, indiferent de intensitatea rariturilor. De aici rezulta necesitatea de a se interveni de timpuriu si indraznet in prajinisurile prea dese, operand atat in etajul de sus, cat si in cel de jos. De la varsta de 150 de ani in sus, data fiind cresterea redusa a arboretelor de larice, se recomanda ca rariturile sa nu fie prea puternice si nici sa se revina asupra aceluiasi loc mai curand de 15 – 20 de ani. Rariturile se vor practica de asa natura incat coroanele arboriloa sa

57

fie tot timpul libere. Nu trebuie sa se ingaduie niciodata ca ramurile a doi arbori vecini sa se intreteasca sau sa se suprapuna.

Din literatura de specialitate rezulta ca numarul exemplarelor pe care trebuie sa le aiba arboretele de larice in aria lui naturala de vegetatie, la diferite varste, dupa practicarea rariturilor, pentru ca arboretele sa fie in plina productie, este urmatorul:

Varsta(ani)

Numarul de exemplare

30 2 000 – 2 50050 800 – 1 00070 500 – 600

100 300 – 350150 200 – 250200 150

In statiunile foarte fertile acest numar de arbori trebuie redus.

Dupa unii autori, numarul exemplarelor din arboretele de diferite specii, necesar ca sa poata produce maximul de masa lemnoasa, trebuie sa fie urmatorul :

Specia/Varsta (ani)

Larice Stejar Pin silvestru

Molid Fag

40

80

120

140

1

1

1

1

1,7

1,1

0,8

0,7

2,2

1,5

1,3

1,2

2,7

2,0

1,5______

3,7

2,1

1,2

1,0

CAPITOLUL 7

58

CONCLUZII SI RECOMANDARI

Fiecare locuitor al planetei are datoria, pana nu va fi prea tarziu, de a proteja natura Terrei - casa a tuturor vietuitoarelor. Niciodata sa nu uitam, oriunde ne vom afla, ca trebuie sa respectam cu sfintenie legislatia de protectie a mediului inconjurator, pentru a se bucura de darurile lui DUMNEZEU si generatiile viitoare.

Calitatile exceptionale ale lemnului sau si marea lui productivitate, adaugate la faptul ca el poate fi cultivat in teren deschis si ca este indiferent fata de compozitia chimica a solului, au facut ca toata Europa sa dea culturii laricelui o deosebita atentie, exagerandu-se chiar prin introducerea lui in afara ariei sale naturala de vegetatie. In unele tari, ca de pilda Germania, a existat o adevarata manie a laricelui, care a atins paroxismul pe la 1840. Cu acest prilej s-au comis insa si multe greseli, intre care trebuie mentionata folosirea ecotipirilor de larice de altitudini mari in statiuni joase. Nu s-a stiut sau s-a nesocotit faptul ca fiecare ecotip este adaptat conditiilor ecologice care-i sunt particulare, neputand da rezultate favorabile decat in ambianta echivalenta. In astfel de conditii, el vegeteaza cu o vigoare remarcabila in tinerete, dar prezinta de timpuriu semnele unei caducitati premature. Lemnul in acest caz este de o calitate inferioara, cu mult arburn si putin duramen.

Au existat si in tara noastra incercari de cultura a laricelui in afara de statiunile naturale existente, la altitudini mult mai joase si care au in prezent varste destul de mari. Prin starea lor de vegetatie si prin dimensiunile pe care le prezinta, lasa sa se traga concluzii dintre cele mai imbucuratoare.

Lemnul de larice este foarte bun pentru mobila fina si scumpa. Se mai intrebuinteaza la constructii de masini, la

59

grinzi de poduri, piloti, traverse de cale ferata, stalpi pentru linii electrice de inalta tensiune si de telegraf, lemn de mina, catarge de corabii.

Chimic, lemnul contine 63% celuloza fara pentazon, 9% pentazon, 3% extract de eter, 14% gome brute, 0,2% cenusa, glucozid, etc.

De asemenea lemnul de larice este folosit si pentru foc. Insa, folosit ca lemn de foc, acesta are un inconvenient pentru ca arunca scantei si tandari aprinse mai mult decat oricare alt rasinos. Are o putere calorica destul de ridicata, totusi fata de cea a fagului este numai de 80%. Carbunele care se obtine din lemnul de larice, este de buna calitate si mai cautat decat cel de pin si molid.

Produce o rasina abundenta si bogata in terebentina, din care se extrag o suma de alte produse farmaceutice si industriale. Terebentina data de larice este mai curata si de mai buna calitate decat a pinilor.

Rasina bruta a laricelui se foloseste la fabricarea lacurilor si vopselelor, in culorile de smalt si ceara rosie, la hartia lipicioasa, plasturi si alifii.

Frunzele (acele) de larice secreta o substanta rasinoasa deosebita, care se solidifica in aer in forma de mici graunti albiciosi, pe care medicina ii foloseste drept purgativ. Acele, reinoindu-se anual, reda solului mai multe resturi organice decat oricare alt rasinos, cu toate ca el nu are decat un frunzis rar.

BIBLIOGRAFIE

60

1. Abrudan, I. V., 2006 – Împăduriri, Editura Universităţii ”Transilvania”, Braşov.

2. Constantinescu, N., 1973 – Regenerarea arboretelor, Editura Ceres, Bucureşti.

3. Damian, I., 1978 – Împăduriri, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

4. Demetrescu, I., 1942 – Temeiuri de economie forestieră generală, Bucureşti.

5. Enescu, V., 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere, Editura Ceres, Bucureşti.

6. Florescu, I., 1981 – Silvicultuta, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

7. Haralamb, At., 1963 – Cultura speciilor forestiere, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

8. Ivănescu, Şt., 1976 – Tehnica culturilor silvice, Editura Ceres, Bucureşti.

9. Marcu, Olimpia, Simon, D., 1995 – Entomologie forestieră, Editura Ceres, Bucureşti.

10. Miulescu, I., 1972 – Tehnica culturilor silvice. Seminţe şi butaşi, Editura Ceres, Bucureşti.

11. Negulescu Em., Săvulescu Al., 1957 – Dendrologie, Editura Agrosilvică de Stat, Bucureşti.

12. Neţoiu, C., Vişoiu, Dagmar, Bădele, O., 2008 – Dendrologie, Editura EUROBIT, Timişoara.

61

13. Paşcovschi, S., 1967 – Succesiunea speciilor forestiere, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

14. Săraru, Al., 2009 – Împăduriri, Suport de curs.

15. Stănescu, V., 1979 – Dendrologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

16. Paşcovschi, S., 1967 – Succesiunea speciilor forestiere, Editura Ceres, Bucureşti.

17. Radu, Şt., Lăzărescu, C., 1978 – Tehnica culturilor silvice. Împăduriri, Editura Ceres, Bucureşti.

18. Rubţov, Şt., 1957 – Cultura speciilor lemnoase în pepiniere, Editura Agrosilvică de Stat, Bucureşti.

19. Şofletea, N., Curtu, L., 2000 – Dendrologie, vol.1 şi 2, Editura „Pentru Viaţă”, Braşov.

20. Şofletea, N., 2005 – Genetică şi ameliorarea arborilor, Editura „Pentru Viaţă”, Braşov.

21. Târziu, D., 1997 – Pedologie şi staţiuni forestiere, Editura Ceres, Bucureşti.

22. xxx, 2000 – Norme tehnice privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate, Bucureşti.

23. xxx, 2000 – Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor, Bucureşti.

24. xxx, 2000 – Norme tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerarilor, Bucureşti.

25. xxx, 1994 – Pepiniere. Metode si procedee pentru cultura in pepiniera a principalelor specii forestiere si ornamentale.

62

Recomandari tehnice, Bucuresti.

63