TEMA 13. Apariţia, etapele de bază şi legităţile dezvoltării ştiinţei. Ştiinţa noosferică şi învăţământul noosferic

• Statutul, problematica şi importanţa general culturală a istoriei ştiinţei şi a medicinei. Germenii cunoaşterii ştiinţifice în diverse epoci istorice.

• Ştiinţa şi medicina epocii Moderne. Ştiinţa „aristotelică”. Ştiinţa „galileo-newtoniană”. Ştiinţa „mare” (sec. XIX-XX) în raport cu „ştiinţa mică.”

• Legităţile dezvoltării ştiinţei.• Ştiinţa în sistemul culturii omenirii. Ştiinţa în raport cu arta, religia, politica, morala şi ideologia.

Ştiinţa şi securitatea. • Legea exponenţială a acumulării informaţiei ştiinţifice. Ştiinţa clasică, neclasică, postneoclasică şi

noosferică. Necesitatea apariţiei ştiinţei şi învăţământului noosferic

1.1. Problema genezei ştiinţei • Istoricienii ştiinţei, reieşind din faptul că ştiinţa se află într-o permanenţă schimbare a conţinutului şi

formelor sale, propun diverse răspunsuri la întrebarea vis-a-vis de data şi locul apariţiei ştiinţei. • Una din opiniile savanţilor reiese din faptul, că ştiinţa se identifică cu experienţa activităţii practice şi de

cunoaştere în genere. Un astfel de punct de vedere promova fizicianul englez, sociologul ştiinţei, unul din fondatorii scientologiei D. Bernal(1901-1971).

• Mulţi istoricieni identifică altă dată: ştiinţa ea naştere aproximativ douăzeci şi cinci de secole în urmă în Grecia Antică.

• Al treilea punct de vedere atribuie data naşterii ştiinţei către perioada înfloririi culturii medievale în Europa Occidentală (sec.XII-XIV).

1.2. Problema genezei ştiinţei• Însă majoritatea istoricienilor ştiinţei consideră că ştiinţa în sensul adevărat al cuvîntului, apare doar

începînd cu sec. al XVI-XVIII.• Unii cercetători (relativ puţini) transferă data naşterii ştiinţei contemporane încă mai târziu şi conexează

această perioadă cu sfârşitul primei treimi a sec. al XIX-lea. O astfel de paradigmă împărtăşesc acei savanţi care consideră criteriul principal al ştiinţei contemporane corelarea activităţii de investigaţii cu studiile universitare. Prioritatea aici îi aparţine Germaniei, universităţilor ei.

• Uneori întâlnim şi o astfel de viziune extravagantă, care promovează ideea că ştiinţa “autentică“ încă nu s-a născut, ea va apărea în sec. al XXI-lea.

• Deci, apare întrebarea: cărei paradigme de dat preferinţă? 1.3. Etapele de dezvoltare ale ştiinţei

• Ştiinţa evoluează în mod permanent, interacţionând cu alte forme ale conştiinţei sociale, cu cultura în genere, în aşa mod îmbogăţîndu-şi durabil conţinutul. Luând în consideraţie acest fapt, e logic a evidenţia trei etape, trei perioade în dezvoltarea ştiinţei, promovând paradigma apariţiei ei în Grecia antică.

• În Grecia apar primele sisteme teoretice ale lui Tales şi Democrit, s-au creat condiţiile corespunzătoare pentru dezvoltarea teoriei. Ştiinţa s-a constituit în baza acelor elemente de cunoştinţe ştiinţifice, care au apărut atunci şi în baza criticii sistemelor mitologice.

• Pentru apariţia ştiinţei era necesar un nivel destul de înalt de dezvoltare a forţelor de producţie şi a relaţiilor sociale, care a condus la diviziunea muncii în cea fizică şi cea intelectuală, şi ca consecinţă, apare posibilitatea de preocupări sistematice cu ştiinţa(aritmetica, geometria, astronomia, medicina etc.).

1.4. Evoluţia ştiinţei prima etapă s.VI a.Ch.- s.XV• Cunoştinţele din această perioadă, formează ştiinţa embrionară. Ea nu era separată de activitatea socială.

Din contra, în limitele religiei păgâne şi celei creştine, filosofia şi ştiinţa, pătrundeau organic în viaţa practică şi activitatea teoretică. În ştiinţă domina tendinţa de integrare.

• Ştiinţa apare ca răspuns la necesităţile practice, îndeosebi a celor de producţie şi de dirijare a societăţii. Apariţia geometriei, astronomiei, mecanicii a fost prilejuită de necesităţile măsurării loturilor de pământ, irigaţiei, navigaţiei, construcţiei piramidelor, templelor etc. Aritmetica era necesară în comerţ şi perceperea impozitelor.

• Un nivel destul de înalt au atins ştiinţele filosofice juridice, politice şi medicale în Grecia şi Roma Antică, în epoca medievală a evoluat medicina (Avicenna - 980-1037, Paracelsius - 1493-1541 etc). Apar primele opoziţii vis-a-vis de dogmatism (Montaigne, R.Bacon şi a.).

• În prima etapă a existenţei ştiinţei, procesul de creştere a semnificaţiei ei sociale decurge foarte lent, iar uneori chiar se întrerupe pentru un timp îndelungat. Aşa, de exemplu, Evul mediu, mai ales cel timpuriu, s-a

remarcat în Europa prin pierderea multor realizări ştiinţifice ale Antichităţii. Însă ele se compensează cu apariţia ştiinţei epocii Renaşterii(sec.XV-XVI).

1.5. Evoluţia ştiinţei a doua etapă sec.XVI- XIX• În a doua etapă avem de a face cu aşa numita “Ştiinţă Mică“ sau ştiinţă prematură. Ea îşi dobândeşte

independenţă, se emancipează de dogmele religioase, de dogmele scolastice aristotelice. Se caracterizează prin fenomenele de diferenţiere, apar noi domenii ale ştiinţei.

• Această etapă se caracterizează, de asemenea, prin apariţia ramurii moderne experimentale a ştiinţelor naturii şi dezvoltarea impetuoasă a ştiinţelor umaniste. Creşte rolul ştiinţei în viaţa societăţii. Extinderea cunoştinţelor ştiinţifice în secolele XV-XVIII a pregătit revoluţia industrială din Europa.

• Despre progresul ştiinţelor socio-umaniste din perioada examinată ne vorbeşte faptul că primele revoluţii burgheze din Europa erau nevoite să apeleze la religie pentru a-şi fundamenta din punct de vedere ideologic dezideratele, pe cînd Revoluţia din Franţa(1789-1793) a beneficiat de ideile socio-politice şi filosofice ale iluminiştilor din sec. al XVIII-lea.

1.6. Evoluţia ştiinţei a treia etapă sec.XX- XXI• A treia etapă în dezvoltarea ştiinţei o constituie “ştiinţa Mare”. În această perioadă se schimbă esenţial rolul

social al ştiinţei. Se modifică substanţial corelaţia dintre ştiinţă şi practică. Dezvoltarea ştiinţei devine punctul iniţial în crearea unor noi ramuri ale producţiei. În ştiinţă au loc atât procesele de integrare, cât şi cele de diferenţiere.

• Cristalizarea ştiinţei drept institut social s-a produs cum am menţionat deja în secolul al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, când în Europa se organizează primele asociaţii ştiinţifice şi debutează editarea primelor reviste ştiinţifice. La începutul secolului al XX-lea situaţia iar se schimbă, apar noi forme de organizare a ştiinţei, în speţă, laboratoarele şi institutele ştiinţifice gigantice.

• Până la sfârşitul secolului al XIX ştiinţa a jucat un rol auxiliar în producţie. În secolul al XX ştiinţa începe să se dezvolte mai rapid decât tehnica şi producţia, ceea ce conduce la constituirea sistemului “ştiinţă-tehnică-producţie”. Ştiinţa se transformă tot mai mult într-o forţă de producţie.

2.1. Specificul ştiinţei “aristotelice”• Aristotel este primul filosof al ştiinţei. El a creat logica formală ca instrument (“organon”) de judecată

ştiinţifică raţională. A clasificat diverse tipuri de cunoştinţe, divizând (separând) filosofia (metafizica), matematica, ştiinţa despre natură şi cunoştinţele teoretice despre om, diferenţia cunoştinţa practică (artizanatul, cunoştinţe tehnice, bunul simţ practic).

• Aristotel formulează exigenţele investigaţiei ştiinţifice, evidenţiind patru etape principale, pe care le folosim cu succes până astăzi în realizarea tezelor de doctor în ştiinţă. Care-s aceste etape?

• a) Expunerea istoriei problemei examinate, însoţită de critică a opiniilor anterioare vis-a-vis de chestiunea analizată;

• b) În baza faptelor dobândite se formulează problema în cauză, care necesită o soluţionare adecvată;• c) Promovarea soluţionării proprie, adică promovarea ipotezei;• d) Motivarea acestei soluţii prin intermediul argumentelor logice şi utilizării datelor de observaţie şi

experimentale.• În fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie să se manifeste explicarea ştiinţifică

deplină şi justificată a fenomenului sau evenimentului. 2.2. Specificul ştiinţei “galileo-newtoniene”

• Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins că limba autentică, veritabilă, cu ajutorul căreia pot fi descrise legile naturii este limba matematicii.

• Galilei cerea ca obiectul de studiu al ştiinţei naturale să fie limitat doar la calităţile obiective,”primare” ale obiectelor, precum forma, mărimea şi masa lor, poziţia în spaţiu şi caracteristicele mişcării acestora.”

• Calităţile “secundare”- culoarea, gustul, mirosul, simţul - nu reprezintă proprietăţi obiective ale obiectelor, ele există doar în conştiinţa subiectului care le percepe.

• Graţie unui astfel de pas metodologic Galilei a izbutit să realizeze “matematizarea naturii”. • Explicării fenomenelor ce reies din “calităţile” obiectelor (în viziunea “ştiinţei aristotelice”) i-a fost

contrapusă teza, precum, că toatele schimbările calitative reies din diferenţele cantitative ale formei, mişcării şi masei particulelor substanţei.

2.3. Specificul ştiinţei “galileo-newtoniene”• Paradigma iniţiată de Galilei a fost dezvoltată de Descartes, Newton şi alţi “părinţi” ai ştiinţei Moderne

europene. Graţie străduinţelor acestora s-a constituit o nouă formă de cunoaştere a naturii - ştiinţe reale (naturale) matematizate, care se bazează pe experimentul exact.

• Spre deosebire de doctrina de contemplare a teoretizării antice, bazată pe observarea fenomenelor în evoluţia lor reală, ştiinţa europeană Modernă utilizează procedee “active”, constructiv-matematice de

constituire a teoriilor şi se fundamentează pe metode de măsurare exactă şi de cercetare experimentală a fenomenelor în condiţii de laborator.

• În pofida schimbărilor, care au avut loc în ştiinţă, de la Galilei şi Newton pînă astăzi, ea a păstrat şi a amplificat nucleul său metodologic.

• În acest sens ştiinţa contemporană rămâne a fi o ştiinţă de tip Modern, de tip galileic.

2.4. Specificul şi esenţa “Ştiinţei mari” (ştiinţei mature)• “Ştiinţa mare”, contemporană, ia naştere şi se dezvoltă în sec. al XX-lea.

Care-s indicii principali ai acestei ştiinţe?• a) S-a majorat substanţial numărul savanţilor. Dacă la intersecţia secolelor XVIII-XIX activau circa o mie

de savanţi, la mijlocul secolului trecut - 10 mii, în a.1900 - circa 100 mii, apoi la sfârşitul sec. al XX-lea în domeniul cercetărilor ştiinţifice activează mai mult de 5 milioane. Dublarea numărului de savanţi în anii 1950-1970 în Europa s-a produs în timp de 15 ani, în SUA - în 10 ani, iar în fosta URSS - în 7 ani. 90% din numărul savanţilor tuturor timpurilor, sunt contemporanii noştri.

• b) Majorarea bruscă a volumului informaţiei ştiinţifice. Dacă în a.1665 în lume se edita o revistă filosofico-ştiinţifică, pe timpurile lui Newton - 5 reviste, apoi actualmente se editează circa 200 mii de titluri de reviste. Informaţia ştiinţifică se dublează în fiecare an. 90% din informaţia ştiinţifică acumulată de omenire revine secolului al XX-lea. A apărut fenomenul “trombozei informaţionale”, când în condiţii de abundenţă de informaţie societatea permanent suportă “foame de informaţie”. Acest paradox poate fi depăşit doar cu ajutorul MEC-urilor.

2.5. Specificul şi esenţa “Ştiinţei mari” (ştiinţei mature)• c)Schimbarea arhitecturii interne a ştiinţei. Ştiinţa actualmente înglobează un domeniu enorm de cunoştinţe.

Ea cuprinde aproape 15 mii de discipline, care tot mai intens interacţionează între ele. Ea studiază totul, chiar şi pe sine însăşi.

• Viitorul ştiinţei, în opinia multor savanţi, se va axa în jurul studiului materiei vii, a omului şi a societăţii. Aceste ştiinţe v-or determina şi specificul sec. al XXI-lea.

• d) Transformarea activităţii ştiinţifice într-o profesie specifică. Până nu demult, aproximativ până la sfârşitul sec. al XIX-lea ştiinţa nu prezenta o profesie. Ea nu constituia sursa principală de asigurare materială a savanţilor. Savanţii câştigau, de regulă, în universităţi pe tărâmul pedagogic (laboratoarele funcţionau în componenţa universităţilor).

• Astăzi activitatea ştiinţifică constituie o profesie specifică, care permanent solicită atenţia societăţii. În caz contrar ea (societatea) nu poate să se dezvolte armonios, durabil. Devine imposibilă rezolvarea problemelor globale conexate cu criza globală ecologică, cu alte probleme.

• Supravieţuirea omenirii de asemenea se află în mâinile ştiinţei.

3.1. Legităţile dezvoltării ştiinţei Care-s legităţile de bază în dezvoltarea ştiinţei?

• a) Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorică a ştiinţei este creşterea rolului ei în producţie şi în dirijarea societăţii. Această lege a fost demonstrată în procesul descrierii celor trei etape de evoluţie a ştiinţei.

• b) O altă legitate este dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi acumularea exponenţială a cunoştinţelor. Conform datelor UNESCO în ultimii 50 de ani(până în anii 70 ai sec. al XX-lea) sporirea anuală a numărului cadrelor ştiinţifice constituie 7%, pe cînd populaţia creştea doar cu 1,7% anual. Actualmente informaţia ştiinţifică se dublează anual. 90% din toată informaţia acumulată de civilizaţie este produsă în ultimii 70 de ani ai sec. al XX-lea.

• c) Altă legitate de dezvoltare a ştiinţei este creşterea independenţei ei relative. Ştiinţa posedă în interiorul ei mecanisme ce provoacă dezvoltarea ei ulterioară fără influenţe exterioare.

• d) Continuitatea dezvoltării ştiinţei constituie o altă legitate. Fiecare treaptă superioară în dezvoltarea ştiinţei apare pe baza celei precedente prin infiltrarea a tot ce a fost preţios acumulat anterior.

• e) Altă legitate este caracterul treptat al dezvoltării ştiinţei. Această legitate se reduce la succesiunea perioadelor de dezvoltare relativ lentă(evoluţionistă) şi schimbarea rapidă(revoluţionară) a bazei teoretice a ştiinţei(sistemul de noţiuni, legi, teorii). Dezvoltarea evoluţionistă a ştiinţei este un proces de acumulare treptată a faptelor noi, a datelor experimentale în cadrul concepţiilor teoretice existente.

• Revoluţia în ştiinţă are loc atunci, când se produce transformarea radicală, reevaluarea noţiunilor fundamentale, legilor, teoriilor, ca rezultat al acumulării noilor date, care nu pot fi explicate prin concepţiile, paradigmele existente.

• f) Diferenţierea (specializarea) şi integrarea constituie o altă legitate de dezvoltare a ştiinţei. E dificil de concluzionat care din aceste două fenomene este mai productiv pentru ştiinţă. Credem că adevărul este undeva la mijloc: la anumite etape predomină diferenţierea, la alte din contra, procesele de integrare.

• Diferenţierea se execută în două direcţii: 1) după obiectul de studii (divizarea obiectelor, studierea diferitelor laturi şi proprietăţi de către diferite ştiinţe) şi 2) după metodele de cercetare (formarea diferitelor discipline care studiază un obiect prin metode diferite).

• Procesele de integrare se desfăşoară în două sensuri: în primul sens integrarea se execută prin unirea obiectelor de cercetare, în al doilea sens - prin unirea metodelor de cercetare.

• Procesul de integrare este substanţial impulsionat de aşa principii şi legităţi universale ca, de exemplu, principiul relativităţii, noţiunea de informaţie, de principiile conservării, diversităţii, reducţionismului etc. Integrarea sporeşte de asemenea graţie apariţiei ştiinţelor general-ştiinţifice ca matematica, cibernetica, informatica, sinergetica, logica etc.

• Necesitatea integrării disciplinelor medicale, actualmente este determinată de faptul, că diferenţierea conduce la izolarea savanţilor medicii de diferite specialităţii. În urma integrării apar ramuri interdisciplinare care depăşesc această separare. Integrarea poate fi efectuată de asemenea în jurul unei probleme, care necesită pentru soluţionarea ei, forţele ale mai multor discipline (SIDA, problema demografică, problemele natalităţii etc.).

4.1. Ştiinţa în sistemul culturii omenirii• Ştiinţa constituie o sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor, proceselor şi legităţilor

naturii, societăţii, omului, întregii existenţe. • Ştiinţa este una dintre formele conştiinţei sociale şi culturii. • Noţiunea de ştiinţă include în sine atât activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi, cât şi rezultatul acestei

activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat, care formează tabloul ştiinţific al lumii în totalitatea lui.

• Termenul de ştiinţă se utilizează şi pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. • Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate.

4.2. Ştiinţa în sistemul culturii omenirii• Un caracter complex conţine interconexiunea dintre ştiinţă şi filosofie ca forme specifice ale culturii şi

conştiinţei sociale.• Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu ştiinţa funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretarea

conceptuală a rezultatelor ei. • Pe ştiinţă şi filosofie le uneşte tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovadă logică

a concluziilor lor. • Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor logice, ci, în primul

rând, prin verificarea obligatoare în practică - în cadrul observării şi experimentului ştiinţific. 4.3. Ştiinţa în sistemul culturii omenirii

• Dezvoltând legile obiective ale fenomenelor ştiinţa le exprimă în noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii.

• Prin aceasta se deosebeşte ştiinţa de artă, care explică realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaţiei etc.

5.1. Ştiinţa clasică şi neclasică• Ştiinţa clasică, începe cu Aristotel şi continuă până la finele sec.XIX. Specificul acestei ştiinţe constă în

faptul că ea exacerba rolul factorului necesităţii şi omitea întâmplarea, particularul, singularul, unicul. Ştiinţa, în opinia adepţilor paradigmei clasice, trebuie să depăşească fenomenul întâmplării ca pe ceva ce-i împiedică în descoperirea legităţilor lumii înconjurătoare.

• Ştiinţa neclasică apare în rezultatul revoluţiei ştiinţifice de la intersecţia sec. XIX-XX (mecanica cuantică şi relativistă, teoriile evoluţioniste şi genetice în biologie, implantarea metodelor matematice în aşa discipline ştiinţifice umaniste ca sociologia, lingvistica etc.). Savanţii au conştientizat inoportunitatea dispersării cunoaşterii lumii. În faţa lor a apărut tabloul unic de evenimente,care consemna asemănarea proceselor ce se desfăşoară în toate compartimentele realităţii (natură, societate etc.).

5.2. Ştiinţa postneoclasică• Ştiinţa postneclasică (sinergetica) se dezvoltă în ultimele patru decenii ale sec.XX-XXI.• Această paradigmă se deosebeşte substanţial de cea tradiţională care predomină în ştiinţa clasică - ştiinţa lui

Newton şi Laplas. • Tabloul lumii oferit de ştiinţa clasică - determinismul lui Laplas reprezintă în viziunea lui I.Prigogine, nu

altceva decît “o caricatură asupra evoluţiei”.

• Cu totul altceva ne afirmă sinergetica, care se bazează pe următoarele idei: de sistem, pe ideea aliniarităţii, pe ideea interconexiunii profunde a haosului şi ordinii (întîmplării şi necesităţii).

• Se poate spune, că dezvoltarea intensă a sinergeticii provoacă în ştiinţa contemporană o revoluţie de o mai mare amploare decât cea de la răscrucea secolelor XIX-XX, cauzată (declanşată) de teoria relativităţii şi mecanica cuantică.

• Dacă mecanica cuantică a stabilit dualismul proprietăţilor undulare şi corpusculare a microobiectelor, apoi dinamica neliniară bazată pe paradigma aliniarităţii, a descoperit dualismul determinismului şi stocasmului. Structurile complicate din natură sunt concomitent şi deterministe şi stocastice.

5.3. Ştiinţa şi învăţământul noosferic• Fenomenele sociale – globalizarea, informatizarea, criza antropoecologică planetară – impun civilizaţiei

contemporane transformări radicale în diverse domenii de activitate umană, mai ales în ştiinţă şi învăţămînt. • Potrivit deciziilor organismelor internaţionale (Summitul de la Rio-de-Janeiro-1992, Yohanesburg-2002,

Stokholm-2004), omenirea e obligată să iniţieze un proces multidimensional şi multiaspectual, care şi-ar pune drept scop supravieţuirea omenirii prin intermediul dezvoltării durabile (DD).

• Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a declarat cu această ocazie decada desfăşurării studiului pentru DD, adică o instruire bine ghidată a maselor largi în domeniul strategiei de existenţă umană.

• Această paradigmă s-a cristalizat în ultimele 2-3 decenii, cînd a devenit clar că dezvoltarea stihinică tradiţională nu mai orientează omenirea spre un viitor stabil, ci spre o catastrofă antropoecologică planetară.

5.4. Ştiinţa şi învăţământul noosferic• E necesară o modificare radicală a sistemului de învăţământ, în special a celui universitar. • Cel din urmă, conform cerinţelor contemporane, trebuie să fie un studiu anticipat, adică să ţină cont de

soluţionarea problemelor de supravieţuire a omenirii, de asigurarea dezvoltării socionaturale (inofensive) a Terrei .

• Instruirea nominalizată e necesară să fie una noosferică, în centrul căreia s-ar situa examinarea viitoarei societăţi – cea civilizaţională cu toate atributele ei: conştiinţa noosferică, personalitatea noosferică, democraţia noosferică, intelectul noosferic, mentalitatea noosferică, demnitatea noosferică, umanismul planetar etc.

5.5. Ştiinţa şi învăţământul noosferic• O altă exigenţă faţă de ştiinţa contemporană în contextul supravieţuirii, ţine de faptul că ea trebuie să

promoveze şi să argumenteze prin doctrinele sale unitatea noosferizării şi bioetizării sociumului, ca unul din imperativele cheie în soluţionarea problemei de bază a contemporaneităţii - asigurarea securităţii umane.

• Această teză fundamentală a filosofiei noosferice e necesar de plasat la temelia instruirii universitare, instruire bioetico-noosferică aşa cum o fac universităţile de talie mondială- cele din Harvard, Oxford, Kambrige etc.

• Modelul ştiinţei bazat pe astfel de postulate se numeşte model noosferic. • Ştiinţa şi învăţământul în procesul de tranziţie spre dezvoltarea durabilă, se vor uni (contopi) într-un proces

unic – procesul ştiinţifico-instructiv noosferic, care în final va crea intelectul planetar (noosferic). • Altfel spus, strategia ştiinţifico-instructivă a DD constă în futurizarea (viitorizarea) ştiinţei şi a

învăţământului, constituirea anticipată a acestora, a conştiinţei planetare în baza globalizării raţiunii.