Suport de curs- Recidiva
-
Upload
adrian-ulmeanu -
Category
Documents
-
view
36 -
download
5
description
Transcript of Suport de curs- Recidiva
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
LUCRARE DE DIPLOMA- RECIDIVA
1
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
PARTEA I
RECIDIVA SUB ASPECT JURIDIC
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
1. Noţiunea pluralităţii de infracţiuni
Prin pluralitate de infracţiuni în plan juridico-penal înţelegem situaţia ce se
creează când o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni.
În sens larg este formată din mai multe infracţiuni, între care să fie o
legătură. În sens restrâns are o semnificaţie juridică restrânsă, fapt pentru care
formează obiectul unei reglementări exprese, aparţinând dreptului penal,
infracţiunile ce o compun sunt săvârşite în astfel de condiţii încât între ele să existe
o legătură internă susceptibilă să producă anumite consecinţe juridice precis
determinate de lege.
Pluralitatea de infracţiuni este o pluralitate reală deosebindu-se de
pluralitatea aparentă de infracţiuni care există atunci când sunt mai multe acţiuni,
dar legea a creat o unitate infracţională ca în cazul infracţiunilor complexe sau
continuate, fie când o faptă unică este susceptibilă de a fi calificată ca infracţiune
în temeiul mai multor texte de lege.
Pluralitatea reală de infracţiuni există atunci când unei pluralităţi îi
corespunde o pluralitate de violaţiuni ale legii penale, cu alte cuvinte fiecare fapt
concret constituie o infracţiune.
Pluralitatea reală de infracţiuni poate interesa, sub aspectul disciplinării
juridice în două cazuri:
- când infractorul este urmărit pentru două sau mai multe infracţiuni
2
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
săvârşite mai înainte de a fi definitiv condamnat pentru vreuna dintre ele. Această
situaţie se numeşte concurs sau cumul real de infracţiuni.
- Când un infractor este urmărit pentru o infracţiune săvârşită după ce
fusese condamnat definitiv pentru o altă infracţiune. Această situaţie se numeşte
recidivă.
Pluralitatea aparentă există când unei unităţi reale (unui fapt unic)se pare că
i-ar răspunde o pluralitate de violaţiuni a legii penale.
În realitate, deşi există numai conţinutul unei singure infracţiuni avem totuşi,
o aparenţă de pluralitate din cauză că faptul în chipul în care s-a săvârşit vine în
contradicţie cu mai multe dispoziţiuni din legea penală.
Aşadar în cazul pluralităţii aparente, nu avem mai multe infracţiuni , ci mai
multe texte aplicabile. De aceea această situaţie este denumită în doctrina actuală
„concurs de texte” sau „concurs de norme” sau chiar „concurs de legi”, iar nu
concurs de infracţiuni. În atare ipoteze de concurs, având o singură infracţiune se
va aplica numai una din dispoziţiile aflate în concurs.
Pentru alegerea dispoziţiunii aplicabile se impun următoarele criterii: dacă
dispoziţiunile concurente sunt prevăzute: una din legea generală(codul penal), iar
alta de legea specială se va aplica aceasta din urmă(principiul specialităţii), fiindcă
normele generale trebuie totdeauna să cedeze pasul celor speciale(generi per
specienderagatur).
Dacă dispoziţiunile concurente sunt prevăzute de aceeaşi lege, vom căuta o
notă diferenţială între cele două texte şi vom aplica după circumstanţele cauzei,
dispoziţiunea corespunzătoare cazului concret(principiul alternativităţii).
Dacă dispoziţiunile concrete prevăd variaţiuni ale aceluiaşi fapt, forma tipică
se va considera ca principală, iar, celelalte subsidiare , astfel că nu se vor aplica
acestea din urmă decât dacă sunt realizate condiţiile subsidiare(pr. subsidităţii).
De exemplu:
Legea pedepseşte consumate: însă în subsidiar, pedepseşte şi faptul tentat,
deci, când s-ar constata că un fapt a rămas în această formă, se va aplica norma
subsidiară.
3
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În art. 32 C. penal formele pluralităţii de infracţiuni defineşte concursul de
infracţiuni ca situaţia în care două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc înainte de
existenţa unei condamnări anterioare şi recidiva ca situaţia când o persoană
săvârşeşte o infracţiune după ca a fost condamnată definitiv pentru o altă
infracţiune comisă anterior.
Între formele pluralităţii de infracţiuni există atât asemănări cât şi deosebiri.
Asemănarea între concursul de infracţiuni pe de o parte şi recidivă,
pluralitate intermediară pe de altă parte este că în compunerea fiecăruia intră mai
multe infracţiuni incriminate separat de legea penală. O altă asemănare este aceea
că cel ce a săvârşit ambele infracţiuni, să fie aceeaşi persoană.
Nu este neapărat ca infracţiunile să fie consumate atâta timp cât şi tentativa
este pedepsibilă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu actele pregătitoare, iar cazul când
actele pregătitoare sunt asimilate cu tentativa. Deosebirea între concurs de
infracţiuni şi recidivă este aceea că cea din urmă exprimă o periculozitate sporită
din partea făptuitorului. În timp ce în concursul de infracţiuni pot fi incluse şi
infracţiunile săvârşite din culpă în cazul recidivei dacă o infracţiune este săvârşită
prin culpă aceasta nu duce la recidivă ci la pluralitate intermediară.
Dacă pentru concursul de infracţiuni, diferitele infracţiuni sunt săvârşite la
intervale foarte scurte în cazul recidivei, intervalul de timp trebuie să fie un
interval de cel puţin durata desfăşurării procesului până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Ceea ce recidiva are ca o trăsătură caracteristică este perseverenţa pe care o
are infractorul după condamnarea anterioară şi decizia acestuia de a nu se îndrepta.
2. Recidiva şi recidivismul
Dintr-un studiu îndelungat s-a observat o creştere vertiginoasă a ratei
infracţionalităţii la sfârşitul acestui secol.
Criminalitatea nu este generată de un anumit factor(predispoziţie, mediu) ci
ea îşi are rădăcinile în totalitatea sistemului social(material, intelectual, ideologic)
şi factori personali(fizici şi în anumite cazuri psihanalitici).
4
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Principiul cazual general comandă ca să înlături efectul, trebuie să înlături
cauza, numai că în cadrul comportamentului infracţional accesul la adevărata cauză
este de cele mai multe ori, greu de conturat.
Unul dintre factorii ce ajută la creşterea infracţionalităţii ar fi schimbări
spectaculoase ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care aduc modificări în mediul
natural şi social al individului. Aceste modificări constau fie în inadaptarea la noul
stil de viată , fie dificultăţi în asimilarea unor valori şi norme. Ca exemple privind
dificultăţi de adaptare reţinem: migraţia sat-oraş şi creşterea marilor aglomeraţii
urbane care generează frecvente fenomene aculturative, masivele dislocări de
populaţie. Printre schimbările spectaculoase ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice
amintim : industrializarea, urbanizarea rapidă.
Dacă examinăm personalitatea infractorului vom observa că cele mai multe
ori acest infractor este produsul unei lumi cu numeroase disfuncţii: începând de la
pregătirea şcolară redusă, dispreţ faţă de muncă, o imagine diferită în ceea ce
priveşte căile de satisfacere a necesităţilor, consumul de alcool, cultul forţei fizice
şi care vin mult în contradicţie cu normele de drept.
S-a recunoscut unanim, diferenţa ce există între gradul de periculozitate
socială pe care-l reprezintă făptuitorul ce a săvârşit o singură infracţiune şi cel care
a săvârşit mai multe infracţiuni. În primul caz ar putea fi vorba de un conflict
izolat, accidental realizat prin culpă, iar în al doilea caz se are în vedere
promptitudinea cu care făptuitorul persectă în greşelile sale, neîncercând o
reabilitare a comportamentului său.
Pe lângă factori de natură socială sunt şi factori de natură specifică. Dintre
aceşti factori l-a constituit abolirea pedepsei capitale prin Decretul Lege nr. 6 din
1990.
Se cunoaşte faptul că în “Codul Penal – Carol al II-lea ”din 1937 şi în
“Codul Penal al Republicii Populare Române” din 1948 nu era prevăzută pedeapsa
cu moartea însă odată cu apariţia „Codului Penal – Regele Mihai I” şi „Codului
Penal al Republicii Socialiste România” din 21 iunie 1968, pedeapsa cu moartea a
5
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
fost introdusă pentru unele infracţiuni cu un grad ridicat de periculozitate cum ar
fi:
- în codul Mihai I, în conformitate cu art. 15 din Constituţie se
pedepseşte cu moartea: atentatele contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale,
Şefilor Statelor Străine şi demnitarilor Statului, din mobile în legătură cu exerciţiul
funcţiunii ce le sunt încredinţate precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi
asasinat politic. Potrivit art. 599 condamnarea la moarte se face prin împuşcare,
potrivit regulamentului special, femeile însărcinate vor fi împuşcate după naştere.
- În Codul Penal al Republicii Socialiste România pedeapsa cu moartea
era prevăzută în art. 54 ca măsură excepţională pentru infracţiunile cele mai grave
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege(atentatul ce pune în pericol securitatea
statului, art. 160, atentat asupra unei colectivităţi, art. 161 subminarea puterii de
stat, art. 162, actele de diversiune art. 163 sabotajul, art. 164, omorul prin cruzimi,
asupra două sau mai multe persoane, o persoană ce a săvârşit un omor, pentru a
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, asupra unei femei gravide art. 176,
genocidul art. 357, mutilarea, tratamente neomenoase art. 358, părăsirea câmpului
de luptă art. 339.
Pedeapsa cu moartea nu se aplică infractorilor care nu îndeplinesc vârsta de
18 ani la data săvârşirii infracţiunii.
Prin Decretul – Lege nr. 6 din 1990 publicat în Monitorul Oficial nr. 2 din 5
ianuarie 1990 pentru „abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi
abrogarea unor prevederi din Codul Penal şi alte acte normative” Consiliul
Frontului Salvării Naţionale în art. 1 decretează că „pedeapsa cu moartea prevăzută
pentru unele infracţiuni din Codul Penal şi legile specifice este abolită şi se
înlocuieşte cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.
Într-o examinare mai amplă s-a recunoscut că în perioadele cât au fost în
vigoare Codurile penale care precedau pedeapsa cu moartea, numărul infracţiunilor
era mai redus.
6
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Decretul nr. 6 din 1990 a creat pentru unii infractori o modalitate sau un
îndemn de a săvârşi noi infracţiuni nemaiavând nici un efect de reţinere
perspectiva condamnării la închisoare.
De asemenea unii infractori săvârşesc infracţiuni datorită faptului că nu au
nici o posibilitate de întreţinere, iar închisoarea le oferă o astfel de posibilitate. S-a
dovedit că un tratament eficient al recidivei nu ar fi aplicarea unor pedepse de
lungă durată. Pedepsele cele mai eficiente sunt pedepsele a căror durată a fost
apreciată între 2 si 5 ani. Dacă nu sunt indicate pedepsele de lungă durată, nu
trebuie să oscilăm spre ideea unor pedepse de scurtă durată. Aceste pedepse de
scurtă durată au un impact dur asupra infractorilor pentru că pe timpul detenţiei ei
nu beneficiază de o atmosferă propice legii, ci vin în contact cu noi elemente
înrăite, ce exercită o influenţă morală puternică şi nocivă asupra moralului
acestora.
La ieşirea acestora din penitenciar, aceştia se reîntorc în mediul lor, de
provenienţă, societatea nerecurgând la un program de reabilitare şi reeducare a lor.
Un alt factor de natură specifică sunt actele de clemenţă ale unui stat şi
anume:
- graţierea şi amnistia
- actele care au graţiat pedepsele infractorilor neluând în seamă comportarea
lui pe timpul executării pedepsei.
Aceste acte de clemenţă au dus la eliberarea din penitenciare a infractorilor
de drept comun, inclusiv recidivist, sau autori ai unor fapte penale grave, violente,
care imediat după eliberare au fost încarceraţi.
Pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, trebuie să se recurgă la noi
metode de înăsprire a condiţiilor de executare a pedepsei şi la excluderea
recidiviştilor de la actele de clemenţă ale statului.
3. Scurt istoric
Încă din cele mai vechi timpuri recidiva a avut un răsunet mare la persani.
7
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Despre aceste legiuiri din antichitate ne vorbeşte însuşi Herodot, care dădea
o definiţie recidivei: „purtarea trecută se ţinea în seamă, dar că nu se pedepsea
niciodată cu moartea o singură crimă”.
Platon ne spune că, grecii pedepseau mai aspru pe recidivişti, vorbind de „de
recidiva acelor care prihănesc casa părintească cu o profesie murdară” şi mai spune
că la fiecare recidivă se va îndoi pedeapsa.
La romani de asemenea se prevedea agravarea pedepsei recidiviştilor, dar nu
era o dispoziţie unitară.
În legiuirile barbare şi în legiuirile din evul mediu, pedepsele erau foarte
aspre în caz de reiteraţie(recidiva la acelaşi fapt), la a treia repetare, se aplica mai
întotdeauna pedeapsa cu moartea, în special la furt(ter furatus).
Dreptul canonic face cel dintâi deosebirea între recidiva reală şi cea fictivă
admiţând agravarea de pedeapsă în primul caz.
În vechiul drept germanic se ţinea seama de repetarea faptului, după ce
intervenise o primă condamnaţiune.
De asemenea vechiul drept francez folosea pedepse severe contra
criminalilor, de obicei vagabonzilor, oamenilor fără profesie şi domiciliu. În
declaraţia din 4 martie 1872 a lui Ludovic al V-lea acesta pedepsea cu moartea
furtul al treilea. Tot în Franţa, un prim furt de lucruri mici se pedepsea cu pierderea
unei urechi, la al doilea furt se tăia piciorul, iar pentru cel de-al treilea, infractorul
era spânzurat.
În perioada evului mediu, pedepsele erau foarte severe, iar recidiva la acelaşi
fapt de trei ori dacă se repeta se pedepsea mai întotdeauna cu moartea.
În 1810 Codul Penal francez a completat şi perfecţionat dispoziţiile
privitoare la reglementarea recidivei.
Practicienii italieni au dat toata amploarea studiului recidivei, creând
noţiunea de perseverenţă delictuala (consuetudo deliquendi, perseverntia).
Legiuirile moderne prevăd şi disciplinează, în mod amănunţit instituţiunea
recidivei.
8
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Unele legiuiri admit recidiva generală, după modelul Codului Penal Francez;
alte legiuiri nu admit decât recidiva specială, după modelul legiuirilor germane.
Dreptul penal englez nu disciplinează decât recidiva specială.
În dreptul penal român, pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab
prevedeau deseori agravarea pedepsei în caz de repetare a faptului(reiteraţie), în
special în materie de furt.
Matei Basarab glava în 346 „Cel ce va fura lucru puţin de la vreun om miţel,
acela când va fura întâi atunci, să-l bată, iar de va fura şi a doua oară atunci să-l
semneze la nas deoparte, iar de va fura şi a treia oară atunci să moară în furci” şi
„cel ce va fura din casa stăpâne său lucru măcar cel puţin şi de i-ar fi atunci întâia
oară acela se va certa mai cumplit, întâi să-l semneze la nas deoparte, iar de va fura
şi a doua oară, atunci să-l spânzure”.
La fel se pedepsea şi în Pravila Caragea care prevedea: „primul fapt se
pedepseşte cu bătaia şi un an puşcărie, însă, când tot acela va fura de al doilea să se
dea prin târg cu bătaie şi să se osândească la ocnă cinci ani”.
“Codul Penal Ştirbei” de la 1850 prevedea atât recidiva reală cât şi cea
fictivă. La fel şi Codul Penal din 1864.
Noul Cod Penal din 1923 reglementa pe larg natura recidivei în art. 109-118
care privesc recidiva reală şi art. 119 care este referitor la recidiva fictivă.
Legiuitorul consacra în principal, recidiva generală în materie de crime,
delicte.
În art. 115 prevedea o recidivă specială de gen pentru infracţiuni politice de
presă, militare şi speciale. Starea de recidivă nu este ţinută în seamă în cazul
acestor infracţiuni, decât dacă ambii termeni constau din aceeaşi specie de
infracţiuni(de exemplu: dacă prima condamnare a fost pentru o infracţiune politică,
al doilea fapt trebuie să fie tot de infracţiune politică) .
Art. 118 prevede o recidivă specială de clasă în sensul că limitează recidiva
în materie de contravenţiuni, numai la cazul când ambii termeni ai recidivei sunt
contravenţii.
“Codul Penal Carol II” prevedea în art. 109 „acela care, după executarea
9
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
integrală a unei pedepse criminale, sau după graţiere, comite o a doua crimă, va fi
condamnat la o pedeapsă superioară cu un grad aceleia prevăzută de lege pentru
crima săvârşită”; iar aceste prevederi au fost preluate şi în noul “Cod Penal Mihai I.”
Codul Penal actual are ca sursă de inspiraţie “Codul Penal al Republicii
Socialiste România”, acesta dintâi fiind modificat de unele legi apărute după
adoptarea codului.
Dacă comparăm cele două coduri penale vom observa că în cazul recidivei a
fost adăugat alin. 2, lit. C, art. 37 care prevede că „există recidivă şi în cazurile în
care una dintre pedepsele prevăzute la aliniatul 1 este detenţiunea pe viaţă”
4. Câteva date de drept comparat
Recidiva este reglementată în mai multe legislaţii penale. De pildă Codul
Penal Francez reglementează recidiva în partea generală consacrând sistemul
recidivei generale în materie de crime şi delicte.
În legislaţia germană însă recidiva nu este reglementată în partea generală a
codului ci este consacrat sistemul recidivei speciale anumitor infracţiuni: furt,
tâlhărie, înşelăciune precum şi unele infracţiuni prevăzute de legi speciale.
Legislaţia italiană a preluat influenţe din ambele legislaţii atât franceză cât şi
germană, Codul Penal Italian consacrând recidiva generală ca o cauză de agravare
a pedepsei, iar recidivei speciale i-a atribuit un efect şi mai agravant.
În fostul Cod Penal Cehoslovac a fost reglementată recidiva numai cu
privire la recidivişti deosebit de periculoşi.
În Codul Penal al fostei Iugoslavii în art. 40 prevede că este multirecidivist
infractorul care a fost condamnat cel puţin de 2 ori pentru infracţiuni intenţionate,
la pedepse privative de libertate mai mari de 3 luni şi care este înclinat să comită
mai multe infracţiuni(astfel că în acest caz se va putea pronunţa pentru noua
infracţiune o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută de lege, fără a depăşi dublul
maximului special şi nici maximul general al speciei respective de pedeapsă).
10
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
CAPITOLUL II
STAREA DE RECIDIVĂ
1. Definiţia recidivei
După unii autori, recidiva vine de la re şi cădere, însă arată că acest cuvânt
nu este de origine latină. Alţi autori consideră că denumirea de recidivă vine de la
verbul latin recid-ere. Noţiunea de recidivă înseamnă „a cădea din nou”
subînţelegându-se în infracţiune sau după alţi autori „recidiva este recăderea în
criminalitate(infracţiune).
Profesorul Traian Pop, precizează că „prin recidivă în sensul cel mai larg şi
în general înţelegem recăderea în criminalitate după o condamnare anterioară ”.
În ţara noastră legea penală în vigoare, nu dă o definiţie generală a recidivei,
aceasta reiese din definiţiile modalităţilor recidivei.
Ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni, constă , în săvârşirea de
către aceeaşi persoană a mai multor infracţiuni, mai exact aceeaşi persoană
săvârşeşte o nouă infracţiune după o condamnare definitivă .
Profesorul Buzea Nicolae arată că „recidiva constă în situaţia juridică
excepţională, a unui infractor, care, după ce săvârşeşte una sau mai multe
infracţiuni pentru care este condamnat definitiv şi uneori a executat pedeapsa, mai
comite o nouă infracţiune”.
După o altă părere „ recidiva este o situaţie juridică care constă în aceea că
un infractor, după ce a săvârşit una sau mai multe infracţiuni pentru care a fost
condamnat la una sau mai multe pedepse privative de libertate, comite o nouă
infracţiune după rămânerea definitivă a hotărârii în timpul executării, după
executarea, graţierea sau prescripţia pedepsei ”. (J.Grigoraş)
11
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În fond recidiva înseamnă recăderea în criminalitate. Această recădere are
loc după ce aceeaşi persoană a trecut prin „focul” unei condamnări sau a unei
executări de pedeapsă pentru o altă infracţiune, ceea ce denotă că avertismentul
cuprins de condamnare sau executarea respectivă nu şi-a produs efectul scontat.
Aşadar, recidiva a fost definită în general, ca fiind situaţia în care după o
condamnare definitivă, la o pedeapsă cu închisoarea executată sau nu, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune.
În Codul Penal art. 37, lit. a, b şi c se definesc diferite forme de recidivă din
aceasta se deduce că, recidiva ca noţiune generală, înseamnă o formă a pluralităţii
de infracţiuni care constă în aceea că, după o condamnare definitivă sau după
executarea unei pedepse pentru o infracţiune, aceeaşi persoană săvârşeşte din nou o
infracţiune.
Pornind de la modificările survenite prin Legea nr. 6/1973, în literatura de
specialitate, recidiva a fost definită astfel: Recidiva este o forma a pluralităţii de
infracţiuni care există când după o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ori după cel puţin 3
condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, neexecutate sau în cazul în
care condamnarea vizează pedeapsa închisorii chiar după executarea acesteia,
condamnatul săvârşeşte din nou cu intenţie (într-un anumit timp determinat),
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an.
,,Recidiva există când aceeaşi persoană a săvârşit una sau mai multe
infracţiuni intenţionate, sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 1 an,
singură, fie alternativ cu amendă după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă
infracţiune la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, sau cel puţin 3 condamnări
de 6 luni sau mai mici, ori după executarea unor asemenea pedepse”.
2. Termenii recidivei
Prin termeni se înţelege, pe de o parte condamnarea sau executarea pedepsei
pentru infracţiunea săvârşită mai înainte şi pe de altă parte, noua infracţiune. Altfel
12
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
spus, condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai
înainte constituie primul termen al recidivei, iar infracţiunea săvârşită după
condamnare sau după executarea pedepsei constituie cel de-al doilea termen.
Termenii recidivei apar ei înşişi de numeroase variaţiuni , se pot prezenta
sub diferite forme, pot determina la rândul lor o anumită configuraţie a stării de
recidivă. Spre exemplu, primul termen poate fi o hotărâre definitivă de condamnare
la pedeapsa închisorii, care să nu fie pusă încă în executare, să se afle în curs de
executare, sau pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată executată,
pedeapsa aplicată poate privi o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni.
Cel de-al doilea termen al recidivei, la rândul său, poate consta din
săvârşirea unei infracţiuni de acelaşi fel cu infracţiunea sau infracţiunile săvârşite
mai înainte sau diferite de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de
la executarea pedepsei.
Deosebirea care se face între recidiva postcondamnatorie şi recidiva
postexecutorie depinde de termenul al II-lea al recidivei.
În urma modificării Codului Penal prin Legea nr. 6/1973, aşa cum s-a
observat din definiţia formulată, cei doi termeni ai recidivei trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, atât cu privire la natura infracţiunilor reunite în
structura sa, cât şi la gravitatea pedepselor corespunzătoare acestora.
3. Condiţii generale de existenţă a recidivei
a). Existenţa unei condamnări definitive
Ca primă condiţie starea de recidivă cere pentru existenţa sa o condamnare
definitivă la pedeapsa închisorii de o anumită durată. Această durată o constituie
existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,
chiar şi numai cu o singura zi, sau cel puţin 3 condamnări până la 6 luni inclusiv,
pronunţate toate pentru infracţiuni intenţionate care formează primul său termen.
Prin condamnare definitivă înţelegem o condamnare ce a intrat în puterea
lucrului judecat.
13
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Potrivit art. 416 Cod procedură penală hotărârile primei instanţe rămân
definitive:
1. La data pronunţării hotărârii, când hotărârea nu este supusă
recursului(exemplu: hotărârea de declinare a competenţei deoarece conform art.
42, alin 4 lit. Cod procedura penală nu este supusă recursului).
2. Când după pronunţarea hotărârii, a intervenit o graţiere şi
condamnatul a declarat recurs sau şi-a retras recursul în beneficiul graţierii.
3. La data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs
în termen, sau recursul a fost retras înăuntrul termenului de recurs.
4. La data retragerii recursului, dacă acesta s-a produs după expirarea
termenului de recurs.
5. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul, dacă
acesta a fost respins ca tardiv, inadmisibil sau când a fost respins ca urmare a
rejudecării cauzei, dar nu au fost ocazionate cheltuieli judiciare.
Potrivit art. 417 Cod procedură penală hotărârile instanţei de recurs rămân
definitive:
1. Recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de
recurs fără rejudecare;
2. Cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea
recursului;
3. Cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul
respingerii, fiind vorba de cheltuieli judiciare ocazionate de judecarea procesului .
Dacă primul termen nu este o hotărâre definitivă adică nu a intrat în puterea
lucrului judecat, nu mai există stare de recidivă, ci concurs de infracţiuni.
În literatura juridică de specialitate s-a considerat că nu există stare de
recidivă dacă noua infracţiune s-a săvârşit după ce hotărârea prin care s-a pronunţat
condamnarea ce constituie primul termen al recidivei a fost casată în urma
recursului extraordinar cu trimitere pentru o nouă judecată şi înainte ca o nouă
hotărâre definitivă să se fi pronunţat în cauză.
Referitor la condamnările sub 6 luni sau 6 luni închisoare, acestea pot forma
14
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
termen al recidivei numai în măsura în care s-au pronunţat trei condamnări
definitive pentru infracţiuni ce nu sunt concurente. Nu are relevanţă dacă
condamnarea prin hotărârea definitivă a fost executată sau nu, nici măcar în parte
sau graţiată. O condamnare inferioară acestei limite(6 luni) nu poate servi ca prim
termen al recidivei, iar pentru infracţiunea săvârşită după o astfel de condamnare
făptuitorul va fi sancţionat ca infractor primar.
Condamnarea definitivă ca prin termen al recidivei poate fi pronunţată
pentru o infracţiune consumată, ori o tentativă pedepsibilă. Orice condamnări care
au ca obiect sancţiuni specifice altor ramuri ale dreptului(disciplinare,
contravenţionale) nu au aptitudinea de a forma unul din termenii recidivei.
Potrivit art. 37 aliniatul ultim Cod penal „pentru stabilirea stării de recidivă
se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru
o faptă prevăzută şi de legea română potrivit dispoziţiilor codului de procedură
penală”.
Pedeapsa o formează primul termen al recidivei poate fi pentru o singură
infracţiune sau pentru un ansamblu de fapte penale sub forma concursului.
Dacă primul termen al recidivei este un concurs de infracţiuni , nu are
importanţă dacă pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune concretă în parte sunt
mai mici de 6 luni, atâta timp cât pedeapsa rezultată aplicată pentru întreg
ansamblu de fapte este mai mare de 6 luni.
Dacă cel condamnat comite o infracţiune după ce anterior i se aplicase o
pedeapsă pentru un concurs de infracţiuni, executată sau nu, reţinerea stării de
recidivă se va face în raport cu pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de
infracţiuni şi nu faţă de pedepsele corespunzătoare infracţiunilor concurente.
Condamnarea definitivă, pe lângă cerinţa privitoare la natura şi durata
pedepsei, mai trebuie să poarte în raport cu modificarea adusă prin Legea nr.
6/1973, asupra unei infracţiuni comisă cu intenţie.
b). Comiterea din nou a unei infracţiuni
Starea de recidivă ia naştere numai odată cu săvârşirea ulterioară cu
săvârşirea ulterioară a unei infracţiuni care formează al doilea termen al său.
15
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
“Să se săvârşească din nou o infracţiune” după condamnare exprimă Codul
Penal în art. 37. Ceea de-a doua condiţie a recidivei constituie săvârşirea
infracţiunii şi nu condamnarea, astfel un inculpat devine recidivist din momentul
săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
În vechiul cod nu interesa dacă infracţiunea era comisă cu intenţie sau din
culpă.
Prin noul Cod Penal în art. 37 se precizează că noua infracţiune trebuie să fie
săvârşită cu intenţie.
Astfel, culpa ca formă a vinovăţiei chiar şi în formele agravante vom atrage
starea de recidivă , infracţiunea trebuind să se săvârşească cu intenţie directă,
indirectă sau depăşită (praeterintenţie).
Prin Legea nr. 6/1973 s-a precizat că numai în cadrul săvârşirii unor fapte cu
intenţie se poate vorbi de o perseverenţă infracţională a recidivistului. Se pune
întrebarea dacă infracţiunea săvârşită cu praeterintenţie poate forma cea de-a doua
condiţie de existenţă a recidivei.
De exemplu, cel condamnat săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 183
Cod penal, se află în stare de recidivă, deşi această faptă se comite cu
praeterintenţie.
Problema dacă o infracţiune praeterintenţionată poate sau să formeze al
doilea termen al recidivei şi-ar putea găsi două rezolvări posibile:
1. Nu poate forma al doilea termen deoarece ar fi în contradicţie cu
textul de lege care prevede că numai când cel condamnat săvârşeşte din nou “o
infracţiune cu intenţie” există recidivă.
Este adevărat că art. 38 lit. a Cod Penal , prevede că la stabilirea stării de
recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la “infracţiunile
săvârşite din culpă”.
2. Pot forma al doilea termen
În teoria dreptului penal este unanim admis că din punct de vedere subiectiv,
infracţiunea prevăzută la art. 183(infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de
16
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
moarte se caracterizează prin existenţa vinovăţiei sub forma praeterintenţiei, adică
faptul iniţial de lovire sau de vătămare corporală este săvârşit cu intenţie iar
urmarea mai gravă produsă - moartea victimei - se impută făptuitorului cu titlu de
culpă, ca rezultat ce a depăşit intenţia acestuia care nu a prevăzut acest rezultat,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
De aici se desprinde ideea că atâta timp cât la baza rezultatului mai grav -
moartea victimei - stă o faptă săvârşită cu intenţie, prima contradicţie prevăzută de
lege pentru existenţa stării de recidivă este realizată adică, deşi majus delectum are
un caracter culpa, totuşi ceea ce are relevanţă în atare situaţie este împrejurarea că
primum delictum a fost comis cu intenţie. Primum delictum din compunerea
infracţiunii praeintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului
mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă.
Dacă făptuitorului nu i s-ar atribui calitatea de recidivist în cazul săvârşirii
acestor infracţiuni ar însemna că acestuia să-i cerem, fără nici unui temei, o situaţie
mai avantajoasă în raport cu cel care a săvârşit o infracţiune de un pericol social
mai redus ceea ce ar fi nu numai inechitabil, dar şi împotriva ideii de justiţie.
Infracţiunea prevăzută la art. 183 constă în una din faptele prevăzute în art.
180-182. În cazul acestei infracţiuni credem că există stare de recidivă atunci când
moartea survine ca urmare a faptelor prevăzute în art. 180 alin 2, art. 181 Cod
penal, fapte ce pot fi ele însele al doilea termen al recidivei, dar cu greu se poate
justifica reţinerea stării de recidivă în cazul în care moartea este rezultatul faptei
prevăzute în art. 180 alin. 1 Cod penal.
Tot în legătură praeterintenţia, în literatura juridică în materie penală s-a
discutat dacă ar exista recidivă şi atunci când pentru infracţiunea de bază,
intenţionată, care intră în componenţa acestuia, pedeapsa prevăzută de lege nu a
depăşit un an închisoare.
În ipoteza infracţiunii de loviri sau vătămări, art. 183 Cod penal infracţiune
praeterintenţionată la care infracţiunea de bază art. 180 alin. 1 Cod penal, se
caracterizează sub aspectul laturii subiective prin forma de vinovăţie a intenţiei, iar
pedeapsa prevăzută pentru actul incriminator, pentru această faptă este închisoarea
17
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
de la 1 lună la 3 luni. De aici se trage concluzia că într-un asemenea caz nu există
stare de recidivă, deoarece nu este îndeplinită condiţia ca pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea de bază, intenţionată ce intră în compoziţia infracţiunii
praeterintenţionate să fie mai mare de 1 an.
Această ipoteză nu a fost acceptată şi pe bună dreptate i s-au adus obiecţii
subliniindu-se că deşi în latura subiectivă a infracţiunii praeterintenţionată se
conjugă cele 2 forme de vinovăţie(intenţie - pentru infracţiunea de bază şi culpă
pentru rezultatul depăşit infracţiunea este unică ceea ce face ca şi pedeapsa acesteia
să fie unică să nu se poată diviza în două pedepse distinctive, dintre care numai una
să fie luată în considerare în vederea stabilirii stării de recidivă).
Pe lângă faptul că cea de-a doua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu
intenţie, pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune trebuie să fie mai mare de 1
an. Nu vor constitui cel de-al doilea termen al recidivei infracţiunile săvârşite cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mică ori
amenda.
Spre deosebire de primul termen a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa
aplicată de instanţa de judecată, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se
reflectă în pedeapsa prevăzută de norma de incriminare a faptei.
Deci legiuitorul se referă pentru al doilea termen al recidivei la pedeapsa
legală, indiferent că instanţa ar aplica o pedeapsă sub un an sau pedeapsa
alternativă a amenzii.
Maximul special al pedepsei trebuie aşadar, să depăşească un an închisoare
pentru a constitui cel de-al doilea termen al recidivei.
Deasemenea modificările de pedeapsă survenite ca urmare a aplicării
circumstanţelor agravante(art. 75 Cod penal ), atenuate (art. 73, 74, 76 Cod penal),
a prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni sau la infracţiunea continuată
(art. 41, alin. 2 Cod penal) nu se vor avea în vedere în determinarea pedepsei
prevăzută de lege, căci acestea sunt împrejurări care se ţin în seamă de instanţă la
individualizarea pedepsei. O altă situaţie este atunci când subiectul activ al
infracţiunii are o anumită calitate(soţ sau rudă apropiată) în art. 361, alin. 2 Cod
18
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
penal operează o reducere a pedepsei care îşi găseşte temeiul într-un element al
incriminării: pedeapsa redusă reprezintă pedeapsa prevăzută de lege şi de care
urmează să ţină seama instanţa.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a ridicat problema de a şti
dacă, în cazul în care infracţiunea din nou săvârşită a rămas în faza tentativei, se ia
în considerare pentru reţinerea sau stabilirea stării de recidivă, pedeapsa pentru
infracţiunea consumată în tactul incriminator, sau cea cuprinsă între limitele reduse
cum este prevăzută în art. 21 alin. 2, Cod penal.
Într-o primă interpretare se ia în considerare noua infracţiune ţinând seama
de pedeapsa pentru infracţiunea consumată.
În sprijinul acestei interpretări se poate invoca faptul că atunci când se
vorbeşte de pedeapsa prevăzută pentru a doua infracţiune, legea are în vedere
infracţiunea consumată şi nu infracţiunea rămasă în forma tentativei.
Având în vedere că gravitatea abstractă a infracţiunilor se exprimă prin
intermediul limitelor de pedeapsă fixate de lege, iar în cazul recidivei se ţine seama
pentru reţinerea nereţinerea acestei stări de limită superioară, nu există nici un
motiv de a refuza tentativei la infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu
închisoarea mai mare de 1 an, aptitudinea de a forma al doilea termen al recidivei,
atâta timp cât făptuitorul şi-a propus să săvârşească noua infracţiune în forma sa
tipică(consumată) , dar rezultatul socialmente periculos nu s-a produs, datorită
intervenţiei unor împrejurări din afara lui.
Într-o a doua interpretare se susţine că tentativa la o infracţiune poate forma
al doilea termen al recidivei dacă pedeapsa maximă ce se poate aplica pentru
aceasta nu este închisoarea mai mare de 1 an. Cu toate că latura subiectivă a
tentativei şi infracţiunii consumate sunt identice rezoluţiunea de a săvârşi
infracţiunea odată luată rămâne aceeaşi pe tot parcursul activităţii infracţionale
totuşi tentativa pe parcursul realizării hotărârii infracţionale se situează pe o poziţie
inferioară aceleia a faptei consumate, care a produs rezultatul prevăzut şi urmărit
sau acceptat. În această situaţie pericolul social al tentativei este mai redus decât al
infracţiunii consumate.
19
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
A creea o unitate infracţională, până la contopire, între infracţiunea
consumată şi cea sub forma tentativei, a se ignora deosebirile de structură şi
substanţă între fapta penală consumată şi fapta penală tentată a nu se reţine
caracteristicile fiecăruia dintre cele două infracţiuni ce le disting una de alta
înseamnă pe de o parte a nu se lua în considerare principiile şi reglementările
materiei infracţiunii din partea generală a Codului Penal, sau a schimba regimul şi
reglementarea legală a aplicării pedepselor, pe de altă parte, ceea ce după părerea
noastră este inadmisibil.
Legiuitorul a stabilit o reducere substanţială corelând pedeapsa pentru
tentativă, la jumătatea aceleia prevăzută pentru fapta consumată.
Tentativa se pedepseşte , ea este incriminată separat în fiecare din textele
respective din partea specială a Codului Penal, încriminare care atrage o pedeapsă
distinctivă cum prevede art. 21, alin. 2, Cod Penal.
Art. 21, alin. 2 prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă
între jumătatea maximului prevăzute de lege , pentru infracţiunea consumată”.
Aşadar când este deci incriminată având un conţinut legal distinct şi limite
de pedeapsă distincte, de aceea a infracţiunii consumate, tentativa va trebui să fie
luată în considerare ca termen secund al recidivei dacă pedeapsa prevăzută pentru
ea este mai mare de 1 an, altfel ar însemna ca tentativa să nu poată constitui al
doilea termen al recidivei deşi este infracţiune şi nu este exclusă prin prevederile
art. 38 Cod penal .
Limitele pedepsei pentru tentativă deşi se stabilesc în raport cu pedeapsa
infracţiunii consumate nu afectează concluzia că tentativa are o pedeapsă a sa
proprie.
Rezumând argumentele expuse , s-a ajuns la concluzia că în caz de tentativă
comisă în stare de recidivă, agravarea decurgând din aceasta, trebuie raportată la
limitele prevăzute de lege pentru tentativă prin aplicarea art. 21 Cod penal.
O altă problemă cu care a fost confruntată practica judecătorească se referă
la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an alternativ cu amenda. S-a ridicat în mod
justificat întrebarea dacă o infracţiune pentru care legea a prevăzut pedeapsa
20
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
închisorii mai mare de 1 an, alternativ cu amenda poate constitui al doilea termen
al recidivei, în situaţia în care instanţa din cele două pedepse alternative a reţinut
pe cea pecuniară. Ex. art. 180, alin. 2 Cod penal. Când vorbim de mărimea
pedepsei prevăzute de lege ca indicator al gradului de pericol social al infracţiunii
ce formează al doilea termen al recidivei, avem în vedere limita superioară a
acestuia.
Opinii diferite în această chestiune au existat şi în literatura penală. O primă
opinie a fost aceea că va forma al doilea termen al recidivei infracţiunea pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii, ori amenda, numai dacă intenţia se va fixa
la pedeapsa închisorii şi nu va exista recidivă dacă instanţa se opreşte la pedeapsa
amenzii.
Astfel, un infractor este considerat sau nu recidivist după cum instanţa, la
aplicarea pedepsei, va opta pentru pedeapsa închisorii sau a amenzii. Dacă acest
lucru este posibil în cazul primului termen, caz în care gravitatea infracţiunii este
concret apreciată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în cazul celui de-al doilea
termen al recidivei gravitatea infracţiunii potrivit reglementării actuale este in
abstract apreciata de lege.
Deci va exista stare de recidivă, când al doilea termen în discuţie este o faptă
pentru care se prevede prin lege ori pedeapsa închisorii, ori amenda , numai atunci,
sau ori de câte ori instanţa se va fixa la pedeapsa privativă de libertate şi nu va
reţine recidiva dacă se alege pedeapsa pecuniară.
O altă opinie s-a susţinut că nu poate exista recidivă în cazul în care
infracţiunea ce urmează a forma al doilea termen este pedepsită cu închisoarea mai
mare de 1 an sau cu amendă, opinie întemeiată în art. 37, alin. 1 Cod penal, în care
nu se vorbeşte decât de închisoare nu şi de amendă.
În sprijinul ideii majoritare vine Legea nr. 6/1973 care a fost determinată de
necesitatea reevaluării gradului de pericol social al unor fapte, numai aşa
explicându-se extinderea pedepsei amenzii ca alternativă a închisorii la un număr
mare de infracţiuni, concomitent cu scoaterea de sub incidenţa legii penale a unor
fapte mărunte care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
21
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Adepţii acestei opinii pledează pentru ideea că intenţia legiuitorului a fost de
a proceda la restrângerea situaţiilor când există recidivă.
Opinia majoritară şi pe care o considerăm exactă este aceea că cel de-al
doilea termen al stării de recidivă există chiar şi atunci când dintre cele două
pedepse alternative s-a ales pedeapsa amenzii, deşi această alternativă nu rezultă
„expresisverbis” din definiţia recidivei prevăzute în art. 37 Cod penal, care
stabileşte condiţiile celui de-al doilea termen al său.
Apreciem că este greşit a afirma că prevederea amenzii ca pedeapsă
alternativă, alături de închisoare, echivalează, în mod automat, cu reconsiderarea
pericolului social al unor infracţiuni. Într-o altă formulare, al doilea termen al
recidivei poate consta şi într-o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu închisoarea mai mare de 1 an, dacă a fost aplicată(amenda)
fiindcă legea se referă la pedeapsa legală nu la cea judiciară.
Practica judiciară în materia înlocuirii răspunderii penale a decis, de
asemenea în mod constant ca împrejurarea prinderii alternative, a pedepsei
amenzii, alături de închisoare este lipsită de relevanţă în materie.
În sfârşit, din moment ce textul(art. 37 Cod penal) face referire la pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an, pecuniară nu va avea nici o influenţă în această
privinţă, nici atunci când e prevăzută singură şi nici când este prevăzută alternativ
cu pedeapsa închisorii.
O ultimă problemă legat de al doilea termen al recidivei este săvârşirea unei
infracţiuni în cazul graţierii condiţionate.
În acest caz se pun două probleme: prima, dacă există recidivă şi a doua de a
şti sub care din modalităţile recidivei în art. 37, alin1 Cod penal se înfăţişează
aceasta.
Potrivit actelor de graţiere condiţionată(ex. Decretul nr. 543 - 1970), dacă
făptuitorul, într-un anumit termen de încercare, fixat prin însuşi actul normativ
respectiv, săvârşeşte o nouă infracţiune, va executa pe lângă pedeapsa ce se va
stabili pentru acea infracţiune şi pedeapsa neexecutată ca urmare a aplicării
graţierii. Deşi în acest caz nu se face referire la recidivă, când făptuitorul săvârşeşte
22
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
o nouă infracţiune înăuntrul termenului de încercare va exista recidiva. Pedeapsa
va fi stabilită în funcţie de prevederile exprese ale acestor acte, fără a se mai
adăuga sporul prevăzut la recidivă.
Modalităţile sub care se înfăţişează săvârşirea unei infracţiuni în cazul
graţierii condiţionate ar fi următoarele:
- săvârşirea infracţiunii în termenul de încercare, în cazul unei graţieri
condiţionate, atrage starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37, lit.
a, iar săvârşirea unei infracţiuni după împlinirea termenului de încercare atrage
starea de recidivă prevăzută în art. 37, lit. b.
c). Infractorul – element comun al primelor două condiţii
Pentru a exista recidivă, trebuie ca realizarea celor doi termeni ai săi să se
facă de acelaşi făptuitor. Cu alte cuvinte aceeaşi persoană să săvârşească prima
infracţiune pentru care i s-a aplicat o pedeapsă şi tot aceeaşi persoană să comită cea
de-a doua infracţiune.
Legea nu cere ca făptuitorul să fie autor şi la prima şi la cea de-a doua
infracţiune. În primul caz, prima şi a doua infracţiune sunt comise de făptuitor în
calitate de autor. În al doilea caz este suficient ca făptuitorul să fi participat în
calitate de autor la o infracţiune şi de participant la cea de-a doua infracţiune. În cel
de-al treilea caz şi ultimul, făptuitorul poate fi participant la ambele infracţiuni, cu
condiţia însă ca în toate aceste situaţii să se realizeze cerinţele legii cu privire la cei
doi termeni ai recidivei.
Din categoria subiecţilor recidivişti sunt excluşi minorii, fie că aceştia comit
o infracţiune în timpul minorităţii pentru care sunt condamnaţi şi apoi săvârşesc o
nouă infracţiune în această perioadă, fie că săvârşesc o infracţiune în timpul
minorităţii pentru care sunt condamnaţi chiar după ce ajung la majorat şi o nouă
infracţiune după ce devin majori.
23
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
CAPITOLUL III
MODALITĂŢI ALE RECIDIVEI
Secţiunea I – Modalităţile recidivei în doctrină
1. Recidiva post condamnatorie şi recidiva postexecutorie
Recidiva după condamnare, denumită şi recidivă fictivă, imperfectă sau
formală există în cazul când a doua infracţiune s-a comis mai înainte de a se fi
executat prima pedeapsă.
În cazul recidivei fictive(post condamnatorii) nu se poate vorbi, de o
prezumţie de incorigibilitate trasă din ineficienţa primei pedepse, prima pedeapsă
nefiind executată şi deci de o agravare a pedepsei ordinare a faptului de al doilea.
S-a pus întrebarea însă, dacă infractorul trebuie să execute şi prima şi a doua
condamnaţiune totalizate(cumul aritmetic) sau trebuie dimpotrivă să execute numai
pedeapsa mai gravă cu un plus oarecare(cumul juridic). Această din urmă soluţie
este acceptată în doctrina actuală.
Aşadar, recidiva numai ca denumire se aseamănă cu recidiva
reală(postexecutorie), ca tratament ea se apropie mai mult de concurs de
infracţiuni.
Recidiva postexecutorie denumită şi recidivă după executare sau reală există
atunci când infractorul a executat pedeapsa anterioară sau ea este considerată ca
executată.
În genere, se admite că recidiva reală trebuie să fie o cauză generală de
agravare, adică pedeapsa celui de-al doilea fapt să fie înăsprită. La recidiva
24
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
postexecutorie cel de-al doilea termen al recidivei se realizează mult mai târziu şi
după o experienţă mai grea, după executarea pedepsei pentru o altă infracţiune.
Starea de recidivă este o cauză de agravare, iar nu o circumstanţă agravantă,
fiindcă ea nu priveşte împrejurările care circumstanţiază faptul al doilea comis de
infractor, ci priveşte trecutul infractorului.
Între aceste două modalităţi există deosebire simptomatică, fiindcă, faţă de
persoanele ce comit o faptă, după ce a suferit o pedeapsă există o prezumţie de
incorigibilitate pe care nu o avem în cazul celui care nu a executat însă
condamnaţiunea.
În doctrina penală s-au purtat discuţii cu privire la aceste două modalităţi ale
recidivei, susţinându-se că ar trebui admisă, numai recidiva postexecutorie, cealaltă
formă neputând fi admisă pentru că din punct de vedere simptomatic se aseamănă
mai mult cu concursul de infracţiuni, iar condamnarea nu constituie un avertisment
suficient.
Aceste discuţii pe plan teoretic s-au reflectat pe plan legislativ, în codurile
penale, care au restrâns sfera recidivei numai la modalitatea post executorie .
Sistemul recidivei reale(executarea completă a primei pedepse ) a fost consacrat de
codurile penale(olandez, suedez, norvegian şi german).
Sistemul recidivei după condamnare a fost adoptat de Codul Penal belgian şi
codurile penale a mai multor cantoane din Elveţia.
În fine, codurile penale (spaniol şi italian) prevăd expres cele două forme de
bază ale recidivei.
2. Recidiva generală şi specială
Recidiva specială există atunci când se cere ca între cei doi termeni ai
recidivei(adică cele două infracţiuni) să existe oarecare omogenitate. Se spune că
avem o recidivă o recidivă specială de gen, sau specie, atunci când cele două
infracţiuni, care constituie termenii recidivei sunt de aceeaşi categorie sau natură,
(de ex.: ambele sunt infracţiuni politice, militare, etc.).
25
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Se spune că recidiva este specială de clasă, atunci când ambele infracţiuni
aparţin aceleaşi clase(de ex. amândouă infracţiuni contra persoanei). În fine se
spune că avem o recidivă specială de tip, atunci când cei doi termeni, trebuie să fie
identici(de ex.: două omoruri sau două furturi,etc.). Acestei recidive speciale de tip
i se mai spune şi reiteraţiune. Recidiva generală există atunci când se săvârşeşte o
infracţiune mai înainte, de o anumită natură(abandon de familie) şi se săvârşeşte
după aceasta a unei alte infracţiuni de altă natură(furt). Cu alte cuvinte, există
recidivă generală când infracţiunea săvârşită înainte(primul termen ) şi infracţiunea
săvârşită după condamnare sau executarea pedepsei(al doilea termen) sunt de
natură diferită(furt – omor – calomnie - fals).
Recidiva generală este socotită ca o formă mai uşoară decât recidiva
specială, aceasta din urmă marcând, oarecum un început de specializare în rău, deci
o nărăvire.
Câteodată însă recidiva generală poate fi mai condamnabilă decât cea
specială şi în sprijinul acestei păreri, profesorul I. Tanoviceanu, citeayă un
exemplu din literatura franceză: „un hoţ abia liberat se duce şi găseşte pe martorul
care a depus contra lui şi-l răneşte grav”.
În cele mai coduri penale s-a impus consacrarea recidivei generale poziţie
adoptată şi de Codul penal în vigoare. În legislaţia franceză găsim mai întâi
reglementată recidiva generală. Codul penal german a consacrat sistemul recidivei
speciale, iar Codul penal italian un sistem intermediar în sensul că recidiva
generală este considerată o cauză de agravare a pedepsei, iar recidivei speciale i se
atribuie un efect şi mai agravant.
3. Recidiva absolută şi relativă
Recidiva este absolută când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea
primei condamnări. Comiterea noii infracţiuni va atrage această stare de recidivă
indiferent de gravitatea pedepsei pronunţate anterior.
Codul penal italian şi german nu au impus, pentru existenţa recidivei
condiţia ca prima condamnare să aibă un minim oarecare de gravitate. Recidiva
26
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
relativă este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării pronunţate pentru
prima infracţiune, adică dacă pedeapsa depăşeşte o anumită durată numai în acest
caz se dovedeşte o perseverenţă infracţională a făptuitorului. Codul penal actual a
adoptat modalitatea recidivei relative, dacă condamnarea definitivă primeşte o
pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare pentru infracţiunea anterioară. Alte
legislaţii cum ar fi cea belgiană şi franceză pun o limită de cel puţin 6 luni
închisoare pentru condamnarea anterioară.
4. Recidiva mare şi mica recidivă
Cea mai pronunţată şi sancţionată formă de recidivă este recidiva mare prin
care se înţelege săvârşirea de infracţiuni grave atât infracţiunea dinainte, pentru
care s-a dat o condamnare, ori s-a executat pedeapsa(primul termen) cât şi o nouă
infracţiune săvârşită după condamnare, ori executarea pedepsei pentru altă
infracţiune(al doilea termen).
Spre exemplu în Codul penal român , se stabileşte că există recidivă când se
săvârşeşte o nouă infracţiune după condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de
6 luni. O condamnare la o pedeapsă privativă de libertate sub această limită nu
atrage starea de recidivă.
Prin mica recidivă se înţelege aceea că primul termen al recidivei trebuie să
fie o condamnaţiune inferioară limitei fixate pentru marea recidivă. Primul termen
trebuie să fie alcătuit dintr-un număr de cel puţin 3 condamnări definitive,
privitoare la pedepse privative de libertate sub limita de 6 luni fiecare, de la care
începe marea recidivă .
S-a reţinut că trebuie să existe numai recidiva mare deoarece aceasta
prezintă o adevărată periculozitate socială, aceasta reclamă o pedeapsă mai severă
şi că aceasta trebuie reglementată cu toată grija. Recidiva mică s-a mai spus, nu are
o semnificaţie deosebită, mai cu seamă că este vorba de infracţiuni mărunte.
În realitate trebuie avut în vedere atât recidiva mare cât şi cea mică. Cu
privire la recidiva mare situaţia este clară şi nu are nevoie de argumente. În privinţa
recidivei mici s-a admis că şi aceasta prezintă pericol, mai cu seamă că aceasta este
27
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
reprezentată printr-un număr mare de cazuri şi apoi ea denotă totuşi o persistenţă în
criminalitate din partea persoanei ce o săvârşeşte.
5. Recidiva temporară şi recidiva perpetuă
Problema acestor forme de recidivă se pune în legătură cu intervalul de timp
ce trebuie să existe între condamnarea pentru infracţiunea săvârşită înainte(primul
termen) şi noua infracţiune(al doilea termen).
Acest interval de timp poate fi mai scurt, în cazul recidivei post
condamnatorii, sau mai lung în cazul recidivei postexecutorii.
Prin recidivă temporară se înţelege situaţia când recidiva există numai dacă
cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte într-un anumit termen de la condamnare sau
de la executarea pedepsei pentru prima infracţiune.
Doctrina penală, majoritatea teoreticienilor, ca şi majoritatea legislaţiilor
penale, au adoptat recidiva temporară, deoarece numai în condiţiile acesteia adică
numai atunci când poate exista recidivă, când cea de a doua infracţiune se
săvârşeşte într-un interval de timp de la condamnare sau executarea pedepsei
pentru prima infracţiune.
În sprijinul celor spuse vine Codul penal în art.38, alin. ultim, care spune, că
la stabilirea stării de recidivă „nu se ţine seama de condamnările pentru care a
intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare”.
Recidiva permanentă există atunci când între prima condamnare sau
executarea pedepsei pentru prima infracţiune şi săvârşirea unei noi infracţiuni nu
este fixată nici o limită de timp, cu alte cuvinte cea de-a doua infracţiune(al doilea
termen) se poate săvârşi oricât timp ar curge de la data primei condamnări sau
executarea pedepsei pentru prima infracţiune (5, 10, 20 ani).
A admite recidiva(permanentă) ar fi cu totul excesiv şi nejustificat din punct
de vedere al politicii penale; aceasta înseamnă că un om nu se poate îndrepta şi că
el trebuie să suporte toată viaţa consecinţele unei greşeli. În plus a admite recidiva
permanentă ar însemna că ar exista o viaţă şi o perspectivă infracţională cu o
durată de zeci de ani, ceea ce în realitate nu se confirmă.
28
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Există o excepţie în dreptul penal când se poate reţine recidivă perpetuă şi
anume în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni după o condamnare suferită pentru
o infracţiune contra păcii şi omenirii (art. 356 - 360), întrucât pedepsele pronunţate
pentru asemenea infracţiuni sunt imprescriptibile potrivit art. 125, alin 2 Cod
penal.
Acestor legislaţii care admit recidiva perpetuă(permanentă) li s-au adus
critici furnizându-se argumente pentru admiterea recidivei temporare,
promovându-se ca cea de-a doua infracţiune să nu fie considerată săvârşită în stare
de recidivă dacă au trecut 5 ani de la comiterea primei infracţiuni.
6. Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive
În funcţie de regimul sancţionator instituit în cazul în care starea de recidivă
se repetă, distingem recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive.
Recidiva cu efect unic există când inculpatul, indiferent dacă se află la prima
recidivă sau într-o serie de recidive, legal răspunderea penală nu se agravează.
Adică în lege nu se prevede o agravare pentru cazul când cel condamnat ar comite
o a treia sau a patra infracţiune în afară de agravarea pentru comiterea celei de-a
doua infracţiuni.
Dispoziţiile art.39 Cod Penal nu prevăd un regim special de sancţionare în
caz de repetare a stării de recidivă.
Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe constau în
faptul că pedeapsa se agravează, potrivit legii, cu fiecare nouă recidivă. Cu cât se
vor aprecia mai multe recidive cu atât pedeapsa va fi mai mare. De pildă sunt unele
legislaţii, Codul englez şi Codul italian, care au adoptat recidiva cu efecte
progresive, însă cele mai multe legislaţii au urmat modelul recidivei unice.
7. Recidiva teritorială şi recidiva internaţională
Există recidivă teritorială când starea de recidivă este condiţionată de faptul
ca prima condamnare să fie pronunţată de o instanţă naţională şi este internaţională
recidiva a cărei existenţă nu este absolut condiţionată de apartenenţă naţională a
29
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
instanţei care a pronunţat prima condamnare. Codul penal a adoptat modalitatea
recidivei internaţionale ca o expresie a participării ţării noastre la lupta pe plan
internaţional împotriva recidivismului ca fenomen social dăunător al lumii
contemporane.
Existenţa recidivei în această modalitate este însă condiţionată de
incriminarea faptei ce face obiectul condamnării şi de legea română, precum şi de
recunoaşterea hotărârii de condamnare pronunţată în străinătate potrivit
dispoziţiilor legii române.
Secţiunea II - Modalităţile recidivei în legislaţie
1. Recidiva post condamnatorie
Definiţia recidivei post condamnatorie este dată în Codul penal actual la
art. 37, lit. a, care prevede: ,,când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte
din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a
doua infracţiune este închisoarea mai mare de 1 an”.
Din definiţia recidivei post condamnatorie deducem existenţa a doi termeni:
primul termen îl reprezintă pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, iar cel de-al
doilea termen îl reprezintă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an săvârşită cu
intenţie înaintea executării pedepsei, în timpul exercitării pedepsei sau în stare de
evadare.
a). Primul termen al recidivei postcondamnatorie
Condiţii:
a. să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni pronunţată pentru o infracţiune intenţionată.
Pentru a forma primul termen al recidivei postcondamnatorie, condamnarea
trebuie să aibă un caracter penal, adică să constea într-o sancţiune specifică
dreptului penal: o pedeapsă prevăzută de legea penală. În acelaşi timp, pedeapsa
trebuie să aibă un caracter definitiv.
30
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În cazul în care o nouă infracţiune este săvârşită înainte ca hotărârea
de condamnare definitivă, formează, împreună cu infracţiunea în curs de judecată,
un concurs de infracţiuni şi nu o recidivă.
În cazul în care primul termen al recidivei post condamnatorii este un
concurs de infracţiuni se are în vedere pedeapsa rezultantă sau colectivă care
trebuie să fie mai mare de 6 luni. Nu are importanţă dacă nici una din pedepsele
pronunţate pentru infracţiunile concurente nu depăşeşte 6 luni.
S-a pornit de la o speţă în care pedeapsa rezultantă era format din
două sancţiuni de câte 5 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 2 luni,
urmând să execute 7 luni închisoare.
Atât practica, cât şi literatura penală a considerat că sporul nu mai
poate rămâne în urma graţierii celor 2 pedepse, întrucât nu are autonomie şi
existenţă independentă şi ca atare, în cazul în care actul de graţiere profită în
totalitate condamnatului, primul termen al recidivei nu mai subzistă.
Cu alte cuvinte din cale arătate ne dăm seama că odată cu efectul
graţierii dispare şi sporul aplicat iniţial, pedepsele îşi redobândesc individualitatea
şi se constată graţierea lor. În consecinţă pedepsele existente la data săvârşirii celei
de-a doua infracţiuni fiind mai mici de 6 luni, ele nu mai pot fi avute în vedere la
stabilirea stării de recidivă.
Există o opinie contrară, care spune că, cuantumul ei, este stabilită cu
putere de lucru judecat, iar modificarea ei se poate face doar în mod excepţional
(recurs extraordinar), ba mai mult această pedeapsă se înscrie în fişa cu
antecedente penale ale condamnatului. Termenul de reabilitare se stabileşte
totdeauna în raport cu pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată, fără a se ţine
seama de reducerile operate asupra acestei pedepse de actul de graţiere.
O altă problemă se ridică dacă se revocă graţierea condiţionată. Când se
revocă graţierea condiţionată a pedepselor aplicate, nu se poate susţine că s-ar
reindividualiza pedepsele ce urmează a fi executate şi cu privire la care există , cu
putere de lucru judecat, o determinare precisă.
31
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Cu alte cuvinte prin revocarea graţierii instanţa va prelua pedepsele
concurente iniţiale aşa cum au fost ele anterior graţiate, cu sporul adăugat la
pedeapsa cea mai grea. Astfel durata pedepsei rezultante dacă depăşeşte 6 luni
poate constitui primul termen al recidivei.
Dacă în urma revocării graţierii nu s-au preluat pedepsele concurente
împreună cu sporul adăugat am ajunge la următoarea problemă: un făptuitor care a
fost condamnat la 7 luni închisoare pentru o infracţiune continuată(pedeapsă
graţiată), iar altul care a suferit o condamnare tot de 7 luni închisoare, pedeapsă
rezultată(mai multe pedepse sub limita de 6 luni plus un spor) şi tot graţiată, în
cazul comiterii unei noi infracţiuni în termen de încercare de 3 ani, primul să fie
considerat recidivist, iar pentru al doilea să nu se reţine starea de recidivă.
Prin urmare, o pedeapsă, rezultantă mai mare de 6 luni închisoare formată
din pedepse sub această limită şi prin adăugarea unui spor chiar dacă a fost graţiată
va putea forma primul termen al recidivei.
O altă problemă se pune atunci când primul termen al recidivei este compus
dintr-un concurs de infracţiuni din care unele sunt intenţionate şi altele
neintenţionate.
Practica judiciară şi literatura penală au considerat că, dacă primul termen al
recidivei constă într-o condamnare pentru un concurs de infracţiuni dintre care una
este neintenţionată, starea de recidivă subzistă în măsura în care cel puţin din
celelalte infracţiuni intenţionate concurente a fost sancţionată cu pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni şi dimpotrivă, dacă condamnarea anterioară priveşte
o pedeapsă de 6 luni sau mai mică, stabilită pentru o infracţiune săvârşită din
culpă, contopire ca urmare a concursului de infracţiuni, în raport cu prevederile art.
37, lit. a şi art. 38 lit. a Cod penal, nu se poate reţine starea de recidivă.
Problema care se ridică este aceea dacă împreună în concursul de infracţiuni,
infracţiunea din culpă figurează cu cel puţin două infracţiuni intenţionate, iar
pedepsele pronunţate pentru acestea din urmă sunt fiecare sub limita de 6 luni, dar
pedeapsa rezultantă pentru întregul concurs de infracţiuni cu sporul aplicat, este
închisoare mai mare de 6 luni.
32
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Dacă potrivit acestui procedeu se ajunge, pentru infracţiunile intenţionate, la
o pedeapsă rezultantă, inclusiv sporul, mai mare de 6 luni, atunci recidiva există.
Practic, instanţa va alege dintre pedepsele intenţionate, pedeapsa cea mai
grea şi la această pedeapsă de bază va putea adăuga un spor.
Considerăm că această opinie este corectă şi arătăm că pedeapsa rezultantă
nu sete, deci, nici în cazul contopirii urmare unui calcul aritmetic, ci a unei
individualizări în raport cu ansamblul activităţii infracţionale.
Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni cu
obligarea la muncă corecţională.
La prima vedere s-ar putea susţine că nu poate constituii primul termen al
recidivei, condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă
corecţională deoarece la data adoptării Codului penal actual instituţia muncii
corecţionale nu a putut fi avută în vedere de legiuitor ca posibil termen al recidivei.
Introducerea în Codul penal prin Legea nr. 6/1973 a instituţiei muncii
corecţionale, s-ar putea spune că a restrâns sfera persoanelor cu statutul de
recidivist prin includerea unor condiţii suplimentare necesare a fi îndeplinite pentru
existenţa stării de recidivă.
Modificarea în discuţie vizează însă, nu pedeapsa închisorii în sine ci modul
de executare a acestuia. Avându-se în vedere rolul muncii ca factor de educaţie, în
general, s-a considerat că pedeapsa închisorii îşi poate atinge scopul şi privarea
efectivă de libertate a celui condamnat la această pedeapsă prin obligarea lui la
prestarea unei munci pe durata pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii prevăzute în art. 81 Cod penal. Deci prin art. 86 Cod penal nu s-a introdus
o pedeapsă nouă, ci s-a introdus o modalitate nouă de executare a pedepsei cu
închisoarea.
Aşadar condiţia cu privire la primul termen al recidivei postcondamnatorii,
sub aspectul naturii pedepsei, este îndeplinită.
Starea de recidivă există indiferent de revocarea sau nerevocarea obligării la
muncă corecţională.
33
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Poate forma primul termen al recidivei pedeapsa cu închisoarea mai mare de
6 luni, ca urmare a înlocuirii amenzii, potrivit art. 631 Cod penal ?
În art. 631 se prevede dacă ,,cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la
executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii
în limite prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din
amendă care a fost achitată”.
În literatura penală, într-o primă părere s-a spus că această pedeapsă nu
poate constitui prim termen al recidivei deoarece prin înlocuire nu se reevaluează
gradul de pericol social al infracţiunii, ci a mijloacelor folosite pentru îndreptarea
făptuitorului.
S-a exprimat şi părerea, la care se ne alăturăm, că pedeapsa închisorii care a
înlocuit amenda conform art. 631 Cod penal îşi păstrează caracterul ei de pedeapsă
privativă de libertate, ce s-a impus ca urmare a relei conduite a făptuitorului.
În sfârşit, a nu considera recidivist pe cel care, iniţial, a fost condamnat la
pedeapsa amenzii, pedeapsă înlocuită, ulterior, înseamnă a crede pentru acesta, în
mod nejustificat, o situaţie mai favorabilă în raport cu cel căruia instanţa i-a aplicat
pedeapsa închisorii. Dealtfel nu ar fi echitabil ca un condamnat să beneficieze, în
fapt, de favoarea neexecutării pedepsei tocmai datorită comportării lui contrare
legii. Un argument este şi art. 38 Cod penal în care amenda înlocuită cu închisoare
nu face parte din condiţiile care nu atrag starea de recidivă. Nu orice amendă
înlocuită cu pedeapsa închisorii va atrage primul termen recidivei, pedeapsa
închisorii trebuind să fie mai mare de 6 luni.
Înlocuirea pedepsei amenzii aplicată pentru săvârşirea unei infracţiuni din
culpă(ex. art. 249 alin. 1 Cod Penal) cu pedeapsa închisorii va exclude însă starea
de recidivă. În practica judiciară s-a considerat că o pedeapsă de 5 luni
închisoare(rezultată prin înlocuirea sancţiunii de 4000 lei amendă aplicată pentru
infracţiunea prevăzută de art. 180, alin. 1 Cod penal) poate constitui termen al unei
pluralităţi intermediare fiind aplicabile dispoziţiile art. 40 Cod penal în cazul
săvârşirii, după rămânerea definitivă a acestor hotărâri, de către condamnat, a unei
34
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
infracţiuni de omor pedeapsa stabilindu-se potrivit regulilor pentru concurs, iar nu
prin totalizare.
Din modul de rezolvare al instanţei supreme se poate deduce concluzia că şi
în situaţia în care ulterior, pedeapsa înlocuită cu închisoarea este mai mare de 6
luni, va putea constitui primul termen al recidivei în cazul comiterii unei
infracţiuni, dacă bineînţeles sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art.
37 şi art. 38 Cod penal.
Un alt exemplu este sentinţa nr. 53 din 10 februarie 1999, în care Judecătoria
Pucioasa a condamnat inculpatul la pedeapsa de 2.000.000 lei amendă pentru
infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 217, alin 1 Cod penal, fapta săvârşită la
data de 30.10.1997.
Admiţând apelul, parchetul prin decizia penală 520 din 30 august 1999,
Tribunalul Dâmboviţa a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe în sensul că a
reţinut la încadrarea juridică a faptei şi dispoziţiile art.37, lit. a Cod Penal
constatând că a fost comisă în stare de recidivă condamnatorie. Pedeapsa este
nelegală.
Din conţinutul art. 72 combinat cu art. 39 Cod penal rezultă că ori de câte ori
starea de recidivă este cunoscută instanţei judecătoreşti la data judecării ultimei
infracţiuni, care constituie cel de-al doilea termen, acestea sunt obligate să
stabilească pedeapsa de executat contopirea după regulile prevăzute de acesta din
urmă, nefiind suficientă numai indicarea prevederilor art.37 lit. a Cod penal.
Astfel potrivit art. 39, alin. 2 Cod penal dacă pedeapsa considerată prin
termen al recidivei a fost executată în parte, contopirea se face între restul
neexecutat din momentul naşterii stării de recidivă respectiv la data de 30
octombrie 1897 şi sancţiunea aplicată pentru infracţiunea comisă ulterior, după
care se aplică prevederile art. 34 Cod penal. În speţă, intr-adevăr în antecedentele
penale ale inculpatului există o condamnare de 11 ani închisoare aplicată pentru
infracţiunea de omor prin sentinţa penală nr. 22 din 12,05.1992 a Tribunalului
Dâmboviţa şi în cărei executare s-a aflat în perioada 28 august 1991 – 16 ianuarie
1995, fiind eliberat în condiţiile art. 453 – 455 Cod procedură penală.
35
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Întrucât această condamnare ar putea fi considerată executată abia la data de
27 august 2001, iar în ziua de 30 octombrie 1997 el a comis infracţiunea de
distrugere prevăzută de art. 217 Cod penal, faptă intenţionată pedepsibilă de până
la 3 ani, legal instanţa a constatat starea de recidivă dispoziţiile art. 37 lit. a Cod
penal. Faţă de textele de lege expuse, aceasta este datoare însă în temeiul art. 39
alin. 2 Cod penal să stabilească restul de pedeapsă neexecutat din sancţiunea ce
constituie primul termen al recidivei, respectiv 7 ani şi 9 zile de închisoare după
care să dispună contopirea acestuia cu sancţiunea de 2 milioane amendă penală
aplicată pentru infracţiunea de distrugere comisă ulterior.
În final conform art.34 lit. d Cod Penal, urma să aplice pedeapsa cea mai
grea de executat, să anuleze mandatul de executare emis anterior pentru pedeapsa
de 11 ani şi să emită nu nou mandat potrivit deciziei atacate.
b. Hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie.
Hotărârea de condamnare pentru infracţiunea ce constituie primul termen
trebuie săvârşită cu intenţie, pentru că în prevederile art. 38 alin 1 lit. a prevede că
la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnarea privitoare la
infracţiunile săvârşite din culpă.
Prin această prevedere a fost subliniată trăsătura caracteristică a recidivei
perseverenţa infracţională a infractorului recidivist, perseverenţă care nu este
posibilă în decât în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie directă, indirectă sau
depăşită.
c. Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu
se ţine seama la stabilirea stării de recidivă.
În art. 38 Cod penal se prevede: la stabilirea stării de recidivă nu se ţine
seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
a1) infracţiunile săvârşite din culpă;
b) infracţiunile amnistiate;
c) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.
36
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Deasemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
a) condiţie care se referă la persoană sau făptuitor.
Se cere ca persoana care săvârşeşte prima infracţiune, pentru care i se aplică
o anumită pedeapsă, aceeaşi persoană să comită o a doua infracţiune.
Pentru a fi îndeplinită această condiţie nu este necesar ca persoana să fie
autor şi la cea de-a doua infracţiune; este suficient să fie autor la o infracţiune şi
participant la altă infracţiune ca instigator sau complice, ori participant la ambele
infracţiuni.
b). Al doilea termen al recidivei postcondamnatorii
a) Infractorul să săvârşească o infracţiune cu intenţie.
În privinţa formei de vinovăţie, menţionăm că se realizează cel de-al doilea
termen al recidivei numai dacă cel condamnat săvârşeşte noua infracţiune cu
intenţie. Intenţia poate fi directă sau eventuală. Nu se realizează al doilea termen al
recidivei postcondamnatorii când cel condamnat anterior săvârşeşte noua
infracţiune din culpă.
b) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie
mai mare de un an.
Maximul special al pedepsei închisorii pentru această infracţiune trebuie să
îndeplinească un an. Al doilea termen al recidivei poate consta şi într-o infracţiune
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea mai mare de
un an chiar dacă instanţa sancţionează cea de-a doua faptă cu amendă, rezultată fie
din aplicarea circumstanţelor atenuante, fiindcă legea se referă la pedeapsa legală
prevăzută pentru fapta ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei şi nu la cea
judiciară.
c) Infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după
condamnare, trebuie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare,
în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.
Infracţiunea care formează al doilea termen al recidivei poate fi săvârşită
înainte de începerea executării pedepsei când făptuitorul, fără a se sustrage de la
37
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
executare, se află în intervalul de timp - desigur scurt - între momentul definitivării
hotărârii de condamnare şi începere; se sustrage de la executare; a obţinut
amânarea executării pedepsei în cazurile prevăzute de art. 453 Cod procedură
penală; a obţinut, înainte de a începe executarea, suspendarea acesteia printr-o cale
extraordinară de atac; a intervenit un decret de graţiere.
În cazul sustragerii de la executare, numai infracţiunea comisă până la
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei poate constitui al doilea
termen al recidivei postcondamnatorii.
Infracţiunea este săvârşită în timpul executării pedepsei când condamnatul
se găseşte în executare efectivă a pedepsei, condamnatul a obţinut întreruperea
executării, condamnatul a fost liberat sau graţiat condiţionat(înainte de împlinirea
pedepsei). Tot în timpul executării pedepsei se consideră a fi săvârşită şi
infracţiunea pe care condamnatul o comite înăuntrul termenului de încercare, în
cazul aplicării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau în intervalul de
timp de la încetarea obligării la muncă corecţională şi până la împlinirea duratei
pedepsei.
În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în stare de evadare au existat mai
multe opinii:
Prima opinie afirmă că evadarea este incriminată ca infracţiune distinctă în
partea specială a Codului penal în art. 269, sancţionată în formă simplă cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani închisoare.
Când un infractor săvârşeşte mai multe infracţiuni acesta se încadrează în
art. 32, privind pluralitatea de infracţiuni, neexistând nici o situaţie în care
pluralitatea de infracţiuni să nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici recidivă
cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 38 Cod penal.
Actele de clemenţă, adoptate în timp au exceptat de la beneficiul amnistiei şi
graţierii pe cei care au săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 269 Cod penal.
Prin urmare, simplul fapt că în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare
pedeapsa aplicată pentru această infracţiune se adaugă la pedeapsa ce se
execută(art. 269 alin. 3 şi art. 39 alin. 3 Cod penal) nu poate constitui un argument
38
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
care ar fi adus în sprijinul inexistenţei recidivei, deoarece condiţiile referitoare la
recidivă sunt întrunite.
Argumente de logică (raţionale).
Dacă recidiva postcondamnatorie se realizează când persoana săvârşeşte o
nouă infracţiune înainte de executare, cu atât mai mult trebuie să se realizeze când
se comite o infracţiune - şi aceasta este evadarea - în timpul executării.
Admiţând teza incontestabilă că infractorul condamnat care în locul de
deţinere săvârşeşte să presupunem infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 sau art.
239, alin. 1 Cod penal, devine recidivist, nu putem accepta părerea că acelaşi
infractor condamnat va deveni recidivist dacă săvârşeşte o evadare adică o
infracţiune mai gravă.
Dacă ipoteza evadării din stare legală de reţinere, neexistând o hotărâre
definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, infracţiunea de evadare şi
infracţiunea pentru care inculpatul a fost arestat preventiv se află în concurs real,
nefiind incidente dispoziţiile art. 269 alin. 3 Cod penal, ci ale art. 33 lit. a şi art. 34
lit. a. Cod penal, atunci putem afirma că în a doua ipostază, a evadării din
executarea unei pedepse definitive (pentru o infracţiune intenţionată mai mare de 6
luni închisoare) trebuie să se reţină recidiva post condamnatorie din moment ce în
nici un mod nu poate fi contestată existenţa pluralităţii de infracţiuni.
Argumente de politică penală.
Observăm că evadarea este sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani,
fără a prevedea alternativ şi amenda, deşi prin legea 6/1973 aceasta s-a extins, de
regulă la toate infracţiunile pentru care se prevede pedeapsă până la 2 ani.
Legiuitorul, având în vedere tocmai gradul de pericol social ridicat al
comportamentului agresiv şi de mare risc al condamnatului, a prevăzut un
tratament juridic sancţionator mai sever care constă în cumularea pedepselor şi nu
în contopirea lor ce constituie în general regula sancţionării pluralităţii de
infracţiuni manifestate sub forma concursului, a recidivei postcondamnatorii.
Ar fi o lipsă de consecvenţă ca legiuitorul să instituie pentru acest caz un
sistem sancţionator mai sever, dar în acelaşi timp să-l sustragă de la statutul
39
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
recidivei care consacră un regim juridic mai aspru nu numai în privinţa aplicării
pedepsei, dar şi a restricţiilor impuse în raport cu alte instituţii ale dreptului penal,
cum sunt condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, amnistia, graţierea,
liberarea condiţionată, etc.
O a doua opinie care apare în literatura noastră juridică susţine că nu poate
genera starea de recidivă postcondamnatorie însăşi în fracţiunea de evadare, pe
considerentul că această infracţiune are un caracter dependent de condamnarea în
baza căruia făptuitorul execută pedeapsa.
În ce priveşte gravitatea infracţiunii, arătăm că este necesar ca pedeapsa
prevăzută de lege să fie mai mare de un an închisoare pentru a forma cel de-al
doilea termen.
Doctrina şi jurisprudenţa franceză argumentează această susţinere pe care o
consideră corectă, invocându-se ideea că cel de-al doilea termen al recidivei
trebuie să fie o infracţiune independentă de prima să nu fie o consecinţă a primei
condamnări; ori infracţiunea de evadare, ea fiind comisă de către infractor pentru a
se sustrage consecinţelor condamnării anterioare. De aici rezultă concluzia că
evadarea nu generează starea de recidivă, cât şi pe formularea art. 39 alin.3 Cod
penal, care reglementând regimul de sancţionare al recidivei postcondamnatorie, în
cea de-a treia situaţie, stabileşte că prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa ce
se acumulează cu pedeapsa aplicată pentru evadare.
La cele spuse mai sus vom prezenta următoarea speţă:
Inculpatul a fost condamnat la pedepse între 10 ani şi 3 ani închisoare
reţinându-se şi starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal. În temeiul
art. 33 lit. a si art.34 lit. a Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa
cea mai grea, de 3 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an în total 4 ani
închisoare. Totodată prima instanţă a revocat liberarea condiţionată a inculpatului
din executarea unei pedepse anterioare şi contopind restul de 201 zile închisoare
rămase neexecutate cu pedeapsa de 4 ani închisoare, a adăugat un spor de 1 an,
inculpatul urmând să execute 5 ani închisoare.
40
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Instanţa a condamnat pe inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de evadare, din situaţia de arest preventiv în care se găsea, ca
urmare a comiterii infracţiunii pentru care i s-au aplicat pedepsele între 10 luni şi 3
ani închisoare. Această ultimă pedeapsă de 1 an şi 6 luni a fost adăugată conform
prevederilor art. 269 alin. 3. Cod penal, la pedeapsa de 5 ani închisoare
dispunându-se ca inculpatul să execute în final o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni
închisoare.
Acest mod de soluţionare este greşit din două puncte de vedere:
a). potrivit art. 34 alin. 3 Cod penal, prin contopire nu poate fi depăşit totalul
pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. Această regulă se
aplică aşa cum rezultă din art. 39 Cod penal şi în cadrul stabilirii pedepsei pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă după condamnare. În consecinţă, instanţa
contopind pedeapsa aplicată pentru infracţiunile deduse judecăţii de 4 ani, cu restul
rămas neexecutat 201 zile din pedeapsa anterioară a dispus, prin aplicarea greşită a
art.34, alin 2 Cod Penal, ca inculpatul să execute prin adăugarea unui spor de 1 an
la pedeapsa cea mai grea de 4 ani, 5 ani închisoare, ceea ce depăşeşte totalul celor
2 pedepse, soluţie ce este total ilegală .
b). deoarece, în momentul evadării, inculpatul nu se afla în executarea unei
pedepse(hotărârea definitivă de condamnare cu privire la infracţiunea pentru care a
fost arestat preventiv pronunţându-se după evadarea sa), infracţiunile pentru care
inculpatul era arestat preventiv şi infracţiunea de evadare erau concurente, toate
fiind comise mai înainte ca el să fie condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Ca
urmare, instanţa trebuia să dispună contopirea tuturor pedepselor stabilite pentru
infracţiunile pentru infracţiunile concurente inclusiv cea pronunţată pentru
infracţiunea de evadare.
2. Recidiva postexecutorie
Definiţia recidivei postexecutorii se regăseşte în art. 37, lit. b, Cod penal
care prevede: „când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6
luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea
41
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de un an.”
Observăm o serie de diferenţe între recidiva prevăzută în “Codul penal –
Carol II” care în art.109 prevedea: „Acela care după executarea integrală a unei
pedepse criminale sau după graţiere, comite o a doua crimă, va fi condamnat la o
pedeapsă superioară cu un grad aceleia prevăzute de lege pentru crima săvârşită”.
Unele condiţii sunt asemănătoare sau identice cu cele care privesc recidiva mare
postcondamnatorie, diferenţa cea mai mare fiind existenţa unei condamnări
definitive.
a). Primul termen al recidivei postexecutorii
- nu există recidivă mare postexecutorie atunci când pedeapsa pronunţată
prin hotărârea de condamnare este închisoarea de 6 luni sau mai mică. La stabilirea
stării de recidivă, când se verifică îndeplinirea condiţiilor cerute primului termen,
se ţine, deci, seama de pedeapsa definitivă stabilită de instanţă, iar nu de partea din
acea pedeapsă executată efectiv. Nu are importanţă modul de executare a pedepsei,
executarea putând avea loc, într-un loc de deţinere prin muncă corecţională, în
stare de libertate sau altă modalitate. Nu are relevanţă pentru existenţa recidivei
mari postexecutorii, dacă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni s-a ajuns ca
urmare a aplicării pedepsei pentru o singură infracţiune sau pentru mai multe
infracţiuni concurente prin adăugarea unui spor. Nu există recidivă mare
postexecutorie dacă pedeapsa a fost executată într-o unitate militară disciplinară,
deoarece, în acest caz, după executare intervine reabilitarea de drept.
- executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, ca urmare a
graţierii totale ori a restului de pedeapsă.
În practică, s-au ridicat unele probleme în cazul în care pedeapsa pronunţată
pentru prima condamnare a fost stabilită ca pedeapsă unică pentru mai multe
infracţiuni şi numai pedepsele aplicate pentru unele dintre acestea au fost graţiate,
precum şi în situaţiile când graţierea a fost acordată condiţionat.
42
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În realizarea condiţiei cu privire la gravitatea condamnării ce formează
primul termen al recidivei nu interesează dacă pedeapsa mai mare de 6 luni
reprezintă sancţiunea unei singure infracţiuni sau dacă, la o astfel de pedeapsă s-a
ajuns prin aplicarea sistemului de pedepsire consacrat pentru concursul de
infracţiuni.
În prima situaţie, când una din condamnările pronunţate pentru infracţiunile
concurente este închisoarea mai mare de 6 luni, nu se ivesc probleme dacă actul de
graţiere înlătură toate pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente. În acest
caz, subzistă primul termen al recidivei.
În a doua situaţie când depăşirea limitei de 6 luni închisoare este urmarea
aplicării unui spor, se ridică unele probleme în legătură cu primul termen al
recidivei în măsura în care de actul de graţiere profită integral condamnatul.
Într-o primă interpretare s-ar putea susţine că subzistă primul termen al
recidivei în acest caz, deoarece, chiar dacă s-a ajuns la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni, ca urmare a aplicării unui spor, pedeapsa finală aplicată reflectă, pe
de o parte, atât gravitatea fiecărei infracţiuni în parte cât şi gravitatea ansamblului
infracţional format din infracţiunile concurente.
Deci la apariţia unui act de graţiere, termen prim al recidivei postexecutorii
subzistă, deoarece actul de graţiere are aceleaşi efecte, atât asupra pedepselor
aplicate pentru fiecare infracţiune în parte, cât şi asupra sporului.
Într-o altă interpretare consacrată şi de practica judiciară, primul termen al
recidivei postexecutorie nu subzistă atunci când la pedeapsa închisorii mai mare de
6 luni s-a ajuns prin aplicarea unui spor, dacă pedepsele stabilite pentru fiecare
infracţiune în parte au fost înlăturate.
Aşa fiind, în cazul intervenţiei unui act de graţiere, acesta trebuie aplicat nu
la pedeapsa rezultantă, ci la fiecare pedeapsă aplicată pentru fiecare infracţiune în
parte.
Eficienţa actului de clemenţă extinzându-se asupra fiecărei pedepse aplicată
pentru fiecare infracţiune din concurs, nu se extinde însă şi asupra sporului,
deoarece, sub beneficiul actului de clemenţă intră numai pedepsele stabilite în
43
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
prima etapă a procesului aplicării pedepsei, nu şi pedeapsa rezultantă. În baza
acestui raţionament sporul nu mai poate rămâne în urma graţierii pedepselor
stabilite pentru infracţiunile concurente, deoarece, el nu mai are justificare nu mai
are la ce se adăuga.
Sistemul sancţionator al cumulului juridic facultativ este grefat pe sistemul
absorbţiei, reprezentând o perfecţionare a acestuia prin posibilitatea adăugării unui
spor la pedeapsa mai gravă. În situaţia în care pedepsele sunt înlăturate prin efectul
graţierii, dispare problema răspunderii penale pentru concursul de infracţiuni şi
implicit sporul aplicat iniţial, care nu mai poate fi reţinut, neîndeplinindu-se
condiţia cerută de lege pentru existenţa recidivei după graţiere cu privire la
gravitatea pedepsei graţiate.
Există însă diferenţa între sporul aplicat concursului de infracţiuni şi sporul
aplicat infracţiunii continuate. La infracţiunea continuată sporul fuzionează organic
cu pedeapsa infracţiunii săvârşite, derivând inseparabil de această pedeapsă, aşa că
în cazul apariţiei unui act de graţiere, sporul nu poate fi înlăturat, iar primul termen
al recidivei subzistă sub aspectul gravităţii.
Soluţia promovată în această interpretare pe care o împărtăşim este valabilă
şi pentru situaţiile când numai una din infracţiunile ce formează concursul, ca prin
termen al recidivei cade sub incidenţa actului de graţiere. Şi în această situaţie
înlăturându-se chiar numai una din pedepsele pronunţate pentru una din cele două
infracţiuni ce compun concursul se înlătură automat şi sporul şi deci, dacă prin
spor s-a îndeplinit condiţia cu privire la cuantumul pedepsei, prin înlăturarea
sporului condiţia rămâne neîndeplinită.
În situaţia când graţierea se acordă condiţionat, primul termen al recidivei
postexecutorie, nu există decât din momentul îndeplinirii condiţiei fixate prin actul
de graţiere. Condiţiile stării de recidivă cu privire la primul termen pot fi
îndeplinite şi până în acest moment, însă în modalitatea prevăzută în art. 37, lit. a
Cod penal.
Până în acest moment, graţierea condiţionară nu are efectele graţierii clasice,
necondiţionate. Ca exemplu avem speţa în care V.P. a fost trimis în judecată şi
44
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
condamnat pentru două infracţiuni cu reţinerea stării de recidivă prevăzută de art.
37, lit. b., Cod penal.
Una din fapte a fost săvârşită la 7 iulie 1992 pentru care inculpatul a primit 1
an închisoare iar pentru cea dea doua din 21 martie 1993 i s-a aplicat un an şi două
luni închisoare. Prin contopirea celor două pedepse inculpatul urma să execute
pedeapsa rezultantă de 1 an şi două luni închisoare. Dar inculpatul avea în
antecedente o condamnare de un an şi şase luni închisoare pe care o executase
parţial, fiind graţiat condiţionat prin Decretul nr. 23 din 14 februarie 1990, având
un rest de executat de 5 luni şi 15 zile închisoare. În apelul parchetului, instanţa de
control judiciar a reţinut pentru cele două fapte starea de recidivă prevăzută de art.
37, lit. a Cod penal şi pedeapsa rezultantă la 1 an şi 2 luni, s-au adăugat pedeapsa
de 5 luni şi 15 zile pentru care graţierea–urmând ca inculpatul să execute 1 an, 7
luni şi 15 zile. Parchetul a declarat recurs susţinând că, pentru fapta din 7 iulie
1992, erau aplicabile prevederile art. 37, lit. a, Cod penal fiind săvârşită în
termenul de încercare a graţierii condiţionate şi la pedeapsa aplicată pentru această
faptă de 1 an închisoare trebuia adăugat restul de 5 luni şi 15 zile. Pentru fapta din
21 martie 1993, trebuiau reţinute prevederile art. 37, lit. b, Cod penal, fiind
săvârşită după expirarea termenului de încercare de 3 ani. deci contopirea
pedepselor trebuia să se facă între pedeapsa de 1 an, 5 luni şi 15 zile şi pedeapsa
de 1 an si 2 luni, urmând ca în final să fie executat pedeapsa de 1 an şi 15 zile şi nu
1 an, 7 luni şi 15 zile cum stabilise instanţa de apel.
Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul parchetului cu
motivare că mai întâi se face aplicarea dispoziţiilor legale cu privire la concursul
de infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor legale cu privire la starea de
recidivă.
- condamnarea la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost prescrisă.
Considerăm că va exista primul termen al recidivei atunci când celui căruia i s-a
aplicat o astfel de pedeapsă(închisoare mai mare de 6 luni) săvârşeşte din nou o
infracţiune, după ce s-a împlinit termenul de prescripţie a executării unei asemenea
pedepse.
45
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
De menţionat că nu se poate afla în stare de recidivă mare postexecutorie cel
care a fost condamnat anterior pentru o infracţiune prevăzută de art. 125, alin. 2
care prevede: “prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate
pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii”.
Deasemenea art. 121, alin. 2 prevede că, “prescripţia nu înlătură
răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii”.
b). Condiţii cu privire la al doilea termen
Ca şi în cazul recidivei postcondamnatorii, al doilea termen al recidivei
postexecutorii îl formează o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Ceea ce diferenţiază recidiva postcondamnatorie de recidiva postexecutorie
este existenţa la cea din urmă a deciziei de executare a pedepsei, a decretului de
graţiere sau a datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
pedepsei.
Când după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni,
aplicată pentru o infracţiune intenţionată, dar mai înainte de împlinirea termenului
de reabilitare se săvârşesc mai multe infracţiuni cu intenţie, în concurs, condiţiile
stării de recidivă postexecutorie sunt îndeplinite, fiecare dintre infracţiuni
constituind termenul secund al recidivei. În acest caz vom spune că există o dublă
sau multiplă recidivă.
La cele enunţate, o dovadă o face speţa care urmează:
Prin sentinţa penală 1328 din 1989 Judecătoria Braşov la condamnat pe B.I.
la 2 ani închisoare pentru o infracţiune, pedeapsă pe care condamnatul a executat-o
parţial, fiind apoi graţiat condiţionat pentru un rest de pedeapsă de 1 an şi 7 luni.
Ulterior prin sentinţa penală nr. 886/1993 , Judecătoria l-a condamnat pe B.I.
pentru 2 infracţiuni concurente la o pedeapsă rezultată(inclusiv un spor de 1 an şi 8
luni închisoare), făcându-se şi aplicarea art. 37, lit. a, Cod penal pentru recidivă
postcondamnatorie).
De asemenea s-a revocat beneficiul graţierii pedepsei de 2 ani închisoare,
pronunţate prin sentinţa penală nr. 1328/1989 inculpatul urmând să execute
46
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
cumulat restul de pedeapsă neexecutată din graţiere, împreună cu nou aplicată
pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare adică în total 3 ani şi 3 luni închisoare.
Instanţa de recurs, având soluţionat recursul condamnatului, a constatat că
până la data săvârşirii celui de al doilea fapt pedeapsa pronunţată pentru primul
fapt expirase, depăşindu-se termenul de 3 ani prevăzut pentru actul de clemenţă.
Ca atare nu mai puteau fi aplicate în cauză, prevederile art. 37, lit. b Cod
penal privind recidiva postcondamnatorie, situaţie în care nu se mai putea proceda
la revocarea graţierii condiţionate.
Motivarea în drept a deciziei pedepsei pronunţate de Tribunalul Judeţului
Braşov trebuie corectată în sensul că revocarea graţierii condiţionate nu mai este
posibilă datorită expirării termenul de încercare nu pentru că s-a făcut în mod
greşit aplicarea prevederilor art. 37, lit. b Cod penal, în loc de cele ale art. 37, lit. b
Cod penal.
Dacă cel liberat condiţionat din executarea unei pedepse ce a fost reduse în
urma graţierii parţiale, săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată după
împlinirea duratei pedepsei aşa cum a fost redusă ca efect al graţierii se va afla în
stare de recidivă postexecutorie fiind aplicabile dispoziţiile art. 37, lit. b Cod penal,
deoarece pedeapsa este considerată ca executată în întregime, iar liberarea
condiţionată nu mai poate fi revocată.
3. Mica recidivă
În “Codul Penal – Carol II” mica recidivă era reglementată în art. 112 care
prevedea „acela care, după ce a executat trei pedepse pentru delicte identice,
consistând fiecare în închisoare corecţională sau detenţiune simplă de 6 luni sau,
mai mică săvârşeşte un nou delict identic, va fi pedepsit cu maximum pedepsei,
prevăzută în lege pentru acest delict, la care se poate adăuga un plus de pedeapsă
până la 5 ani, fără a putea depăşi maximum general al pedepsei”.
Până la actualul Cod penal s-au adus modificări, mica recidivă ajungând la
forma ce apare în art. 37, lit. c Cod penal şi anume :
47
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
„când după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni
sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, are după
prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte
din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de un an”
După cum se observă din definiţia recidivei, mica recidivă se poate prezenta
atât în formă postcondamnatorie, cât şi în formă postexecutorie.
a). Condiţii cu privire la primul termen
Pentru a se îndeplini condiţiile la primul termen, trebuie ca mai întâi să
existe nu mai puţin de trei condamnări definitive la închisoare până la 6 luni.
Spre deosebire de vechiul Cod penal nu se mai cere ca aceste trei
condamnări să fie pronunţate pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
Este necesar pentru realizarea acestui prim termen ca aceste trei pedepse la
închisoarea până la 6 luni trebuie să fie definitive şi distincte.
Cele trei pedepse cuprinse în trei hotărâri de condamnare distincte pot fi
pronunţate pentru infracţiuni distincte sau fiecare în parte pentru câte un concurs
de infracţiuni, cu obligaţia ca fiecare concurs în parte să nu depăşească 6 luni
închisoare.
O singură condamnare sau chiar două condamnări pentru mai multe
infracţiuni concurente nu poate(pot) genera mica recidivă.
Se pune întrebarea dacă la mica recidivă postcondamnatorie toate trei
pedepsele trebuie să nu fie executate sau ultima? Desigur, s-a răspuns în literatura
de specialitate, că se poate ca toate trei să nu fie executate, dar este suficient să nu
fie executată doar ultima dintre ele sau una, pentru a exista primul termen al micii
recidive.
În cazul când două dintre infracţiuni sau toate trei sunt concurente, ele mai
sunt susceptibile de pedepse distincte şi chiar dacă au fost judecate separat, trebuie
să fie contopite şi să li se aplice o singură pedeapsă care se ia în considerare atunci
când se pune problema reţinerii recidivei.
48
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
A patra condamnare nu poate intra în componenţa primului termen al
recidivei mici, infracţiunea săvârşită pentru care s-a pronunţat această condamnare
poate forma al doilea termen al recidivei în acest caz.
Dacă una din cele trei condamnări la pedeapsa închisorii mai mică de 6 luni
a fost pronunţată în străinătate, nu se ia în considerare pentru stabilirea micii
recidive, chiar dacă o astfel de condamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor
legii, deoarece art. 37, alin. 2, Cod penal prevede că recidiva internaţională nu
poate exista decât sub forma modalităţilor prevăzute de art. 37, lit. a şi b.
b). Condiţii cu privire la al doilea termen
La fel ca la toate cele 3 infracţiuni cuprinse în primul termen şi infracţiunea
cuprinsă în al doilea termen trebuie să fie săvârşită cu intenţie, pentru a se dovedi
perseverenţa infracţională a infractorului.
Şi pentru existenţa micii recidive se cere ca infracţiunea săvârşită din nou,
care poate fi diferită ca natură de celelalte(cel puţin trei) săvârşite anterior, să fie
comisă cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie
închisoarea mai mare de un an, după condamnare la recidiva postcondamnatorie,
după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
prescripţia executării celor trei pedepse, caz în care se reţine mica recidivă
postexecutorie.
4. Recidiva internaţională
În art. 37, alin 2 se prevede că „pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile
prevăzute în alin. 1 lit. a şi b şi alin. 2 se poate ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română,
dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. În
această dispoziţie se prevede cu alte cuvinte recidiva internaţională, bineînţeles în
anumite condiţii şi limite. Prin recidivă internaţională se înţelege situaţia când
primul termen al recidivei este o „hotărâre de condamnare pronunţată în
străinătate”.
49
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În comparaţie cu recidiva teritorială, recidiva internaţională este mai
restrânsă. În primul rând aceasta este posibilă numai cu privire la marea
recidivă(cazurile de la lit. a, b a art. 37).
În al doilea rând, recunoaşterea recidivei internaţionale este lăsată la
aprecierea instanţei române: această instanţă poate ţine seama sau poate să nu ţină
seamă de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate.
Recunoaşterea unei hotărâri penale străine, indiferent pe ce cale e făcută nu
este posibilă dacă textul integral al acesteia, împreună cu principalele acte care au
stat la baza soluţiei nu sunt mai înainte cunoscute de instanţa de judecată, sau după
caz, de procuror şi comunicată condamnatului, numai astfel poate fi examinată şi
verificată competenţa instanţei străine, compatibilitatea hotărârii cu ordinea
publică din România, eficienţa juridică a unui act întocmit de o autoritate străină.
Dacă hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate a fost recunoscută şi
luată în considerare, starea de recidivă se stabileşte potrivit condiţiilor de existenţă
a recidivei prevăzute în Codul penal, acelaşi lucru şi ce priveşte condiţiile de
sancţionare. În ipoteza în care hotărârea pronunţată în străinătate nu a fost
recunoscută şi totuşi s-a pronunţat condamnarea unui inculpat, reţinându-se în
sarcina sa starea de recidivă, o asemenea soluţie este nelegală.
În al treilea rând, deci, hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate
trebuie să fie recunoscută(nu mai cunoscută de instanţa română după normele
înscrise în Codul de procedură penala art. 519 - 520).
50
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
CAPITOLUL IV
CAUZELE CE EXCLUD SAU ÎNLĂTURĂ STAREA DE RECIDIVĂ
1. Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii (art. 38, lit. a, Cod penal)
În “Codul penal Carol II” se prevedea la art. 116 alin. 2 „de asemenea nu se
socoteşte recidivist minorul care nu a împlinit 19 ani şi majorul care a săvârşit o
nouă infracţiune, după ce fusese condamnat pentru o altă infracţiune în epoca
adolescenţei art. 45 ”, încă odată cu corectările textului legii pentru modificarea
“Codului Penal Carol al II-lea” şi punerea în concordanţă cu Constituţia din 27
februarie, aduse de Ministrul de Justiţie s-a prevăzut, deasemenea nu se socoteşte
recidivist minorul care nu a împlinit 18 ani şi majorul care a săvârşit o nouă
infracţiune după ce fusese condamnat pentru altă infracţiune comisă în epoca
adolescenţei”.
51
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 o persoană devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani, ca atare, făptuitorul care a comis o infracţiune între 14
– 16 ani(dovedindu-se că a lucrat cu discernământ) sau între 16 – 18 ani , nu poate
fi considerat recidivist, dacă după condamnare sau executarea pedepsei stabilite
pentru acea infracţiune săvârşite din nou o infracţiune.
Este cunoscut faptul că Decretul nr. 218 din 113 iulie 1977 modifică
substanţial sistemul sancţiunilor ce se aplică minorilor care au săvârşit infracţiuni,
în sensul că acestora, în prezent, li se poate aplica una din cele doua măsuri
educative - încredinţarea minorului colectivului unde munceşti ori învaţă,
internarea minorului într-o şcoală specială de muncă şi reeducare.
Deoarece în art. 37 Cod penal se vorbeşte de „condamnarea la pedeapsa
închisorii”, sancţiune ce nu se mai poate aplica minorului infractor, apreciem că
dispoziţiile art. 38, lit. a, Cod penal nu sunt în prezent aplicabile asemănător altor
dispoziţii din Codul Penal privitoare la sancţiunile minorilor(art.862 aliniat ultim;
art. 100 şi următoarele din Codul penal).
Astfel Decretul nr. 218/1977 a instituit un regim sancţionator absent în
raport cu infractorii minori, răpind instanţelor posibilitatea de a-i trimite la
închisoare chiar dacă au comis fapte deosebit de grave.
În prezent instanţele chemate să apere societatea sunt practic dezarmante
faţă de infractorii minori, deşi tocmai în rândurile lor creşte vertiginos numărul
infractorilor de violenţă gravă.
O altă problemă se ridică în raport cu condamnările pronunţate pentru
infracţiunile săvârşite de minori, anterior Decretului nr. 218/1977, întrucât, potrivit
principiului aplicării legi penale mai favorabile, condamnările pronunţate minorilor
pentru infracţiuni săvârşite anterior Decretului nr. 218/1977 nu pot intra în
discuţie.
O întrebare se poate pune, însă, dacă dispoziţiile art. 38, alin. 1, Cod penal
sunt aplicabile şi atunci când activitatea infracţională a fost începută în timpul
2
52
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
minorităţii, iar ultimul act infracţional a fost comis la o dată când făptuitorul a
devenit major(în cazul infracţiunilor continuate sau continue).
Înainte de apariţia Decretului nr. 218/1977 s-a susţinut că determinat este
momentul începerii şi nu momentul încetării activităţii infracţionale.
A doua părere, pe care a exprimat-o şi practica judiciară este aceea că dacă
un minor a comis unele acţiuni ale infracţiunii continuate şi după vârsta de 18 ani,
va răspunde pentru infracţiunea continuată potrivit prevederilor referitoare la
răspunderea penală a persoanelor majore.
În situaţia în care la data săvârşirii infracţiunii, o inculpată nu împlinise
vârsta de 18 ani, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 218/1977, chiar în cazul
în care, fiind căsătorită, ea avea potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 statutul de
persoană majoră, întrucât prin căsătorie a dobândit numai capacitate de exerciţiu
deplină a drepturilor civile.
Dacă făptuitorul, în perioada când era minor a săvârşit o infracţiune contra
vieţii (omor) care de regulă se comite printr-un singur act de executare, stabilirea
răspunderii penale se va face potrivit prevederilor din Decretul nr. 218/1977, chiar
şi atunci când infracţiunea s-a consumat prin producerea rezultatului letal, după ce
el a devenit major.
În sentinţa penală nr. 251 din 21 aprilie 1992, Judecătoria Bârlad a
condamnat pe inculpatul M.H. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt
calificat prevăzut în art. 208 raportat la art. 209 cu aplicarea art. 37, lit. a, Cod
penal.
În baza art. 9 din Decret –lege nr. 3/1990 s-a dispus înlăturarea beneficiului
graţierii unei pedepse anterioare, urmând să execute 2 ani şi 6 luni închisoare, pe
lângă noua pedeapsă .
Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat,
de către Tribunalul Vaslui prin decizia penală nr. 407 din 23 septembrie 1992.
Recursul în anulare declarat este fondat.
Potrivit art. 37, lit. a, Cod penal există recidivă când după o condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni al condamnatului săvârşeşte o nouă
53
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
infracţiune cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune
este închisoarea mai mare de 1 an.
Din actele aflate la dosarul nr. 1117/1990 a Judecătoriei Bârlad că faţă de
inculpat s-a luat, prin sentinţa penală nr. 212 din 12 iunie 1990 a Judecătoriei
Bârlad, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 218/1977, măsura trimiterii într-o şcoală
specială de muncă şi reeducare pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea în
timpul când era minor a infracţiunii continuate de furt calificat.
Ca urmare instanţa nu poate reţine recidiva prevăzută în art. 37, lit. a din
Codul penal, câtă vreme prima hotărâre de condamnare privea o faptă săvârşită în
timpul minorităţii.
În ceea ce priveşte înlăturarea beneficiului graţierii, se constată că potrivit
art. 9 din Decretul-lege nr. 3/1990 cei graţiaţi care în decurs de ani săvârşeşte o
infracţiune intenţionată vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea
infracţiune şi pedeapsă ori restul nerezultat ca urmare a aplicării acestui act
normativ.
Din conţinutul textului de lege, menţionat rezultă, că în cazul săvârşirii unei
noi infracţiunii intenţionate, după graţiere, ceea ce se execută este pedeapsa
anterioară, nu şi măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare.
2. Infracţiuni săvârşite din culpă (art.38,lit.a1 Cod Penal)
Înainte în vechiul cod nu era prevăzută forma de vinovăţie cu care trebuia
să fie săvârşită infracţiunile ce formau primul şi al doilea termen al recidivei.
Prin Legea nr. 6/1973 primul termen al recidivei nu va putea fi constituită
niciodată dintr-o condamnare, indiferent de cuantumul ei, pentru o infracţiune
săvârşită din culpă. Într-adevăr, recidiva fiind caracterizată îndeobşte ca o
perseverenţă a făptuitorului pe calea infracţionalităţii, este greu de susţinut că
această perseverenţă se învederează atunci când acesta săvârşeşte infracţiunea din
culpă.
1
54
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
O condamnare pentru un concurs de infracţiuni, dintre care una este
neintenţionată, va constitui primul termen al recidivei, deşi potrivit art. 38 lit. a1
Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de
condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă, dacă cel puţin una din
celelalte infracţiuni intenţionate, concurente a fost sancţionată cu pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni.
Săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate nu generează stare de
recidivă, în cazul când condamnarea anterioară constă într-o pedeapsă de 6 luni
închisoare sau mai mică stabilită pentru o infracţiune comisă cu intenţie şi o
pedeapsă mai mare de 6 luni, aplicată pentru o infracţiune săvârşită din culpă
(contopite în baza art. 34, Cod penal) dacă prin descontopire se constată că
pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită cu intenţie nu îndeplineşte condiţiile pentru
a fi prin termen al recidivei.
Aşa cum am mai arătat, pot forma primul termen al recidivei şi infracţiunile
praeterintenţionate, deoarece art. 38, lit. ai nu exclude dacă dacă infracţiunile din
culpă, ori infracţiunile praeterintenţionate cuprind întotdeauna în latura lor
subiectivă şi forma de vinovăţie cu intenţie.
Deasemenea în cazul concursului de infracţiuni care formează primul termen
al recidivei nu este posibilă includerea exclusivă a infracţiunilor săvârşite din
culpă.
3. Infracţiuni amnistiate (art.38, lit. b, Cod penal)
Codul Penal în art.119 prevede „amnistia înlătură răspunderea penală pentru
fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”.
Actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare a Parlamentului. Fiind un
act de clemenţă, de iertare a celor care au săvârşit anumite infracţiuni, este firesc ca
această iertare să nu o poată acorda decât puterea care a incriminat faptele
respective ca infracţiuni.1
i
55
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Amnistia operează în rem, fiindcă se renunţă la aplicarea legii penale pentru
anumite infracţiuni comise prin care se acordă, arătate anume în acest act. Ca atare
profită tuturor participanţilor. Uneori se admit unele derogări în privinţa efectelor
reale care sunt condiţionate de anumite cerinţe de ordin personal. De exemplu,
Decretul nr. 147/197779, în art.1 se referă la minori şi tineri între 18 şi 21 de ani.
Desigur, nu înseamnă că fapta pentru care nu este tras la răspundere penală îşi
pierde caracterul internaţional.
Amnistia poate fi folosită şi ca mijloc de reevaluare a politicii penale, de
recuperare a unor eventuale acte de injustiţie dar poate, de asemenea să se
fundamenteze şi pe ideea de identificare a noi resurse şi mijloace ce urmează a fi
folosite în demersul permanent al apărării sociale şi al ordinii de drept.
După întindere amnistia poate fi generală şi specială, iar în funcţie de
momentul în care se adoptă distingem între amnistie înainte de condamnare, după
condamnare şi amnistia postexecutorie.
Prin actul de amnistie se indică obiectul ei, întinderea efectelor actului
arătându-se şi infracţiunile pentru care se aplică, fie stabileşte maximul special
legal al pedepselor pentru infracţiuni amnistiate, ori se arată obiectul de grupă al
infracţiunilor. Efectele amnistiei înainte de condamnare este acela că înlătură
răspunderea penală pentru toţi participanţii. Dacă amnistia este după condamnare
înlătură executarea pedepsei, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării,
aducând atingere autorităţii de lucru judecat, care nu se înlătură decât prin folosirea
mijloacelor extraordinare de atac, ori în urma apariţiei unei legi penale mai
favorabile obligatoriu sau facultativ art. 15 Cod penal sau a înlocuirii pedepsei,
amenzi(art. 63 Cod penal).
În cazul în care amnistia primei condamnări intervine după ce făptuitorul a
fost definitiv condamnat ca recidivist, având în vedere că instanţa nu a săvârşit nici
o încălcare de lege, în procesul pronunţării condamnării definitive cu reţinerea
stării de recidivă, această condamnare, căpătând puterea de lucru judecat, ea n-ar
mai putea fi modificată deoarece actualele căi extraordinare de atac nu oferă o
asemenea posibilitate.
56
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În practică întâlnim şi un alt punct de vedere şi anume acela potrivit căreia
amnistia fiinţează ca situaţie ce înlătură, starea de recidivă, chiar şi atunci când
intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu privire la a doua
infracţiune ori în timpul executării pedepsei pronunţate prin această condamnare.
Amnistia infracţiunii pentru care infractorul fusese condamnat definitiv
atrage după sine restabilirea situaţiei de infractor primar.
Se înlătură deci sancţiunea principală „celelalte consecinţe” privesc
pedepsele complementare, fapta nemaifiind reţinută ca termen al recidivei. Prin
dispoziţiile Decretului nr. 331/1977 s-au extins efectele amnistiei în raport cu cele
din actele anterioare, deoarece sunt scoşi din evidenţa cazierului judiciar fiind
reabilitaţi.
Art. 119 prevede că „amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie”. În
timp, amnistia produce efecte asupra infracţiunilor comise inclusiv cele continue
sau continuate, până la data apariţiei actului prin care a fost acordată ori până la
data arătată în aceasta şi priveşte pedeapsa din textul incriminator în momentul
apariţiei actului de amnistie. Interesează deci ziua, luna, anul când a intrat în
vigoare actul de amnistie, art. 13 Decretul nr. 115/1977 astfel, că infracţiunile
comise în ziua apariţiei legii de amnistie, nu cad sub incidenţa ei.
În legătură cu infracţiunea continuată în literatura de specialitate mai veche
s-a discutat dacă infracţiunea continuată poate fi fragmentată în actele sale
componente la aplicarea unui act de amnistie.
Prima opinie a susţinut că amnistia autonomizează activităţile infracţionale
şi astfel, atunci când apare, amnistia toate activităţile făptuite până în acel moment
conturează o infracţiune de sine stătătoare. Acest punct de vedere nu a fost
împărtăşit.
Potrivit unei opinii infracţiunea continuată se consideră săvârşită prin
epuizarea ultimei acţiuni sau inacţiuni ce caracterizează latura ei obiectivă întrucât
este de principiu stabilit că în ce priveşte infracţiunea continuată, potrivit art. 41,
alin. 2 Cod penal, momentul consumării ultimului act încheie ciclul infracţional,
57
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
care trebuie privit în totalitatea sa şi nu fragmentar, în funcţie de data comiterii
fiecărui act material.
În consecinţă, prevederile unui decret de amnistie nu sunt aplicabile în cazul
infracţiunilor continuate, dacă unele din acţiunile componente au fost comise după
data adoptării actului de clemenţă. Nu va exista recidivă când o infracţiune a fost
comisă după executarea unei pedepse mai mari de 6 luni închisoare, aplicată ca
pedeapsă rezultantă, pentru un concurs de infracţiuni-sancţionate în mod concret ,
una cu 7 luni, iar alta cu 4 luni închisoare – în cazul în care, dintre infracţiunile
concurente aceea pentru care s-a stabilit pedeapsa cea mai grea a fost amnistiată
mai înainte de judecarea în recurs a infracţiunii ce astfel, ar fi urmat să constituie
cel de-al doilea termen al recidivei. Pentru identitate de raţiune şi în cazul
infracţiunilor continue, dispoziţiile referitoare la amnistie îşi au aplicabilitate din
momentul când această infracţiune se consideră săvârşită, adică la încetarea ultimei
acţiuni sau inacţiuni, care trebuie considerată ca dată a comiterii infracţiunii.
S-a considerat că o infracţiune continuă, a cărei săvârşire s-a prelungit şi
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare anterioară, atrage reţinerea
stării de recidivă, prevăzută de art. 37, lit. a, Cod penal, inculpatul nebeneficiind de
dispoziţiile de amnistie.
În art. 119 alin. 2, se prevede că „amnistia nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate”. Astfel în
practica judiciară s-a decis că nu se poate dispune luarea măsurii de siguranţă
prevăzută în art. 116 Cod penal(interzicerea de a se afla în anumite localităţi) în
situaţiile în care procesul penal încetează ca urmare a amnistiei.
Beneficiul amnistiei nu poate fi refuzat, astfel că are în principiu un caracter
obligatoriu şi se aplică din oficiu. Când cauza se află în faza de U.P. sau judecată şi
infractorul cere continuarea procesului, acesta va continua şi dacă va fi vinovat, se
va amnistia.
Pentru persoana ce a săvârşit anumite genuri de infracţiuni nu poate să mai
îndeplinească funcţia de gestionar, chiar dacă în timpul urmăririi penale sau a
58
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
judecăţii, a beneficiat de amnistie, decât după ce a trecut un interval de 2 ani de la
data acordării amnistiei.
O problemă se ridică dacă fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ce a fost
graţiată condiţionat a fost ulterior amnistiată, revocarea graţierii nu mai are loc în
cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate în curs de 3 ani, deoarece potrivit
art. 119 alin. 1 Cod penal, amnistia intervenită după condamnare înlătură
executarea pedepsei.
Nu se poate considera că inculpatul a beneficiat anterior de o graţiere totală
sau parţială şi deci că este exceptat de la aplicarea unui nou decret de graţiere, dacă
infracţiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa graţiată, a fost ulterior amnistiată
printr-un act de clemenţă.
De asemenea nu sunt incidente prevederile unui decret de amnistiere(ex. nr.
331 din 1977) în cazul în care inculpatul a comis infracţiunea ce formează cel de-al
treilea termen al recidivei înaintate de intrarea în vigoare a actului de clemenţă,
întrucât el a devenit recidivist din momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni,
indiferent dacă la aceea dată se afla ori nu, în curs de urmărire penală de judecată,
ori nu se pronunţase încă o hotărâre definitivă.
Este exclus de la aplicarea clemenţei şi cel ce a săvârşit, până la data
decretului, o nouă infracţiune, chiar dacă a fost descoperită ulterior. În asemenea
situaţii sunt aplicabile prevederile art. 37 lit. a Cod penal privind recidiva după
condamnare, deoarece dispoziţiile decretului de amnistie nu se aplică decât
persoanelor care la data adoptării lui erau definitiv condamnate pentru toate
infracţiunile comise de ele şi ceva mai mult, executaseră pedepsele, ori acestea
erau graţiate.
O nouă problemă se ridică dacă dispoziţiile art.1 se aplică şi persoanelor
care au beneficiat de un decret de graţiere condiţionată, iar dacă la data intrării în
vigoare a actului de clemenţă nu se epuizase termenul de încercare de 3 ani în care
au comis o nouă infracţiune.
Practica judiciară a dispus că dispoziţiile de amnistie prevăzute în Decretul
nr. 331/1977 sunt aplicabile tuturor persoanelor condamnate pentru fapte penale şi
59
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
care au executat pedeapsa ori aceasta a fost graţiată până la intrarea în vigoare a
decretului, indiferent dacă graţierea a fost sau condiţionată, iar ulterior, cel
amnistiat comite o nouă infracţiune, chiar în termenul de încercare a graţierii
condiţionate, nu se va dispune revocarea graţierii şi nici prevederile art. 37, lit. a nu
sunt aplicabile.
Nu vor fi însă incidente dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 331/1977 în cazul
în care pedeapsa, deşi a fost executată anterior datei când a apărut decretul, ulterior
au fost descoperite alte acte materiale care intrau în conţinutul infracţiunilor
reţinute în sarcina condamnatului, iar instanţa, procedând potrivit dispoziţiilor art.
335, alin. 2 Cod procedură penală, a reunit cauzele desfiinţând prima hotărâre chiar
dacă prin hotărârea de condamnare se constată că pedeapsa a fost executată într-o
perioadă anterioară intrării în vigoare a actului de clemenţă. În caz de liberare
condiţionată, s-a constatat că, dacă la data apariţiei Decretului nr. 331/1977, nu s-a
împlinit durata pedepsei, cel condamnat nu beneficiază de amnistia acordată prin
acest decret, iar dacă săvârşeşte din nou o infracţiune înăuntrul termenului de
reabilitare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 37, lit. b Cod penal, referitoare la
recidiva postexecutorie.
Dacă pentru vreuna din cele trei pedepse la care se referă art. 37, lit. c Cod
penal, a intervenit amnistia care face ca pedeapsa anterioară să-şi piardă caracterul
de antecedent penal, aceea pedeapsă nu mai poate fi luată în considerare la
determinarea primului termen al micii recidive.
4. Faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiune de legea penală
(art.38, lit. c Cod penal).
Potrivit acestei dispoziţii, legea de dezincriminare face să înceteze
răspunderea penală pentru faptele scoase din sfera ilicitului penal, precum şi toate
consecinţele penale, ale hotărârilor de condamnare privitoare la aceste fapte.
Potrivit art. 12, Cod penal, în momentul intrării în vigoare a legii prin care
fapta a fost dezincriminată, încetează pe deplin toate consecinţele penale ale
acestei hotărâri judecătoreşti privitoare la această faptă. Ori, o consecinţă a acestei
60
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
situaţii este aceea că odată ce noua lege a ridicat faptei caracterul penal,
condamnarea devine lipsită de obiect şi nu mai poate constitui primul termen al
recidivei, iar infractorul este considerat primar.
Situaţiile de incidenţă ale unei astfel de cauze privesc: dezincriminarea,
prevederea faptei Legea nr. 59/1968 privind Comisiile de judecată, abrogarea unei
legi penale temporare prin ajungerea ei la termen.
Prin sentinţa penală nr. 179/1993, Judecătoria Constanţa a condamnat pe
inculpatul R.A. la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de
art. 221- 234 Cod penal, făcându-se şi aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe a făcut recurs inculpatul, arătând că în mod greşit
i-a fost reţinută starea de recidivă, întrucât infracţiunea anterioară pentru care a fost
condamnat a fost dezincriminată. Recursul este întemeiat din actele cauzei rezultă
că inculpatul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea infracţiunii de trecere
frauduloasă a frontierei de stat, precum şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni,
asociere având însă drept scop tocmai infracţiunea de trecere frauduloasă a
frontierei. Ori infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost dezincriminată
prin decretul nr. 9/1989. În ceea ce priveşte asocierea în vederea comiterii de
infracţiuni aceasta constituie în mod evident o infracţiune mijloc în vederea
realizării infracţiunii scop, adică trecerea frauduloasă a frontierei de stat. Aşa încât
din moment ce infracţiunea scop a fost dezincriminată, aceeaşi soartă o va avea şi
infracţiunea mijloc, fiind aplicabil acelaşi regim juridic.
Dezincriminarea ca situaţie ce exclude sau înlătură starea de recidivă are în
principiu aceeaşi finalitate şi acelaşi mecanism de funcţionare ca şi amnistia.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă o condamnare pentru infracţiunea
săvârşită sub imperiul legii temporare, care a fost judecată după ieşirea din vigoare
a acestuia, poate constitui termen al recidivei în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni.
Soluţia dată a fost că poate constitui prim termen al recidivei, o condamnare
suferită pentru o infracţiune prevăzută în legea penală temporar, săvârşită în
perioada de timp când era în vigoare.
61
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp(art.
16. Cod penal) întrucât prin ieşirea din vigoare a acestei legi a încetat numai starea
excepţională ce a determinat edictarea legii, sau termenului legal pentru existenţa
ei, fapta respectivă nu a fost dezincriminată ea continuând să fie prevăzută ca
infracţiune la legea penală ordinară sau printr-o dispoziţie cu caracter penal.
O altă problemă se ridică atunci când după ieşirea din vigoare a legii
temporare, legea care succede sau Codul penal, nu mai prevede fapta ca
infracţiune.
Într-o asemenea ipoteză, fapta fiind dezincriminată pentru a doua infracţiune
comisă, se va aplica pedeapsa fără reţinerea stării de recidivă, întrucât sunt
aplicabile dispoziţiile, art. 38, lit. c, Cod penal.
5. Condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-
a împlinit termenul de reabilitare (art.38, aliniat ultim Cod penal)
Reabilitarea este mijlocul legal prin care foştii condamnaţi se încadrează pe
plan juridic în societate.
Reabilitarea de drept operează „de jur”, deci, prin efectul trecerii unui
anumit interval de timp, fiind întemeiată pe o prezumţie de îndreptare, de
resocializare a fostului condamnat, în vreme ce reabilitarea judecătorească este
supusă unui număr de condiţii a căror îndeplinire trebuie verificată de instanţele de
judecată care o acordă.
Situaţia de excludere a stării de recidivă priveşte două ipoteze:
a. condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea
Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal actual
reglementează atât reabilitarea judecătorească art. 135- 139, cât şi reabilitarea de
drept art. 134, art. 86, art. 866, art. 62, alin.5 Cod penal.
Fiind vorba de o condamnare pentru care a intervenit reabilitarea, este firesc
ca starea de recidivă să nu se poată întemeia pe aceasta, deoarece face să înceteze,
toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care decurg din condamnare(art. 135
Cod penal)
62
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Condiţiile sunt:
4. în decursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu fi săvârşit o
nouă infracţiune, condiţie pentru reabilitarea de drept.
5. să nu fi săvârşit o nouă condamnare şi să fi avut o conduită care să
justifice acordarea reabilităţii, condiţie pentru reabilitarea judecătorească.
Avându-se în vedere aceste cerinţe de care sunt condiţionate una sau alta
dintre două forme ale reabilităţii, trebuie admis că reabilitarea(de drept sau
judecătorească) pentru prima condamnare, pentru a produce consecinţele prevăzute
la art. 38 Codul penal(pentru a înlătura starea de recidivă) este necesar să intervină
pentru condamnarea respectivă înainte de săvârşirea celei de-a doua infracţiuni,
împiedicând astfel apariţia recidivei.
Trebuie să precizăm ca această condiţie e cuprinsă în art. 38, alin. ultim ,
teza I din Cod penal este necesară deoarece reabilitarea judecătorească poate
interveni şi înainte de termen, art.135 alin. ultim Cod penal, iar unele reabilitări de
drept nu au termen art. 62 alin. 5 Cod penal, executarea pedepsei într-o închisoare
militară, art. 86- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
b. Condamnarea pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare.
În a doua ipoteză(împlinirea termenului de reabilitare) s-a avut în vedere
situaţia că trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege pentru acordarea
reabilitării, interval scurs de la executarea primei condamnări de la graţierea sau
prescrierea acestuia, fără să dispară ideea de perseverenţă infracţională care stă la
baza recidivei. Legătura care se face aici cu instituţia reabilitării are un caracter
mai mult formal, socotindu-se doar că termenele fixate pentru reabilitare sunt
potrivite şi pentru realizarea condiţiei de mai sus cu privire la starea de recidivă.
Dispoziţia potrivit căreia, starea de recidivă nu poate subzista dacă s-a
împlinit termenul de reabilitare, priveşte reabilitarea de drept, fiindcă în cazul
acesteia, odată cu trecerea termenului prevăzut de lege(3 ani) cu respectarea
bineînţeles şi a celorlalte condiţii impuse, reabilitarea se obţine ope legis şi nu ope
judicii, adică fără a fi necesară o hotărâre judecătorească dată în acest sens.
63
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
În ipoteza reabilitării judecătoreşti considerăm că este necesar să fie
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 135 şi 136. În caz contrar ar
însemna că în situaţia în care fostul condamnat nu mai săvârşeşte o nouă
infracţiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi
reabilitat, iar dacă dimpotrivă comite o nouă infracţiune, prima condamnare nu se
va lua în calcul pentru reţinerea stării de recidivă, cu toate că în afara termenului
celelalte condiţii n-au fost îndeplinite ceea ce este lipsit de echitate şi nici nu a stat
în intenţia legiuitorului. Deci situaţia condamnărilor pentru care s-a îndeplinit
termenul de reabilitare, este vorba exclusiv de termenul prevăzut de lege pentru
reabilitarea de drept art. 134 Cod penal a cărui împlinire duce la intervenirea
automată a reabilitării.
În cazul săvârşirii mai multor infracţiuni succesive, pentru care au fost
pronunţate condamnări definitive, termenul de reabilitare judecătorească prevăzută
de art. 135 Cod penal, curge pentru toate infracţiunile de la data când a luat sfârşit
executarea ultimei pedepse.
În situaţia când prima condamnare a fost dată pentru infracţiuni concurente,
este necesar ca reabilitarea să fi operat de drept în raport cu fiecare infracţiune din
cadrul concursului. În cazul unui condamnat liberat condiţionat, termenul de
reabilitare se socoteşte nu de la data când a fost pus în libertate ci de la data când
se împlineşte durata pedepsei aplicate, întrucât potrivit prevederilor art. 61, alin. 1
Cod penal, pedeapsa se consideră executată dacă, în intervalul de timp de la
liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel în cauză nu a săvârşit din nou o
infracţiune. Efectele definitive nu se produc decât la expirarea intervalului de timp
echivalent restului de pedeapsă ce mai are de executat până la data liberării
condiţionate pentru că momentul executării în întregime a pedepsei aplicate,
urmează a fi avut în vedere la calculul termenului de reabilitare şi implicit la
calculul termenului de reabilitare şi implicit la calculul termenului care face să se
înlăture starea de recidivă(art. 38, alin. 2 Cod penal).
Se pune problema de a şti dacă se poate reţine starea de recidivă în situaţia
în care făptuitorul a fost reabilitat judecătoreşte pentru condamnările executate
64
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
anterior, dar infracţiunea săvârşită anterior s-a consumat după ce hotărârea de
reabilitare a rămas definitivă însă activitatea infracţională pentru această din urmă
infracţiune a fost începută mai înainte de reabilitare.
Într-o primă părere s-a susţinut că atâta timp cât de la data comutării
infracţiunii ulterioare pronunţării hotărârii de condamnare pentru această
infracţiune există hotărâre definitivă de reabilitare pentru condamnările anterioare,
nu se poate reţine starea de recidivă.
Într-o a doua părere, promovată în mod just de practica judiciară, se susţine
că există stare de recidivă, iar instanţa trebuie să procedeze la aplicarea
dispoziţiilor privind sancţionarea recidivei în situaţia în care activitatea
infracţională a noii infracţiuni începe anterior hotărârii definitive de reabilitare
pentru condamnările anterioare dar se consumă după acest moment.
Când pedeapsa aplicată de instanţă este egală cu durata arestării preventive a
inculpatului, care a fost pus în libertate, înainte de pronunţarea pedepsei, termenul
de încercare, se socoteşte de la data când hotărârea de condamnare a rămas
definitivă şi nu de la data încetării arestării preventive, pentru că nu se poate
considera că pedeapsa a fost executată înainte ca ea să fie pronunţată.
Când instanţa a înlocuit amenda cu pedeapsa închisorii ca efect al aplicării
art. 631 Cod penal, termenul de reabilitare prevăzut în art. 134 Cod penal se
calculează şi începe să curgă de la data la care cel condamnat a executat efectiv
pedeapsa cu închisoare substituită amenzii.
Potrivit art. 135 alin. ultim, prevede că procurorul general poate dispune, în
cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol.
Se pot ivi situaţii în care reabilitarea judecătorească să fi fost acordată fără
temei, condiţiile necesare nefiind în realitate îndeplinite. Pentru a oferi posibilitatea
corectării acestor situaţii, legea a prevăzut posibilitatea anulării reabilitării.
65
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
CAPITOLUL V
TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI
Persoana care a fost consemnată şi care ulterior săvârşeşte o nouă infracţiune
va suferi desigur o nouă condamnare. Întrebarea este dacă pedeapsa celui de-al
66
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
doilea fapt trebuie să rămână cea ordinată, adică ca şi când nu ar exista
condamnarea anterioară, sau dimpotrivă , această pedeapsă trebuie înăsprită.
Într-o primă părere se susţine că pedeapsa trebuie întotdeauna să fie înăsprită
fiindcă vinovăţia sporeşte atunci când cineva înfrânge din nou legea penală şi
fiindcă infractorul recidivist s-a dovedit o fire periculoasă faţă de care trebuie să se
reacţioneze mai riguros.
Într-o a doua părere, se susţine, că a agrava pedeapsa faptului al doilea din
cauza condamnaţiunii anterioare, înseamnă a pedepsi pentru a doua oară faptul din
trecut ceea ce ar fi contrar regulii „non bis in idem”. Această părere nu mai este
împărtăşită de nimeni astăzi.
În fine într-o a treia părere se susţine că starea de recidivă trebuie să fie
considerată ca o prezumţie de perseverenţă şi obişnuită criminală prezumţie care
nu este însă absolută, aşa încât judecata trebuie, de la caz la caz, să precizeze dacă
starea de recidivă trebuie să atragă, o agravare.
Socotim că această părere ca fiind nu numai conformă cu principiile care
trebuie să guverneze individualizarea represiunii, dar şi cu realităţile concrete care
ne oferă cazuri de recidivă în care nu putem stabili, nici obiectiv nici subiectiv o
bănuială de perseverenţă criminală.
Secţiunea I - Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii
Plecând de la deosebirea de ordin simptomatic(grad de pericol social al
infractorului) dintre recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie Codul
Penal a instituit un tratament juridic diferenţiat pentru cele două modalităţi. Astfel,
recidiva după condamnare, beneficiază de un regim sancţionator mai blând şi
asemănător celui prevăzut pentru concursul de infracţiuni, întrucât se apreciază că
gradul de pericol social al celui care săvârşeşte o nouă infracţiune după ce a
executat o pedeapsă cu închisoare pe o anumită durată este mai mare în comparaţie
cu cel care nu a executat încă pedeapsa la care fusese condamnat.
Potrivit art. 39 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal în cazul recidivei mari
postcondamnatorii, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi
67
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit art. 34 şi 35
Cod penal cu precizarea că scopul prevăzut în art. 34 lit. a se poate mări până la 5
ani.
Potrivit art. 39 alin. ultim Cod penal, sporul se poate mări până la 7 ani dacă
„infracţiunea săvârşită contra statului, contra avutului public, ori infracţiunea de
omor sau o infracţiune contra păcii şi omenirii, ori o infracţiune prin care s-a
produs o pagubă importantă economiei naţionale” cu condiţia să nu depăşească
prin adăugarea lui limitele prevăzute în art. 80 Cod penal.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari, postcondamnatorii se face în
două etape. În prima etapă are loc stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune, după
care, prin comparare, instanţa se fixează asupra celei mai grele pedepse, adăugând
la aceasta, dacă consideră necesar, un spor de până la 5 ani şi în cazuri de excepţie
până la 7 ani închisoare. Pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a fost săvârşită în
stare de recidivă mare postcondamnatorie se contopeşte înainte de aplicarea
sporului, iar aceasta se adaugă la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară
sau la pedeapsa ce a mai rămas de executat, ori la pedeapsa care se execută,
cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.
1. Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie, înainte
de începerea executării pedepsei.
În prima ipoteză, instanţa judecătorească, după stabilirea pedepsei pentru a
doua infracţiune, va trece la efectuarea operaţiunii de contopire între cele două
pedepse potrivit dispoziţiilor art. 34 Cod penal. Astfel, va compara ultima
pedeapsă cu cea pronunţată pentru prima infracţiune, alegând ca pedeapsă de bază
aceea care are durata cea mai mare, care poate să fie pedeapsa care a format
obiectul primei condamnări, ori aceea pronunţată pentru a doua infracţiune, după
care ea va fi mărită până la maximul ei special(cel prevăzut pentru infracţiunea la
care se referă pedeapsa de bază), iar dacă aceasta este neîndestulător va mai putea
aplica un spor de până la 5 ani.
Este de observat că, potrivit art. 875 , alin.4 Cod penal, instanţa este obligată
68
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
să revoce obligarea la muncă corecţională în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni
înainte de începerea executării ori în timpul executării pedepsei. Mai mult este de
reţinut că atunci când infracţiunea comisă înainte sau în timpul executării unei
pedepse cu muncă, este intenţionată, instanţa nu poate aplica pentru noua
infracţiune decât o pedeapsă cu executare în detenţie.
a. Stabilirea pedepsei în situaţia din primul termen este format dintr-un
concurs de infracţiuni.
Referitor la această situaţie în literatura juridică s-a exprimat punctul de
vedere potrivit căruia în temeiul prevederilor art. 39 alin. 1 Cod penal, contopirea
se face între pedeapsa stabilită pentru concursul de infracţiuni, care alcătuieşte
primul termen al recidivei şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită
ulterior cu posibilitatea aplicării unui spor până la 5 ani(7 ani). Pentru stabilirea
pedepsei de bază a recidivei, pedeapsa globală stabilită pentru întregul concurs de
infracţiuni care intră în compunerea primului termen, se compară cu pedeapsa
aplicată pentru a doua infracţiune. În ipoteza în care, la sfârşitul acestei operaţii de
comparare, se stabileşte ca pedeapsă de bază, pedeapsa aplicată concursului de
infracţiuni care formează primul termen, maximul special la care face referire art.
34 lit. a Cod penal, este acela al infracţiunilor care a determinat pedeapsa de bază a
concursului. În acest maxim special se poate adăuga numai sporul până la 5 ani(7
ani) prevăzut pentru recidivă.
b. Stabilirea pedepsei în situaţia când s-au săvârşit mai multe infracţiuni
concurente în stare de recidivă în raport cu prima condamnare.
Într-o primă opinie, în literatura juridică a fost exprimată şi opinia contrară
potrivit căreia la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte
se ţine seama de starea de recidivă postcondamnatorie şi apoi a celor ce guvernează
materia concursului de infracţiuni.
Într-o altă opinie s-a susţinut că în această situaţie la stabilirea pedepsei
pentru fiecare infracţiune concurentă în parte se face abstracţie de starea de
recidivă şi se aplică mai întâi reglementările privitoare la concursul de infracţiuni,
după care pedeapsa rezultantă astfel obţinută, va fi contopită în condiţiile de
69
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
aplicare a tratamentului sancţionator al recidivei postcondamnatorii stabilind dintre
cele două pedepse, pedeapsa de bază care poate fi prima condamnare sau pedeapsă
rezultată, cu posibilitatea ridicării acesteia până la maximul special, iar dacă acest
maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor până la 5 ani(7 ani).
Potrivit acestui punct de vedere deşi nu se constată că în această situaţie, în
cazul fiecărei infracţiuni concurente, subiectul se află în stare de recidivă mare
postcondamnatorie în raport cu condamnarea ce formează primul termen, se
consideră că în stare de recidivă mare postcondamnatorie în raport cu condamnarea
ce formează primul termen , se consideră că în acest caz în ce priveşte ordinea
aplicării celor două cauze de agravare a pedepsei, trebuie să se dea prioritate celei
referitoare la pluralitatea sub forma concursului. Credem că a doua opinie este mai
exactă şi răspunde unor exigenţe de ordin practic.
c. Stabilirea pedepsei în situaţia în care făptuitorul a săvârşit mai multe
infracţiuni concurente, fiecare în stare de recidivă mare postcondamnatorie, în
raport cu prima condamnare care şi ea a fost pronunţată pentru un concurs de
infracţiuni.
În acest scop, procedeul de stabilire a pedepsei este similar cu cel folosit în
cazul în care primul termen este format dintr-o condamnare referitoare la o singură
infracţiune, cu precizarea că de data aceasta, se are în vedere pedeapsa rezultată din
contopirea tuturor pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente ce formează
acest prim termen al recidivei, la care, eventual, s-a adăugat un spor.
2. Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie în
timpul executării pedepsei
În ipoteza în care prima pedeapsă a fost executată în parte, contopirea se
face potrivit art. 39 alin. 2 Cod penal, nu între prima pedeapsă aşa cum a fost
pronunţată de instanţa judecătorească şi a doua pedeapsă stabilită pentru noua
infracţiune, ci „între pedeapsa ce a rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea săvârşită ulterior”, alegându-se ca pedeapsă de bază aceea care are
70
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
durata cea mai mare, care poate fi ridicată până la 5 ani, dacă acest maxim nu este
îndestulător. De menţionat, că în instituţia în care restul de pedeapsă a fost reţinut
ca pedeapsă de bază, maximul special până la care poate fi mărit este acelaşi ca şi
în ipoteza în care pedeapsa la care se referă n-a fost deloc executată(cel prevăzut
pentru infracţiunea care formează primul termen).
Deşi textul art. 39 alin. 2 Cod penal nu face nici o precizare, pentru
identitate de raţiune, considerăm că şi în cazul graţierii parţiale, contopirea
urmează să se facă între ultima pedeapsă şi restul pedepsei cea mai urmat de
executat din prima condamnare după ce s-a scăzut partea din pedeapsă ce a fost
graţiată.
Greşit a procedat instanţa de fond care în temeiul art. 30 alin. 1 şi 2 Cod
penal a contopit o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată anterior, cu una de
2 ani şi 6 luni închisoare pronunţată pentru infracţiunea comisă ulterior, dispunând
să se execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, deşi s-a constatat
că inculpatul a executat din pedeapsa anterioară până la data comiterii noii
infracţiuni, un număr de 91 de zile. Prin Decretul general nr. 81 din 1981 fostul
Tribunal Suprem admiţând recursul extraordinar a decis în asemenea caz, când o
parte din prima pedeapsă a fost executată, contopirea noii pedepse se face cu restul
rămas neexecutat din prima pedeapsă, nu cu aceasta împreună.
Calcularea pedepsei care a mai rămas de executat din prima condamnare,
când noua infracţiune a fost săvârşită în timpul executării pedepsei, se face
avându-se în vedere data săvârşirii infracţiunii ulterioare, iar nu data pronunţării
hotărârii prin care a fost sancţionată. Aceasta înseamnă că „pedeapsa cea mai
rămas de executat” este egală cu pedeapsa executată până la data săvârşirii celei
de-a doua infracţiuni.
În cazul infracţiunilor continuate sau continue socotim că data săvârşirii
infracţiunii care delimitează restul neexecutat din prima pedeapsă se identifică cu
momentul epuizării, adică în raport cu data săvârşirii sau încetării ultimei acţiuni
sau inacţiuni, pentru că în acel moment ia sfârşit activitatea infracţională şi nu cu
data consumării când toate elementelor lor constitutive se află reunite.
71
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
La calculul pedepsei cea mai rămas de executat, instanţa va avea în vedere
numai ceea ce condamnatul a executat efectiv din pedeapsa anterioară, şi nu va ţine
seama de zilele considerate ca executate în baza muncii prestate în locul de
deţinere care privesc în mod exclusiv condiţiile de acordare a liberării condiţionate
prevăzute în art. 59 şi art. 60 Cod penal.
În vederea determinării restului de pedeapsă rămas neexecutat în cazul
revocării obligării la muncă corecţională nu se ţine seama de zilele în care
condamnatul a lipsit de la muncă şi de orele în care el nu a lucrat în cursul unor
zile (totalul orelor nelucrate se împart la 8, iar rezultatul reprezintă zilele nelucrate
care nu pot fi luate în considerare la stabilirea timpului executat prin muncă
corecţională) .
3. Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie în stare
de evadare.
Prin definiţie(art. 37, alin.1 lit. a Cod Penal) recidiva postcondamnatorie ia
naştere şi atunci când cea de-a doua infracţiune se săvârşeşte în stare de evadare.
În ipoteza în care cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune(furt, înşelăciune,
viol, etc.) primul termen al recidivei postcondamnatorii realizată prin comiterea
acesteia este constituit din pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare, art.
269 Cod penal şi pedeapsa în curs de executare cumulate, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 39, alin. 3 Cod penal potrivit cărora, în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege „pedeapsa care se
execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare”. În acest caz, în vederea
stabilirii pedepsei, instanţa după ce fixează pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită
în stare de evadare o compară în vederea contopirii cu pedeapsa pentru infracţiunea
săvârşită în stare de evadare o compară în vederea contopirii cu pedeapsa
pronunţată pentru infracţiunea anterioară, în curs de executare, cumulată cu
pedeapsa executată pentru evadare. Avându-se în vedere faptul că de regulă în
momentul în care are loc evadarea, pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea
anterioară a şi fost executată în parte, înseamnă că pedepsele comparate sunt de
72
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
fapt, pe de o parte, restul ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară
cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare, iar, pe de altă parte, pedeapsa
pronunţată pentru infracţiunea ultimă.
Tratamentul diferit ce se aplică recidivei mari postcondamnatorii în stare de
evadare, se justifică prin aceea că în reglementarea recidivei în legislaţia noastră
evadarea nu poate genera al doilea termen al recidivei.
4. Excepţii de la regulile tratamentului penal al recidivei post
condamnatorii
Atât în doctrină cât şi în practica judecătorească s-a admis în general că în
cazul în care sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 37 lit. a Cod penal –
există recidivă postcondamnatorie, dar cu tratament juridic diferit de cel prevăzut
în art. 39 Cod penal şi atunci când infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen
al pluralităţii a fost comisă în termenul de încercare al suspendării condiţionate a
executării pedepsei, în termenul de încercare al graţierii condiţionate, în intervalul
de timp de la liberarea condiţionată până la împlinirea duratei pedepsei.
a). cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei
Deşi starea de recidivă postcondamnatorie se reţine, instanţa aplică pedeapsa
pentru infracţiunea ulterioară care se adaugă la pedeapsa anterioară, a cărei
suspendare s-a revocat. În acest fel recidivistul execută ambele pedepse cumulate,
fără a i se mai aplica sporul prevăzut de lege în art. 39 Cod penal.
b). cazul infracţiunii de abandon de familie
Este un interesant şi inedit aspect întrucât sunt aplicabile dispoziţii legale
diferite, anume prevederile art. 81 şi art. 305 alin. ultim Cod penal.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei fiind acordată pe motivul
îndeplinirii obligaţiei de întreţinere în cursul judecăţii comiterea unei noi
infracţiuni oarecare(cu excepţia abandonului de familie) în cursul termenului de
încercare nu produce efectul de a determina revocarea suspendării pedepsei pentru
infracţiunea prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal.
73
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Dacă ulterior, în termenul de încercare, condamnatul comite o nouă
infracţiune de abandon de familie şi de data aceasta nu şi-a mai îndeplinit
obligaţiile în cursul procesului urmează ca în temeiul art. 83 Cod penal să se
revoce suspendarea şi se va dispune executarea în întregime a pedepsei respective,
care nu se contopeşte cu cea aplicată pentru noua infracţiune de abandon de
familie. Situaţia este identică şi atunci când termenul secund al recidivei este
format dintr-un concurs de infracţiuni în componenţa căruia intră şi o infracţiune
prevăzută în art. 305 lit. c Cod penal.
c). cazul liberării condiţionate
În acest caz, deşi există recidivă mare postcondamnatorie, tratamentul
acesteia este cel prevăzut în art. 61 Cod penal.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest capitol instanţa poate reţine sau poate
dispune revocarea liberării condiţionate în anumite situaţii. În cazul revocării
obligatorii a liberării condiţionate, în anumite situaţii. În cazul revocării obligatorii
a liberării condiţionate, sau a revocării ei facultative, instanţa procedează la
contopirea pedepsei ce a mai rămas de executat cu pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune putând adăuga un spor până la 5 ani.
Restul de pedeapsă ce a rămas de executat se calculează prin scăderea
timpului efectiv executat din totalul pedepsei pronunţate pentru noua infracţiuni.
d). Cazul revocării încetării obligatorii la muncă corecţională.
Pedeapsa recidivei mari postcondamnatorii, în acest caz, se stabileşte
conform cu prevederile art. 61 şi 86 alin 2 Cod penal, dacă instanţa a dispus
revocarea încetării obligatorii la muncă condiţionată, potrivit art. 86 alin ultim.
e). Cazul infracţiunii de evadare
O soluţie diferită se impune în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare şi în
timpul evadării se comite o altă infracţiune. Deşi infracţiunea de evadare este
concurentă cu cealaltă, concurs ce formează al doilea termen al recidivei
postcondamnatorii, întrucât art. 269, alin. 3 şi art. 39 alin. 3 Cod penal, prevăd
expres că pedeapsa aplicată pentru evadare se cumulează aritmetic cu pedeapsa(sau
74
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
restul) din a cărei executare s-a evadat, rezultantă ce se contopeşte cu pedeapsa
infracţiunii comise în stare de evadare, se va urma acest procedeu şi nu se vor
contopi pedepsele infracţiunilor de evadare şi a celei comise în stare evadare, care
sunt concurente, în conformitate cu regimul recidivei postcondamnatorii şi apoi al
concursului ca în situaţiile obişnuite generate în regimul comun de sancţionare al
formelor pluralităţii de infracţiuni.
Evadarea nu va atrage însă tratamentul specific recidivei(când este comisă
singură); cele două pedepse - cea aflată în curs de executare când s-a produs
evadarea şi cea aplicată pentru evadare - nu se contopesc ci, potrivit art. 39 alin. 3
şi art. 269 alin. 3 Cod penal, se totalizează fără a se putea depăşi 25 de ani
închisoare adică maximul general al pedepsei,(este o derogare de la regulile
generale înscrise în art. 39 alin. 1 Cod penal).
Secţiunea II - Tratamentul recidivei postexecutorii
Recidiva mare postexecutorie reprezintă în structura art. 37 forma cea mai
gravă sub care se evidenţiază perseverenţa infracţionalei, ineficienţa executării
pedepsei fiind un indicator marcant al pericolului social pe care-l prezintă
recidivistul în această stare.
De aceea, în cazul recidivei, tratamentul sancţionator este în principiu mai
sever, pedepsele nu se mai contopesc(ca în cazul recidivei mari
postcondamnatorii), ci dimpotrivă, pe lângă prima pedeapsă(executată sau
considerată ca atare), făptuitorul trebuie să execute şi pedeapsa pronunţată pentru
cea de-a doua infracţiune cu aplicarea eventual a unui spor.
În cazul închisorii sporul este de până la 10 ani, iar în cazul amenzii de cel
mult 2/3 din maximul special. În cazul recidivei postexecutorii pedeapsa nu se
stabileşte în 2 timpi(adică mai întâi pedeapsa şi apoi sporul), ci se fixează de la
început o singură pedeapsă în care se include sporul prevăzut de lege. În acest caz
se procedează la adăugarea sporului numai atunci când trebuie să se depăşească
maximul special. Deci pentru a ajunge la maximului, special nu este necesară
75
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
sporirea pedepsei. Apreciind că pedeapsa ce trebuie aplicată este inferioară
maximului, instanţa o va fixa de la început în acest maxim.
Plecând de la sediul reglementării(sedes materiae), în legătură cu modul de
sancţionare a recidivei postexecutorii, sunt posibile următoarele situatii:
a. O primă situaţie vizează ipoteza stabilirii pedepsei detenţiunii pe viaţă
pentru cea de-a doua infracţiune. În acest caz, instanţa va aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În această situaţie nu se va mai aplica un spor. Aplicarea unui
spor de pedeapsă pentru sancţionarea recidivei postexecutorie poate deveni, însă,
posibilă în caz de înlocuire ulterioară a pedepsei detenţiunii cu pedeapsa închisorii,
întrucât prin acesta nu s-ar depăşi limita maxima generală(de 30 ani) deoarece
înlocuirea se face potrivit art. 55 Cod penal „cu închisoarea pe timp de 25 ani”.
b. A doua situaţie vizează ipoteza stabilirii pentru cea de-a doua infracţiune
a pedepsei închisorii. În acest caz instanţa va putea aplica o pedeapsă cuprinsă între
minimul şi maximul special(cu aplicarea tuturor regulilor privind individualizarea
pedepsei) şi în ipoteza când maximul nu este îndestulător, va putea să-i adauge un
spor până la 10 ani.
Stabilirea pedepsei între limitele speciale se face conform criteriilor de
individualizare reglementate în art. 72, Cod penal.
Este ilegal procedeul instanţei care, în cazul recidivei postexecutorii,
stabileşte mai întâi o pedeapsă între limitele prevăzute de textul incriminator şi
apoi, la această pedeapsă concretă adăugă un spor. Ideea de spor este legată de
necesitatea depăşirii unei limite(maximul special al pedepsei). Când nu este cazul
ca această limită să fie depăşită, nu apare justificată aplicarea unui spor.
Când instanţa nu a ajuns la asemenea concluzie, se impune să fixeze
pedeapsa între minimul şi maximul special, ţinând seama şi de faptul că inculpatul
recidivist, fără a mai fi necesară aplicarea unui spor de pedeapsă.
Prin aplicarea sporului nu se poate depăşi maximul general al închisorii
prevăzut de art. 53 Cod penal(30 ani închisoare), acesta fiind conceput de legiuitor
ca o limită, a cărei încălcare împiedică realizarea însăşi a finalităţii închisorii ca
pedeapsă. Totodată pedeapsa în stare de recidivă post executorie nu poate depăşi
76
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
nici limitele prevăzute de art. 80 alin. 3, Cod penal si anume 25 ani, după maximul
special al fiecărei infracţiuni este de cel mult 10 ani şi de 30 ani, dacă maximul
special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani.
c. A treia situaţie posibilă în legătură cu sancţionarea recidivei
postexecutorii primeşte ipoteza stabilirii pedepsei amenzii pentru noua infracţiune
săvârşită în stare de recidivă. Instanţa judecătorească are posibilitatea să aplice
această sancţiune atunci când în momentul de încriminare se prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an alternativ cu pedeapsa amenzii poate fi de 10.000.000,
15.000.000, 30.000.000 lei(art.63 alin. 2 si 3 Cod penal). În cazul în care potrivit
art.39 alin. 4 Cod penal instanţa ar considera, în situaţia postexecutorii, că maximul
special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, deşi este cel mai ridicat(30.000.000
lei) este totuşi neîndestulător, prin aplicarea sporului care nu poate fi mai mare de
2/3 din acel maxim, nu s-ar putea depăşi şi maximul general al amenzii
(50.000.000 lei) prevăzut de art. 53, punctul 1, lit. c, Cod penal.
d. În situaţia în care primul termen constă într-o condamnare pentru un
concurs de infracţiuni, pentru a exista recidivă postcondamnatorie este necesar ca
infracţiune să fie săvârşită după executarea pedepsei rezultate(aplicate pentru
întreg concursul de infracţiuni din care este alcătuit primul termen).
e. În ipoteza în care cel de-al doilea termen este compus dintr-un concurs se
infracţiuni, potrivit opiniei unice formate în literatură şi practică, se procedează
mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei postexecutorii pentru fiecare
infracţiune concurentă în parte(art. 39 alin. 4 Cod penal), urmând a se aplica apoi
regulile concursului de infracţiuni în vederea stabilirii pedepsei rezultate(art. 34
Cod penal).
f. În situaţia în care o infracţiune a fost săvârşită în acelaşi timp în stare de
recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie,(situaţie caracterizată prin existenţa
mai multor condamnării anterioare, dintre care unele din ele constituie primul
termen al unei recidive postexecutorii) suntem de părere că instanţa va aplica mai
întâi dispoziţiile legale referitoare la recidiva postexecutorie şi după aceea va
77
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
proceda în baza reglementării cu privire la recidiva postcondamnatorie, instituind
un tratament penal mai sever.
g. În ceea ce priveşte problema concursului dintre circumstanţele atenuante
şi starea de recidivă, în literatură şi practică au fost formulate opinii diferite
referitoare la limitele între care trebuie să se stabilească pedeapsa în această
situaţie, ţinând seama, pe de o parte de împrejurarea că existenţa circumstanţelor
atenuante obligă instanţa la reducerea pedepsei sub minimul special, iar pe de altă
parte, de faptul că starea de recidivă poate atrage o pedeapsă până la maximul
special, şi chiar peste acesta, prin aplicarea sporului.
Astfel într-o opinie, s-a subliniat că în conformitate cu ordinea indicată în
art. 80 alin. 1 Cod penal se va face mai întâi aplicarea circumstanţelor atenuante,
ceea ce determină modificarea obligatorie a limitelor pedepsei, adică reducerea
acesteia sub minimul special, după care în aceste limite urmează a se aplica
agravarea ce decurge din starea de recidivă.
Într-o altă opinie la care ne raliem, s-a susţinut că, în acest caz, legea nu
cuprinde o derogare, întrucât circumstanţele atenuante nu pot împiedica majorările
determinate de starea de recidivă prevăzute în art. 39 alin. 4 Cod penal. Deci,
instanţa va avea posibilitatea să stabilească pedeapsa concretă între minimul până
la care poate fi coborâtă pedeapsa legală(art. 76-77 Cod penal) şi maximul care
poate fi atins ca efect al recidivei(art. 39 alin. 4 Cod penal).
h. În situaţia concursului dintre circumstanţele agravante(una din cele
prevăzute în art. 75 Cod penal) şi starea de recidivă se vor da eficienţă în acelaşi
timp, atât efectelor circumstanţelor agravante prevăzute de art. 78 Cod penal cât şi
celor ale recidivei postexecutorii prevăzute în art. 80 Cod penal(25 ani când
maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau 30 ani când maximul
special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani).
În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei, în literatura juridică s-a susţinut
posibilitatea aplicării ei în doi timpi şi anume:
- în primul timp, plecând de la prezenţa circumstanţelor agravante se
determină pedeapsa;
78
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
- în al doilea timp, plecând de la limitele rezultate din prima operaţie, se face
aplicarea dispoziţiilor referitoare la recidivă, stabilindu-se pedeapsa finală.
Alături de alţi autori, suntem de părere, însă, că şi în această situaţie,
pedeapsa nu se aplică în doi timpi, ci se fixează deodată între minimul şi maximul
special, prevăzute de lege, luând în considerare în acelaşi timp atât circumstanţele
agravante cât şi starea de recidivă.
i. În ipoteza concursului între circumstanţele agravante, atenuante şi
starea de recidivă, potrivit art. 80 alin. 1 Cod penal se va ţine seama de
circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.
Ordinea prevăzută de art. 80 alin. 1 Cod penal este obligatorie, astfel încât se va
stabili mai întâi o pedeapsă ţinând seama de circumstanţele agravante(până la
maximul special prevăzut de textul de incriminare şi chiar să adauge un spor de 10
ani închisoare, fără a depăşi conform art. 78 Cod penal o treime din acest maxim în
cazul închisorii, iar în cazul amenzii jumătate din maximul special) apoi, se va
putea coborâ pedeapsa până la minimul special sau sub acest minim prin efectul
circumstanţelor atenuante, reducerea sub minim fiind facultativă, în acest caz, după
care se va lua în considerare şi starea de recidivă postexecutorie, pronunţându-se o
pedeapsă ce poate urca până la maximul special, la care se poate adăuga un spor,
fără însă a depăşi limita impusă de art. 80 alin. final Cod penal.
Secţiunea III - Tratamentul penal al micii recidive
În cazul micii recidive, tratamentul este, după cel prevăzut în alin. 1, 2 şi 3
ale art. 39 Cod penal sau cel prevăzut în alin. 4 art. 39 Cod penal, după cum acesta
se prezintă în modalitate postcondamnatorie sau postexecutorie.
1. Pedeapsa în caz de mică recidivă postcondamnatorie
Spre deosebire de marea recidivă postcondamnatorie, al cărei prim termen îl
formează o singură condamnare chiar dacă priveşte un concurs de infracţiuni, la
mica recidivă avem 3 condamnări distincte ca termen .
79
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Datorită acestui aspect specific pe care îl prezintă tratamentul micii recidive
după condamnare, în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite cu
privire la interpretarea acestor prevederi legale(art. 39 alin. 1-3 Cod penal).
Într-o opinie, s-a constatat "în vederea alegerii celei mai grele pedepse cu
închisoarea(pedeapsa de bază) este necesar să se compare cu pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea care formează al doilea termen, fiecare dintre cele 3 pedepse
din care este compus primul termen, în cazul micii recidive postcondamnatorii.
Aceasta înseamnă că pedeapsa de bază va fi aleasă dintre toate cele 4
pedepse aplicate infractorului. În ipoteza în care, unele dintre pedepsele care
formează primul termen au fost executate în parte, contopirea la care se referă art.
39 alin. 2 Cod penal se va face între resturile pedepselor ce au mai rămas de
executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care formează al doilea termen al
micii recidive postcondamnatorii.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că, la stabilirea pedepsei pentru mica recidivă
vor sta faţă în faţă şi se vor compara, în vederea contopirii, tot numai două
pedepse, adică, "pedeapsa unică anterioară care va apărea fie ca pedeapsă
rezultantă, pentru un concurs de cel puţin 3 infracţiuni pentru care s-au stabilit
pedepse cu închisoarea pe termen de 6 luni sau mai mici, iar pedeapsa rezultantă
nu depăşeşte 6 luni, fie ca pedeapsă rezultantă pentru infracţiuni săvârşite chiar
după o condamnare definitivă fără să fi fost întrunite condiţiile stării de recidivă".
Altfel zis, instanţa trebuie să contopească primele 3 pedepse pronunţate prin
hotărârile de condamnare anterioare, potrivit art. 34 sau 40 Cod penal, iar pedeapsa
rezultantă se va contopi cu sancţiunea aplicată pentru ultima infracţiune săvârşită
în vederea stabilirii pedepsei globale pentru toate cele 4 infracţiuni ce alcătuiesc
pluralitatea.
Nu putem fi de acord cu cel de-al doilea punct de vedere, deoarece acesta
impune o condiţie în plus, peste voinţa legiuitorului(art. 37 alin. 1 lit. c Cod penal).
Atunci când una dintre cele trei pedepse pronunţate prin hotărârile definitive
de condamnare a fost executată, la contopirea pedepselor în baza art. 39 alin. 1
80
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Cod penal, în ce priveşte primul termen al recidive, se va ţine seama însă numai de
pedepse neexecutate, adică a căror executare nu a început.
2. Pedeapsa în caz de mică recidivă postexecutorie
Mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii
este acelaşi ca şi în cazul recidivei mari postexecutorii, art. 39 alin. 5 Cod penal
prevăzând că sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile alin. 4 din acelaşi
text.
Astfel instanţa poate stabili pentru infracţiunea care constituie al doilea
termen o pedeapsă până la maximul special legal, la care poate adăuga, dacă acesta
ar fi neîndestulător, un spor de cel mult 10 ani, dacă infracţiunea este sancţionată
cu închisoarea sau o pedeapsă până la maximul special prevăzut de textul
incriminator la care va putea adăuga un spor, în cazul în care va fi necesar, de cel
mult 2/3 din acest maxim, dacă infracţiunea este sancţionată cu amendă.
În situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege detenţiunea pe viaţă, această pedeapsă
nu poate fi agravată.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă, starea
de recidivă postexecutorie nu poate produce efecte agravante asupra pedepselor
complementare. Ea le afectează doar în mod indirect întrucât odată cu pedeapsa
principală stabilită după regulile de sancţionare ale recidivei postexecutorii, se
poate aplica şi o pedeapsă complementară, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă
stabilite pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie se vor
aplica în întregime.
81
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
CAPITOLUL VI
UNELE ASPECTE SPECIALE
1. Descoperire ulterioară a stării de recidivă
Art. 449 Cod procedură penală prevede, printre situaţiile care pot determina
modificarea pedepsei definitive, constatarea, pe baza unei alte hotărâri definitive, a
stării de recidivă.
Este posibil însă, din anumite motive, ca infractorul recidivist să fie
condamnat în mod definit, fără ca instanţa să dispună, în momentul pronunţării
hotărârii de condamnare, de toate elemente necesare pentru constatarea stării de
recidivă, astfel că la stabilirea şi aplicarea pedepsei nu s-a ţinut seama de starea de
recidivă în care se află.
Art. 39 alin. 6 prevede că "dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca
executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa
aplică dispoziţiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a şi
dispoziţiile din alin.4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b”.
Aşadar, pentru a putea avea loc modificarea pedepsei definitive,
descoperirea ulterioară a stării de recidivă trebuie să aibă loc într-un anumit
interval de timp, căci dacă acesta a expirat, represiunea mai severă nu mai este
posibilă, legiuitorul considerând ca irelevantă revenirea asupra unei situaţii
definitive, iar majorarea pedepsei definitive nu ar mai avea nici un temei legal.
"Descoperirea" în sensul art. 39, alin. 6 Cod penal, se referă la existenţa unor
probe care trebuie să fie total exterioare dosarului, adică avem de-a face cu găsirea
în afară de dosar după condamnarea definitivă a unor probe din care rezultă starea
de recidivă şi care nu a fost avute în vedere la condamnarea infractorului. Numai
astfel de probe pot fi considerate noi.
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă, presupune aflarea, luarea la
cunoştinţă, despre existenţa stării de recidivă în privinţa căreia nu existau probe la
dosar până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
82
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Dacă probele din care rezultă recidiva se aflau la dosar la data soluţionării,
nu se mai poate vorbi de "descoperirea" lor.
Recalcularea pedepsei este prevăzută numai pentru marea recidivă şi este
deci posibilă numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca
pedeapsa să fi fost executată ca efect al vreunei cauze care înlătură executarea
pedepsei(graţiere, prescripţie). Dacă starea de recidivă a fost descoperită după ce
condamnatul executase pedeapsa sau după ce fusese graţiat, recalcularea pedepsei
nu mai este posibilă.
Pentru ca descoperirea ulterioară a stării de recidivă să poată avea ca efect
modificarea pedepsei definitive trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii.
a) Starea de recidivă să fie descoperită după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
În situaţia descoperirii stării de recidivă după condamnarea inculpatului
pedeapsa poate fi modificată pe calea recursului ordinar declarat de procuror sau
de partea vătămată, în cazul acţiunilor penale directe.
În ipoteza când sentinţa de condamnare este atacată numai de inculpat,
instanţa de recurs nu va putea face aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. 6 Cod penal,
pentru motivul că s-ar încălca principiul consacrat de dispoziţiile art. 372 Cod
procedură penală(neagravarea situaţiei în propriul recurs).
În literatura juridică în materie penală s-au făcut discuţii dacă se poate vorbi
de o "descoperire" a recidivei numai atunci când probele din care rezultă starea de
recidivă au fost produse ulterior judecăţii sau în cazul în care, existând la dosar, ele
nu au fost observate sau au fost greşit interpretate.
O opinie a fost că "ori de câte ori starea de recidivă nu a fost constatată prin
hotărâre de condamnare", ea poate fi constatată printr-o hotărâre de condamnare
dacă ea rezultă fie din probele aflate la dosar fie din probele ce au apărut.
Într-o opinie contrară s-a apreciat că procedura prevăzută de art. 39 alin. 6
Cod penal nu poate fi aplicată decât în cazurile când la data judecăţii nu existau la
dosar acte din care să rezulte starea de recidivă. Îndreptarea unei hotărârii date în
mod greşit, în care din eroare nu s-a ţinut seama de starea de recidivă, se poate face
83
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
numai pe calea recursului extraordinar, deoarece corectarea unei asemenea
omisiuni nu se poate face prin recalcularea pedepsei nefiind vorba de o descoperire
a stării de recidivă. Apreciem că acest ultim punct de vedere a fost acceptat atât de
practica judiciară cât şi de doctrină.
b) A doua condiţie este aceea ca recidiva să fie descoperită înainte ca
pedeapsa pronunţată prin hotărârea de condamnare definită să fi fost executată sau
considerată ca executată.
Dacă pedeapsa a fost integral executată se exclude posibilitatea agravării
pedepsei, făcând inoperante dispoziţiile art. 39 alin. 6 Cod penal. pedeapsa a fost
executată la expirarea duratei prevăzute în hotărârea de condamnare indiferent
dacă a fost executată în regim de detenţie sau prin muncă corecţională.
Pedeapsa a fost considerată ca executată când a fost graţiată sau când s-a
împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.
În cazul în care graţierea este numai parţială şi condamnatul urmează să mai
execute o fracţiune din pedeapsă şi după descoperirea stării de recidivă,
modificarea pedepsei este pe deplin justificată.
Odată ce termenele de prescripţie a executării s-au împlinit, pedeapsa se
consideră executată sau stinsă, astfel că descoperirea stării de recidivă ulterior
acestui moment nu mai poate duce la modificare a reacţiunii represive împotriva
condamnatului. Excepţie fac infracţiunile contra păcii şi omenirii, pentru care
prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale(art. 125, alin. 2 Cod
penal).
Dacă executarea pedepsei a fost suspendată conform art. 81 Cod penal
termenul în care se poate face aplicarea art. 39 alin. 6 Cod penal este situat între
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării
pedepsei şi momentul expirării termenului de încercare prevăzut de art. 82 Cod
penal.
În literatura penală s-a discutat dacă, în condiţiile art. 39 alin. 6 Cod penal,
se poate modifica şi o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat.
84
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Considerăm că în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă
suspendarea executării pedepsei se va revoca odată cu modificare cuantumului
pedepsei, deoarece condamnatul nu îndeplineşte condiţia prevăzută în art. 81 lit. b
Cod penal. Singurul diferend ar fi că această suspendare se va anula şi nu revoca.
Hotărârea dată în baza art. 39 alin. 6 Cod penal şi art. 449 alin. 1 lit. c Cod
procedură penală nu desfiinţează prima hotărâre definitivă, ci numai o completează
sub aspectul pedepsei şi al temeiurilor sale juridice; ea trebuie motivată indicându-
se elementele de bază cărora instanţa modifică propria ei hotărâre. Şi această
hotărâre ulterioare este supusă recursului.
Instanţa poate, în urma examinării situaţiei pentru soluţionarea căreia a fost
sesizată, să menţină pedeapsa stabilită anterior fără nici o modificare, considerând-
o corespunzătoare şi în condiţiile existenţei stării de recidivă, ori să o agraveze
corespunzător periculozităţii făptuitorului recidivist. Ea nu va putea însă, în nici un
caz să micşoreze pedeapsa stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârea de
condamnare anterioară. Această hotărâre va fi menţinută fără modificare şi în care
instanţa de executare a constatat că la data descoperirii stării de recidivă, pedeapsa
pentru noua infracţiune fusese executată sau considerată ca executată.
2. Aspecte procedurale
a). Proba recidivei
Starea de recidivă se poate determina prin cazier judiciar potrivit art. 2 din
Legea nr. 7/1992, cazier în care se înregistrează toate persoanele condamnate sau
măsurile cu caracter penal.
Astfel cazierul judiciar ne ajută la stabilirea pedepsei faţă de infractorii
recidivişti care vor fi pedepsiţi mai sever decât infractorii primari. Deasemenea
infractorului recidivist nu i se poate aplica suspendarea.
Ideea de a înscrie într-un registru special numele celor condamnaţi datează
din timpul romanilor. Procedeul fiind greoi a fost însă părăsit.
Târziu în epoca modernă(sec. XVIII), au reapărut registrele de poliţie în
Franţa pentru înscrierea celor condamnaţi, aşa zisele „smmniers juduciares” în care
85
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
se notau orice condamnaţi. Prin înmulţirea înregistrărilor aceste registre au devenit
şi ele aproape inutilizabile, fiind că era greu de găsit o persoană între alte mii de
înregistrări.
În 1848 un magistrat ilustru, Bonneville de Marsangy, imaginează sistemul
cazierelor judiciare.
La 1851, cazierul judiciar este introdus în Franţa şi apoi treptat, treptat în
toate celelalte ţări.
În ceea ce priveşte organizarea, serviciile de Cazier Judiciar, există diferite
sisteme. În genere în fiecare stat există un serviciu central în capitala ţării şi o serie
de servicii locale în capitale de judeţ.
Datele privind pe fiecare individ care a fost supus unei urmăriri penale sunt
strânse pe fişă personală, care este păstrată la Serviciul de Caziere, unde infractorul
s-a născut. Dacă infractorul este străin sau nu i se cunoaşte locul naşterii fişa
respectivă se păstrează la Cazierul Central.
În fişă se înscriu numai antecedentele judiciare ale indivizilor care au avut
de-a face cu justiţia, dar se trec şi toate semnalmentele antropologice, adică se face
portretul descris al persoanei, înălţime, culoarea părului, ochilor precum şi alte date
de natură de a uşura identificarea. De asemeni pe aceste fişe se iau şi amprente
digitale de la infractori.
Fişele sunt aşezate în ordine alfabetică, iar înăuntrul fiecărei litere ele sunt
orânduite după anumite formule desprinse din particularităţile amprentelor digitale.
În cazurile din practică se poate întâmpla ca, după ce o anumită persoană a
fost condamnată pentru o infracţiune, să se descopere, ulterior că aceea persoană
este recidivist.
Dacă descoperirea se face în timpul când cauza se găseşte încă în curs de
judecată starea de recidivă va putea la cererea Ministerului Public să fie constatată
de instanţă. Dacă descoperirea are loc după ce instanţele de fond se desesizează,
atunci va putea fi sesizată din nou ultima instanţă, pentru a aplica agravarea trasă
de starea de recidivă.
La noi, cazierul judiciar se organizează de către Ministerul de Interne şi se
86
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
ţine de organele de poliţie.
Existenţa recidivei se poate stabili şi pe altă cale nu numai după menţiunea
existentă pe copia cazierului judiciar aceeaşi probă putându-se face şi prin copiile
sau extrasele legalizate după hotărârile de condamnare anterioare.
Instanţele de judecată au dreptul şi totodată obligaţia(art. 13 din Legea nr.
7/1972) să ceară de la organele de poliţie însărcinate cu ţinerea evidenţei
persoanelor condamnate, copie de pe cazierul judiciar al persoanei aflate în curs de
judecată.
Proba recidivei trebuie să fie pusă, în toate cazurile, în discuţia părţilor.
Acest lucru este necesar pentru asigurarea dreptului la apărare al inculpatului care,
potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1972, poate contesta veridicitatea datelor cuprinse
în copia în copia de pe fişa cu antecedente penale şi, în toate cazurile poate dovedi
că nu se află în realitate, în stare de recidivă. Existenţa stării de recidivă poate fi
constatată în orice fază a procesului, deci şi instanţa de recurs.
b). Stabilirea stării de recidivă în cazul condamnării anterioare pronunţate în
străinătate.
Când instanţa consideră necesar ca la stabilirea stării de recidivă să ţină
seama de o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, ea va trebui să se
conformeze cerinţei legale(art. 37 alin. ultim Cod penal) ca această hotărâre să fie
recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Dacă hotărârea străină fusese recunoscută
pe cale principală, hotărârea definitivă de recunoaştere este obligatorie pentru
instanţa de judecată la constatarea stării de recidivă.
Dacă însă hotărârea străină nu fusese astfel recunoscută, instanţa o va putea
recunoaşte pe cale incidentară(art. 519 alin. 2 Cod penal).
c). Recidiva în raport cu unele instituţii ale dreptului procesual penal.
Câteva soluţii din practica judiciară pun în discuţie dacă starea de recidivă
poate fi înlăturată pe calea contestaţiei la executare - art.461 lit. d, Cod procedură
penală. În temeiul acestor dispoziţii se poate fac contestaţie când se invocă
amnistia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei,
precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
87
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Prin unele decizii, Tribunalul Suprem a considerat ca inadmisibilă o
contestaţie la executare prin care se tinde la înlăturarea din cuprinsul hotărârii de
condamnare a stării de recidivă cu consecinţele ce decurg din aceasta sub aspectul
pedepsei; starea de recidivă reţinută - chiar greşit - prin hotărârea de condamnare
rămasă definită, poate fi înlăturată numai în urma exercitării unui recurs
extraordinar. S-a subliniat că a accepta o astfel de soluţie ar însemna ca pe calea
prevăzută de art. 461 lit. d Cod procedură penală să se ajungă la modificarea unei
hotărâri intrate în puterea lucrului judecat.
Soluţii asemănătoare au fost pronunţate şi de alte instanţe, care au apreciat
că este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se cere înlăturarea stării de
recidivă, atât pentru faptul că un astfel de caz nu este prevăzut de lege, cât şi pentru
că s-ar tinde, printr-un mod neadmis de lege, să se ajungă la stabilirea altei situaţii
decât cea reţinută prin hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei şi intrată în
puterea lucrului judecat. S-a decis şi în alt mod şi anume că pe calea contestaţiei la
executare se poate înlătura starea de recidivă, dacă în cursul executării pedepsei
survine o lege de amnistie sub incidenţa căreia intră fapta pentru care s-a pronunţat
pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei, deoarece amnistia constituind un
incident ivit în cursul executării pedepsei(art.461 lit. d Cod procedură penală)
incidenţa ei asupra primului termen al recidivei trebuie constată prin hotărâre
judecătorească.
Fostul Tribunal Suprem a precizat că, dispoziţia de aplicare a prevederilor
art. 37 lit. b Cod penal poate fi înlăturată pe calea contestaţiei la executare
prevăzută de art. 461 lit. d Cod procedură penală, fără a se putea însă modifica
ceea ce s-a dispus cu autoritatea de lucru judecat prin hotărârea ce se execută.
Printr-o altă decizie de speţă, aceeaşi instanţă a statuat că în situaţia în care
cei doi termeni ai recidivei ce constituie condamnării pentru infracţiuni săvârşite
din culpă, contestaţia la executare făcută în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. 1 lit.
d Cod procedură penală este admisibilă; condamnatul nemaifiind recidivist va
putea beneficia de dispoziţiile unui decret de graţiere.
Desigur contestaţia la executare, prin care un condamnat solicită a se
88
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
constata că infracţiunea considerată ca prim termen al recidivei a fost amnistiată şi,
pe cale de consecinţă, a se înlătura aplicarea art. 37 lit. b şi a art.39 alin. 4 Cod
penal, este inadmisibilă din moment ce actul de amnistie invocat a fost adoptat mai
înainte de pronunţarea hotărârii de condamnare.
89
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
PARTEA II
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL DIN PERSPECTIVĂ
CRIMINOLOGICĂ
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND RECIDIVISMUL CA FENOMEN
ÎN SFERA INFRACŢIONALITĂŢII
Secţiunea I – Recidivismul sub aspect social-juridic
1. Recidivismul ca problemă socială
Recidiva constituie una din cele mai grele forme de manifestare a
fenomenului infracţional. Este dovada că infractorul perseverează în a nesocoti
legea şi după ce a fost judecat şi condamnat pentru o infracţiune şi chiar după ce a
executat o pedeapsă, că el nu a tras concluzii corespunzătoare şi nu şi-a schimbat
conduita în ciuda experienţei anterioare “oricărui om i se poate întâmpla să
greşească - scria Cicero -, dar numai cel fără minte stăruie în greşeală”. Aceasta
mai înseamnă că pedeapsa nu şi-a exercitat pe deplin rolul educativ faţă de
infractor fiind necesare măsuri mai aspre, pedepse mai severe. “La lemnul tare
trebuie o secure ascuţită”, spune un proverb popular.
Tulburarea echilibrului social este cu atât mai mare în cazul când anumite
persoane încalcă în mod repetat legea penală, aducând atingere siguranţei
naţionale, persoanei umane şi drepturilor sale, proprietăţii şi, în general, ordinii de
drept.
Combaterea unor manifestării de acest gen este o problemă care interesează
întreaga societate. Aceasta, pentru a se apăra, recurge atât la mijloace extrajuridice,
cât şi la mijloace juridice. În reacţia socială faţă de asemenea conduite deosebit de
periculoase se reflectă şi o anumită concepţie politică cu privire la ordinea de drept
90
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
şi disciplina socială ca premise esenţiale ale instaurării unui stat de drept care să fie
în măsură a garanta afirmarea deplină a tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
2. Recidivismul ca problemă juridică
În privinţa reglementării recidivei şi a eficienţei tratamentului sancţionator al
acesteia în legislaţiile penale contemporane, se conturează 3 concepţii
fundamentale :
- concepţia obiectivă - care pune accentul pe elementul obiectiv al repetării
unor fapte infracţionale, fără a lua în consideraţie elementul subiectiv al acestora;
- concepţia pur subiectivă - care admite unui infractor deosebit de
periculos, indiferent de repetarea sau nu a faptei;
- concepţia subiectivă - care, fără a ignora aspectul obiectiv, material al
recidivei, pune accentul pe elementul subiectiv al repetării ei.
Aceste trei concepţii determină şi o diferenţiere a tratamentului aplicabil
recidiviştilor. Astfel, unele legislaţii prevăd agravarea facultativă a pedepsei în caz
de recidivă, altele prevăd posibilitatea aplicării unor măsuri de siguranţă sau a unei
pedepse(ex. Franţa, Suedia) şi, în sfârşit, în legislaţiile altor ţări se prevede atât
aplicarea unei pedepse, cât şi a unor măsuri de siguranţă(Germania, Austria).
Atât în legislaţia noastră, cât şi în cea a altor state, fundamentul agravării
răspunderii penale în caz de recidivă îl reprezintă “prezumţia de incorigibilitate”,
izvorâtă din constatarea persistenţei în activitatea infracţională, din care derivă
ideea de periculozitate sporită a făptuitorului. Această prezumţie implică cel puţin
două supoziţii ce au reprezentat premise majore în raţionamentele legiuitorului şi
anume că:
- orice decizie penală prin modul cum individualizează răspunderea pentru
fapta săvârşită realizează o prevenţie specială, cât şi una generală;
- prin modul cum se realizează individualizarea administrativă(execuţională)
a pedepsei, se poate ajunge la resocializarea infractorului.
Reglementările legale în materie de recidivă au o importanţă deosebită, aşa
cum am stabilit, dar, totuşi, nu sunt suficiente în lupta împotriva recidivismului.
Ansamblul problemelor pe care le ridică recidiva şi recidivismul depăşeşte
91
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
sfera juridicului şi necesită o abordare criminologică.
Secţiunea II – Recidiva ca fenomen criminologic
1. Necesitatea abordării ştiinţifice a recidivismului
Din cele mai vechi timpuri s-a simţit nevoia de a pedepsi mai aspru pe
recidivişti. Herodot spunea că la vechii perşi se acorda o mare însemnătate purtării
trecute a infractorului. Aristotel arăta că recidiviştii trebuie pedepsiţi mai grav, iar
Platon propunea să li se dubleze pedeapsa. Romanii de asemenea, ţineau seama de
recidivă şi agravau pedepsele.
În Evul Mediu, legile date de Carol cel Mare, denumite “Capitulare”
prevedeau că hoţii vor fi pedepsiţi prima dată prin scoaterea unui ochi, iar apoi li se
va tăia nasul, iar a treia oară dacă va fura să fie omorâţi. Se stabileşte chiar o regulă
generală ca la a treia infracţiune făptuitorul să fie sancţionat cu moartea. Pentru a fi
recunoscut un răufăcător şi a i se putea aplica o pedeapsă mai aspră în caz de
recidivă, se obişnuia ca infractorul condamnat să fie însemnat cu fierul roşu pe
corp. În Franţa hoţul era însemnat cu un “V”(voleur), iar falsificatorul cu “F”
(faux). Astăzi există servicii speciale însărcinate cu evidenţa infractorilor, putându-
se stabili cu uşurinţă în orice moment, pe baza amprentelor digitale şi a altor
mijloace de identificare, dacă făptuitorul este recidivist sau nu.
Amplificare recidivismului, ca partea cea mai nocivă a fenomenului
criminalităţii , evidenţiază deficienţele în abordarea luptei împotriva lui ca expresie
a unei anumite politici penale, motiv pentru care problema recidivei şi a
recidiviştilor a fost în mod constant o problemă viu discutată de specialişti cu
prilejul unor congrese internaţionale de criminologie organizate periodic sub egida
O.N.U.
Problema recidiviştilor şi a recidivismului a format, desigur, şi obiectul
atenţiei organelor de poliţie, dar mai ales, ca manifestare şi în insuficienţă măsură
în planul investigării cauzelor care generează fenomenul ca atare.
92
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
2. Modalităţi de abordare ştiinţifică a luptei împotriva recidivismului
a). Înregistrarea şi descrierea recidivismului
Înregistrarea exactă la nivel naţional a tuturor recidiviştilor reprezintă,
credem, o premisă foarte importantă în lupta împotriva fenomenului. Este adevărat
că o evidenţă a persoanelor cu antecedente penale se ţine la nivelul Inspectoratului
General al Poliţiei, dar nu toţi cei cu antecedente penale sunt recidivişti.
O evidenţă centrală care să cuprindă pe recidivişti, care să reţină eventual şi
alte date cu privire la infractor şi la infracţiune, ar fi de un real folos, atât
teoreticienilor cât şi practicienilor în lupta împotriva recidivismului, chiar dacă
această înregistrare a fenomenului recidivismului are în mare parte un caracter
descriptiv ce evidenţiază o seri de aspecte cantitative: ea reprezintă o etapă absolut
necesară.
Analiza descriptivă a recidivismului, ca fenomen social, poate să fie
aprofundată prin adoptarea unor criterii de organizare a informaţiei la nivelul de
ansamblu al evidenţei. Astfel informaţia cuprinsă în evidenţa centrală poate fi
sistematizată pe genul de infracţiuni săvârşite, ocupaţia făptuitorului, nivelul de
educaţie, sex, şi vârstă, precum şi alte elemente de referinţă pentru cercetările
criminologice.
Problematica educaţiei, a formării cunoştinţei sociale şi morale evidenţiază,
uneori, contradicţii cu efecte negative ce îşi găsesc expresia în tipuri de socializare,
discordantă sau ambivalentă a personalităţii unor indivizi. La rândul lor, aceste
contradicţii sunt conexe unor disfuncţionalităţii de ordin mai general, ca pot apare
în plan social economic cultural etc.
b). Reacţia judiciară în raport cu recidivişti şi recidivismul
Reacţia juridică în raport cu recidivişti echivalează, în principal, cu
atitudinea corectă a instanţei de judecată în raport cu fiecare recidivist în parte şi
presupune individualizarea sancţiunilor penale în cadrul legal general de
sancţionare instituit pentru această categorie de infractori.
93
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
Stabilirea de către instanţa de judecată a unei sancţiuni care să corespundă
gravităţii faptei şi personalităţii infractorului constituie un factor important care
poate influenţa în sens pozitiv sau negativ conduita viitoare a acelui condamnat.
Din potrivă, recunoaşterea chiar de către condamnat a caracterului just al
sancţiuni ce i s-a aplicat are drept rezultat o participare mai directă şi activă la
acţiunea propriei sale reeducări şi este un punct câştigat pentru reuşita acestei
acţiuni.
În urma unei investigaţii pe această temă realizată asupra unui lot de 306
recidivişti, aflate în executarea pedepsei închisorii, a reieşit că marea lor majoritate
(246) au recunoscut total sau parţial săvârşirea faptelor pentru care au fost
condamnaţi. În ce priveşte părerea despre pedepsele ce li s-au aplicat, 107 le
consideră juste, 119 exagerate, 78 nedrepte, 2 blânde.
În contextul reacţiei juridice faţă de recidivă şi recidivişti este foarte
important să se dovedească operativitate de către organele de organe de poliţie atât
în ceea ce priveşte descoperirea faptei comise, cât şi a celui care a săvârşit-o.
Operativitatea în descoperirea infractorului în activitatea de urmărire penală şi
judecată contribuie mult la reuşita demersului de prevenirea comportamentului
deviat în materie penală. Profesionalismul lucrătorilor de poliţie este de natură să
creeze convingerea celor predispuşii să recidiveze că descoperirea şi tragerea lor de
la răspundere este inevitabilă, constituindu-se într-un puternic factor descurajant.
Comportamentul corect al poliţistului, situat întotdeauna în cadrul legii,
trebuie să-l propulseze pe acesta în postura unui adevărat “cavaler al dreptăţii”
respectat, în egală măsură, atât de opinia publică, cât de infractori.
c). Aspecte privind procesul de reeducare a recidiviştilor în perioada executării
pedepsei
Scopul acestui proces de reeducare este să-l pregătească pe fostul infractor
pentru o reintegrare socială. Instituţiile care, potrivit legii, au rolul de a asigura
executarea pedepsei în scopul reeducării infractorilor sunt de tipuri diferite
Tipologia acestor instituţii se întinde de la aşa-numitele “instituţiile totale”
(penitenciarele) şi până la instituţiile cu profil şi finalităţii nespecifice în raport cu
94
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
resocializarea infractorilor, respectiv “instituţiile deschise” (unităţile economice
unde se execută pedeapsa prin muncă corecţională).
Caracteristicile acestor instituţii, operaţionalizate şi adaptate cu variabile
independente într-o cercetare etiologică a recidivei, pot să sugereze indicatori
estimativi ai eşecului integrării sociale post-penale.
Primirea condamnaţilor în penitenciar este un prim moment important
pentru întregul proces de reeducare. Cu acest prilej în general, se face distincţie
între două situaţii:
- când condamnaţii recidivişti sunt depuşi în penitenciar ca urmare a
mandatului de executare a pedepsei;
- când recidivişti sunt primiţi prin transfer de la penitenciare.
În prima situaţie este necesară o cunoaştere a condamnatului sub aspectul
mediului de provenienţei, profilului moral şi cauzelor ce l-au condus la săvârşirea
infracţiuni.
În situaţia când recidivişti sunt primiţi prim transfer de la alte penitenciare se
impune o recapitulare în discuţia ce se poartă cu condamnatul, plecând de la fapta
pentru care a fost condamnat, prezentându-i-se în acelaşi timp aprecierile oficiale
cu privire la activitatea sa în celelalte penitenciare făcându-i-se recomandările
corespunzătoare.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de reeducare cu recidivişti se
realizează pe mai multe criterii, cum ar fi: durata pedepsei, natura infracţiuni
săvârşite, vârsta, receptivitatea la acţiunile de reeducare, etc.
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea
condamnaţilor, inclusiv al recidiviştilor, se bazează pe obligaţia acestora de a
presta o muncă utilă, pe posibilitatea de a se califica sau recalifica într-o meserie şi
de a participa la activităţi cultura – sportive şi educative.
d). Asistenţa postpenală
Atitudinea socială în raport de fostul condamnat eliberat din penitenciar sau
care şi-a executat pedeapsa într-un alt mod este deosebit de importantă. Reacţiile
pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu, contribuie uneori în
95
RECIDIVA ŞI RECIDIVISMUL
mod hotărâtor, la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a
fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în
care acesta revine după executarea sancţiunii depinde, în mare măsură, apariţia
devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea sistematică şi continuă nu face
decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar şi să-l transforme intr-un element
structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă
de normele morale şi penale prin care sunt ocrotite. Se produce astfel o identificare
a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statutul
marginal pe care acesta i-l conferă, determinându-l, în cele mai multe cazuri să-şi
asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale
de primire(familia, locul şi colectivul de muncă, grupul de prieteni, mediul de
vecinătate) trebuie sensibilitate în sensul de a facilita reintegrarea.
96