Studiu Comparativ Priv Fiscalitatea in Romania Si UE-Dana

CUPRINS

1.Rolul şi importanţa fiscalităţii................................................................................4

2.Structura şi conţinutul impozitelor.........................................................................6

2.1 Impozitele directe.............................................................................................9

2.2 Impozitele indirecte........................................................................................13

3. Caracteristici, (particularităţi) privind fiscalitatea în ţările Uniunii Europene....18

3.1Caracteristici ale impozitelor directe în Uniunea Europeană..........................24

3.2 Caracteristici ale impozitelor indirecte în Uniunea Europeană......................29

4.Fiscalitatea în România........................................................................................36

5. Concluzii.............................................................................................................45

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................48

CAPITOLUL I

FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA

1.1. Rolul şi importanţa fiscalităţii

Existenţa finanţelor este indisolubil legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a

formelor valorice în repartizarea produsului social.

În toate orânduirile social economice care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii

sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut , în strânsă

legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.

În cele patru orânduiri social economice –sclavagism, feudalism, capitalism şi socialism

– finanţele au îmbrăcat , fără excepţie , forma valorică bănească , dar în fiecare din aceste

orânduiri, ele au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale

care au fiinţat.

În primele stadii de dezvoltare a orânduirii sclavagiste, caracterizată în cea mai mare

parte printr-o economie naturală, unele atribuţii ale statului legate de armată, fortificaţii,drumuri,

băi publice erau asigurate pe calea prestaţiilor în muncă şi a dărilor în natură la care erau obligaţi

supuşii statului. De abia când a început să se dezvolte economia de schimb, statul sclavagist a

utilizat şi resurse băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice, acesta fiind considerat

momentul apariţiei primelor elemente de finanţe (impozite, împrumuturi,etc).

În orânduirea feudală statul a continuat să folosească, pentru îndeplinirea funcţiilor sale,

prestaţiile în muncă şi dările în natură, precum şi veniturile domeniilor propri. Relaţiile bani-

marfă au cunoscut o mai mare amploare decât în sclavagism, şi totuşi veniturile sub formă de

bani au avut o importanţă relativ redusă în acoperirea cheltuielilor publice.

În capitalism relaţiile băneşti devin preponderente ca urmare a creşterii însemnate a

productivităţii muncii şi ca urmare întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea cheltuielilor

publice se face aproape exclusiv pe baza resurselor băneşti.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea are loc intensificarea

rolului intervenţionist al statului, ceea ce face ca nevoia de resurse băneşti să crească foarte mult.

Astfel pe lângă necesităţile legate de menţinerea ordinii interne, stimularea dezvoltării anumitor

sectoare de activitate, o parte din resurse sunt utilizate pentru cucerirea de noi pieţe sau

menţinerea celor existente, asigurarea de materii prime sau resurse de energie necesare

economiilor proprii în condiţii avantajoase, perfecţionarea tehnicii militare, subjugarea altor

popoare sau menţinerea lor în stare de dependenţă politică şi economică.

2

În orânduirea socialistă, datorită funcţiilor specifice statului socialist, a menţinerii

producţiei de mărfuri şi a schimbului mijlocit de bani, se înregistrează de asemenea o mobilizare

importantă de resurse băneşti la dispoziţia statului.

Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul

repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru

juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice.

Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin

intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi

pe toţi membri societăţii.

O dată cu trecerea timpului rolul statului şi implicit a finanţelor a crescut , autoritatea

publică fiind chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele

economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele

negative.

Finanţarea, din fonduri publice, a anumitor obiective economice favorizează nu numai

dezvoltarea şi modernizarea ramurilor respective, dar şi creşterea economică. Prin finanţarea

cheltuielilor cu caracter social, statul contribuie la progresul general al societăţii, la ocrotirea

medicală a populaţiei, la protecţia socială a celor cu venituri mici sau marginalizaţi.1

În toate orânduirile social –economice în care au existat relaţii financiare, statul a folosit

diferite categorii financiare( impozitele, împrumuturile, cheltuielile publice, subvenţii,etc) pentru

întărirea şi dezvoltarea bazei economice a orânduirii respective.

Deci se poate spune că sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, fiind limitată în

sclavagism şi feudalism de nivelul scăzut al productivităţii muncii al producţiei de mărfuri şi al

relaţiilor băneşti, precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea

aparatului de stat, în capitalism cunoaşte o mare dezvoltare ca urmare a creşterii productivităţii

muncii, a generalizării relaţiilor marfă – bani, dar şi a creşterii nevoilor de resurse băneşti ale

statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale, iar în socialism cunoaşte o extindere şi mai mare

determinată fiind de proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi de noile funcţii ale

statului comunist legate de organizarea şi dezvoltarea economică şi socială a ţării.

1 Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu –Finanţe Publice, Ediţia a III-a, Editura didactică şi Pedagogică , Bucureşti 2001, pag 34

3

Fiscalitatea în România

1.2. Structura şi conţinutul impozitelor

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de impozit este de sorginte latină provenind de

la impozitum, care determină o obligaţie publică.

Definit, în general, prin prisma funcţiilor sale clasice, impozitul reprezintă o contribuţie

solicitată pentru asigurarea serviciului obligaţiilor publice ale statului şi ale activităţilor locale.

Fiind o categorie financiară cu caracter istoric, a cărui apariţie şi utilizare este legată de

existenţa statului şi a banilor, care reflectă relaţiile interne dintre elementele sistemului fiscal,

impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor

fizice şi juridice în vederea satisfacerii unor nevoi publice . Această prelevare se face în mod

obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului, deci în

schimbul acesteia plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală

sau apropiată.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul, iar acesta se exercită de cele mai multe ori,

prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), dar în anumite condiţii şi prin organele de stat

locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de stat a căror importanţă

este naţională (generală), iar organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea

unităţilor administrativ teritoriale.2

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care

realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege aceasta fiind, salariul - pentru muncitori

şi funcţionari, profitul – pentru agenţii economici, renta – pentru proprietarii funciari, dividende,

dobânzi – pentru deţinătorii de hârtii de valoare acţiuni, obligaţiuni, iar meseriaşii şi liber-

profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate .

Prin instituirea şi perceperea impozitelor de către stat se realizează o importantă

redistribuire a produsului intern brut. În cadrul acestui proces se manifestă rolul impozitelor pe

plan financiar, economic şi social. Însă modul concret de manifestare a acestui rol cunoaşte unele

diferenţiieri de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.

În plan financiar, rolul impozitului constă în faptul că el reprezintă instrumentul sau

mijlocul principal de procurare a fondurilor băneşti de resurse financiare necesare statului pentru

acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în ţările dezvoltate, impozitele, taxele şi contribuţiile

procură opt, nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului, iar în ţările în curs de

dezvoltare se înregistrează diferenţieri importante ponderea acestora variind între cinci şi nouă

zecimi. Trebuie însă menţionat faptul că în perioada postbelică se înregistrează o creştere

2Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu –Finanţe Publice, Ediţia a III-a, Editura didactică şi Pedagogică , Bucureşti 2001, pag 397

4


continuă a impozitelor şi taxelor, datorată creşterii numărului plătitorilor, extinderii bazei de

impunere, precum şi majorării cotelor de impunere. Creşterea cotelor de impunere a vizat, în cea

mai mare parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice şi mai puţin veniturile

obţinute de societăţile de capital.

Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiere, sublinia că

impozitele pot fi folosite pentru a “încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe

calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire

a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi

social”.3

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul

procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între grupuri sociale şi

indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice.

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai

ca formă, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Pentru identificarea cu o mai mare uşurinţă a

implicaţiilor diferitelor categorii de impozite în plan economic, social şi politic este utilă

guruparea sau clasificarea lor în funcţie de anumite criterii socio-politice sau socio-economice.

1. În funcţie de principalele lor trăsături de fond şi de formă impozitele se grupează în:

impozite directe

impozite indirecte

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane

fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit

prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte

stabilite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt în cazul acestor impozite, în intenţia

legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi practic uneori acestea nu coincid. Dacă ţinem cont de

criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate în impozite

reale şi impozite personale.

Impozitele reale sunt aplicate unor obiecte materiale (terenuri, clădiri, etc.) făcându-se

abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia

personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de

impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării, respectiv al circulaţiei unor bunuri

comerciale, atât directe sau de consum final, cât şi indirecte sau de producţie, precum şi al


5


prestării unor servicii. Aceste impozite nu sunt stabilite asupra subiectului impunerii în mod

direct şi nominal, ci indirect, asupra vînzării unor bunuri şi prestări de servicii. Dacă impozitele

directe vizează direct veniturile şi/sau averea contribuabililor, cele indirecte vizează utilizarea

sau cheltuirea acestor venituri şi averi. În funcţie de forma pe care o îmbracă, impozitele

indirecte pot fi grupate în:

Taxe de consumaţie

Venituri de la monopolurile fiscale

Taxe vamale

Taxe de timbru şi de înregistrare

2. În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în:

- impozite financiare

- impozite de ordine

Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii

cheltuielilor statului.Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de

consumaţie.

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni, sau în

vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal, cum ar fi limitarea consumului băuturilor

alcoolice şi a tutunului prin instituirea unor taxe ridicate la vănzarea acestora , avînd în vedere

efectul nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă.

3.După frecvenţa realizării lor , impozitele pot fi grupate în:

- impozite permanente

- impozite incidentale

Impozitele permanente se încasează periodic( de regulă, anual) iar impozitele incidentale

se introduc şi se încasează o singură dată( de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile

excepţionale de război).

4. Impozitele pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.

Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală,distingem impozite federale, impozite

ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de

tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor

administraţiei de stat locale.4

4 Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu –Finanţe Publice, Ediţia a III-a, Editura didactică şi Pedagogică , Bucureşti 2001, pag 416-418

6


1.2.1. Impozitele directe

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele

se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau grupuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere.

Ele s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut o dezvoltare însemnată la

începutul secolului 20 când, pe lângă impozitele de tip real pe obiecte materiale sau activităţi

(ca cele comerciale şi industriale), s-au dezvoltat cele de tip personal stabilite pe diverse venituri

(salarii, profit, rentă), sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), prin cuprinderea în rândul

contribuabililor a maselor tot mai largi de muncitori şi funcţionari.

Prin faptul că impozitele directe sunt nominative, au mărimea şi termenele de plată

stabilite precis şi sunt comunicate din timp plătitorului, ele sunt mai echitabile decât cele

indirecte la care contribuabilul nu ştie, de regulă, cât şi când va plăti statului taxe de consumaţie

şi alte impozite indirecte.

Impozitele reale

Aceste impozite au cunoscut o mare dezvoltare în primele stadii de dezvoltare a

capitalismului, când pământul constituia forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de

producţie. Astfel într-o serie de ţări europene a fost introdus impozitul funciar(pe pământ).

Criteriile care au fost avute în vedere la stabilirea mărimii acestui impozit erau: mărimea

suprafeţei de teren, calitatea pământului (fertilitatea), mărimea arendei, preţul pământului, etc.

Asemenea criterii însă nu permiteau stabilirea exactă a capacităţii de plată a proprietarului

terenului. Un important pas înainte în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar

l-a constituit introducerea cadastrului, care reprezintă atât o acţiune de descriere a bunurilor

funciare din fiecare localitate, menţionându-se veniturile pe care le produc, cât şi registrele în

care figurează înscrişi contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele

directe.

Impozitul pe clădiri a apărut pe măsura dezvoltării în special a centrelor urbane, care ofereau o

masă impozabilă tot mai însemnată, prin numărul de clădiri folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri,

magazine. Stabilirea mărimii impozitului se făcea tot pe baza unor criterii exterioare cum ar fi

numărul de camere, destinaţia lor, suprafaţa construită, chiria, etc. Nici aceste criterii nu asigurau

însă o impunere echitabilă, deoarece nu ofereau o imagine completă asupra mărimii obiectului

impozabil.

7


Impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesiile libere a apărut odată cu dezvoltarea

manufacturiilor, fabricilor şi creşterea numărului comercianţilor şi liber profesioniştilor.

Criteriile exterioare folosite pentru stabilirea impozitelor au fost: mărimea localităţii unde era

amplasată afacerea, felul întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ), mărimea capitalului, numărul

muncitorilor şi nu capacitatea contributivă a plătitorului.

Impozitul pe capitalul bănesc s-a instituit ca urmare a dezvoltării relaţiilor de credit, a băncilor şi

comerţului cu hârtii de valoare. Impozitul se stabilea în funcţie de volumul dobânzilor plătite de

debitor pentru capitalul împrumutat sau în funcţie de volumul dobânzilor încasate de creditor

pentru capitalul dat cu împrumut. Acest impozit a avut un randament scăzut datorită interesului

comun al debitorului şi al creditorului de a nu declara toate tranzacţiile efectuate între ei.5

Impozitele reale se practică şi azi într-o serie de ţări în curs de dezvoltare pentru impunerea

exploataţiilor agricole, dar la impunere nu se ia în considerare produsul net (venitul) real al

obiectelor impozabile ci produsul brut sau cel mediu prezumat. Aceste impozite prezintă anumite

neajunsuri printre care existenţa unor largi posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate

în stabilirea impozitelor şi faptul că prin modul cum se face impunerea nu se poate cuprinde

decât o parte din materia impozabilă.

Impozitele personale

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, începând cu

sfârşitul secolului al XIX –lea şi începutul secolului XX. Înlocuirea impunerii reale cu

impunerea personală s-a datorat mai multor cauze printre care imposibilitatea cuprinderii în

sistemul de impozitare directă, de tip real, a maselor tot mai numeroase de muncitori şi

funcţionari care nu aveau în proprietate terenuri, clădiri, fabrici, ateliere, magazine, etc, dar care

realizau venituri din muncă sub forma salariilor, sau de necesitatea eliminării neajunsurilor

manifestate în cazul impozitelor reale sau de înlăturarea inechităţii impozitelor indirecte

exercitată asupra persoanelor cu venituri mici . Impozitele personale se întâlnesc sub forma

impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor pe avere.

Impozitele pe venit reprezintă forma de bază a impozitelor personale, şi au putut fi

introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite

categorii sociale. În funcţie de subiectul impozitului pe venit persoanele fizice sau juridice

(societăţile de capital) avem impozit pe veniturile persoanelor fizice respectiv impozit pe

veniturile persoanelor juridice.

5 Teodor Oană –Finanţe Publice, Tipar executat la Universitatea Petru Maior Tg-Mureş,2003 pag45

8


La plata impozitului pe veniturile persoanelor fizice sunt supuse toate persoanele fizice

care au domiciliul sau rezidenţa într-un stat şi nerezidenţilor care realizează venituri pe teritoriul

acelui stat (cu unele excepţii prevăzute de lege).

Obiectul impunerii îl reprezintă veniturile realizate din industrie, agricultură, bănci,

asigurări, profesii libere de către întreprinzători, muncitori, funcţionari, liber profesionişti,

impunerea realizându-se pe fiecare contribuabil în parte. Venitul impozabil este cel rămas din

venitul brut după scăderea cheltuielilor permise de lege cum sunt cotizaţiile la asigurările de

boală, de accidente şi de şomaj precum şi la casele de pensii, etc. De la plata acestui impozit sunt

scutite persoanele care realizează venituri sub nivelul minim impozabil. La stabilirea

impozitului de plată pot fi luaţi în considerare anumiţi factori sociali cum sunt starea civilă,

vârsta, numărul de persoane aflate în întreţinerea sa sau nu sunt luaţi în considerare.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice:

- sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,

care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit( în funcţie de

natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte

venitul obţinut dintr-o anumită sursă.

- sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o

persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui

singur impozit.6

Calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se face utilizând cote

proporţionale sau cote progresive pe tranşe de venit. În statele în care inflaţia are niveluri înalte,

este necesară revizuirea periodică a tranşelor de venit ca urmare a creşterilor nominale a

veniturilor impozabile. De obicei, stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se face

anual pe baza declaraţiei de impunere a contribuabilului. În cazul impozitelor pe veniturile din

salarii şi dobânzi, încasarea impozitului se face prin stopaj la sursă (virarea impozitului datorat se

face de către o terţă persoană, respectiv de angajator sau de bancă.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice Modul de impozitare a profiturilor realizate de

persoanele juridice sunt determinate de organizarea acestora, ca societăţi de persoane sau ca

societăţi de capital. În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face

frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă

distincţie între averea fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. În

cazul societăţilor de capitaluri, impunerea se face diferit şi se ţine seama de faptul că profitul


9


persoanei juridice, se regăseşte ca profit înainte de repartizare, profit repartizat acţionarilor ca

dividende sau ca profit rămas la dispoziţia societăţii. Corespunzător acestor repartizări ale

profitului, există mai multe modalităţi de impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital

şi anume:

- sistemul clasic –în care se impune mai întâi profitul total obţinut de societatea de capital

şi apoi profitul repartizat acţionarilor ca dividende, în acest caz dividendul ca parte a

profitului este impozitat de două ori.

- impunerea numai a dividendelor, partea din profit rănasă la dispoziţia societăţii fiind

scutită de impozit.

- impunerea numai părţii de profit rămasă la dispoziţia societăţii de capital, fără

impozitarea ulterioară şi a dividendelor

- impunerea separată a dividendelor repartizate acţionarilor, urmată apoi de impunerea

părţii de profit rămasă la dispoziţia societăţii de capital7

Impozitarea propriu-zisă a profitului net obţinut de societăţile de capital se realizează în

practica fiscală internaţională în mai multe moduri, astfel:

- prin cote diferenţiate în funcţie de proprietarul capitalului social ( capital de stat , capital

autohton privat al întreprinderilor de interes local , capital străin)

- prin cote diferenţiate în funcţie de natura activităţii din care se obţine profit ( producţie,

comerţ, servicii, etc)

- prin cote de impunere diferenţiate în funcţie de cifra de afaceri a societăţii comerciale

- prin cote diferenţiate în funcţie de destinaţia impozitului ( buget de stat sau bugete

locale)

- prin cote unice de impunere

Impozitul pe avere s-a instituit în legătură cu dreptul persoanelor fizice şi juridice la

proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile. În practica fiscală din diferite ţări, impozitele

pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: impozite asupra averii propriu –zise, impozite pe

circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.

Impozitul asupra averii propriu-zise se întâlneşte atât ca impozit asupra averii, dar plătit

din veniturile aduse de avere, cât şi ca impozit instituit pe substanţa averii- situaţie în care plata

impozitului se face din substanţa averii, ceea ce duce la micşorarea averii.

Impozitul pe circulaţia averii se institue în legătură cu trecerea dreptului de proprietate

asupra bunurilor mobile şi imobile de la o persoană la alta.

7 Teodor Oană –Finanţe Publice Tipar executat la Universitatea Petru Maior Tg-Mureş,2003 pag48

10


Impozitul asupra creşterii valorii averii are ca obiect sporul de valoare pe care l-au

înregistrat unele bunuri într-o perioadă de timp şi se concretizează în principal în impozitul pe

plus valoare imobiliară şi pe impozitul pe sporuri de avere realizat în timp de război.

1.2.2. Impozitele indirecte

În vederea procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice se

institue, pe lîngă impozitele directe şi impozite indirecte. Ponderea impozitelor indirecte în

totalul resurselor financiare este diferită de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul ei de dezvoltare,

fiind mai redusă în cazul ţărilor dezvoltate şi preponderentă în cazul ţărilor în curs de dezvoltare

sau în tranziţie, ca urmare a faptului că în aceste ultime două categorii de ţări nivelul veniturilor

şi al averilor este modest şi deci şi nivelul impozitelor directe aferente este modest .

În concepţia economistului Iulian Văcărel preferinţa pentru impozitele indirecte se poate

explica prin aceea că:

“- necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitelor

(majorare a cotei ) printr-un act normativ şi până devin operaţionale;

- reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;

- sunt mai voalate- fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor ( tarifele prestărilor de

servicii), iar nemulţumirea cumpărătorilor (benefeciarilor) se îndreaptă împotriva agenţilor

economici care practică preţuri (tarife ) majorate, iar nu a statului, care a ordonat sporirea

impozitelor, ceea ce adus la scumpirea acestora: cumpărătorul nu ştie cât din preţul plătit pentru

produs revine agentului economic şi cât ajunge în tezaurul public.”

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestări de

servicii. Cotele utilizate pentru calcularea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de

venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfuri sau apelează la servicii. Dacă

raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau grupuri sociale, vom

constata că ponderea acestor impozite, în venituri este cu atât mai mare, cu cât veniturile

realizate sunt mai mici.

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către industriaşi,

comercianţi, etc., însă sunt suportate de către consumatori, deoarece se include în preţul de

vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci

numai pe cele reale, micşorând puterea de cumpărare. În cazul impozitelor indirecte nu este

vorba de o constângere politică, aşa cum se întâmplă la impozitele directe ci de una economică.

11


În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un

randament fiscal ridicat, în schimb în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi

consumul cresc mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează

aceeaşi evoluţie, periclitând echilibrul bugetului de stat. Deci, aceste impozite manifestă o

sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.

Impozitele indirecte pot fi grupate în:

Taxe de consumaţie

Venituri de la monopolurile fiscale

Taxe vamale

Taxe de timbru şi de înregistrare

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se include în preţul de vânzare al

mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora

se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot fi diferite ca

structură de la o ţară la alta. Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe

produs (denumite şi taxe speciale de consumaţie sau accize) fie forma taxelor generale pe

vânzări când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor (bunuri de consum sau mijloace de

producţie).

Taxele speciale de consumaţie (accizele) sunt aşezate asupra produselor ce se consumă în

cantităţi mari şi nu pot fi înlocuite cu alte produse. Se calculează fie în sumă fixă pe unitate de

măsură fie pe baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă - sau taxa pe valoarea adăugată TVA se aplică numai

asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii

adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii respective. Prin

acest mod de aşezare a impozitului se ajunge ca suma datorată bugetului de stat să fie aceeaşi,

indiferent de numărul de verigi prin care trece marfa.

Obiectul taxei pe valoarea adăugată este reprezentat de livrările de mărfuri către terţi şi

pentru consum propriu, achiziţii de bunuri, prestări de servicii, bunurile importate, precum şi

operaţiuni asimilate vânzării cumpărării ca de exemplu, creditul pentru consum, cesiunea de

mărfuri sau orice tranzacţie care are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun

material.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe

care îl parcurge marfa de la producător la consumator, fie asupra preţului de vânzare din stadiul

respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată

în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior, obţinându-se astfel taxa pe

valoarea adăugată corespunzătoare stadiului respectiv.

12


Baza de calcul a TVA o reprezintă preţul de vânzare al mărfii sau valoarea serviciului

prestat.

La baza aplicării TVA poate sta principiul originii mărfii conform căruia se impozitează

valoarea adăugată tuturor bunurilor autohtone, inclusiv a celor ce urmează a fi exportate, fără a fi

impozitată valoarea adăugată creată în străinătate sau principiul destinaţiei acesteia coform

căruia se impozitează întreaga valoare adăugată realizată atât în ţară cât şi în străinătate pentru

bunurile destinate consumului ţării respective. Astfel conform primului principiu exporturile se

impozitează , iar importurile sunt scutite de impozit, iar conform celui de al doilea exporturile

sunt scutite de plata TVA , iar importurile vor fi impozitate.

Cea mai mare parte a ţărilor care au introdus TVA au optat pentru principiul destinaţiei,

dând, prioritate ideii de a impulsiona activitatea economică, în primul rând, prin consum.

Aceasta înseamnă că se procedează la taxarea importurilor la fel cum se taxează şi bunurile de

provenienţă internă destinate consumului autohton, cu alte cuvinte, TVA aferentă exporturilor nu

intră în bugetul ţării exportatoare, ci în cel al ţării importatoare, care este şi consumatoare.

TVA este vărsată la buget de către fiecare întreprindere ( care apare în calitate de

vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu cumpărarea

lor. Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, iar în aceeaşi

ţară pot fi diferite de la o perioadă la alta, fiind influenţate de sfera de aplicare a taxei pe valoarea

adăugată , natura mărfurilor şi a serviciilor supuse impozitării, asigurarea veniturilor pentru

buget în colaborare cu politica dusă în domeniul cheltuielilor publice, asigurarea protecţiei

sociale pentru cei cu venituri mici, etc.

Taxa pe valoarea adăugată prezintă avantajul că apare ca o sursă relativ stabilă de

venituri pentru bugetul de stat, deoarece consumul (în cazul majorităţii produselor şi serviciilor

de primă necesitate supuse impozitării) nu cunoaşte fluctuaţii deosebite de la operioadă la alta.

Prin faptul că taxa pe valoarea adăugată nu se aplică mărfurilor destinate exportului şi

prin impozitarea importurilor la fel ca şi produsele indigene se asigură condiţia de bază pentru

buna funcţionare a unei pieţe concurenţiale, demonstrându-şi de altfel şi caracterul neutru faţă de

comerţul exterior şi capacitatea de a nu distorsiona producţia sau distribuţia internă.

Monopolurile fiscale

Se institue asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca de exemplu tutun, sare,

alcool, jocuri de noroc. În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile pot fi depline sau

parţiale.

Monopolurile fiscale depline se institue de către stat atât asupra producţiei , cât şi asupra

comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri.

13


Monopolurile fiscale parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu

ridicata , fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale sunt formate , pe de o parte , din

profitul creat în procesul de producţie ca orice agent economic , iar pe de altă parte, din

impozitul indirest cuprins în preţ , care se încasează de la consumatorii produselor respective.

Taxele vamale

Se percep de către stat asupra importurilor , exporturilor şi tranzitului de mărfuri , dar

cele mai întâlnite sunt cele asupra importurilor de mărfuri.

Taxele vamale de export se întâlnesc rar, deoarece statele sunt interesate să stimuleze

exportul care este principalul mijloc de procurare a resurselor valutare. Când totuşi se percep

astfel de taxe , ele au un scop pur fiscal ( când se aplică asupra unor semifabricate sau produse

finite care deţin o pondere însemnată în exportul ţărilor respective), fie unul economic (când

statul institue taxe vamale asupra exporturilor de materii prime pentru a determina prelucrarea

lor în ţară).Taxele vamale de tranzit se institue asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului

exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări.În prezent aceste taxe se practică

doar cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate să stimuleze tranzitul de mărfuri,

deoarece de pe urma acestuia se realizează venituri în valută din tarife pentru folosirea căilor

ferate, taxe pentru utilizarea drumului public, etc.

Taxele vamale de import se institue asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra

valorii acesteia în momentul trecerii frontierei ţării importatoare . Importatorul mărfurilor trebuie

să achite aceste taxe odată cu intrarea acestora în proprietatea lui. Taxele vamale de import au

rolul unui impozit de egalizare, deoarece conduce la apropierea preţului bunurilor importate de

cel al produselor similare fabricate în ţara importatoare. În unele cazuri taxa vamală de import

poate duce la creşterea preţurilor mărfurilor importate în raport cu cele autohtone. În general ,

nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă din ţara

importatoare şi de politica economică şi fiscală promovată.

Taxele

Reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane fizice şi/sau juridice pentru serviciile

efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor

specifice impozitelor şi anume caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de

neplată. Spre deosebire de impozite care nu presupun o contraprestaţie din partea statului, taxele

dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu, dar nivelul acestor taxe este

superior costului serviciilor prestate de instituţiile respective.

14


Contribuţiile

Sunt întâlnite în legislaţia fiscală a unor ţări şi reprezintă o categorie intermediară între

impozite şi taxe.

Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public , de la

persoane fizice sau juridice , pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea

beneficiază .Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la

început participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate

de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

În unele ţări cum ar fi Germania se percep contribuţii pentru construcţia de şosele de la

proprietarii terenurilor limitrofe apreciindu-se că ei sunt avantajaţi în mod deosebit de pe urma

acestora. De asemenea, se mai întâlnesc contribuţii pentru circulaţia străinilor pe care le plătesc

cei care beneficiază de anumite avantaje economice de pe urma circulaţiei străinilor –hoteluri,

magazine, etc.

1.3. Fiscalitatea în România

Denumirea de “fisc” provine din limba latină , unde “fiscus” însemna coş sau paner.

Termenul de fiscalitate este definit de La Rousse ca un sistem de percepere a

impozitelor , ansamblul de legi care se referă la acesta şi mijloacele care conduc la el. Sistemul

fiscal reprezintă un ansamblu de cerinţe şi principii referitoare la dimensionarea, aşezarea şi

perceperea impozitelor precum şi la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.

Capacitatea contributivă a cetăţenilor de a plăti obligaţiile fiscale, în raport cu averea

sau veniturile pe care le obţin, este considerată ca fiind de o importanţă primordială în maximele

impunerii enunţate de A.Smith: “cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile

guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le

realizează sub protecţia statului”.8

În cazul României politica financiară din perioada post-decembristă este reflectată în

programele de guvernare. Trecerea de la economia de comandă, în care majoritatea covârşitoare

a mijloacelor de producţie se aflau în proprietatea de stat sau cooperatistă, iar întreaga activitate

era dirijată prin planul naţional unic de dezvoltare economică şi socială a ţării, obligatoriu de sus

şi până jos, spre economia de piaţă, descentralizată, reclama elaborarea unei strategii adecvate

care să prevadă obiectivele urmărite, mijloacele şi instrumentele necesare şi pe această bază,

stabilirea de măsuri hotărâtoare pentru traducerea acestora în viaţă.

8 Smith, Adam – Avuţia naţională, Vol.2, Ed. Academiei române, Bucureşti ,1965.

15


Prin reforma sistemului de impozite şi taxe, precum şi a politicii de cheltuieli a statului se

urmărea reducerea treptată a ponderii a fondurilor alocate prin bugetul de stat pentru obiective şi

acţiuni economice. În schimb, se avea în vedere ca un volum mai mare de resurse financiare să

fie dirijate direct prin mecanismele pieţei.

În condiţiile tranziţiei, de la bugetul de stat se preconiza să se finanţeze învăţământul,

sănătatea, cultura, ordinea publică, rezervele de stat, apărarea naţională, organele puterii de stat,

precum şi unele obiective şi acţiuni economice de interes general.Ţinând seama de caracterul

limitat al resurselor financiare publice, se atrăgea atenţia asupra necesităţii ca politica socială a

comunităţii să nu se sprijine exclusiv pe resursele bugetului de stat , ci acestora să li se adauge

resurse mobilizate la nivelul localităţilor, al întreprinderilor, al sindicatelor, precum si cele

oferite de organizaţiile de întrajutorare reciprocă şi filantropice.

Restructurarea sistemului de impozite şi taxe era astfel concepută încât să asigure:

participarea tuturor agenţilor economici la formarea veniturilor bugetului de stat în raport cu

capacitatea lor economică; tratamentul nediscriminatoriu al întreprinderilor, indiferent de forma

de proprietate (pentru sprijinirea dezvoltării sectorului privat, în perioada de tranziţie se avea în

vedere acordarea unor facilităţi fiscale). Prin introducerea impozitului pe venitul personal se

sconta eliminarea distorsiunilor existente în impozitarea veniturilor individuale obţinute prin

munca prestată în diferente domenii de activitate.

În cazul impozitelor indirecte erau prevăzute măsuri de restrângere a sferei bunurilor

supuse impozitului pe circulaţia mărfurilor şi introducera taxei pe valoarea adăugată, care urma

să fie folosită şi ca instrument de stimulare a exportului.

Un obiectiv strategic fundamental al ţării noastre este aderarea la Uniunea Europeană. În

perioada necesară pregătirii României pentru a putea fi admisă în Uniunea Europeană politica

financiară are următoarele obiective:

asigurarea stabilităţii economiei naţionale, crearea unui sistem economic deschis spre

exterior, descentralizat şi competitiv şi în perspectivă realizarea convergenţei financiare şi

monetare cerute de integrarea în Uniunea Europeană;

perfecţionarea sistemului fiscal;

adaptarea instrumentelor şi metodelor financiare, precum şi a legislaţiei financiare la

cerinţele mecanismelor pieţei unice şi ale Uniunii Economice şi Monetare;

sprijinirea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă şi competitivă în ramurile economiei

naţionale.

În perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit perceput de la

persoanele fizice îl reprezintă impozitul pe salariile individuale, care de la 1 ianuarie 1991 a

înlocuit impozitul pe fondul total de salarii. Impozitul pe salarii se calculează pe baza unor cote

16


progresive compuse. Apoi în cadrul preocupărilor privind introducerea impozitului pe venitul

global a fost instituit, începând cu 1 ianuarie 1998, un nou sistem de impozitare pentru

persoanele fizice române care realizează venituri de orice fel şi din orice activitate, pe teritoriul

României, cu excepţia celor supuse impozitului pe salarii şi impozitului pe venitul agricol. Acest

sistem a constituit la vremea respectivă un prim pas pe linia introducerii impozitului pe venitul

global, şi viza atât cuprinderea pentru impunere a veniturilor realizate de micii meseriaşi, liber-

profesionişti, asociaţii familiale, drepturile de autor, închirierile de imobile, arendare, inventatori,

etc cât şi corelarea metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asociaţiilor familiale,

persoanelor fizice independente şi liber-profesioniştilor cu cea a impozitului pe profit. Sistemul

impunerii globale care presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică,

indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit a fost

introdus în ţara noastră prin ordonanţa 73/1999, cu aplicare din anul 2000. Ulterior ordonanţa a

fost înlocuită de O.G. 7/2001, iar începînd cu anul 2004 impozitarea se face conform

prevederilor Codului Fiscal legea 571/2003.

“Avem, cea mai prietenoasă legislaţie din Europa în ceea ce priveşte impozitul pe venit.

În anumite aspecte, ca urmare a legislaţiei în ceea ce priveşte unele tranzacţii imobiliare şi nu

numai, suntem chiar un paradis fiscal“, ne-a declarat Gabriel Biriş consultat Salans . Prietenos

este şi impozitul pe profit, însa nu trebuie să uităm că încă avem foarte multe nedeductibilităţi

cea ce fac ca rata efectivă de impunere să fie mai mare de 16%. În ceea ce priveşte CAS, suntem

încă cea mai scumpă ţară din Europa. Nivelul uriaş al contribuţiilor sociale anulează în mare

efectul cotei de 16% de la majoritatea impozitelor pe venit.

În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor

juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările

intervenite în derularea reformei economice şi sociale.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 1991 pentru determinarea impozitului pe profit s-a introdus

sistemul bazat pe cote progresive compuse. Acest sistem a înlocuit vechiul mod de calcul care

conducea la unele discriminări, deoarece la acelaşi profit, obţinut de agenţii economici din

diferite domenii de activitate, aceştia plăteau un impozit diferit. Prin acest sistem s-a creat un

cadru juridic unitar, care asigură o participare mai echitabilă a agenţilor economici la formarea

veniturilor statului, fiindcă acesta se făcea în raport cu mărimea profitului realizat. De la 1

ianuarie 1992, în vederea simplificării şi reducerii volumului de operaţiuni privind calcularea

impozitului pe profit, s-a renunţat la cotele progresive pe tranşe de venit în favoarea a două cote

30% şi 45% care au fost utilizate până la finele anului 1994. Începând cu 1 ianuarie 1995 a fost

instituit un nou sistem de impozitare a profitului , prin care se introducea utilizarea cu unele

excepţii a unei cote de 38% pentru calcularea impozitului, indiferent de forma de proprietate a

17


capitalului, naţionalitatea firmei, sursa de formare a profitului şi data înregistrării firmei. În

prezent cota de impozitare este de 16% asupra profitului impozabil pentru firmele mari, pentru

firmele mici declarate ca microintreprinderi impozitarea se face asupra veniturilor realizate şi se

aplică o cotă de 3%.

Impozitarea veniturilor obţinute de persoanele juridice se realizează începând

cu anul 2004 conform Codului Fiscal –Legea 571/2003.

Modificările legislative parcurse s-au datorat, necesităţi de realizare a unui sistem de

impozitare cât mai echitabil , dar şi adoptarea unui sistem care să fie în concordanţă cu

prevederile în materie din UE.

În cazul impozitelor indirecte o importanţă deosebită o prezintă TVA şi accizele .

Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în Romănia începând cu 1 iulie 1993.

Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată, sub incidenţa acesteia cad

toate operaţiunile vizând, livrările de bunuri mobile şi prestări servicii ,realizate pe teritoriul

României, (în cazul prestărilor de servicii realizate de parteneri străini se referă la cele utilizate

în România, indiferent de locul unde este situat sediul sau domiciliul prestatorului). Bunurile din

import sunt supuse impozitării în România, la intrarea acestora în ţară şi la înregistrarea

declaraţiei vamale. Obligaţia plăţii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data

efectuării livrării de bunuri mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestări

serviciilor.

Cotele de TVA au înregistrat valori diferite de la o perioadă la alta . În prezent sunt

utilizate în România două cote, una standard 19% şi una redusă de 9%. Cota redusă se aplică

pentru livrările de de medicamente de uz uman şi vetrinar , livrări de produse ortopedice,

proteze, livrări de manuale şcolare, cărţi , ziare şi reviste cu excepţia celor destinate exclusiv

publicităţii, dreptul de intrare la obiective turistice, cazarea în cadrul sectorului hotelier.

Consider că această cota redusă ar trebui aplicată şi la produsele alimentare de bază având în

vedere nivelul oricum mare al preţurilor acestor produse, dar şi veniturile mici realizate de o

mare parte a populaţiei.

Legislaţia care reglementează TVA–ul este în concordanţă cu Directivele releritoare la

TVA din UE atât din punctul de vedere al cotelor practicate, cât şi al aplicării principiului

destinaţiei privind aplicarea taxei pe valoare adăugată.

Taxele speciale de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se

consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest

fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. În ţara noastră se

practică accize pe produse, cum sunt : băuturile alcoolice, produsele din tutun, produsele

petroliere, cafea, etc. Accizele au fost introduse în legislaţia românească, începând cu data de

18


01.12.1991, prin HG nr.779/15.11.1991 privind impozitul pe circulaţia mărfurilor şi accizele,

abrogat de HG nr 474/1999, aplicându-se atunci unui număr de 15 produse sau grupe de produse.

În vederea armonizării cu prevederile directivelor europene, legislaţia naţională a fost

modificată treptat, elaborându-se prevederi legale, pe baza cărora s-a încercat construirea unui

sistem fiscal coerent, adaptat condiţiilor social-economice, din perioada de tranziţie.

În prezent regimul accizelor este reglementat de legea 571/2003 prin care sunt stabilite

cotele practicate pentru produsele accizabile acestea calculându-se în echivalent euro/U.M.

Măsurile fiscale adoptate de autorităţile române în ultimul deceniu nu au condus la

crearea unui sistem de impozitare eficient şi echitabil, conform standardelor comunitare.

Noile prevederi, în legătură cu accizele, introdu-se începând cu data de 01.01.2007, se

referă la:

nivelul accizelor armonizate, în perioada 2007-2010, pentru alcoolul etilic şi tutunul

prelucrat, cuprinde şi contribuţia pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate, prevăzută

de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii;

pentru produsele energetice, nivelul accizelor este stabilit la 1000 litri, volumul va fi

măsurat la o temperatură de 15ºC;

pentru motorina destinată utilizării în agricultură, se va aplica o acciză redusă, care va fi

stabilită prin hotărâre de guvern.

Realizarea unei armonizări complete, a nivelului accizelor, va avea loc prin creşterea

treptată a acestora, concomitent cu întărirea măsurilor de supraveghere fiscală şi de reducere a

contrabandei şi a evaziunii fiscale, din acest domeniu.

În condiţiile în care, de la începutul tranziţiei încoace, bugetul ţării a fost împovărat de

cheltuieli legate fie de restructurarea economiei, incluzând costul închiderii întreprinderilor cu

pierderi şi costul social aferent, fie de restructurarea sistemului pensiilor şi ocrotirii sănătăţii, de

creşterea investiţiilor în infrastructură etc. Măsurile luate de autorităţile române de resort, pentru

reducerea deficitelor, au rezolvat întrucâtva problema pe termen scurt, dar au fost contrapartide

pe termen lung.

Deşi se ştie că impozitarea excesivă stimulează evaziunea fiscală, autorităţile române au

adoptat o politică de majorare a impozitelor, nu de lărgire a bazei de impozitare.

Aparent, după statistica oficială, rata prelevărilor obligatorii în România pare a fi rezonabilă faţă

de cea a statelor comunitare. Valorile în sine, în descreştere, de la 35,5% în 1990 la 29,5%

pondere a veniturilor fiscale în PIB în anul 2000, lasă impresia că ne confruntăm cu o fiscalitate

„ suportabilă”. Dacă extindem însă comparaţia la indicatorii privind veniturile fiscale pe locuitor

în spaţiul intern şi extern şi, pe de altă parte, ţinem seama de proporţia în care se realizează

19


sistematic programul de colectare a impozitelor şi taxelor, constatăm că presiunea fiscală este

mai mult decât sufocantă în ţara noastră.

În tabelul 1.1. este prezentată evoluţia nivelului produsului intern brut şi a veniturilor fiscale ale

României precum şi a gradului de fiscalitate, în perioada 1990-2005.

Tabel 1.1.

Anul Produs internbrut

Venituri fiscaleGrad de

fiscalitate generală (%)

Grad de fiscalitate

parţială (%)(1) (2) (3) (4) (5)

1990 85,7 30,5 35,5 27,62000 80.377,3 23.504,8 29,3 18,62001 116.768,7 32669,3 28 17,52002 151.475,1 41.816,6 27,6 172003 190.335,4 53248,2 28 18,22004 238.791,4 66.678,3 27,9 18,52005 287.186,3 78.281,4 27,3 18

Surse: Iulian Văcărel „ Politici fiscale şi bugetare •1990-2000•”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001;Rapoartele anuale ale BNR pentru perioada 1999-2004; Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinante.ro; Site-ul Fondului Monetar Internaţional, www.fmi.ro

Figura 1.1.: Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 1990-2005

20


În condiţiile în care, de regulă, impozitele, taxele şi contribuţiile aflate în sarcina agenţilor

economici sunt virate la buget în proporţie de doar 55-60% , povara fiscală este transferată in cea

mai mare parte pe umerii populaţiei, prin intermediul taxelor pe consum şi al altor taxe şi

impozite, fapt şi mai pregnant confirmat de evoluţia realizărilor, care, pe ansamblu, depăşesc

proiecţiile bugetare.

Pe de altă parte trebuie să avem în vedere faptul că ţările comunitare dispun de venituri fiscale

considerabil mai mari, faţă de România, şi că între veniturile fiscale medii/locuitor, realizate pe

ansamblul UE şi România există un decalaj de la 22 la 1. Mai mult experienţa dovedeşte că

reuşita acţiunii de distribuire a veniturilor, prin mecanismul bugetului de stat depinde în mare

măsură de modul în care este conceput sistemul fiscal: din ce impozite este alcătuit; dacă

impozitele sunt sau nu diferenţiate; dacă răspunsul este afirmativ, în funcţie de ce criterii sunt

diferenţiate impozitele.

Contrar cerinţei de a optimiza raportul dintre impozitele directe si cele indirecte, de a echilibra

cel puţin aceste impozite, pentru a stimula sectorul privat să economisească şi să investească,

statul român percepe impozit până şi pe profitul reinvestit şi impozitează exagerat salariile.

O piedică în atragerea investitorilor, dar şi în obţinerea de economii şi creşterea disponibilităţilor

financiare pentru investiţii o constituie impozitarea salariilor.

Dincolo de faptul că descurajează munca, impozitele pe salarii şi cotizaţiile sociale pe care statul

român le percepe sunt de circa două ori mai mari decât în statele comunitare.

În timp ce Comisia Europeană adoptă măsuri pentru scăderea fiscalităţii pe forţa de muncă, în

România impozitarea salariilor rămâne una dintre puţinele surse sigure de venit ale bugetului de

stat. La taxa pe valoare adăugată, România amână aplicarea cotei minime atât la produsele

alimentare cât şi la serviciile de strictă necesitate.

Pentru o imagine completă asupra modului de repartizare a sarcinii fiscale în ţara noastră, am

încercat să prezint în tabelul 1.2, ponderile principalelor categorii de venituri fiscale în produsul

intern brut, în veniturile bugetului general consolidat precum şi în totalul acestora, în perioada

1990-2005.

21


Tabel 1.2.

Anul IMP.

DIRECT

E

Imp. pe

profit

Imp. pe

salarii

CAS IMP.

INDIRECT

E

TVA ICM şi

accize

Taxe

vamale

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9)1990 22,7 7,1 6,8 7,9 12,8 - 11,8 0,22000 17,7 2,5 3,4 10,7 11,6 6,3 2,6 1,12001 16,9 1,9 3,2 10,5 11,1 6,3 2,3 0,82002 16,5 2 2,8 10,6 11,2 6,9 2,1 0,62003 15,8 2,3 2,8 9,8 12,2 7,2 3,2 0,72004 16 2,7 3 9,4 11,9 6,9 3,3 0,72005 14,8 2,3 2,3 9,3 12,5 7,8 3,2 0,7

Surse: Iulian Văcărel „Politici fiscale şi bugetare •1990-2000•”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001;Rapoartele anuale ale BNR pentru perioada 1999-2004;Informaţii publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinante.ro;Informaţii publicate pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, www.fmi.ro

Figura 1.2.: Evoluţia ponderii impozitelor directe şi cea a impozitelor indirecte, ale României, în veniturile bugetului general consolidat, în perioada 1990-2005

Toate erorile pe plan strategic făcute de autorităţile române în materie fiscală şi de administrare a

veniturilor din impozite determină dezechilibre grave în bugetul central şi în bugetul general

consolidat al ţării, evidente în evoluţia deficitelor aferente înregistrate în perioada tranziţiei,

îndeosebi în intervalul dintre anii 1994-2000, deficite care pentru a fi acoperite necesită

amânarea mult aşteptatei relaxări fiscale.

22

http://www.fmi.ro/


1. Figura 1.3.: Evoluţia structurii veniturilor fiscale ale României, în perioada 1990-2005

În procesul de integrare economică europeană, crearea unui sistem modern de impozite, capabil

să stimuleze munca, economisirea, investiţiile şi să instituie în acelaşi timp un regim de echitate

generală în tratarea contribuabililor, s-ar putea realiza prin:

1. abordarea corelată, coerentă şi unitară a problemelor privind fiscalitatea în ţara noastră în

contextul cerinţelor comunitare referitoare în special la adoptarea de reglementări stabile

privind ansamblul impozitelor, reducerea numărului de fonduri speciale, creşterea masei

contribuabililor, respectarea obligaţiilor şi a drepturilor fiscale, definirea clară a

infracţiunii fiscale şi sancţionarea, prescrierea acesteia conform normelor internaţionale;

2. impozitarea producţiei şi a consumului, optimizarea raportului dintre impozitele directe şi

cele indirecte astfel încât să fie eliminate decalajele faţă de statele membre ale UE;

3. consolidarea sistemului fiscal pe temeiul armonizării TVA şi a accizelor cu standardele

acceptate pe piaţa unică şi reconsiderarea impozitului pe venitul global, a impozitelor pe

proprietate şi a celorlalte impozite directe, spre a fi echitabile şi suficiente pentru ca,

împreună cu impozitele indirecte să compenseze eliminarea taxelor vamale în

perspectivă;

4. lărgirea bazei de impozitare şi a masei veniturilor impozitate avându-se în vedere:

stimularea dezvoltării(eliminarea impozitului pe profitul real investit şi acordarea de

facilităţi acelor întreprinderi mici şi mijlocii ce realizează produse actualmente

importate sau oferă servicii foarte solicitate şi profitabile);

23


scutirea de impozitul pe venit sau pe teren numai a agricultorilor care obţin venituri

inferioare unui plafon considerat suficient pentru un trai decent;

instituirea unui regim restrictiv de exceptări de impozite şi taxe, prin promovarea unei

legi care să definească şi să reglementeze fără echivoc condiţiile în care acestea

operează;

executarea silită a marilor datornici la buget de către instituţii financiare constituite în

acest scop, aplicându-se acelaşi tratament agenţilor economici cu capital de stat sau

privat;

implementarea unui sistem de monitorizare a firmelor al căror obiect de activitate

permite, deocamdată, ascunderea unor venituri(agenţii imobiliare, firme de

consultanţă, etc.)

5. relaxarea fiscală în sensul reducerii presiunii exercitate asupra consumatorilor din rândul

populaţiei, prin:

aplicarea unei cote minime de doar 5% TVA la alimentele şi serviciile de bază;

restrângerea nomenclatorului de produse şi servicii purtătoare de accize corelat cu

asigurarea altor venituri bugetare, în special prin eliminarea muncii la negru şi

reducerea evaziunii fiscale, instituirea unui control sever asupra costurilor şi

gestionării companiilor naţionale furnizoare de resurse energetice şi ale regiilor de

servicii publice;

6. degrevarea bugetului de ajutoarele acordate anumitor categorii din populaţia aptă de

muncă (recenţi absolvenţi ai şcolilor profesionale sau ai liceelor industriale) astfel încât

să fie stimulată încadrarea în serviciu;

7. folosirea mai raţională a fondului pentru pensii prin corelarea pensiilor conform vechimii

în muncă şi pregătirii fiecăruia, evaluarea contribuţiei la bugetul de asigurări sociale pe

baza unui punctaj raportat la venitul mediu al categoriei profesionale, nu al salariului de

referinţă pe economie;

8. revizuirea reglementărilor privind impozitarea salariilor şi impozitul pe venitul global,

respectiv prin diferenţierea cotei de deducere pentru pregătirea profesională, în funcţie de

calificarea şi exigenţele de perfecţionare profesională aferentă locului de muncă ocupat şi

dimensionarea deducerilor corespunzător unor niveluri considerate decente, cum ar fi

preţul „coşului zilnic” sau costul real decent al întreţinerii copiilor.

24


25


3. Caracteristici, (particularităţi) privind fiscalitatea în ţările Uniunii Europene

Istoricul ideii de unire a teritoriilor, iar mai târziu a statelor europene se regăseşte în

perioade îndepărtate, cu trimitere la expansiunea Imperiului Roman, la Imperiul lui Carol cel

Mare şi la cuceririle napoleoniene, la constituirea Ligii Naţiunilor în perioada interbelică.

Perioada de la sfârşitul celui de al doilea război mondial a readus în atenţie problema creării

condiţiilor pentru ca statele europene să nu mai fie centrul unor confruntări, aşa cum s-a

întâmplat de două ori în decursul a patru decenii. Numai o apropiere pe toate planurile –

economic, politic, cultural- poate crea premisele unei situaţii de stabilitate şi pace.9

Apropierea ditre statele Europei Occidentale s-a realizat treptat fie prin instituţionalizarea

unor legături economice tradiţionale (cazul unirii vamale constituite între Belgia, Olanda,

Luxemburg- Benelux-ul) fie prin formarea unor organizaţii noi în domeniul apărării, securităţii –

NATO şi al dezvoltării economice-Consiliul Europei.

În anul 1951, şase state (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) au

semnat Tratatul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului numit şi Tratatul de la

Paris prin care au fost înlăturarte taxele vamale creându-se astfel o singură piaţă pentru cele şase

ţări membre cu privire la cărbune, cocs, minereu, fontă , deşeuri metalice , oţel.

După şase ani la data de 25 martie 1957 a fost semnat Tratatul de la Roma care se referea

la formarea Pieţei Comune, prin care s-a urmărit apropierea treptată a politicilor economice ale

statelor membre, şi formarea uniunii vamale, care să acopere comerţul cu toate mărfurile şi să

conducă la instituirea unui tarif vamal extern comun. În decembrie 1991 Summitul de la

Maastricht a dus la încheierea Tratatului cu privire la Uniunea Economică şi Militară sau

Tratatul privind Uniunea Europeană, denumire care include dimensiunea politică a Uniunii.

Scopul Uniunii se referă la:

Promovarea progresului economic şi social prin crearea unei zone fără frontiere interne şi

printr-o uniune economică şi monetară, care să conducă în final la o singură monedă;

politică externă şi de securitate comună, ale cărei obiective constau în întărirea securităţii

Uniunii Europene, menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale , crearea în timp

a cadrului pentru opolitică de apărare comună;

Protecţia drepturilor cetăţenilor, prin instituirea cetăţeniei europene, alături de cetăţenia

naţională;

9 Luminita Ionescu Controlul şi implicaţiile economice, financiare şi fiscale ale impozitelor indirecte, Editura Economică 2001 pag15

26


Cooperarea strânsă în probleme referitoare la azil, imigrare, droguri, terorism şi o politică

comună în domeniul vizelor.

Deci integrarea este un proces care, deşi este declanşat la iniţiativa unor personalităţi şi

guverne, a dobândit propria sa logică de evoluţie şi a demonstrat că anumite obiective nu pot fi

realizate decât în acest mod. Astfel Tratatul asupra Uniunii Europene este o recunoaştere a nevoii

saltului de la caracterul hibrid al Comunităţii Europene la o uniune de tip federal, în care statele

naţionale trebuie să accepte renunţarea la anumite prerogative de suveranitate şi să promoveze o

nouă identitate– aceea de Uniune Europeană .

Având în vedere atât conţinutul teoretic al diferitelor forme de integrare, cât şi conţinutul

documentelor care orientează în practică acest proces, raportul dintre diferitele trepte de

integrare, în funcţie de extinderea şi adâncimea acestora poate fi prevăzut astfel:10

Etapele integrării economice europene

Tabelul nr.1

Treptele de

integrare

economică

Eliminarea

restricţiilor pentru

comerţul de

mărfuri

Tarif

comun

extern

Eliminarea

restricţiilor

pentru comerţul

invizibil

Mobilitate

a factorilor

de

producţie

Moneda

comună

Zona de comerţ

liber

X - - - -

Uniunea vamală X X - - -

Piaţa internă X X X - -

Piaţa comună X X X X -

Uniunea

Europeană

X X X X X

Sursa: Perspectives economiques des CEE nr. 10/1994

O importanţă deosebită în cadrul uniunii este acordată implicaţiilor fiscale asupra politicii

economice a fiecărui stat în parte.

În faza iniţială se punea problema existenţei realmente, la nivel european, a unui sistem

de norme fiscale care să presupună o mulţime organică de taxe sau impozite europene

suplimentare impuse statelor membre şi derivate ale exercişiului unei depline competenţe fiscale

10 Luminita Ionescu - Controlul şi implicaţiile economice, financiare şi fiscale ale impozitelor indirecte, Editura Economică 2001 pag16-17

27


ale uniunii. Răspunsul la această problemă este însă că un sistem fiscal european în acest sens nu

poate exista, cel puţin în lumina Tratatului instituţiilor al Comunităţii Europene. Tratatul care

constitue fundamentul Comunităţii Europene de fapt nu atribuie instituţiilor comunitare

competenţe fiscale care să permită acestora crearea de taxe/impozite proprii. Ideii de fiscalitate

comunitară îi corespunde mai degrabă un sistem de reguli europene de natură fiscală, care

coincid asupra structurii şi evoluţiei fiscalităţii statelor membre pentru complectarea obiectivelor

construcţiei europene.

În lumina unui principiu stabilit în cadrul GATT (General Agreement on Tariffs and

Trade), comunitatea internaţională consideră favorabilă liberalizarea comerţului în sensul

realizării unei mai strânse legături între economiile ţărilor, realizată prin intermediul constituirii

de zone de liber schimb şi uniuni vamale. Finalitatea acordurilor internaţionale, în acest sens,

trebuie să consiste totodată în facilitarea comerţului interstatal şi în evitarea ridicării de noi

bariere împotriva comerţului cu terţe ţări.

Uniunea Europeană este o organizaţie care cuprinde în prezent 25 state prin aderarea în

acest an a noi 10 state membre. Având în vedere că informaţiile avute la dispoziţie nu cuprind

referiri la noile state membre lucrarea va face referire doar la cele 15 state membre care

constituiau uniunea până în acest an.

În UE coexistă 15 sisteme de impozitare, aferente statelor membre, cu importante

diferenţe între ele în ceea ce priveşte regimurile fiscale.

Diferitele regimuri fiscale reprezintă o premisă a competiţiei fiscale între statele membre.

Competiţia fiscală poate determina o ţară să adopte cote de impozite mai mici şi/sau stimulente

fiscale mai generoase pentru a atrage investiţii străine şi a capta bazele de impozitare cu o mare

mobilitate (veniturile din dobânzi, dividende, etc). O anumită competiţie fiscală va exista

întotdeauna între statele membre şi aceasta poate încuraja guvernele în a oferi serviciile publice

necesare cetăţenilor la cele mai mici costuri –impozite şi contribuţii suportate de aceştia.

Competiţia fiscală poate depăşi însă anumite limite, devenind dăunătoare şi distorsionând

competiţia liberă din cadrul pieţei unice. Este unanim recunoscut că deciziile firmelor operând în

mai multe ţări, îndeosebi în domeniul investiţiilor, ar trebui luate pe considerente economice şi

nu să fie distorsionate de politicile fiscale diferite. Competiţia fiscală dăunătoare are un efect

distructiv asupra bugetelor naţionale, deoarece conduce la erodarea bazei de impozitare şi a

veniturilor fiscale, iar restabilirea echilibrelor financiare poate conduce, de multe ori, la ajustări

fiscale cu efecte sociale dramatice. Tocmai posibilitatea de evaziune fiscală oferită de unele ţări

unor grupuri restrânse de firme şi persoane, dar cu venituri mari, creează pentru restul firmelor şi

persoanelor niveluri ridicate de impozitare. De aceea, unul din obiectivele UE este reducere

28


gradului de fiscalitate ceea ce ar duce la o competiţie fiscală corectă şi transparentă, precum şi la

prevenirea transformării acestei competiţii în una dăunătoare.11

Fiscalitatea statelor membre ale UE este rezultatul politicilor naţionale din statele

respective şi al coordonării acestor politici pentru înfăptuirea obiectivelor UE, a cerinţelor pieţei

unice şi uniunii economice şi monetare. De aceea, studiul fiscalităţii europene necesită

înţelegerea impactului pe care UE şi dezvoltarea acesteia îl au asupra politicilor fiscale din

statele membre şi la nivelul principalelor categorii de impozite.

Studiind tendinţele în evoluţia gradului de fiscalitate în cadrul UE se poate observa că:

Statele membre mobilizează pe cale fiscală o proporţie importantă din produsul intern brut,

respectiv 42,6% în anul 1997.

Gradul de fiscalitate pe ansamblul UE a crescut de la 38,4 % în anul 1980 la 42,5 % în

1997.Este de subliniat că această creştere a fiscalităţii înregistrată în 17 ani este însă mai lentă

fiind aproape egală cu sporul de fiscalitate din deceniul 70( în 1970,gradul fiscalităţii a fost de

34,4%).

Se poate observa că pe fondul majorării tuturor categoriilor de impozite, contribuţiile

sociale au avut cel mai mare aport în creştera gradului de fiscalitate, ceea ce reflectă tensiunilor

existente în sistemele de asigurări sociale sub raportul echilibrului financiar.

Tabel nr.2

Evoluţia gradului de fiscalitate pe ansamblul UE

-în procente din PIB-

1980 1997

Total impozite şi contribuţii obligatorii

pentru asigurări sociale 38,4 42,6

din care:

-impozite indirecte 12,8 13,8

-impozite directe 12,5 13,7

-contribuţii sociale 13,1 15,1

Sursa: Comisia Europeană, (2000) “Tax Policy in the European Union”, Luxembourg;

11 Teodor Stolojan , Raluca Tatarcan –Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket Braşov 2002 pag190-191

29


Structura impozitelor şi contribuţiilor sociale pe categorii de impozite şi pe state membre,

în anul 1997 în procente din PIB este prezentată mai jos:

- Figura 1-

Sursa: Comisia Europeană, (2000) “Tax Policy in the European Union” , Luxembourg ,pag.10

Studiind datele prezentate pe state membre se pot observa deosebiri semnificative în

privinţa nivelului de fiscalitate şi a structurii acesteia, astfel cel mai mare grad de fiscalitate este

în Suedia (54,1%), iar cel mai mic în Grecia (33,9%). Impozitele indirecte au cea mai mare

pondere în PIB în Danemarca (19,2%), iar cea mai mică în Spania (11,01%); impozitele directe

au ponderea cea mai mare în Danemarca (32,2%), iar cea mai mică în Grecia (9%); contribuţiile

sociale au ponderea cea mai mare în Franţa (19,2%), iar cea mai mică în Danemarca(1,7%).

În mod cert, diferenţele mari ale gradului de fiscalitate în cele 15 state membre, împreună

cu alte componente ale regimurilor fiscale din statele respective (conţinutul bazei de impozitare,

etc) afectează eficienţa integrării europene.

Studiind structura impozitelor şi contribuţiilor sociale pe categorii economice:consum, şi

cei doi factori de producţie –forţa de muncă şi capital se poate observa că ponderea cea mai mare

este legată de forţa de muncă 23,8% comparativ cu 11,4% la consum şi 7,4% la capital.Una din

explicaţiile acestei structuri a impozitelor şi contribuţiilor sociale pe categorii economice este

mobilitatea mult mai limitată a forţei de muncă şi, prin urmare, a bazei de impozitare, fiind astfel

mai lesne de urmărit şi impozitat. Este un fapt recunoscut în UE, că actuala structură a

30


impozitelor şi contribuţiilor descurajează crearea de locuri de muncă. Povara fiscală mai mare pe

forţa de muncă ridică costul acesteia şi afectează cererea de forţă de muncă pe două căi:

încurajează firmele să substitue munca cu capitalul într-o mai mare măsură decât cea determinată

de schimbarea tehnologică ; reduce profitabilitatea firmelor şi ca urmare determină micşorarea

cererii de forţă de muncă.

În privinţa structurii pe state membre situaţia este prezentată mai jos.

- Figura 2 -

Sursa: Comisia Europeană, (2000) “Tax Policy in the European Union”, Luxembourg pag.27

Se poate observa că impozitul cel mai ridicat este pe forţa de muncă şi cel mai ridicat în

Suedia 36,4%, iar cel mai scăzut în Marea Britanie şi Irlanda 14,4% apoi cel pe consum cu

valoarea cea mai mare în Danemarca 17,1% şi cel mai scăzut în Spania 10%, iar în privinţa

capitalului cel mai ridicat este în Luxemburg12,8 % şi cel mai scăzut în Danemarca 3,6%.

În cadrul UE, fiecare stat membru este responsabil pentru stabilitatea economică a UE

acţionând în direcţia prevenirii situaţiilor interne care pot provoca dezechilibre, iar UE în

totalitatea sa este responsabilă pentru ca fiecare stat membru să ducă o politică fiscală sănătoasă.

În prezent în cadrul UE există 15 sisteme de impozite diferite, iar diferenţele constitue o sursă de

ineficienţă în funcţionarea pieţei unice, astfel că premisa competiţiei fiscale poate deveni

dăunătoare pentru finanţele statelor membre, şi poate genera conflicte în disputa provocată de

31


atragerea de către unele state a bazelor de impozitare, cu o mobilitate mai mare din alte state

membre .

Pentru prevenirea competiţiei fiscale este necesară realizarea unei coordonări a politicilor

fiscale, iar aceasta trebuie să respecte două principii: acceptarea reciprocă a politicilor fiscale

naţionale, atât timp cât acestea nu produc distorsiuni şi discriminări în cadrul pieţei unice,

subsidiaritatea care impune ca decizia în politicile fiscale să fie lasată la nivel naţional.

Coordonarea politicilor fiscale se realizează pe două căi: prin armonizare fiscală,

respectiv prin adoptarea de reguli comune pentru toate statele membre, prin identificarea

obstacolelor fiscale existente într-un stat membru sau altul şi înlăturarea acestora . Armonizarea

fiscală este mai pronunţată în domeniul impozitelor indirecte, care au un impact nemijlocit

asupra circulaţiei libere a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice. Impozitele directe

necesită o anumită coordonare fiscală, în special pentru impozitele cu o bază de impozitare

mobilă .

3.1Caracteristici ale impozitelor directe în Uniunea Europeană

Adâncirea integrării europene prin trecerea la piaţa unică şi la uniunea economică şi

monetară a determinat marile firme europene să considere întreaga UE ca “piaţa de acasă” şi să

treacă la stabilirea de structuri de afaceri “pan- europene”. În condiţiile existenţei a 15 regimuri

fiscale diferite privind impozitele directe în statele membre, firmele şi persoanele care desfăşoară

activităţi transfrontaliere se confruntă cu obstacole fiscale şi conturi suplimentare pentru a se

conforma acestor regimuri fiscale diferite.

În ultimul deceniu, Comisia Europeană şi statele membre au devenit tot mai preocupate

de faptul că, în timp ce sistemele de impozite directe ale statelor membre au rămas relativ

neschimbate, economiile acestora se află sub impactul a două transformări profunde:

- Globalizarea şi rivalizarea economică din cadrul triadei SUA, UE şi Japonia au adus

schimbări importante în cadrul economic mondial;

- Integrarea economică din UE a progresat foarte mult, prin trecerea la piaţa unică şi

uniunea economică şi monetară, făcând din libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului

principalul instrument în ajustarea economiilor statelor membre la noile cerinţe de

competitivitate.

De asemenea statele membre se află în competiţie cu toate elementele sistemelor lor

fiscale pentru ca investiţiile şi activităţile economice să fie localizate pe teritoriul lor. În plus,

32


prin impozitarea la cote diferite a tipurilor diferite de venituri şi practicarea unei varietăţi de

facilităţi fiscale se creează stimulente puternice pentru ca veniturile să fie obţinute în forma şi în

locurile unde sunt cel mai puţin impozitate. Prin urmare, UE şi statele membre consideră tot mai

mult că firmele şi persoanele pot beneficia din plin de avantajele pieţei unice şi ale uniunii

economice şi monetare numai dacă va realiza o coordonare a impozitelor directe.În fapt, statele

membre ale UE au nevoie de un climat fiscal care să promoveze competiţia liberă şi corectă, să

încurajeze activităţile transfrontaliere şi în acelaşi timp, să prevină erodarea bazelor de

impozitare naţionale.

Astfel statele membre au căzut de acord că principalele obiective ale coordonării

impozitelor directe trebuie să fie:

pe plan mai restrâns, reducerea evaziunii fiscale şi evitarea dublei impuneri;

pe plan mai larg, prevenirea :

- distorsionării competiţiiei prin politici fiscale de stimulare a deciziilor de

localizare a investiţiilor şi deteriorarea bazei de venituri publice;

- contabilităţii manipulative, prin stabilirea preţurilor la transferurile din cadrul

grupurilor multinaţionale.12

Impozitele directe au fost în sumă de cca 1000 miliarde de euro, (în anul 1997) respectiv

13,7% din PIB-ul cumulat al statelor membre, din care impozitele pe veniturile din capital 3,0%

din PIB, impozitele pe veniturile personale 9,4% din PIB şi alte impozite directe 1,3 % din PIB.

Cea mai mare pondere în PIB a impozitelor directe este în Danemarca 32,2%, iar cea mai mică în

Grecia 9,0%.

Faţă de anul 1980, ponderea impozitelor directe în PIB a crescut cu 1,2 puncte

procentuale, de la 12,5% la 13,7% ca urmare a majorării ponderii impozitelor pe veniturile

companiilor cu un punct procentual (de la 2,0% în 1980 la 3,0% în 1997), în timp ce mărimea

relativă a impozitelor pe veniturile personale a rămas aceeaşi 9,0% .

În grupa impozitelor directe, impozitele pe veniturile persoanelor fizice au cea mai mare

pondere în PIB adică 9,4% în anul 1997 reprezentând aproape 69% din totalul impozitelor

directe. Aşa cum s-a mai menţionat forţa de muncă suportă cea mai mare povară fiscală,

respectiv 23,8% din PIB (56% din intreaga povară fiscală ceea ce explică în parte şomajul mai

ridicat din UE comparativ cu SUA.

12 Teodor Stolojan, Raluca Tatarcan –Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket Braşov 2002 pag220-221

33


Structura impozitelor directe pe diferite ţări este prezentată în figura de mai jos:

- Figura 3 -

Sursa: Comisia Europeană , (2000), Tax Policy in the European Union , Luxemburg, pag 24

Analizând datele de mai sus se poate observa că: Danemarca are cea mai mare pondere în

PIB a impozitelor pe veniturile personale 23,0%, iar Grecia cea mai mică 6,5%; Luxemburg are

ponderea cea mai mare în PIB a impozitelor pe veniturile din capital 6,0%, iar Austria cea mai

mică 1,8%. Astfel de diferenţe pot influenţa deciziile de localizare a investiţiilor şi pot constitui

obstacole în circulaţia liberă a forţei de muncă şi capitalului în piaţa unică şi stimula competiţia

fiscală dăunătoare.

Impozitul pe venit este o impunere individuală, fiind aşezat pe fiecare persoană care a

realizat venituri. Sistemul utilizat în UE este sistemul impunerii globale care presupune

cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi

supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Pentru stabilirea impozitului pe veniturile

persoanelor fizice se utilizează cote proporţionale sau progresive. Cea mai utilizată este

impunerea în cote progresive pe tranşe de venit. Asfel în Franţa, cotele de impozit variază între

0% şi 56,8% în funcţie de venitul contribuabililor, iar în Germania se practică impunerea pe baza

unor cote progresive pe tranşe de venituri la căror nivel variază între 0%-53%.

34


Politica fiscală privind impunerea veniturilor personale este deci în competenţa fiecărui

stat membru. Dar adîncirea integrării economice în cadrul UE şi activitatea companiilor

transnaţionale au determinat o mobilitate sporită a forţei de muncă, ceea ce poate determina

apariţia unor riscuri fiscale cum sunt evaziunea fiscală, migraţia forţei de muncă înalt calificate,

indusă de considerente fiscale şi nu economice.

Riscurile menţionate se pot materializa sub diferite forme cum sunt:

-Discriminarea persoanelor străine din punct de vedere al statutului fiscal –de exemplu

persoanele care desfăşoară activităţi într-un alt stat membru decât cel de reşedinţă, de regulă, nu

beneficiază de deducerile standard din baza de impozitare, care se aplică naţionalilor din statul

membru unde are loc activitatea. Este de subliniat că acordurile bilaterale pentru evitarea dublei

impuneri nu reglementează şi problema facilităţilor fiscale din statele membre de reşedinţă

pentru veniturile realizate în alte state membre unde se desfăşoară activităţile. De asemenea

majoritatea statelor membre nu exceptează de la impozitare contribuţiile persoanelor la fondurile

străine de pensii suplimentare din alte state membre.

-Dubla impozitare pentru acelaşi venit, o dată în statul membru unde se realizează

activitatea şi a doua oară în statul membru de reşedinţă. Mă refer aici la dobânzile la economii

care pot fi impozitate prima dată în statul membru unde se află banca în care o persoană, dintr-un

alt stat membru le păstrează, după care sunt impozitate a doua oară, prin impozitul pe venitul

global în statul membru unde persoana îşi are reşedinţa.

-Evaziunea fiscală sporită, îndeosebi pentru acele venituri personale generate de diferite

forme de capital (dobânzi, dividende, rente etc) determinată de mobilitatea crescută a capitalului

în cadrul pieţei unice. Astfel în lipsa altor informaţii, autoritatea fiscală din statul membru de

reşedinţă poate impozita o dobândă la economiile depozitate la o bancă dintr-un alt stat membru,

numai dacă persoana care încasează dobânda o declară autorităţii fiscale respective. Atât timp cât

riscul neimpozitării sau al unei impozitări mici neechitabile nu este redus, statele membre nu

sunt pregătite să acţioneze pentru eliminarea dublei impozitări.

-Un alt factor ar fi migraţia din considerente fiscale a forţei de muncă înalt

calificate(“fuga creierelor”) –toate statele membre aplică impozitul pe veniturile globale şi cote

progresive de impozit, astfel persoanele cele mai talentate care realizează venituri mai mari, cad

sub incidenţa cotelor marginale maxime de impozit. Dacă între statele membre există diferenţe

importante între cotele marginale de impozit, atunci există stimulente pentru ca persoanele

talentate să plece dintr-un stat membru cu o cotă marginală de impozit mai mare, într-un stat

35


membru cu una mai mică. Acest risc dacă nu este contracarat poate conduce la o intensificare a

competiţiei fiscale dăunătoare.13

Pentru contracararea acestor riscuri, statele membre şi Comisia Europeană consideră

necesară realizarea unei coordonări fiscale a impozitelor pe veniturile personale. În acest scop

efortul de coordonare fiscală este concentrat pe trei obiective majore:

eliminarea obstacolelor fiscale din circulaţia liberă a forţei de muncă şi a serviciilor pe

care aceasta le asigură (discriminare fiscală, dublă impozitare)

evitarea evaziunii transfrontaliere

prevenirea competiţiei dăunătoare

Până în prezent, rezultatele în coordonarea impozitelor pe veniturile personale sunt modeste:

o recomandare a Comisiei Europene (94/ 079/CE) pentru evitarea dublei impozitări a veniturilor

muncitorilor în zonele de frontieră, în sensul că persoanele nerezidente beneficiază de acelaşi

tratament fiscal ca şi rezidenţii, dacă obţin 75% din venitul lor într-un stat membru ( în acest caz,

corespunzător, statul membru de reşedinţă poate reduce facilităţile legate de impozitul personal)

şi un acord politic al statelor membre privind impozitarea dobânzilor transfrontaliere la

economii.

Ca şi în cazul impozitării veniturilor personale impozitarea veniturilor companiilor se

realizează diferenţiat de la o ţară membră a uniunii la alta.

În general, modul în care se realizează impunerea profitului realizat de persoanele juridice

este determinat de organizarea acestora, ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capital. În

cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului

aplicat veniturilor persoanelor fizice , deoarece este dificil să se facă distincţie între averea

fiecăreia din persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective. De exemplu în Belgia

societăţile de persoane pot opta cu respectarea unor condiţii pentru sistemul de impunere al

persoanelo fizice. În schimb în ţări ca Marea Britanie, Italia, Germania, Franţa întâlnim un

sistem de impunere diferit pentru profitul realizat de societăţile de capital.

În privinţa cotelor practicate pentru impozitarea profitului, ele sunt foarte diferite de la o ţară

la alta. Diversele cote practicate pot fi determinate de o serie de factori cum sunt proprietarul

capitalului , natura activităţii din care se obţine profitul, în funcţie de cifra de afaceri, utilizarea

unor cote de impozit diferite, după cum impozitul este venit la bugetul de stat (federal) sau la

nivel regional-situaţia fiind întâlnită în state ca Finlanda, Portugalia. Cote unice pot fi întâlnite în

13 Teodor Stolojan , Raluca Tatarcan –Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket Braşov 2002 pag233-234

36


Marea Britanie 30%, în Belgia cota utilizată fiind de 40%, Danemarca 30%, Olanda 35%,

Spania 35% -(cotele menţionate sunt la nivelul anului 2001).

Datorită dezvoltării firmelor transnaţionale pentru realizarea unei impozitări echitabile pentru

companiile care desfăşoară activităţi în difererite state membre se consideră ca fiind necesară

realizarea unei coordonări a impozitării companiilor. Dar iniţiativele Comisiei Europene în

coordonarea impozitării filmelor, pe linia reducerii diferenţelor în ceea ce priveşte cotele de

impozit, alinierea bazelor de impozitare, inclusiv a facilităţilor fiscale nu au întrunit consensul

statelor membre şi prin urmare nu au putut fi concretizate în reglementări obligatorii în cadrul

UE. Totuşi un progres limitat a fost realizat în direcţia evitării dublei impuneri prin trei

reglementări:

Directiva fuziunii, nr. 90/434/EEC, care se referă la tratamentul fiscalal câştigului de capital

rezultat ca urmare a unei fuziuni şi care urmăreşte reducerea impozitelor pentru a nu împiedica

reorganizarea afacerilor;

Directiva firma mamă-firma subsidiară, nr. 90/435/EEC de evitare a dublei impuneri a

dividendului plătit de o subsidiară aflată într-un stat membru către firma mamă dinr-un alt stat

membru;

Convenţia de arbitrare, nr, 90/436/ EEC, care institue proceduri de arbitrare pentru disputele

care pot apare în legătură cu ajustările de profituri între firme asociate din diferite state membre.

3.2 Caracteristici ale impozitelor indirecte în Uniunea Europeană

Începând cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontieră şi a formalităţilor vamale de la

graniţele dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit schimbări decisive, prin

introducerea unor noi reguli privind accizele si prin reglementări intra-comunitare privind taxa

pe valoarea adăugată.

Impozitele indirecte pot constitui bariere fiscale care afectează direct circulaţia liberă a

produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice, de aceea armonizarea acestora a progresat cel mai

mult în cadrul UE. Dintre impozitele indirecte o importanţă deosebită o prezintă TVA şi

accizele.

Acestea sunt impozite pe consum şi prezintă o serie de elemente caracteristice comune

cum sunt:

- Ambele impozite sunt incluse în preţurile de vânzare ale produselor şi serviciilor şi sunt

suportate în final de către consumatori. Obligaţia faţă de buget ia naştere odată cu efectuarea

37


tranzacţiilor comerciale. Impozitele indirecte au un impact direct asupra circulaţiei libere a

produselor şi serviciilor în piaţa unică.

- Sunt aplicate asupra produselor şi serviciilor în ţara în care acestea sunt consumate şi

sunt vărsate la bugetul ţării respective. Formalităţile de trecere a frontierei sunt deosebit de

importante pentru urmărirea şi încasarea impozitelor sau după caz, pentru exceptarea de la

impozitare. În cazul înlăturării controlului de la frontierele dintre statele membre este înlăturat ,

menţinerea obligaţiei de plată a impozitelor în ţara unde ele se consumă măresc oportunităţile de

fraudă fiscală.

- Pe orizontală, baza de impozitare poate fi mai largă sau mai îngustă, în funcţie de gradul

de cuprindere al produselor şi serviciilor.

- Pe verticală, baza de impozitare poate include diferite stadii în mişcarea produselor de

la producător la consumator, iar impozitele pot fi aplicate într-un singur stadiu sau mai multe.

Asemenea diferenţe în regimurile fiscale ale statelor membre pot genera o competiţie fiscală

dăunătoare.

- Impozitele sunt aplicate, de regulă asupra valorii monetare a produselor şi serviciilor, în

cazul aplicării pe unităţi fizice este necesară protejarea împotriva inflaţiei.

În anul 1997, impozitele indirecte la nivelul UE au fost în sumă de cca 1000 de miliarde

euro, respectiv 13,8% din PIB-ul cumulat al statelor membre, din care TVA 6,9% din PIB

(respectiv 50% din volumul total al impozitelor indirecte),accizele 3,5% din PIB şi alte impozite

3,4%. Faţă de anul 1980 ponderea impozitelor indirecte a crescut de la12,8% la 13,8%,datorită

majorării mărimii relative a veniturilor din TVA ,de la 6,0% la 6,9%.

-Figura 4-

38


Sursa:Comisia Europeană,(2000),”Tax Policy in the European Union”, Luxemburg pag.11

Se poate observa studiind figura de mai sus că structura impozitelor indirecte diferă de la

un stat membru la altul, astfel Danemarca are cea mai mare pondere în PIB a TVA şi a accizelor,

în timp ce Italia înregistrează cea mai mică pondere a TVA, iar Germania şi Austria au cea mai

redusă pondere a accizelor. Asemenea diferenţe sunt determinate de variaţiile care există în

nivelul cotelor de impozite, gradul de cuprindere a bazei de impozitare şi în dimensiunea

evaziunii fiscale şi au implicaţii asupra mişcării libere a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei

unice.

Legislaţia referitoare la TVA este complexă. Principalul izvor de drept îl reprezintă

Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită şi “Directiva

a Şasea referitoare la TVA”. Directiva se aplică pe tertoriul ţărilor care fac parte din

comunitate(principiul teritorialităţii) şi cuprinde reglementări privind: persoanele impozabile,

tranzacţiile impozabile, ca şi excepţiile şi scutirile( atât pentru mărfuri, cât şi pentru

servicii),locul operaţiunilor impozabile, cotele standard de impozitare( care sunt aceleaşi atât

pentru mărfuri cât şi pentru servicii ), deducerile şi modul de calculare a acestora, persoanele

responsabile de plata TVA( inclusiv obligaţiile persoanelor impozabile şi reglementările

aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agenţiile de turism.14

14 Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabri, Niculae Fabian – Impozitarea –Uniunea Europeană program finanţat prin Phare, Bucureşti 2002

39


Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru şi a

condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, făcând distincţie între vânzările între

persoane supuse impozitării, vânzări către persoane fizice sau vânzări către comercianţi scutiţi de

TVA.

Introducerea pieţei comune, la 1 ianuarie 1993, a avut ca efect modificarea directivei,

prin suplimentarea acesteia cu Directiva 91/680/CEE privind abolirea frontierelor fiscale.

Conform noilor reglementări statele membre aplică o cotă standard de TVA de minim 15%

(Directiva 99/49/CEE) şi au posibilitatea de a aplica maxim două cote reduse (de minim 5%)

pentru anumite mărfuri şi servicii de natură socială sau culturală.Aceeaşi directivă autorizează

statele membre să fixeze, pe timp limitat, cota zero sau sub 5% pentru anumite produse.

Limitarea, ca durată, este reglementată de Directiva 2001/04/CE.

Deci în cadrul UE a fost armonizată baza de impozitare pentru TVA, dar nu s-a reuşit

armonizarea cotelor de TVA. A fost deci stabilită o cotă minimă de 15% şi recomandarea ca

statele membre să nu stabilească cote care să depăşească cota minimă cu mai mult de zece

puncte procentuale. În funcţie de obiectivele sociale urmărite a se realiza şi cu sprijinul politicii

fiscale, 8 state membre folosesc două cote de TVA, una standard şi una redusă, 6 state utilizează

trei cote standard, redusă şi super-redusă, Danemarca fiind singurul stat cu o cotă unică de TVA.

Cotele de TVA reduse şi super-reduse sunt aplicate la anumite grupe de produse şi servicii cum

sunt: alimente, apă potabilă, medicamente, transport de pasageri, cărţi, ziare, radio şi televiziune,

servicii sociale, îngrijiri medicale şi stomatologice, salubritate. Cota zero se aplică de exemplu în

Belgia pentru distribuţia de ziare, de Irlanda la distribuţia de seminţe pentru producţia de

alimente, de Suedia pentru medicamente distribuite pe bază de reţete sau vîndute către spitale, de

Marea Britanie pentru distribuţia de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru copii.

Utilizarea unor cote reduse pentru bunurile de strictă necesitate denotă preocuparea

statelor membre pentru asigurarea unui minim de trai pentru cei mai defavorizaţi cetăţeni.

Cotele de TVA aplicate în statele membre

-la 1 mai 2001, în procente

ţara cota standard cota redusă cota super ponderea

redusă veniturilor din TVA

în PIB (1997)

Danemarca 25 - - 10,5

Suedia 25 6/12 - 7,4

Finlanda 22 8/17 - 7,9

40


Belgia 21 6 - 6,9

Austria 20 10/12 - 8,6

Irlanda 20 12,5 4.2 7,4

Italia 20 10 4 5,7

Franţa 19.6 5,5 2.1 7,9

Olanda 19 6 - 7,1

Grecia 18 8 4 8,4

Marea Britanie 17.5 5 - 6,8

Portugalia 17 5/12 - 8,3

Germania 16 7 - 6,6

Spania 16 7 4 5,8

Luxemburg 15 6 3 5,9

Total UE 19.4 6,9

România* 19 (2000) 6,3

Sursa:Comisia Europeană, “VAT Rates Applied in the Member States of the European Community”,

DOC/2905/2001

* Referitor la România va fi prezentată situaţia TVA-ului în capitolul Fiscalitatea în România

În general, deşi statele membre sunt de acord că un sistem TVA cu o cotă unică este mai

eficient şi reduce costurile administrării acestuia, totuşi în practica fiscală se utilizează mai multe

cote, de regulă din raţiuni sociale.

Este de subliniat, că nivelurile diferite ale cotelor de tva existente în statele membre ale

UE, în condiţiile principiului destinaţiei, nu distorsionează alocarea resurselor pentru producţie,

în ceea ce priveşte produsele şi serviciile exportate, deoarece acestea sunt exceptate de la plata

TVA. Evident, nivelul diferit al cotelor de TVA afectează direct pe consumatorii de produse şi

servicii purtătoare de TVA.

Accizele reprezintă un venit important al bugetelor statelor membre, respectiv, la nivelul

UE 3,5% din PIB, adică cca 248 miliarde euro în anul1997 faţă de 3,2% în 1980.

Principiul care stă la baza aplicării accizelor este că acestea se aplică în ţara în care are

loc consumul.

Reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor şi la deţinerea,

circulaţia şi monitorizarea acestor produse( Directiva 92/12/CEE). Aceste reglementări,

aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor

impozitelor şi stabilirea cadrului general privind deţinerea şi circulaţia produselor.

Reglementările se aplică băuturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun şi uleiurilor

41


minerale şi permit circulaţia acestor produse în statele membre, accizele fiind plătite de

cumpărătorul final la cotele stabilite de statul membru în care are loc consumul.

Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului şi băuturilor alcoolice, ţigaretelor şi

produselor prelucrate din tutun altele decât ţigaretele sunt reglementate de Directivele

92/87/CEE, 92/79/CEE şi 92/80/CEE . Ţinând cont de funcţionarea pieţei interne şi valorile reale

ale acestor cote, la fiecare doi ani, Consiliul reexaminează cotele minime şi poate impune noi

reglementări. 15

În ceea ce priveşte uleiurile minerale, Directiva 92/82/CEE reglementează cotele

accizelor aplicate acestor produse. Pentru respectarea mediului înconjurător, Comisia

promovează folosirea produselor energetice din surse regenerabile, în acest sens formulând două

propuneri, una referitoare la reducerea accizelor pentru combustibilii produşi din surse agricole

(biocombustibili) şi o a doua, referitoare la armonizarea impozitării indirecte a produselor

energetice.

Armonizarea accizelor în UE vizează baza de impozitare, cotele de accize, mişcarea

produselor purtătoare de accize între statele membre. Pentru baza de impozitare şi mişcarea

produselor purtătoare de accize armonizarea s-a realizat în schimb nu există un consens în ceea

ce priveşte aplicarea unei cote unice de accize pentru acelaşi produs la nivelul întregii UE.

În toate statele membre funcţionează pentru produsele din tutun două cote de accize, una

proporţională sub forma unui procent ce se aplică la preţul de vânzare cu amănuntul ( ad-

valorem), şi una specifică, stabilită ca o sumă fixă pe unitatea de produs, dar obligatorii sunt

numai nivelurile relative minime ale accizelor. La ţigarete, care au cea mai mare pondere în

produsele din tutun, accizele trebuie să reprezinte cel puţin 57% din preţul cu amănuntulcare

include toate impozitele, inclusiv TVA( regula celor 57%), iar acciza specifică nu poate fi mai

mică de 5% şi mai mare de 55% din totalul impozitelor cuprinse în preţ (accize şi TVA).

În aceste condiţii, nu este deloc întâmplător faptul că între statele membre, există

diferenţe semnificative, în mărime relativă şi absolută, ale accizelor la produsele din tutun.

Astfel cotele practicate pe piaţa UE în anul 2000 sunt pentru cele în mărime relativă de la

50,47% (Suedia) la 65,14% (Portugalia ) din preţul cu amănuntul , iar în mărime absolută de la

48,44 euro (Spania) la 210 euro (Marea Britanie) la 1000 de ţigarete din categoria celor mai

cerute de consumatori, ceea ce înseamnă o diferenţă de 435%. Diferenţele mari în mărimi

absolute provin din raporturile diferite între acciza specifică şi acciza ad-valorem.Astfel de

15 Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabri, Niculae Fabian – Impozitarea –Uniunea Europeană program finanţat prin Phare, Bucureşti 2002

42


diferenţe fac ca preţul ţigaretelor din Marea Britanie să fie de aproape patru ori mai mare decât în

Spania.

Unele state membre cum sunt Franţa, Italia, Grecia, Spania preferă să aibă accize

specifice mai mici în raport cu preţul cu amănuntul şi accize ad-valorem mai mari.

Armonizarea accizelor la băuturile alcoolice a vizat definirea unitară a produselor

purtătoare de accize care sunt grupate astfel: bere, vin, băuturi spirtoase, produse intermediare,

dar şi introducerea unor cote unice de acciză.

Cotele de accize stabilite însă de către statele membre sunt diferenţiate, astfel la alcool

etilic , între 645,36 euro/hl(Italia) şi 5880,26 euro/hl (Suedia). Pentru vin cote mari sunt în

statele membre nordice de exemplu 318,99 euro/hl în Suedia, iar în Franţa care este un mare

producător de vinuri acciza este simbolică, respectiv 3,35 euro/hl.16

Armonizarea accizelor la produsele petroliere a urmărit definirea unitară a produselor

purtătoare de accize, grupate astfel : benzină fără plumb , benzină cu plumb, gaze petroliere,

păcură, gaz lichefiat, kerosen (benzină de avion).

Statele membre au obligaţia să folosească accize specifice, stabilite în sumă fixă pe 1000

de litri sau de kilograme.

Ca şi în cazul accizelor pe produse din tutun şi băuturi alcoolice, statele membre nu au

ajuns la un consens pentru adoptarea de cote unice de accize la produsele petroliere, fiind

obligatorii numai limite minime ale acestor cote, după cum urmează:

- benzină cu plumb- 337 euro/1000 litri

- benzină fără plumb –287 euro/1000 litri(cota va fi mai mică în orice caz decât pentru produsele

- petroliere cu plumb

- gaze petroliere – 245 euro/1000 litri, cu o cotă redusă pentru destinaţia încălzire

- păcură- 13 euro/1000 kg

- gaz lichefiat – folosite drept combustibili pentru motoare 100 euro/1000 kg pentru alte

destinaţii, 36 euro/1000 kg

- kerosen folosit drept combustibil 245 euro/100 litri , pentru alte destinaţii 18 euro/1000 litri.17

Fiind obligatoriu doar un nivel minim al accizelor, între statele membre , există diferenţe

semnificative în nivelul cotelor de accize care afectează competiţia din piaţa unică. Astfel la 20

iulie 2001, la benzina fără plumb, cea mai mică acciză este de 297,63 euro/1000 litri în Grecia,

iar cea mai mare, de 814,89 euro/1000 litri în Marea Britanie.18 Diferenţele în nivelul accizelor

între statele membre care sunt şi vecine constitue un stimulent în plus pentru fraude fiscale.

16 Sursa :Comisia Europeană,(2001), “Excise Dutz Tables” ,REF 1012, Brussel, iulie 2001,p.10,17. 17 Teodor Stolojan , Raluca Tatarcan –Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Infomarket Braşov 2002 pag233-234

18 Sursa: Comisia Europeană,(2001), :”Excise Dutz Tables” ,REF 1012, Brussel, iulie 2001,p.21.

43


44


4.Fiscalitatea în România

În cazul României politica financiară din perioada post-decembristă este reflectată în

programele de guvernare. Trecerea de la economia de comandă, în care majoritatea covârşitoare

a mijloacelor de producţie se aflau în proprietatea de stat sau cooperatistă, iar întreaga activitate

era dirijată prin planul naţional unic de dezvoltare economică şi socială a ţării, obligatoriu de sus

şi până jos, spre economia de piaţă, descentralizată, reclama elaborarea unei strategii adecvate

care să prevadă obiectivele urmărite, mijloacele şi instrumentele necesare şi pe această bază,

stabilirea de măsuri hotărâtoare pentru traducerea acestora în viaţă. Măsurile privind obiectivele

principale ale reformei sistemelor financiar, monetar şi de credit au fost cuprinse în cadrul

Schiţei privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă care cuprindea:

-înlocuirea repartizării de tip administrativ (prin intermediul bugetului de stat şi al

sistemului bancar ) a resurselor financiare pentru producţie şi investiţii, cu alocarea bazată pe

criteriile pieţei ale cererii şi ofertei de fonduri, ale eficienţei economice;

-transformarea bugetului de stat, a monedei şi a creditului în instrumente principale

pentru stimularea întreprinzătorilor în realizarea obiectivelor politicii macroeconomice-afirmarea

iniţiativei şi creativităţii, asigurarea ocupării forţei de muncă, stabilitatea monetară, menţinerea

sub control a tendinţelor inflaţioniste, etc

Prin reforma sistemului de impozite şi taxe, precum şi a politicii de cheltuieli a statului se

urmărea reducerea treptată a ponderii a fondurilor alocate prin bugetul de stat pentru obiective şi

acţiuni economice. În schimb, se avea în vedere ca un volum mai mare de resurse financiare să

fie dirijate direct prin mecanismele pieţei.

În condiţiile tranziţiei, de la bugetul de stat se preconiza să se finanţeze învăţământul,

sănătatea, cultura, ordinea publică, rezervele de stat, apărarea naţională, organele puterii de stat,

precum şi unele obiective şi acţiuni economice de interes general.Ţinând seama de caracterul

limitat al resurselor financiare publice, se atrăgea atenţia asupra necesităţii ca politica socială a

comunităţii să nu se sprijine exclusiv pe resursele bugetului de stat , ci acestora să li se adauge

resurse mobilizate la nivelul localităţilor, al întreprinderilor, al sindicatelor, precum si cele

oferite de organizaţiile de întrajutorare reciprocă şi filantropice.

Restructurarea sistemului de impozite şi taxe era astfel concepută încât să asigure:

participarea tuturor agenţilor economici la formarea veniturilor bugetului de stat în raport cu

capacitatea lor economică; tratamentul nediscriminatoriu al întreprinderilor, indiferent de forma

de proprietate (pentru sprijinirea dezvoltării sectorului privat, în perioada de tranziţie se avea în

vedere acordarea unor facilităţi fiscale). Prin introducerea impozitului pe venitul personal se

45


sconta eliminarea distorsiunilor existente în impozitarea veniturilor individuale obţinute prin

munca prestată în diferente domenii de activitate.În cazul impozitelor indirecte erau prevăzute

măsuri de restrângere a sferei bunurilor supuse impozitului pe circulaţia mărfurilor şi

introducera taxei pe valoarea adăugată, care urma să fie folosită şi ca instrument de stimulare a

exportului.

Un obiectiv strategic fundamdamental al ţării noastre este aderarea la Uniunea

Europeană. În perioada necesară pregătirii României pentru a putea fi admisă în Uniunea

Europeană politica financiară va avea următoarele obiective:

a)asigurarea stabilităţii economiei naţionale, crearea unui sistem economic deschis spre

exterior, descentralizat şi competitiv şi în perspectivă realizarea convergenţei financiare şi

monetare cerute de integrarea în Uniunea Europeană;

b)perfecţionarea sistemului fiscal;

c)adaptarea instrumentelor şi metodelor financiare, precum şi a legislaţiei financiare la

cerinţele mecanismelor pieţei unice şi ale Uniunii Economice şi Monetare;

d)sprijinirea atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă şi competitivă în ramurile

economiei naţionale.

În perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit perceput de la

persoanele fizice îl reprezintă impozitul pe salariile individuale, care de la 1 ianuarie 1991 a

înlocuit impozitul pe fondul total de salarii. Impozitul pe salarii se calculează pe baza unor cote

progresive compuse. Apoi în cadrul preocupărilor privind introducerea impozitului pe venitul

global a fost instituit, începând cu 1 ianuarie 1998, un nou sistem de impozitare pentru

persoanele fizice române care realizează venituri de orice fel şi din orice activitate, pe teritoriul

României, cu excepţia celor supuse impozitului pe salarii şi impozitului pe venitul agricol. Acest

sistem a constituit la vremea respectivă un prim pas pe linia introducerii impozitului pe venitul

global, şi viza atât cuprinderea pentru impunere a veniturilor realizate de micii meseriaşi, liber-

profesionişti, asociaţii familiale, drepturile de autor, închirierile de imobile, arendare, inventatori,

etc cât şi corelarea metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asociaţiilor familiale,

persoanelor fizice independente şi liber-profesioniştilor cu cea a impozitului pe profit. Sistemul

impunerii globale care presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică,

indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit a fost

introdus în ţara noastră prin ordonanţa 73/1999, cu aplicare din anul 2000. Ulterior ordonanţa a

fost înlocuită de O.G. 7/2001, iar începînd cu anul 2004 impozitarea se face conform

prevederilor Codului Fiscal legea 571/2003.

46


În Romănia, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor

juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările

intervenite în derularea reformei economice şi sociale.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 1991 pentru determinarea impozitului pe profit s-a introdus

sistemul bazat pe cote progresive compuse. Acest sistem a înlocuit vechiul mod de calcul care

conducea la unele discriminări, deoarece la acelaşi profit, obţinut de agenţii economici din

diferite domenii de activitate, aceştia plăteau un impozit diferit. Prin acest sistem s-a creat un

cadru juridic unitar, care asigură o participare mai echitabilă a agenţilor economici la formarea

veniturilor statului, fiindcă acesta se făcea în raport cu mărimea profitului realizat. De la 1

ianuarie 1992, în vederea simplificării şi reducerii volumului de operaţiuni privind calcularea

impozitului pe profit, s-a renunţat renunţat la cotele progresive pe tranşe de venit în favoarea a

două cote 30% şi 45% care au fost utilizate până la finele anului 1994. Începând cu 1 ianuarie

1995 a fost instituit un nou sistem de impozitare a profitului , prin care se introducea utilizarea

cu unele excepţii a unei cote de 38% pentru calcularea impozitului, indiferent de forma de

proprietate a capitalului, naţionalitatea firmei, sursa de formare a profitului şi data înregistrării

firmei. În prezent cota de impozitare este de 25% asupra profitului impozabil pentru firmele

mari, pentru firmele mici declarate ca microintreprinderi impozitarea se face asupra veniturilor

realizate ( CA) şi se aplică o cotă de 1,5%.

Impozitarea veniturilor obţinute de persoanele juridice se ralizează începând cu anul

2004 conform Codului Fiscal –Legea 571/2003.

Modificările legislative parcurse s-au datorat, necesităţi de realizare a unui sistem de

impozitare cât mai echitabil , dar şi adoptarea unui sistem care să fie în concordanţă cu

prevederile în materie din UE.

În cazul impozitelor indirecte o importanţă deosebită o prezintă TVA şi accizele .

Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în Romănia începând cu 1 iulie 1993.

Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată, sub incidenţa acesteia cad

toate operaţiunile vizând, livrările de bunuri mobile şi prestări servicii ,realizate pe teritoriul

României, (în cazul prestărilor de servicii realizate de parteneri străini se referă la cele utilizate

în România, indiferent de locul unde este situat sediul sau domiciliul prestatorului). Bunurile din

import sunt supuse impozitării în România, la intrarea acestora în ţară şi la înregistrarea

declaraţiei vamale. Obligaţia plăţii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data

efectuării livrării de bunuri mobile, transferul proprietîţii bunurilor imobiliare şi prestări

serviciilor.

Cotele de TVA au înregistrat valori diferite de la o perioadă la alta . În prezent sunt

utilizate în România două cote, una standard 19% şi una redusă de 9%. Cota redusă se aplică

47


pentru livrările de de medicamente de uz uman şi vetelinar , livrări de produse ortopedice,

proteze, livrări de manuale şcolare, cărţi , ziare şi reviste cu excepţia celor destinate exclusiv

publicităţii, dreptul de intrare la obiective turistice, cazarea în cadrul sectorului hotelier.

Consider că cota redusă ar trebui aplicată şi la produsele alimentare de bază având în vedere

nivelul oricum mare al preţurilor acestor produse, dar şi veniturile mici realizate de o mare parte

a populaţiei.

Legislaţia care reglementează TVA–ul este în concordanţă cu Directivele releritoare la

TVA din UE atât din punctul de vedere al cotelor practicate, cât şi al aplicării principiului

destinaţiei privind aplicarea taxei pe valoare adăugată.

Taxele speciale de consumaţie sau accizele sunt aşeazate asupra unor produse care se

consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest

fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. În ţara noastră se

practică accize pe produse, cum sunt : băuturile alcoolice, produsele din tutun, produsele

petroliere, cafea, etc. În perioada de după decembrie 1989 regimul accizelor a fost institui prin

legea 42/1993. Conform acestei legi accizele se calculau, în baza sistemului ad-valorem prin

aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare. Sistemului ad-valorem practicat a

generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de evaziune fiscală în cazul băuturilor

alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea ilicită a produselor de acest

gen provenite din import. Pentru înlăturarea acestor carenţe , prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr.82/1997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei

sume fixe stabilite pe unitate de măsură şi exprimată în ECU. Aplicarea în practică a sistemului

bazat pe sume fixe/u.m. exprimate în ECU a întâmpinat o serie de dificultăţi datorate în special

fluctuaţiei cursului leu/ECU.

În prezent regimul accizelor este reglementat de legea 571/2003 prin care sunt stabilite

cotele practicate pentru produsele accizabile acestea calculându-se în echivalent euro/U.M.

Pentru ţigarete acciza datorată este dată de suma dintre acciza specifică şi acciza ad-valorem.

Măsurile fiscale adoptate de autorităţile române în ultimul deceniu nu au condus la

crearea unui sistem de impozitare eficient şi echitabil, conform standardelor comunitare.

În condiţiile în care, de la începutul tranziţiei încoace, bugetul ţării a fost împovărat de

cheltuieli legate fie de restructurarea economiei, incluzând costul închiderii întreprinderilor cu

pierderi şi costul social aferent, fie de restructurarea sistemului pensiilor şi ocrotirii sănătăţii, de

creşterea investiţiilor în infrastructură etc. Măsurile luate de autorităţile române de resort, pentru

reducerea deficitelor, au rezolvat întrucâtva problema pe termen scurt, dar au fost contrapartide

pe termen lung.

48


Deşi se ştie că impozitarea excesivă stimulează evaziunea fiscală, autorităţile române au

adoptat o politică de majorare a impozitelor, nu de lărgire a bazei de impozitare.

Aparent, după statistica oficială, rata prelevărilor obligatorii în România pare a fi

rezonabilă faţă de cea a statelor comunitare. Valorile în sine, în descreştere, de la 35,5% în 1990

la 29,5% pondere a veniturilor fiscale în PIB în anul 2000, lasă impresia că ne confruntăm cu o

fiscalitate „ suportabilă”. Dacă extindem însă comparaţia la indicatorii privind veniturile fiscale

pe locuitor în spaţiul intern şi extern şi, pe de altă parte, ţinem seama de proporţia în care se

realizează sistematic programul de colectare a impozitelor şi taxelor, constatăm că presiunea

fiscală este mai mult decât sufocantă în ţara noastră.

În condiţiile în care, de regulă, impozitele, taxele şi contribuţiile aflate în sarcina

agenţilor economici sunt virate la buget în proporţie de doar 55-60% , povara fiscală este

transferată in cea mai mare parte pe umerii populaţiei, prin intermediul taxelor pe consum şi al

altor taxe şi impozite, fapt şi mai pregnant confirmat de evoluţia realizărilor, care, pe ansamblu,

depăşesc proiecţiile bugetare.

Pe de altă parte trebuie să avem în vedere faptul că ţările comunitare dispun de venituri

fiscale considerabil mai mari, faţă de România, şi că între veniturile fiscale medii/locuitor,

realizate pe ansamblul UE şi România există un decalaj de la 22 la 1. Mai mult experienţa

dovedeşte că reuşita acţiunii de distribuire a veniturilor, prin mecanismul bugetului de stat .

Mai mult, experienţa dovedeşte că reuşita acţiunii de distribuire a veniturilor, prin

mecanismul bugetului de stat, depinde în mare măsură de modul în care este conceput sistemul

fiscal: din ce impozite este alcătuit; dacă impozitele sunt sau nu diferenţiate; dacă răspunsul este

afirmativ, în funcţie de ce criterii sunt diferenţiate impozitele.

Contrar cerinţei de a optimiza raportul dintre impozitele directe si cele indirecte, de a

echilibra cel puţin aceste impozite, pentru a stimula sectorul privat să economisească şi să

investească, statul român percepe impozit până şi pe profitul reinvestit şi impozitează exagerat

salariile.

Reglementările privind facilităţile fiscale, respectiv scutirile şi reducerile de impozite, tot

mai restrictive în statele comunitare, se înscriu pe o traiectorie sinuoasă în ţara noastră, fie pentru

că sunt influenţate de anumite grupuri de interese, fie pentru că excelează prin prevederi ori prea

zgârcite ori prea generoase şi, în consecinţă, induc în rândul potenţialilor investitori percepţia că

riscă să se afle pe nisipuri mişcătoare.

O piedică în atragerea investitorilor, dar şi în obţinerea de economii şi creşterea

disponibilităţilor financiare pentru investiţii o constituie impozitarea salariilor.

49


Dincolo de faptul că descurajează munca, impozitele pe salarii şi cotizaţiile sociale pe care statul

român le percepe sunt de circa două ori mai mari decât în statele comunitare.

În timp ce Comisia Europeană adoptă măsuri pentru scăderea fiscalităţii pe forţa de

muncă, în România impozitarea salariilor rămâne una dintre puţinele surse sigure de venit ale

bugetului de stat.

Deşi se bate moneda pe forţa de muncă ieftină, realitatea este că fiscalitatea scoate forţa

de muncă autohtonă din competiţie. Cel puţin deocamdată România stă rău inclusiv cu

armonizarea operată în legătură cu randamentul impozitelor directe.

La taxa pe valoare adăugată, România amână aplicarea cotei minime atât la produsele

alimentare cât şi la serviciile de strictă necesitate. Pe lângă faptul că, în interiorul ţării, puterea

de cumpărare scade dramatic şi se profilează reducerea corespunzătoare a veniturilor bugetare

din TVA, este posibil ca, după schimbarea regimului de virare a veniturilor din TVA la bunurile

şi serviciile care fac obiectul schimburilor cu statele comunitare (la bugetul exportatorului),

bunurile şi serviciile româneşti, purtătoare ale unei TVA excesive, să nu mai fie atractive şi să

pierdem.

Coroborate, toate erorile pe plan strategic făcute de autorităţile române în materie fiscală

şi de administrare a veniturilor din impozite determină dezechilibre grave în bugetul central şi în

bugetul general consolidat al ţării, evidente în evoluţia deficitelor aferente înregistrate în

perioada tranziţiei, îndeosebi în intervalul dintre anii 1994-2000, deficite care pentru a fi

acoperite necesită amânarea mult aşteptatei relaxări fiscale.

În procesul de integrare economică europeană, crearea unui sistem modern de impozite,

capabil să stimuleze munca, economisirea, investiţiile şi să instituie în acelaşi timp un regim de

echitate generală în tratarea contribuabililor, s-ar putea realiza prin:

1. abordarea corelată, coerentă şi unitară a problemelor privind fiscalitatea în ţara noastră în

contextul cerinţelor comunitare referitoare în special la adoptarea de reglementări stabile

privind ansamblul impozitelor, reducerea numărului de fonduri speciale, creşterea masei

contribuabililor, respectarea obligaţiilor şi a drepturilor fiscale, definirea clară a

infracţiunii fiscale şi sancţionarea, prescrierea acesteia conform normelor internaţionale;

2. impozitarea producţiei şi a consumului, optimizarea raportului dintre impozitele directe şi

cele indirecte astfel încât să fie eliminate decalajele faţă de statele membre ale UE;

3. consolidarea sistemului fiscal pe temeiul armonizării TVA şi a accizelor cu standardele

acceptate pe piaţa unică şi reconsiderarea impozitului pe venitul global, a impozitelor pe

proprietate şi a celorlalte impozite directe, spre a fi echitabile şi suficiente pentru ca,

împreună cu impozitele indirecte să compenseze eliminarea taxelor vamale în

perspectivă;

50


4. lărgirea bazei de impozitare şi a masei veniturilor impozitate avându-se în vedere:

stimularea dezvoltării(eliminarea impozitului pe profitul real investit şi

acordarea de facilităţi acelor întreprinderi mici şi mijlocii ce realizează

produse actualmente importate sau oferă servicii foarte solicitate şi

profitabile);

scutirea de impozitul pe venit sau pe teren numai a agricultorilor care obţin

venituri inferioare unui plafon considerat suficient pentru un trai decent;

instituirea unui regim restrictiv de exceptări de impozite şi taxe, prin

promovarea unei legi care să definească şi să reglementeze fără echivoc

condiţiile în care acestea operează;

executarea silită a marilor datornici la buget de către instituţii financiare

constituite în acest scop, aplicându-se acelaşi tratament agenţilor economici

cu capital de stat sau privat;

implementarea unui sistem de monitorizare a firmelor al căror obiect de

activitate permite, deocamdată, ascunderea unor venituri(agenţii imobiliare,

firme de consultanţă, etc.)

5. relaxarea fiscală în sensul reducerii presiunii exercitate asupra consumatorilor din rândul

populaţiei, prin:

aplicarea unei cote minime de doar 5% TVA la alimentele şi serviciile de

bază;

restrângerea nomenclatorului de produse şi servicii purtătoare de accize

corelat cu asigurarea altor venituri bugetare, în special prin eliminarea muncii

la negru şi reducerea evaziunii fiscale, instituirea unui control sever asupra

costurilor şi gestionării companiilor naţionale furnizoare de resurse energetice

şi ale regiilor de servicii publice;

6. degrevarea bugetului de ajutoarele acordate anumitor categorii din populaţia aptă de

muncă(recenţi absolvenţi ai şcolilor profesionale sau ai liceelor industriale) astfel încât să

fie stimulată încadrarea în serviciu;

7. folosirea mai raţională a fondului pentru pensii prin corelarea pensiilor conform vechimii

în muncă şi pregătirii fiecăruia, evaluarea contribuţiei la bugetul de asigurări sociale pe

baza unui punctaj raportat la venitul mediu al categoriei profesionale, nu al salariului de

referinţă pe economie;

8. revizuirea reglementărilor privind impozitarea salariilor şi impozitul pe venitul global,

respectiv prin diferenţierea cotei de deducere pentru pregătirea profesională, în funcţie de

calificarea şi exigenţele de perfecţionare profesională aferentă locului de muncă ocupat şi

51


dimensionarea deducerilor corespunzător unor niveluri considerate decente, cum ar fi

preţul „coşului zilnic” sau costul real decent al întreţinerii copiilor.

Pentru reducerea gradului de fiscalitate guvernul preconizează pentru anul 2005 unele măsuri

în acest sens referitoare la impozitarea veniturilor persoanelor fizice şi juridice, a TVA şi a

accizelor.

Se discută tot mai mult o nouă schimbare a modului de impozitare a veniturilor

persoanelor fizice în anul 2005, prin reducerea numărului tranşelor de impozitare de la cinci la

trei. Probabil, cea mai redusa cota cu care se vor impozita salariile va fi 14% (în discuţie mai este

16%), în comparaţie cu 18%, cât este acum conform celor afirmate de Mihai Hura, director

general adjunct în MFP.Următoarele niveluri vor fi 25% şi, respectiv, 40%. În prezent există

cinci cote de impozitare a veniturilor populaţiei: 18%, 23%, 28%, 34% şi 40%.

Este greu de spus acum cât vor caştiga oamenii în urma modificării sistemului de

impozitare, deoarece concomitent cu reducerea numarului de tranşe, ministerul studiază şi

posibilitatea modificării deducerii de bază gradual de la 2.000.00 de lei, cât este acum, la

2.500.000 de lei. În urma acestor măsuri, venitul persoanelor cu salarii mici va creşte (deşi

nesemnificativ), însă salariaţii cu venituri mari nu vor beneficia de nici o modificare.

În cazul impozitului pe profit în anul 2005 cel mai probabil procentul de impozitare va

coborî la 22%-23%, faţă de nivelul actual de 25%,. Concomitent, impozitul pe dividende se va

majora de la 5% la 10%, pentru persoanele fizice. Reprezentantul Finantelor a declarat că

strategia fiscală mai prevede şi reducerea impozitului pe profit la 20% în anul 2006 şi 19% în

anul 2007. Totodată, impozitul pe dividende va fi majorat, atât în cazul companiilor, cât şi al

persoanelor fizice, la 13% în 2006 şi 15% în anul 2007. “Se doreşte o flexibilizare a legislaţiei, o

apropiere de legislaţia Uniunii Europene în perspectiva aderări“,a declarat Hura. Totodată,

firmele vor mai beneficia şi de reducerea asigurărilor sociale cu 2% în 2005, 2% în 2006 şi 1% în

2007.19

Pentru taxa pe valoarea adaugată (TVA) aceasta se preconizează a fi redusă de la 9% la

5% pentru proteze de orice fel, carţi şi manuale şcolare. Pentru medicamentele de uz uman şi

veterinar, cazarea în spaţiile hoteliere şi biletele de intrare în muzee şi teatre se va menţine cota

redusă actuala, de 9%. Pentru cota standard nu se preconizează reducerea acesteia în perioada

următoare.

O alta modificare în regimul taxării o reprezintă reducerea cu 20%, tot de anul viitor, a accizei la

cafea. “S-a stabilit că o astfel de masură este necesară deoarece s-a ajuns în situaţia în care, în

Romania, cafeaua este mai scumpă decât în ţările UE“, a opinat reprezentantul Finanţelor.

19 Juranul Naţional numărul din 01.06.2004 –Cum va arăta fiscalitatea în 2005

52


Toate aceste măsuri sunt anunţate de actualul guvern într-un an electoral. Modul şi forma

de aplicare va depinde însă de alegerile din toamnă care pot aduce la putere opoziţia care ar

putea avea alte idei referitoare la sistemul fiscal din ţară şi la măsurile care trebuie luate.

53


5. Concluzii

Uniunea Europeană este o zonă de pace, stabilitate şi de prosperitate, în care conceptul de

libertate a fost transpus în rezultate vizibile pentru cetăţenii europeni şi statele membre,

concretizate în mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor. Realizarea

acestui proiect european fără precedent a fost posibilă doar prin voinţa politică a statelor membre

de a accepta un sistem comun de valori şi de a realiza obiectivele strategice pe care şi le-a

propus, culminând cu formarea pieţei unice şi introducerea monedei unice –euro.

Piaţa unică şi moneda unică nu ar fi fost posibile fără schimbări esenţiale în politica

economică, monetară şi fiscală a statelor membre, inclusiv cedarea unor atribute ale suveranităţii

statale, cum sunt, de exemplu, baterea de monedă proprie şi acceptarea coordonării politicilor

economice naţionale.

Deşi politicile fiscale au rămas atributul statelor membre, totuşi adâncirea integrării

economice a impus restrângerea gradului de libertate a fiecărui stat membru în folosirea

politicilor fiscale pentru realizarea anumitor obiective de politică economică şi socială.

În cadrul UE, fiecare stat membru este responsabil pentru stabilitatea economică a UE

acţionând în direcţia prevenirii situaţiilor interne care pot provoca dezechilibre, iar UE în

totalitatea sa este responsabilă pentru ca fiecare stat membru să ducă o politică fiscală sănătoasă.

Statele membre au în ansamblu, un grad ridicat de fiscalitate 42,6% din PIB, în 1997, care este

cu peste 10 puncte mai mare decît cel înregistrat de principalii săi competitori economici SUA

29,7 % şi Japonia 28,8%. Povara fiscalităţii este mai mare pe forţa de muncă şi mai mică pe

celelalte categorii economice consum şi capital. Gradul mare de fiscalitate şi aşezarea poverii

fiscale într-o mai mare măsură pe factorul forţă de muncă are un impact negativ asupra

competitivităţii economiei UE şi creării de noi locuri de muncă.

În România putem spune că gradul de fiscalitate este mai redus decât în UE, înregistrând

în 2000 29,4% din PIB, dar nivelul fiscalităţii (venituri fiscale raportate la PIB) este distorsionat

de evaziunea fiscală ridicată şi de schimbările imprevizibile de la an la an în regimul facilităţilor

fiscale. Astfel la cote de impozitare relativ egale, România obţine venituri relativ mai mici

comparativ cu alte state. Dacă însă extindem comparaţia, la indicatorii privind veniturile fiscale

pe locuitor în spaţiul intern şi extern şi pe de altă parte, ţinem seama de proporţia în care se

realizează sistematic programul de colectare a impozitelor şi taxelor, constatăm că presiunea

fiscală este mai mult decât sufocantă în ţara noastră .

54


Impozitele directe reprezintă cca 13,7% din PIB-ul cumulat al statelor membre (în 1997).

Impozitul pe veniturile din capital (3,0%) şi impozitul pe veniturile personale (9,4%) care deţin

împreună 12,3 % din PIB pot constitui obstacole în circulaţia liberă a capitalului şi a forţei de

muncă în cadrul pieţei unice, datorită regimurilor fiscale diferite din statele membre. Pentru

înlăturarea acestor obstacole statele membre au ajuns la concluzia că o anumită coordonare a

politicilor privind impozitele directe ar fi necesară. Această coordonare ar avea efecte benefice şi

pentru reducerea evaziunii fiscale, evitarea dublei impuneri şi prevenirea distorsionării deciziilor

de localizare a investiţiilor.

În România în anul 2000 ponderea impozitelor directe a fost de 6,9 din PIB din care

impozitul pe profitul societăţilor comerciale 2,6%, iar impozitul pe veniturile persoanelor 3,4%.

Se poate remarca nivelul relativ mic al impozitelor directe comparativ cu cel al statelor membre

şi în special cel pe venitul persoanelor. Cauza principală o reprezintă economia gri şi evaziunea

fiscală.

Impozitele indirecte reprezintă un venit important în bugetele statelor membre 13,8% din

PIB în anul 1997 şi sunt legate direct de tranzacţiile comerciale de produse şi servicii. Adoptarea

principiului destinaţiei (acolo unde are loc consumul) pentru plata TVA şi a accizelor, în

condiţiile desfiinţării controlului fiscal de la frontierele statelor membre, a complicat

administrarea acestor impozite şi a mărit oportunităţile de fraudă fiscală. UE a armonizat baza de

impozitare pentru TVA, dar nu a reuşit să armonizeze şi cotele de TVA, existând doar obligaţia

utilizării unor cote care să nu fie mai mici de 15%, dar să nu depăşească această limită cu 10

puncte procentuale. De asemenea UE consideră că armonizarea TVA trebuie să ducă în final la

trecerea de la principiul destinaţiei la cel al originii, ceea ce ar simplifica mult administrarea

acestui impozit. Această măsură ar impune şi unificarea cotelor de TVA la nivelul statelor

membre pentru a nu distorsiona alocarea resurselor.

În cazul accizelor ele reprezintă 3,5% din PIB în anul 1997 la nivelul UE. Armonizarea

acestora este considerată ca îndeplinită pentru baza de impozitare şi mişcarea produselor

purtătoare de accize între statele membre. La cotele de accize, există, numai limite minime

obligatorii. Diferenţele între cotele de accize reprezentând un stimulent pentru contrabanda cu

produsele purtătoare de accize.

În cazul impozitelor indirecte care au reprezentat în anul 2000 11,7% din PIB în

România, putem spune că acestea au valori comparabile cu cele din UE, şi sunt mult mai mari

decât cele directe. De regulă în ţările în curs de dezvoltare cum este şi România ponderea

imozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, şi aceasta datorită comodităţii şi

costului relativ redus al perceperii acestora. În privinţa TVA–ului acesta are o pondere de 6,3%,

situându-se sub nivelul existent în UE. Cotele de TVA practicate în ţară de 19% şi 9% se

55


încadrează în normele impuse prin Directivele UE, România aliniindu-se astfel la cerinţele UE în

vederea integrării.

În privinţa cotei reduse ea nu se aplică la noi în ţară la unele produse de bază cum ar fi

unele alimentele,aceasta consituind în UE o măsură de protecţie privind cetăţenii cu venituri

foarte mici.

În privinţa accizelor acestea reprezintă numai 2,6% din PIB (în anul 2000) cu aproape un

punct procentual mai puţin ca în UE, datorită atât unor cote de accize mai mici, cât şi a evaziunii

fiscale mai ridicate (de exemplu , sunt bine cunoscute piaţa neagră a alcoolului şi contrabanda de

ţigări.

56


BIBLIOGRAFIE

1. Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan - Sistemul de

impozite, Editura Economică ,1994

2. Gheorghe Gavrilaş - Finanţe Publice - Universitatea Petru Maior Tg-Mureş,

2002

3. Luminiţa Ionescu - Controlul şi implicaţiile economice, financiare şi fiscale

ale impozitelor indirecte, Editura Economică ,2001

4. Delia Nedu, Silviu Ionaşcu, Laurenţiu Bucur, Cătălin Drăgoi, Mihai Proca –

Strategia fiscal bugetară a României în perspectiva integrării în structurile

europene, Editat de Centrul de informare şi documentare economică

Bucureşti 2002.

5. Teodor Oană - Finanţe Publice Tipar executat la Universitatea Petru Maior

Tg-Mureş,2003

6. Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabri, Niculae Fabian – Impozitarea

–Uniunea Europeană program finanţat prin Phare, Bucureşti 2002

7. Teodor Stolojan , Raluca Tatarcan -Integrarea şi politica fiscală europeană,

Ed. Infomarket Braşov 2002

8. Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu,

Florian Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu - Finanţe Publice, Ediţia a

III-a, Editura didactică şi Pedagogică , Bucureşti 2001

9. Revista finanţe publice şi contabilitate numerele 1-12/2003, 1-3/2004

57

Studiu Comparativ Priv Fiscalitatea in Romania Si UE-Dana

Documents

Transcript of Studiu Comparativ Priv Fiscalitatea in Romania Si UE-Dana