Recidiva şi reintegrarea socială a deţinuţilor eliberaţi

Marian Voicu Bujorică

Acest articol este un rezumat al lucrării de licenţă ce a fost rezultatul unor încercări de a

oferi o imagine cuprinzătoare asupra actelor deviante, a persoanelor deviante, dar mai ales

asupra deţinuţilor recidivişti. În viziunea noastră persoanele private de libertate sunt o parte a

societăţii şi sunt un fenomen social şi considerăm că pedeapsa pe care aceştia o execută

reprezintă o perioadă în care avem datoria de a interveni la nivel psihosocial, astfel încât să

revină în comunitate ca cetăţeni capabili de a trăi şi a se susţine prin propriile forţe, cu

respectarea legilor şi normelor morale acceptate. De aceea, părerile acestora ne pot ajuta să

evaluăm corect eficienţa sistemului în raport cu misiune asumată, şi să luăm măsurile necesare

pentru corectarea deficienţelor constatate. Devianţa nu se referă doar la comportamentul

individual, ea are în vedere activităţile grupurilor. Din punct de vedere sociologic, devianţa se

referă la orice încălcare sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale unei colectivităţi,

care ameninţă echilibrul sistemului şi dă naştere unei sancţiuni.

Recidiva face să eşueze principiul care stă la baza pedepsei unui delincvent şi anume

corectarea acestuia, iar pentru un sociolog, una din instituţiile care stau la baza ordinii şi

structurii sociale, sancţiunea, rămâne dintr-o dată lipsită de valoare. Dacă în general, acceptăm

că încălcarea unei norme este un act care i se poate întâmpla oricui, recidivistul este autorul cu

bună ştiinţă a unei infracţiuni, astfel el fie nu poate, fie nu vrea să se îndrepte şi faţă de care,

pe bună dreptate, comunitatea de provenienţă şi societatea este îndreptăţită să simtă teamă,

astfel individul recidivist nu mai este demn de încredere deoarece pune în pericol securitatea

şi viaţa publică.

Studiul comportamentului deviant reprezintă unul din domeniile cele mai interesante şi

complexe ale sociologiei, Acesta ne învaţă că nici unul dintre noi nu este atât de normal pe cât

ne-ar plăcea să credem. In acelaşi timp ne ajută să realizăm că persoanele al căror

comportament pare de neînţeles pot fi considerate raţionale atunci când reuşim să înţelegem

din ce motiv acţionează în felul respective. Studiul devianţei, asemenea altor domenii ale

sociologiei, ne îndreaptă atenţia către puterea socială şi către influenţa clasei sociale, anume

diferenţele dintre bogaţi şi săraci. Atunci când considerăm deviant sau conformarea de la

regulile şi normele sociale, trebuie întotdeauna să avem iî vedere întrebarea:”ale cui reguli?”.

Normele sociale sunt puternic influenţate de divizările de putere şi de clasă.

Echilibrul într-o societate este menţinut de normele,valorile şi sancţiunile „direcţionate”

de instituţiile abilitate, dar când într-un oraş putem vedea o adunare de grupuri sociale

asimetrice, fiecare din aceste grupuri sau comunităţi având cultură proprie şi specifică şi o

formă de organizare şi de relaţionare proprie cu membri săi, în mod corect putem presupune

că normele, valorile şi sancţiunile fiind diferite de la grup la grup, ele pot fi mai uşor

încălcate, având scuza că individul respectiv vine din alt mediu, de aici şi până la delincvenţă

mai este doar un pas şi din cauza constituirii tinerilor infractori în bandele amintite anterior, se

creează un mediu prielnic pentru recidivism.

În această lucrare s-a încercat o privire la principalele teorii ale devianţei, cele care

exprimă sociologic, idei care au schimbat modul în care devianţa era privită, au fost

demontate teoriile conform cărora criminalii se nasc astfel, iar cruzimea şi crima nefiind

altceva decât o chestiune biologică, cu care individul se naşte, iar mediul social şi comunitatea

nu poate face nimic în această privinţă. Teoriile abordate sunt:

- Determinismul biologic;

- Patologia socială ;

- Teoria asocierilor diferenţiale;

- Teoria anomiei;

- Teoria subculturilor deviante;

- Teoria etichetării.

Pentru sociologi, devianţa este soarta unui ansamblu de persoane puse în aceeaşi situatie.

Această situaţie apoate fi percepută în două feluri:

1.static (ceea ce face analiza cantitativă identificând ansamblul respectiv de persoane,

pe baza factorilor sociali) sau

2. dinamic (ceea ce urmăresc teoriile comprehensive privind situaţia din punctul de

vedere al practicilor care o constituie). In a doua abordare, devianţa se aseamănă cu o

forma a experienţei umane, cu un mod de viaţă în interiorul căruia persoane îşi înscriu

o parte mai mare sau mai mică a activităţii lor.

Obiectivele cercetării au fost:

- Identificarea situaţiei iniţiale a individului şi particularităţile care l-au făcut să comită

un act deviant;

- Identificarea unor particularităţi în comportamentul deviantului recidivist în funcţie de

vârstă, nivel de şcolarizare, religie, activităţi, preocupări, religiozitatea, etc. ;

- Relaţia dintre mediul de provenienţă, actul deviant principal şi apoi neadaptarea

individului în societate şi de asemenea influenţa pe care o are mediul social şi cultural,

situaţia economică a societăţii româneşti, asupra recidivistului;

- Identificarea influenţelor alcoolui şi drogurilor asupra vieţii individului recidivist, fie

direct, fie în mod indirect;

- Obţinerea unor informaţii particulare despre viaţa în penitenciar;

- Construirea unor ipoteze cu privire la adaptarea recidiviştilor în penitenciar;

- Identificarea unui set de valori al recidiviştilor şi a normelor pe care aceştia le

respectă;

- Identificarea cauzelor pentru care reintegrarea individului nu a fost realizată;

- Cunoaşterea factorilor care duc la neintegrarea deţinuţilor eliberaţi.

Cercetarea a fost desfăşurată în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova a fost încadrată

în lucrarea de licenţă „Recidiva şi reintegrarea socială a deţinuţilor eliberaţi”. Studiul a fost

realizat prin intermediul metodei interviului sociologic (mai exact interviu structurat tip

funneling) ce a conţinut un număr de 37 de întrebări deschise, la care subiecţii au răspuns liber

şi opt întrebări socio-demografice.

Ipotezele privind neintegrarea indivizilor recidivişti

1. Recidiviştii s-au adaptat foarte bine la viaţa din penitenciar, aceasta fiind o cauză

pentru care pentru ei recidiva nu este un fapt atât de grav, ei ignorând astfel atât

pedeapsa penală cât şi reacţia socială la adresa sa.

2. Recidiviştii au un grad scăzut de educaţie, lipsa de educaţie şi trecutul infracţional

ducând astfel la recidivă. De asemenea, este foarte probabil ca ei să provină dintr-un

mediu în care au interacţionat cu infractori şi foşti deţinuţi.

2.1. Recidivistul „mediu” nu a avut rezultate şcolare ridicate şi nici nu a practicat

un sport de performanţă şi dat fiind faptul că deşi cunoaşte structurile justiţiei

şi poliţiei, nu a reuşit să evite să fie prins din nou, deci nu are o capacitate

intelectuală ridicată.

3. Principalele motive pentru infracţionalitate şi recidivă, în opinia deţinutului sunt lipsa

banilor şi anturajul.

4. Persoanele recidiviste sunt persoane religioase (majoritatea dobândind această

înclinaţie după încarcerare) şi cu un set de valori care are în capul listei familia.

Peste 60% dintre deţinuţii din închisorile româneşti erau şomeri la momentul la care au fost arestaţi pentru comiterea faptelor, cei mai mulţi dintre cei care aveau o meserie atunci când au ajuns în penitenciare fiind agricultori, zidari, muncitori sau şoferi.

5.

Sursa: ANP

Conform unor date furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), 17.596

din cei 28.115 de oameni aflaţi în detenţie în închisorile româneşti, adică peste 60%, nu aveau

o ocupaţie atunci când au fost arestaţi. Alţi 775 erau agricultori, 522 zidari, 440 muncitori şi

371 şoferi. De asemenea, 79 dintre deţinuţii români erau ospătari şi 78 bucătari la momentul

arestării pentru diferite fapte penale comise. Alţi 31 erau croitori, 28 frizeri, câte 19 erau

muzicanţi sau fochişti, 16 erau pescari şi 10 tapiţeri. Există şi oameni care înainte de a intra în

închisoare aveau meserii care necesită, în principiu, studii superioare. Astfel, în închisorile

româneşti există şase programatori, tot atâţia operatori de computere, 10 avocaţi, tot atâţia

asistenţi medicali, 12 profesori, opt electronişti, şapte directori comerciali şi şase directori

generali.

In statistica ANP apar şi oameni care la încarcerare aveau meserii precum motostivuitorist

(şapte detinuţi), florar (şase), recepţioner (trei) sau chiar bijutier (doi detinuţi). Există în

închisori şi doi deţinuţi care au fost pictori, doi care au fost actori profesionişti, dar şi doi foşti

acari, patru foşti ziarişti, un fost detectiv sau un fost disc-jockey. Tot în închisorile României

pot fi întâlniţi, potrivit statisticii întocmite de ANP pe baza declaraţiilor date de deţinuţi la

momentul la care au fost încarceraţi, un fost modist, un fost tapinar şi un fost coşar, dar şi un

fost cârmaci.

În cele şase interviuri realizate în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova sunt trei

agricultori, o persoană care lucra în construcţii înainte să fie închis, o persoană care activa în

domeniul transportului de persoane şi un şomer.

Cei şase intervievaţi aveau vârste cuprinse între 22 şi 57 de ani, fără studii superioare, cel mai slab instruit fiind subiectul numărul doi, care a făcut doar clasa întâi. Trei dintre ei sunt căsătoriţi, iar patru din cei şase au cel puţin un copil.

Trei dintre cei chestionaţi au comis fapte pentru care au fost închişi de la vârste relativ

mici, iar viaţa lor infracţională a început cel mai probabil cu mai mult timp în urmă. Motivele

care au declanşat acţiunile lor deviante au fost din cauza anturajului, alcoolului şi problemelor

psihice. Doi dintre subiecţi au indicat că mai au în familie cazuri de delincvenţă, însă doar

unul din cei şase au indicat că în anturajul lor erau şi personae care făcuseră sau făceau

puşcărie.

Intervalele de timp de la prima încarcerare până la recidivă variază de la câteva luni până la

nouă ani, ceea ce afirmă şi mai mult validitatea temerilor că nici după perioade îndelungate un

deţinut nu este perfect integrat şi că aceştia pot reveni la acte deviante.

Lipsa posibilităţilor financiare, conflictele şi stilul de viaţă nesănătos sunt cauzele care au

împins cei şase subiecţi spre săvârşirea unor acte deviante care să îi transforme în recidivişti.

Cel mai tulburător act deviant a fost cel al subiectului 4, care pentru a-şi apăra fiul şi nepoţii, a

acţionat în autoapărare şi şi-a ucis tatăl.

În sondajul ANP realizat în toate cele 36 de penitenciare din ţară pe aproape 700 de

subiecţi, din 33,8% (care au răspuns că au avut contacte cu instituţii sau organizaţii care au

derulat programe de reintegrare pentru deţinuţi), un procent de 63,5 din persoanele private de

libertate apreciază utilitatea colaborării cu instituţiile care oferă sprijin în vederea reinserţiei

sociale.

În ceea ce priveşte aprecierea şanselor de reintegrare în societate a persoanelor private

de libertate, funcţionarii administraţiei central a penitenciarelor, în proporţie de aproape 90%

că şanse de reinserţie socială există doar în mică sau foarte mică măsură.

Şansele de reintegrare socială a deţinuţilor, în opinia angajaţilor din penitenciare

Sursa:ANP

Angajaţii penitenciarelor sunt mai degrabă sceptici faţă de posibilitatea reintegrării sociale a

persoanelor private de libertate, 84,8% dintre cei chestionaţi considerând că aceştia au şanse

de reinserţie socială în mică măsură (62,4) şi foarte mică măsură (21,9%).

Sursa:ANP

Argumentând predicţiile pesimiste cu privire la şansele de reintegrare a deţinuţilor,

respondenţii au considerat în mare parte, vina aparţine societăţii în ansamblul ei şi deloc

activităţii din sistemul penitenciar românesc. Conform personalului din penitenciare,

etichetarea şi stigmatizarea diminuează cel mai mult şansele acestor persoane (19%), în timp

ce 17,6% dintre respondenţi consideră că recidiva se datorează unei lipse de motivaţie pentru

schimbare şi a unei dependenţe de anturajul „antisocial”, în timp ce 14,3% susţin că

dificultăţile întâlnite în găsirea unui loc de muncă reduc şansele de reintegrare socială şi tot

14,3% invinovăţesc lipsa instituţiilor şi a programelor postdetenţie.

Chiar dacă respondenţii şi-au argumentat opinia că deţinuţii au şanse mici de a nu recidiva

prin faptul că societatea nu oferă condiţii pentru reintegrarea acestora, cei 84% de pesimişti la

nivelul personalului din penitenciar este puţin îngrijorător deoarece:

- Semnalul pe care personalul îl arată, descurajează sensul şi importanţa activităţilor de

educaţie, formare profesională şi responsabilizare în interiorul sistemul penitenciar;

- lipsa generală de încredere în capacitatea sistemului penitenciar de a-şi îndeplini rolul

social principal;

- opinia majoritară a angajaţilor unităţilor sistemului penitenciar că oricine, mai puţin

sistemul penitenciar, este responsabil pentru eşecul reinserţiei sociale a persoanelor

private de libertate.

Sursa:ANP

Totuşi, cu toate că angajaţii penitenciarelor sunt sceptici cu privire la şansele de reintegrare

social a persoanelor private de libertate, 42,3% dintre respondenţi consideră că, rolul principal

al instituţiei penitenciare este reintegrare social. 17,6% dintre respondenţi consider că nu se

poate disocia rolul de reintegrare cu funcţia custodial, în timp ce 22,9% din angajaţii

penitenciarelor văd în munca lor doar importanţa rolului custodial.

Un lucru surprinzător este optimismul subiecţilor în ceea ce priveşte posibilităţile de

angajare după eliberare, toţi cei şase au exprimat încredere în şansele de a îşi găsi un loc de

muncă după ce îşi vor ispăşi pedeapsa. În raportul pe 2011 al ANP (Asociaţia Naţională a

Penitenciarelor), la întrebarea “Ce dificultăţi veţi întâmpina după liberare?”, un procent de

45,6 şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la găsirea unui loc de muncă. Faptul că persoanele

private de libertate şi mai ales recidiviştii îşi găsesc cu greu un loc de muncă după ce sunt

eliberaţi se datorează percepţiei societăţii despre ei, iar foştii deţinuţi îşi exprimă îngrijorarea

asupra performanţelor slabe ale serviciilor de asistenţă psihosocială şi educaţiei din cadrul

penitenciarelor.

Optimismul celor şase recidivişti este păstrat şi la întrebarea privind reintegrarea, însă fără a

avea motive valide de a avea certitudinea că vor reuşi să se integreze în societatea din afară.

Ei sunt de părere că instituţiile statului ar trebui să le ofere posibilităţi de angajare, pentru a se

putea reintegra şi pentru a muncii într-un mod cinstit şi legal.

Consumul de alcool şi droguri

Subiecţii au pus majoritatea conflictelor şi scandalurilor pe seama consumului de alcool,

deşi niciunul nu a declarat că ar fi consumat în cantităţi mari, fapt ce poate fi infirmat cu

uşurinţă de faptul că subiectul S2 a facut actul delincvent în stare de ebrietate, iar patru dintre

cei şase erau băuţi în momentul în care au săvârşit faptele deviante. De asemenea, doar S6 a

declarat că era consumator de droguri, el fiind de altfel închis pentru trafic cu narcotice.

Importanţa familiei în concepţia deţinutului

Sursa:ANP

Persoanele private de libertate îşi construiesc propria imagine privind circuitul de sprijin,

un procent de 80% dintre aceştia considerând că familia oferă sau va oferi sprijin după

eliberare. Însă deţinuţii se bucură de un sprijin mai redus pe timpul pedepsei, 61,9% dintre

aceştia sunt vizitaţi de cel puţin o dată pe lună de un membru al familiei, dar şi pentru 18,6%

care sunt vizitaţi o dată la câteva luni există speranţa că familia îi va sprijini după ieşirea din

penitenciar.

Sursa:ANP

20% din persoanele private de libertate chestionate nu dispun de niciun suport în penitenciar,

nu sunt vizitaţi de nimeni, iar în societate familia i-a abandonat sau familiei îi este ruşine cu

ei. Există însă programe de reluare şi dezvoltare a legăturilor cu familia.

Cei şase subiecţi se bucură de sprijinul familiei şi după încarcerare şi menţin o legătură cât

se poate de strânsă cu membrii familiei, aproape toţi pun pe primul loc importanţa familiei şi

pun mare preţ pe afecţiunea pe care acestea le-o oferă. Se observă însă, fie lipsa unuia din

părinţi, fie unele neînţelegeri cu unul din membrii familiei, ceea ce ar putea fi o cauză latent,

ce a avut urmări în timp şi a contribuit la caracterul deviant.

Descrierea vieţii în penitenciar

Deşi am fi tentaţi să credem că unui deţinut îi lipseşte cel mai mult libertatea, cinci dintre cei

şase deţinuţi recidivişti chestionaţi le lipseşte cel mai mult familia, doar unul este de părere că

cel mai mult îi lipseşte libertatea. În privinţa lucrurilor cu care le-a fost cel mai greu să se

obişnuiască, lucrurile nu se schimbă foarte mult, cel mai greu le-a fost deţinuţilor să stea

departe de cei dragi şi le lipsesc activităţile rutiniere pe care le aveau înainte să fie încarceraţi.

Un element surprinzător a apărut la întrebarea privind gradul de adaptare la viaţa din

penitenciar, patru dintre deţinuţii recidivişti nu au avut nicio ezitare să recunoască faptul că s-

au adaptat bine la viaţa privată de libertate, doar doi dintre ei, S4 şi S5 au avut reţineri în

această privinţă. Deşi aparent ar fi un lucru bun integrarea şi adaptarea individului la viaţa din

penitenciar, asta ar trebui să sune ca un semnal de alarmă pentru viitoare reintegrare socială

după eliberare, ei adoptând astfel un stil de viaţă şi valori ce se va potrivi numai într-un mediu

privat de libertate, acestea nefiind pliabile pe un stil de viaţă ce ar viza integrarea în societate

după liberare. Odată integrat, acesta este un indicator al faptului că locul deţinutului este în

penitenciar, într-un mediu închis, şi nu afară într-un grup sau comunitate socială.

Condiţiile oferite în penitenciar sunt considerate acceptabile, în situaţia de faţă. Cinci dintre

deţinuţi consideră că sunt trataţi bine de personalul din penitenciar, doar unul considerând că

nu este tratat aşa cum ar fi normal.

Viaţa religioasă a deţinutului

Odată intraţi în mediul închis al penitenciarului, deţinuţii deprind înclinaţii spre religie, unii

din dorinţa de iertare a păcatelor făcute în societate, alţii pentru bunurile pe care le capătă dacă

este activ în viaţa religioasă a penitenciarului. S3 şi S4 par să aibă cele mai serioase activităţi

religioase, ei găsind o formă de alinare prin intermediul religiei.

Concluziile cercetării:

Recidiviştii s-au adaptat foarte bine la viaţa din penitenciar, aceasta fiind o cauză pentru

care pentru ei a recidiva nu mai este un fapt deviant, ci mai mult un curs normal al lucrurilor,

ei ignorând astfel atât pedeapsa penală cât şi reacţia socială la adresa actului deviant sau

recidivist. Este un lucru periculos pentru un deţinut să se integreze în colectivul şi viaţa

„socială” din penitenciar, deoarece acesta îşi schimbă normele, valorile şi stilul de viaţă, fiind

incapabil apoi să se mai integreze în societatea din afara penitenciarului.

Recidiviştii au un grad scăzut de educaţie, lipsa de educaţie şi trecutul infracţional ducând

astfel la recidivă, prin micşorarea şanselor de a găsi un loc de muncă şi de a se integra în

societate. De asemenea, majoritatea provin dintr-un mediu în care au interacţionat cu

infractori şi foşti deţinuţi, de aceea teoria etichetării pentru ei devine empirică, chiar dacă

restul societăţii vede actul deţinutului ca fiind deviant, acesta îl vede ca fiind oarecum în

limitele normalităţii.

Recidivistul „mediu” nu are rezultate şcolare ridicate şi nici nu a practicat un sport de

performanţă şi dat fiind faptul că deşi cunoaşte structurile justiţiei şi poliţiei, nu a reuşit să

evite să fie prins din nou, nu are o capacitate intelectuală ridicată.

Principalele motive pentru infracţionalitate şi recidivă, în opinia deţinutului sunt lipsa

banilor şi anturajul format din foşti sau viitori deţinuţi, ce comit acte deviante în mod obişnuit,

de multe ori apartenenţa la un astfel de grup duce şi la consumul de alcool şi droguri, ceea ce

grabeşte acţionarea într-un mod deviant al individului în cauză

Persoanele recidiviste sunt persoane religioase, care de multe ori îşi dezvoltă spiritul

religios şi credinţele după ce sunt închişi, ei găsind în religie o formă îndreptare a

comportamentului şi de comfort spiritual, dar şi o modalitate de apartenenţă la un grup, un

mod de socializare cu ceilalţi deţinuţi sau chiar cu membrii din afara penitenciarului. De

asemenea deţinuţii au un set de valori care are în capul listei familia şi onoarea. Cel mai mult

le lipseşte familia, în special copiii şi apoi, într-o proporţie apropiată, acestora le lipseşte

libertatea şi responsabilitatea asupra cursului vieţii şi a stilului de viaţă pe care aceştia îl

duceau în afară, astfel ei ajung să aprecieze şi cea mai mică doză de responsabilizare din

partea membrilor personalului din penitenciar, activităţi ca munca în interiorul

penitenciarului, activităţi de educare, activităţi de recreere (teatru, spectacole, etc.) devin

pentru ei un factor extrem de motivant. De asemenea, dorinţa de cunoaştere a lucrurilor

întâmplate afară se amplifică.

Astfel, ar trebui organizate mai multe activităţi de muncă, de volunariat, de contact cu

membrii ai societăţii din afară (alţii decât membrii familiei) şi de asemenea menţinerea după

eliberare a contactului pe o perioadă de minim şase luni cu penitenciarul în care a fost închis,

cu personalul implicat în responsabilizare şi reeducare, dar şi cu actuali deţinuţi, pentru a

putea face o comparaţie între ce are şi ce i-ar putea lipsi din nou dacă va comite un alt act

deviant care să-l facă un infractor recidivist. Astfel s-ar realiza o mai mare responsabilizare şi

conştientizare în mintea deţinutului eliberat, care ar putea pune mai uşor în balanţă toate

elementele.