Suport de Curs TMI 2012 Final

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE GEOGRAFIE AN UNIVERSITAR 2011-2012 SEMESTRUL al II-lea

TURISMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

- suport de curs -

SPECIALIZAREA: GEOGRAFIA TURISMULUI ANUL: III

Cluj-Napoca mai 2012

Turism şi Mediul Înconjurător suport de curs

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 2

PARTEA I

INTRODUCERE ÎN RELAȚIA TURISM-MEDIU



Tema 1: FUNDAMENTE TEORETICE ÎN ABORDAREA ŞTIINŢEI MEDIULUI

a. OBIECTUL DE STUDIU AL ŞTIINŢEI MEDIULUI

Multă vreme s-a apreciat că Ştiinţa Mediului este similară cu Ştiinţa Pământului deoarece

preocupările caracteristice sunt orientate către studiul atmosferei, substratului, hidrosferei şi

marilor cicluri biogeochimice care relaţionează sistemele fizice şi biologice. Acest fapt nu mai

este însă valabil în perioada actuală, deoarece obiectul de studiu al disciplinei este revendicat de

tot mai multe ramuri, fiind aşadar un domeniu prin excelenţă interdisciplinar, care-şi propune să

formeze cetăţeanul global, capabil să adopte o atitudine avizată în procesele de analiză şi luare

a deciziei.

Figura 1. Multidisciplinaritatea ştiinţei mediului (după O’Riordan, 2000)

RELAŢIA Interdisciplinaritate – Multidisciplinaritate - Transdisciplinaritate în manifestarea

cunoaşterii ştiinţifice

Interdisciplinaritatea presupune obiective şi teme comune de cercetare, care vor fi

recoltate printr-un efort combinat al diverşilor specialişti (ex. formarea şi distrugerea păturii de

ozon atmosferic). Multidisciplinaritatea priveşte, în schimb, participarea numeroaselor discipline

pentru analiză, înţelegere şi informare asupra unui obiect (în speţă mediul), dar nu implică

crearea unei largi înţelegeri.

Cercetarea interdisciplinara implica diferite discipline intr-un mod care le stimulează sa

depășească granițele disciplinare pentru a crea noi cunoștințe in procesul de rezolvare a unei

Meteorologie Pedologie Chimie atmosferică Hidrologie

Geologie Geomorfologie Ecologie terestră Sedimentologie Ecologie acvatică Hidrogeologie

Oceanografie Dinamica populaţiei

Studii manageriale Politici

Economie Etică Legislaţie Antropologie

Geografie Sociologie

Evaluarea impactului asupra mediului

Convenţii globale

Ştiinţele vieţii

Ştiinţele Pământului

Ştiinţele sociale

Modelarea climaticăManagement costierIngineria ecologică

Rapoarte ecologiste

Evaluarea biodiversităţii



probleme specifice. Aceste discipline au la origine paradigme de cercetare diferite si totuși

lucrează împreună pentru a spori cunoașterea. Noile cunoștințe si teorii sunt rezultatul unui

efort de cercetare comun, si nu vor reprezintă monopolul unei discipline sau a alteia, fiind

rezultate integrate (conform CNCSIS).

Cercetarea transdisciplinara implica proiecte in care contribuie atat cercetatori stiintifici,

cat si alti participanti, precum manageri sau chiar reprezentanti ai publicului. Acestia au un scop

de cercetare comun si contribuie la crearea de noi cunostinte si teorii. Transdisciplinaritatea

combina interdisciplinaritatea cu abordarea participativa. Spre deosebire de interdisciplinaritate

care pune la un loc diferite expertize stiintifice, abordarea transdisciplinara aduce in interiorul

activitatii de cercetare si participanti din afara mediului academic (conform CNCSIS).

b. DEFINIŢII ALE MEDIULUI:

Etimologie: varianta <milieu> din limba franceză îşi are originea în latinescul medium +

termenul francez lieu=loc; varianta englezească <environment> provine tot din franceză (environner = a

înconjura)

1. DEX (mediu): natura înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile.

2. Dicţionarul general al limbii române (V. Breban, 1987): totalitatea factorilor şi condiţiilor

(relief, clima etc.) în care trăiesc organismele; cadrul natural în care se desfăşoară viaţa

materială a societăţii omeneşti.

3. Stugren, B. (1975) (mediu – ecologie): sistem de componente materiale ale Universului

care influenţează funcţionarea sistemelor biologice.

4. Roşu, Al., Ungureanu, I. (1977) (mediu înconjurător): un ansamblu spaţio-temporal al

factorilor naturali şi al celor creaţi prin diverse acţiuni umane, care influenţează şi este

influenţat de om, de dezvoltarea societăţii.

5. Allaby, M. (1994) (environment): registrul complet al condiţiilor externe fizice şi biologice

în care trăiesc organismele (inclusiv omul, n.n.)

6. Mac, I. (1996) (mediu): starea creată prin contribuţia factorilor şi condiţiilor naturale şi

antropice, care, intrând în relaţie cu un component sau un grup de componente

(abiotice, biotice, antropice) îi (le) asigură existenţa şi funcţionarea.

7. Mac, I. (1996): o rezultantă de combinări, exprimată calitativ sub formă de stare (stare

environmentală), capabilă sau nu să susţină existenţa şi funcţionarea unui component,

considerat în mod subiectiv, central.

8. Brockhampton Dictionary of Geography (1997) (environment): toate elementele

înconjurătoare în care un organism trăieşte. Acestea includ substratul, aerul şi apa,

precum şi conceptul estetic de peisaj, fie el natural sau artificial.



9. Puia I. şi colab. (2001) (mediu înconjurător): constituie pentru om un spaţiu vag

delimitat, ce include toate forţele şi procesele naturale, abiotice şi biotice, independente

de acesta, precum şi cele antropogene.

Toate formulările prezentate conţin un element comun, care face referire la caracterul

sistemic al entităţii definite, considerată o totalitate integrată. Aşadar, sunt considerate

componentele şi condiţiile de pe Terra, care înconjoară un organism, o comunitate vie, un

obiect şi care, prin combinarea lor, generează o stare menită să asigure existenţa şi

funcţionarea părţii înconjurate. Avem, astfel, în faţă o structură binară: o parte înconjurătoare şi

altă parte înconjurată.

Figura 2. Structura binară a mediului

c. NOŢIUNI ASOCIATE (peisaj, mediu geografic, mediu de viaţă, ambient)

Peisajul este o structură spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată

ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod

diferenţiat în funcţie de modul în care este percepută (Drăguţ, 2000). El primeşte înţelesul de

imagine a locurilor sau lucrurilor (în limbaj curent şi în domeniul artistic), fiind abordat ca

expresie structurală şi funcţională a combinării spaţiale a componentelor din învelişul geografic.

Peisajul poate lua funcţia de mediu, atunci când am analiza orice alt component al realităţii

geografice (mai ales comunitatea umană) sub raportul relaţiilor cu acel peisaj.

Mediul geografic este definit ca o stare rezultată în urma combinărilor şi conlucrărilor

specifice Terrei, care apare numai între limitele învelişului geografic (Mac, 1995). În această

accepţiune, mediul geografic reprezintă starea învelişului geografic, caracterizată prin trăsături

cantitative şi calitative. Acest mediu geografic asigură existenţa, dezvoltarea şi funcţionarea

învelişului geografic sau a componentelor acestuia.

În literatura geografică din România, termenul de mediu geografic, deşi nu era definit ca

atare, este sugerat încă de la începutul secolului. Clarificarea şi îmbogăţirea termenului s-a

realizat în timp, în paralel cu evoluţia gândirii geografice, astăzi fiind interpretat ca obiect

central de studiu al geografiei (Geografia României, vol.1). S. Mehedinţi (1894) utilizează

termenul de mediu terestru, pe care îl concepe ca pe un tot unitar, indivizibil rezultat în urma

interacţiunii dintre cei doi componenţi: omul şi natura. G. Vâlsan (1927) vorbea despre un

mediu fizic extern căruia i-a lărgit conţinutul prin introducerea omului şi a societăţii umane ca

Entitate care înconjoară Entitate înconjurată



elemente de referinţă. Unii autori, au înţeles prin mediu geografic un mediu natural intens

transformat de către acţiunea umană (Dollfus, 1970; Mihăilescu, 1968 etc.). Ca o replică la

termenul de mediu natural au apărut şi o serie de alţi termeni, cum ar fi cel de mediu

umanizat (P. George, 1971), mediu culturalizat etc. Într-o lucrare de sinteză mai recentă

(Geografia Romaniei, Vol.I Geografia fizică, 1983), termenul de mediu geografic este considerat

a avea un loc central în geografia actuală, loc asigurat de multitudinea de discuţii şi

fundamentări teoretico-metodologice din literatura de specialitate. În viziunea autorilor R.

Brunet, R. Ferras şi H. Thery (1993), mediul geografic al unui loc, cuprinde elemente de ordin

natural, artefacte (echipamente, reţele de infrastructuri), instituţii şi culturi, relaţii , pe scurt un

ansamblu de “memorii” care “informează” sistemul locului. Autorii citaţi consideră mediul

geografic un metasistem al sistemului local.

Mediu de viaţă reprezintă acea parte a naturii care înconjoară organismul viu şi cu

care el vine în contact nemijlocit. Acest mediu este diferit de mediul geografic, având un sens

strict biologic. El poate fi echivalat cu accepţiunea generală asupra mediului în viziunea

ecologică, raportarea făcându-se la organisme ca element central (suplimentar însă în această

sferă este inclus şi omul; ex: mediul de viaţă al eschimoşilor).

Ambientul, termen folosit cu precădere în domeniile urbanismului şi arhitecturii, implică

elementele artificiale create cu scopul de a constitui, alături de “oferta naturală”, o stare intimă

pentru o persoană sau o comunitate umană. Termenul are însă un înţeles diferit în alte limbi,

fiind echivalat ca sens şi încărcătură cu cel de mediu.

d. CONCEPŢII MAJORE ÎN ABORDAREA RELAŢIEI OM-MEDIU

Abordarea la nivel ştiinţific a relaţiei om-mediu a cunoscut numeroase nuanţări,

distingându-se însă cinci concepţii majore care înglobează toate aceste accepţiuni:

1. ENVIRONMENTALISMUL. Îşi are originea într-un curent mai vechi, aparţinând anilor ’60,

fiind introdus de Hellen Semple în S.U.A. Acesta punea accentul pe condiţionările de ordin

natural, şi în special pe determinările factorului climatic asupra omului şi activităţilor sale.

Mai recent, a fost luată în considerare şi varianta oarecum inversă, a condiţionărilor şi

determinărilor induse de om asupra mediului.

2. ANTROPOCENTRISMUL ŞI EXCEPŢIONALISMUL UMAN. Sunt concepţii rezultate din

sociologie şi dintr-o imagine asupra condiţiei umane ce poate lua forma expresiei “omul este

fiinţa superioară care are dreptul să cucerească Terra”. În această concepţie, dezvoltarea

societăţii umane este sinonimă cu cucerirea naturii. Pe măsură ce această cucerire are loc,

se dezvoltă şi conştiinţa umană care realizează că, deşi omul este superior, nu are dreptul

de-a abuza şi de-a utiliza după bunul său plac componentele vii şi pe cele nevii din natură.



Apare astfel contradicţia dintre raţiune şi sentiment, între a cuceri şi stăpâni natura, pe de o

parte, şi a o proteja şi conserva, pe de alta.

3. TEHNOCENTRISMUL. Credinţa că inteligenţa şi creativitatea umană sunt capabile să

depăşească orice obstacol pus în calea omului de către mediu merge până la a considera

posibilitatea locuirii altor planete. Astfel ia naştere această nouă concepţie, proprie

societăţilor capitaliste care se identifică cu progresul, eficienţa managerială şi optimismul.

Rolul ştiinţei în cadrul acestei concepţii este central, deoarece ea converteşte inteligenţa

umană, transformând-o în procese ce vor da naştere maşinilor, utilajelor şi instrumentelor

cu care omul poate rezolva toate problemele care apar în mediu.

4. ECOCENTRISMUL. Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că materia de pe

Terra este finită. Ea se recreează, redimensionează, restructurează în forme noi, însă nu

apare o nouă cantitate de materie. Într-o lume finită nu se poate angaja un consum infinit.

Consumul şi oferta sunt cele două elemente ale ecuaţiei economiei mediului, între care

trebuie să existe un permanent echilibru. Un consum mai mare decât oferta duce la

dezechilibre în mediul înconjurător, dereglarea, disfuncţionalitatea, degradarea şi declinul

acestuia.

5. INSTITUŢIONALISMUL. Este o concepţie de o mare actualitate, izvorâtă din necesitatea

abordării problemelor de mediu într-o manieră integrată la toate nivelurile de decizie.

Această necesitate s-a conturat odată cu desfăşurarea conferinţelor mondiale pe probleme

de mediu şi de dezvoltare (Stockholm, Rio de Janeiro, Johannesburg), în care s-a expus

necesitatea constituirii unui cadru instituţionalizat de acţiune în vederea aplicării politicilor

de mediu. În fapt, această concepţie transferă centrul problemei către nivelul decizional,

sugerând că cercetarea ştiinţifică nu are nici un temei dacă nu este oglindită în actele

legislative şi în conştiinţa publică.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. DRĂGUŢ, L. (2000), Geografia peisajului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

2. Mac, I. (2003), Ştiinţa Mediului. Editura Europontic, Cluj Napoca (p. 4-24, 36-42,

177-183)

3. Petrea, D. (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică. Editura Universităţii din

Oradea (p. 11-25, 88-94)

4. Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M. (2001), Agroecologie şi

ecodezvoltare, Editura Academicpres, Cluj-Napoca.

5. Ungureanu, I. (2005), Geografia Mediului, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi (p.

8-26)



TEMA 2: TEMA 2: RELARELAŢŢIA TURISMIA TURISM--MEDIU MEDIU ÎÎNCONJURĂTORNCONJURĂTOR

……conconşştientizarea unei potentientizarea unei potenţţiale problemeiale probleme

•• îînceputul anilor nceputul anilor ’’60: Acapulco60: Acapulco--Mexic, Insulele Baleare sau Costa Brava Mexic, Insulele Baleare sau Costa Brava –– necesitatea reducerii necesitatea reducerii stresului indus de activităstresului indus de activităţţile turistice (ile turistice (Cerutti, 1964, Naylon, 1967Cerutti, 1964, Naylon, 1967))

•• anii anii ’’70: d70: dezvoltarea haotică a hotelurilor ezvoltarea haotică a hotelurilor îîn Londra corelată cu scăderea calităn Londra corelată cu scăderea calităţţii vieii vieţţii ii ((Harrington, 1971Harrington, 1971))

•• „„dacă turismul a transformat o mare parte din dacă turismul a transformat o mare parte din frumusefrumusețțeaea lumii lumii îîn aur,n aur, industria industria (turisti(turisticăcă, , n.nn.n.) s.) s--ar putea să planteze ar putea să planteze seminsemințțeleele propriei distrugeripropriei distrugeri”” ((CrittendonCrittendon, 1975, 1975))

•• tourismtourism developmentdevelopment dilemmadilemma ((Telfer&SharpleyTelfer&Sharpley, 2008, 2008) = turismul depinde de resursele ) = turismul depinde de resursele atractive ale mediului atractive ale mediului –– fizic fizic șșii sociosocio--economic economic --, dar , dar îîn n acelaacelașșii timp timp dedețțineine potenpotențțialulialulnecesar pentru anecesar pentru a--l degrada ori chiar distruge necesitatea unui management l degrada ori chiar distruge necesitatea unui management a dezvoltării a dezvoltării turisticeturistice

•• AniiAnii ’’90: 90: conceptulconceptul de de dezvoltaredezvoltare sustenabilsustenabilăă a a turismuluiturismului –– politică de politică de planningplanning șșii obiectiv obiectiv major major îîn n acelaacelașșii timptimp



Sistem economic Sistem economic funcfuncțționalional bazat pe cerere bazat pe cerere șșii ofertă ofertă, , îîn cadrul căruia n cadrul căruia nevoile nevoile turiturișștilortilorse se îîntâlnesc cu o mare diversitate de ntâlnesc cu o mare diversitate de produse produse șșii servicii comercialeservicii comerciale, comercializate cu , comercializate cu

scopul scopul obobțțineriiinerii profituluiprofitului. Acest sistem economic poate fi . Acest sistem economic poate fi îînsă nsă îîncadrat ncadrat îîntrntr--un sistem mai un sistem mai extins, extins, îîn care cererea n care cererea șșii oferta specifice sunt oferta specifice sunt influeninfluențțateate șșii influeninfluențțeazăează, l, la rândul lor,a rândul lor, o o mare varietate de factori externi, demare varietate de factori externi, de natură politică natură politică, t, tehnologicăehnologică, e, economicăconomică, s, socioocio--culturalăculturală, l, legislativă egislativă șșii environmentalăenvironmentală..Acest sistem mai extins, cu conexiuni multiple, poate fi conceptAcest sistem mai extins, cu conexiuni multiple, poate fi conceptualizat ca un model ualizat ca un model geografic format din 4 componente cheie (geografic format din 4 componente cheie (LeiperLeiper, 1979, , 1979, Farrell&TwiningFarrell&Twining--WardWard, 2004, 2004):):(1) (1) Aria turistică generatoare Aria turistică generatoare (domina(dominată de importante sectoare ale subsistemului turistic tă de importante sectoare ale subsistemului turistic de de producproducțțieie););(2) Aria de (2) Aria de destinadestinațțieie turistică turistică (care (care a suferit efectele unei dezvoltări turistice semnificative a suferit efectele unei dezvoltări turistice semnificative șșii care care conconțțineine elemente ale sistemului de elemente ale sistemului de producproducțțieie turistică turistică –– hoteluri, hoteluri, facilităfacilitățții turistice);turistice);(3) Aria de tranzit (3) Aria de tranzit –– regiunea pe care regiunea pe care turiturișștiitii o traversează sau ruta pe care o parcurg o traversează sau ruta pe care o parcurg pentru a ajunge la pentru a ajunge la destinadestinațțieie;;(4) Mediul (4) Mediul îîn care aceste teritorii sunt situate n care aceste teritorii sunt situate șșii cu care cu care turiturișștiitii interacinteracțționeazăionează..

Turismul Turismul –– un sistem care conectează mediul locurilor de unde oamenii proviun sistem care conectează mediul locurilor de unde oamenii provin cu cel n cu cel îîn n care oamenii se deplasează care oamenii se deplasează ((HoldenHolden, 2009, 2009))

TurismulTurismul îînnțțeleseles ca un ca un sistem..........economicsistem..........economic, teritorial, teritorial

Sistemul turistic (Sistemul turistic (Sharpley, 2009Sharpley, 2009))



A. RA. Relaelaţţia dintre activităia dintre activităţţile turistice ile turistice şşi conservarea mediului i conservarea mediului ((BudowskiBudowski, 1976, Page and Dowling, 2002, 1976, Page and Dowling, 2002))

•• EvoluEvoluțțiaia temporală a temporală a relarelațțieiiei: : (1) Coexisten(1) Coexistenţţăă, (, (2) 2) Conflict, (3) SimConflict, (3) Simbiozăbioză

•• ÎÎn realitate există premisele ca aceste n realitate există premisele ca aceste 3 3 situasituațțiiii să se dezvolte să se dezvolte îîn paralel, n paralel, preponderenpreponderențțaa unora unora fafațțăă de celelalte, precum de celelalte, precum șșii efectele teritoriale efectele teritoriale șșii funcfuncțționaleionale apărute fiind apărute fiind îîn mare măsură dependente de modul n mare măsură dependente de modul îîn care această n care această relarelațțieie este este gestionatăgestionată

•• Această Această relarelațțieie nu trebuie interpretată dintr nu trebuie interpretată dintr --o perspectivă bipolarăo perspectivă bipolară, considerând, , considerând, spre exemplu, impacturile ca fiind categoric fie pozitive, fie nspre exemplu, impacturile ca fiind categoric fie pozitive, fie negative, ori egative, ori demersurile manageriale ca fiind demersurile manageriale ca fiind sustenabilesustenabile sau sau nesustenabilenesustenabile

COEXISTENCOEXISTENŢŢĂĂ

•• fără deranj semnificativfără deranj semnificativ, c, chiar dacă practicile turistice nu sunt hiar dacă practicile turistice nu sunt îîn totalitate n totalitate compatibile cu caracteristicile mediului compatibile cu caracteristicile mediului îîn care se n care se desfădesfășșoarăoară ((presiunepresiune redusredusăă))

•• deoarece deoarece activităactivitățțileile turistice, turistice, îîn această fazăn această fază, a, au o intensitate redusău o intensitate redusă, nu sunt , nu sunt generate impacturi semnificative asupra mediului, ba chiar pot fgenerate impacturi semnificative asupra mediului, ba chiar pot fi produse unele i produse unele beneficiibeneficii

•• Impact semnificativ asupra mediuluiImpact semnificativ asupra mediului -- efecte asupra mediului, determinateefecte asupra mediului, determinate ca fiind ca fiind importante prin aplicarea criteriilor referitoare la dimensiuneaimportante prin aplicarea criteriilor referitoare la dimensiunea,, amplasarea amplasarea şşi i caracteristicile proiectului sau referitoare la caracteristicilecaracteristicile proiectului sau referitoare la caracteristicile anumitor planuri anumitor planuri şşi i programe, avânduprograme, avându--se se îîn vedere calitatea preconizată an vedere calitatea preconizată a factorilor de mediu. factorilor de mediu. ((RojanschiRojanschi V.,V., BranBran F.,F., Diaconu S.,Diaconu S., GrigoreGrigore F., F., Evaluarea impactului ecologic Evaluarea impactului ecologic şşi i auditul de mediuauditul de mediu.. Editura A.S.E.,Editura A.S.E., BucureBucureşşti, 2004)ti, 2004)



CONFLICTCONFLICT

•• îîncepând cu anii ncepând cu anii ’’70, d70, datorită extinderii turismului atorită extinderii turismului îînn masă masă

•• Se pot distinge 5 Se pot distinge 5 direcdirecțțiiii prin care se manifestă prin care se manifestă acest tip de acest tip de relarelațțieie::

(1)(1) Impactul asupra Impactul asupra biodiversităbiodiversitățțiiii ((e.ge.g. prin pierderea unor habitate ca urmare a . prin pierderea unor habitate ca urmare a construcconstrucțțiiloriilor de hoteluri, cabane sau pârtii de schi, prin modificarea de hoteluri, cabane sau pârtii de schi, prin modificarea comportamentului unor animale comportamentului unor animale –– crecreșștereaterea incidenincidențțeiei activităactivitățțiiii nocturne ca nocturne ca urmare a zgomotului urmare a zgomotului șșii luminii artificiale luminii artificiale, s, schimbarea tiparelor de hranăchimbarea tiparelor de hrană, sporirea , sporirea cazurilor de migrare a animalelor cazurilor de migrare a animalelor etcetc.) .)

(2)(2) Pagube asupra structurilor fizicePagube asupra structurilor fizice (eroziunea solului, a rocii, tasarea solului (eroziunea solului, a rocii, tasarea solului etcetc.).)

(3)(3) PoluareaPoluarea ((îîn cazul turismului n cazul turismului îîn principal poluarea apei, iar secundar poluarea n principal poluarea apei, iar secundar poluarea aerului aerului șșii poluarea sonoră poluarea sonoră))

(4)(4) Impactul asupra resurselor localeImpactul asupra resurselor locale ((vezivezi studiulstudiul de de cazcaz din slidedin slide--ulul următorurmător))

(5)(5) Schimbări vizuale sau structuraleSchimbări vizuale sau structurale ((e.ge.g. transferul de teren dintr. transferul de teren dintr--o categorie de o categorie de folosinfolosințțăă îîn alta, conferirea unei n alta, conferirea unei utilităutilitățții pentru terenuri periferice, pentru terenuri periferice, iniinițțialialneproductive neproductive etcetc.).)

Sursa: Sursa: Williams S. (2009) Williams S. (2009) Tourism geography: a new synthesisTourism geography: a new synthesis. . —— 2nd ed. London: 2nd ed. London: RoutledgeRoutledge, , pppp. 120. 120--121 121



Trends in tourism. (2001). In Trends in tourism. (2001). In UNEP/GRIDUNEP/GRID--ArendalArendal Maps and Graphics LibraryMaps and Graphics Library. . Retrieved 12:32, March 8, 2010 from Retrieved 12:32, March 8, 2010 from http://http://maps.grida.no/go/graphic/trends_in_tourismmaps.grida.no/go/graphic/trends_in_tourism. .

SIMBIOZĂSIMBIOZĂ

•• beneficii mutuale de ambele părbeneficii mutuale de ambele părţţii

•• dezvoltare susdezvoltare susţţinutăinută

•• dezvoltarea susdezvoltarea susţţinută a turismului necesită orientarea către următoarele aspecteinută a turismului necesită orientarea către următoarele aspecte((MurphyMurphy, 1994, 1994):):

–– Asigurarea că resursele naturale nu sunt utilizateAsigurarea că resursele naturale nu sunt utilizate/consumate /consumate îîntrntr--un ritm mai un ritm mai accelerat decât cel al refacerii lor pe cale naturalăaccelerat decât cel al refacerii lor pe cale naturală

–– MenMenţţinerea diversităinerea diversităţţii biologiceii biologice

–– RecunoaRecunoaşşterea terea şşi valorizarea caracteristicilor estetice ale mediuluii valorizarea caracteristicilor estetice ale mediului

–– Urmărirea principiilor etice care vizează respectarea culturilorUrmărirea principiilor etice care vizează respectarea culturilor locale, a obiceiurilor locale, a obiceiurilor şşi tradii tradiţţiilor localniciloriilor localnicilor

–– Consultarea Consultarea şşi implicarea populai implicarea populaţţiei locale iei locale îîn strategiile de dezvoltare turistică n strategiile de dezvoltare turistică (rela(relaţţii de ii de parteneriatparteneriat))

–– Promovarea echităPromovarea echităţţii ii îîn distribun distribuţţia costurilor economice ia costurilor economice şşi a beneficiilor pe care le i a beneficiilor pe care le implică derularea activităimplică derularea activităţţilor turistice, ilor turistice, îîntre dezvoltatori ntre dezvoltatori şşi gazdei gazde (a se analiza (a se analiza îîmpreună cu mpreună cu slideslide--ulul următor următor))



DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII DIMENSIUNILE DEZVOLTĂRII SUSSUSŢŢINUTEINUTE

•• tratarea integrată a nevoilor economicetratarea integrată a nevoilor economice, sociale , sociale şşi i environmentaleenvironmentale

•• bunăstare economicăbunăstare economică (flux maxim de venit prin men(flux maxim de venit prin menţţinerea inerea îîn timp a capitalului care n timp a capitalului care

a produs aceste beneficii)a produs aceste beneficii)

•• stabilitatea socialăstabilitatea socială (investi(investiţţii ii îîn capitalul uman necesar oricărui tip de dezvoltaren capitalul uman necesar oricărui tip de dezvoltare))

•• protecprotecţţia mediuluiia mediului ( (conservarea biologică conservarea biologică şşi fizică a sistemelor naturalei fizică a sistemelor naturale))

B. B. Factori relevanFactori relevanţţi i îîn abordarea relan abordarea relaţţiei turism iei turism -- mediumediu

•• Natura practicilor turistice (figurNatura practicilor turistice (figura următoarea următoare))

•• Dimensiunea temporală a activităDimensiunea temporală a activităţţilor turistice (sezoniere sau permanente) ilor turistice (sezoniere sau permanente) →→

posibilitatea de refacere a mediuluiposibilitatea de refacere a mediului ca urmare a exercitării unei presiuni antropice ca urmare a exercitării unei presiuni antropice

•• Caracteristicile locaCaracteristicile locaţţiilor turistice (iilor turistice (senzitivitateasenzitivitatea mediuluimediului) ) →→ impact pe termen scurt sau impact pe termen scurt sau

lunglung



Sursa: Sursa: Williams S. (2009) Williams S. (2009) Tourism geography: a new synthesisTourism geography: a new synthesis. . —— 2nd ed. London: 2nd ed. London: RoutledgeRoutledge, p. 15, p. 15

C. C. Abordare Abordare holisticăholistică a impactuluia impactului (a)(a)

perspectivă perspectivă sistemicăsistemică asupra mediuluiasupra mediului →→ extinderea efectelor finale mult peste nivelul celor extinderea efectelor finale mult peste nivelul celor imediateimediate, procesele secundare, cauzate de efectele , procesele secundare, cauzate de efectele iniinițțialeiale, p, putând determina la rândul lor utând determina la rândul lor schimbărischimbări ((dimensiunea cumulativă a impactuluidimensiunea cumulativă a impactului, i, ilustrată prin lustrată prin figurafigura de pe de pe slideslide--ulul următor următor)); ; aașșadaradar, tratarea doar a impacturilor individuale poate genera omisiuni, tratarea doar a impacturilor individuale poate genera omisiuni, atâta timp cât impactul , atâta timp cât impactul compozit poate fi mai mare decât suma compozit poate fi mai mare decât suma părpărțțilorilor salesale

IMPACT ANTROPIC

IMPACT INDIRECT

IMPACT DIRECT

IMPACT VIZUAL

IMPACTURI CUMULATIVE

Tipologia impactului uman Tipologia impactului uman asupra mediului asupra mediului

(du(după pă BarrowBarrow, 1997), 1997)



Efecte posibile ale distrugerii vegetaEfecte posibile ale distrugerii vegetaţţiei prin călcareiei prin călcare. . Sursa: Sursa: Williams S. (2009) Williams S. (2009) Tourism geography: a new synthesisTourism geography: a new synthesis. .

—— 2nd ed. London: 2nd ed. London: RoutledgeRoutledge, p. 15 , p. 15

Climate change impact on mountain vegetation zones . (2000). In Climate change impact on mountain vegetation zones . (2000). In UNEP/GRIDUNEP/GRID--ArendalArendal Maps and Graphics LibraryMaps and Graphics Library. . Retrieved 12:36, March 8, 2010 from Retrieved 12:36, March 8, 2010 from http://maps.grida.no/go/graphic/climatehttp://maps.grida.no/go/graphic/climate--changechange--impactimpact--onon--mountainmountain--vegetationvegetation--zoneszones..



Abordare Abordare holisticăholistică a impactuluia impactului (b)(b)

•• punerea punerea îîn balann balanţţă a impacturilor pozitive ă a impacturilor pozitive şşi negativei negative, viziune care , viziune care îîncurajează ncurajează

atitudinile pozitive atitudinile pozitive fafațțăă de de protecprotecțțiaia mediului mediului

•• acest demers este orientat către realizarea unei tipologii a impacest demers este orientat către realizarea unei tipologii a impacturilor, prin care acturilor, prin care

sunt vizate, corelativ, atât sursele de impact (sunt vizate, corelativ, atât sursele de impact (activităactivitățțileile umane), cât umane), cât șșii efectele efectele

produse asupra fiecărei componente a ariei receptoare produse asupra fiecărei componente a ariei receptoare (vezi (vezi următoarele următoarele 2 2 slideslide--

uriuri))

TipologiaTipologia impactuluiimpactului turismuluiturismului asupraasupra mediuluimediului(direc(direcţţii vizate):ii vizate):

•• Impactul asupra resurselor naturale (resurse hidrice, resurse teImpactul asupra resurselor naturale (resurse hidrice, resurse teritoriale, degradarea ritoriale, degradarea

terenurilor terenurilor etcetc.).)

•• Poluarea (poluarea aerului, zgomotul, dePoluarea (poluarea aerului, zgomotul, deşşeurile solide, deseurile solide, descărcarea de ape uzatecărcarea de ape uzate, ,

poluarea estetică poluarea estetică etcetc.).)

•• Impacturi fizice (Impacturi fizice (îîn faza de amenajare turistică n faza de amenajare turistică –– construirea infrastructurii construirea infrastructurii, d, despăduriri espăduriri

etcetc.; .; îîn faza de derulare a activităn faza de derulare a activităţţilor turistice ilor turistice –– călcarea vegeta călcarea vegetaţţiei, stres indus faunei iei, stres indus faunei

etcetc.).)



O O balanbalanțțăă generală a impacturilor de mediu generală a impacturilor de mediu îîn turism. n turism. Sursa: Sursa: Williams S. (2009) Williams S. (2009) Tourism geography: a new synthesisTourism geography: a new synthesis. .

—— 2nd ed. London: 2nd ed. London: RoutledgeRoutledge, p. 1, p. 1115 5

Abordare Abordare holisticăholistică a impactuluia impactului (c)(c)

•• Un avantaj semnificativ al abordării Un avantaj semnificativ al abordării holisticeholistice a impacturilor derivă tocmai din a impacturilor derivă tocmai din

vastitatea sensurilor pe care le vastitatea sensurilor pe care le îîmbracămbracă, , îîn contexte diferite, termenul de mediu n contexte diferite, termenul de mediu

(mediu fizic, mediu construit, mediu socio(mediu fizic, mediu construit, mediu socio--economic economic etcetc.), .), îîn n condicondițțiileiile îîn care n care

turismul are turismul are potenpotențțialulialul dede--a le a le influeninfluențțaa pe fiecare pe fiecare îîn parte, n parte, îîntrntr--o oarecare măsurăo oarecare măsură

•• ÎÎn acest sens,n acest sens, este recomandabilă a este recomandabilă analiza impactului naliza impactului îîn contextul teritorial n contextul teritorial îîn care n care

se manifestăse manifestă

•• Urmărirea Urmărirea aașșadaradar a a lanlanțțurilorurilor cauzale va ajuta la dcauzale va ajuta la distingerea cauzelor generatoare istingerea cauzelor generatoare

şşi a modului de i a modului de îîntrepătrundere a efectelorntrepătrundere a efectelor



ReferinReferinţţe bibliografice:e bibliografice:

•• Fennell, D. A. (2008) Fennell, D. A. (2008) Ecotourism, 3Ecotourism, 3rdrd editionedition, , RoutledgeRoutledge..

•• Hunter, C. Hunter, C. andand GreenGreen, H. (1995) , H. (1995) TourismTourism andand thethe EnvironmentEnvironment: A : A SustainableSustainable RelationshipRelationship??, ,

LondonLondon: : RoutledgeRoutledge..

•• SharpleySharpley, R. (2009) , R. (2009) TourismTourism developmentdevelopment andand thethe environmentenvironment: : beyondbeyond sustainabilitysustainability??, ,

EarthscanEarthscan, , LondonLondon--SterlingSterling..

•• Wall, G. and Wall, G. and MathiesonMathieson, A. (2006) , A. (2006) Tourism: Change, Impacts and OpportunitiesTourism: Change, Impacts and Opportunities, Harlow: , Harlow:

PrenticePrentice Hall.Hall.

•• WilliamsWilliams S. (2009)S. (2009) Tourism geography: a new synthesis Tourism geography: a new synthesis —— 2nd ed2nd ed. . LondonLondon: : RoutledgeRoutledge..

•• http://www.gdrc.org/uem/ecohttp://www.gdrc.org/uem/eco--tour/envi/index.htmltour/envi/index.html



PARTEA A II-A

DIMENSIUNEA GLOBALĂ A RELAȚIEI TURISM-MEDIU



Tema 3: DINAMICA OZONULUI STRATOSFERIC

a. OZONUL – COMPONENT AL ATMOSFEREI

Ozonul (O3) este un gaz constituent al atmosferei, preponderenţa sa fiind în stratosfera

inferioară şi troposfera superioară, în special sub înălţimea de 30 km (cu valori maxime la

aprox. 20 km altitudine). Face parte din categoria gazelor variabile în timp şi spaţiu, atât

formarea, cât şi distrugerea sa fiind rezultatul reacţiilor fotochimice între componenţi atmosferici

şi radiaţia solară.

Importanţa ozonului în Mediul Geografic derivă din următoarele aspecte: (a) Capacitatea

de filtrare a radiaţiei UV (prin reţinerea a 4/5 din intensitatea acesteia sunt protejate formele de

viaţă de pe Terra şi implicit este „conservată” starea actuală a mediului), ce-i conferă calitatea

de limită superioară a Învelişului Geografic; (b) Reglarea temperaturii stratosferei, cu influenţe

directe asupra climei Globului şi asupra stabilităţii atmosferice.

b. CICLUL OZONULUI – PROCESE DE FORMARE ŞI DESCOMPUNERE

Condiţiile de formare a ozonului au fost îndeplinite odată cu eliberarea în atmosferă a

oxigenului molecular, în momentul apariţiei primelor forme de viaţă acum cca. 3.5 mld. ani;

astfel a fost înlocuit filtrul protector împotriva radiaţiilor UV reprezentat până în acel moment de

către suprafaţele acvatice, iar viaţa s-a putut dezvolta şi pe uscat.

Structura chimică a ozonului a fost stabilită de către Soret în 1865, iar bazele cercetării

stratului de ozon au fost puse de către Sydney Chapman în 1929, prin elaborarea unui studiu

numit Teoria atmosferei oxigenului pur. Teoria lui Sydney Chapman se bazează pe reacţiile

fotochimice de asociere şi disociere din stratosferă, cuprinzând schema de formare şi

descompunere a ozonului, precum şi reacţiile chimice implicate în acest „bilanţ al ozonului”

(figura 1, anexa A1).

STRUCTURA TERMICĂ A ATMOSFEREI Înălţimea Presiunea (hPa) Stratul atmosferic

85 km

50 km

9–17 km

0-1 km

0.01

0.1

100-300

1000

Termosfera (ionosfera) (temperaturi ridicate, ionizări puternice)

Mezopauza (rece)

Mezosfera (temp. descreşte proporţional cu altitudinea)

Stratopauza (caldă)

STRATOSFERA (temp. creşte proporţional cu înălţimea) Tropopauza (rece)

Troposfera (temp. descreşte accentuat cu înălţimea) Stratul planetar de aer de lîngă sol (strat de tranziţie)



Menţiuni:

- Reacţia (2) se desfăşoară mai lent odată cu creşterea altitudinii, în timp ce reacţia (3) se derulează

mai intens, prin urmare în straturile superioare ale atmosferei, unde nivelul radiaţei UV este ridicat,

domină atomii de oxigen, iar în straturile inferioare, reacţia (2) desfăşurată mai intens duce la

“acumularea” moleculelor de ozon;

- Concentraţia ozonului din troposferă şi stratosferă reprezintă aşadar balanţa dintre ozonul format şi

cel distrus, în conformitate cu reacţiile prezentate mai sus;

- În anii ’60 s-a ajuns însă la concluzia că distrugerea ozonului dată de reacţia (4) se desfăşoară mult

prea lent pentru a rezulta valorile concentraţiei ozonului măsurate în realitate; acest fapt se explică

prin existenţa unor reacţii suplimentare în care este implicat ozonul pentru a se stabili această

balanţă.

c. DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A OZONULUI (după Frimescu)

Pe verticală:

- Densitatea ozonului înregistrează valori maxime deasupra nivelului de 20 km (cca 7 x 1018

molecule/m3);

- Sub acest nivel, concentraţia înregistrează fluctuaţii importante, deviaţia maximă de la valorile medii

fiind înregistrată la nivelul de 11-13 km, un motiv fiind şi situarea în aria de acţiune a curenţilor-jet

vestici;

- Peste nivelul de 20 km densitatea scade relativ uniform, înregistrând valori de 1017 molecule/m3 în

stratopauză.

Pe orizontală:

- Valorile maxime se înregistrează la latitudinile subpolare, în ambele emisfere (la cca 70o lat N şi 60o

lat S); în aceste zone cele mai mari valori apar deasupra Siberiei de NV şi în regiunile arctice estice

ale Canadei pentru emisfera nordică, iar pentru cea sudică la sud de Oceanul Indian, sudul Australiei

şi Noii Zeelande, pînă la nord de linia de coastă Antarctică;

- Valorile minime apar într-o „centură” situată la nord de Ecuatorul Geografic, unde valorile sunt în jur

de 2.5 mm.

d. TEHNOLOGII ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ FOLOSITE ÎN STUDIUL OZONULUI

a. Tehnici de măsurare a ozonului

- Cantitatea totală de ozon (studiată de Dobson în 1924) se măsoară cu ajutorul unor spectrometre ce

funcţionează pe principiul unui dublu-mono-cromator, urmărindu-se reducerea radiaţiei luminoase la

(1) O2 + UV-C (în special cu λ<240 nm) → O + O (reacţie endotermică)disocierea oxigenului molecular de către fotonii cu multă energie ce formează UV-C (2) O + O2+M → O3+M formarea ozonului (3) O3 + UV-B → O + O2 fotodisocierea ozonului (4) O + O3 → O2 + O2 (reacţie exotermică) distrugerea ozonului prin atacul unui atom de oxigen

Fig. 1. Ciclul Chapman



trecerea sa prin atmosferă; astfel, cantitatea totală de ozon situată pe o verticală atmosferică

deasupra unui punct de pe suprafaţa Terrei este de ~260 DU în zona intertropicală şi mai mare în

rest;

- Pentru determinarea concentraţiei ozonului la sol sunt folosite metodele de chimie umedă, de

rezonanţă fluorescentă, cea optică şi cea chemiluminiscentă;

- Pentru determinarea distribuţiei pe verticală a ozonului sunt folosite sonde de ozon lansate cu

ajutorul baloanelor pînă la 30-35 km altitudine, rachete cu senzori pentru ozon sau sateliţii meteo;

- Prin intermediul radiaţiei UV (în special cea din domeniul de frecvenţă λ=280-315 nm, denumită

UVB); se consideră că unei scăderi a cantităţii totale de ozon cu 1% îi corespunde o creştere a UVB

cu 2%.

b. Unităţi de măsură pentru ozon

- Grosimea totală a cantităţii de ozon se măsoară printr-o coloană atmosferică cu baza la sol şi până la

limita superioară a atmosferei, în condiţii de temperatură şi presiune normale (valoarea obţinută este

de 3 mm);

- Concentraţia de ozon se măsoară cu ajutorul ratei de amestec (μg/g aer);

- Densitatea ozonului se măsoară în molecule/m3.

e. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA OZONULUI STRATOSFERIC

e.1) DECIZII DE ORDIN GLOBAL CU PRIVIRE LA STRATUL DE OZON

La începutul anilor 70 doi cercetători de la University of California, Irvine (Mario J.

Molina şi Frank Sherwood Rowland) au realizat faptul că gazele pe bază de clor şi brom conduc

la diminuarea stratului de ozon (anexa A2), publicând aceste concluzii într-un articol de mare

impact în revista Nature (1974), fapt ce a impus acest subiect ca o prioritate pe agenda politică

internaţională la acea vreme. Împreună cu Paul Crutzen de la Max Planck Institute for

Chemistry aceştia au primit Premiul Nobel în domeniul chimiei în 1995 ("for their work in

atmospheric chemistry, particularly concerning the formation and decomposition of ozone").

Dintre acţiunile care au vizat stratul de ozon menţionăm:

- Planul Mondial de Cercetare şi Supraveghere a Ozonului Atmosferic din 1977 – UNEP;

- Comitetul de Coordonare asupra stratului de ozon (întrunit anual în perioada 1977-1985);

- Convenţia de la Viena – Convenţia pentru protejarea stratului de ozon (22 martie 1985);

este o convenţie-cadru de 21 articole procedurale şi administrative care trata diminuarea

producţiei de gaze/aerosoli cu efecte asupra stratului de ozon;

- Protocolul asupra substanţelor care diminuează stratul de ozon (16 septembrie 1987)

(Protocolul de la Montreal) adoptat de 24 de ţări (de menţionat faptul că ţările în curs

de dezvoltare nu au participat la această întrunire); acesta a stabilit monitorizarea şi

diminuarea substanţelor care afectează stratul de ozon (freoni şi haloni), intrând în vigoare

la 1.01.1989;

- Conferinţa de la Londra “Salvaţi stratul de ozon” din 1989;



- Conferinţa de la Nairobi (1989) cu privire la substituirea substanţelor care distrug ozonul

atmosferic;

- Conferinţa Naţiunilor Unite de la Copenhaga cu privire la CFC-uri;

- realizarea de întâlniri anuale la nivel internaţional care tratează acest subiect şi în care se

discută strategiile privitoare la diminuarea stratului de ozon (ex. la Helsinki, Nairobi,

Bangkok etc).

e.2) STUDIU DE CAZ – „GAURA” ÎN STRATUL DE OZON DIN ANTARCTICA

Fenomen cunoscut şi sub denumirea de “gaură” în stratul de ozon antarctic, reprezintă o

regiune atmosferică caracterizată de reducerea substanţială a concentraţiei ozonului într-o

perioadă a anului (primăvara în emisfera sudică), începând cu anii ’70. Efectul se resimte

începând din luna septembrie şi culminează în octombrie, diminuându-se, ulterior chiar

dispărând la începutul lui decembrie.

Mecanismul derulării proceselor de distrugere a ozonului în Antarctica:

deşi cea mai mare parte a substanţelor implicate în distrugerea ozonului sunt eliberate în

activităţile umane din emisfera nordică, acestea ajung în aerul antarctic deoarece, fiind

substanţe inerte şi mai grele decât aerul, sunt amestecate mecanic în aerul troposferic

timp de peste un an, apoi încă 2-5 ani în stratosferă;

pe lângă procesele globale de distrugere a ozonului în cadrul unor reacţii omogene

(desfăşurate numai în faza gazoasă), condiţiile din stratosfera Antarcticii permit

desfăşurarea altor tipuri de reacţii, heterogene, la suprafaţa particulelor solide de gheaţă

din norii stratosferici;

condiţiile specifice atmosferei antarctice sunt generate de către 2 fenomene naturale

înlănţuite, cu periodicitate anuală: vortexul polar şi apariţia norilor stratosferici polari;

Vortexul Polar – în fiecare iarnă din emisfera sudică, datorită lipsei luminii solare se

instalează noaptea polară, ceea ce duce la răcirea puternică a aerului de deasupra

Polului Sud, creşterea însemnată a presiunii aerului şi apariţia unei mişcări a maselor de

aer de formă circulară, cu direcţie est-vest, la nivelul stratosferei medii şi joase (vezi

anexa A3); rezultatul este „izolarea” aerului antarctic de cel exterior, aspect ce atrage

următoarele consecinţe:

- aerul bogat în ozon din exterior (de la latitudini subpolare) nu se poate amesteca cu

cel din interiorul vortexului;

- substanţele chimice din atmosferă care încetinesc reacţiile de distrugere a ozonului

(HNO3 spre exemplu) nu se pot amesteca cu aerul antarctic;

- căldura din exteriorul vortexului este stopată, prelungindu-se aşadar perioada cu

temperaturi foarte scăzute.



Norii Stratosferici Polari (NSP) – în timpul iernii polare temperatura în stratosfera

joasă a Antarcticii scade sub –780C, asociată acesteia fiind uscăciunea foarte mare a

aerului, care determină formarea norilor din particule de gheaţă (în care sunt incluse

molecule de apă şi acid azotic în principal); aceşti nori au un important rol în chimia

atmosferei antarctice, deoarece suprafaţa particulelor de gheaţă susţine apariţia

reacţiilor care convertesc compuşii relativ inerţi ai clorului şi bromului (HCl şi ClONO2 –

nitrat de clor, BrONO2), apăruţi în mare măsură din „desfacerea, ruperea” CFC-urilor, în

forme ale clorului şi bromului cu efect distructiv asupra O3 (Cl2 şi HOCl) (fig. 2); reacţiile

1-5 se desfăşoară doar la suprafaţa NSP şi sunt foarte rapide, iar acidul nitric rezultat

rămâne prins în particulele de gheaţă, concentraţiile oxizilor de azot (NOx) în stare

gazoasă fiind reduse;

reacţiile 1-5 se desfăşoară cu preponderenţă în timpul iernii polare, fiind condiţionate de

existenţa NSP; odată cu începutul lunii octombrie însă, lumina solară ajunge în interiorul

vortexului şi formele Cl2 şi HOCl sunt disociate prin reacţii fotochimice de către radiaţia

solară (componenta UV), crescând foarte mult concentraţiile de Cl şi Br atomic,

întrunindu-se astfel condiţiile pentru derularea ciclurilor catalitice (reacţiile 6-8, anexa

A2) care distrug peste 70 % din ozonul stratosferei joase doar în câteva săptămâni;

odată cu primăvara polară (luna decembrie), datorită încălzirii continue a stratosferei

antarctice, intensitatea vortexului se reduce foarte mult, iar aerul antarctic se amestecă

cu cel din exterior, mult mai bogat în ozon, nivelul concentraţiei ozonului apropiindu-se

astfel de valorile medii;

Concluzii: (1) „gaura de ozon” reprezintă o reducere sezonieră a concentraţiei ozonului

în atmosfera antarctică, datorată unor cauze naturale şi amplificată de creşterea

concentraţiei compuşilor chimici de origine antropică (CFC-uri) în atmosfera terestră; se

manifestă din luna august până în noiembrie, diminuându-se începând cu luna

decembrie, odată cu încălzirea stratosferei polare şi reducerea vortexului polar; (2) în

cazul Arcticii procesele dinamice ale atmosferei sunt similare, însă temperaturile nu sunt

atât de scăzute ca şi în Antarctica în timpul iernii, datorită variabilităţii vortexului polar,

limitându-se formarea NSP

(1) HCl(s) + ClONO2(g) = HNO3 (s) + Cl2(g) (2) ClONO2(g) + H2O(s) = HNO3(s) + HOCl(g) (3) HCl(s) + HOCl(g) = H2O(s) + Cl2(g) (4) N2O5(g) + HCl(s) = HNO3(s) + ClNO2(g) (5) N2O5(g) + H2O(s) = 2HNO3(s) reacţii urmate la apariţia radiaţiei UV de ciclurile catalitice: (6) Cl2 + UV = Cl + Cl (7) Cl + O3 = ClO + O2 (8) ClO + O = Cl + O2

Fig. 2. Reacţiile chimice desfăşurate la

suprafaţa norilor stratosferici polari



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

1. FRIMESCU, M. (1991), Ozonul atmosferic, Editura Tehnică, Bucureşti. (18641)

2. HOLLAND, H. D. (1983), Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura Tehnică, Bucureşti.

3. MOLINA M.J., ROWLAND F.S. (1974), Stratospheric Sink for Chlorofluoromethanes:

Chlorine Atom-Catalysed Destruction of Ozone. Nature 249 (28 June 1974):810-2

4. STONEHOUSE B. (1990), North Pole South Pole: a guide to the ecology and resources of

the Arctic and Antarctic. London, Prion.

5. http://www.ciesin.org/TG/OZ/ozndplt.html

6. http://www.epa.gov/ozone/science/index.html

7. http://www.atm.ch.cam.ac.uk/tour/part1.html

8. http://www.unep.org/ozone/new-substances-with-odp.shtml

9. http://www.nas.nasa.gov/About/Education/Ozone/



ANEXE:

Soarele

UV-C UV-B

+

A1. CICLUL NATURAL AL OZONULUI (MODELUL LUI S. CHAPMAN)

+

A2. CICLU CATALITIC IMPLICAT ÎN DINAMICA OZONULUI

UV

Ciclu catalitic

-Clor -

++

CFC-11



A3. MEDIA PRESIUNII ATMOSFERICE (VALORI ÎN MILIBARI, REDUSE LA NIVELUL MĂRII)

ŞI VÂNTURILE DIN LUNA IULIE (DUPĂ J. E. OLIVER, CITAT DE A. N. STRAHLER, 1969)



Tema 4: CICLUL CARBONULUI ÎN MEDIU ŞI ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

a. TRĂSĂTURI GENERALE ALE CICLURILOR BIOGEOCHIMICE

Definiţii:

(1) Ciclul prin care carbonul, azotul şi alte elemente anorganice din sol, atmosferă,

hidrosferă etc. sunt convertite în substanţe organice animale sau vegetale şi

eliberate înapoi în mediu. (Webster’s Dictionary)

(2) Descriere a proceselor şi cantităţilor care participă în circulaţia globală a

elementelor. (Butcher şi colab., 1992)

(3) Mişcarea (circulaţia) elementelor chimice de la un organism la alt organism şi de la

acestea spre mediul fizic înconjurător pe căi mai mult sau mai puţin ciclice. (Allaby,

M., 1994)

(4) Un sistem format din două sau mai multe resurse depozitate şi interconectate în aşa

fel încât o anumită parte din substanţele acumulate este rotită prin acel sistem într-o

manieră ciclică. (Rodhe, 1992)

(5) Totalitatea ciclurilor biogeochimice de pe Terra formează “o reţea invizibilă de

canale prin care atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera sunt strâns legate între

ele printr-o mulţime de fluxuri ale substanţelor şi elementelor chimice necesare

proceselor vieţii”. (Puia I. şi colab, 2001)

Consideraţii asupra terminologiei folosite:

• Circuit geochimic – circuitul elementelor chimice desfăşurat la nivelul învelişului

geografic prin intermediul proceselor fizico-chimice;

• Circuit biochimic – circuitul elementelor chimice care cuprinde forme de stocaj în

celulele materiei organice, rezultând creşterea energiei moleculare, precum şi

procese noi care accelerează derularea circuitului;

• Circuit biogeochimic – sistem complex cu rol vital în procesul de metabolism al

planetei;

• Circuit natural – sistemul relaţiilor ciclice prin care se realizează transferul material,

energetic şi informaţional în procesul coevoluţiei componentelor mediului;

Motorul derulării ciclurilor biogeochimice este energia solară, care antrenează materia în

diverse forme de mişcare (transformări chimice, biochimice, deplasare mecanică etc.).

Legităţi implicate în circuitele substanţelor în mediu: legea conservării energiei (energia

intrată într-un sistem este fie stocată, sub formă de energie latentă, fie lăsată să treacă

către un alt sistem, ea însă nu este nici risipită, nici creată), legea conversiei ineficiente



a energiei (în urma oricăror procese de transfer energetic există şi energie pierdută între

cele 2 forme de stocaj).

Elementele chimice fundamentale în desfăşurarea vieţii pe Terra (formează 99% din

substanţa oricărui organism, de asemenea solventul principal pentru celulele

organismelor) introduc ciclurile biogeochimice majore, interconectate între ele, formând

metabolismul terestru. Aceste elemente sunt: carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul,

fosforul şi sulful. Alături de acestea, elemente precum Na, K, Mg, Ca, Cl

(macroelemente, acţionând sub formă de ioni) formează ciclurile de rangul II, iar

microelementele (B, I, Mn, Cu, Zn, Mo, Co, I, V, Si, Al) formează ciclurile de rangul III.

Sub aspect structural, aceste cicluri au în comun faptul că includ forme diverse de stocaj

(material şi energetic) şi elemente de relaţionare a acestora (procese, mecanisme de

transfer); cea mai mare parte a formelor de existenţă ale elementului care formează un

ciclu biogeochimic rămân ca şi rezerve în cadrul depozitelor majore, doar o mică

cantitate fiind vehiculată (fondul de schimb).

Sub aspectul „fluidităţii” derulării, ciclurile biogeochimice pot fi categorisite ca (a)

perfecte, cu circulaţie globală datorită faptului că elementul chimic constitutiv posedă

liberă circulaţie în stare gazoasă în volumul întregii atmosfere, iar rezervoarele principale

sunt atmosfera şi hidrosfera (carbonul, azotul, oxigenul, apa) şi (b) imperfecte, care

pot fi mai adecvat considerate regionale şi locale deoarece elementul constitutiv, fiind

cantonat în principal în sol şi litosferă, este răspândit în „petice” în mediu, neavând o

dimensiune globală a dinamicii sale (cicluri sedimentare).

Direcţiile de abordare a circuitelor biogeochimice: 1) stabilirea formelor de stocaj şi a

mecanismelor de transfer şi 2) identificarea şi cuantificarea intervenţiei antropice în

aceste circuite (momentele de cotitură reprezentate de revoluţia industrială şi de

amplificarea fără precedent a exploatării resurselor după cel de-al doilea război

mondial).

b. CICLUL BIOGEOCHIMIC AL CARBONULUI

REZERVOR CONŢINUTUL DE CARBON (în gigatone –1015g)

Atmosfera 690

Biosfera continentală 450 Materia organică continentală moartă 700

Biosfera marină 7 Materia organică marină moartă 3000

Carbon dizolvat în apa marină 40000

Carbon elemental reciclat în litosferă 20000000 Carbon din carbonaţi reciclaţi în litosferă 70000000

Carbon juvenil 90000000

Tabel 1. Conţinutul de carbon în principalele rezervoare (după Holland, 1983)



Principala stare fizică sub care circulă carbonul în natură este cea gazoasă, sub formă de

CO2, găsindu-se în apă, în aer şi în sol. Biosfera este rezervorul cel mai important pentru

carbonul circulat în mediu, în interiorul acesteia derulându-se transferuri între producători şi

consumatori, antrenarea fiind susţinută de energia solară primară şi de energia secundară de

origine metabolică. Ciclul biologic al carbonului este aproape închis, putând fi considerat izolat

de ciclul global integrator pentru perioade scurte de timp (Holland, 1983), fiind controlat, în

ultimă instanţă, de balanţa dintre rata fotosintezei şi rata descompunerii sau biodegradării

(reacţiile 1, 2 şi 3).

Derularea ciclului carbonului la nivelul sistemelor atmosferă-biosferă şi atmosferă-ocean

înregistrează uşoare scurgeri anuale, compensarea acestora putându-se asigura doar prin

aportul de carbon din interiorul Pământului, în urma descompunerii calcarelor şi dolomitelor,

precum şi prin emisii vulcanice (gazele vulcanice conţin cca. 10% CO2) (vezi primele 2 figuri de

la anexă).

Vehicularea carbonului între rezervoarele principale se realizează prin intermediul unor

procese fizico-chimice şi biologice complexe, după cum reiese din tabelul de la anexă.

La procesele naturale care realizează circulaţia carbonului s-au adăugat, începând cu

perioada industrială, forme antropice de extracţie, transformare şi emisie a acestuia, care au

perturbat semnificativ ciclul natural. Dintre aceste activităţi menţionăm arderea combustibililor

fosili, defrişările, lucrările agricole, urbanizarea etc., al căror impact este reflectat, pe de o

parte, de creşterea conţinutului de CO2 atmosferic (de la 280 ppmv1 în 1750 la 370 ppmv în

2000, estimându-se o valoare de 700 ppmv în 2100), iar pe de altă parte de îmbogăţirea

atmosferei în compuşi sintetici ai carbonului (CFC-11, CFC-12, HCFC, HFC etc.) (tabelul 2).

1 Părţi per milion în volum de aer

Surse de CO2 Emisii medii anuale

(GtC/an) (1) Emisii datorită arderii combustibililor fosili şi producţiei de ciment 5,5 ± 0,5 (2) Surplus datorat schimbării folosinţei terenurilor din zonele tropicale 1,6 ± 1,0 (3) Total emisii induse antropic 7,1 ± 1,1

Stocarea acestor fluxuri în rezervoare

(4) Stocaj atmosferic 3,3 ± 0,2 (5) Absorbţie în oceane 2,0 ± 0,8 (6) Consum în procesul de refacere (plantare) forestieră din Emisfera Nordică 0,5 ± 0,5 (7) Scăderi deduse: 3-(4+5+6) 1,3 ± 1,5

Tabel 2. Media anuală a aportului antropic de carbon pe categorii de emisii (Sursa: IPCC, 1997)

(1) CO2 + H2O ―hν→ {CH2O} + O2(g) (intră în procese de oxidare) FOTOSINTEZA

(2) {CH2O} + O2(g) → CO2 + H2O (intră în ciclul biogeochimic al apei) RESPIRAŢIA AEROBĂ

(3) 2{CH2O}→CO2(g) + CH4(g) RESPIRAŢIE ANAEROBĂ



c. EFECTUL DE SERĂ

Din categoria problemelor globale de mediu, trei domenii au deţinut prioritatea

preocupărilor ştiinţifice în ultimele decade: depunerile acide, distrugerea ozonului stratosferic şi

încălzirea globală.

Dacă Pământul nu ar avea atmosferă, temperatura medie de la suprafaţa sa ar fi de –

180C, în prezent aceasta fiind este de +140C. Diferenţa de 320C este cauzată de aşa numitele

„gaze de seră”, care sunt transparente pentru radiaţia solară de undă scurtă, dar absorb

radiaţia de undă lungă reflectată (infraroşie) şi prin aceasta, încălzesc atmosfera joasă,

constituindu-se într-o adevărată pătură termică, acest mecanism fiind cunoscut sub denumirea

de efect de seră.

100

426

50

20

Radiaţie solară

30

H2O CO2

Radiaţie infraroşie

Convecţii

150C

-180C

Reprezentarea schematică a efectului de seră (după Jäger şi Ferguson, 1991)

Atmosfera 750 + 3/an

Ape oceanice adânci 38000 + 2/an

Suprafaţa oceanului 1000 + 1/an

Biota acvatică 3

Biota terestră 550

Sol şi detritus 1500

Stocurile şi circuitul global al carbonului (după Houghton et al., 2000)

Sedimentare

Despăduriri

36 40

4

92 90

0.2

37 35

50 102 502 5

Râuri

Combustibilifosili

50

0.8



Principalele gaze de seră naturale sunt vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul,

oxigenul şi oxidul azotic, la care se adaugă un grup de compuşi sintetici, precum

cloroflorcarburile, hidroflorcarburile, perflorcarburile şi hexaflorura de sulf. Intensitatea cu care

aceste gaze influenţează efectul de seră diferă foarte mult, astfel că o moleculă de metan este

de 30 de ori mai puternică sub acest aspect decât una de CO2, ar una de CFC de peste 10000

de ori (tabel 3 şi 4). Din combinarea acestui potenţial cu concentraţia fiecărui gaz în atmosfera

terestră rezultă contribuţia fiecăruia la constituirea şi evoluţia fenomenului (diagrama 1).

CONTRIBUŢIA GAZELOR DE SERĂ LA ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

Dioxid de carbon50%

Metan20%

Vapori de apă şi oxid de azot

5%Ozon10%

CFC-11,1215%

Gazul Durata de viaţă (ani)

Potenţialul de încălzire globală (GWP)

20 ani 100 ani 500 ani

CO2 70-200 1 1 1 CH4 12±3 56 21 6.5 N2O (oxid azotic) 120 280 310 170 C-H-F (familia HFC) 1.5-50 5000 3000 500 SF6 (hexaflorură de sulf) 3200 16300 23900 34900 C-F (perflorocarburi) 3-10000 6000 8000 14000

Tabel 4. Timpul mediu de remanenţă în atmosferă a câtorva „gaze de seră” şi potenţialul lor de încălzire globală (GWP), raportat la CO2 (Sursa: IPCC, 1997)

CO2 CH4 N2O CFC-11 HCFC-22 CF4

Perioada preindustrială ~280ppmv ~700ppbv ~275ppbv 0 0 0

1994 358ppmv 1720ppbv 312ppbv 268pptv 110pptv 72pptv

Valoarea modificării anuale a concentraţiei (1984-’90) +1.5ppmv 10ppvb +0.8ppvb 0 +5pptv +1.2pptv

Rata anuală a modificării concentraţiei (1984-’90) +0.4% +0.6% +0.25% 0 +5% +2%

Timpul de viaţă în atmosferă 50-200 12 120 50 12 50000

Tabel 3. Evoluţia concentraţiei principalelor „gaze de seră” (Sursa: IPCC, 1997)



Previziunile cu privire la direcţiile de evoluţie a mediului în condiţiile intensificării

efectului de seră nu pot lua doar forma simplă a unui model care sugerează o creştere a

temperaturilor medii cu valori cuprinse între 1.5 şi 40C (2.50C este media valorilor furnizate de

către diferite surse), deoarece implicaţiile unei încălziri globale “pun în mişcare” complexele

mecanisme de autoreglare ale planetei, cu efecte cumulate greu de prevăzut. O parte dintre

aceste mecanisme sunt expuse după cum urmează (după Goudie, 1993):

1. Relaţia temperatură – radiaţie infraroşie (feedback negativ). Pe măsură ce temperatura va creşte,

radiaţie infraroşie suplimentară va fi emisă de atmosfera joasă în spaţiul extraterestru.

2. Relaţia apă – efect de seră (feedback pozitiv). Pe măsură ce temperatura va creşte, cantitatea de

vapori de apă din atmosferă va creşte la rândul său. O creştere a conţinutului de vapori de apă din

atmosferă va da consistenţă păturii termice din atmosferă, efectul de seră fiind astfel intensificat.

3. Albedoul suprafeţelor acoperite cu gheaţă şi zăpadă (feedback pozitiv). Prin creşterea temperaturii

criosfera se va reduce ca suprafaţă, scăzând astfel albedoul suprafeţei terestre şi, în consecinţă,

creşterea absorbţiei radiaţiei solare.

4. Stratul de nori (feedback pozitiv). Creşterea temperaturii produce extinderea suprafeţei stratului de

nori, ceea ce duce la absorbţia suplimentară de radiaţie infraroşie, deci la creşterea temperaturii în

atmosfera joasă.

5. Stratul de nori (feedback negativ). Mai mulţi nori duc la creşterea albedoului atmosferic, reflexia

suplimentară a radiaţiei infraroşii venite de la Soare ducând la scăderea temperaturii atmosferei

geografice.

6. Relaţia dintre CO2 atmosferic şi biomasă (feedback negativ). Creşterea concentraţiilor de CO2 din

atmosferă conduce la creşterea biomasei, ceea ce va duce la fixarea unor cantităţi mai mari de CO2

prin fotosinteză şi la reducerea concentraţiilor atmosferice ale acestui gaz.

7. Formarea icebergurilor (feedback negativ şi pozitiv). Creşterea temperaturii duce la topirea gheţarilor

(atât a celor montani, cât şi a celor de calotă) şi la desprinderea a numeroase iceberguri din masa

calotelor, care, deplasându-se pe mari distanţe, vor produce o creştere a albedoului terestru, până la

topirea lor. În continuare, prin dispariţia lor, albedoul terestru va scădea, crescând absorbţia

radiaţiilor şi temperatura suprafeţei terestre.

8. Relaţia dintre temperatură şi mişcările de convecţie (feedback negativ). Mişcările de convecţie vor fi

intensificate pe măsură ce temperatura suprafeţei terestre va creşte, transportul pe această cale a

căldurii înspre atmosferă răcind suprafaţa terestră.

9. Derularea circuitului hidric (feedback negativ şi pozitiv). Prin creşterea temperaturilor se produce o

intensificare a ciclului hidric global. Aceasta înseamnă, pe de o parte, transportul surplusului termic

dinspre suprafaţa terestră către atmosferă prin evaporaţie, iar pe de altă parte, întoarcerea aceleiaşi

cantităţi de energie datorită intensificării precipitaţiilor.

10. Relaţia dintre temperatură, calotele de gheaţă şi curenţii oceanici (feedback pozitiv). Curenţii reci de

adâncime sunt condiţionaţi de calotele glaciare arctice şi antarctice, iar o creştere a temperaturii va

duce la scăderea sau chiar oprirea formării acestor calote, aşadar la reducerea semnificativă a

intensităţii şi volumului acestor curenţi, prin dispariţia “reaprovizionării” lor, dar şi prin diluarea lor cu



apă dulce din masa calotelor în topire. Rezultatul constă în creşterea temperaturii apelor oceanice,

ceea ce atrage după sine eliberarea unor cantităţi suplimentare de CO2 înspre atmosferă şi

accentuarea efectului de seră.

11. Albedoul biomasei (feedback pozitiv). Stimularea creşterii vegetaţiei ca răspuns la creşterea

temperaturii va determina o scădere a albedoului, stimulându-se astfel creşterea în continuare a

temperaturilor.

12. Stimularea metanului captiv (feedback pozitiv). Creşterea temperaturii latitudinilor înalte va avea ca

şi consecinţă eliberarea metanului captiv în permafrost şi în calotele glaciare, eliberarea acestuia în

atmosferă accelerând efectul de seră.


1. BĂLTEANU, D., ŞERBAN, M. (2005), Modificările globale ale mediului, Editura C. N. I.

Coresi, Bucureşti. (pag. 62)

2. CORPADE, C., DEAC, C., MUNTEAN, O. L., BIRIŞ I. (2006), Abordări tematice în Ştiinţa

Mediului: suport de seminar, Editura UT Press, Cluj-Napoca. (tema 2, p. 17)

3. GOUDIE, A. (1992), The Human Impact on the Natural Environment, Blackwell

Publishers, Oxford, England.

4. HOLLAND, H. D. (1983), Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura Tehnică, Bucureşti.

5. MAC, I. (2003), Ştiinţa Mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.

6. O’RIORDAN, T. (2000), Environmental Science for Environmental Management, Prentice

Hall, Harlow, England.

7. PUIA, I., SORAN, V., CARLIER, L., ROTAR, I., VLAHOVA, M. (2001), Agroecologie şi

ecodezvoltare, Editura Academicpres, Cluj-Napoca.

8. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/9r.html

9. http://earthobservatory.nasa.gov/Features/CarbonCycle/

10. http://www.epa.gov/climatechange/index.html

11. http://www.eea.europa.eu/ro/themes/climate

12. http://www.ipcc.ch/



ANEXE:

Transfer între rezervoare Procesul Rata de transfer

Gt/an din în 1 2 Fotosinteza netă pe uscat 48 2 1 Descompunerea rapidă a materiei organice de pe uscat 23 1 4 Fotosinteza netă în ocean 35 4 1 Descompunerea rapidă a materiei prime organice marine 5 2 3 Acumulare de materie organică continentală moartă 25 4 5 Acumulare de materie organică marină moartă 30 3 1 Descompunerea materiei organice continentale moarte 25 5 1 Descompunerea materiei organice marine moarte 30 7 1 Arderea combustibililor fosili 4,2 8 1 Fabricarea cimentului 0,7 7 1 Oxidarea carbonului elemental 0,09±0,02 6 7 Depunerea de carbon elemental 0,12±0,03 1 6 Flux net de carbonaţi 0,06±0,04 1 6 Dizolvarea carbonului în oceane ≈2,5 8 6 Alterarea carbonaţilor 0,16±0,04 6 8 Depunerea carbonaţilor 0,22±0,04

7,8,9 1 Degazeificarea datorită proceselor metamorfice şi magmatice 0,09±0,03

Ratele de transfer a carbonului între principalele rezervoare (după Holland, 1983)

ATMOSFERA

BIOSFERA CONTINENTALĂ

BIOSFERA MARINĂ

MATERIA ORGANICĂ

CONTINENTALĂ MOARTĂ

MATERIA ORGANICĂ

MARINĂ MOARTĂ

48 35 5

3025

23

25

1

2

3

4

530

0.1<0.1

OCEANE 6

LITOSFERA

CARBON ELEMENTAL

CARBONAŢI

CARBON JUVENIL

9

87

Soluţie

de

CO

2 în

apa

mar

ină ≈2

.5

Alte

rare

a ca

rbon

ului

ele

men

tal 0

.09

Ard

erea

com

bust

ibili

lor f

osili

4.2

D

egaz

eific

are

dato

rită

met

amor

fism

ului

şi v

ulca

nism

ului

0.0

9

Depunere de Co

0.12Depunere de carbonaţi

0.22

Fabr

icar

ea c

imen

tulu

i 0.7

Flux

net

de

carb

onaţ

i 0.0

6 A

ltera

rea

ca

rbon

aţilo

r 0.1

6

0.22

Ciclul global şi ciclul biologic al carbonului (după Holland, 1983) (cifrele indică ratele de transfer în unităţi de 1015 g C/an)



CO2 EMISSIONS FROM FOSSIL FUELS BY REGION. (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library.

TOP 20 GREENHOUSE GAS EMITTERS (INCLUDING LAND USE CHANGE AND

FORESTRY). (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library.



Tema 5: DIMINUAREA BIODIVERSITĂŢII GLOBALE

(exprimare complexă a impactului uman asupra lumii vii)

Complexitatea efectelor directe ori indirecte produse de activităţile umane asupra lumii

vii poate fi exprimată sintetic prin modificarea biodiversităţii globale. Termenul biodiversitate,

derivat din expresia diversitate biologică, face referire la varietatea formelor de exprimare a

vieţii pe Terra. În acest sens, expunem 2 definiţii:

i. Varietatea vieţii pe Pământ la toate nivelurile, de la gene la ecosisteme, precum şi procesele

ecologice şi evolutive care o susţin. (Laverty et al., 2008)

ii. Variabilitatea tuturor organismelor vii, din toate mediile de viaţă, incluzând, printre altele,

ecosisteme terestre şi acvatice, precum şi complexele ecologice din care fac parte; aceasta

include diversitatea din cadrul speciilor (intraspecifică), dintre specii (interspecifică) şi la nivelul

ecosistemelor. (Convenţia privind Diversitatea Biologică, Articolul 2, UNCED, Rio de Janeiro,

1992)

Termenul biodiversitate este relevant pentru a defini varietatea, diversitatea biologică la

toate nivelurile taxonomice ale biosferei (vezi figura alăturată):

a) diversitatea genetică - formele pe care le ia o genă într-un individ, precum şi variaţia

genelor şi a cromozomilor între indivizii

aceleiaşi populaţii;

b) diversitatea organismică - variaţii de ordin

anatomic, fiziologic şi comportamental ale

indivizilor;

c) diversitatea populaţiilor - variaţii în

caracteristicile cantitative şi spaţiale ale

populaţiilor, e.g. numărul de indivizi ai

unei populaţii ori arealele geografice pe

care aceasta le ocupă;

d) diversitatea speciilor – variaţii referitoare

la numărul şi diversitatea filogenetică2 a

speciilor dintr-un anumit areal;

e) diversitatea comunităţilor – variaţiile manifestate în derularea interacţiunilor ecologice (a

relaţiilor ecosistemice) dintre organisme, populaţii şi specii care împart acelaşi mediu de

viaţă;

2 FILOGENÉZĂ f. 1) biol. Proces de dezvoltare a vieții pe Pământ. 2) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul acestui proces. /<fr. Phylogenese (Sursa: NODEX)



f) diversitatea ecosistemică – exprimarea diversităţii întâlnite în derularea relaţiilor de

interdependenţă biotic-abiotic dintr-un mediu de viaţă;

g) diversitatea peisagistică – varietatea peisagistică indusă de diferitele tipuri de

ecosisteme.

Cele mai importante forme de impact antropic asupra biodiversităţii sunt:

- Exploatarea directă;

- Diminuarea habitatelor, fragmentarea şi degradarea acestora (table 5.2);

- Introducerea de noi specii (specii invazive) (table 5.3);

- Extincţia în cascadă (The extinction of one species may lead to the extinction of

others) (din 1600, au fost înregistrate peste 1000 de specii de plante şi animale

dispărute).

Impactul uman asupra biodiversităţii globale se exprimă prin efecte cumulative la nivel

spaţio-temporal, o abordare analitică însă putând pune în evidenţă următoarele categorii

tipologice (tipuri de impact antropic):

Definirea și măsurarea/evaluarea biodiversității. (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. (http://maps.grida.no/go/graphic/defining-and-measuring-biodiversity)



TIPURI DE IMPACT

ASUPRA VEGETAŢIEI

Impactul uman asupra

vegetaţiei s-a desfăşurat în

decursul timpului prin mai multe

procese, dintre care amintim: (a)

incendierile şi efectele lor asupra

vegetaţiei; (b) creşterea

animalelor/ păşunat; (c)

defrişările; (d) poluarea aerului şi

apelor şi efectele transmise

vegetaţiei.

INCENDIEREA ŞI

EFECTELE SALE ASUPRA

VEGETAŢIEI

Având în vedere spectrul

larg de utilizare a focului, este

evidentă recunoaşterea faptului

că acest factor a fost unul foarte

important şi constant utilizat de

către om în influenţarea

componentelor mediului şi implicit

a vegetaţiei (vezi figura

următoare). Efectele pe care le au

incendiile asupra vegetaţiei

(incendiile naturale şi cale

provocate antropic) depind foarte mult de câţiva parametri: amploarea şi extensiunea spaţială,

durata şi intensitatea incendiilor, etc.

Efectele păşunatului asupra vegetaţiei:

- Modificarea ciclului vegetal al plantelor;

- Modificarea diversităţii speciilor;

- Reducerea dimensiunii agregatelor de sol;

- Decopertarea vegetaţiei care va lăsa terenul descoperit, intrând astfel sub incidenţa

proceselor geomorfologice (accelerarea degradării solurilor);



- Reducerea unor specii vegetale şi înlocuirea lor cu altele de productivitate mai mică

(specii derivate);

- Modificarea limitelor de extindere a vegetaţiei;

- Accelerarea procesului de reducere a dimensiunilor plantelor;

- Prezenţa durităţii la nivelul ţesuturilor plantelor nou instalate.

DEFRIŞĂRILE. Reprezintă o practică îndelungată şi continuă prin care omenirea a

modificat semnificativ mediul, realizându-se fie prin incendiere, fie prin tăiere.

S-a constatat că pădurile au început să intre într-un declin major încă din perioadele pre-

agricole, reducându-se de la cca. 5 mld. ha la cca. 4 mld. ha (în jur de 1/5 din suprafaţa totală a

acestora). Din analiza pe tipuri de formaţiuni vegetale, cele mai mari pierderi au fost înregistrate

de pădurile temperate (până la 32%), savana lemnoasă subecuatorială, pădurile de conifere,

etc.

Rata despăduririi se prezintă foarte diferit în zonele geografice ale Globului (vezi figura

următoare). Ariile puternic afectate în prezent sunt localizate în Asia de Est şi Sud-Est (Filipine,

Malaezia, Indochina, Bangladesh), Australia, Africa, (Africa de Vest, Madagascar) (vezi figura

următoare). O parte din aceste despăduriri s-au efectuat mai lent, ca de exemplu în Guyana,

Surinam, bazinul Zair, etc.

Efectul despăduririlor în calitatea mediului este profund, deoarece aceste păduri sunt o

sursă de hrană (parţial), de medicamente, coloranţi, adăpost faunei şi chiar a oamenilor, având

rol de a împrospăta planeta cu oxigen.

Tendințe în manifestarea incendierilor de pădure (http://maps.grida.no/go/graphic/trends-in-occurence-of-wild-fires)



Despăduririle în Indochina (http://maps.grida.no/go/graphic/disappearing-

De asemenea, despădurirea participă la schimbarea climatului, prin diminuarea

precipitaţiilor în ariile despădurite, reducerea biodiversităţii pe Glob, accelerarea proceselor de

lateritizare a solurilor, a substratului prin procesele de transformare a acestuia în scoarţă de tip

lateritic, afectarea resurselor de apă etc. În ariile despădurite apare fenomenul de

suprasedimentare a paturilor aluviale şi de colmatare a lacurilor, aspecte care conduc la

inundaţii mari. Dintre alte efecte menţionăm reducerea cantităţii de CO2 fixat în biota terestră;

apar schimbări globale la

nivelul temperaturii în

troposferă, la nivelul

topoclimatului etc.

Incendiile, activitatea

pastorală, defrişările modifică

tipurile de vegetaţie, aspecte

reflectate în câteva forme de

impact: instalarea pădurilor

tropicale secundare,

extinderea savanelor,

extinderea ariilor de deşert,

apariţia vegetaţiei secundare

de tip maquis, garriga, scrubb (în climatele de tip mediteranean) etc.

Pădurea tropicală secundară. A luat naştere în urma defrişărilor făcute pentru obţinerea de

noi terenuri pentru cultivarea sau pentru exploatarea lemnului; după prima defrişare, terenurile sunt

Distribuția pădurilor la nivel global (http://maps.grida.no/go/graphic/world-map-of-forest-distribution-natural-resources-forests)



abandonate apoi începe să se regenereze pădurea, dar aceasta nu va avea aceeaşi compoziţie cu cea

iniţială. Caracteristicile acestei păduri sunt:

- arborii sunt mai scunzi decât cei ai pădurii iniţiale;

- copacii au grosimea trunchiului mai mică, rezultând o masă lemnoasă mai redusă;

- este mai săracă în specii arborescente, în unele situaţii dominând o singură specie sau un număr

restrâns de specii; copacii instalaţi în faza a II-a necesită mai multă lumină (intoleranţi la umbră),

cresc mult mai repede (12 m în 3 ani); ca atare, lemnul este puţin consistent iar utilizarea lor

economică este diminuată.

Savanele. Savana este o biohoră3 formată din asociaţii ierboase mai mult sau mai puţin xerofite,

la care se adaugă specii arborescente care variază ca densitate. În ceea ce priveşte originea savanelor

există diferite opinii. Unii biologi sunt de acord că omul este un factor de menţinere a savanei prin

incendiere pentru regenerare, distrugându-se astfel speciile arborescente, savana devenind din ce în ce

mai tipică. Iniţial savana era considerată ca fiind o consecinţă a unui climat specific (subecuatorial).

Koppen, care a utilizat termenul de savană, a considerat că un tip specific de climă este asociat cu un tip

specific de vegetaţie şi este o expresie geografică a unei interrelaţii (climat de savană/vegetaţie de

savană). Adepţii acestei teorii susţin că savana este mai bine adaptată decât orice formaţiune de plante la

schimbările de materie, energie şi informaţie din învelişul geografic (printr-un ciclu vegetal bisezonal).

O altă teorie se referă la faptul că savana a apărut ca urmare a proceselor edafice, deci solul prin

compoziţia şi proprietăţile sale a condus la formarea savanei. A treia teorie consideră condiţiile de

uscăciune anterioară au condus la adaptarea vegetaţiei ierboase. Este vorba despre ariditatea din

Pleistocenul Inferior, iar mai târziu a incendiilor care au apărut pe cale naturală din cauza aridităţii sau

cele provocate de om.

Dincolo de aceste teorii, savanele sunt în mod neîndoielnic, formaţiuni naturale şi acest fapt este

demonstrat prin analizele de polen efectuate în America de Sud, care dovedesc apariţia savanei înaintea

civilizaţiei umane. Sub impactul uman, extinderea lor s-a accentuat, dar s-a modificat şi caracterul

compoziţional, evidentă fiind dispariţia elementelor arborescente.

Deşertificarea şi apariţia fâşiilor de trecere dinspre deşert spre stepă. Deşertificarea înseamnă

un proces de deteriorare a ecosistemelor prin reducerea productivităţii plantelor, a biodiversităţii şi a

calităţilor productive ale solurilor.

Deşertificarea derivă din: tăierea pădurilor, rezultând declinul vegetal (ex. în Sahel şi Sudan

extinderea deşerturilor este datorată consumului de lemn, care reprezintă cca. 80% din combustibilul

utilizat de populaţiile autohtone); instalarea unor activităţi umane în zonele fragile (predispuse la acest

proces), precum mineritul sau, mai frecvent, suprapășunatul (vezi figura următoare).

Extinderea deşerturilor urmează în general două căi:

1. din interiorul deşerturilor către ariile din proximitate;

2. din exteriorul deşerturilor, din sistemele fragile (stepe precare, formaţiuni forestiere rarefiate)

care o dată înlăturate, conduc la apariţia caracteristicilor deşerturilor.

3 BIOCÓR s. n. 1. delimitare a unei zone în care se întâlnesc aceleași condiții de viață. 2. grupare de plante și de animale în cadrul unui biotop. (< fr. biochor) (Sursa: MDN 2000)



Deşertificarea poate să apară fie pe fondul unor oscilaţii climatice (secete de magnitudine mare),

printr-o aridizare continuă a climatului terestru sau prin mutaţiile climatice apărute în urma activităţilor

umane (ex. intensitatea transporturilor). Deci factorii genetici ai deşertificării pot fi naturali sau artificiali.

În consecinţă, deşertificarea poate fi gândită ca o rezultantă a unor combinări naturale şi antropice,

combinări care dacă se suprapun în anumite perioade critice, duc la instalarea regiunilor deşertice (ex.

instalarea concomitentă a unei secete cu o anumită activitate umană).

Vegetaţia de tip maquis, garriga şi scrubb

Aceste asociaţii vegetale au un caracter derivat (de tip spinifex), unele reprezentând doar o etapă

de trecere spre o adevărată pădure unde s-a ajuns la stadiul de climax, sau invers datorită degenerării

pădurilor în urma despăduririlor, păşunatului sau incendierilor.

Maquis-ul este o asociaţie vegetală de tufişuri xerofile veşnic verzi, cu ramuri scunde şi cu

formaţiuni foliare reduse sau chiar lipsă (Erica arborea, Quercus ilex).

Există şi sisteme speciale de instalare a maquis-urilor la marginea ariilor montane sau la

marginea ariilor semiaride din fâşia mediteraneană, unde utilizarea agricolă a terenurilor a cunoscut un

declin puternic în urma industrializării (ex. părăsirea terenurilor agricole a favorizat apariţia şi dezvoltarea

formaţiunilor de maquis).

Vegetaţia de tip maquis este în fond un răspuns la activităţile umane şi ca dovadă, multe din

speciile de plante din această formaţiune sunt adaptate incendiilor (ex. ele îşi formează un sistem

radicular foarte extins).

Dispariția lacului Ciad ca efect al suprapășunatului și despăduririlor din ultimele 4 decade (http://maps.grida.no/go/graphic/lake-chad-almost-gone)



a. TIPURI DE IMPACT ASUPRA FAUNEI

Influenţa omenirii asupra faunei a fost multiplă în decursul timpului, însă ea poate fi

grupată în patru mari categorii de impact: (a) Domesticirea animalelor, (b)

Răspândirea/dispersia animalelor, (c) Extinderea areală a animalelor pe Glob, (d) Reducerea

numerică a animalelor prin vânat, braconaj etc.

DOMESTICIREA ANIMALELOR. A fost una din cele mai profunde modalităţi prin care

omenirea a afectat animalele, pentru că omul a iniţiat un îndelung proces de selectare pentru

cele necesare supravieţuirii şi evoluţiei sale. Consecinţele domesticirii animalelor au fost

substanţiale, deoarece ele au înregistrat modificări morfologice, fiziologice şi sub aspectul

biodiversităţii.

În mod concret, omenirea a schimbat, a modificat şi a îmbunătăţit caracteristicile

diferitelor rase de animale, crescând substanţial productivitatea acestora.

Impactul domesticirii a condus la substituirea speciilor sălbatice cu animale domesticite

şi plante cultivate.

DISPERSIA ŞI INVAZIA ANIMALELOR. Societatea a contribuit fie în mod conştient şi

direct, fie în mod indirect, neintenţionat la dispersia animalelor, la mutarea acestora dintr-un loc

într-altul. Animalele cu o putere mare de adaptare şi cu forme dispersive se răspândesc foarte

repede. Oamenii au introdus o nouă ordine în ceea ce priveşte magnitudinea distanţelor, prin

prisma cărora se derulează dispersia animalelor, contribuind la dispersia faunei prin modul de

transport a acesteia, ducând cu sine, deliberat sau nu, organismele animale, perturbând

comunităţile din habitatele lor iniţiale. Acestea au condus la crearea altor habitate şi nişe

ecologice pentru specii, contribuind în consecinţă la invazia şi la colonizarea de către animale în

alte locuri decât în cele iniţiale naturale.

EXTINDEREA AREALĂ A ANIMALELOR PE GLOB

Forma actuală a arealelor zoogeografice dovedeşte schimbarea profundă în timp a

spaţiului de vieţuire. Di Castri (1989) a identificat 3 etape principale în cadrul procesului de

invazie biologică stimulată de activităţile şi intervenţiile umane:

(1) Prima etapă s-a desfăşurat pe parcursul mai multor milenii, şi a durat până în anul 1500 e.n.

evenimentele istorice ale umanităţii favorizând invazia şi migrarea faunei mai ales în cadrul Lumii Vechi.

(2) A doua etapă a început în aproximativ anul 1500 A.D. şi a constat în explorarea, descoperirea

şi colonizarea de către omenire a noi teritorii contribuind la globalizarea schimburilor atât în cadrul Lumii

Vechi, cât şi între aceasta şi noile teritorii descoperite şi colonizate.

(3) A treia etapă se referă la ultimii 100-150 ani, în care se remarcă o globalizare multifocală mult

mai intensă, în care rata schimburilor s-a amplificat. În acelaşi timp, focarul european s-a diminuat.

Introducerea de noi animale în noi arii în mod deliberat s-a desfăşurat din mai multe

motive (Roots, 1976) şi cu mai multe scopuri: pentru hrană, sport, divertisment, pentru

controlul unor boli (ex. ciuma), din scopuri estetice etc. Asemenea acţiuni voluntariste au avut



un rol însemnat în distribuţia largă a păstrăvului în special odată cu dezvoltarea vaselor

oceanice (sec. XVIII). Spre deosebire de plantele domestice, care în marea lor majoritate nu au

fost capabile să supravieţuiască fără ajutorul oamenilor (care le-au modificat şi răspândit),

animalele domestice au putut supravieţui şi s-au adaptat în noile lor medii, devenind sălbatice

fără intervenţia umană.

Dispersia animalelor s-a produs şi în mod involuntar printr-o serie de acţiuni precum

poluarea unor ecosisteme acvatice, care au determinat migrarea spre ape curate a faunei

acvatice ori construirea canalelor ce leagă mările, favorizând omogenizarea faunistică.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. DI CASTRI F. (1989), History of biological invasions with special emphasis on the old

world. In: J. A. Drake, H. A. Mooney, F. di Castri et al. (eds.), Biological Invasions: A

Global Perspective. Chichester, UK: Wiley, 1-30.

2. GOUDIE, A. (1992), The Human Impact on the Natural Environment (Third Edition).

Blackwell Publishers, Oxford, UK.

3. MAC, I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, p.127.

4. NEACȘU, P., APOSTOLACHE-STOICESCU, Z. (1982), Dicționar de ecologie, Editura

Științifică și Enciclopedică, București.

5. STUGREN, B. (1994), Ecologie teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca.

6. PORTEOUS, A. (2000), Dictionary of Environmental Science and Technology, 3rd edition,

Chichester, New York: John Wiley and Sons.

7. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/chapter9.html

8. http://www.cbd.int/gbo/gbo3/doc/CBD-TS50-GBO3-Scenarios-Digital-web.pdf

9. http://maps.grida.no/



ANEXE:

Status of terrestrial ecoregions - threats and vulnerabilities. (2007).

In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 14:20, March 20, 2010 from

http://maps.grida.no/go/graphic/status-of-terrestrial-ecoregions-threats-and-vulnerabilities.

Degree of protection of terrestrial ecoregions and large marine ecosystems (per cent) (2009).

In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 09:37, March 30, 2010.



Linkages and feedback loops among desertification, global climate change and biodiversity loss (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library.



PARTEA A III-A

EVALUAREA IMPACTULUI POTENŢIAL

AL INVESTIŢIILOR ÎN TURISM ASUPRA MEDIULUI

– SUPORT TEORETIC ŞI PROCEDURAL -



Tema 6: IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI – SEMNIFICAȚII TEORETICE.

PROCEDURA DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

a. SFERA NOȚIUNII DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI

O abordare generală a impacturilor vizează funcţionalitatea sistemelor din mediu în mod

integru, fără disocieri componentale: „Impactul environmental (natural sau antropic) este

înţeles ca efectul direct sau indirect al unui proces natural sau al unei activităţi umane care

produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii mediului.” (Mac, 2003)

Abordarea relaţiei omenirii cu suportul dezvoltării sale a intrat într-o fază importantă în

momentul închegării pe plan internaţional a unor opinii bine definite şi a unor structuri

instituţionale de specialitate. Acestea şi-au definit extrem de generos obiectul preocupărilor şi

au stat la baza constituirii legislaţiei în domeniul protecţiei mediului.

Remarcabil în acest sens este actul reper al legislaţiei internaţionale de profil4, care îşi

stabileşte obiectivele extrem de clar în momentul constituirii sale5, definind în acelaşi timp şi

obiectul înspre care gravitează aceste scopuri: „......degradarea factorilor naturali, sociali şi

culturali ce caracterizează mediul înconjurător pe o anumită zonă”. Acelaşi sens reiese şi din

definiţia atribuită de legislaţia românească de profil: „impactul asupra mediului.... efectele

directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra

sănătăţii oamenilor şi a mediului”6. Remarcăm în aceste definiţii orientarea prioritară către

conţinutul preponderent negativ al efectelor asociate, datorită rolului de controlor, reglator al

modului de desfăşurare a practicilor economice (proiecte) pe care autorităţile de protecţie a

mediului îl au.

În legislaţia de specialitate din România se remarcă distincţia între impactul asupra

mediului (categorie generală, analoagă prin semnificaţii intervenţiilor umane anterior formulate)

şi impactul semnificativ asupra mediului, corelat cu acele „efecte asupra mediului, determinate

ca fiind importante prin aplicarea criteriilor referitoare la dimensiunea, amplasarea şi

caracteristicile proiectului sau referitoare la caracteristicile anumitor planuri şi programe,

avându-se în vedere calitatea preconizată a factorilor de mediu”. Se observă atribuirea ab initio

a acestei calificări, chiar dacă ea se referă doar la caracteristicile proiectului, nu şi la cele

specifice arealului receptor. 4 The National Environmental Policy Act of 1969 5 To declare a national policy which will encourage productive and enjoyable harmony between man and his environment; to promote efforts which will prevent or eliminate damage to the environment and biosphere and stimulate the health and welfare of man; to enrich the understanding of the ecological systems and natural resources important to the Nation; and to establish a Council on Environmental Quality 6 OUG nr. 195/2005 şi HG nr. 1.213/2006



În completare, menţionăm şi definirea impactului asupra mediului de către Rojanschi şi

colab..: „orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definite într-o anumită zonă, care

produce o schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului, schimbare ce

poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau condiţiilor

socio-economice”. Această definiţie reduce - am spune noi nefiresc, în condiţiile neprecizării

sursei impactului – sfera producerii impacturilor la nivelul celor de origine umană, apropiindu-se

de abordările tehnice din studiile practice în domeniu.

Analizând definițiile prezentate aici, putem desprinde câteva caracteristici relevante ale

acestora:

– Impactul poate fi pozitiv sau negativ sub aspectul efectelor transmise asupra

componentelor mediului;

– Conceptul de impact este utilizat în ştiinţa mediului şi în politicile de mediu într-o

manieră nuanţată, atât sub forma impactului antropic (uman) cât şi a impactului de mediu

(environmental). Nuanţarea nu vizează aspecte de conţinut, dar ea permite delimitarea a două

direcţii de interpretare a termenului: (1) impactul activităţilor antropice (umane) asupra

mediului sau asupra componentelor sale (abiotice, biotice şi umane) și (2) impactul activităţilor

antropice şi al fenomenelor naturale asupra mediului (situaţie în care sfera de interpretare a

impactului devine mai largă).

b. DEFINIREA PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

Propunem prezentarea câtorva definiții ale procesului de evaluare a impactului asupra

mediului raportându-ne întâi la literatura de specialitate, apoi la legislația de specialitate.

o un proces gândit să asigure că potenţialele impacturi semnificative asupra mediului sunt

evaluate satisfăcător şi sunt luate în considerare în planificarea, proiectarea, autorizarea

şi implementarea tuturor tipurilor de acţiuni relevante (Glasson, 1994).

o orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definite într-o anumită zonă, care

produce o schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului,

schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului

cultural sau a condiţiilor socio-economice (Rojanschi. V., Bran F., Diaconu G, Protecţia şi

ingineria mediului, Editura Economică, 2002);

• proces prin care impacturile pe care un proiect propus le are asupra mediului sunt

evaluate şi integrate în planificarea, proiectarea, autorizarea şi realizarea respectivului

proiect, înaintea acordării autorizaţiei de realizare (UNEP7, 1992 şi Directiva

85/337/EEC);

7 United Nations Environment Programme



• proces conform cu legislaţia naţională de mediu care prevede că proiectele activităţilor

cu impact semnificativ asupra mediului prin natura, mărimea şi/sau amplasamentul lor,

să fie supuse unui proces de evaluare a acestor efecte înainte de a li se elibera acordul

de mediu (OM8 nr. 863/2002);

• proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în

conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative,

principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului (OUG9

nr. 195/2005);

• evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, în mod

corespunzător şi pentru fiecare caz în parte, în conformitate cu prevederile prezentei

hotărâri, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra următorilor factori:

a) fiinţe umane, faună şi floră;

b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;

c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;

d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c) (HG10 1213/2006);

Evaluarea impactului asupra mediului urmează în general următoarele etape (Barrow,

1997):

- identificarea şi estimarea impactului (elaborarea unui studiu de impact);

- evaluarea impactului, ceea ce implică predicţia şi interpretarea lui;

- comunicarea impactului (celor care iau decizii sau opiniei publice) (vezi și anexa).

c. TRĂSĂTURILE PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

– Proces anticipativ, care urmăreşte ca problemele de mediu să fie luate în considerare

încă din fazele incipiente de demarare a unor noi obiective şi activităţi majore cu impact

asupra mediului;

– Proces integrator, deoarece integrează considerentele de mediu în faza de proiectare,

contribuind la respectarea cerinţelor dezvoltării durabile;

– Proces tehnic şi participativ, deoarece îmbină colectarea, analizarea şi utilizarea unor

date tehnice şi ştiinţifice cu consultarea publicului şi autorităţilor cu atribuţii în domeniul

protecţiei mediului înconjurător.

8 Ordin Ministerial 9 Ordonanță de Urgență 10 Hotărâre de Guvern



d. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI IN UNIUNEA EUROPEANĂ – cadru

legislativ

Directiva UE privind Evaluarea de mediu – Directiva 85/337/EEC, amendată prin

Directiva 97/11/EC are caracter de lege cadru, stabilind un număr de principii de evaluare şi

cerinţe procedurale de bază pentru a garanta că evaluarea impactului asupra mediului este

realizată pentru acele proiecte din cadrul Uniunii Europene care pot genera impacturi

semnificative asupra mediului şi că aceste impacturi sunt apoi luate în considerare

înainte ca proiectele să fie aprobate şi realizate. Având în vedere statutul de lege cadru,

directiva acordă statelor membre o libertate considerabilă în aplicarea acesteia, datorită

complexităţii si diversităţii contextelor naţionale de aplicare.

La ora actuală, procedura de evaluare a impactului asupra mediului a UE are

următoarele caracteristici:

− asigură identificarea şi evaluarea impactului de mediu a proiectelor înainte de

autorizarea acestora;

− menţionează categoriile de proiecte care trebuie să facă subiectul unei evaluări,

procedura de urmat şi conţinutul minimal al evaluării;

− asigură dinamica numărului proiectelor incluse în anexele directivei, prin creşterea şi

diversificarea categoriilor de proiecte;

− formalizarea procedurii de încadrare a proiectelor pentru procesul de EIM11 şi

comunicarea publică a rezultatelor acestei etape

− asigură delimitarea de către autorităţi a domeniului evaluării, împreună cu titularul

proiectului şi pe baza observaţiilor publicului;

− introduce cu titlu de obligativitate prezentarea alternativelor considerate pentru

realizarea proiectului şi indicarea principalelor motive pentru alegerea făcută;

− asigură îndeplinirea cerinţelor impuse de Convenţia de la Espoo privind EIM

transfrontieră;

− asigură exprimarea opiniilor publicului (inclusiv din ţările posibil afectate) şi luarea în

considerare în procedura de autorizare a tuturor rezultatelor;

− asigură informarea publicului şi cu privire la decizia luată şi motivele ce stau la baza

ei;

− măsurile de reducere a impacturilor trebuie făcute publice;

− monitorizarea proiectelor individuale nu este o cerinţă.

11 Evaluarea Impactului asupra Mediului



e. ACȚIUNI UMANE SUPUSE EVALUĂRII IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

Procedura de evaluare a impactului poate fi utilizată în planificarea şi autorizarea oricărui

tip de acţiune care poate avea impacturi semnificative asupra mediului. Acestea ar putea fi

împărţite, într-o structură ierarhică, în: politici, planuri12, programe şi proiecte.

Logic este ca EIM să se aplice în primul rând în etapa de formulare a politicii şi apoi în

ordine, planurilor, programelor şi proiectelor individuale. Argumentul pentru abordarea în

această ordine rezidă în faptul că politica sectorială, o dată aprobată, trebuie să asigure apoi

cadrul în care sunt formulate şi aprobate planurile, programele şi proiectele ulterioare din

sectorul respectiv.

În practică, deoarece folosirea EIM în autorizarea politicilor, planurilor şi programelor

poate fi mai dificilă din punct de vedere administrativ şi tehnic, cele mai multe ţări au ales, în

prima fază, să folosească EIM cu preponderenţă la nivel de proiect (Sadler, 1996).

f. FAZELE (posibile13) ÎN DERULAREA PROCEDURII DE EVALUARE A IMPACTULUI UNEI

INVESTIȚII ASUPRA MEDIULUI

f.1. FAZA EVALUĂRII STRATEGICE DE MEDIU – SEA- (A EVALUĂRII PLANURILOR ȘI

PROGRAMELOR) – evaluare focalizată pe compatibilizarea dintre caracteristicile terenului

(regimul economic, modul de folosiță, statutul de protecție etc.) și funcțiunile care se doresc a i

se atribui. Se finalizează prin emiterea unui AVIZ DE MEDIU în baza căruia, din perspectiva

autorităților de protecție a mediului, este acceptată, în anumite condiții, respectiva schimbare

de funcționalitate teritorială.

Pentru evaluarea impactului la nivelul politicilor, planurilor şi programelor s-a dezvoltat

evaluarea strategică de mediu. Evaluarea strategică de mediu este un instrument folosit în

mod sistematic la cel mai înalt nivel decizional, care facilitează, încă de foarte devreme,

integrarea considerentelor de mediu în procesul de luare a deciziilor, conduce la identificarea 12 A se considera, în particular, planurile de amenajare teritorială și planurile urbanistice 13 Prin faze posibile se înțelege, în funcție de caracteristicile terenului, ale vecinătăților, ale amenajărilor ce se intenționează a se realiza și ale activităților care urmează să se desfășoare, una din variantele: (a) SEA+EIA+Autorizare de Mediu (1+2+3); (b) EIA+Autorizare de Mediu (2+3); (c) EIA (2)

Planuri şi programe - planurile şi programele, inclusiv cele cofinanțate de Uniunea Europeană, ca şi orice modificări ale acestora, care se elaborează şi/sau se adopta de către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedura legislativă, de către Parlament sau Guvern şi sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau administrative; (OUG nr. 195/2005) Proiecte - execuţia lucrărilor de construcţii sau alte instalaţii ori amenajări, alte intervenţii asupra cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implica extragerea resurselor minerale; (OUG nr. 195/2005)



măsurilor specifice de ameliorare a efectelor şi stabileşte un cadru pentru evaluarea ulterioară a

proiectelor din punct de vedere al protecţiei mediului. Evaluarea strategică se aplică de către

unele state şi la nivel de politici şi chiar de legislaţie, fiind o metodă de asigurare şi promovare a

principiilor dezvoltării durabile. În acest sens, s-a dezvoltat un instrument internaţional, pe care

şi România l-a semnat la Kiev în 2003 – Protocolul privind evaluarea strategică de mediu – şi

care reglementează procedura prin care anumite planuri, programe sau politici pot face obiectul

evaluării de mediu. Evaluarea strategică de mediu s-a dezvoltat ca măsură de precauţie la nivel

decizional înalt, deoarece evaluarea impactului la nivel de proiect s-a dovedit o măsură destul

de limitativă, având în vedere că procedura EIA14 intervine relativ târziu în procesul decizional în

cazul planurilor şi programelor.

În România, prevederile Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/42/EC

privind evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului, au fost transpuse în

legislaţia naţională prin HG 1.076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a EIM pentru

planuri şi programe.

Conform HG 1.076/2004, se supun EIM toate planurile şi programele care:

(a) se pregătesc pentru domeniile: agricultură, silvicultură, pescuit şi acvacultură,

energie, industrie, activităţi de exploatare a resurselor minerale, transport, gestionarea

deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţii, turism, dezvoltare regională, amenajarea

teritoriului şi urbanism sau utilizarea terenurilor, şi care stabilesc cadrul pentru emiterea

viitoarelor acorduri unice pentru proiectele care sunt prevăzute în Anexele nr. 1 şi 2 la HG

445/2009 (din care au fost extrase și prezentate în anexele acestei teme referirile la domeniul

turismului)

(b) datorită posibilelor efecte, afectează ariile de protecţie specială şi avifaunistică sau

ariile speciale de conservare reglementate conform OUG 236/2000 privind regimul ariilor

naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea 462/2001

Planurile și programele la care se face referire în prima parte a punctului a) de mai sus

sunt detaliate în anexa OM 995/2006, din care la anexele acestei teme de curs le-am introdus

pe cele din domeniul turismului.

Avizul de mediu care se emite la finalul procedurii de evaluare a planurilor/programelor

este necesar pentru adoptarea/aprobarea lor de către autoritatea competentă (Consiliu Local,

Consiliu Judeţean, Guvern, Parlament).

Documentul care conține rezultatele evaluării de mediu a planului/programului și care

este pus la dispoziția publicului interesat spre consultare se numește RAPORT DE MEDIU.

14 Environmental Impact Assessment



Acesta identifică, descrie şi evaluează efectele semnificative potenţiale asupra mediului ale

implementării planului sau programului, precum şi alternativele acestuia.

Raportul de mediu constituie partea centrală a evaluării de mediu, constituind, în acelaşi

timp, baza pentru elaborarea planului de monitorizare a efectelor implementării planurilor şi

programelor.

f.2. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A PROIECTELOR – EIA -(care sunt/pot fi pregătite

anterior printr-un plan de dezvoltare, de amenajare teritorială asu urbanistic) – evaluare

orientată către faza de amenajare din cadrul unui proiect investițional, ce presupune intervenții

teritoriale (nivelări, excavări sau depozitări, terasări, desțeleniri etc.) și/sau apariția unor

structuri antropice (construcții, asfaltări, conectarea unei suprafețe la utilități etc.). Este o etapă

asociată fazei de construcție a unui proiect și se finalizează cu emiterea unui ACORD DE MEDIU

(sau a unei notificări înlocuitoare în cazul proiectelor cu impact nesemnificativ sau redus), după

obținerea căruia se poate derula amenajarea/construcția.

Evaluarea de mediu în această fază are la bază procesele tehnologice prin care

amenajările urmează să se desfășoare, urmărindu-se impactul potențial al acestora (transport

de materiale, decopertări, zgomote și vibrații produse, emisii de pulberi etc.) asupra

componentelor mediului (apă, aer, sol, substrat petrografic, forme de relief, vegetație, faună,

comunități umane, structuri antropice, peisaj).

Conform Directivei 85/337/EEC pentru EIM, amendată în 1997 prin Directiva 97/11/EC,

proiectele sunt împărţite în două categorii, în funcţie de caracteristici: proiecte pentru care

evaluarea impactului este obligatorie şi proiecte pentru care trebuie hotărâtă, pe baza unor

criterii, includerea în procesul de EIM.

În România, prin Ordinul Ministerial 445/2009, conform Anexei nr. 1 şi Anexei nr. 2, sunt

stabilite proiectele supuse obligatoriu EIM şi proiectele pentru care trebuie stabilită necesitatea

efectuării EIM (în cadrul anexelor din finalul acestei teme fiind extrase cele din domeniul

turismului care se regăsesc în OM), iar în Anexa nr. 3 din același act de reglementare sunt

prezentate criteriile de selecţie pentru stabilirea necesităţii EIM.

Și în acest caz există o documentație de referință care prezintă rezultatele procesului de

evaluare, și anume RAPORTUL LA STUDIUL DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI.

f.3. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A ACTIVITĂȚILOR/FAZA AUTORIZĂRII DE MEDIU –

evaluarea vizează activitatea/activitățile care urmează să se desfășoare în perimetrul evaluat în

faza/fazele anterioare, pe baza infrastructurii create în etapa de construcție a unui proiect,

stabilind condițiile de desfășurare a acesteia/acestora, precum și un program și indicatori

relevanți (indicatori pentru apă, pentru aer, pentru sol, măsurători de zgomot etc.) pentru



monitorizarea respectării acestor condiții în timp. Se finalizează cu emiterea unei AUTORIZAȚII

DE MEDIU, în baza căreia activitatea propusă/activitățile propuse se pot desfășura.

Solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de mediu sunt obligatorii atât pentru desfășurarea

activităților existente, cât și pentru începerea activităţilor noi (OM 1798/2007)

În cazul activităților noi, ce urmează să se desfășoare pe un amplasament pentru care s-

a realizat anterior o evaluare de mediu la nivel de proiect (EIA, prezentată la punctul f.2.) și s-a

și implementat proiectul (s-au realizat amenajările propuse), procedura de evaluare are la bază

un studiu numit FIȘĂ DE PREZENTARE ȘI DECLARAȚIE, a cărei structură cadru este prezentată

la anexe.

Pentru activităţile existente, care (1) nu sunt conforme cu normele şi reglementările de

mediu în vigoare, ori care (2) își modifică parametrii de desfășurare (intensitatea, specificul

tehnologic etc.) sau (3) le expiră autorizația de mediu în baza căreia funcționau până atunci,

evaluarea impactului produs asupra componentelor mediului se realizează printr-o procedură

distinctă, în baza unui BILANŢ DE MEDIU, la decizia autorităţii competente pentru protecţia

mediului. Ulterior acestei evaluări, menite să evidențieze tipurile de impact și intensitatea

acestora la momentul la care s-au realizat analizele, reglementarea derulării ulterioare a

activității, pentru cazul (1), constă în stabilirea unui program de conformare cu normele de

mediu, iar pentru cazurile (2) și (3), în inițierea unei noi evaluări de mediu, similare celei pentru

activitățile noi, în urma căreia se va emite o nouă autorizație de mediu.

Autoritatea competentă pentru derularea procedurii de emitere a autorizației de mediu

(ACPM) este, după caz, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, Agenția Națională

pentru Protecția Mediului (ANPM) sau autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului

(ATPM), adică Agențiile Regionale pentru Protecția Mediului ori Agențiile Județene pentru

Protecția Mediului.

g. ACTORI IMPLICAŢI ÎN PROCESUL DE EVALUARE A IMPACTULUI

- Titularul proiectului sau activităţii;

- Consultanţii/experţii;

- Autorităţile competente (Ministerul Mediului, ANPM, ARPM, ALPM, Garda de mediu);

- Publicul;

- ONG-uri;

- Asociaţiile profesionale de EIM;

- Mass-media.




1. BARROW, C. J., (1997), Environmental and Social Impact Assessment, Arnold, London.

2. CORPADE, C., DEAC, C., MUNTEAN, O. L., BIRIŞ I. (2006), Abordări tematice în ştiinta

mediului: suport de seminar, Editura U.T. Press, Cluj-Napoca. (Tema 10: Evaluarea

impactului asupra mediului)

3. SADLER, B. (1996), Environmental Assessment in a Changing World: Evaluating Practice

to Improve Performance, Minister of Supply and Services Canada.

4. GLASSON, J., THERIVEL, R., CHADWICK, A. (1994), Introduction to Environmental

Impact Assessment, UCL Press, London.

5. MUNTEAN O. L. (2005), Evaluarea impactului antropic asupra mediului, Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj-Napoca (capitolul I – Conceptul de impact asupra mediului, capitolul II –

Evaluarea impactului antropic asupra mediului, capitolul IV – Evaluarea impactului

antropic în România)

6. ROJANSCHI V., BRAN F., DIACONU G. (2002), Protecţia şi ingineria mediului. Editura

Economică, Bucureşti. (partea a IX-a – Evaluarea impactului ecologic)

7. ROJANSCHI V., BRAN F., DIACONU S., GRIGORE F. (2004), Evaluarea impactului

ecologic şi auditul de mediu. Editura A.S.E., Bucureşti. (capitolul II – Evaluarea

impactului ecologic)

8. OUG 195/2005 privind protectia mediului (cadrul general de evaluare şi termeni utilizaţi)

9. HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru

planuri şi programe

10. ORDIN nr. 995 din 21 septembrie 2006 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor

pentru aprobarea listei planurilor şi programelor care intră sub incidenţa Hotărârii

Guvernului nr. 1.076/2004

11. HG nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra

mediului

12. ORDIN nr. 135/76/84/1284 din 2010 al ministrului mediului şi pădurilor, al ministrului

administraţiei şi internelor, al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului

dezvoltării regionale şi turismului privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării

impactului asupra mediului pentru proiecte publice şi private

13. ORDIN nr. 1798/2007 al ministrului mediului şi dezvoltării durabile pentru aprobarea

Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu

14. ORDIN nr. 184/1997 pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu

15. http://ec.europa.eu/environment/eia/full-legal-text/85337.htm

16. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32003L0035:EN:HTML



ANEXE:

Cadrul legal al EIM in România

− HG nr. 1.213/2006 – privind stabilirea procedurii-cadru de EIM pentru anumite proiecte publice

şi private

− OM nr. 860/2002 - aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere

a acordului de mediu−

− OM nr. 210/2004 – privind modificarea OM 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu−

− OM nr. 1.037/2005 - privind modificarea OM 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare

a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu−

− OM nr. 863/2002 – privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii

cadru de evaluare a impactului asupra mediului−

− HG nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra

mediului

− HG nr. 1.076/2004 – privind stabilirea Procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri

şi programe−

− OM nr. 117/2006 – pentru aprobarea Manualului privind aplicarea procedurii de realizare a

evaluării de mediu pentru planuri şi programe−

− Legea nr. 50/1991 - autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea

locuinţelor

− Legea nr. 453/2001 - modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991

− OM MTCT nr. 1.430/2005 – pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii

− OM nr. 1.798 – pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu

− OM nr. 184/1997 – pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu

− OM nr. 756/1997 – pentru aprobarea Reglementării privind evaluarea poluării mediului

− OUG nr. 152/2005 - privind prevenirea şi controlul integrat al poluării

− OM nr. 36/2004 – privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de

emitere a autorizaţiei integrate de mediu

− OM nr. 818/2003 – pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu

− OM nr. 1.158/2005 – pentru modificarea şi completarea anexei la OM 818/2003 pentru

aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu

− Legea nr. 86/2000 - ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la

luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998

− Legea nr. 22/2001 - ratificarea Convenţiei privind EIM în context transfrontieră, adoptată la

Espoo la 25 februarie 1991



Fişa de prezentare şi declaraţie – conţinut cadru (Anexa nr. 2 din OM 1798/2007) 1. Date generale: -Denumirea unității, firmei etc. (adresa, telefon, fax), amplasamentul, profilul de activitate, forma de proprietate, regimul de lucru (ore/zi, zile/săptămână, zile/an) 2. Date specifice activității: a) Activitatea desfășurată b) Dotări specifice: clădiri (cu suprafața spațiilor ocupate), utilaje, instalații, mașini, aparate, mijloace de transport utilizate în activitate etc. c) Bilanțul de materiale -Cantitățile de materii prime, auxiliare și combustibili, intrate/intrați în proces -Pierderile pe faze de fabricație sau de activitate și emisiile în mediu (inclusiv deșeuri) -Cantitățile de produse și subproduse rezultate. Bilanțul acestor materiale, care servește și la întocmirea și revizuirea bilanțului de mediu, trebuie să se închidă cu eroarea acceptată de metodologia de calcul folosită d) Modul de asigurare cu utilități (apă, canal, energie etc.): surse, cantități, volume. 3. Surse de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu a. Protecţia calităţii apelor ▪ Sursele de ape uzate şi compuşii acestor ape ▪ Staţiile şi instalaţiile de epurare sau de preepurare a apelor uzate, randamentele de reţinere a poluanţilor, locul de evacuare (emisar, canalizare publică, canalizare, platformă industrială) ▪ Poluanţii evacuaţi în mediu sau în canalizări publice ori în alte canalizări (în mg/l şi kg/zi) b. Protecţia atmosferei ▪ Sursele şi poluanţii pentru aer ▪ Instalaţii pentru colectarea, epurarea şi dispersia gazelor reziduale şi a pulberilor. ▪ Poluanţii evacuaţi în atmosferă (în mg/mc şi g/s) c. Protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor ▪ Sursele de zgomot şi de vibraţii ▪ Dotările, amenajările şi măsurile de protecţie împotriva zgomotului şi vibraţiilor ▪ Nivelul de zgomot şi de vibraţii produs d. Protecţia solului şi subsolului ▪ Sursele posibile de poluare a solului şi a subsolului ▪ Măsurile, dotările şi amenajările pentru protecţia solului şi a subsolului e. Protecţia împotriva radiaţiilor ▪ Sursele de radiaţii din activitate ▪ Dotările, amenajările şi măsurile pentru protecţia împotriva radiaţiilor ▪ Nivelul radiaţiilor emise în mediu f. Protecţia fondului forestier ▪ Situaţia afectării fondului forestier ▪ Lucrările şi măsurile pentru diminuarea şi eliminarea impactului negativ produs asupra vegetaţiei şi ecosistemelor forestiere g. Protecţia ecosistemelor, biodiversităţii şi ocrotirea naturii ▪ Sursele posibile de afectare a ecosistemelor acvatice şi terestre, a monumentelor naturii, a parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor naturale ▪ Măsurile pentru protecţia ecosistemelor, biodiversităţii şi pentru ocrotirea naturii, în general h. Protecţia peisajului şi a zonelor de interes tradiţional ▪ Modul de încadrare a obiectivului în peisaj ▪ Măsuri şi amenajări pentru protecţia peisajului şi a zonelor de interes tradiţional i. Gestiunea deşeurilor ▪ Sursele de deşeuri, tipuri, compoziţie şi cantităţi de deşeuri rezultate ▪ Modul de gospodărire a deşeurilor; depozitare controlată, transport, tratare, refolosire, distrugere, integrare în mediu, comercializare j. Gestiunea substanţelor şi preparatelor periculoase ▪ Substanţele şi preparatele periculoase utilizate/deţinute, cantităţile utilizate/deţinute şi fisele de securitate ale acestora ▪ Modul de gospodărire, măsurile, dotările şi amenajările pentru protecţia mediului k. Gestiunea ambalajelor ▪ Tipurile şi cantităţile de ambalaje folosite ▪ Modul de gospodărire a ambalajelor şi măsuri pentru protecţia mediului l. Încadrarea în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului Modul de încadrare a obiectivului în cerinţele planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului m. Protecţia aşezărilor umane ▪ Distanţa faţă de aşezările umane, localităţile şi populaţia eventual afectată ▪ Măsurile, dotările şi amenajările pentru protecţia aşezărilor umane n. Respectarea prevederilor convențiilor internaționale la care România a aderat. Amenajările, dotările și măsurile pentru respectarea convențiilor internaționale, a reglementărilor comunitare care România a aderat. o. Alte date și informații privind protecția mediului. Se vor prezenta și alte date specifice activității sau solicitate de autoritatea pentru protecția mediului, care au legătură cu protecția factorilor de mediu. p. Reconstrucția ecologică. Lucrări și măsuri pentru refacerea mediului deteriorat, precum și pentru menținerea unui ecosistem corespunzător în zonă q. Monitorizarea mediului. Dotări și măsuri privind instruirea personalului, managementul exploatării și analiza periodică a propunerii de conformare pentru controlul emisiilor de poluanți, supravegherea calității mediului și monitorizarea activităților de protecție a mediului.



Nici un proiect din domeniul turismului

Suport de Curs TMI 2012 Final

Documents

Transcript of Suport de Curs TMI 2012 Final