STM2

Candea Gheorghe DanielGrupa 1162

LUCRAREA NR. 2

ÎNCERCĂRI" TEHNOLOGICE ALE TABLELOR SI SÂRMELOR

Incercările tehnologice au rolul de a stabili proprietăţile tehnologice ale materialelor, adică capacitatea acestora de a se repeta la diferite metode de prelucrare, la cald sau la rece. încercările tehnologice le putem clasifica în două grupe:

I.încercări tehnologice pentru determinarea proprietăţilor de prelucrareprimară.

II. încercări tehnologice pentru determinarea proprietăţilor de prelucrare secundară.In prima grupă intră.următoarele, categorii de încercări:

I,1. încercări de turnabilitate - stabilesc caracteristicile de bază privind comportarea materialului la turnare: fluiditatea, contracţia, tendinţa de segregare, etc;

I.2. încercări de forjabilitate - stabilesc proprietăţile metalelor de a opune rezistenţă scăzută la deformare.In grupa a doua intră urmatoarele caregorii de încercări:

II.1. Incercari de sudabilitate- stabilesc aptitudinea metalelor de aforma îmbinări sudate ;

II.2. Incercari de aschiabilitate - determină capacitatea metalelor şi aliajelor metalice de a se prelucra prin aschiere

II.3. Incercari de uzura – permit apreciearea durabilitaţii stratului superficial în diverse conditii de frecare;

II.4. încercări deformabilitate - aprecierea proprietăţilor tehnologice se face pe baza masuratorilor si a starii suprafeţelor în urma încercărilor.

In continuare se expunincercarile de deformabilitate folosite în cadrul laboratorului pentru verificarea caracteristicilor metalelor.

Acestea sunt:- Incercarea la îndoire- Incercarea de răsucire a sârmelor;- încercarea de ambutisare - după metoda Erichsen;

2.1. încercarea de îndoire Principii teoretice

Se execută asupra aliajelor feroase şi neferoase pentru a verifica capacitatea metalelor de a lua diferite forme prin încovoiere şi comportarea lor în timpul solicitării.

2.1.1. Incercarea la îndoire simplă

încercarea se face conform STAS 777 - 88.


Constă în deformarea unei epruvete rectilinii cu grosimea mai mare de 4 mm prin îndoire lentă şi continuă în jurul unei piese, până la formarea unui unghi


Intre fata unei ramuri a epruvetei si prelungirea celeilalte ramuri indoite Fig. 2.1

Fig 2.1 Schema Indoiri libere in dispozitiv cu role1- role de sprijin; 2. – epruveta; 3 – dorn de apasareL1 = D + 3; Dr – diametrul rolei de sprijinl D – diametrul poansonului

Fig 2.2 Schema indoirii in matrita1 – matrita2 – Epruveta3 – poansonl1 – D + 3a

Incercarea se execută pe maşina universala de încercat. Se deosebesc trei tipuri de încercării

- îndoire liberă în dispozitiv cu role la diferite unghiuri sub-160° (fig.2.1); " ţr-" .- îndoire în matriţă la anumite unghiuri... (fig. 2.2);- îndoire completă la 180°, la diferite distanţe între ferestrele inte-rioare ale ramurilor deformate (fig. 2.3)

Fig. 2.3Schema îndoirii la 180°1 – bacuri;2 – epruvetă;3 – distanţier;


In timpul îndoirii epruvetele se vor deforma, fibrele din partea exteri| ră se alungesc iar cele din partea inferioară se seursează.

Epruvetele sunt standardizate, plate rotunde sau poligonale. Lungimea ia 50 + l00 mm dar nu mai mică de 200 mm.

Modul de lucru- Se măsoară epruveta trecând datele în tabelul 2.1.;- Se aşează epruvetele pe rolele de sprijin sau matriţă;- Se apasă dornul în mod continuu fără şocuri asupra epruvetei

până la un unghi sub l60°;- Pe epruvetele descărcate se măsoară unghiul diedru α ;

- La îndoirea la 180° după deformarea în dispozitiv se continuă deformarea până la 180° când ramurile ajung paralele, iar pentru reglarea distanţei între ramuri de folosesc cele de distanţare. Rezultatele se trec în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1Nr.crf.

Materialulde încercat

Dimensiunile iniţiale ale

epruvetei [mm]

Condiţii de

încercat

■Rezultate

a b d l0 D l1 α Z

Interpretarea rezultatelor- Se examinează starea suprafeţei. Unghiul de îndoire limită se

consideră atins la apariţia primei fisuri de maxim 5 mm pe suprafaţa întinsă a epruvetei;

Se apreciaza care dintre materiale se pretează la deformarea plastică prin îndoire şi apreciala calitatea dupa aspect .

2.1.2. Incercarea la indoire alternanta.Principii teoretice

Incercarea se face in concordanta ci STAS 7737 - 90încercarea consta in indoirea repetata la 90 in sensuri opuse, a

unei epruvete fixate la un capat in jurul unorbacuri cu rază de racordare determinate. Se consideră îndoirea alternată îndoirea epruvetei la 9o° şi readucerea ei la poziţia iniţială. Epruvetele folosite se prelevează din table, benzi sau sârme Dispozitivul de încercat este prezentat în fig. 2.4.

Modul de lucru- Epruvetele în stare iniţială trebuie să fie plane;- Se măsoară epruveta gi se trec datele în tabelul de rezultate

(tab.2.2)


- Se fixează cu un capăt între fălcile dispozitivului;- Se execută îndoiri alternative până

la ruperea epruvetei. Ultima îndoire nu se ia în considerare deoarece ea nu este completă;- Se păstrează viteza de îndoire constantă, iar aceasta nu trebuie să de; păşească o îndoire pe secundă;Rezultatele se trec în tabelul 2.2.

Fig. 2.4Dispozitivul încercării de îndoire alternantă1 - suport pentru bacuri;2 - bacuri schimbabile, cu diverse raze de

racordare;3 - antrenor cu fante;4 - epruvetă

Tabelul 2.2

Nr. crt.

Materialulde încercat

Dimensiunile iniţiale ale epruvetei, [mm]

Nr de îndoiri pt. următoarele raze ale bacurilor

d a b Lo hR=2,

5 R=5 R=7,5 R=10

Interpretarea rezultatelor- Se va reprezenta grafic variaţia nr. De indoiri f(Rbac) pentru

fiecare material în parte;- Se vor trage concluziile a^uEiaJJgjaŞEEife^g^|ialului.

2.2. încercarea la răsucire a sârmelor Modul de lucru- Se fixează capetele în dispozitiv şi se tensionează sârme;- Se pune în funcţiune aparatul;- Se citeşte numărul de răsuciri înregistrate pe contorul aparatului;- Se împarte cifra la 2 deoarece contorul înregistrează jumătăţi de tură;- Se trec rezultatele în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3

Nr. Materialul Epruvetă; [mm] Nr. de răsuciri Obs.


crt. de Încercatd Ltot Lo Nt1 Nt2 . Nt3 Ntnet


Fig. 2.5Schema de principiu a aparatului

pentru răsucire

1- motor electric;

2- cuplaj;

3- reductor;

4- numărător de rotaţii ;

5- cap fix care are mişcare de rotaţie;

6- cap glisant de întindere;

7- întrerupător;8- cablu;

9- sistem de pârgii cu greutăţi;

L0- lungimea liberă;

Modul de lucru- Se măsoară dimensiunile epruvetei;Se unge suprafaţa de contact a epruvetei cu poansonul pentru a

micşorafrecarea;

- Se. fixează epruvete între matriţă şi inelul de strângere;- Se. aduce sistemul de măsurare la zero;- Se efectuează încercarea;- Se citeşte adâncimea de pătrundere a poansonului;- Se trec datele în tabelul 2.4.

Fig. 2.6 Schema încercării de ambutisare

1 - matriţă;2 - inel de strângere;3 - poanaon;4 - epruvetă;dm - diametrul matriţei;dp - diametrul poansonului ;di. - diametrul inelului de strângere;h - adâncimea de ambutisare


Tabelul 2.4

Nr.crt.

Materialul

de încercat

Dimensiunile epruvetei,

[mm]

Condiţii de în cercare,

[mm]Adâncimea calotei

[mm] Obs.

g a(d) Dp dm h1 h2 h3 hmed.

-Se compara rezultatele pentru diferite calitati de tabla si se trag concluziile.


Lucrarea Nr. 3

Incercări de duritate

Prin duritate se înţelege, în general , rezistenţa opusă de material,unei acţiuni de pătrundere mecanică a unui corp mai dur din exterior.

Scopul încercărilor de duritate este obţinerea de informatii cu privire la caracteristicile imprimate materialului prin aplicarea unor tratamente termice,I termochimice, mecanice (presare, trefilare, rulare, ecruisare, etc), sau depuneri electrochimce.

Dintre multiplele metode de încercare a durităţii, în practica încărcărilor şi-au dobândit un rol însemnat numai metodele de imprimare cu urmă remanentă, statice şi dinamice.

Metodele statice de determinare a durităţii permit stabilirea durităţii în baza măsurării mărimilor fundamentale care definesc duritatea, forţa şi deforea, viteza de aplicare a forţelor de încercare neavând o influenţă hotărâtoare asupra rezultatelor obţinute. Metodele statice utilizate în practică se deosebesc între ale numai prin forma penetratorului şi prin felul în care se măsoară urma produsă (metodele: Brinell, Vickers, Rockwell).

Metodele dinamice de determinare a durităţii folosesc aparate speciale cu care sarcina este aplicata dynamic. Penetratorul pătrunde în materialul examinat acţionat de un şoc sasand o urmă, (metodele Baumann, Poldi), sau este ricoşat (metoda Shore).

In continuare se expun detaliat urmatoarele metode de încercare a durităţii:, metoda Brinell, metoda Vickers, metoda Rockwell şi metoda Foldi.

3.1. încercarea duritătii prin metoda Brinell STAS 165-83

3.1.3 Modul de lucru- se alege penetratorul si sarcina in functie de materialul ce se incearca


si se regleaza aparatul- Se aduce piesa în contact cu penetratorul;- Se pune în funcţiune aparatul Brinell- După încetarea funcţionării aparatului se coboară măsuţa aparatului se deplasează piesa la locul de măsurare şi se măsoară diametrul urmei pe doua direcţii perpendiculare,- Se fac trei încercări la distanţe indicate de STAS .- Din tabele se determină duritatea prin citire.- Dacă nu sunt tabele de duritate, se face calculul durităţii cu relaţia(3.1.)- Rezultatele obţinute se înscriu în tabelul nr. 3.1.

Nr. crt

Materialulincercat

Conditiileincercari

Diametrul mediu al urmei

[mm]Duritate Brinell

Obs.

F,[N]

D,[mm

]

T,[s]

UrmaHB1 HB2 HB3 HBm1 2 3

3.1.4. Interpretarea rezultatelor

Valorile obţinute experimental se compară cu cele din standard trag concluzii referitoare la proprietăţile mecanice si tehnologice ale materialelor încercate. 1

3.2. Incercarea duritati prin metoda Vickers STAS 429 - 85 I

3.2.3. Modul de lucru- Piesa sau proba de încercat se aşează pe masa aparatului şi se imobilizează. Cu ajutorul microscopului se caută o zonă curată pentru încercare;- Se execută penetraţia prin apăsarea penetratorului pe suprafaţa de încercat lent progresiv fără şocuri.- Se ridică penetratorul şi se măsoară cele două diagonale ale urmei, dupa se calculează media aritmetică a lor.- Cu valoarea medie a celor două diagonale se determină duritatea Vickers folosind tabelele aparatului; în lipsa tabelelor se calculează duritatea cu relatia 3.3. Intre 5 Kgf (49 N) şi 100 Kgf (90o N) duritatea obţinută este independenta de mărimea sarcinii de încercare.-Se execută cel puţin trei urme respectându-se

distanţele b = c = 2,5 d


pentru piese din oţel, cupru şi aliaje de cupru.Rezultatele obţinute se înscriu în tabelul 3.2.


Tabelul 3.2

Nr. Crt

Materialul

incercat

Conditiile incercarii

Diagonala medie a urmei,

[mm] Duritate Vickers

ObsSarcin

a F, [N]

Timpul de

mentinere a

sarcinii T, [s]

Urma

1 2 3 HV1 HV2 HV3 HVm

3.3 Incercarea duritatii prin metoda Rockwell STAS 493 – 883.3.3. Modul de lucru

- Se verifică dacă manetele aparatului sunt în poziţiile corespunzătoare începerii lucrării (maneta mică în sus, maneta.mare în jos) si lampa de semnalizare a aplicării sarcinii iniţiale funcţioneaza

- Se fixează în montura aparatului operatorului, care poate fi un con de diamant cu unghiul la vârf de 120 ± 0,5° la încercarea C sau sferic dintr-o bilă' de oţel călit de diametru 1,588 mm la încercarea B.

- Se reglează aparatul pentru condiţiile prescrise la încercarea respec-

tivă.- Se examinează piesa dacă -îndeplineşte condiţiile încercării,

după cere se aşeză pe masa aparatului şi se adduce în contact cu penetratorul în mod lent si progresiv pentru a nu se produce şocuri ; se continuă apăsarea piesei de penetrator prin ridicarea mesei până la stingerea lămpii de semnalizare, fapt ce merchează aplicarea sarcinii iniţiale F : se opreşte ridicarea mesei.

- Prin coborârea manetei mici se aplică asupra penetratorului suprasarcina (F.); din acest moment maneta mare se ridică, asupra penetratorului acţionând sarcina totală F = F0 + F1, durata prescrisă (8 ,15 sau 20 s) în funcţie de materialul supus încercării.

- Pe parcursul ridicării manetei mari are loc descărcarea penetratorului de suprasarcina F1 de către mecanismul automat, sarcina iniţială F acţionând în .continuare penetratorul .

- Se citeşte pe dispozitivul indicator direct duritatea Rockwell fără a mai calcula diferenţa HR = E - e pentru că, cadranul dispozitivului indicator a fost adus le zero în mod automat în timpul aplicării sarcinii iniţiale asupra penetratorului.


- Se coboară maneta mare, lampa de semnalizare se aprinde fapt ce marchează descărcarea penetratorului de sarcina iniţială"; în timpul coborârii manetei mari, maneta mică se ridică.

- Se coboară masa aparatului cu piesa, aparatul fiind astfel pregătitpentru o nouă încercare, repetându-se încă de două ori încercarea ; distanţaîntre două urme respectiv între urmă şi marginea piesei va fi de minim 2 ,mm încazul penetratorului conic şi de. .cel puţin 3 mm in cazul penetratorului sferic.

- Erorile cele mai frecvente sunt cauzate de aşezarea incorectă a probelor.

Nr. Crt.

Materialul incercat Scara

Sarcina initialaF0, [N]

Supra sarcinaF1, [N]

Sarcina totalaF, [N]

Duritatea Rockwell Obs.HR1 HR2 HR3 HRm

3.4 Incercarea de duritate prin metoda dinamica – plastica cu bara de comparatie (metoda Poldi)

3.4.5 Modul de lucru

- Se aşează bila pe materialul de încercat, aparatul fiind ţinut în poziţie perpendiculară pe suprafaţa piesei de încercat.Se aplică cu ciocanul o lovitură pe tija apara-tului, bila producand o urmă în bara de comparaţie si o urmă pe piesa de încercat.

- Se măsoară diametrul urmelor de pe bara de comparaţie si de pe piesa încercată cu ajutorul lupei aparatului. Se ia drept diametru al urmei media aritmetică a două citiri pe două direcţii perpendiculare.

- Din tabelele ataşate aparatului se determinăduritatea pentru fiecare încercare ; în lipsatabelelor duritatea se va calcula cu relaţia 3.5

- Se execută trei încercări distanţa între urmele învecinate păstrân du-se la 3 d. Marimile urmelor se recomandă sa fie menţinute între limitele 0.24 D si 0.6D

Rezultatele obţinute se înscriu în tabelul nr.3.4Tabelul 3.4

Nr. Materi Duritatea Diametrul Diametrul Duritatea piesei HBp


crtal

incercat

bareide comparati

veHB

mediu al amprentei pe piesa [mm]

mediu al amprentei pe

bara de comparatie

Incercarea media

1 2 3 1 2 3 1 2 3

Lucrarea Nr. 6

Prepararea Si incercarile Amestecurilor de Turnatorie

Principii teoretice

Amestecurile de formare şi de miezuire sunt materiale utilizate pentru confecţionarea formelor şi miezurilor necesare turnării pieselor în forme temporare (forme cere se utilizează le o singură turnare, cu care ocazie se distrug).

Un amestec de formare sau de miezuire este compus din : - componenta grenulară - nisipul de turnătorie - ce alcătuieşte

cee mai mare parte a amestecului (85 - 95 %) ;- componenta liantă - liantul care asigură legătura necesară între

granulele de nisip ;- adaosuri diverse pentru obţinerea unor anumite proprietăţi ale

amestecurilor.

Caracteristicile şi proprietăţile iniţiale ale materialelor utilizate pentru amestecuri de turnătorie, precum şi metodele şi reţetele folosite le preparare determină caracteristicile şi calităţile amestecului preparat.

6.1. Prepararea amestecurilor de turnătorie

Prepararea amestecurilor de turnătorie comportă două faze succesive :

a - dozarea componenţilor,se face volumetric sau gravimetric pe baza unor reţete experimentale în funcţie de metodele de formare-turnare. Amestecurile de formare utilizează lianţi minerali din categoria silicaţilor de aluminiu, hidrataţi cu denumirea de argilă sau bentonită, în timp ce la amestecurile de miez se utilizează lianţi organici în special uleiuri vegetale şi dextrină (amidon prăjit).

In afara componenţilor principali (nisip + liant) amestecurile conţin şi cantităţi determinate de "apă" "(peste 100 % din componenţii reţetei ), care ajută la formarea peliculei de liant în jurul granulelor de nisip, la reducerea pierderilor de lianţi pulverulenţi, precum şi la


îmbunătăţirea proprietăţilor plastice ale amestecului preparat.b - amestecarea componenţilor urmăreşte învelirea granulelor

individuale de nisip cu straturi de liant cu grosime căt mai redusă, dar uniformă şi continuă utilajele folosite în acest scop se numesc amestecătoare. In laborator se utilizează amestecătorul cu role sau tăvălugi cu schema prezentată în fig. 6.1.Componenţii amestecului dozaţi se introduc în amestecător la parter superioară, după care amestecătorul se pune în funcţiune timp de 10 - 15 minute , amestecul preparat evacuându-se prin gura de evacuare 11.

Invelirea grăunţilor de nisip cu liant se detoreşte fenomenelor de alunecare între rolele amestecătorului şi fundul amestecatorului, care duce la rostogolirea grăunţilor de nisip. Plugurile 9 şi 10 dirijează tot timpul amestecul sub tăvălugi şi astfel treptat tcţi grăunţii suferă fenomenul de rostogolire (frotare) şi implicit învelirea lor cu stratul de liant. Amestecul preparat se utilizează în continuare pentru determinarea caracteristicilor principale.

6.2. Determinarea umidităţii amestecurilor de formare


6.4. Determinarea rezistentei mecanice a amestecurilor de formere

Formele temporare după confecţionarea lor sunt supuse la o serie de solicitări care tind să le deformeze seu chiar să le distrugă, aceste solicitări apar la scoaterea modelului din formă, la manipularea, formelor în vederea finisari lor la montarea miezurilor şi la asamblarea- formelor, dar nu pot fi neglijate nici solicitările formelor şi, miezurilor în timpul turnării aliajului lichid şi după turnere în timpul solidificării pieselor turnate.

Solicitările pot fi statice sau dinamice care tind să distrugă formele si miezurile prin forţe de compresiune, de forfecare sau de


încovoiere.Rezistenţa mecanică este reportul între forţa (exprimată în daN) nece-sară pentru distrugerea unei epruvete ( prin compresiune, forfecare sau încovoiere) şi suprafaţa epruvetei ( în cm ) confecţionată din material supus încercării.

Determinarea rezistenţei mecanice se aplică atât asupra epruvetelorcrude cat şi asupra celor uscate datorită faptului că şi turnarea se poate face în forme temporare crude sau uscate.

Aparatul si modul de lucru.

Pentru efectuarea încercărilor se confecţionează din amestecul supus examinării epruvete standard în condiţii identice cu cele pentru determinarea permeabilităţii şi cu ajutorul unui dop de lemn- seu metalic se scot din tubul metalic.

Epruvetele astfel obţinute se pot utiliza în stare crudă sau uscată. Pentru determinarea rezistenţei mecanice la compresiune sau a rezistenţei mecanice la forfecare. Pentru aceste încercări se utilizeeză un aparat hidraulicprezentat în fig. 6.5.

La acest aparat presiunea necesară se crează cu ajutorul pistonului 10 acţionat manual prin intermediul roţii de mană 13 şi a şurubului 11 şi Piuliţei fixe 12. Presiunea creată în cilindrul 9 se transmite asupra fălcii mobile 4 dar si la menometrele 6 şi 8 prin intermediul robinetului cu trei poziţii 7.

Unul din manometre este de joasă presiune şi se utilizează cand sunt incarcate epruvete crude, iar celălalt este de înaltă presiune şi se utilizează a încercarea epruvetelor uscate.

Fălcile de prindere ale epruvetei 2 şi 4 sunt schimbabile si se utilizează fălci crestate ( ca în figură) le determinarea rezistenţei mecanice le forfecare , fălci cu suprafeţe lise pentru determinarea rezistenţei mecanice la Opresiune ca în fig. 6.6.


Pentru citirea rezistenţei mecanice la compresiune e amestecului supus la încercercare se utilizesză scara exterioară e manometrelor iar a rezistenţei, mecanice la forfecare scara din mijloc a manometrelor utilizând menometrul de joasa presiune sau de înaltă presiune după cum avem epruvete crude sau uscate. Rezultatele tuturor încercărilor se vor trece în tabelul 6.1.

Reteta amestecului

preparat

Umiditate[%]

Permeabilitate[u.a.p]

Pezistenta mecanica

compresiune[g/cm2]

Rezistenta mecanica la

forfecare[g/cm2]

…… % nisip…… % liant…… % apaMedia:


Lucrarea Nr. 7

EXECUTAREA MIEZURILOR DIN AMESTECURI CU LIANTI ORGANICI SI USCAREA LOR

Principii teoreticeMiezurile sunt elemente ale formei care reproduc golurile din piesele turnate. Deoarece miezurile sunt înconjurate din mai multe părţi de metal lichid, în timpul turnării, ele trebuie să prezinte proprietăţi superioare comparativ cu formele .

Amestecurile de miez se prepară din nisip cuarţos spălat, şi lianţi organici: dextrina care conferă miezului rezistenţă în stare crudă şi ulei vegetal ce dă rezistenţa în stare uscată.

Miezurile trebuie să aibe permeabilitate şi rezistenţă ridicată, să fie compresibile şi să se dezbată uşor după răcirea piesei, caracteristici asigurate de lianţii de natură organică precizaţi, dar şi de răşinile termoreactive de tipul novolacului care duc la întărirea miezului folosind cutii de miez calde.

Miezurile se execută în cutii de miez de lemn şi metalice. Pentru sprijinirea miezurilor în forme, acestea sunt prevăzute cu mărci.Cutiile de miez pot fi dintr-o singură bucată sau din două părţi asamblate cu bride sau cu şurub piuliţă fluture.

Miezurile în stare crudă se scot din cutiile de miez pe plăci de uscare plane sau profilate.

Indesarea amestecului de miez în cutia de miez se poate face manual cu bătătoare de lemn şi mecanic prin procedee specifice: suflare şi împuşcare.Pentru mărirea permeabilităţii miezurilor, se fac canale de- aerisire, prin înţepare cu vergele metalice, iar pentru mărirea rezistenţei mecanice se pot introduce armaturi profilate.


Uscarea miezuri lor are ca scop creşterea rezistenţei mecanice a acestoratora (de cel puţin 10 ori comparat cu miezurile crude). In acelaşi timp se asigură reducerea castităţii de gaze ce se degajă la turnare şi a vaporilor de apa mărind astfel permeabilitatea.

Ciclul de uscare cuprinde următoarele etape:- încălzire lenta pentru a evita evaporarea apei, doar din

straturile superficiale ale miezurilor;- uscare propriuzisă când are loc oxidarea liantului (.uleiul

vegetalii cu formarea unei structuri spaţiale ce leagă rigid grăunţii de nisip între ei

- răcirea miezurilor în uscător;Temperatura de uscare depinde de natura liantului, iar timpul de

uscare de grosimea miezurilor (T= 220°C)Culoarea optimă este cea brună. După uscare miezurile se curăţa de bavuri

Modul de lucru- Se curăţă şi se asamblează cutiile de miez;- Se îndeasă amestecul de miez în straturi

succesive cu bătătoare de lemn;- Se îndepărtează surplusul de amestec prin

radere;- Se introduc armături metalice la sfarsit sau

între straturile îndesate, în funcţie de configuraţia miezului;

- Se fac canale de aerisire prin mărci,cu vergele metalice;

- Se scot miezurile pe plăci de uscare adecvate;- Se pulverizează apă pe toată suprafaţa miezului (pentru a

compensa» evaporarea inegală).

- Se introduc miezurile în uscător, unde se menţin până la obţinerea unei culori brune.


Lucrarea Nr.8

EXECUTAREA MANUALĂ A FORMELOR TEMPORAREPrincipii teoretice

Executarea formelor este denumită pe scurt formare. Ea este operaţia din procesul tehnologic al unei piese turnate, care realizează cavitatea ce reproduce conturul viitoarei piese.

Formarea manuală, deşi formarea mecanizată este mult mai productivă este o metodă de bază în fabricarea pieselor turnate. Ea se poate aplica la piesele mici şi simple, sau la piese mari şi complicate şi este singura metodă de formare recomandată pentru piese unicate.

Formarea manuală se poate aplica la diverse metode de turnare ca: formare în rame, în solul turnătoriei, fără rams, în miezuri; cea cu mai multe posibilităţi de. aplicare rămânând totuşi formarea £n rame. Ea se poate realiza în două sau mai multe rame. Ea se poate realiza în două sau mai multe rame de formare după complexitatea piesei.

La formarea manuală în rame de formare sunt necesare amestecuri de formare şi de miez, unelte şi utilaje pentru formare.

Amestecul de formare este compus din nisip (SiO„), liant (argilă, bentoni-tă, ciment, silicat de sodiu, uleiuri vegetale, răşini sintetice, dextrină, etc) şi materiale auxiliare (adaosuri pentru îmbunătăţirea proprietăţilor amestecurilor).

Modelul şi miezul ne ajută să realizam cavitatea formei (modelul reproduce configuxaţia exterioară a piesei, iar miezul golurile interioare). Miezul la rândul lui ee execută într-o cutie de miez şi se aşează în formă pe nişte locaşe denumite mărci.

Modelele se execută dintr-o singură bucată sau din mai multe, separarea făcându-se prin plane de separaţie. Ele au dimensiuni mai mari' decât piesa finită. Surplusul la cotă este constituit din adaosul de prelucrare, adaosul tehnologic şi de contracţie. Modelele conţin şi marca miezului. Modelele şi cutiile de miez se execută din lemn, materiale metalice, răşini sintetice, mase plastice,etc.

Modelele se vopsesc după metalul ce se va turna şi anume: albastru pentru °ţel, roşu pentru fontă, galben pentru aliaje neferoase, negru pentru miez, mărci de miez, maselote şi reţea de turnare.

Planul de separaţie al modelului este acelaşi cu al piesei şi el stabileşte poziţia piesei în formă.

In majoritatea cazurilor pentru formare se utilizează o pereche de rame cu dimensiunile corespunzătoare pieselor ce se vor turna. Ele se toarnă din materiale metalice şi se asamblează cu a jutorul ştifturilor de ghidare.

Trusa cu unelte de turnătorie la formarea manuală mai cuprinde în mare urcătoarele: bătător manual, sită pentru cernut


amestec, sac pentru pudră, troilă, vergele, lopată, lansetă, perie, suflător pentru lichide şi croşetă (fig. 8.1).

In figura 8.2. se prezintă o formă pregătită pentru turnare destinată obţinerii piesei 1, cu toate părţile componente.

Suprafaţa care desparte semiforma inferioară de cea superioară se numeşte suprafaţă sau plan de separaţie al formei şi este acelaşi cu cel de la model.

Fig. 8.1 trusa cu unelte pentru turnatorie.1 – batator manual; 2 – troila; 3 – lanseta; 4 – croseta; 5 – ac

pentru gauride aerisire; 6 – vergea pentru dezbatut si extras modelul; 7 – stift de ghidare.

Fig. 8.2 Obtinerea unei pieseturnate

1 - piesa finită; 2 - model (compus din doua părţi); 3 - miez; 4 - rama superioaraşi semi forma superioară; 5 - rama inferioară şi semiforma inferioară; 6 - cavitatea formei; 7 - canale de ventilaţie; 8 - ştifturi de ghidare; 9 - pâlnie de turnare; 10 - picior de turnare; 11 - canal de alimentare

Ansamblul compus din pâlnie de turnare, picior şi alimentator formează


reţeaua de turnare..


Formarea manuală a unei piese cu un plan de separaţie şi cu miezuri

Pentru exemplificare vom lua tot piesa din figura 8.2, Formarea va necesita de asemenea mai multe faze.

In primul rând se analizează piesa şi modelul şi se stabileşte planul de separaţie. Se execută la fel ca în cazul precedent semiforma inferioară cu modelul inferior;se întoarce semiforma inferioară la 180°,se aduce rama superioară, se aşează modelul superior; în rest operaţiile sunt aceleaşi ca în cazul precedent.

După demulare se are grijă ca înainte de a se închide forma să se monteze miezul în semiforma inferioară. Fixarea miezurilor se realizează orientându-le astfel ca mărcile lor să se aşeze în mărcile formei, care nu sunt altceva decât negativul mărcilor miezurilor. Se verifică exactitatea execuţiei.

Dacă totul este în ordine forma se închide, ae asigură şi se poate turna.

Modul de lucru

- Printr-o aplicaţie demonstrativă studenţii îşi vor însuşi fazele de execuţie a unei forme;

- Executarea individuală a unei forme de către studenţi şi pregătirea ei pentru turnare;

- Se va studia piesa din figura 8.4 şi se va stabili planul de separaţie si poziţia de turnare; se va schiţa modelul, miezul şi o secţiune prin formă.


Lucrarea Nr. 10

TURNAREA IN FORME TEMPORARE SI IN FORME PERMANENTE CU DETERMINAREA FLUIDITĂŢII

ALIAJULUI UTILIZAT .

STM2

Documents

Transcript of STM2