STIMULAREA CARDIACA

INTRACAVITARA

Totan Nicolae Alin

Facultate:S.I.M.

Grupa:1031B

Pacing-ul cardiac.Scopul pacing-ului cardiac este de a menţine ritmul cardiac la un nivel suficient, chiar dacă

activitatea nodului sinusal nu este transmisă muşchiului ventricular datorită unor blocări ale sistemului conductiv.

Stimulatorul de tip pacemaker are, în cea mai mare parte a utilizărilor sale, rolul de stimulator permanent şi funcţionează intracorporal, implantat. Există şi tipul extracutanat, cu utilizare temporară, în timpul unui tratament medical sau a unei operaţii.

În aplicarea pacemaker-ului cardiac, se ţine cont de anumite aspecte caracteristice acestei tehnici, cum ar fi: biocompatibilitatea implantului cu organismul, pragul de captură (nivelul minim al stimulului pentru a obţine efectul de depolarizare ventriculară artificială), controlul impulsurilor (intervenţia sincronizată cu semnalele naturale), locul stimulării, parametrii de excitaţie şi

configurarea lor, durata de viaţă, caracteristicile surselor implantabile, caracteristicile electrozilor.

Primele pacemakere implantabile erau proiectate să acţioneze continuu în timpul activării ventriculare, provocând descărcarea fără sens a bateriilor implantate şi fiind în neconcordanţă cu stimulul natural, suprapunându-se defectuos şi provocând uneori tahicardie şi chiar fibrilaţii.

O dată cu proiectarea circuitelor integrate, a devenit posibilă implantarea unor componente electronice care să detecteze prezenţa semnalelor atriale şi/sau ventriculare şi să răspundă la acestea în conformitate cu nevoile electrofiziologice. Aceste tipuri de pacemakere poartă denumirea de “a demande” (la cerere), atribuindu-se fiecărui model un cod de trei litere, corespunzătoare camerei stimulate, camerei în care acţionează funcţia de sensing (detectare) şi tipul răspunsului.

În modelele de început, electrozii erau suturaţi direct pe cord, iar conductoarele de legătură şi generatorul de impulsuri erau plasate în cavitatea toracică sau abdominală.

Pentru evitarea traumelor unei toracotomii, electrozii sunt introduşi în camerele inimii transvenos. Electrodul atrial drept este ancorat în capătul camerei atriale, iar cel ventricular în vârful (apexul) ventriculului drept. Bateria este plasată de obicei în zona prepectorală.

La începuturile aplicării pacemakerelor implantabile, bateriile cu durată de viaţă cea mai lungă erau cele pe bază de zinc şi mercur, care asigurau alimentarea timp de cca 2 ani. Un alt dezavantaj al acestui tip de baterii era faptul că, din celula de Zc-Hg se elibera hidrogen gazos la presiune mare, neputându-se crea o carcasă perfect ermetică a bateriei.

O inovaţie importantă a constituit-o introducerea bateriilor cu litiu-iod, folosite în modelele cele mai noi de pacing. Capsula poate fi închisă ermetic, neavând loc degajări de gaz şi poate asigura alimentarea timp de 12 ani, cu o eficienţă relativ constantă pe toată perioada de funcţionare. Caracteristicile energetice ale semnalului optim de stimulare la o astfel de baterie sunt: un impuls de 5 V, respectiv 10 mA (sarcina tipică dintre electrozi fiind de 500 Ω), cu o durată de 0.5÷0.6 ms şi un transfer de energie pe impuls de 30 μJ.

Electrozii sunt de cele mai multe ori utilizaţi în aşa-numita configuraţie unipolară: electrodul activ, cel negativ, este introdus endocardic (în ventriculul drept) sau epicardic (prin

toracotomie, este fixat prin înşurubare în peretele exterior al miocardului, spre apexul ventriculului stâng). Electrodul de referinţa, pozitiv, este conectat la carcasa capsulei generatorului. Mai există şi tipul cu electrozi

flotanţi, situaţi pe aceeaşi tijă, în camera atrială.

Electrozii sunt realizaţi dintr-un metal sau dintr-un aliaj (platină-iridiu, tantal, platină, carbon, zinc, etc.). Pregătirea suprafeţelor acestora (prin oxidare, prin creare de suprafeţe poroase etc) este foarte importantă, deoarece micile fisuri pot deveni punctul de origine a coroziunii sau a unor curenţi nedoriţi. Trebuie considerată şi duritatea materialului de fabricaţie, deoarece s-a constatat în unele

cazuri că o duritate prea mare poate conduce la o perforare a miocardului.

Noile modele necesită un stimul de 5 V, cu durata de 0.5 ms, cu un consum

de curent de cca 11 μA la 72 bătăi/min.

Problemele de biocompatibilitate a implantului, fiabilitatea sistemului şi eventualele ajustări de parametri impun supravegherea atentă a pacientului şi controlul periodic iar pentru optimizarea stimulului, a mărimii electrozilor şi a materialelor utilizate se fac încă multe cercetări în domeniu.

Clasificare pacemakere:

1) Pacemaker temporar cu un generator de puls extern:-transvenos

-electrozii sunt de obicei bipolari

-pozitionati in endocard

2) Pacemaker permanent cu un generator intern:- implantabil intr-un buzunar subcutanat- electrozii sunt de obicei unipolari- pozitionati in endocard si in epicard

Pacemaker temporar

Parti componente:

1) Generatorul de impulsuri -sursa de energie

-sistemul de reglare al modului de stimulare

2) Sistemul de fire si de electrozi-de la generator spre miocard(pacing)

-de la miocard spre generator (sensing)

Montaj:

i) Electrozii• Transvenos( vena cavã superioarã vena femuralã)

• Montaj direct chirurgical epicardial

• Transcutanat extern – mãsurã temporarã de stimulare

– urgenþã

– personal necalificat

• Transesofagian - nu este utilizatã curent

• Se fixeazã în:

– atriul drept sau /si ventriculul drept

– atriul stâng -sinusul coronar

Cai de stimulare:

• Unipolară

– un singur electrod, curentul electric se întoarce la aparat prin fluidele corpului

– arareori utilizat în cardiostimularea temporară

– sensibil la interferenţele electromagnetice sau potenţialele musculo- scheletice

• Bipolară

– doi electrozi cu două căi distincte de conducere înconjurate de un înveliş izolator

– generator-fir de sârmă-electrod distal-masa musculară depolarizare( pacing)-electrod proximal

Bibliografie:

[1] http://www.ael.utcluj.ro/ORGANIZARE/GABRIEL%20CHINDRIS/CURSURI%20ELECTRONICA%20MEDICALA/

[2] Hariton Costin Electronica medicala

[3] http://www.google.com